Agresivitatea. Cauzele agresivității şi modalități de diminuare a acesteia.

Influența
televiziunii asupra comportamentului.
Agresivitatea este înnăscută, poziție susținută de autori Precum Sigmund Freud și Konrad Lorenz. În
viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți.
Întrucât această ”presiune” ereditară nu poate fi înlăturată este necesară ca, în procesul influențării educațional-
culturale, să se găsească modalități nedistructive a tendințelor agresive . [1, p. 437 ]
Agresivitatea sau comportamentul agresiv poate fi definit ca fiind acea formă de comportament
orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, care pot fi materiale, psihologice, morale sau
mixte.
O definiție mai completă a agresivității ar fi aceea că agresivitatea este orice formă e conduită orientată
către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune.
AGRESIVITATE, comportament destructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Există
şi o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în
primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei. Preluând o idee a lui S. Freud,V. Scott şi J. Dollard (1939) au
formulat teoria reactivității ce susține că agresivitatea este un rezultat al frustrației sau împiedicării (prin
barieră) a unei tendințe vitale în a-şi atinge țelul. Deci, agresivitatea ar fi cauzată de contrarierea unor tendințe
instinctuale, dar aceasta ne duce la ideea că totuși agresivitatea, în forma ei primară, are o legătură, fie şi
indirect, cu baza instinctivă. E. Fromra susține că la om, există o agresivitate specifică, exprimată prin tendințe
destructive.
X. Miilor (1941) dovedește că nu întotdeauna frustrația produce agresivitate, ci numai în anumite cazuri.
După T. Demboşi K. Lewin copiii răspund mai frecvent la frustrație cu un comportament regresiv. R. Sears a
descoperit o relație directă între stilul autoritar şi primitiv de educaţie şi dezvoltarea comportamentului agresiv
la copii.Băieţii sânt mai înclinaţi spre agresivitate pentru că sunt şi se instruiesc în acest fel, angajând şi tehnici,
instrumente etc.
Cauzele agresivităţii
Frustrarea este principala cauză a răzbunărilor nervoase, mai frecvente în cazul persoanelor impulsive
şi al celor instabile emoţional.
Reacţii necontrolate
Un studiu a demonstrat că reacţiile explozive au devenit de două ori
mai comune decît se credea anterior. Acest tip de comportament este
caracterizat prin dramatizarea situaţiei şi prin pierderea controlului în
faţa unei situaţii stresante. „Explozia” are loc atunci cînd persoana se
înfurie şi nu mai reuşeşte să-şi ţină sub control impulsurile. Atunci
încearcă să-l rănească pe cel pe care-l consideră vinovat, îl ameninţă
sau încearcă să îi facă rău.
La cei pasiv-agresivi violenţa nu se manifestă direct, ci voalat,
consideră psihoterapeuţii.
Un comportament cultivat sau moştenit
Manifestată verbal sau nonverbal, agresivitatea este un comportament complex, pe care oricine îl poate
manifesta. Poate fi susţinut însă şi de trăiri emoţionale precum revolta, ura.
Experienţele îşi spun cuvîntul
Există persoane impulsive, instabile emoţional, explozive şi cu un nivel de toleranţă scăzut la frustare. Acestea
sânt cele la care probabilitatea de a reacţiona agresiv este cea mai mare. Se poate vorbi chiar de un defect
psihologic: mânia. Persoanele mânioase au un nivel de agresivitate mai ridicat. Acest comportament se poate
dezvolta însă şi pe parcursul vieţii, în funcţie de experienţele prin care trece persoana. Reacţia în faţa unei
situaţii stresante diferă în funcţie de răspunsurile pe care persoana a învăţat să le folosească. În cazul copiilor,
agresivitatea poate fi învăţată de la părinţi sau din diferite alte surse.În cazul celor mici, expunerea la violenţă,
fie în viaţa de zi cu zi, fie doar la filme, de exemplu, măreşte posibilitatea ca aceştia să devină agresivi.
Semnalele nonverbale
La persoanele pasiv-agresive apar des semnale nonverbale. Există cîteva moduri prin care persoanele din
această categorie îşi exprimă indirect frustrarea şi furia: suspină, îşi dau ochii peste cap, bat cu degetele în
masă.
Sentimentul de neputinţă
Nevoia descărcării

1
Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări şi agresiuni externe pe care le suportă pasiv ca apoi, să le exporte
aşa cum le-a primit, în aceeaşi manieră, fără nici o prelucrare.
