Sunteți pe pagina 1din 255

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
"Ion Ionescu de la Brad" IAŞI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

POMOLOGIE
SUPORT DE CURS

Prof. dr. Mihai ISTRATE

2014
2
CUPRINS
PARTEA I
Tema 1 - NOŢIUNI INTRODUCTIVE 7
1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale 7
1.2. Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline 8
1.3. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale 8
1.4. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă 10
1.5. Metode de cercetare utilizate în pomicultură 13
Tema 2 - CULTURA MĂRULUI 17
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1 17
2.1. Importanţa culturii 17
2.2. Originea şi aria de răspândire 19
2.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 20
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2 34
2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului 34
2.5. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici 38
2.6. Particularităţi tehnologice 41
2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 47
2.8. Particularităţile maturării şi recoltării merelor 50
Tema 3 - CULTURA PĂRULUI 54
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 54
3.1. Importanţa culturii 54
3.2. Originea şi aria de răspândire 55
3.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 56
3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului 63
3.5. Cerinţele părului faţă de factorii ecologici 66
3.6. Particularităţi tehnologice 67
3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 72
3.8. Particularităţile maturării şi recoltării perelor 74
Tema 4 - CULTURA GUTUIULUI 77
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 77
4.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire culturii 77
4.2. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 78
4.3. Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului 80
4.4. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici 80
4.5. Particularităţi tehnologice 81
4.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 82
4.7. Particularităţile maturării şi recoltării gutuilor 83
Tema 5 - CULTURA PRUNULUI 86
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 86
5.1. Importanţa culturii 86
5.2. Originea şi aria de răspândire 86
5.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 87
5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale prunului 95
5.5. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici 98
5.6. Particularităţi tehnologice 99
5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 104
5.8. Particularităţile maturării şi recoltării prunelor 105
3
Tema 6 - CULTURA CIREŞULUI 108
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 108
6.1. Importanţa culturii 108
6.2. Originea şi aria de răspândire 109
6.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 110
6.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale cireşului 117
6.5. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici 118
6.6. Particularităţi tehnologice 121
6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 126
6.8. Particularităţile maturării şi recoltării cireşelor 128
Tema 7 - CULTURA VIŞINULUI 130
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 130
7.1. Importanţa culturii 130
7.2. Originea şi aria de răspândire 131
7.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 131
7.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale vişinului 135
7.5. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici 136
7.6. Particularităţi tehnologice 137
7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 139
7.8. Particularităţile maturării şi recoltării vişinelor 139
Tema 8 - CULTURA CAISULUI 142
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 142
8.1. Importanţa culturii 142
8.2. Originea şi aria de răspândire 142
8.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 143
8.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului 149
8.5. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici 151
8.6. Particularităţi tehnologice 152
8.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 156
8.8. Particularităţile maturării şi recoltării caiselor 158
Tema 9 - CULTURA PIERSICULUI 160
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 160
9.1. Importanţa culturii 160
9.2. Originea şi aria de răspândire 160
9.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 161
9.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale piersicului 169
9.5. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici 171
9.6. Particularităţi tehnologice 172
9.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 176
9.8. Particularităţile maturării şi recoltării piersicelor 177
Tema 10 - CULTURA NUCULUI 179
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 179
10.1. Importanţa culturii 179
10.2. Originea şi aria de răspândire 180
10.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 181
10.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale nucului 184
10.5. Cerinţele nucului faţă de factorii ecologici 186
10.6. Particularităţi tehnologice 187
10.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 189
10.8. Particularităţile maturării şi recoltării nucilor 189
4
PARTEA II 192
Tema 1 - CULTURA MIGDALULUI 193
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 193
1.1. Importanţa culturii 193
1.2. Originea şi aria de răspândire 193
1.3. Particularităţi biologice şi ecologice 194
1.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale migdalului 197
1.5. Cerinţele migdalului faţă de factorii ecologici 198
1.6. Particularităţi tehnologice 199
1.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. 201
1.8. Caracteristicile maturării migdalelor şi recoltarea 201
Tema 2 - CULTURA ALUNULUI şi CASTANULUI 203
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 203
2.1. Importanţa culturii 203
2.2. Originea şi aria de răspândire 203
2.3. Sortimentul de alun 204
2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale alunului 206
2.5. Cerinţele alunului faţă de factorii ecologici 207
2.6. Particularităţi tehnologice 207
2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 209
2.8. Particularităţile maturării şi recoltării alunelor. 210
Cultura castanului 210
Tema 3 - CULTURA CĂPŞUNULUI 219
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 219
3.1. Importanţa culturii 219
3.2. Originea şi aria de răspândire 220
3.3. Sortimentul de căpşun 221
3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului 224
3.5. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici 225
3.6. Particularităţi tehnologice 225
3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 228
3.8. Particularităţile maturării şi recoltării căpşunilor 229
Tema 4 - CULTURA COACĂZULUI 231
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 231
4.1. Importanţa culturii 231
4.2. Originea şi aria de răspândire 232
4.3. Sortimentul de coacăz 232
4.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale coacăzului 235
4.5. Cerinţele coacăzului faţă de factorii ecologici 236
4.6. Particularităţi tehnologice 236
4.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 238
4.8. Particularităţile maturării şi recoltării coacăzelor 239
Tema 5 - CULTURA ZMEURULUI 241
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 241
5.1. Importanţa culturii 241
2.2. Originea şi aria de răspândire 241
5.3. Particularităţi biologice şi ecologice 242
5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale zmeurului 244
5.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici 245
5.6. Particularităţi tehnologice 245
5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 248
5
5.8. Particularităţile maturării şi recoltării zmeurei 249
Tema 6 - CULTURA SMOCHINULUI 251
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 251
6.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire culturii 251
6.2. Particularităţi biologice şi ecologice 252
6.3. Sortimentul de smochin 252
6.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale smochinului 252
6.5. Cerinţele smochinului faţă de factorii ecologici 253
6.6. Particularităţi tehnologice 253
6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 254
6.8. Particularităţile maturării şi recoltării smochinelor 254
6

POMOLOGIE I
(MODULUL I)

2014
7

Tema 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

CUPRINS
1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale
1.2. Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline
1.3. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale
1.4. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă
1.5. Metode de cercetare utilizate în pomicultură

1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale


Pomicultura specială studiază originea, particularităţile biologice,
ecologice şi tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti
fructiferi în funcţie de zonă, grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii unor
producţii mari, cantitativ şi calitativ în condiţii de eficienţă economică maximă.
Este o disciplină de sine stătătoare, face parte din grupul disciplinelor de
bază ale horticulturii, întrucât operează cu numeroase specii şi mai ales cu un
număr impresionant de soiuri aflate într-o permanenţă dinamică.
Pomicultura specială (pomologia) este una din cele mai vechi ştiinţe
horticole, studiul speciilor şi a soiurilor începând cu mult înaintea studiilor
generale de biologie, ecologie şi tehnologie.
Este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, complex şi complet, ce oferă
tehnologilor cunoştinţe concrete pentru cultivarea speciilor şi soiurilor de pomi.
Ca orice disciplină de mare importanţă şi pomicultura specială are stabilite
mai multe obiective:
- studiul importanţei originei speciilor şi soiurilor, răspândirea acestora pe
glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale speciilor soiurilor şi
hibrizilor, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării speciilor şi soiurilor faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;
- un obiectiv important este acela de a crea soiuri rezistente la boli şi
dăunători şi în acelaşi timp cu calităţi superioare;
- promovarea în sortiment a celor mai valoroase soiuri din toate punctele de
vedere şi eliminarea celor deficitare.
Toate acestea conduc, îndreptăţit, la folosirea denumirii de Pomicultură
specială în locul celei de Pomologie, care are obiective mult mai restrânse,
referindu-se doar la descrierea soiurilor.
8

1.2. Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline


Pomicultura specială este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sale
şi în prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi:
Pomicultura generală-este cea mai apropiată de cea specială. Cele două discipline
se condiţionează şi se completează reciproc în toate segmentele lor componente.
Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea
părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc.
Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procese metabolice esenţiale ale
pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa
la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a
substanţelor etc.
Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate
pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ
superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare.
Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi
arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi
dăunătorilor atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia
mediului şi eficienţa economică.
Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi
tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi
nutriţia plantelor.
Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc,
contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe
diferite tipuri de terenuri.
Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile
climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol
pentru cultura unei anumite specii sau soi.
Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu
date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în
condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora.
Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în
sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi
valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim.
1.3. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale
La început cele două ramuri ale Pomiculturii, cea generală şi cea specială se
interferau până la formarea aceluiaşi întreg.
Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste
10000 ani înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc.
Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele
Ramayana şi Indica scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc.
Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în
Mesopotania (604-563 î.H.).
Teofrast (374-287 î.H.) descrise primele plante şi soiuri de pomi iar mai
târziu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr,
piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări importante care includeau şi
descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varron etc.
În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomologie de o valoare
incontestabilă unele din acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de
9
Serres (1539-1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le Lectier publică un catalog al
soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans).
În 1686 J. Merlot şi Clode Saint-Etienne publică Traité de Connessance des
bons fruits.
Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări
importante de selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt
Duhamel du Moucean (1770-1782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont
(1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795-1869)
în SUA, Kraft în Austria a publicat Pomona Austriaca.
În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi.
Acesta publică în 1880 Dictionnaire de pomologie în şase volume în care sunt
descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie
cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă.
În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi
publică în şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt
descrise peste 600 de soiuri.
În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii
Pomona Italica. Tot în Italia apare în acestă perioadă Trattto di Frutticoltura.
Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther
Burbank, Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A.
Knight, W. Hooker.
Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers -
Modern fruit science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini -
Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-Obstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier,
S. Trocme, R. Gras, etc.
Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a
Facultăţii de Horticultură Iaşi.
În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându-
se practic odată cu poporul român.
Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că
pomicultura este o preocupare foarte veche.
Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400).
Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară
roditoare şi foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” …
La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul
Vătaful şi Frăsinei să-şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în
aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” …
Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie
mai multe soiuri locale de măr, prun, cireş etc.
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie
numeroase soiuri autohtone de pomi.
Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din
Transilvania este lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum
Valachicum latinum.
În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia
(1878), Istriţa (1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele
dintre acestea funcţionând şi în prezent.
Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri
valoroase îi amintim pe: Ion Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de
agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion Henţescu (Pomologie
1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu,
I. Haşegam, D. Alessin. ş.a.
10
După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii
o desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N.
Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a.
S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi
Pomologie. O lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o
reprezintă Pomologia României editată în opt volume, la care şi-au adus
contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi mai
sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi,
I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a.
Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M.
Popescu, I. Isac, P. Parnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a.
De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi
Prunul sub coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu.
În prezent un număr mare şi valoros de cercetători şi cadre didactice activează în
cadrul Institutului de cercetare pentru Pomicultură din Piteşti Mărăcineni, în staţiunile
de cercetări pomicole şi în cadrul facultăţilor de horticultură.

