Sunteți pe pagina 1din 63

IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE

DIPLOMATICE

I. Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor


diplomatice
II.Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.
III.Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor
diplomatice
IV.Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi
privilegiilor diplomatice
V.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice
recunoscute pe plan internaţional, din punct de
vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.

I.Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice


Instituţia imunităţilor şi privilegiilor
diplomatice este cunoscută încă de la începuturile
diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu
2

era practic posibil să se desfăşoare relaţiile dintre


state, prin intermediul unor trimişi speciali,
riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.
Atât în orânduirea sclavagistă cât şi la inceputul
orândurii feudale, solii se bucurau de inviolabilitatea
personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice
primejdii, ameninţări sau presiuni.
În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma,
cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul
roman, se bucurau de o atenţie deosebită. Persoana
solilor era considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă
ei veneau dintr-o ţară duşmană.
Dacă cineva aducea prejudicii solului unei ţări
duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a
dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi
persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma
jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).
Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise
ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila,
3

conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe


Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că acesta venise cu
misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448
d. Hristos).
Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui
sol trebuia plătită uriaşa sumă de răscumpărare –
wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru
asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se
plătea numai 600 de solizi.1
Odată cu apariţia reprezentanţelor
diplomatice permanente, la inviolabilitatea
persoanei s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului
şi imunitatea de jurisdicţie.
Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a
Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret
prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum
şi membrii suitei lor, în timpul şederii în ţară, nu pot
fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru
1
1 Vezi Istoria diplomaţiei, publicată sub îngrijirea ştiinţifică a Acad. P. Constantinescu-Iaşi, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti 1962, vol. 1, pag. 57-92.
4

datorii contractate in Olanda, iar în 1708, mergând pe


aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată
moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone
organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo
atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să
aresteze oamenii acestora şi să nu le confişte sau
sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a
votat legea intitulată “Actul de garanţie a privilegiilor
ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi
demnitarii străini”, prin care se stabilea ca toate
măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor
diplomatici acreditaţi, indiferent de rangul acestora,
vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de
luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; în timp
ce , în anul 1794, Convenţia franceză a adoptat o lege
conform căreia, organelor publice li se interzicea
săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui
atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine.
5

În această primă etapă a diplomaţiei, regulile


referitoare la imunităţi şi privilegii erau de natură
cutumiară şi se bazau pe practica statelor, astfel
cum aceasta era reglementată pe plan intern.
Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor
internaţionale a făcut necesară elaborarea şi
codificarea unor norme privitoare la imunităţile şi
privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin


anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la
Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-
la Chapelle.2
Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională
americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat
Convenţia privind agenţii diplomatici; iar
Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind
relaţiile diplomatice a realizat codificarea
2
Mircea Maliţa, op. cit., p. 217.
6

normelor cutumiare deja existente, la care s-a


adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare
progresivă, luând act de noile realităţi ce se
manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională
şi a exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce
nu fuseseră încă universal acceptate.
Faptul că imunităţile şi privilegiile sunt în
primul rând de natură cutumiară şi mai apoi
consacrate în textul Convenţiei de la Viena, a fost
recunoscut de Curtea Internaţională de Justiţie,
care într-o decizie din data de 24 mai 1980,
referitoare la activitatea personalului diplomatic şi
consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize
care a apărut atunci, a recunoscut în mod expres în
motivarea deciziei sale că aceste imunităţi şi
privilegii sunt de natură cutumiară, consacrate şi
în Convenţia de la Viena şi ele nu pot fi modificate
prin acţiuni unilaterale ale unui stat. Deşi este o
instituţie veche, consacrată în dreptul internaţional
7

cutumiar şi în convenţiile internaţionale (Convenţia


de la Viena), asta nu înseamnă că domeniul
imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu ridică
şi astăzi probleme de recunoaştere şi de aplicare
în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne
un domeniu de preocupare, este faptul că şi în
prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a
ONU există un punct special, „Examinarea de
măsuri eficiente pentru protecţia şi securitatea
misiunilor diplomatice şi a reprezentanţilor
diplomatici”, punct care se dezbate anual şi în care
se discută despre problemele care apar în legătură cu
aplicarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi
cu măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a
permite desfăşurarea în bune condiţii a activităţii
acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea
protecţiei şi securităţii lor.
8

II. Noţiunea de imunităţi şi privilegii


diplomatice.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din
principiul fundamental potrivit căruia statele au
controlul asupra teritoriului şi persoanelor care
locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu
fundamental al dreptului internaţional creează şi
nevoia pentru imunităţi şi privilegii, pentru că în
cazul în care nu ar exista o asemenea instituţie,
agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului
statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea
generând dificultăţi în desfăşurarea activităţii lor.
Dar, în atare condiţii, o misiune diplomatică nu şi-
ar mai putea exercita funcţiile şi deci, justifica
existenţa ei1; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi
membrilor ei, minimum necesar de condiţii – acele
imunităţi şi privilegii care alcătuiesc ceea ce în
1
v. Dr. Ion M. Anghel; Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, 1996, Bucureşti, pag. 148
9

mod curent se înţelege prin “statut diplomatic”.


Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de
sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului
acreditar şi le oferă condiţiile necesare pentru
functionarea lor.
Obligaţiile statului primitor de a asigura
securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de
la urmărire penală sunt esenţiale şi inerente
caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic şi
funcţiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice
intervenţie a unui stat sau altul2.