Este în fapt, un joc de-a „leapşa” în care copiii aleargă pentru a nu fi plesniţi, iar când un copil este atins, devine
el însuşi plesnitorul ce trebuie să dea palma mai departe, predând „ştafeta violenţei”.
Aici este inutil ca profesorii să investigheze cine a pornit lanțul agresiunilor, sau să găsească un „țap ispășitor”
care să fie „executat” public pentru exemplu.
Atragerea atenţiei
Orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. El vrea să fie „cineva” și nu un „elev” oarecare pierdut în
masa amorfă a colectivului din care face parte. De aceea, fiecare copil atrage atenția așa cum poate, ocupând
unul dintre locurile disponibile în cadrul grupului: leaderul, înțeleptul, tocilarul, sportivul, bolnăviciosul,
artistul, războinicul și bineînțeles, năzbâtiosul clasei. Dacă, toate locurile sunt ocupate, iar copilul nu reușește
să-și inventeze unul nou care să i se potrivească, este natural să apară o competiție pe locurile mai ușor de
ocupat. Cum performanța școlară este mai complicat de atins, locul de „năzdrăvan” ajunge să fie cel mai
disputat.
Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență în mod negativ. Dacă nu poate impresiona prin merite,
atunci poate îngrozi prin comportamentele sale. Dacă i se dă satisfacție, iar copilul ajunge „vedetă”, acest tip de
atragere a atenţiei se poate permanentiza, generând un caracter dificil şi făcând din copil, o problemă.
Comportamentele din ce în ce mai dificile sunt și un strigăt de ajutor prin care copilul semnalează că nu se mai
descurcă singur.
Nevoia unui model de autogestiune
Copilul furios, confruntându-se cu propria-i agresivitate, se vede copleșit și incapabil de reacție. El se
orientează în mod natural spre adulții educatori pentru a observa comportamentul acestora în situații similare.
Cum cercetarea copilului nu este conştientă, nici întrebarea nu va fi directă. Micul cercetător, își va scoate
profesorii din sărite, pentru a obţine un răspuns real, un model de comportament. Copilul nu face acest lucru
deliberat şi nici din răutate – este o modalitate de obține un exemplu autentic pentru a-l lua de model.
Dacă profesorul, firesc înfuriat, îşi va descărca supărarea asupra copilului, nu va fi un model prea bun. Ba mai
mult, se poate crea un cerc vicios de provocare și descărcare, o relație tensionată ce încetează a mai fi
educativă.
Spaima
Un copil speriat, în panică poate deveni paralizat sau agresiv. Manifestarea agresivă, chiar dacă haotică, este
mai bună decât starea de paralizie care îl face pe copil imobil psihic, incapabil de reacţie şi de autoapărare.
Dacă un copil se simte în nesiguranţă, dacă se simte ameninţat sau singur și fără apărare, este foarte posibil ca
el să se manifeste agresiv.
Negocierea poziției în grup
Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi raporturile cu ceilalţi.
Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin violente, pe măsură ce membrii grupului se
cunosc. Este o modalitate practicată şi de către adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca
agresivitate verbală), mascată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată
(apărută prin contrariu: bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată (în competiţie, utilizarea relaţiilor, a
nevoii celuilalt).
Copiii vor exersa, în grupul lor, toate formele de agresivitate. Vor folosi agresivitatea ca apărare şi ca atac, ca
formă de negociere şi de afirmare de sine, ca modalitate de cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a
unor relaţii.
Răspunsul la aşteptarea agresivă.Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat să fie astfel prin
așteptarea celorlalți.
Supraaglomerarea claselor
Se înțelege că un învățământ de masă nu se poate face cu clase de câțiva copii. Totuși, dacă aceste clase sunt
prea aglomerate, tratarea individualizată a copiilor devine imposibilă, sporește tentația „spargerii” clasei în
grupuri și crește nivelul de agresivitate dintre copii.
Profesorii sunt adesea excedați, incapabili de a-și face treaba și de aceea se simt frustrați, aglomerați și gata să
explodeze ei înșiși. Este natural ca în aceste condiții să nu se mai poată descurca rezonabil cu agresivitatea
copiilor.
Absența unor reguli clare, asigurătoare
În școală copiii trebuie să se simtă în siguranță, apărați și liberi. Regulile de aici au rolul, nu de a spori
autoritatea profesorilor, ci de a crea un mediu sigur și propice dezvoltării copiilor. Dacă lucrurile stau așa, copiii
vor agrea și respecta regulile care nu-i supun, ci-i asigură. Însă, dacă în școală, regulile sunt făcute doar pentru a
2
fi încălcate, dacă sunt prea multe și imposibil de împlinit, dacă nu se urmărește respectarea lor, dacă sunt
abuzive, lacunare și nefuncționale – este natural să se instaureze un climat haotic ce predispune la manifestări
agresive. Unde nu este lege asigurătoare, se va instaura „legea junglei”.