1.4. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă


Soiul
În cultură speciile pomicole sunt reprezentate de soiuri, acestea fiind
principalele mijloace de operare în producţie şi cercetare.
Soiul este o unitate biologică şi în acelaşi timp un mijloc de producţie.
Pornind de la cadrul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate
(Utrecht – 1958), M. Popescu şi I. Miliţiu definesc soiul din punct de vedere
biologic astfel: “Soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi, asemănători
între ei, proveniţi dintr-o singură specie sau din mai multe specii înrudite,
adaptaţi la anumite particularităţi biologice distinctive pe care le păstrează prin
înmulţire vegetativă sau generativă.
Din punct de vedere economic, soiul este un mijloc de producţie care
utilizând energia solară, transformă resursele ecosistemului (apă, substanţe
nutritive, aer, CO2 etc), în substanţe organice necesare vieţii omului.
Soiurile sunt caracterizate şi apreciate prin două însuşiri de bază:
productivitatea şi calitatea. Acestea sunt dobândite genetic dar pot fi influenţate
de factorii ecologici şi tehnologici. Cele două caracteristici nu trebuie analizate
separat, ştiind faptul că, de cele mai multe ori sunt în contradicţie.
Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele
ecologice şi tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de
fructe, ritmic şi constant. Această caracteristică este influenţată de unele particularităţi
genetice ale soiului cum ar fi: vigoarea, diferenţierea mugurilor de rod, capacitatea de
ramificare, comportarea în procesul fecundării, indicele foliar, precocitatea de rodire,
rezistenţa la factorii de stress etc, precum şi de tehnologia aplicată.
Înainte de a fi lansat în cultură un soi este studiat comparativ cu alte soiuri şi
este omologat numai dacă le depăşeşte pe cele existente.
În cadrul aceleiaşi specii există diferenţe foarte mari între soiuri, de aceea,
se impune o atenţie deosebită la promovarea în producţie.
Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă printr-un
complex de elemente biologice. Calitatea se apreciază în funcţie de destinaţia
fructelor. Astfel, unele sunt exigenţele pentru consumul în stare proaspătă, altele
pentru industrializare.
Pentru consumul în stare proaspătă fructele trebuie să fie aspectoase, să aibă
gust plăcut, echilibrat, pulpa fină, suculentă, aromată, o bună capacitate de
manipulare, transport şi păstrare. Soiurile destinate industrializării trebuie să aibă un
11
conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă, un randament bun la prelucrare, să se
detaşeze uşor de pe plantă, părţile edibile să se separe uşor de cele needibile etc.
Indiferent de modul de consum, fructele trebuie să fie bogate în vitamine,
săruri minerale, glucide uşor asimilabile, să fie lipsite de poluanţi etc.
Alte caracteristici importante ale soiurilor sunt: vigoarea, precocitatea,
rezistenţa la factorii de stress (boli, dăunători, ecologici, etc).
În limba română termenul soi este sinonim cu cel de cultivar. Alte
denumiri: engleză: variety, franceză: variété, spaniolă: variedad, rusă: sort, etc.
Însuşirile ereditare ale soiurilor se pot păstra un timp mai îndelungat sau mai scurt.
Dacă soiurile se înmulţesc vegetativ iar genitorii sunt bine cunoscuţi, dacă sunt
respectate tehnologiile şi soiul este cultivat în zone favorabile, atunci caracterele se
păstrează practic toată viaţa plantei. Sub influenţa unor factori ecologici sau tehnologici
pot apărea mutaţii, care însă de cele mai multe ori sunt negative.
În pomicultură alături de soi sau cultivar se întâlneşte şi cel de biotip sau chiar
tip şi este un individ din cadrul soiului cu caractere apropiate dar uşor diferite.
Exemplu: Soiul Creţesc are mai multe biotipuri: C. auriu, roşu etc.
De asemenea, un alt termen folosit este cel de clonă care este un descendent
stabil şi uniform genetic, obţinut prin reproducere asexuată dintr-un singur
individ. Exemplu: Soiul Crişane cu clona Crişane 2.
Evoluţia soiurilor pomicole a cunoscut trei etape distincte:
Etapa speciilor sălbatice – se întinde pe o perioadă îndelungată, majoritatea
speciilor crescând în mod spontan, evoluţia lor fiind influenţată în special de
condiţiile ecologice şi într-o măsură foarte mică de către om. Înmulţirea speciilor se
făcea în exclusivitate pe cale generativă. Intervenţia omului s-a făcut în mod
inconştient. Exemple de specii: Malus silvestris, Pirus silvestris, Cerasus avium etc.
Etapa soiurilor vechi. În această perioadă au apărut primele soiuri din cadrul
speciilor, printr-o selecţie empirică. La început au fost selectate soiurile cu fructe mai
aspectoase şi mai bune din punct de vedere organoleptic. Aşa au apărut soiurile
indigene, locale, care de fapt erau grupuri de indivizi, biotipuri, superioare celorlalţi
indivizi. Aceste soiuri au un areal restrâns, de multe ori la un bazin pomicol, au un grad
restrâns de omogenitate, şi o plasticitate ecologică ridicată. Multe din aceste soiuri
există şi în prezent şi constituie un valoros fond de germoplasmă pentru crearea noilor
soiuri. Totodată unele din acestea au şi calităţi organoleptice superioare: Pătul,
Domnesc, Creţesc, Parmen auriu la măr, Tuleu gras, Vinete Româneşti, Grase
romăneşti la prun, Boambe de Cotnari la cireş, Popeşti, Cu miezul roşu la păr, etc.
Etapa soiurilor ameliorate, a început odată cu apariţia primelor soiuri
superioare obţinute printr-un proces de selecţie conştient şi continuă şi în prezent. În
această etapă au apărut numeroase soiuri aproape la toate speciile. Sunt folosite cele
mai diverse metode de ameliorare. Soiuirile nou create au în general o bună plasticitate
ecologică, sunt foarte productive şi dau fructe de calitate superioară. Aceste soiuri au
omogenitate morfologică ridicată. Există în prezent cca. 11.000 de soiuri de măr, peste
6.000 la păr, peste 3.000 la piersic, etc.
În cadrul speciilor, există o dinamică accentuată a soiurilor, astfel unele
soiuri sunt eliminate din sortiment, iar altele noi sunt introduse.
Soiurile se pot clasifica după mai multe criterii:
- după origine sunt: -soiuri indigene;
- soiuri importate (străine);
- după arealul unde sunt cultivate:
-soiuri cosmopolite, cu un areal vast de cultivare
- soiuri locale, cu răspândire restrânsă;
În cadrul programelor de ameliorare a soiurilor, fiecare specie are obiective
proprii, ce vor fi prezentate detaliat în capitolele următoare.
12
Ca obiective generale de ameliorare în pomicultură precizăm:
- completarea sortimentului cu soiuri valoroase superioare celor existente;
- crearea de soiuri cu mare plasticitate ecologică, rezistente la poluare, boli şi
dăunători;
- reducerea vigorii de creştere a soiurilor;
- crearea de soiuri pentru destinaţii precise (consum în stare proaspătă,
industrializare etc) care să răspundă cel mai bine cerinţelor specifice;
- obţinerea de plante (organisme) modificate genetic (GMO).
Sortimentul Totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal (bazin
pomicol, zonă, ţară, glob) formează sortimentul. Acesta poate fi la o specie (ex.
sortimentul de cireş, măr, etc.) sau poate reprezenta toate speciile situaţie în care
formează sortimentul pomicol global.
Pe plan mondial există peste 30.000 de soiuri dar în marea producţie se
întâlnesc mai puţin de 2.500. Aceste soiuri sunt adaptate la anumite condiţii
ecologice unde îşi pot manifesta la maximum calităţile. Pentru a valorifica aceste
calităţi ele sunt zonate formând sortimente restrânse. De altfel, problematica
sortimentului atât naţional cât şi mondial se confruntă cu două aspecte: primul se
referă la restrângerea sortimentului iar cel de al doilea la remanierea periodică a
sortimentului în corelaţie cu noile cerinţe.
Sortimentul pomicol al României aprobat anual de către ISTIS cuprinde cca.
320 soiuri şi aproximativ 70 portaltoi. Acest sortiment este în schimbare dar
numărul de soiuri nu diferă foarte mult de la un an la altul. La noi în ţară un soi se
menţine în listă 15 ani.
Soiurile incluse în actualul sortiment se caracterizează prin:
- precocitate;
- productivitate;
- rodire constantă (indice de alternanţă <20);
- calitate superioară;
- plasticitate ecologică;
- autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri etc.
Atât pe plan mondial cât şi în România sortimentul pomicol suferă
restructurări în funcţie de mai multe criterii: biologice, ecologice, tehnice şi socio-
economice.
Criteriile biologice se referă la însuşirile pe care la au pomii şi fructele şi
care trebuie să corespundă tuturor cerinţelor.
Din punct de vedere biologic soiurile trebuie să fie cât mai puţin poluante şi
în acelaşi timp să reziste la o poluare în continuă creştere.
Tehnologiile ce se aplică soiurilor trebuie să fie cât mai simple, mai
standardizate şi mai eficiente.
Tradiţia este un criteriu socio-economic ce nu trebuie neglijat la omologarea
unui soi.

Metodologia descrierii şi recunoaşterii soiurilor ; Testarea şi


înregistrarea soiurilor.
Numărul mare de soiuri existente în cadrul unei specii, a condus la
elaborarea unei metodologii de identificare a acestora. Această metodologie a
evoluat un timp. La început se foloseau pentru recunoaştere doar caracterele
morfologice ale fructelor apoi s-a luat în considerare şi pomul.
În prezent, pentru identificarea şi descrierea soiurilor se folosesc norme
unitare elaborate de două foruri internaţionale: Uniunea Internaţională pentru
13
Protecţia Organismelor Vegetale (UPOV) şi Comitetul Internaţional pentru
Resursele Generale ale Plantelor (IBPGR). Aceste instituţii au impus norme şi
terminologii unice conform următorilor descriptori: pomologici, agrobiologici,
tehnologici.
Lista descriptorilor diferă în funcţie de grupa de specii (pomaceae,
drupaceae, nucifere) iar la arbuştii fructiferi este caracteristică fiecărei specii.
Toţi descriptorii sunt codificaţi, prelucraţi şi interpretaţi electronic.
Descriptorii pentru caracterele pomologice (morfologice) au în vedere:
pomul (vigoarea, habitusul, sistemul radicular, coroana, ramurile de schelet şi rod,
lăstarii, mugurii vegetativi şi floriferi, inflorescenţa, florile, etc.) şi fructele
(mărime, forma, culoarea de fond, de acoperire, de suprapunere, pedunculul,
cavitatea pedunculară şi calicială, culoarea pulpei, consitenţa, suculenţa, gustul,
inima fructului, seminţele, sâmburii etc.).
Descriptorii pentru însuşirile agrobiologice vizează:
- ciclul anual (dezmuguritul, înfloritul, maturarea fructelor, durata perioadei
de vegetaţie etc.);
- comportarea în procesul polenizării şi fecundării;
- gradul de rizistenţă la principalii agenţi patogeni;
- cerinţe faţă de factorii ecologici.
Descriptori pentru însuşirile tehnologice includ:
- precocitatea, productivitatea, calitatea fructelor, comportarea fructelor la
manipulare, transport, păstrare etc., specificul producerii materialului săditor, a
înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor etc.

Încercarea şi omologarea soiurilor în România – se face numai de către


I.S.T.I.S. care este subordonat Ministerului Agriculturii.
Metodologia cuprinde două etape:
1. Cultura comparativă de concurs – cu cele mai bune soiuri aflate în
producţie, în zonă. Aceste culturi se organizează de regulă în unităţi de cercetare
sau didactice şi durează mai mulţi ani până la obţinerea a 2-3 producţii normale şi
constante. Anual se fac observaţii minuţioase conform descriptorilor prezentaţi.
2. Culturi de producţie – Soiurile care au trecut de rigorile primei faze sunt
verificate în condiţii de producţie în mai multe zone de cultură, rezultatele
corelându-se cu datele ecologice ale zonei. Soiurile cu cele mai bune rezultate se
propun pentru omologare la nivel naţional.
Realizatorul soiului poate înscrie respectivul soi la Banca de Date
Europeană (European Prunus Database) conform formularelor şi descriptorilor
cerute de aceasta.
1.5. Metode de cercetare utilizate în pomicultură
În vederea cuantificării descriptorilor prezentaţi se folosesc mai multe
metode pentru partea hipogee şi pentru partea epigee.
Metodele de cercetare – a părţii hipogee sunt: metoda scheletului, a
profilului şi metoda staţională.
Metoda scheletului – constă în dezgroparea rădăcinilor după direcţia de
creştere şi efectuarea măsurătorilor integral, pe 1/2 sau 1/4 din volum. După
eliberarea rădăcinilor de pământ, progresiv acestea se măsoară, se fotografiază şi
se transpun la scară, pe hârtie milimetrică, în vederea obţinerii elementelor
cantitative şi calitative.
Metoda profilului – este mai expeditivă, destul de precisă, iar pomii
cercetaţi se refac mult mai uşor. Metoda constă în săparea unor şanţuri
perpendiculare pe direcţia de creştere a rădăcinilor lungi de 80-100 cm, late de 50-
14
60 cm şi adânci de 80-100 cm la o distanţă de 0,5, 1, 2, 3 sau 4 m de trunchi,
funcţie de extinderea sistemului radicular.
Pe fiecare orizont de sol rădăcinile se eliberează de pământ se măsoară, iar
datele se traspun pe hârtie milimetrică sub formă de simboluri (1-3 m cu punct (·);
4-8 mm cu cerculeţe (○), iar cele mai mari de 8 mm cu cerculeţ şi punct (○, ·).
Metoda staţională – constă în observarea creşterii rădăcinilor o perioadă
lungă de timp (decenii) prin intermediul unui geam îngropat în sol, ce reprezintă
peretele unei cuşti care are ceilalţi trei pereţi din materiale opace.
Pe geam se marchează creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular,
evidenţiindu-se perioadele de creştere, intensitatea creşterii etc. Observaţiile au
loc într-un anumit areal precizat, (zonă, staţiune).
Metodele de cercetare a părţii epigee sunt: metoda descriptivă, staţională,
biologică, a anchetei pomicole şi de încercare în condiţii de producţie.
Metoda descriptivă – Prin această metodă se urmăresc şi se cuantifică
descriptorii pentru caracterele pomologice.
Pentru rigurozitate metoda trebuie completată şi cu descriptorii pentru
însuşirile agrobiologice şi tehnologice.
Metoda staţională – se utilizează într-o anumită zonă pe pomi plantaţi,
conform tehnicii experimentale. Observaţiile durează mai mulţi ani şi se referă la
toţi descriptorii.
Metoda biologică – este mai expeditivă, durează mai puţin şi are în vedere
cuantificarea descriptorilor în primul rând pentru însuşirile agrobiologice.
Metoda anchetei pomicole – constă în efectuarea unor sondaje în diferite
zone prin completarea unor chestionare. Sondajele au ca scop analiza
sortimentului de specii şi soiuri din zona respectivă în vederea menţinerii
sortimentului, a introducerii de noi specii sau soiuri etc. Datele obţinute se
corelează cu cele pedologice şi ecologice iar concluziile finale conduc la stabilirea
sortimentului.
Metoda încercării soiurilor în condiţii de producţie – este foarte elaborată şi
are în vedere:
- completarea sortimentului dintr-o zonă;
- eliminarea din sortiment a soiurilor depăşite;
- modernizarea tehnologiilor de cultură etc.
Plantaţiile sunt organizate după toate regulile tehnicii experimentale şi sunt
urmăriţi toţi descriptorii.
Rolul tehnologiei diferenţiate în pomicultură
Un soi poate creşte şi fructifica în mai multe bazine pomicole, dar nu în
toate îşi manifestă la maxim potenţialul biologic.
Zonarea şi microzonarea speciilor şi soiurilor are o deosebită importanţă
pentru valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, economice şi sociale dintr-un
anumit areal. Această activitate este într-o permanentă dinamică.
Este cunoscut faptul, că în pomicultură, există anumite zone cu vocaţie
pentru unele specii sau chiar soiuri. Astfel, există zone în care cresc anumite
specii. Ex. castanul creşte în sud-vestul şi nord-vestul ţării; cireşul creşte în
majoritatea zonelor pomicole, dar rezultate foarte bune se obţin în zona Iaşi şi în
special în microzonele Cotnari, Hârlău, Răducăneni; caisul şi piersicul dau
rezultate bune în zona nisipurilor; mărul, prunul şi vişinul în zonele colinare şi
premontane etc. Acestea sunt numai câteva exemple privind rolul ecologiei în
stabilirea sortimentului.
Dintre factorii climatici cu rol determinant în stabilirea sortimentului şi a
tehnologiei diferenţiate precizăm: temperatura, umiditatea, lumina şi solul.
15
Aceşti factori împreună cu cei biologici (particularităţile de creştere şi
fructificare, asociaţia soi-portaltoi) determină folosirea unor tehnologii
diferenţiate (densităţi, tăieri, sisteme de întreţinere a solului, fertilizare, irigare,
etc.).
Temperatura – este un factor ecologic limitativ în stabilirea zonelor de
cultură a anumitor specii sau soiuri. Funcţie de acest factor se vor face zonările şi
microzonările şi se vor efectua celelalte lucrări tehnologice. Se va ţine seamă de
minima absolută, maxima absolută, realizarea necesarului de frig etc.
Apa – sub toate formele sale are o importanţă deosebită, influenţând într-o
mare măsură zonarea speciilor şi soiurilor, precum şi agrotehnica aplicată
pomilor. Deficitul cât şi excesul de apă conduc de cele mai multe ori la dereglări
fiziologice. De aceea, tehnologiile şi în special lucrările solului se vor adapta şi în
funcţie de acest factor.
Lumina – are un rol deosebit în metabolismul pomilor. Funcţie de acest
factor şi de pretenţiile speciilor şi soiurilor se vor stabili diferenţiat, amplasarea
plantaţiilor, distanţele de plantare, formele de coroană, etc.
Solul – prin însuşirile sale influenţează zonarea şi microzonarea speciilor şi
soiurilor. Pomii şi arbuştii fructiferi valorifică o zonă largă de soluri dar dau
rezultate bune numai pe anumite tipuri de sol. Ex. caisul, piersic, migdalul,
cireşul, preferă soluri mai uşoare, pe când mărul, prunul, vişinul dau rezultate
bune pe soluri mai grele. Textura, reacţia solului, calcarul activ etc, sunt alte
elemente ce impun o tehnologie diferenţiată.
Asociaţia soi-portaltoi – determină stabilirea unor densităţi diferite de
plantare care la rândul lor trebuie corelate cu fertilitatea solului, formele de
coroană, pretenţiile faţă de lumină etc. În funcţie de aceşti factori va avea loc
intrarea pe rod, diferenţierea mugurilor de rod, productivitatea şi calitatea
fructelor.
Particularităţile de creştere şi fructificare – ale speciilor şi soiurilor impun
stabilirea unor tehnologii de cultură diferenţiate şi care se referă la: amplasarea
corectă a plantaţiilor atât în zonă cât şi în teren, stabilirea corectă a distanţelor de
plantare, alegerea formelor de coroană precum şi a celorlalte verigi tehnologice
(întreţinerea solului, fertilizarea, irigare, tăieri etc).
Tăierile diferenţiate – se realizează pe grupe de soiuri sau chiar pe fiecare
soi în parte, în funcţie de tipul de fructificare, de încărcătura de rod, de destinaţia
producţiei etc.
Întreţinerea solului – este condiţionată de mai mulţi factori cum ar fi: panta
terenului, nivelul precipitaţiilor, accesul în plantaţie s.a. Toate acestea trebuie
corelate cu cerinţele soiului, în sensul ca acesta să dea producţii maxime şi de
calitate.
Fertilizarea şi irigarea – se vor analiza şi aplica diferenţiat pe specii şi
soiuri pentru ca aceste măsuri tehnologice să aibă o eficienţă maximă cu un minim
de resurse. Se cunoaşte faptul că atât excesul cât şi carenţa sunt dăunătoare
plantelor. Mai mult, excesul are şi repercursiuni asupra preţului de cost al
fructelor.
Tratamentele fitosanitare – se vor aplica diferenţiat pentru a se crea un
echilibru între combaterea bolilor şi dăunătorilor, costurile de producţie şi
obţinerea unor fructe cât mai sănătoase, cu cât mai puţine reziduuri.
Toate aspectele prezentate anterior ne conduc la concluzia că în pomicultură
este obligatoriu adoptarea unor tehnologii diferenţiate funcţie de specie, grup de
soiuri şi chiar soi, în corelaţie cu resursele ecologice, economice şi sociale.
Acest fapt impune pomicultura specială ca pe o ştiinţă complexă şi
completă.
16
Rezumat
Pomologia studiază originea, particularităţile biologice, ecologice şi
tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi în
funcţie de zonă, grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii unor producţii mari,
cantitativ şi calitativ în condiţii de eficienţă economică maximă.
Pomologia este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sale şi în
prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi: Pomicultura generală; Botanica; Fiziologia
şi biochimia vegetală; Genetica şi ameliorarea; Protecţia plantelor; Agrotehnica şi
agrochimia, Topografia şi îmbunătăţirile funciare; Meteorologia şi pedologia;
Tehnologia produselor horticole; Managementul şi marketingul
Soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi, asemănători între ei,
proveniţi dintr-o singură specie sau din mai multe specii înrudite, adaptaţi la
anumite particularităţi biologice distinctive pe care le păstrează prin înmulţire
vegetativă sau generativă.
Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele
ecologice şi tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de
fructe, ritmic şi constant.
Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă printr-un
complex de elemente biologice.
Sortimentul cuprinde totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal
(bazin pomicol, zonă, ţară, glob)..
În vederea cuantificării descriptorilor prezentaţi se folosesc mai multe
metode pentru partea hipogee şi pentru partea epigee.
Zonarea şi microzonarea speciilor şi soiurilor are o deosebită importanţă
pentru valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, economice şi sociale dintr-un
anumit areal.
Dintre factorii climatici cu rol determinant în stabilirea sortimentului şi a
tehnologiei diferenţiate precizăm: temperatura, umiditatea, lumina şi solul.
Tăierile diferenţiate – se realizează pe grupe de soiuri sau chiar pe fiecare
soi în parte, în funcţie de tipul de fructificare, de încărcătura de rod, de destinaţia
producţiei etc.
17
Tema 2

CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae


Subfam. Pomoideae

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1


CUPRINS
2.1. Importanţa culturii
2.2. Originea şi aria de răspândire
2.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2

2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului


2.5. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici
2.6. Particularităţi tehnologice
2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
2.8. Particularităţile maturării şi recoltării merelor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 2.1 şi 2.2

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale mărului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării mărului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

2.1. Importanţă culturii mărului


Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă
temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei,
valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere.
Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de
cultură întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de
Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo,
Columella, Pliniu Cel Bătrân etc).
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare
geografică a numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe glob.
Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar
ocupă locul întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult
decât dublu acestora.
18
Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte
echilibrate, a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi
nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Numai în
alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe.
Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe.
Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide
totale 6,5-17%, protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale
0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I.,
vitamina B2 10-43 U.I.
Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală
este de 55 cal şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt.
Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare
parte din necesarul organismului.
Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp
comparativ cu pulpa fructelor.
Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt
diminuate sau distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă.
Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri,
marmelade, compoturi, sucuri, peltele , paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc.
De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete sau
deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de sucuri de
mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte apreciat.
Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită
efectului tonic asupra organismului în general. Totodată, merele au efect
terapeutic printr-o acţiune directă sau profilactică în multe din boli cum ar fi:
cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism,
constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc.
Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi
absorb multe din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature
(inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânilor,
bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos.
Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor,
folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc.
Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri
de gastrite hiperacide, precum şi a unor colite.
Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent în ceea ce
priveşte combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii
solului şi a elementelor fertilizante.
Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit surse ale unor
obiceiuri şi credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi
simbol al continuităţii.
Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel:
- cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui
număr foarte mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii
întâlnesc condiţii restrictive;
- asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi
industrializată în tot timpul anului;
- crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte
(pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc).
19
2.2. Originea şi aria de răspândire
Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse
între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva
specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit,
Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai
important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951).
Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o latitudine
nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale.
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor
soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în
Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la - 40oC,
reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria,
Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din
timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute.
În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8
în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania.
Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii
7 milioane hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama
continentelor Asia şi Africa.
Tabelul 1.
Producţia de mere la nivel mondial (tone)
Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 57.132.851 56.964.299 59.204.363
Asia 27.336.731 29.503.047 31.968.079
Europa 18.521.515 16.128.807 15.784.238
America de Nord 5.169.397 5.675.000 5.325.000
America de Sud 3.010.804 2.979.554 3.279.371
Africa 1.515.263 1.465.030 1.482.670
Oceania 920.069 809.356 836.000
Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane
tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau
în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990,
40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone.
Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor
1996 – 2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia
(2,0 mil. tone etc).
Tabelul 2.
Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone)
(FAO 2000)
Ţara 1997 1998 1999 2000
Franţa 2.473.000 2.208.800 2.061.100 2.308.000
Italia 1.835.190 2.115.470 2.115.47. 2.120.000
Germania 1.602.100 2.276.200 2.025.800 2.127.000
Turcia 1.738.000 1.975.000 2.100.000 2.010.500
Polonia 2.098.279 1.687.226 1.600.000 1.540.000
Spania 942.000 719.000 792.000 810.000
România 664.063 364.619 425.000 420.000

În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o


producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava,
Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.

Tabelul 3.
20
Principalele judeţe producătoare de mere din România
(Anuarul statistic, 1998)
Total din care: Sector privat
Judeţul
tone % tone %
Argeş 55.055 8,3 44.150 10,8
Suceava 45.603 6,8 29.720 7,3
Mureş 40.474 6,1 11.126 2,7
Maramureş 39.611 5,9 27.239 6,6
Dâmboviţa 39.457 5,6 25.133 6,1
Iaşi 32.123 4,8 14.375 3,5
Cluj 29.466 4,4 11.174 2,7
Bihor 25.591 3,8 16.862 4,1
Bistriţa – Năsăud 25.580 3,8 17.719 4,3
Bacău 25.262 3,8 17.677 4,3
Sălaj 24.203 3,6 16.429 4,0
Vâlcea 23.464 3,5 19.933 4,8

Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10


judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat.
Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative,
ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari.

2.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi


Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus
domestica cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul
acestora este într-o continuă creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea
producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30-40), care asigură cca. 90% din
producţia mondială de peste 50 milioane tone.
Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic format atât
din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază.
Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa
Golden delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentând
aproximativ 40% din producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu cu
cca. 10-15% din producţie, apoi soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe
(Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai răspândite soiuri sunt: Cox
Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious, Frumuseţea Romei, Belle de Bosk,
Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15-20%) îl ocupă
soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster.
În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea producţie
este dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Jonagold, Idared,
Prima, Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi în ţară: Romus 1, 2, 3, Generos,
Pionier, Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj.
Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare
perspectivă: extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusului de creştere.
Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune, situându-se
pe locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de omologare a
primului soi cu rezistenţă genetică (U.S.A-1970, Canada, Franţa-1974, România-1984).
Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura
superintensivă cu creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a
omologat primul soi – Wijick – care este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh,
cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate direct pe ax.
Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând
soiul Wijick au fost create soiurile:
21
- Walz (Wijick x Golden delicious);
- Polka (Golden delicious x Wijick);
- Bolero (Wijick x Greenleeves).
În prezent, în România sunt admise la înmulţire conform listei oficiale de soiuri
elaborate de I.S.T.I.S. (2008) un număr de 58 soiuri care se pot caracteriza prin următoarele:
- asigură consumul de fructe proaspete timp de 9-12 luni, în funcţie de
metoda de păstrare;
- după perioada de maturare a fructelor: 9 soiuri sunt de vară, 27 soiuri sunt
de toamnă şi 22 soiuri sunt de iarnă;
- după origine soiurile se pot grupa astfel: 45 sunt soiuri româneşti şi 13
soiuri străine (U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia); şi din acest
punct de vedere al valorificării potenţialului genetic autohton România se situează
printre primele ţări din lume;
- cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi
făinare) atât româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3,)
cât şi străine (Prima, Florina,etc);
- însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate,
calităţi superioare, valoare tehnologică ridicată etc).
În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în plantaţii
propriu-zise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment sau încă neintroduse în
sortiment dar care au însuşiri calitative superioare, potenţial de producţie bun, etc. Acestea
formează un fond genetic care poate sta la baza cercetărilor viitoare de ameliorare (Close,
Cox Orange, Creţesc, Pătul, Domnesc etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie
să-şi reconsidere atitudinea, mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale.
Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt
prezentate în continuare:
SOIURI DE VARĂ
Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin
(12-14 zile), acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se
valorifică în special pentru fructe de masă, dar pot fi şi industrializate.
Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10-12
zile înaintea altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în
celelalte zone, completând cu succes un gol de fructe.
1. Remus – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
1994, este foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la făinare, foarte precoce
(anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha). Pomul are vigoare mijlocie,
rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe. Fructele sunt mijlocii (120-150 g), sferic-turtite, de
culoare gălbenă, cu roşu-aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, cu
textură medie, suculentă, fin acidulată, plăcută la gust. Fructele sunt rezistente la
transport, bune pentru consum în stare proaspătă, dar şi pentru sucuri. Perioada de
recoltare: prima decadă a lunii iulie.
2. Romus 1 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
1984. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mică-mijlocie,
precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe ţepuşe. Fructele
sunt mici spre mijlocii (120-130 g), sferice, uşor turtite, de culoare galbenă,
acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este fermă, suculentă, albă,
uşor acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii iulie.
3. Aromat de vară – soi românesc obţinut în 1966 la SCDP Cluj (Parmen auriu x
Jonathan), mediu rezistent la rapăn şi făinare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici
faţă de sol, de vigoare mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele au mărime
mijlocie (120-130 g), sunt sferic-turtite, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de
22
acoperire roşu carmin. Pulpa plăcută la gust, asemănătoare cu cea a soiului Jonathan.
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august.
4. Auriu de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005,
de vigoare supramijlocie, cu fructificare de tip standard. Fructele sunt mijlocii
spre mari (140 – 185 g), conic-trunchiate, cu coaste slab evidente, culoarea de
fond este galben, acoperit cu roşu pe partea însorită sub formă de pete şi striuri.
Pulpa este albă, crocantă, suculentă. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie,
prima decadă a lunii august.
5. Estival – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005. Pomul are
vigoare mijlocie, fructificare de tip standard, produce mult (25 t/ha) şi constant.
Fructele au 140 – 160 g, formă sferică, culoarea de fond galben-verzui, cu roz-carmin pe
partea însorită. Pedunculul este scurt şi gros. Pulpa este albă, crocantă, suculentă. Perioada
de recoltare: a doua decadă a lunii iulie.
6. Precoce de Ardeal – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005,
tolerant la rapăn. Pomul are vigoare mijlocie şi fructificare de tip standard. Fructele sunt
supramijlocii (150 – 170 g), sferic-turtite, de culoare galben-verzui, cu roşu-carmin
strălucitor, peste care se suprapun striuri de culoare mai intensă. Pedunculul este scurt şi
gros. Pulpa este albă, consistentă, fermă, crocantă, suculentă. Perioada de recoltare:
ultima decadă a lunii iulie.
7. Romus 3 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
1984, cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce, productiv, vigoare mijlocie şi
fructificare pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii (130-140 g), au formă
ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu intens pe 60-70% din suprafaţă. Pulpa este albă,
suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august.
8. Saruman – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2007,
precoce, productiv, de vigoare mijlocie, fructificare de tip standard. Fructele sunt
mari, de formă conică, culoarea de fond este verde-gălbui, iar cea de acoperire
roşu-purpuriu. Pulpa este albă, fermă, cu gust deosebit de bun şi echilibrat. Se
recomandă în special pentru consumul în stare proaspătă. Perioada de recoltare: a
doua decadă a lunii august.
9. Sauron – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2007, precoce,
productiv (20-25 t/ha), de vigoare mijlocie, fructificare de tip standard. Fructele
sunt mari, sferic-alungite, culoarea de fond este galben-verzui, iar cea de acoperire roşu-
purpuriu. Pulpa este albă, de fermitate mijlocie, cu gust deosebit de bun şi echilibrat. Se
recomandă în special pentru consumul în stare proaspătă. Perioada de recoltare: a
doua decadă a lunii august.

Soiuri din vechiul sortiment:


Romus 2 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
1984, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, cu vigoare submijlocie,
rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ramuri lungi, este precoce şi productiv.
Fructele sunt de mărime mijlocie (100-130 g), sferice, uşor crestate spre caliciu,
mai intens colorate decât Romus 1, asemănătoare cu soiul Jonathan. Perioada de
recoltare: a doua decadă a lunii iulie.
Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ
rezistent la boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în
special pe formaţiuni lungi. Pomul este de vigoare mare, prezintă coroane rare,
este foarte precoce şi productiv. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g),
rotunde, uşor turtite, acoperite cu roşu violaceu. Perioada de recoltare: a doua
decadă a lunii august.
James Griéve – soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi productiv,
rezistent la boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fructifică în special pe formaţiuni
23
lungi. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructele sunt mari (160-170 g),
ovosferice, galben-aurii, rumenite cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, cu
gust vinuriu, foarte plăcut. Perioada de recoltare: ultima decada a lunii august.
Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom, dar cu
fructe roşii, intens colorate.