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor


diplomatice constituie garanţia activităţii
diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de
imunităţi şi privilegii, care crează pentru agenţii
diplomatici acea condiţie juridică de natură să le
asigure libertatea deplină şi securitatea necesară,
exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea
loc; constituind aşadar instituţia ce ocupă un loc
central în cadrul dreptului diplomatic.
2
v. Phillippe Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneve, 1964, sec. ed., pag. 183
10

Această poziţie ocupată de instituţia


imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este
confirmată de apariţia simultană a acesteia cu
dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis
diplomatic şi deci, nici diplomaţie, decât atunci
când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i
se acorde anumite garanţii.
Asigurarea tratamentului pe care-l presupun
imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o
premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale
dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de
misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în
ansamblul ei. Deci, importanţa existenţei unei
misiuni diplomatice, este data şi de implicaţiile
asupra relaţiilor normale dintre statul acreditar,
influenţând relaţiile comunităţii internationale însăşi.
a) Definirea noţiunii de imunitate
Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel
mai expresiv element al statutului diplomatic1. În
accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea

1
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 149
11

diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în


dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l
acorde organelor diplomatice străine acreditate în
acestea.
În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică
înseamnă scutirea de care se bucură organele
diplomatice de sarcinile şi obligaţiile2 la care sunt
ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care
se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o
obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub
jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar4.
Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o
excepţie de la principiul general de supunere faţă de
jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul
statului; drept5 acordat de statul acreditar unei misiuni
diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor
lor în baza cărora sunt exceptaţi de la jurisdicţia
2
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 150
3
v. Adolfo Moresca, La missione diplomatica, sec. ed., Milano, 1967, p.199
4
v. G.E. do Nasciomento e Silva, Diplomacy in International Law, A.W. Sijthoff-Leiden, 1972, pag. 111
5
v. Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 98
12

autorităţilor judiciare sau de la care ar putea să o


exercite autorităţile administrative ale statului
acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă
şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia
se află.
Imunităţile reprezintă elementul cel mai
important pentru activitatea diplomatică şi consulară;
ele constituie ansamblul de reguli care se referă la
tratamentul acordat diplomaţilor şi care se bazează pe
dreptul internaţional, care obligă statele să acorde
organelor diplomatice imunităţile necesare pentru
desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.

În literatura de specialitate, când se defineşte


noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului
că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la
exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la
jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.

b ) Definirea noţiunii de privilegii diplomatice


13

Privilegiile diplomatice constituie, de


asemenea, un tratament special datorat agenţilor
diplomatici, conţinutul lor constând în acordarea
accesului la unele facilităţi determinate de
prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de
către statul de reşedinţă a unor înlesniri
excepţionale şi care au un conţinut, în principal,
pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate
specială din partea beneficiarilor.
În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau
avantajele juridice acordate de statul acreditar
unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic2,
un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat
acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiţi, cât şi
chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acreditar1.
c) Diferenţierea imunităţii de privilegii
Trebuie arătat că în Convenţia de la Viena, deşi
sunt tratate ca noţiuni distincte nu se face distincţie
între imunităţi şi privilegii şi acestea nu sunt definite
în mod separate. Nu există nici criterii care să
conducă la separarea lor.
2
1.v. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 31
1
14

Din practică, apare evident însă faptul că


imunitatea de jurisdicţie, de exemplu, este altceva
decât un privilegiu oarecare.
Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile
de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică şi
de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant
fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost
acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În
prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un
caracter convenţional, după cum ambele apar ca o
exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea
ce le diferenţiază, în primul rând, este gradul sporit
de importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru
funcţionarea misiunii dipomatice, implicaţiile mult
mai mari pe care acestea le au asupra activităţii
diplomatice.
În al doilea rând, poziţia imunităţilor şi
privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul
acreditar nu este identică, în veme ce imunităţile
15

ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea


de a sancţiona neobservarea unei norme de drept
material, privilegiile ţin de dreptul material. În
cazul privilegiilor, nu există o obligaţie pentru
agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru
orice altcineva există o asemenea obligaţie.
Diferenţele dintre imunităţi şi privilegii sunt mai
degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate ele
reprezintă un ansamblu de condiţii favorabile,
necesare pentru desfăşurarea activităţii diplomatice şi
consulare.

III. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor


diplomatice.
a) Imunităţile de jurisdicţie şi de
executare:
-imunitatea de jurisdicţie, penală, civilă şi
administrativă, înseamnă că misiunile diplomatice şi
agenţii diplomatici sunt scutiţi de aplicarea legilor
16

penale, civile şi administrative care este prevăzută de


dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară
activitatea.
-imunitatea de executare a sentinţelor
prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca
împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent
diplomatic să se obţină o hotărâre penală, civilă sau
administrativă, imunitatea de jurisdicţie nu permite ca
această decizie să fie pusă în aplicare faţă de agenţii
diplomatici sau faţă de misiunile diplomatice.
b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi
arhivelor misiunilor diplomatice şi agenţilor
diplomatici:
-inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi
arhivelor misiunilor diplomatice;
-inviolabilitatea agenţilor diplomatici.
c) Libertăţile agentului diplomatic şi ale
misiunii diplomatice:
17

-libertatea de mişcare care înseamnă că


misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici au
dreptul să circule liber în interiorul ţării de reşedinţă;
-libertatea de comunicare înseamnă că
misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici pot
comunica liber cu autorităţile care i-au acreditat.
d) Scutirea de taxe, asistenţă socială,
anumite impozite şi taxe, inclusiv a taxelor
vamale.
e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a
agenţilor lor de a folosi însemnele naţionale care
identifică statul care i-a trimis.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi


privilegiilor diplomatice

Există mai multe teorii privind fundamentarea


sau justificarea imunităţilor şi privilegiilor de care se
bucură un agent diplomatic. Această fundamentare
18

teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria


extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a
caracterului său reprezentativ, aceea a interesului
funcţiunii, precum şi cea a “convenţiei tacite”
între guvernul acreditant şi cel acreditar au fost
invocate, când separat, când împreună, pentru
justificarea imunităţii de jurisicţie1.
a) Teoria extrateritorialităţii.
Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina
“extrateritorialităţii”. În sensul originar şi cel mai
cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de
la Hugo Grotius care spunea despre agentul
diplomatic; fingitur extra territorium – constituia
ficţiunea juridică în virtutea căreia persoanele,
locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine
trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe
teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe
teritoriul statului căruia îi aparţinea agentul
1
v. R. Monoco, Manuale di diritto internazionale publica, Torino, UTET, 1960, pag. 337; D.P.
O’Connell, International Law, London, 1965, pag. 963
19