Agresivitatea prezentată ca model de succes
În educație, copilul se confruntă prea mult cu proverbul: „Trebuie să faci ce zice popa, nu ce face el”. În jurul
lui, unii dintre părinții, dintre profesori, dintre oamenii de pe stradă, dintre vedetele televiziunilor își permit să
se poarte agresiv: țipă, își adresează cuvinte urâte, adoptă comportamente la limita decenței…, ceea ce nu-i
împiedică să pretindă ca ceilalți să se poarte bine.
Mediul agresiv
Un copil care trăiește într-un mediu agresiv și care este agresat, este natural să devină el însuși agresiv.
Nu este neobișnuit ca un copil bătut acasă să devină bătăușul colegilor săi. De asemenea, copilul urechiat,
jignit, umilit de către învățătoare sau de către profesorii din gimnaziu, are toate circumstanțele de a ajunge
agresor al profesorilor lui în liceu.
Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele personale abuzive și, în mod natural, la
adolescență, iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agresorul” (Anna Freud).
Alături de necontrolatul ţipăt se aşază prea controlatul ton poruncitor. Acesta este o mascare pentru insultă,
pentru degradare, pentru desconsiderare. Cu cât copilul este mai mic, cu atât adultul se simte mai mare şi mai
puternic.
Ironia- este o formă de agresivitate verbală. Cu excepţia autoironiei şi a cuvântului de spirit, ea nu
arată o prea mare elaborare şi, în fapt, nu se deosebeşte, decât intelectual de injurie.
Copilul, ca ţintă a ironiei profesorului său, oferă un spectacol de turnir sângeros: simte agresivitatea, umilința,
nu poate replica și nu se poate apăra, uneori nici nu înțelege sensul cuvintelor care îl rănesc. El primeşte
lovitura fără a se putea apăra.
Râsul înseamnă plăcere, bucurie, detensionare, dar în ironie, el este confiscat și întors agresiv ca o armă: „râd
de tine”. Râsul începe să-şi piardă veselia, se încarcă cu amarul din rănire, ruşine şi pedeapsă. Așa că nu ar
trebui să ne mire atunci când copiii astfel tratați râd de cineva blamat, bucurându-se sincer că nu sunt ei cei
pedepsiți.
În aceste condiții nu ar trebui să ne frapeze amuzamentele sadice din toaletele școlilor și din vestiare, de
comportamentele umilitoare și degradante la care se supun copiii între ei în pauze.
Agresivitatea are si alte cauze: H.Montagner(1988) a observat la copii în restanta cu somnul accese
bruște de agresivitate, urmate de momente de izolare absoluta. Agresivitatea la copil se datorează cel mai
adesea unei insatisfacții profunde, consecutive unei lipse de afecțiune sau unui sentiment de devalorizare
personala. Când, de exemplu, în pofida eforturilor sale sincere, un școlar este pedepsit pentru ca nu satisface
exigentele părinților, aceștia îi aplica un tratament extrem de injust, care poate duce la revolta minorului sau la
prăbușirea sa. Învățarea are un rol important in agresivitate. [6]
Cele şapte tipuri de agresivitate
Din punct de vedere psihologic, biologic şi evoluţionist, agresivitatea poate fi clasificată în şapte categorii:
– agresivitatea de prădător: atacul prădătorului;
– agresivitatea intermasculină: competiţia între masculii din aceeaşi specie pentru accesul la resurse, femele,
dominanţă, statut.
– agresivitatea indusă de frică: agresivitatea asociată cu încercarea de a fugi din faţa unui pericol;
– agresivitatea determinată de iritabilitate: agresivitatea indusă de frustrare şi direcţionată spre ţinta disponibilă;
– agresivitatea teritorială: apărarea unei anumite zone împotriva intruşilor;
– agresivitatea maternă: agresivitatea femelei cu scopul de protejare a puiului. Există şi agresivitate paternă;
– agresivitate instrumentală: direcţionată spre obţinerea unui scop.