SOIURI DE TOAMNĂ
10. Romus 4 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
1999; are rezistenţă mare la rapăn, medie la fainare, este precoce şi productiv. Pomul
are vigoare mijlocie, fructificare pe ţepuşe şi nuieluşe. Fructele sunt mijlocii ca mărime
(130 – 150 g), forma sferică uşor aplatizată, culoarea de fond verde-gălbui, iar cea de
acoperire roşu-dungat pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă,
răcoritoare, cu gust bun. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii august.
11. Iris – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2005. Pomul
are vigoare mijlocie-mică, este rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mijlociu,
în medie 150 g, sferic, uşor turtit, galben-verzui, acoperit pe 2/3 din suprafaţă cu
roşu-carmin. Pulpa are culoare alb-gălbui, este suculentă, dulce-acidulată. Perioada
de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 40 – 60 zile.
12. Colmar – soi românesc, omologat în 2006 la ICDP Piteşti-Mărăcineni.
A fost obţinut prin încrucişarea soiurilor McIntosh Wijcik (Co) x Florina (Vf).
Pomul este de tip columnar, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce,
fructifică din anul 2 după plantare, este rezistent la rapăn şi făinare. Recomandat
pentru plantaţii superintensive, altoit pe M9 şi MM106, la distanţa de 3,5/1.
Fructul este de mărime mijlocie, 125 – 150 g, conic-globulos, culoarea de fond
galben-verzui, iar cea de acoperire roşu-închis, acoperit cu un start gros de pruină.
Pedunculul este foarte scurt şi mediu de gros. Pulpa este alb-roz, cu fermitate
medie, suculentă, cu gust bun, dulce-acrişor. Perioada de recoltare: începutul lunii
septembrie; păstrare: 90 de zile.
13. Prima – soi american (omologat în anul 1970), imun la rapăn şi făinare,
de vigoare supramijlocie, fructifică cu preponderenţă pe ramuri de rod lungi.
Fructele sunt mijlocii (140-160 g), ovosferice, uşor asimetrice, culoarea de fond
galben-verzui, iar cea de acoperire roşu-oranj pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este
plăcută la gust, suculentă, acidulată. Perioada de recoltare ultima decadă a lunii
august, prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 30-40 zile.
14. Irisem – soi românesc, omologat în 2006 la SCDP Voineşti. Pomul are vigoare
mijlocie, fructificare de tip standard, este rezistent la rapăn, făinare şi arsură bacteriană.
Fructul este mijlociu spre mare (180 g), globulos-aplatizat, culoarea de fond galben-
verzui, cu roşu viu pe partea însorită, epiderma cerată. Pedunculul este scurt. Pulpa este
albă, cu fermitate medie, gust bun şi conţinut ridicat în vitamina C. Perioada de
recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60-90 zile.
15. Romus 5 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat
în 2003; are rezistenţă mare la rapăn, medie la fainare, este precoce şi productiv.
Pomul are vigoare mijlocie, port etalat, fructificare pe ramuri scurte. Fructele au
mărime mică spre mijlocie (120 g), formă conic-globuloasă, culoarea de fond este
galben, iar cea de acoperire roşu pe 75% din suprafaţă. Pulpa este crem, cu uşoare
infiltraţii roşii, fermitate medie, suculentă, gust dulce-acrişor, echilibrat, aromat.
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile.
16. Luca – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Champion x Prima),
omologat în 2006. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este imun la rapăn şi
rezistent la făinare. Fructul este mijlociu spre mare (150 – 170 g), formă sferică,
contur regulat, uşor asimetric. Epiderma este groasă, tare, netedă, culoarea de fond
galben-verzui, acoperit cu roşu-rubiniu pe toată suprafaţa şi lenticele ruginii.
24
Pulpa este fină, crocantă, fondantă, suculentă, aromată, de culoare crem. Perioada
de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 40 – 60 zile.
17. Alex – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Golden Delicious x BN
33/39), omologat în 2003. Pomul are vigoare mijlocie, port etalat, fructifică
preponderant pe ramuri de rod scurte şi mijlocii. Este rezistent la rapăn şi tolerant la
făinare. Fructul este mare, 200 g, conic-globulos, culoarea de fond verde-gălbui,
acoperit cu roşu sub formă de pete continui şi striuri. Pulpa este fermă, fin acidulată,
mediu suculentă, de culoare galbenă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii
septembrie; păstrare: în depozite cu atmosferă controlată până în luna martie.
18. Pomona – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2008, imun la
rapăn. Pomul de vigoare medie, precoce, rodeşte din anul 2 de la plantare când este altoit pe
portaltoiul M 26, potenţialul productiv 20-25 t/ha. Fructificarea este atât pe ramuri scurte de
rod (ţepuşe), dar şi pe ramuri lungi (nuieluşe). Fructul de tip Starkrimson, mare (greutatea
medie 167-180 g), forma conic-globuloasă, contur regulat, uşor asimetric spre caliciu,
epiderma verde-gălbui, acoperită în întregime cu roşu închis, pulpa de culoare alb-crem,
fermitate mijlocie, suculentă, dulce, cu aromă specifică. Perioada de recoltare: a doua
decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile.
19. Voinea – soi românesc obţinut în 1985 la SCDP Voineşti (Frumos de Voineşti
x Prima), de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare, semiviguros, semiprecoce şi
productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante puternice, bine ramificate, fructifică cu
preponderenţă pe ramuri lungi. Fructul este mijlociu spre mare (160-180 g), alungit, cu
coaste evidente, colorat în roşu-dungat. Pulpa este alb-gălbuie, de textură medie,
suculentă, dulce, uşor acidulată, fin aromată, de calitate. Perioada de recoltare: sfârşitul
lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile.
20. Ardelean – soi românesc obţinut în 1980 la SCDP Cluj (Jonathan x
Peasgood), de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, mediu
rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în primul rând pe ramuri de rod scurte.
Fructele sunt mijlocii spre mari (130 - 180 g), uşor tronconice, colorate în roşu intens
pe toată suprafaţa. Pulpa este alb-gălbuie, fin aromată, cu gust dulce-acrişor. Perioada
de recoltare: luna septembrie; păstrare: 40 - 60 zile.
21. Aura – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Prima x BN 33/39),
omologat în 1999. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, port divergent, este
imun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructete sunt mari, 170 g, conic-globuloase,
slab costate, culoarea de fond este galben, iar cea de acoperire oranj repartizat în
striuri. Pulpa este gălbuie, suculentă, fin acidulată. Perioada de recoltare: a doua
decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 – 90 zile.
22. Goldprim – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Golden Delicious x
Prima), omologat în anul 2003. Pomul este semiviguros, rodeşte pe formaţiuni de rod
scurte şi mijlocii, este imun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul este mijlociu (145 –
155 g), formă conică, culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu-oranj pe partea
însorită. Pulpa este galbenă, fermă, mediu suculentă, fin acidulată, plăcută la gust.
Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile.
23. Pionier – soi românesc omologat în 1983 la SCDP Voineşti
((Verzişoare x Jonathan) x Prima). Este imun la rapăn şi făinare, foarte productiv,
precoce, de vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150 g),
sferic-turtite, colorate în roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată,
de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie;
păstrare 40-60 zile.
24. Colonade – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni prin
încrucişarea soiurilor Pionier (Vf) x McIntosh Wijcik (Co), omologat în 2007.
Pomul este de tip columnar, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce. Fructul
are în medie 130 – 150 g, formă sfero-conică, culoarea de fond galben, cu roşu
25
sub formă de dungi pe partea însorită. Pulpa este albă, acidulată, suculentă, bună
la gust. Pedunculul este scurt. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii
septembrie; păstrare: 4 - 6 luni.
25. Real – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2007;
rezistent la rapăn, slab rezistent la făinare, foarte productiv (24 – 30 t/ha). Pomul
are vigoare mijlocie, rodeşte atât pe formaţiuni scurte, cât şi lungi. Fructele sunt
mari, 185 g, alungite, culoarea de fond este galben-verzui, iar cea de acoperire
roşu intens pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este crem, suculentă, dulce,
acidulată, bună la gust. Perioada de recoltare: sfărşitul lunii august, începutul lunii
septembrie; păstrare: 30 – 40 zile.
26. Nicol – soi românesc omologat în 2005 la ICDP Piteşti-Mărăcineni. A
fost obţinut prin încrucişarea soiurilor McIntosh Wijcik (Co) x Pionier (Vf).
Pomul este de tip columnar, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce,
fructifică din anul 2 după plantare, este rezistent la rapăn şi făinare. Recomandat
pentru plantaţii superintensive altoit pe M9 şi MM106, la distanţa de 3,5/1.
Fructul este de mărime mijlocie, 125 – 150 g, sferic-turtit, culoarea de fond
galben-verzui, iar cea de acoperire roşu-închis, acoperit cu un start gros de pruină.
Pedunculul este foarte scurt şi mediu de gros. Pulpa este alb-roz, cu fermitate
medie, suculentă, cu gust bun, dulce-acrişor. Perioada de recoltare: începutul lunii
septembrie; păstrare: 60 – 90 zile.
27. Bistriţean – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Starkrimson x
Prima), omologat în 2002. Pomul are vigoare mijlocie, este imun la rapăn şi
tolerant la făinare. Fructul are 160 g, formă conic-globuloasă, culoarea de fond
este galben, acoperit cu roşu sub formă de zone continui, cu striuri pe toată
suprafaţa. Pulpa este galben-verzuie, fermă, dulce, cu textură şi suculenţă medii.
Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, prima decadă a lunii
octombrie; păstrare: 60 – 90 zile.
28. Chindia – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Prima x Discovery),
omologat în 2008. Pomul are vigoare medie, este precoce (intră pe rod în anul 3
de la plantare, altoit pe M26), rodeşte în principal pe formaţiuni scurte de rod, dar
şi pe formaţiuni lungi. Prezintă imunitate la rapăn şi rezistenţă sporită la făinare.
Fructul este mare (peste 187 g), forma globulos-aplatizată, uşor costat, culoarea de
fond verde-gălbui, acoperit pe toată suprafaţa cu roşu rubiniu. Pulpa este de
culoare crem, crocantă, suculentă, fin acidulată, cu gust plăcut. Perioada de
recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, iar perioada de consum se prelungeşte
până în decada a doua a lunii martie.
29. Auriu de Bistriţa – soi românesc omologat în 1991 la SCDP Bistriţa
(Golden Delicious x Parmen auriu), este rezistent la rapăn şi făinare, precoce,
productiv, de vigoare mare. Fructele sunt mijlocii (140-160 g), ovosferice, galben-
aurii, de calitate foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colinare şi înalte.
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60-90 zile.
30 Dany – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa, omologat în anul 2005.
Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, este
rezistent la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul are în medie 160 g, formă sferic-
aplatizată, culoarea de fond este galben verzui, acoperit cu roşu pe aproape toată
suprafaţa. Pulpa este crem, fermă, fin acidulată, cu gust plăcut, răcoritor. Perioada
de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, păstrare: 60 - 90 zile.
31. Fălticeni – soi românesc obţinut în 1979 la SCDP Fălticeni (Jonathan x
Wagener), de vigoare mică-mijlocie, mediu rezistent la boli şi ger. Rodeşte pe formaţiuni
scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor turtite, de culoare verde-gălbui, cu roşu pe
partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, aromată, cu gust plăcut, răcoritor.
Perioada de recoltare: decada a doua a lunii septembrie; păstrare: 40 - 60 zile.
26
32. Frumos de Voineşti – soi românesc obţinut în 1967 la SCDP Voineşti
(Jonathan x Belle de Boskoop), de vigoare mare, mediu rezistent la rapăn şi făinare,
precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii (130-160 g), sferic-
turtite, culoarea de fond este galben-limoniu, iar cea de acoperire roşu-portocaliu cu
dungi purpurii. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust plăcut, echilibrat şi aromă puternică.
Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrare: 60-90 zile.
33. Gloria – soi românesc omologat în 1982 la SCDP Târgu-Jiu ((Jonathan x
Cardinal) x (Gustav durabil x Van Mons)), rezistent la secetă şi ger, precoce şi
productiv, de vigoare submijlocie, este mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt
mijlocii ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în roşu-carmin, cu aspect
atrăgător. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 60-90 zile.
34. Ionaprim – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Prima x Jonathan),
omologat în 2000. Pomul are vigoare mică spre mijlocie, este imun la rapăn şi
tolerant la făinare. Fructele sunt mijlocii, 150 g, conic-globuloase, foarte slab
costate, culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu pe toată suprafaţa. Pulpa
este fermă de culoare crem, cu textură şi suculenţă medii.
Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 40 – 60 zile.
35. Salva – soi românesc omologat în 1999 la SCDP Bistriţa (Golden Delicious
x Prima). Pomul are vigoare mijlocie, este imun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul
are în medie 140 g, forma conică, culoarea de fond galben, este acoperit cu roşu
sub formă de striuri şi pete continui. Pulpa de culoare crem, este fermă, foarte
suculentă şi fin acidulată. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie,
prima decadă a lunii octombrie; păstrare: 90 zile.
36. Starkprim – soi românesc, omologat în 1999 la SCDP Bistriţa
(Starkrimson x Prima). Pomul are vigoare mijlocie, fructificare pe formaţiuni de
rod scurte şi mijlocii; are imunitate la rapăn şi toleranţă la făinare. Fructul este
mare, în medie 200 g, conic-trunchiat, slab costat; culoarea de fond este galben,
acoperit cu roşu-oranj pe partea însorită. Pulpa de culoare gălbuie, este fermă,
aromată, cu textură şi suculenţă medii. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii
septembrie; păstrare: 60 – 90 zile.
Soiuri din vechiul sortiment:
T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi făinare,
foarte productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt de
mărime mijlocie (120-130 g), sferic-tronconice, epicarpul subţire, de culoare galben
intens. Pulpa fermă, suculentă, cu gust bun, plăcut acidulat. Se recomandă pentru
consum în stare proaspătă, dar mai ales pentru sucuri. Perioada de recoltare: sfârşitul
lunii septembrie; păstrare: 40-60 zile.
T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică, fructifică pe
ramuri de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent la rapăn şi făinare. Fructele
sunt submijlocii (90-130 g), de culoare galben-auriu, cu pulpa crocantă, aromată,
plăcut acidulată. Se recomandă în primul rând pentru sucuri. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60-90 zile.
Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte productiv,
fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). Pretenţios faţă de sol şi
tehnologie. Fructele cad prematur dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Fructele sunt
mijlocii spre mari (150-160 g) tronconice sau sfero-conice galben-aurii, cu roşu-
portocaliu pe partea însorită şi dungi carmin. Pulpa este gălbuie, suculentă, fină, dulce-
acidulată, aromată. Sunt destinate consumului în stare proaspătă, cât şi industrializării.
Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 60-90 zile.
27
SOIURI DE IARNĂ
37. Rebra – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
2003. Pomul are vigoare mijlocie, fructificare de tip spur. Este foarte rezistent la
rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul este mijlociu, 145 g, globulos-aplatizat,
uşor asimetric. Culoarea de fond este verde-albicioasă, acoperit cu roşu pe partea
însorită sub formă de pete continui. Pulpa este verzuie, fermă, suculentă. Perioada
de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 6 luni.
38. Redix – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în 2004.
Pomul are vigoare mijlocie, port etalat şi fructificare de tip standard. Fructul are în medie
160 g, formă tronconic-alungită, slab costată. Culoarea fructelor este roşu-violaceu pe
aproximativ 75% din suprafaţă (culoarea se desăvârşeşte în timpul păstrării). Pulpa este
alb-gălbuie, este suculentă, dulce-acidulată, bună la gust. Pedunculul este scurt. Perioada
de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 6 luni.
39. Doina – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Jonathan x Prima),
omologat în anul 2003. Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe formaţiuni de rod
scurte şi mijlocii, este rezistent la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul este mijlociu
(135 – 145 g), conic-globulos, culoarea de fond este galben-verzui, acoperit cu
roşu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este gălbuie, fermă, suculentă, fin acidulată.
Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile.
40. Productiv de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005.
Pomul are vigoare mijlocie, fructificare preponderentă pe ramuri de rod scurte.
Fructele sunt mari, 180 – 220 g, ovosferice spre conic-trunchiate, cu creste mici
spre cavitatea calicială, continuate cu muchii fine pe suprafaţa fructului. Epiderma
este groasă, de culoare roşu-vişiniu pe aproape întreaga suprafaţă, uneori cu
striaţii şi puncte subcutanate mici, albe. Pedunculul este lung, vertical şi măciucat
spre vârf. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, crocantă, dulce-acrişoară, foarte aromată.
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 30 de zile.
41 Rustic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Florina x Pionier),
omologat în 2008. Pomul de vigoare mijlocie; intră pe rod în anul 3 de la plantare, altoit pe
MM 106. Se recomandă plantarea la distanţa de 3,5/2 m sau la 3,5/1,5 m, altoit pe M 9.
Fructul are mărime mijlocie (130 – 160 g), formă sferică, uşor aplatizat, asemănător cu
soiul Pionier, cu epiderma de culoare verde, acoperită cu roşu pe partea însorită; pulpa este
albă, suculentă, crocantă, cu gust bun. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii
septembrie – prima decadă a lunii octombrie şi se păstrează în depozit până în luna martie.
42. Kaltherer Böhmer (Kalter de Boemia) – soi vechi, de origine germană,
rezistent la rapăn, tolerant la făinare, rezistent la ger, are vigoare mijlocie, rodeşte cu
preponderenţă pe ramuri scurte, este precoce şi foarte productiv. Soi rustic, este
recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructul este mijlociu spre mare (150-180
g), colorat în roşu-deschis, acoperit cu pruină. Pulpa este albă, cu gust echilibrat şi
aromă specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Perioada de recoltare:
luna octombrie; păstrare: 60-90 zile.
43. Starkrimson – soi american (1953), de vigoare mică (tip spur) recomandat pentru
plantaţii superintensive, este precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger şi făinare, slab
rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căldură mai ales în timpul înfloritului şi a maturării fructelor.
Nerespectarea acestor cerinţe duce la formarea de fructe mici, asimetrice, slab colorate. Fructele
sunt mari (150 - 180 g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare roşu-intens şi
puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă. Perioada de
recoltare: luna octombrie; păstrare: 4-6 luni.
44. Generos – soi românesc, obţinut la SCDP Voineşti ((Parmen auriu x
Malus kaido) x (Jonathan x Frumos de Voineşti)), omologat în 1983. Este
rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana
rară, aerisită, este precoce şi productiv, fructifică în principal pe ramuri scurte.
Fructul este mare (160 - 200 g), sferic sau sferic uşor turtit, puţin asimetric; culoarea de
28
fond galben-verzui, iar cea de acoperire roşie-rubiniu pe 2/3 din suprafaţă, cu multă
ceară. Pulpa este galbenă, fermă, potrivit de suculentă, fin aromată. Perioada de
recoltare: luna octombrie; păstrare: 6-8 luni.
45. Ciprian – soi românesc omologat în 1998 la SCDP Voineşti (Prima x
Starkrimson), rezistent la boli, de vigoare mică-mijlocie, cu port divergent,
fructifică în special pe ţepuşe. Fructul este mijlociu spre mare (150-180 g), conic-
globulos; culoarea de fond este galben, iar cea de acoperire roşu-închis cu pondere
foarte mare, repartizată în plăci continui, pulpa de culoare alb-crem, cu fermitate,
textură şi suculenţă medii. Este destinat pentru consum în stare proaspătă.
Perioada de recoltare: a doua decada a lunii septembrie; păstrare: 4 - 5 luni.
46. Golden Delicious – soi american (1890), cu răspândire foarte mare pe
plan mondial. Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este
globuloasă, deasă (fructificare de tip standard). Există şi biotipuri de tip spur, de
vigoare mică (Golden spur, Yellow spur). Este precoce, productiv, are tendinţă de
supraîncărcare cu fructe. Preferă zonele cu umiditate relativă mai scăzută. Fructele
sunt mijlocii spre mari (130 - 200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin
proeminente, de culoare galben-aurie, cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii
ecologice sau tehnologice deficitare formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn
şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii improvizate. Pulpa este
galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică.
Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 12 luni, în funcţie de metodă.
47. Goldspur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious, cu fructele
asemănătoare, deosebirile se referă la vigoarea pomului, acesta fiind de vigoare
mică (tip spur), fructifică pe ramuri de rod scurte, este destinat plantaţiilor
superintensive.
48. Jonagold – soi american (Golden Delicious x Jonathan, 1943), de
vigoare mare, coroană sferică, precoce, foarte productiv, rezistent la făinare.
Fructul este mare, sferic-alungit sau conic-trunchiat, culoarea de fond verde-
gălbui, cea de acoperire roşu-pal, dungat cu roşu închis. Pulpa easte alb-gălbuie,
suculentă, dulce, mediu acidulată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare:
luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni.
49. Liberty – soi american, (Macoun x Purdue, 1955), foarte rezistent la
rapăn şi arsura bacteriană. Vigoarea pomului este mijlocie. Fructele sunt mici spre
mijlocii, culoarea de fond este galben, acoperit cu o coloraţie roşie intensă sub
formă de dungi şi pete continui pe aproximativ 90% din suprafaţă, forma este
conic-ovoidală. Pulpa este galbenă, fină, crocantă, suculentă, acidulată, aciditate
ce se diminuează pe perioada păstrării. Perioada de recoltare: luna octombrie;
păstrare: 4 - 6 luni.
50. Mutsu – soi japonez (1930), de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn,
semiprecoce, foarte pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiului Golden
Delicious, dar sunt mai mari (220 - 250 g), au pedunculul scurt şi gros, epicarpul
subţire, fără suberificări, cu pulpa alb-gălbuie, plăcut aromată, fin acidulată. Perioada
de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 12 luni.
51. Delicios de Voineşti – soi românesc obţinut în 1973 la SCDP Voineşti
(Golden Delicious x Creţesc), de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la rapăn şi la
arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger, productiv. Fructele sunt
mari (140 - 180 g), sferic-turtite, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire
roşu-zmeuriu, dungat cu roşu-închis. Pulpa este de culoare crem-gălbui, crocantă, cu
gust plăcut şi aromă puternică. Se deshidratează repede în timpul păstrării. Perioada de
recoltare: luna octombrie; păstrare: 4 - 6 luni.
52. Delia – soi românesc obţinut la SCDP Baia Mare (Jonathan x Wagener),
omologat în 1982, de vigoare mică, fructificare de tip spur, precoce, productiv, rezistent
la rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele, mijlocii ca mărime
29
(130 - 150 g), sunt sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşie-rubinie pe aproape toată
suprafaţa. Soi recomandat pentru zonele colinare. Perioada de recoltare: luna octombrie;
păstrare: 6 - 8 luni.
53. Florina (Querina) – soi francez (1974), imun la rapăn, tolerant la
făinare, precoce, foarte productiv, de vigoare mare, fructifică în special pe ramuri
de rod lungi. Fructele sunt mari (150 - 180 g), tronconice, crestate, roşii-vişinii, cu
puncte subcutanate albe şi pruină abundentă. Epiderma groasă şi aciditatea scăzută
le diminuează din calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în
general gustului plăcut. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6- 8 luni.
54. Rădăşeni – soi românesc obţinut în 1979 la SCDP Fălticeni, rezistent la rapăn
şi făinare, de vigoare mijlocie, relativ precoce, productiv. Fructele sunt de mărime
mijlocie spre mare (130 - 180 g), de culoare galben-verzui, acoperite cu striaţii roşii-
carmin. Pulpa este galbenă, fermă, suculentă, aromată. Este un soi recomandat pentru
zonele colinare şi înalte, pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare.
Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni.
55. Granny Smith – soi vechi australian (1867), de vigoare mare, fructifică
pe ramuri de rod lungi (tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi
călduroase. Fructele sunt mari (180 - 200 g), sferice, cu epiderma groasă, de
culoare verde-intens, cu pruină multă şi puncte subcutanate albe, aureolate. Pulpa
alb-verzuie, este fermă, acidulată, de calitate medie. Perioada de recoltare: a doua
jumătate a lunii octombrie; păstrare: 8 - 10 luni.
56. Jonathan – soi vechi american (1826), de vigoare mijlocie, fructifică în special
pe ramuri de rod lungi, dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce şi productiv.
Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale mărului.
Din acest soi au fost obţinute foarte multe soiuri, prin selecţii clonale (Ionared, Red
Jonathan, New Red Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări (Aromat
de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticeni, Idared, Idajohn, Melrose etc). Fructele
sunt foarte apreciate, au mărime mijlocie (130 - 160 g), formă tronconică, cu suprafaţa
netedă, intens colorată în roşu pe partea însorită. Pulpa, alb-gălbuie, este fermă, foarte
suculentă, dulce, armonios acidulată, fin aromată, de calitate foarte bună. Perioada de
recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni.
57. Idared – soi american, destul de vechi (1942), de vigoare mijlocie spre
mare, foarte productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare.
Fructele sunt mari (180 - 220 g), sferic-turtite cu cinci coaste largi. Epiderma este
subţire, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire roşu pe cca. 90% din
suprafaţă. Pulpa este albă, crocantă, acidulată, plăcut aromată. Este un soi mediu
apreciat pe pieţele lumii, însă are rezistenţă foarte bună la păstrare. Perioada de
recoltare: luna octombrie; păstrare: 10 - 12 luni.
58. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de vigoare
mică (tip spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare, recomandat pentru
plantaţii superintensive, foarte productiv şi precoce. Este relativ rezistent la rapăn şi
făinare. Fructul este mare (160 - 220 g), sferic-turtit, cu trei coaste proeminente, verde,
colorat minim 1/2 din suprafaţă în roşu-zmeuriu. Fructele sunt neuniforme în cadrul
aceluiaşi pom, atât ca mărime cât şi culoare, este un defect al acestui soi. Pulpa este alb-
gălbuie, foarte fină, crocantă, slab aromată, plăcut acidulată. Dacă nu se respectă
tehnologia de cultură şi mai ales momentul de recoltare, fructele se păstrează mai puţin,
pierzându-şi repede calităţile. Perioada de recoltare: luna octombrie, după colorare;
păstrare: 4-6 luni.