diplomatic. Ele s-ar fi aflat în afara teritoriului


statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune
erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul
străin în teritoriul statului de reşedinţă2.
Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea
mai importantă din istoria doctrinelor, care a
fundamentat imunităţile şi privilegiile diplomatice.
Timp de aproape trei secole – secolul XVII –
începutul secolului XX – această teorie a inspirat
practica statelor dar şi marea majoritate a proiectelor
de codificare.
Teoria aparţine lui Hugo Grotius1 şi se bazează
pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte
legea ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât,
susţine el, acesta este considerat că n-a părăsit
niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită
în statul acreditar pot fi considerate ca şi cum le-ar
îndeplini în propria sa ţară. Ambasada este
2
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 151
1
v. Hugo Grotius, Dreptul războiului şi al păcii, Ed. Politica , Bucuresti, 1968
20

considerată ca o parte din teritoriul naţional şi, ca


atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea
ţării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului
său2.
Aplicarea acestei ficţiuni a dat însă naştere şi la
abuzuri din parte reprezentanţilor diplomatici3. Ea
reprezintă aşadar o ficţiune care ar putea justifica
arbitrariul, întrucât o misiune diplomatică ar putea
îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său
– cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului
acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind ulterior
abandonată.

b).Caracterul reprezentativ (teoria


reprezentării)
O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor
şi privilegiilor diplomatice este aceea a “caracterului

2
Aurel Bonciog, op. cit., pag. 96
3
Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, ediţia II – revizuită şi adăugită, Editura didactică
şi pedagogică, 1975, pag. 44
21

reprezentativ” al trimisului diplomatic sau aceea a


substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat
un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii,
agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat
suveran, se substituie statului trimiţător şi deci,
imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului
său, care i-a fost transferată4.
Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul
acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze
trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui
reprezentativ5.
“Teroria reprezentării”, considerată de unii
autori prima concepţie cu privire la fundamentul
imunităţilor6 a fost susţinută de Montesquieu, care
afirma că “ambasadorii sunt cuvântul prinţului
care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber”,7

4
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 152
5
B.Sen, A Diplomat’s Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff, The Hague,
1965, p. 80
6
Aurel Bonciog, op. cit., pag. 94
7
Charles baron de Montesquieu (1689-1755), De l’esprit des lois, vol. XXVI, capitolul XXI
22

şi Burlamaqui8, fiind fundamentată prin formula “par


in parem non habet jurisdictionem”1. Pe baza acestei
teorii, se considera că orice ofensă dusă diplomatului
era o ofensă adusă suveranului, şi pentru că un stat nu
poate fi supus legilor altuia, se ajungea la concluzia
că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei
statului de reşedinţă.
Părerea nu mai poate fi susţinută în timpurile
moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă pe
şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi
de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi
să o urmeze.
Pe de altă parte, natura raporturilor de
reprezentare între diplomat şi statul pe care îl
reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit
o presupune teoria reprezentării. Diplomatul are, într-
adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în
numele căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini
concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor

8
Burlamaqui, Principe du droit de la nature et des gens, Paris,vol. VIII, pag. 294-295.
19
Grigore Geamănu, op. cit., pag. 44
23

reguli care sunt de drept administrativ, nefiind vorba


deci de o substituire.
Paul Fauchille2 dă o interpretare corectă
caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din
care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale
faţă de statul acrediatar, ca premisă necesară
exercitării funcţiei sale.
Convenţia de la Viena pentru codificarea
dreptului diplomatic nu respinge complet aceată
teorie, astfel că în textul final este luată în
considerare şi teoria caracterului reprezentativ
-recunoscând că misiunea diplomatică “reprezintă
statele”-3.
Dar, aşa cum am mai spus, nici teoria
caracterului reprezentativ – în formularea actuală –
nu asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori
ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei teze, s-ar
ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este
2
P. Fauchille, Traité de droit international public, Paris,1962, vol. I, partea 3,pag 59 ;
3
. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 152.
24

necesar) şi dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar


putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega
minimum de tratament care s-ar cuveni acordat, pe
motiv că persoana respectivă nu are caracter
reprezentativ. Potrivit acestei teorii, ar trebui să existe
un statut special pentru şeful de misiune în raport cu
ceilalţi agenţi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă în
realitate.
c) Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)
Vattel a elaborat o teorie denumită
funcţională1 care se bazează pe ideea că un
reprezentant diplomatic nu va putea exercita
funcţiile sale dacă nu este independent faţă de
statul de reşedinţă.
Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi
şi privilegii unui trimis pe baza “necesităţii
funcţionale” (functional necessity), respective,
imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru că
1
v. Emmerich de Vottel, “Le droit des agents ou principes de la loi naturelle appliqué s la conduite et aux
affaires de nations et des souverains”, 1758, citat de Aurel Bonciog, op. cit., pag. 97
25

aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în


mod deplin decât dacă se bucură de asemenea
imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria
serviciului public (fundamentul privilegiilor şi
imunităţilor constând în scopul urmărit de
misiune)2.
Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi
supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi politice
din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni
mai mult sau mai puţin dependenţi de bunăvoinţa
guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi
influenţaţi de considerente de securitate şi confort
într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi
exercite funcţiile.
Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi
larg admisă în doctrină şi în lucrările Institului de
drept internaţional şi ale lui Harvard Law School. Ea