Strategii de intervenţie
Strategii pentru elevii agresaţi
 Nu reacţiona;
 Consideră ca agresiunea este problema lui nu a ta;
 Fii categoric şi calm;
 Dă-i agresorului impresia că eşti de acord cu el, spune-i că are dreptate şi îndepărtează-te;
 Mergi cu capul sus, arată prin poziţia corpului că nu eşti vulnerabil şi că nu te afectează atacul lui;
 Încearcă să ai umor, încearcă să glumeşti pe seama ta pentru a nu răspunde agresorului aşa cum doreşte;

3
  Nu răspunde la violenţă cu violenţă, nu folosi forţa fizică, violenţa nu rezolvă
niciodată problema, nu ştii niciodată ce va face agresorul;
 Cere ajutor dacă eşti urmărit şi depăşit de situaţie: discută cu profesorii, părinţii,
psihologul şcolii. Pentru a reduce situațiile de agresiune:
 Învață să vorbești despre ceea ce simți; dacă nu poți,descrie prin ce treci.
Exersează mai întâi cu un prieten/prietenă sau cu părinții;
 Exprimă-ți clar nemulțumirile, neplăcerile sau supărarea, fără să te bați;
 Asculă-l atent pe celălalt, încearcă să îl înțelegi și răspunde-i fără să te superi;
 Negociază - rezolvă problemele, căutând soluții alternative și compromisuri.
 Time- out;
 Evită situațiile sau circumstanțele care sporesc agresivitatea (căldura, aglomerația, consumul de alcool).
 Sublimă-ți instinctul agresiv prin sport, artă și creație.
Care sunt cele mai bune metode pentru ca un copil sa depășească problemele legate de agresivitate?
1. Evita pedeapsa fizica! Pedepsele aspre, punitive sunt principala cauza a comportamentului agresiv. Asa
cum am discutat, parintii si adulti in general, sunt adevarate modele de urmat pentru copiii. Cum va reactiona
copilul tau, daca tu ca parinte, reactionezi atunci cand apare o situatie dificila, stresanta in familie, tipand si
lovind? Daca parintele raspund cu agresivitate, in situatiile frustrante, tensionate, copilul va invatat si vor urma
acelasi model.
2. Fii atent la factori care declanșează agresivitatea si la modul in care copilul reacționează. Ce situație sau
context, declanșează răspunsul agresiv. Monitorizează daca acest comportament se repeta si daca reacția
copilului este in concordanta cu acel context.
3. Discuta cu copilul tau, consecintele comportamentului agresiv si transmite-i comportamentul adecvat in
aceea situatie. Ai rabdare ca perioada tensionata sa treaca si discuta despre actiunile copilului in mod pasnic,
calm, punand accentul pe consecintele negative ale comportamentului avut. De exemplu, atunci cand loveste
sau musca alt copil, este putin probabil, ca acesta sa doreasca sa se joace cu el in viitor, pentru ca acest
comportament nu este acceptat si provoaca durere si teama.
4. Acorda-i atentie si afectiune. Toti copii au nevoie de aceste doua ingrediente fundamentale, pentru a stabili
in viitorul de adult, relatii interumane, autentice si armonioase. Acesta regula importanta, este valabila mai ales
pentru copii mai mari, care au frati mai mici. Pentru primul nascut, este foarte greu
sa inteleaga, de ce odata cu venirea unui nou membru in familie, trebuie sa imparta
atentia si afectiune parintiilor. Daca nu va primi suficient, se va simti respins, izolat
si va dezvolta sentimente si comportamente negative, fata de copilul mai mic.
5. Monitorizeaza programelor de televiziune si felul in care copilul tau se
joaca. Asa cum am discutat, exista o legatura intre programele tv si agresivitatea
copilului tau, desi uneori aceste aspecte au fost usor supraevaluate. Ce trebuie facut?
Atunci cand copilul urmareste anumite programe care includ un anumit nivel de
violenta, parintele trebuie sa intervina si sa-i orienteze atentia spre alte aspecte. In
mod similar, atunci cand copilul participa la jocuri brutale, cu un nivel crescut de agresivitate, parintele trebuie
sa intervina, pentru ca altfel, mesajul transmis copilului este ca acest nivel de agresivitate este acceptat si tolerat
social.
6. Incurajeaza-ti copilul pentru a-si exprima sentimentele si emotiile pe care le traieste. Vorbeste deschis
despre emotii si invata-l sa-si exprime sentimentele intr-un mod deschis si sanatos. Astfel va avea o medoda
adecavata de a descarca frustrarea si furia. Discuta problemele cu care copilul se confrunta. Ofera-i posibilitea
de a-si forma o strategie asertiva de abordare a acestora, bazata pe dialog si negociere, nu pe o perspectiva
nociva, in care agresiunea fizica si verbala ocupa un loc central. Adultul de maine iti va multumi pentru acest
„dar”, pe care i-l oferi acum.