Soiuri din vechiul sortiment:


Poiana – soi românesc obţinut în 1991 la SCPP Lipova (Frumos de Voineşti x
(Parmen auriu x Malus kaido) x Jonathan), imun la rapăn şi rezistent la făinare şi
ger, productiv, viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (120-150
30
g), sferice sau ovosferice, galben-verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea
însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă şi plăcută la gust. Perioada de
recoltare: octombrie; păstrare: 6-8 luni.
Ancuţa – soi românesc obţinut în 1979 la SCDP Cluj (Jonathan x Măr de
Şugag), de vigoare mijlocie-mare, fructifică în primul rând pe formaţiuni scurte,
dar şi lungi, este semiprecoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare.
Fructele sunt mari (160 - 190 g), sferic-turtite, cu cinci coaste mai accentuate în
zona calicială, culoarea de fond galben-pai, iar cea de acoperire roşu-sângeriu,
dungat cu roşu-vişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă, fină, cu gust plăcut, dulce-
acrişor şi aromă specifică. Perioada de recoltare: octombrie; păstrare: 6-8 luni.

Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială


Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de
remificare, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare.
Fructul mare, sferic-alungit sau conic trunchiat, culoarea de fond verde-gălbuie,
cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu închis. Pulpa alb-gălbuie, suculentă,
dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună. Se recoltează în
octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în
România mai ales în zonele bine expuse la soare.
Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în
Europa. Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, diploid, cu
polen bun, înfloreşte târziu. Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la
boli. Fructele sunt mijlocii, uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic-trunchiate sau
sferic-turtite, culoarea de fond este galbenă suflată cu roşu-orange pe 1/4 – 3/4 din
suprafaţă peste care se suprapun dungi de un roşu intens. Pedunculul este scurt.
Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios acidulată cu gust
plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, capacitate
bună de ramificare (tipul III), înfloreşte târzie, diploid, cu polen bun, precoce,
productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii, uniforme pe acelaşi
pom, conic-trunchiat, culoarea de fond galben-verzuie, iar cea de acoperire roşie cu
dungi. Pulpa alb-gălbui fermă, suculentă, dulce, puţin acidulată, aromată, de bună
calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante
puternice şi unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflorire
la jumătatea sezonului, precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare.
Fructul este mare, sferic turtit, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire
roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase puncte albicioase. Pulpa este alb-
gălbuie, fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen
bun, precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară
tendinţă de alternanţă. Fruct mare, conic-trunchiat, culoarea de fond verde-gălbui
iar cea de acoperire roşie-portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi
puncte albicioase vizibile. Pulpa alb-gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu
acidulată de calitate foarte bună. Se recoltează în a II-a parte a lunii octombrie şi
se păstrează 6-8 luni.
Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială.
Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere:
- au o mare plasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în
zone care prezintă restricţii pentru alte soiuri;
31
- sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători;
- au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată;
- nu necesită o tehnologie foarte complicată etc.
Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi-a spus ultimul cuvânt
iar poziţia faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată.
Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică-ovală în
tinereţe, apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă
rodeşte mult, este rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn, mediu
rezistent la făinare. Este bun portaltoi. Fructul este mijlociu spre mare, sferic-
turtit, de culoare verde-gălbui acoperit cu roşu dungat. Este un fruct dietetic
consumat mult de diabetici. Fructele sunt de calitate bună şi în condiţii bune se
păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se recoltează în octombrie.
Pătul – soi românesc, viguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este
rezistent la ger, productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. Atacat de
rapăn mai ales în anii umezi, intră pe rod târziu 5-6 ani dacă e altoit pe vegetativ.
Este bun polenizator. Fructele sunt mijlocii, uniforme ca mărime, sferice, puţin
turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la verde albicioasă până la galben-pai
funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albă-verzuie, este foarte fină,
fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce-acidulat, foarte plăcut, răcoritor, şi cu o
aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10-12 luni.
Sovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă,
pretenţios faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca mărime,
verde gălbui acoperit cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează
în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N-E ţării, de vigoare
mare. Fructul este mare, sferic-turtit, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă,
aspră, de culoare galben-roşiatică, peste care se suprapun dungi roşii-cărămizii sau
roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice.
Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios faţă de sol. Calitativ fructul face
parte din grupa B şi se păstrează 4-6 luni.
Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneori cu
coaste slabe. Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă-verzuie până la
galben-aurie, cu o rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă
puncte mici cenuşii-ruginii. Pulpa este albă-gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se
recoltează în septembrie şi se păstrează 6-8 luni.
Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa.
Pom viguros, cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ger,
mediu sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mare, sferic-turtit. Culoarea de
fond galbenă iar cea de acoperire roşie-carmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe.
Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi transport, destul de bună, uşor
acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B.
Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale
vechi şi cca. 30 soiuri noi de mare valoare.