2
P. Guggenheim, Traité de droit international public, vol. I, Geneve, 1953, pag. 496
26

este acceptată de jurisprudenţă şi practică şi


consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena.
Acest element din preambulul Convenţiei de la
Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi
regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii
Naţiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod
frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale
organizaţiilor internaţionale, precum şi în alte
protocoale şi convenţii încheiate în domeniul
privilegiilor şi imunităţilor încheiate înaintea
Convenţiei de codificare de la Viena.
Pe această bază, a fost elaborat şi proiectul
Comisiei de drept internaţional a ONU care a
precedat conferinţa de codificare de la Viena, cu
privire la dreptul diplomatic. Pe aceeaşi linie s-a
plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la
relaţiile diplomatice atunci când, în Preambul, se
stipulează că “Statele Părţii la prezenta Convenţie,
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este
27

nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura


îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor
diplomatice…”
Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai
raţională, corespunde mult mai bine stadiului actual
al relaţiilor internaţionale; legând acordarea
privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor
misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic,
această reglementare, reluată în doctrina şi practica
internaţională are şi avantajul de a nu permite
anumite abuzuri.
Teoria nu este insă pe deplin satisfăcătoare şi la
adăpost de orice critică, pentru că dă naştere la
interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor
internaţionale. Acest aspect se poate exemplifica prin
faptul că practica de a face diferenţieri între
activităţile oficiale şi cele private ale agenţilor
diplomatic şi refuzul de a acorda imunităţile şi
28

privilegiile pentru aceasta din urmă, are la bază


tocmai această teorie a necesităţii funcţionale.
Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o
bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că prilejuieşte
diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul
de a şti care acte jurisdicţionale din partea unui stat ar
constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui
agent diplomatic.
Cu toate acestea, doctrina “imunităţii
funcţionle” pare să fie singura bază practicabilă
pentru imunităţile diplomaţilor în special, dacă
avem în vedere practica modernă a statelor. În
ciuda lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale
este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca
bază a unei convenţii internaţionale multilaterale
menite să consacre minimul de imunităţi şi
privilegii de care agentul diplomatic trebuie să
beneficieze1.
1
E. Decaux, La réciprocité en droit international, Revue génerale de droit international public, Paris, f.
84/1980/2, pag. 676.
29

Se poate considera că teoria functională,


completată cu cea a reprezentării explică în bună
măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi
privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar ca o
consecinţă necesară a dreptului fundamental la
independenţă, la suveranitate şi respect mutual al
statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni,
este necesar să se recunoască privilegiile şi
imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă pentru
agentul diplomatic în statul în care el funcţionează2.

d) Principiul reciprocităţii în acordarea


imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au


constituit un domeniu în care reciprocitatea a
jucat dintotdeauna un rol important. Se pune,
aşadar, problema dacă imunităţile şi privilegiile
2
. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 153
30

diplomatice nu au la bază unul din principiile cu


aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în
dreptul internaţional, şi anume, principiul
reciprocităţii sau, cel puţin, dacă principiul
reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. S-
a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine,
de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special
care nu este prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea
avantaj nu se acordă însă sau nu se poate explica
acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. În
lipsa obligaţiei, singurul temei care poate explica
acordarea tratamentului special îl constituie
primirea la rândul său a unui tratament
echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate
acestea, se considera că reciprocitatea nu ar trebui
invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar
putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru a
răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de
apartenenţă al acelor orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i
31

se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând


un tratament.
Unii autori au susţinut că, de vreme ce
imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la
faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea
lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil
pe reprezentanţii proprii în străinătate1.
Convenţia de la Viena din 1961 permite o
asemenea practică – atât în sens negativ, deci o
aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o
extindere a regimului de imunităţi şi privilegii.
Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena
1961 nu se consideră discriminare2: faptul că statul
acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile
prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este
aplicată în acest mod misiunii sale din statul
acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state

1
v.C. Hurst, International Law: The Collected Papers of Sir Cecil B. Hrst, 1951, pag. 175
2
v. Aurel Bonciog, op. cit., pag. 97
1
v. Dr. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 200
32

îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale


de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut
de dispoziţiile prezentei convenţii.
Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au
baza în normele dreptului diplomatic, minimul
acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena
din 1961, cele care depăşesc acest minimum devin
obligatorii pe baza de reciprocitate.
Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi
şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în
Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă
hotărî restrângerea lor, numai daca nu este asigurată
reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de
reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi
privilegii dacă o situatie de excepţie ar impune-o.
Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie
care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la
grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate
ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum, iar
33

unele state ar putea fi tentate să decidă în mod


unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă
diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot
refuza. Concluzia este că se poate ajunge la practici
dicriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară
bucurându-se de privilegii diferenţiate.
Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că
“în contextul modern al societăţii internaţionale,
aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte
drepturile minime ale unui trimis nu pare să
contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii
internaţionale”. Dacă s-ar adopta principiul
reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate
cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care
privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or,
aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine, atât
pentru autorităţile administrative, cât şi pentru
instanţele judecătoreşti naţionale.
34

Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar


putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre
elementele secundare, complementare, care stau la
baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice,
deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în
trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul
diplomatic constituie o regulă generalmente
recunoscută şi înscrisă în Convenţia de codificare
a dreptuli diplomatic – devenind o regulă
convenţională recunoscută şi practicată de toate
statele. Ca urmare, principiului reciprocităţii nu i se
poate contesta unu anumit rol regulator;dar acesta nu
trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi


privilegiilor diplomatice.
Regula inviolabilităţii solului a fost una
dintre primele reguli acceptate pe plan
internaţional, rolul solului în iniţierea de
35

consultări fiind destul de important. Una dintre


primele lucrări în care este înscris principiul
inviolabilităţii solurilor este „Legea lui Manu”, în
care se spune că aşa cum eficienţa unei armate
depinde de conducătorul ei militar, ordinea socială şi
aplicarea corectă a legilor războiului, precum şi
pacea, depind de ambasador, ceea ce face ca persoana
sa să fie sacră. Ea reprezintă de fapt una din primele
consacrări ale principiului inviolabilităţii solului.
Practica s-a continuat în Grecia, Roma Antică,
urmând ca în sec.XVI, principiul inviolabilităţii să se
statornicească ca una din regulile de bază ale
dreptului internaţional public.
În sec. XVII apar primele referiri la
inviolabilitatea ambasadei, această tradiţie păstrându-
se de-a lungul timpului într-o instituţie denumită
„azilul diplomatic”.
Principalele teorii care fundamentează
instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.
36