7. Daca ai incercat toate aceste sfaturi in relatia cu copilul tau si nu exista semne de imbunatatire a
comportamentului agresiv, atunci este timpul sa cauti ajutor de specialitate. Educatia parentala, va ofera
informatiile necesare pentru a va imbunatati abilitatile de parine. De asemenea, consilierea unui psiholog va
poate oferi solutii si strategii practice pentru a avea un stil parental functional.
8. Tehnicile de relaxare îşi dovedesc utilitatea în măsura în care induc o detensionare musculară şi psihică.
9. Practicarea unui sport
10. Cultivarea artei de a iubi şi a altruismului,
11. Psihoterapia,
12 Aromoterapia,
13 Meloterapia.
4
 Exerciții de atenuarea a agresivități
Exerciţiul 3. „Situaţiile însoţite de furie”
Obiectiv: Antrenarea către lucrul cu furia, colectarea materialului pentru activitatea ulterioară.
Timpul realizării: 30 minute.
Desfăşurarea: Conducătorul propune participanţilor să povestească o situaţie din experienţa proprie, când ati
trăit sentimentul furiei.
Exerciţiul 4. „Alegeţi stările emoţionale mai frecvent trăite"
Obiectiv: Culegerea materialului pentru lucrul ulterior.
Timpul realizări; 10 minute.
Desfăşurarea: Conducătorul propune participanţilor din şirul de stări emoţionale să le aleagă pe acelea care mai
frecvent le trăiesc si să încerce să le scrie în ordine descrescândă.
Exerciţiul 5. „Laboratorul ştiinţific"
Obiectiv: Constatarea şi formularea tipurilor fundamentale a factorilor externi ce generează furia, agresivitatea.
Timpul realizării: 25 minute.
Desfăşurarea: Participanţii se împart în două grupe - laboratoare de cercetare. Scopul lor constatarea şi
formularea tipurilor fundamentale de situaţii, care generează furia. După finisarea lucrului individual, de la
fiecare grupă răspunde câte un reprezentant, care comunică si argumentează rezultatele cercetărilor. Apoi se
discută informaţia, se fac concluzii care se înscriu pe tablă. Dacă participanţii întimpină greutăţi la alegerea
situaţiilor, atunci conducătorul le propune câteva variante.
Situaţiile posibile:
• Primirea unui refuz (situaţia rugăminte — refuz)
• Reacţionarea la agresiune (nerespectarca limitelor. învinuirea, ofensă)
• Reacţionarea la rugăminte (incapacitatea de a spune ..nu")
• Încălcarea regulilor (provocare, ofensare etc.)
Exerciţiul 2. „Consiliul Intergalactic"
Obiectiv:
 ajuta participanţii să înţeleagă necesitatea furiei în viaţa noastră:
 în ce constă preţul furiei:
 conştientizarea părţilor negative si pozitive ale furiei.
Durata: 60 minute.
Desfăşurarea: Conducătorul: Cum credeţi am putea noi să trăim fară emoţii? Ce s-ar întâmpla cu omul, lumea,
dacă ar dispărea furia? Conducătorul propune următorul joc, pentru a uşura desfăsurarea exerciţiului.
Conducătorul: Impărtiti-vă în trei echipe. Imaginati-vă că voi sunteţi reprezentanţii diferitor civilizaţii, care au
mult comun cu pământul, dar cândva de mult sau debarasat de sentimentul furiei. Acum voi aveţi posibilitatea
de a împărţi propria experienţă pământenilor.
Prima echipă pregăteşte raportul: „Ce a câştigat civilizaţia noastră de la dispariţia furiei". A doua echipă - „Ce a
pierdut civilizaţia noastră de la dispariţia furiei". A treia echipă - comisia de hotărâre a soartei de mai departe a
furiei pe Pământ, ea are dreptul să interogheze ambele echipe, care trebuie să-şi apere punctul său de vedere.
După concluziile acestui interogatoriu comisia va menţiona părţile pozitive si negative a manifestării furiei şi va
decide viitorul ei.
Echipele au la dispoziţie 30 minute pentru pregătire, iar comisia în acest interval pregăteşte întrebările. Ca
concluzie a discuţiei pe tablă /coală mare de hârtie se fixează părţile pozitive si negative a manifestării furiei.
Exerciţiul 4. „Percepeti deosebirea”
Obiectiv: Separarea noţiunilor „sentimentul furiei" şi „comportamentul agresiv''.