Portaltoii mărului
Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă
este foarte diversificat iar numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă.
Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe:
- generativi;
- vegetativi.
Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului.
32
Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurilor
cultivate, rezistenţă sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc.,
iar ca dezavantaje: imprimă soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod,
heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi
mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice.
Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică,
precocitate de rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată
de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc.
În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni de
cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primii portaltoi din seria EM I-
XV, apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutul Jhon Merton din încrucişarea tipurilor
EM cu soiul de măr Northern Spy, rezistent la păduchele lânos.
Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen),
Suedia (Alnarp), Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc.

Portaltoii mărului utilizaţi în România


Portaltoi generativi:
P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru
majoritatea zonelor de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau
mare mai ales pentru plantaţii pe pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la
umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii intră pe rod, în anii 5-7 de la
plantare sunt longevivi şi dau producţii mari.
P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona
subcarpatică meridională. Preferă soluri argilo-nisipoase, profunde, reavene
fertile. Are afinitate bună cu toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică.
P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de
vigoare mijlocie, mai ales în zona subcarpatică din estul ţării.
P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru
zonele colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chiar mică.
Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a.
Portaltoi vegetativi utilizaţi în România
M9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă
necesită spalier. Cere soluri fertile, de preferinţă argilo-nisipoase, bine drenate.
Este sensibil la: secetă, păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiurilor
intrare pe rod la 3-4 ani, longevitate mică (20 ani). Se înmulţeşte prin marcotaj
vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă).
M26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6
marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de
fertilitatea şi umiditatea solului, are rezistenţă mijlocie la secetă şi ger.
Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru soluri
drenate, fără exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2-3 ani de la
plantare şi produc fructe mari, intens colorate.
M7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de
drajonare, rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită soluri
profunde, cu textură mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de tip
“standard” şi mai slabă cu cele “spur”. Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire.
MM106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M7, cu
înrădăcinare bună, nu necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă.
Cere soluri fertile, profunde, bine aprovizionate cu apă dar cu drenaj bun. Având
compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi pentru cele “spur” este cel mai
indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor, pe terenurile fertile
33
de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci. Se
înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-16 marcote la tufă.
M4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant,
necesită sistem de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie,
suficient de umede. Este slab rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte
din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de MM 106. Se înmulţeşte prin marcotaj
vertical şi produce 15-20 marcote/tufă.
A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă
rezultate bune pe terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilor
mijlocii pe terenuri mai profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe
acest portaltoi intră pe rod la 5-6 ani de la plantare şi sunt foarte productive. Se
înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-15 marcote/tufă.
G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte
prin marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună cu majoritatea
soiurilor din sortiment.
Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii
intensive şi superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment
cărora le imprimă precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte prin
marcotaj vertical şi este foarte productiv 230.000 marcote/ha.
Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial
În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M 9 şi
M26 (seria CG-Novole, CG10, CG60, CG47; ECC). Majoritatea acestor portaltoi
induc însă o productivitate mai mică decât M9.
Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte
dintre aceştia sunt mai rezistenţi la ger decât M 9 şi M27 ca de exemplu Sel B9.
(Czynezyc, 1996).
Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz
(Germania), Budagovschi (Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa).
În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi:
- Seria M (East Malling): M9; M26 şi M27 – cu caracteristicile deja
prezentate;
- Seria MM (Malling Merton): MM106; MM111;
- Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24;
- Seria CG: Novole;CG10; CG47; CG60; ECC.
- Seria P: P1; P2; P16; P18; P22;
- Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491;
- Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8;
- Seria Jork: Jork 9;
- Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3.
Clone ale portaltoiului M9; M9 EMLA; M9a; B20; Pajam 1 (Lancep); Pajam
2 (Cepiland); M9-337; M9-338; M9-339.
Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5.
Dintre aceste serii s-au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor
o creştere mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună
permiţând cultura fără sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger
facilitând extinderea culturii mărului în zone cu restricţii pentru alţi portaltoi şi
sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul coletului.
De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri (Pajam 1,2,3).
34
2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale
mărului
Sistemul radicular
Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico-
chimice şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori.
În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în
comparaţie cu alte specii pomicole.
Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A 2, M25, M11)
dezvoltă un sistem radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet
viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins
între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2-4
m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se impune montarea sistemului
de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M9, M27, G21, Voineşti 2 etc.
dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în
stratul de sol de 10-30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau
spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor.
Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei,
ajungând să depăşească de 2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi.
Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4oC,
devine perceptibilă la 1,0-1,5oC, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 18-23oC când se
alungesc cu 3-9 mm. Peste 25oC în sol ritmul de creştere încetineşte şi se reia toamna
până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai mare de 6-
8%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor, unul
primăvara şi altul toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare
pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să crească primăvara înaintea dezmuguritului
şi îşi continuă creşterea după căderea frunzelor.
Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului.
Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale
(Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase
(Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero etc.).
Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi,
portaltoi, factori de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a
soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai multe categorii: soiuri
foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos
de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier,
Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă
(Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia).
Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer,
Granny Smith) au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golden
Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson).
Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare
şi mai înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează
coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate.
Specificul fructificării mărului
Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de
caractere implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare.
Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin
amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin
evoluţia zonei productive în coroană. În bibliografia mai veche soiurile din
România au fost grupate în patru tipuri de fructificare.
35
În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a
apărut şi un al cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992)
identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel:
tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător.
Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare.
Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur,
Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de ramificare,
de regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet. Fructificarea se
realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de prelungire a
scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai
scurte, frunzele au mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză.
Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte
tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi
datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate.
Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard, Renet
gri de Canada. Această grupă se caracterizează printr-o zonă de fructificare ceva mai
mare şi mai depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a axului iar soiurile
rodesc pe ramuri de rod scurte care sunt înserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani.
Creşterile au o tendinţă bazitonă când soiurile sunt altoite pe portaltoi de vigoare mare
sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt predispuse la alternanţă de rodire.
Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură
(Jonathan, Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au pomi de
vigoare mijlocie-mare, capacitate mare de ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi
(nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de semischelet. Tăierile de
fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o întreţinere permanentă a
semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma de trunchi de con.
Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi:
Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin:
- fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub
greutatea fructelor căpătând un aspect pletos (plângător);
- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se
depărtează de ramurile de schelet;
- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o
formă cilindrică.

Fig. 1. - Tipuri de fructificare la măr


(După Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)

Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan,
Tuscau, Telanou etc. şi se caracterizează prin:
- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani;
- capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de
coroană productivă;
36
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar
ramurile anuale mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire
apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru
ideotipuri arhitecturale (fig. 2.1): După V. Cociu şi colab. 1999.
- ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr-un ax garnisit, cu ramuri
scurte, dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are
tendinţa genetică spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite
simplu fiind dominată de o alelă dominantă. A fost identificată ca mutantă a
soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R. Watkins în anul 1973. Obiectivele
principale ale ameliorării acestui tip au în vedere înlăturarea alternanţei şi sporirea
rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc.
- ideotipul 2 este tipul “spur” – caracterizat prin formare de ramuri scurte
ţepuşe sau “spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al
pomului este de tip baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o tendinţă
naturală de alternanţă de rodire. Soiuri: Starkrimson, Golden spus, Wagener
premiat.
- ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în
cultură (Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip mezoton
este dispusă în jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4 ani.
- ideotipul 4 – se caracterizează printr-o slabă dominantă a axului ceea ce
favorizează dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are loc pe
mlădiţe, iar pomul nu este predispus la alternanţă de rodire.
Cele patru ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga
gamă de soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea,
culoarea şi alte caracteristici ale fructului.
Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influenţată de mai mulţi factori,
unii fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.).
În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii
plantaţi cu început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării.
În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi constante.
Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii
concurând cu piersicul şi caisul.
Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1-2 ani
respectiv 3-4 ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc la 3-5 ani.

Tabelul 4.
Precocitatea soiurilor de măr
Vârsta intrării pe rod
Categoria Portaltoi
Exemple de soiuri Portaltoi
soiurilor semiviguroşi
viguroşi
şi slabi
Foarte precoce şi Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur,
3-5 ani 1-2 ani
precoce Starkrimson, Wagener, Goldenspur
Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla,
Semiprecoce 6-7 ani 3-4 ani
Prima, Frumos de Voineşti;
Tardive Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh. 7-9 5-6 ani

Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire


alternativă. Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi
precum şi o tehnologie depăşită.
În prezent, dintr-un studiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importante
pentru pomicultura României s-a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un
37
indice de alternanţă mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodire
(I.A=0-5), (IA = A-B/A+B x 100).
Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi
portaltoi fiind influenţată de factorii ecologici şi tehnologici.
Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious,
Jonathan, Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva
mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc.
Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că
şi portaltoiul poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică
(M9, M26) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi
capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici,
cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună.
Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile
viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici
şi tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-
60 ani şi dau producţii economice 30-40 ani. Cele de vigoare mijlocie altoite pe
portaltoi mijlocii trăiesc 40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar
soiurile de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi
dau producţii economice 10-15 ani.
Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu
înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare,
între primele soiuri care înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi
ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându-se un interval de cca.
20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii.
Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul ţării începe să
înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau
înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai.
Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile) la
polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină oprirea
creşterii tuburilor polenice în treimea superioară a stilului. Autopolenizarea are loc,
totuşi, într-o foarte mică măsură, fără asigurarea unor producţii de fructe şi nici măcar
obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii genetice.
Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi
excepţii, în care câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la
înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starkind delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen
auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.).
Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot
foarte pronunţat şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt
determină ca transmiterea în descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie.
Puritatea unui caracter în descendenţă este aproape imposibil de regăsit.
Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent
descoperite includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi transmite
rezistenţa la rapăn în raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezistent)
sau gena m.a. care controlează aciditatea fructelor, în stare homozigotă, aceasta
conferind fructelor gustul dulce.
Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de
la polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm.
Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi
tehnologici) şi poate influenţa producţia.
În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor
este masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai
38
mare de fructe decât cele necesare unei producţii normale, necesitând în această situaţie
rărirea fructelor, pentru a se obţine o producţie calitativ superioară.
Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea
fructelor în pârgă până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta,
excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători, temperaturile scăzute survenite
brusc, determinismul genetic etc.
Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a
soiurilor, evitându-se zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi
efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA, ANA –
2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat.

2.5. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici


Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii
moderate, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită
poziţiei geografice a ţării noastre (43o3' şi 48o15' latitudine nordică) se întrunesc
condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună
iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor
de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor,
conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe
biochimice şi o colorare mai intensă.
Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în
ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare.
În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi
dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară.
Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte
mic, comparativ cu alte specii, în special cereale.
Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel:
- în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare
fotosintetic active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha:
- în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-
1,90% iar producţia fiind de 23,7-30 t/ha;
- în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori
medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992).
O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte cordon, fus etc. şi
celor aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să
asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic
al plantei (cca. 700 Kmol m2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al
speciei măr care se corelează cu cel de compensare.
Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea
chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi
reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea transpiraţiei.
Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează
pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor.
Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de
temperatură, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este
cuprinsă între 8 şi 9,5oC, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu
temperaturi medii de 7,5-7,9oC.
Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa
Starking delicious au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile
Frumos de Boskoop, Kaltherer Bohmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intash
etc. sunt mai puţin pretenţioase.
39
Pragul biologic al mărului este de 8 oC, iar cel pentru deschiderea în masă al
florilor este de 11oC.
Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-27oC iar cea
minimă de 10oC. Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru
înflorire de 15-17oC temperatură medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită
asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care aceste temperaturi nu se realizează,
producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales cantitativ.
Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului terbuie să fie
cuprinsă între 12 şi 19oC. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de cca.
12oC iar cele de toamnă şi iarnă de peste 15oC. Unele soiuri (ex. Granny Smith,
Rădăşeni) au nevoie de o sumă a temperaturilor mai mare pentru a-şi matura fructele.
Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în
perioada de repaus –33oC ... -35oC iar cea hipogee –7oC ... -12oC.
Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la
dezmugurire –5oC până la –6oC; la buton floral –3,9oC; la apariţia petalelor
–3,3oC; în plină floare –2,2oC şi imediat după legarea fructelor –1,7oC.
Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7oC) se situează între
400 ore (Winter Bonana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy, Frumuseţea
Romei). Majoritatea soiurilor se încadrează în necesarul de 800-1000 ore.
Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori care au
rolul de a scoate mugurii din stadiul de repaus.
În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în vegetaţie a
pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă malformaţii, legarea este slabă
etc. Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales pentru zonele
calde ale globului. Dacă ne referim la România precizăm că soiurile cu o nevoie mare de
frig nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau Dobrogea.
La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de frig
(Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă cultivarea
mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile etc.).
O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de
temperatură de la zi la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest
contrast să fie de 8-12oC mai ales pentru soiurile care se colorează mai greu
(Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.).
Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după
perioade mai reci şi umede conduc la apariţi unor deranjamente fiziologice cum ar
fi: sticlozotatea, brunificarea internă, arsuri etc.).
Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de
umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura
mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine
distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se
comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm.
Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg
substanţă uscată) al mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea
relativă, lumină, temperatură şi vânt.
Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de
măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste
cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă.
Umiditatea optimă a solului pentru specia măr este de 70-75% din
capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din grupa Red
Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%).
Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă existând soiuri cu
cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Borkoop, Renet de Canada, Bohmer
40
Kaltherer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan) care pot
suporta chiar perioade mici de secetă.
Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească
10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie.
De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte
periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie
împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc.
Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă.
Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea
intensă a fructelor.
Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiurilor
altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi
cu înrădăcinare profundă.
Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri,
atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol
(podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în
special multitudinii şi diversităţii portaltoilor.
Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde,
iar în cazul portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate.
Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de
“oboseala biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive.
În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor
măsurilor pentru a evita efectul acestui fenomen vegetativ.
Tabelul 5.
Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru
cultura mărului (după Davidescu, 1992)
SimbolParametrii chimici şi fizici
PH Reacţia solului 5,5-7
V Gradul de saturaţie în baze % >60
T Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) 15-20
S Salinitatea (ppm) <200
Na Conţinutul în Na schimbabil (% din total) <5
H Conţinutul în humus (%) 2-3
Na/ha Rezerva de humus(t/ha) 120-180
Nt Conţinutul în N total (%) 0,25
C/N Raportul C/N 10-15
In Indicele de N 3-4
N. as Azot asimilabil (ppm) 50
P Fosfor potenţial asimilabil (ppm Al) 60-80
K Potasiu potenţial asimilabil (ppm Al) 200-300
Ca Conţinutul în calciu (%-CaCO3) 3
Ca a Conţinutul în calciu activ (%) 8
B Bor (H2O-ppm) 0,8-1
Zn Zn (EDTA-ppm) 0,7-1,2
Fe Fe (FeNH4-ppm) 2
As Adâncimea profilului de sol (cm) 100
Ve Volumul edafic util (%) 90
Ss Scheletul solului (%) 5-10
Tx Textura (% argilă) 20-30
Tx Textura (% praf) 15-20
Da Densitatea aparentă 1,5-1,4
Pt Porozitatea totală 40-60
Pa Porozitatea de aeraţie (% din volum) 16-30
Pm Permeabilitatea (mm/h) 2-3
41
Cau Capacitatea de apă utilă (m3/ha) 2500
RH Regimul hidric Percolativ

Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate,


cu exces de umiditate.
Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul,
expoziţia terenului, relieful altitudinea şi latitudinea. Toate acestea au influenţe majore
asupra metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi colab., 1998).
Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică, sud-estică sau sud-vestică
pentru zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord-vestică şi chiar nordică pentru zonele
de stepă. Pe pante mărul se plantează în treimea inferioară sau medie.

2.6. Particularităţi tehnologice


Specificul producerii materialului săditor
Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care
beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi
în subcapitolul 2.2.
Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe
portaltoi franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile
în pantă, slab fertile.
Înmulţirea portaltoilor franc se face prin sămânţă în şcolile de puieţi
obţinându-se o producţie de peste 250.000 buc/ha.
Înmulţirea portaltoilor vegetativi se poate face prin marcotaj vertical (M26,
M9) sau orizontal (MM106, M25, A2). Se obţin cca. 80.000 marcote/ha.
Portaltoii vegetativi se pot obţine şi prin butăşire în uscat sau verde cu
randamente cuprinse între 60 şi 70%.
Micropropagarea “în vitro” se face relativ bine la portaltoiul MM106 mai slab la
M26 şi greoi la M9. La noi în ţară această metodă se utilizează numai pentru a produce
portaltoi liberi de boli virotice, necesari pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă.
În câmpul I al şcolii de pomi, mărul creşte încet, încât în unii ani puieţii
portaltoi nu ajung la grosimea necesară pentru altoire. În aceste cazuri trebuie să ii
se administreze îngrăşăminte suplimentare cu azot.
Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă cu excepţia
unor soiuri ca Golden spur, Mutsu, Red Melba, Starkrimson care prezintă un
material neuniform. Înălţimea pomilor în câmpul II depăşeşte de obicei 1,5 m cu
exepţia unor soiuri spur care ating înălţimi doar de 75-85 cm.
Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt ce
uşurează formarea coroanei încă din câmpul II. Soiurile Mutsu, Red Melba,
Starkrimson dau lăstari anticipaţi puţini iar soiurile Idared şi Wagener dau lăstari
anticipaţi scurţi.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau
superintensiv (peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv
(300-400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când
se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi.
Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slabă-tip
spur (Golden spur, Wagener premiat, Starkrimson) tipul columnar (Wijcik, Wolz,
Bolero etc.) şi cele submijlocii şi mijlocii, altoite pe portaltoi de vigoare foarte
slabă. Pomii se conduc sub formă de fus subţire, cordon vertical, tufă ameliorată,
42
solen etc. Distanţe de plantare: 3-4 m între rânduri şi 1-1,5 m între plante pe rând.
Se plantează pe terenuri fertile, plane.
Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în
cultură în special cele din tipurile de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe
portaltoi de vigoare mijlocie. Pomii se conduc sub forme aplatizate, piramidale cu
volum redus sau alte forme mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot amplasa pe
terenuri cu panta mică (<15%). Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m.
Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m.
Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic
tehnologic (S.C.P.P. Fălticeni ş.a.) evitând astfel manipulările mari de sol foarte
costisitoare şi neproductive.
În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat,
fertilizarea de bază (40-60 t gunoi de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de
fosofr şi potasiu), dezinfecţia terenului şi organizarea interioară. Urmează săpatul
gropilor şi plantarea propriu-zisă. Pentru reuşita culturii este bine să se urmărească
toţi parametrii incluşi în tabelul 5.
Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Primăvara se va planta numai pe
terenurile reci şi grele sau în zonele în care în urma îngheţului survine toamna, foarte
repede. Întrucât soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile în parcelă se
plantează alternativ 2-4 soiuri autofertile (tabelul 6.) alternând câte 6-8 rânduri din
soiul de bază cu un rând din soiul polenizator.
Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor
folosite la plantare (vigoare, capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare,
înrădăcinare), a pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului.
În toată perioada de formare a coroanelor, trebuie să predomine operaţiile de
modificare şi dirijare a poziţiilor ramurilor de schelet şi semischelet, tăierile
reducându-se la minimum. Indiferent de forma de coroană aleasă operaţiile în
verde trebuie să predomine faţă de cele efectuate în perioada de repaus.
Tabelul 6
Polenizatorii principalelor soiuri de măr
(după N. Branişte)
Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare
Ancuţa, Ardelean, Aromat de vară Jonathan, Golden delicious, Starkrimson
Delicios de Voineşti Jonathan, Idared, Starkrimson
Delia Jonathan, Golden delicious
Florina Jonathan, Idared, Prima, Pionier
Fălticeni Starkrimson, Golden spur
Frumos de Voineşti Jonathan, Idared, Prima
Generos Prima, Pionier, Romus 3, Jonathan
Golden delicious Florina, Granny Smith, Idared, Jonathan
Gloria Jonathan, Idared, Golden delicious
Granny Smith Florina, Golden delicious, Idared
Idared Golden delicious, Granny Smith, James Griéve, Jonathan
Jonathan Golden delicious, Idared, Wagener
James Griéve Idared, Frumos de Voineşti
Mutsu Red delicious, Granny Smith, Prima
Pionier Idared, Florina, Generos, Romus 3
Romus 1, 2, 3 Prima, Pionier, Jonathan, Stark Earliest
Starkrimson Florina, Golden delicious, Granny Smith, Idared, Jonathan
Wagener premiat Starkrimson, Jonathan, Golden delicious
43
Tăierile de fructificare
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului,
vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este
obligatoriu de a se efectua anual.
Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor
în volumul proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare
corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod şi eliminarea
ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc.
La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii
diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În
această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de prisos, evitându-se
scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei. Creşterile anuale
vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea garnisiri lor cu muguri de rod.
În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce
în ce mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând
scurtarea elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează
apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi rodire.
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu
mugurii de rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens,
volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii fără fructe pomii se taie intens,
ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru
obţinerea unor producţii mari şi de calitate se consideră că pomii aflaţi în plină
producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30-40cm, la fiecare fruct să
revină 30-50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în vârstă de 2-4 ani).
Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de
următoarele aspecte:
- se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura
de rod, starea fitosanitară);
- ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei.
Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet
viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30o, care favorizează creşterea,
fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a
coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele
cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 30-40o. Ramurile de semischelet rămase în
coroană vor fi scurtate corespunzător;
- creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din
lungime, iar în cazul când pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de
prelungire sunt slabe (20-25 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime.
Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel;
- ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul
acestora şi anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi
smicele se răresc la 10-15 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele
cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se simplifică,
eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1-2 ramuri de rod;
- se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte
din cele laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în
ramuri de semischelet trebuie să fie distanţate la 30-50 cm;
- ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor
tăieri greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de
semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară şi
dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel.
44
Întreţinerea solului
Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol,
porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc.
şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii
acesteia (G. Grădinariu, 1994).
Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile
intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea
intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În cazul
înierbării intervalelor se aplică 4-6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci.
Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de
eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până
în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele.
În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă
la 20-25 cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile.
Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se
erbicidează o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului
fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.
Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a
solului fie cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice
(folii, ţesături etc.).
Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se
recomandă folosirea benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă
cele mai moderne tehnologii din ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul
înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară.
Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje
atât tehnologice, cât şi bio-pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se
recomandă în zonele aride, neirigate etc.
Fertilizarea plantaţiilor de măr
Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care
condiţionează absorbţia elementelor minerale de către rădăcini.
În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a
tehnicii de fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură
şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale
În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică
trebuie să fie moderate sau chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s-a efectuat
corect şi solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive. Dacă aceşti parametri
nu sunt îndepliniţi, atunci se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P 2O5 şi 40
kg K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd.
Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe
rândurile de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor.
În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4
ani, iar anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de
fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc.
În funcţie de momentul în care azotul este făcut disponibil se modifică în
mod considerabil comportamentul vegetativ şi productiv al mărului. Azotul
stimulează producţia totală de substanţă uscată mai ales dacă este disponibil în
perioada iunie-iulie, când substanţa uscată produsă este orientată cu precădere
spre structurile permanente ale pomilor (tulpină, ramuri de schelet şi rădăcini).
Dezvoltarea vegetativă superioară, astfel indusă, determină un mai mare consum
hidric, de care depinde rata mai mare a absorbţiei calciului şi potasiului, îndeosebi
în intervalul iulie-august.
45
Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de
azot în perioada iunie-septembrie a anului precedent.
Forma de azot utilizată influenţează în mod considerabil reacţia plantelor la
fertilizare, chiar şi în condiţiile aplicării unor doze egale. În general, forma nitrică,
stimulează activitatea vegetativă mai mult decât forma amoniacală.
Totodată, forma amoniacală favorizează acumularea azotului şi fosforului în frunzele
de măr în timp ce forma nitrică conduce la acumularea unor cantităţi sporite de calciu.
În general, elementele nutritive sunt furnizate pomilor prin intermediul
solului, în diferite moduri: prin aplicare generalizată sau localizată, la suprafaţă
sau încorporate. Alegerea între un mod sau altul poate depinde de metodele de
întreţinere a solului, metoda de irigare etc.
Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene.
În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate în
urma cartării agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc. În urma acestor
analize, precum şi altora efectuate mai mulţi ani consecutivi s-a ajuns la concluzia că
pentru o plantaţie superintensivă de măr (2.500 pomi/ha), amplasată pe un sol
cernoziom cambic întreţinut ca ogor lucrat în zona de N-E a României se recomandă
următoarea conduită de fertilizare: N200, P180, K300, Ca250, Mg80 kg s.a/ha,
completată cu o normă de irigare de 1500 m3/ha (G. Grădinariu, 1994).
Irigarea plantaţiilor
Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .s-a
ajuns la concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu
norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale
sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel
ridicat. Ca urmare este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă
sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice.
În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi
şi portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m3/ha apă
la o udare, pentru umectarea solului până la adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii
cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare
(300-350 m3/ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50-60 cm. Numărul
de udări variază de la 2-3 până la 4-5 funcţie de perioadele de secetă.
În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-
700 m3/ha. Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă
iarna a fost secetoasă); la 15-20 zile după legarea fructelor; după căderea
fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de
recoltatul fructelor şi după recoltare pentru aprovizionarea solului.
În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii din sol
la cultura intensivă a mărului este necesară o normă de irigare de 900 m3/apă/ha
pentru metoda de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m3/ha pentru udarea prin
aspersiune deasupra coroanei. Pentru celelalte metode (prin scurgere la suprafaţă) este
necesară o normă de irigare de 2000 m3/ha administrate în minim 4 reprize mai ales
în perioadele critice pentru pomi (G. Grădinariu, 1994).
Îngrijirea recoltelor
Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este
necesar să se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să
prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente
fiziologice în perioada postrecoltă.
În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin
căderea fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri.
46
Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate
până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie
influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor.
Rărirea mai tardivă, când fructele au 3-4 cm diametru, influenţează pozitiv
calitatea recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se
mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi
superioare şi valorificarea industrială a celor rărite.
Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în
plantaţiile industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă.
Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin
lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune,
scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu 1000-1500
vibraţii pe minut (la 30-40 zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca optimă
pentru această intervenţie este când fructele au diametrul de cca. 20 mm. Înaintea
răririi mecanice se elimină ramurile pendente care resimt mai slab vibraţiile.
Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8-10% (Baldini, 1986). Şi
această metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele
aşteptate ceea ce face să se folosească tot mai puţin.
Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate
metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi constă în
efectuarea a 1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-21 zile. În
acest sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte
substanţe ce se folosesc tot în acest scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana.
Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80,
sintetizate la Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora
Panea. Experienţele s-au efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G.
Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995), ajungându-se la câteva concluzii importante:
- nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu
rezultate contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson);
- dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe
(tabelul 7);
- condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul
tratamentului;
- aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu
mult discernământ, deoarece s-a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la
pomii şi frunzele tinere.