a. Teoria caracterului reprezentativ al agentului


diplomatic. Este teoria cea mai veche pentru că ea
apare în perioada absolutismului, plecând de la ideea
fundamentală potrivit căreia, relaţiile internaţionale
erau treburile personale ale suveranului, monarhului,
proiectate în afara ţării prin solii lor, prin
reprezentanţii diplomatici, care-i exprimau gândurile
şi ideile, reprezentându-l fizic pe acesta în relaţiile pe
teritoriul unei alte ţări şi în relaţii cu un alt monarh.
Solul era tratat ca şi cum era monarhul de faţă şi orice
ofensă adusă trimisului diplomatic era considerată ca
fiind adusă lui.
Această teorie a asigurat baza pentru imunităţile
şi privilegiile solului, ele decurgând din respectul
care este datorat persoanei monarhului absolut care l-
a trimis.
În secolul XVII, Emerich Devattel, unul din
marii teoreticieni ai dreptului internaţional, spunea că
respectul datorat suveranilor trebuie să se reflecte
37

asupra reprezentanţilor săi, în special asupra


ambasadorilor.
Teoria a început să-şi piardă din valoare odată ce
baza ei de sprijin, existenţa monarhiilor absolute, a
încetat să mai fie regula de bază în organizarea statală
ca urmare a procesului iniţiat de Revoluţia Franceză,
continuat şi cu alte revoluţii şi mişcări de contestare
în ţările europene. Ea are importanţa ei, are o bază
reală, activitatea diplomatică a început prin soli care
erau trimişi ai monarhilor, însă, această teorie are şi
câteva deficienţe, una dintre cele mai importante
fiind aceea că ea nu poate să explice de ce există
imunităţi şi privilegii pentru localul şi personalul
ambasadei.
Din punct de vedere istoric, teoria caracterului
reprezentativ al agentului diplomatic, constituie
prima bază teoretică, elaborată pentru a explica
necesitatea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.
38

b. Teoria extrateritorialităţii. Este o teorie care a


succedat primei teorii, a caracterului reprezentativ al
agentului diplomatic şi care a avut o influenţă mult
mai profundă şi mai prelungită în timp. Potrivit
acestei teorii, ambasada, terenul pe care este
amplasată ambasada nu face parte din teritoriul
statului respectiv, constituind de fapt o prelungire
în exterior a teritoriului statului trimiţător.
Această ficţiune a extrateritorialităţii are avantajul de
a explica de ce controlul statului nu are aplicabilitate
şi asupra localului ambasadei sau chiar a trimişilor,
terenul respectiv nefăcând parte din statul respectiv,
este extrateritorial, el este o prelungire a teritoriului
statului acreditant.
Această teorie a extrateritorialităţii este încă o
teorie care se bucură de un sprijin destul de mare. În
lucrarea sa fundamentală, „De iure delli ac pacis”,
apărută în anul 1625, Hugo Grozius, făcând o analiză
a studiului practicii inviolabilităţii solurilor încă din
39

antichitate, a enunţat-o în următorii termeni: „Sunt


întrutotul încredinţat că popoarele au voit ca obiceiul
comun după care oricine se află într-o ţară străină
este supus legii locului, să sufere o abatere cu privire
la sol în înţelesul că, aşa cum printr-o ficţiune ei sunt
socotiţi a fi chiar persoanele care îi trimit, tot astfel,
printr-o ficţiune asemănătoare, sunt socotiţi că se află
în afara teritoriului”. Astfel se explică –spune Hugo
Grozius- de ce solii nu sunt ţinuţi să urmeze dreptul
civil al poporului pe lângă care îşi îndeplinesc
însărcinările, iar ambasadorul trebuie să se afle în
deplină siguranţă, la adăpost de orice constrângere,
bunurile sale nu pot face obiectul nici unei popriri sau
sechestrări şi, de asemenea, însoţitorii săi trebuie să
se bucure de o anumită inviolabilitate în măsura în
care ambasadorul o cere.
Teoria extrateritorialităţii, fundamentată de Hugo
Grozius, a fost preluată şi are un succes mare şi
astăzi, însă noţiunea de „extrateritorialitate” nu-i
40

aparţine lui, ci unui jurist olandez numit Demartens


(sfârşitul sec.XVIII, începutul sec.XIX).
Baza ficţiunii era că terenul respectiv face parte
din teritoriul statului care-şi trimite reprezentanţi, iar
în ceea ce priveşte solul, ficţiunea se baza pe faptul
că el nici nu a plecat de fapt de acasă, fiind în
continuare în statul care l-a trimis şi supus legilor
statului respectiv, chiar dacă fizic el s-a deplasat în
altă zonă.
La sfârşitul secolului XIX, teoria
extrateritorialităţii începe să fie criticată, inclusiv de
jurişti deosebiţi, fiind considerată inutilă şi
periculoasă pentru că atunci când teritoriul unei
ambasade se consideră un teritoriu străin, riscul
creării unei reguli extrem de rigide care să permită
multe abuzuri este foarte mare. O altă critică adresată
acestei teorii a extrateritorialităţii era şi faptul că
aplicarea ei strictă şi mecanică ar putea conduce la
abuzuri în aplicarea instituţiei „azilului diplomatic”,
41

beneficiind de azil pe teritoriul ambasadei şi persoane


care nu respectă legea.
Teoria extrateritorialităţii, deşi este o teorie
foarte ingenioasă care s-a bucurat de un sprijin foarte
larg, ea nu poate explica o serie de lucruri, nu poate
preveni unele abuzuri şi mai ales, nu poate explica de
ce totuşi există o îndatorire care este prevăzută şi de
Convenţia de la Viena, prin care agenţii diplomatici
şi consulari sunt obligaţi să respecte legile şi
reglementările statului pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară activitatea.
c) Teoria interesului funcţiei. Ideea de bază a
acestei teorii este că agentul diplomatic sau
funcţionarul consular nu şi-ar putea desfăşura
activitatea şi îndeplini atribuţiile care-i revin dacă
nu dispune de o protecţie necesară şi suficientă
care să-l scutească de constrângeri fizice şi morale
din partea populaţiei, autorităţilor, legilor şi
tribunalelor din statul acreditar.
42