Durata: 20 minute.
Desfăşurarea: Folosind părţile pozitive şi negative ale manifestării furiei, conducătorul demonstrează că
sentimentul furiei si comportamentul agresiv, furios nu este una si aceeaşi, la aceasta contribuie următoarele
întrebări:
 Cum se manifestă sentimentul furiei?
 Ce comportament poate avea un om furios?
 Cum credeţi. în ce situatii mai des se manifestă comportament agresiv, furios?
Participanţii discută părerile proprii, diferite situaţii din viaţa personală, Conducăţorul se
axează pe o situaţie şi o desfăşoară mai amănunţit.
Exerciţiul 3. „Eu desenez agresivitatea"

5
Obiectiv: Depistarea particularităţilor individuale ale agresivităţii sale, colectarea materialului diagnostic pentru
lucrul de mai departe.
Durata: 35 - 40 minute.
Desfăşurarea: Conducătorul împarte participanţilor foi de desen şi carioce şi propune să împartă foaia în două
părţi. In siânga foii ei vor desena agresivitatea aşa cum au văzut-o şi au simtit-o, în dreapta- asa cum ar dori să o
vadă şi să o simtă. După îndeplinirea exerciţiului
Durata: 15 - 20 min.
Desfăşurarea: Conducătorul: Amintiti-vă de o persoană, care vă ofensează permanent, care vă face să vă simţiţi
vinovat, ofensat, neputincios. V-ati amintit? Acum închideţi ochii, închipuiţi-vă: că vedeţi această persoană,
trageti aer în plămâni şi strigaţi la ei. (o frază. ...un cuvânt). Strigaţi aşa ca el să înţeleagă că e timpul să vă lese
în pace, începeţi. Repetati cu o putere mai mare, încercaţi să repetaţi cu ochii deschişi.
Exerciţiul 4. „Dansul furiei"
Obiectiv; A simţi manifestarea furiei: scăderea tensiunii, excitaţiei cu ajutorul exercit ii lor dinamice.
Durata: 15-20 minute.
Desfăşurarea: Conducătorul propune să demonstreze prin mişcări sub muzică caracterul furiei. Apoi
participanţii dansează sub muzică ritmică. Se discută sentimentele trăite în timpul dansului. Dupa discutie
conducatorul propune ideea ca incordarile fizice, dansurile contribuie la scăderea tensiunii.
Exerciţiul 2. Colajul „Furia mea”
Obiectiv: Demonstrarea prin metoda intuitivă manifestarea furiei sale; conştientizarea diverselor exprimări a
furiei sale.
Durata: 60 - 65 minute.
Desfăşurarea: Reflectarea furiei sale pe o foaie de hârtie, folosind ilustraţii şi fraze din reviste, populare.
Colajurile obţinute se discută în grupuri mici:
 povesteşte despre furia ta;
 care părţi le putem evidenţia şi cum le denumim:
 când ele apar, în ce situaţii şi în ce continuitate;
 cum se manifesta aceste parti, prin ce cuvinte si actiuni.
Apoi se discută în grup impresiile, retrăirile si se face totalizarca.
Manifestarea agresivităţii
 Agresivitatea se poate manifesta prin numeroase comportamente începând de la gesturile ameninţătoare şi
mergând până la crimă.
 În mediul şcolar agresivitatea se manifestă prin: ridiculizarea colegilor, porecle, glume dure, sarcasm,
cinism, răspândirea de zvonuri dăunătoare, punerea colegilor în situaţii umilitoare, ameninţări verbale,
intimidare sau atac fizic.

INFLUENŢA TELEVIZIUNII ASUPRA AGRESIVITĂŢII COPIILOR

Este greu de stabilit cine este inventatorul televiziunii deoarece de-a lungul a zeci de ani numeroși ingineri şi
cercetători şi-au adus contribuția la ceea ce va fi denumită cea mai mare invenție a secolului al XX-lea. În
Statele Unite ale Americii prima transmisie televizată a avut loc în aprilie 1939, iar după cel de-al Doilea
Război Mondial televiziunea s-a dezvoltat rapid, statele europene rămânând în urmă cu inovaţiile din acest
domeniu au preluat în mare măsură modelul american. Astfel, familia mass-media se mărește cu încă un
membru.
În lucrarea “Introducere in sistemul mass-media”, Mihai Coman afirmă că
rolul mass-mediei este acela de a informa publicul, tocmai de aceea cea mai
importantă funcție este cea de informare, ce se referă la nevoia indivizilor şi
a grupurilor de a controla mediul înconjurător.
Însă media nu are doar funcții şi părţi pozitive, ci are şi câteva
disfuncții pe care Melvin L. DeFleur, le sesizează. Acestea sunt:
stimularea delincvenței, contribuirea la degradarea morală, contribuirea la
adormirea conștiinței politice, înăbușirea preocupărilor şi capacităților
creatoare, coboară gusturile publicului. Charles R. Wright adaugă încă două
disfuncții ale mass-media: crearea şi întreținerea panicii şi întreținerea unei
imagini catastrofice asupra situației economice, sociale, politice.
Secole întregi de cercetări au arătat că expunerea la programe agresive de televiziune, influențează
comportamentul agresiv la copii. Deși câteva dintre programele pentru copii au o temă educațională, marea
6
majoritate sunt pline de violență. În cadrul studiului despre televiziunea națională, Wilson (2002) au descoperit
că 99% din desenele animate pentru copii, cu super- eroi, conțin violenta şi un act violent apare aproximativ la
fiecare 4 minute. În plus, foarte multe din aceste fapte violente sunt de cele mai multe ori justificate şi chiar
recompensate, ceea ce trimite un mesaj conform căruia agresivitatea este acceptată.
Cele mai multe cercetări şi- au focusat atenția asupra formelor fizice de agresivitate, ținând cont atât de
expunerea violenței la media cât şi de efectul comportamentului agresiv. Totuşi copii sunt expuşi la forme
relaţionale de agresivitate în mass- media. Linder şi Gentile (2009) au descoperit că aproape 77% din
programele de televiziune populare printre copii conţin agresivitate indirectă. În plus, Coyne şi Whitehead
(2008) au descoperit că toate filmele produse de Disney, prezintă cel puţin o formă de agresivitate indirectă. Cu
toate acestea, amândouă analizele arată că, în comparație cu agresivitatea fizică din programele pentru copii,
agresivitatea indirectă este în general prezentată în aşa fel încât să fie mai greu de imitat. Totuşi dovezile
sugerează că expunerea la agresivitate relațională are un impact asupra dezvoltării agresivităţii la copii. Linder
şi Gentile (2009) au descoperit că expunerea la agresivitatea relaţională răsplătită la televizor este asociată cu
creşterea nivelului de agresivitate la copii de 10-11 ani. În plus expunerea la violenţă verbală a fost asociată cu
apariția violenței verbale.
Violenta de la televizor, poate să aibă atât efecte pe scurtă durată cât şi pe lungă durată asupra agresivităţii
copiilor. Urmărirea unor programe agresive îi poate duce pe copii la folosirea unui comportament agresiv în
diverse situaţii de viaţă. Josephson a făcut un experiment în 1987 prin care a expus un grup de băieți la filme
agresive şi un grup la filme nonagresive, înainte de un joc de hockey. Băieţii care au urmărit filme agresive,
aveau tendinţa să folosească mai mult gesturi agresive, faţă de cei care nu au urmărit acest gen de filme. Totuşi,
dacă copii sunt expuşi în copilărie foarte mult la violenţă prezentată în mass- media, această expunere poate
duce la dezvoltarea agresivităţii pe termen lung. Huesmann, Moise, Podolski şi Eron au descoperit în 2003 că
acei copii care urmăresc foarte multă violenţă la televizor, în tinereţe, sunt mai predispuşi la agresivitate în
timpul copilăriei, adolescentei şi chiar şi la maturitate. Copii sunt foarte vulnerabili la violenţă prezenta în
mass- media întrucât încă sunt în perioada în care îşi dezvoltă atitudinile şi credinţele privind agresivitate.
Interesul pentru agresivitate a crescut foarte mult în ultima perioadă. Acest interes nu este evidenţiat doar în
numeroasele cercetări apărute ci şi în cărţi foarte populare, filme de succes de la Hollywood, cum ar fi „Mean
Girls” (Messick, Michaels, Fey& Waters, 2004) precum şi în emisiuni foarte mediatizate, „Oprah” şi „Dr. Phil”
fiind unele dintre cele mai urmărite emisiuni la care se discuta acest subiect.
Deşi pare imposibil, agresivitatea fizică apare foarte devreme la copii, în jurul vârstei de 2 ani şi jumătate, cu
mult înainte că vorbirea să fie atât de dezvoltată încât copilul să poată să folosească agresivitatea verbală.
Agresivitatea relaţională este într-un fel unică prin modalitatea în care ea se manifestă de-a lungul timpului.