Potrivit acestei teorii, statul acreditar are


obligaţia de a nu împiedica exercitarea funcţiilor
diplomatice şi consulare pe teritoriul său. Imunităţile
şi privilegiile creează un statut privilegiat pentru
misiunile diplomatice şi agenţii consulari,
dimensiunile acestui statut stabilindu-se pe baza
principiului reciprocităţii, de aceea teoria se numeşte
a interesului funcţiei şi a reciprocităţii.
Teoria interesului funcţiei şi reciprocităţii,
înseamnă în esenţă că între statele civilizate (care
au un nivel de civilizaţie apropiat sau similar) va
exista întotdeauna posibilitatea de a realiza un
acord reciproc pentru ca agenţii lor diplomatici să
beneficieze de facilităţi identice. În principiu, două
state care stabilesc relaţii diplomatice sau consulare
sunt interesate să dezvolte relaţiile dintre ele, folosind
acest instrument al diplomaţiei, iar pentru ca acest
obiectiv să se realizeze în practică de către agenţii
diplomatici şi consulari este necesar ca ei să dispună
43

de imunităţi, privilegii şi facilităţi. Această teorie a


reciprocităţii urmăreşte să prevină sau să excludă
anumite abuzuri sau privilegii excesive, dincolo de
cele care sunt strict necesare pentru realizarea
mandatului său, ea a urmărit să creeze o anumită
proporţionalitate între nevoile concrete şi între
regimurile pe care statele şi le acordă reciproc.
Teoria teorie, care este cea mai modernă, stă şi
la baza Convenţiei de la Viena din 1961, cu privire la
relaţiile diplomatice, care în preambulul său
menţionează că „scopul privilegiilor şi imunităţilor
diplomatice este, nu de a creea avantaje unor indivizi,
ci de a asigura îndeplinirea eficientă a funcţiilor
misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a
statului”.
Regimul privilegiilor şi imunităţilor misiunilor
diplomatice şi al membrilor lor, este stabilit prin
Convenţia de la Viena în 1961, convenţie care
reprezintă o operaţiune de codificare a dreptului
44

cutumiar şi a practicii pe care statele au urmat-o timp


de câteva secole, iar acolo unde s-a considerat
necesar, s-au elaborat reguli noi corespunzătoare
exigenţelor vieţii internaţionale şi dezvoltărilor
tehnologice.
În al doilea rând, pentru că această Convenţie de
la Viena este de aplicare universală, practic toate
statele, toate naţiunile independente aplică
prevederile ei în ceea ce priveşte imunităţile şi
privilegiile diplomatice, chiar dacă nu toate statele au
devenit parte la această Convenţie.

V.Tipurile de imunităţi şi privilegii


diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din
punct de vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.

a) Imunitatea de jurisdicţie.
45

Imunitatea de jurisdicţie a misiunilor


diplomatice şi a agenţilor diplomatici face obiectul
prevederilor art. 31 şi articolelor următoare din
Convenţia de la Viena. Această imunitate de
jurisdicţie are un caracter procedural, în sensul că nu
aduce atingere responsabilităţii pe care o au agenţii
diplomatici şi misiunile diplomatice de a respecta
regulile şi de a nu le încălca. Ea se referă doar la
faptul că agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la
aplicarea procedurală a jurisdicţiei locale.
Articolul 31 al Convenţiei de la Viena prevede
că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de
jurisdicţie penală în statul acreditar. Acesta este cel
mai important element pentru că imunitatea de
jurisdicţie penală, aşa cum este prevăzută de
Convenţia de la Viena este generală, nu conţine nici
un fel de excepţii sau limitări. Privarea de libertate,
arestarea, condamnarea, executarea unor sentinţe
privative de libertate, pentru un agent diplomatic, este
46

situaţia cea mai gravă în care s-ar putea afla şi care ar


conduce la negarea funcţiei sale ca agent diplomatic,
de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicţie
penală este cea mai importantă imunitate de
jurisdicţie pentru că este şi mijlocul cel mai direct de
a face presiuni, mai ales fizice, asupra unui agent
diplomatic.
În continuare, Convenţia de la Viena se referă şi
la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă,
situată însă pe un plan secundar faţă de cea penală,
conţinând şi anumite clauze care o completează.
Articolul 31 menţionează faptul că agentul
diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicţie
civilă şi administrativă, în afară de trei cazuri:
–în cazul în care este vorba de un imobil
privat situat pe teritoriul statului acreditar, de la
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, fac
excepţie situaţiile legate de proprietatea imobiliară pe
care o are. Dacă un agent diplomatic îşi cumpără
47

proprietăţi într-un alt stat, nu în interesul misiunii


diplomatice ci al său personal, imunitatea de
jurisdicţie civilă nu i se aplică, el trebuie să se
conformeze regulilor care guvernează proprietatea
imobiliară în statul respectiv şi de asemenea,
dispoziţiilor administrative care se referă la
obligaţiile sale în calitate de proprietar.
–în cazul în care este vorba de o succesiune
şi agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar, ca administrator, ca moştenitor sau
legatar, cu titlu privat şi nu în calitatea sa de
reprezentant al unui stat (dacă un agent diplomatic
are o moştenire pe teritoriul statului unde îşi
desfăşoară activitatea, el nu se poate prevala de
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă,
legile privind moştenirea i se vor aplica şi lui, în afară
de cazul în care un cetăţean român îşi lasă prin
testament proprietatea lui statului român);
48