La copii preşcolari și școlari mici, agresivitatea relaţională este directă şi simplă, un exemplu foarte bun ar fi
atunci când un copil le spune colegilor săi că vor fi invitaţi la petrecerea de ziua lui doar dacă vor face anumite
lucruri pentru a merita această invitaţie. Deasemenea la această vârstă şi forma verbală a agresivităţii tinde să
fie simplă, bârfitul având loc de obicei chiar în fata subiectului despre care se vorbeşte. Cu înaintarea în vârstă,
strategiile agresive tind să devină mai complexe, întrucât copii încep să profite de avantajele oferite de
manipularea relaţiilor cu ceilalţi.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI:
Agresivitatea este realități care se regăsesc de-a lungul întregii istorii umane, indiferent de epocă și de gradul de
dezvoltare al civilizației omenești.
Precum s-a mai enunțat anterior, conchidem agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenție
către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune.
Analizând complet și definitiv aspectele psihologice ale agresivității, caracteristicile, formele, cauzele acesteia
concluzionăm că agresivitatea reprezintă o conduită semnificativ- periculoasă. Cu toate că societatea actuală are
mecanisme de control și de contracarare a comportamentelor agresive, indezirabile, care atentează la
viața/siguranța persoanei și îi afectează funcționarea atât în viața privată, cât și în societate, la nivel individual
se menține activă nevoia de a găsi o soluție de limitare a manifestării agresivității altora asupra propriei
persoane. Astfel, devine o necesitate capacitatea persoanei în a face față agresiunii – atunci când aceasta se
produce – astfel încât că, pe de o parte reacția de apărare să fie eficientă și eficace iar pe de altă parte, să
respecte normele legale și să nu victimizeze pe mai departe persoana agresată.
Din punct de vedere practic, putem interpreta manifestarea agresiunii ca sistem care inter-relaționează
următoarele componente: Agresorul, Mediul în care se produce agresiunea și Persoana agresată. Astfel se face
necesară remedierea comportamentului agresiv pe cât la agresor, prin indentificarea cauzelor individuale ale
agresivității, evitarea motivelor de criză, stabilirea regulilor clare de comportament, precum și aceeași
încurajare și evitarea etichetării, pe atât a persoanei agresate, aceasta fiind – totodată – și cea mai flexibilă
7
 componentă a sistemului (având de partea sa resursele conștientizate prin pregătire psihologică și reacția ca
deprindere antrenată sistematic).

Bibliografie:

1. A. Andrian , Neculau.Psihologie sociala. Aspecte contemporane.Iași: 1996.Ed. Polifrom. P.485

2. Banciu,D., Rădulescu, S.M., Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985.
3. Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass- media, ED. Polirom, Iasi, 1999, p77
4. Coyne , S. M. , & Whitehead , E. ( 2008 ). Indirect aggression in animated Disney films . Journal of
Communication , 58 , 382 – 395
5. Ilie, M., Violenţa în şcoală. Agresivitate în rândul elevilor, Revista de Cercetare în Ştiinţele Educaţiei,
Timişoara, 2007.
6. Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, Editura Trei, Bucureşti, 2006. Lorenz, K.Z., On aggression, London,
1996.
7. ‚‚Larousse Dictionar de psihologie’’– Norbert Sillamy, UniversEnciclopedic, Bucuresti, 2000
8. Păunescu Constantin. Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: ed. Tehnică, 1994
9. PaulPopescu-Neveanu. ‚‚Dictionar de psihologie’’. Bucuresti: Editura Albatros, 1978.
10. Virlan M. Problema comportamentului deviant la preadolescenţii contemporani. Teză de doctor in psihologie.
Chişinău, 2003. 169 p.
11. Şchiopu Ursula. Psihologia varstelor, ed. Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1997, 397p.
12. Huesmann , L. R. , Moise , J. , Podolski , C. , & Eron , L. ( 2003 ). Longitudinal relations between children ’ s
exposure to television violence and their later aggressive and violent behavior in young adulthood: 1977 – 1992
. Developmental Psychology , 39 , 201 – 221
13. Linder , J. R. , & Gentile , D. A. ( 2009 ). Is the television rating system valid? Indirect, verbal, and physical
aggression in programs viewed by fi fth grade girls and associations with behavior . Journal of Applied
Developmental Psychology , 30 ( 3 ), 286 – 297
14. Wilson , B. J. , Smith , S. L. , Potter , W. J. , Kunkel , D. , Linz , D. , Colvin , C. M. , et al. ( 2002 ). Violence in
children ’ s television programming: Assessing the risks . Journal of Communication , 52 , 3 – 35