–a treia excepţie prevăzută în Convenţia de


la Viena la imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă se referă la o acţiune legată de
activitatea profesională sau comercială, indiferent
care ar fi aceasta şi care este exercitată de agentul
diplomatic din statul acreditant în afara funcţiilor sale
oficiale (agentul diplomatic, în afara activităţii sale
profesionale, poate avea şi o activitate lucrativă cu
caracter comercial).
Din cadrul unei ambasade, persoanele care
beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală,
civilă şi administrativă sunt: şeful misiunii
diplomatice; personalul diplomatic şi membrii
familiilor lor; personalul administrativ şi tehnic;
angajaţii personali ai şefului misiunii diplomatice.
Această extindere a imunităţilor asupra personalului
ambasadei se explică prin faptul că nu numai trimisul
diplomatic trebuie să fie protejat în acţiunile sale faţă
de orice fel de presiuni care se pot face direct asupra
49

lui, dar, datorită faptului că aceste presiuni pot fi


exercitate şi asupra membrilor de familie sau asupra
angajaţilor ambasadei, ei trebuie la rândul lor să fie
protejaţi.
Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicţie este
valabilă în toate tribunalele din ţara respectivă, iar
misiunile diplomatice beneficiază şi ele la rândul lor,
de toate imunităţile de jurisdicţie, penală, civilă şi
administrativă, care sunt aplicabile.
b) Imunitatea de execuţie se referă la faptul
că agentul diplomatic nu poate fi obligat să fie
martor într-un proces. Chiar dacă este o acţiune în
instanţă independentă de persoana lui, el nu poate fi
chemat în faţa justiţiei pentru a depune mărturie.
Chemat ca martor în justiţie (martor la o crimă
sau la un accident de circulaţie), agentul diplomatic
nu poate fi obligat să depună mărturie. Numai în
cazul în care el acceptă să renunţe la imunitatea sa de
execuţie poate să fie chemat în calitate de martor în
50

instanţă sau, în cazul în care imunitatea de jurisdicţie


i-a fost ridicată de statul care l-a trimis (el nu este
scutit de responsabilitate dacă a săvârşit o faptă
gravă).
Potrivit art. 32 din Convenţia de la Viena, statul
acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a
agenţilor diplomatici şi a celorlalte persoane care
beneficiază de imunitate (art. 37), numai că această
renunţare trebuie să fie expresă, nu implicită, şi ea
este comunicată printr-o declaraţie oficială, în care
statul trimiţător anunţă retragerea imunităţii de
jurisdicţie a persoanelor respective.
În situaţia în care un agent diplomatic
deschide un proces civil sau administrativ, el nu se
mai poate prevala de imunitatea lui de jurisdicţie.
Atât în cazul în care agentul diplomatic renunţă
la imunitate, cât şi în cazul în care el porneşte un
proces şi nu se mai poate prevala de imunitate, el
rămâne totuşi cu imunitatea de execuţie, astfel încât,
51

chiar dacă în final tribunalul adoptă o decizie, el nu


este obligat să execute decizia respectivă.
Pe lângă faptul că agenţii diplomatici şi
personalul diplomatic beneficiază de imunităţile de
jurisdicţie şi de execuţie, ei sunt scutiţi în statul în
care îşi desfăşoară activitatea şi de dispoziţiile ce
privesc securitatea socială, de dispoziţiile legate de
codul muncii. Această imunitate de sarcini sociale
(scutiri de la plata la asigurările sociale, fondul de
pensii, şomaj, sănătate) se aplică atât agenţilor
diplomatici cât şi personalului ambasadei, care nu
este însă scutit de aceste obligaţii sociale în ţara de
origine. În cazul în care se doreşte participarea la
regimul de securitate socială din ţara respectivă,
Convenţia de la Viena nu interzice acest lucru prin
dispoziţiile sale.
Pe lângă dispoziţiile Convenţiei de la Viena şi
aceste reguli generale, statele au posibilitatea să
încheie acorduri bilaterale în care să decidă
52

asupra unor reglementări diferite de cele


prevăzute în Convenţie (România a încheiat
asemenea acorduri cu Marea Britanie, unde
personalul diplomatic, membrii familiei, pot exercita
diverse funcţiuni, fiind bineînţeles supuşi legilor din
statul respectiv).
Potrivit Convenţiei de la Viena există obligaţia
de principiu generală, care cere agenţilor diplomatici
să respecte legile şi reglementările din statul în care
îşi desfăşoară activitatea.
c) Cazuri în care imunitatea poate fi
ridicată:
-În cazul în care se constată încălcarea grava
a legislaţiei, există posibilitatea ridicării imunităţii
agenţilor diplomatici de către statul acreditant,
urmând ca ei să fie judecaţi şi condamnaţi pentru
infracţiunile comise, conform legilor în vigoare din
ţara respectivă deşi, în principiu, ei beneficiază de
imunitate.
53

-Imunităţile de care beneficiază agenţii


diplomatici încetează în momentul în care ei îşi
încheie misiunea şi îşi pierd calitatea de diplomaţi.
–Există şi situaţii în care agentul diplomatic
renunţă la imunitatea de care beneficiază în
calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care
el poate fi acţionat în justiţie.
–Potrivit articolului 9, paragraful 1, din
Convenţia de la Viena, statul acreditar poate în
orice moment şi fără să fie obligat să motiveze în
vreun fel hotărârea sa să informeze statul
acreditant că şeful sau orice alt membru al
personalului diplomatic al misiunii este „persona
non grata”. Statul acreditant va chema în această
situaţie persoana în cauză sau va decide încetarea
funcţiunilor sale în cadrul misiunii, după caz. O
persoană poate fi declarată „non grata”
(neacceptată), chiar înainte de a sosi pe teritoriul
statului acreditar.
54

În esenţă, instituţia „persona non grata” este


unul dintre mijloacele prin care se previne o folosire
abuzivă a instituţiei privilegiilor şi imunităţilor
diplomatice. Acest lucru se poate întâmpla în trei
cazuri:
–se numeşte persoana respectivă dar ea nu a
ajuns să-şi preia postul; chiar dacă este încă pe
teritoriul ţării ei, ea poate fi declarată „persona non
grata” şi, în consecinţă, i se poate refuza viza (dacă
există sistem de vize) şi astfel, respectiva persoană nu
mai poate să vină să-şi ia în primire postul;
–dacă un diplomat din cadrul unei misiuni
este declarat „persona non grata” în timp ce nu se
află la post din diferite motive (concediu, vizite,
etc.), el nu se mai poate întoarce la misiunea
diplomatică respectivă;
–dacă un agent diplomatic care este prezent
în cadrul misiunii este declarat „persona non
grata”, el trebuie să părăsească teritoriul ţării în
55

care îşi desfăşoară activitatea, împreună cu


familia, în termen de maxim 48 de ore.

d) Inviolabilitatea sediului misiunii


diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a
mijloacelor de transport şi a corespondenţei.
Inviolabilitatea sediilor şi persoanei, reprezintă
unul dintre privilegiile cele mai vechi care au fost
acceptate. Ea face obiectul art. 22 din Convenţia de
la Viena în care se spune că „localurile misiunii sunt
inviolabile, nu este permis agenţilor statului acreditar
să pătrundă în afară de cazul în care au
consimţământul şefului misiunii”.
Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află
ambasada, are obligaţia specială de a adopta toate
măsurile corespunzătoare pentru a împiedica
invadarea localurilor misiunii sau prejudicierea
acestora şi pentru a preveni orice acte care ar
împiedica desfăşurarea activităţii în cadrul ei.
56

Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui,


precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot
face obiectul unor percheziţii, rechiziţii, exproprieri
sau alte măsuri de execuţie.
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice
cuprinde atât imobilele, cât şi mijloacele de transport,
documentele şi corespondenţa, arhivele şi
apartamentele personale ale personalului diplomatic.
Există un principiu cutumiar legat de această
inviolabilitate, care precizează faptul că acestea nu
pot fi folosite într-un mod incompatibil cu statutul
diplomatic şi cu sarcinile misiunii diplomatice.
Referitor la inviolabilitatea corespondenţei
diplomatice, a documentelor şi a arhivei, art. 24 din
Convenţia de la Viena, prevede că arhivele şi
documentele misiunii sunt inviolabile în orice
moment şi indiferent de locul în care s-ar afla, iar în
art. 27, alin. 1 din Convenţie, se prevede faptul că
statul acreditar trebuie să permită şi să protejeze
57

libera comunicaţie a misiunii diplomatice în toate


scopurile oficiale, pentru aceasta misiunea putând
folosi mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv
curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.
Securizarea corespondenţei diplomatice se asigură în
general prin sistemul „valizelor diplomatice”, valize
care conţin documente cu caracter confidenţial şi sunt
transmise, fie prin intermediul curierilor diplomatici,
fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere
neînsoţită, cu aeronave, prin liniile aeriene obişnuite.
Convenţia de la Viena prevede posibilitatea ca
dreptul de comunicare şi inviolabilitatea
comunicărilor, să fie protejat inclusiv prin folosirea
unor sisteme de criptare a convorbirilor sau a
corespondenţei, care, în principiu asigură securitatea
comunicărilor. În ceea ce priveşte însă modalităţile
de comunicare, în Convenţia de la Viena există o
limită, în sensul că mijloacele radio de comunicare nu
sunt permise decât cu acordul statului respectiv.
58

e) Inviolabilitatea personală a agenţilor


diplomatici este prevăzută în art. 29 al Convenţiei
de la Viena, care precizează faptul că persoana
agentului diplomatic este inviolabilă, el nu poate fi
supus nici unei forme de arestare sau de detenţie,
fiind tratat de către statul acreditar cu respectul
care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile
necesare pentru a împiedica orice atingere adusă
persoanei sale, libertăţii sau demnităţii sale.
Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic
este completată cu inviolabilitatea reşedinţei sale,
potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Viena,
apartamentul privat al agentului diplomatic
beneficiază de aceeaşi inviolabilitate şi protecţie ca
şi localurile misiunii, de asemenea, documentele şi
corespondenţa sa, sunt inviolabile.
Instituţia „azilului diplomatic” este legată de
principiile de inviolabilitate, de principiul
imunităţii de jurisdicţie şi care decurge de fapt din
59

teoria extrateritorialităţii emisă de Hugo Grozius.


În Europa, practic, această instituţie a dispărut
începând cu secolul XIX, cazurile de exercitare a
dreptului la azil diplomatic fiind izolate şi
nesemnificative. Există însă dispoziţii convenţionale
care reglementează azilul diplomatic, o Convenţie de
la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954 şi
o Convenţie de la Montevideo din 1933, care
consacră dreptul la azil diplomatic, care este aplicată
şi recunoscută mai ales în zona Americii Latine. În
plus, tema protecţiei diplomatice şi a azilul
diplomatic, se află şi în atenţia Comisiei de drept
internaţional a ONU, care urmează să codifice reguli
referitoare la azilul diplomatic.
f) Condiţiile în care se exercită azilul
diplomatic sunt:
-să fie acceptat; zona în care este cel mai
larg acceptată această
60

instituţie este America Latină, în Europa


practic nu mai este folosită;
-să fie cazuri legate de probleme
politice; azilul diplomatic nu poate fi
acordat infractorilor, celor care au comis
acte penale;
-să se supună anumitor reguli; interdicţia
statului de a viola ambasada pentru a
urmări o persoană şi obligaţia de principiu,
ca pe baza unor negocieri, să permită celui
care a beneficiat de azil diplomatic să
părăsească teritoriul ţării cu toate garanţiile
de securitate din partea autorităţilor.
În cazul unor mişcări revoluţionare, sociale, de
mare anvergură, dacă din motive politice, o persoană
îşi vede pusă în primejdie viaţa, demnitatea, el se
poate refugia într-o ambasadă, după care, ambasada
negociază cu guvernul statului condiţiile în care el
poate părăsi teritoriul respectiv.
61
62
63