Tabelul 7.
Rărit chimic-doze recomandate
(după G. Grădinariu, 1995)
Norchim Amid 80 (Rarex)
Soiul
(ml/100 l apă) (g/100 l apă)
Golden Delicious 120 80
Wagener premiat 100 60
Idared 80 60
Starkrimson 60 30

O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi
acidul alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din
inflorescenţă are un diametru de 10-14 mm.
47
Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu
se poate aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu.
Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare.
Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici
genetice, dar şi datorită unor condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă
fenomenul de cădere prematură. Funcţie de aceşti factori pot cădea cca. 20-30%
din fructe cu 2-3 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Căderea fructelor
se poate datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în
auxină (Wrieng şi Philips, 1973). Pentru evitarea acestui fenomen negativ se
efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs românesc care a
dat rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de măr cu
cca. o lună înaintea recoltării în concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au
dat rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă, 1000-1200 l/ha soluţie,
acidul naphthylacetamidă + naftilacetamida-60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar.
Acest tratament se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie
repetat la 10-14 zile cu un timp de aşteptare de 10 zile.
Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar
combătută prin tratamente cu preparatele: Golclavc, Regulex (Comerani, 1980)
sau acidul giberilic A4+A7,25-50 ml/100 l apă. Acest produs trebuie să fie utilizat
după înflorit însă nu mai târziu de 30 zile ce urmează înfloritului.
Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de
calciu cristalină (0.6+un solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă
(1%). Se vor efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile înainte de recoltat.

2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor


Mărul este una din speciile cele mai atacate de boli şi dăunători. După mai
mulţi cercetători (Parker, 1979, Way, 1988) la măr s-au întâlnit 80 de boli, 64
specii de insecte şi acarieni şi 8 specii de nematozi.
Aceste cifre sunt într-o dinamică permanentă, din nefericire în creştere. În
acelaşi timp trebuie să precizăm că nu toate aceste boli sau dăunători sunt prezente
în majoritatea zonelor de cultură a mărului şi nici acolo unde există nu toate
provoacă pierderi economice importante.
Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn (Endostigme
inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San
José, afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr se face prin aplicarea a două
tratamente în perioada de repaus cu unul din produsele: Oleoecalux 1,5%, zeamă
sulfocalcică 20% sau polisulfură de bariu 6%. În perioada de vegetaţie se
efectuează minim 6-9 tratamente, din care trei înainte de înflorit. Primul tratament
se face la începutul dezmuguritului, contra gărgăriţei florilor (Anthonomus
pomorum) cu Detox 25-0,6%, Carbetox 37-0,4% sau Fosfatox R 35-0,1%.
Al doilea tratament se face contra rapănului şi făinării, cu zeamă
sulfocalcică 2% sau cu zeamă bordoleză 0,5%+sulf muiabil 0,7%, eventual cu
Captan 50-0,25% + Karathane 0,1%.
Acest tratament se repetă în subfaza de răsfirare a inflorescenţelor până la
deschiderea primelor flori. În locul captanului se poate folosi Dithane M 45-0,2%
sau Topsin M 70-0,07%.
După înflorit, începând din momentul când la 10-15% din flori au căzut
petalele, se mai efectuează încă 4-5 tratamente mixte la avertizare.
48
Precizăm că produsele menţionate mai sus sunt din ce în ce mai mult
înlocuite cu altele noi, care se vor folosi conform recomandărilor producătorilor,
însă momentul aplicării lor rămâne de regulă acelaşi.(tabelul 8.)
În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1
şi 3, Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează
numai 6-8 tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide.
Atunci când se cultivă soiuri cu rezistenţă genetică la boli, de tip orizontal
sau poligenic (Generos, Auriu de Bistriţa etc.), în cadrul celor 6-8 tratamente cu
insecticide, doar la 1-3 stropiri se introduc şi fungicide.

Tabelul 8.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR MĂRULUI
Nr. Fungicidul şi/sau
Fenofaza (luna) Boli şi dăunători de combătut Observaţii
crt. insecticidul recomandat
0 1 2 3 4
1 Dezmugurit (martie) Păduchele din San José Oleoekalux (1,5%); Tratamentul se va
(Quadraspidiotus perniciosus) ouă Oleocarbetox 37 (3%); efectua unde este
de afide, acarieni Polisulfură de bariu (6%) rezervă biologică, pe
timp liniştit, fără vânt
sau ploaie
2 Înfrunzirea Rapăn Turdacupral (0,5%);
mugurilor florali (Venturia inaequalis) Zeamă bordeleză (0,5%);
(aprilie, decada II) Focul bacterian Champion 50 WP (0,2%)
(Erwinia amylovora)
Făinare Sulf muiabil (0,7%);
(Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%);
Bumper 250 EC (0,03%);
Microthiol (0,3%)
Ouă de acarieni, afide US 1 (1,5%); Apollo
(0,04%):
Păduchele din San José Fastac (0,02%); Diazol 60 EC
(Quadraspidiotus perniciosus); molia(0,15%); Chinmix5 SC (0,03%)
pieliţei fructelor; insecte minatoare
3 Înfoierea corolei, Rapăn Folpan 50 WP (0,2%) Fungicidele sistemice
buton roz (aprilie, (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) (Rubigan, Systhane,
decada III) Delan 750 SC (0,05 %); MerpanAnvil, Vectra, Punch,
Score, etc) au acţiune
50 (0,25%)
impotriva rapănului şi a
Score 250 EC (0,01%); făinării, dar remanenţa
Systhane 12 EC (0,04%); lor este de numai 7 zile.
Anvil 5 SC (0,06%);
Rubigan12 EC (0,04%)
Făinare Sulf muiabil (0,7%);
(Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%)
Bumper 250 EC (0,03%)
Insecte minatoare, Decis 2,5 EC (0,03%);Numai dacă în anul
Defoliatoare Chinmix5 SC (0,03%); Diazolprecedent a fost atac
60 EC (0,15%); Sumi-alpha 2,5şi se înregistrează
EC (0,04 %); Fastac (0,02%) capturi în capcane.
4 Începutul Rapăn Fungicide de contact (Idem T3); Dacă regimul de
scuturării petalelor (Venturia inaequalis) Fungicide sistemice+fungicide precipitaţii este
(aprilie-mai) de contact mai bogat şi
Sau fungicidele sistemice condiţiile sunt
complexe: Atemi C (0,1%); favorabile infecţiei.
Systhane CPU (0,1%); Shavit
71,5 F (0,2%); Folicur M 50 WP
(0,075%); Stroby DF (0,01%)
Făinare Bumper 250 EC (0,03%)
(Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1 %)
Kumulus 80 S (0,3 %)
Shavit 250 EC (0,05 %)
49
Insecte minatoare (L. blancardella, L.Zolone 35 EC (0,25%) Insecticidul trebuie
scitella), Chinmix5 SC (0,03%) să fie selectiv
Defoliatoare (Limantria dispar,Diazol 60 EC (0,15%) pentru albine şi cu
Hedia nubiferana), Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) toxicitate redusă.
Viespea fructelor
(Haplocampa testudinea)
5 Fruct de mărimea Rapăn Fungicide sistemice complexe: Dacă plouă se
unei alune, (Venturia inaequalis) Atemi C (0,1%); Systhane CPU recomandă un
diametrul de cca. 1 Făinare (0,1%) produs sistemic +
cm (mai) (Podosphera leucotricha) Stroby DF (0,01 %) unul de contact.
Fungicide sistemice:
Systhane 12 EC (0,04%)
Vectra 10 SC (0,03%)
Score 250 EC (0,01%)
Rubigan 12 EC (0,04%)
Fungicide de contact:
Folpan 50 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Merpan 50 (0,25%)
Fungicide antioidice:
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Shavit 250 EC (0,05%)
Insecte minatoare, Zolone 35 EC (0,25%)
Defoliatoare, Fastac 10 EC (0,015%)
Viespea fructelor Chinmix5 SC (0,03%)
(Haplocampa testudinea) Diazol 60 EC (0,15%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
6 Fruct cu diametrul Rapăn (Venturia inaequalis) Idem, tratamentul 5
de 2-2,5 cm (iunie) Făinare
(Podosphera leucotricha)
Păduchele din San José Fastac 10 EC (0,015%)
(Quadraspidiotus perniciosus) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %)
viermele merelor Sinoratox R 35 (0,15%)
(Cydia pomonella) Diazol 60 EC (0,15%)
insecte minatoare, Chinmix5 SC (0,03%)
defoliatoare, afide Decis 2,5 EC (0,03%)
7-8 Fruct cu diametrul Rapăn Folpan 50 WP (0,2%)
de 2,5-3,5 cm (Venturia inaequalis) Captadin 50 PU (0,25%)
(iunie) Merpan 50 (0,25%)
Mancozeb 80 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Vondozeb 80 WP (0,2%)
Făinare Karathane LC (0,1%)
(Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%)
Microthiol special (0,3%)
Bumper 250 EC (0,03%)
Shavit 250 EC (0,05%)
Păduchele din San José Ecalux S (0,1%) Numai dacă nu s-a
(Quadraspidiotus perniciosus) Carbetox 37 EC (0,5%) făcut tratament cu
viermele merelor Reldan 40 EC (0,15%) Oleoekalux şi este
(Cydia pomonella) Ultracid 20 EC (0,2%) rezervă de păduchele
păduchele lânos Pirinex EC (0,2%) din San José sau
(Eriosoma lanigerum) păduchele lânos.
9 Fruct la jumătate Rapăn Merpan 50 (0,25%) Tratament preventiv
10 din mărimea (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) pentru infecţiile pe
naturală normală Folpan 50 WP (0,2%) fructe sau stoparea
Polyram DF (0,25%) infecţiilor secundare
(iulie)
Sancozeb 80 WP (0,20%); (prin conidii).
Vondozeb 80 WP (0,2 %)
Captadin 50 PU (0,25%)
Făinare Bumper 250 EC (0,03%) Numai la soiurile
(Podosphera leucotricha Karathane LC (0,1%) sensibile la făinare.
Afugan CE (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
viermele merelor, G2 Fastac 10 EC (0,015%) Dacă este rezervă
(Cydia pomonella) Diazol 60 EC (0,15%) biologică
Insecte minatoare Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %);
(Phyllonorycter blancardella,Chinmix5 SC (0,03%)
Phyllonorycter conylifoliella) Decis 2,5 EC (0,03%)
50
Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%) -dacă sunt numai
(Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%) adulţi
urticae) Omite 57 EC (0,1%) -dacă sunt prezente
Mitac 20 EC (0,3%) toate formele (ouă,
Danirum (0,06%) forme mobile)
10-11 Fructul la ¾ din Rapăn Merpan 50 (0,25%)
mărimea normală (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%)
(iulie-august) Folpan 50 WP (0,2%)
Polyram DF (0,25%)
Sancozeb 80 WP (0,20%)
Vondozeb 80 WP (0,2%)
Captadin 50 PU (0,25%)
Făinare Bumper 250 EC (0,03%)
(Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1%)
Afugan CE (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Păduchele din San José, G2 Ekalux S (0,1%)
(Quadraspidiotus perniciosus); viermele Pyrinex 48 EC (0,2%)
merelor, G2 (Cydia pomonella); Carbetox 37 EC (0,5 %)
păduchele lânos (Eriosoma lanigerum)
Ultracid 20 EC (0,2%)
Insecte minatoare (Phyllonorycter
blancardella, Phyllonorycter Reldan 40 EC (0,15%)
conylifoliella defoliatoare
Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%)
(Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%)
urticae) Omite 57 EC (0,1%)
Mitac 20 EC (0,3%)
Danirum (0,06%)
12. La 10-14 zile de la -rapăn Dithane M 45 (0,2%) -cu respectarea
tratamentul 11 (la -făinare Merpan 50 WP (0,25%) timpului de pauză
avertizare) -monilioză
-păduchele din San José Pirinex 48 CE (0,2%) -cu respectarea
-insecte minatoare Reldan 40 EC (0,15%) timpului de pauză
-insecte defoliatoare Ekalux S (0,1%)
13. La 14 zile -rapăn Merpan 50 WP (0,25%) -cu respectarea
de la tratamentul 12 -făinare Dithane M 45 (0,2%) timpului de pauză
(la avertizare) -monilioză
-păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
14. După căderea -boli de scoarţă şi lemn Zeamă bordeleză (0,75-1%);
frunzelor Turdacupral 50 PU (0,5%)

2.8. Particularităţile maturării şi recoltării merelor


Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să-şi continue
maturarea şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării.
Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7-10 zile
înainte de maturitatea de consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică.
Recoltarea se face în momentul optim, pentru a preveni căderea şi deprecierea fructelor.
Fiind mai perisabile, acestea se expediază la beneficiar imediat după recoltare, când
rezistenţa lor la manipulare şi transport este mai mare.
Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate
care asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin
urmărirea unui grup de indicatori cum ar fi:
- mărimea specifică a soiului;
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verde-gălbui;
- amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă între
partea exterioară a casei seminale şi partea fasciculelor libero-lemnoase mediene;
- fermitatea fructelor;
- intensitatea respiratorie;
- uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură;
- conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr,
aciditate, s.u. etc.
51
Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia
pomilor, densitatea şi mărimea fructelor.
Tehnica recoltării
Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor
calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste
desiderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază:
- starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă,
ploaie etc.;
- detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul
exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul
desprinderii de pe plantă;
-să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în
ambalajele de cules sau la deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare
îndelungată.
Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta
de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele se
recoltează în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de
transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în livadă iar productivitatea muncii creşte cu
12-15%.

Teste de autoevaluare
1. Enumeraţi soiurile de măr specifice tipului I (spur) de fructificare şi precizaţi
particularităţile fructificării acestora.
2. Enumeraţi ramurile de rod de măr şi păr.
3. Soiurile de măr, în funcţie de volumul zonei productive şi de preponderenţa
fructificării pe anumite ramuri de rod, se clasifică în 4 tipuri de fructificare.
Precizaţi care sunt acestea (daţi exemple de soiuri).
4. Care este ordinea de înflorire a speciilor pomaceae.
5. Subliniaţi diferenţele ce deosebesc tipul standard de fructificare de tipul IV de
fructificare la măr.
6. Cum se stabileşte momentul optim de recoltare a merelor?
7. Care sunt distanţele de plantare a pomilor, în sistemul intensiv de cultură a
mărului?
8. Enumeraţi formele de coroană recomandate pentru plantaţiile intensive de
măr?
9. Daţi exemple de soiuri de măr recomandate pentru înfiinţarea plantaţiilor
intensive.
10. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile
de măr, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii?
11. Enumeraţi lucrările de îngrijire a recoltelor de măr ce au ca scop sporirea
calităţii fructelor.
52
12. Câte tratamente fitosanitare se aplică în plantaţiile de măr cu soiuri rezistente
la boli?
13. Care sunt momentele de aplicare udării la cultura mărului?

Teme de verificare
Lucrare de verificare 1. Tehologia diferenţiată de înfiinţare şi întreţinere a
plantaţiilor de măr, în funcţie de sistemul de cultură a pomilor.
Lucrare de verificare 2. Recunoaşteţi şi descrieti principalele soiuri din
sortimentul de măr.

Rezumat
Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată,
iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ
– alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere.
În România unde există un bogat fond genetic format atât din soiuri autohtone cât şi
străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază, cu epoca de maturar e a fructelor diferită
(vară, toamna şi iarnă).
Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico-chimice şi
sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori.
În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu
alte specii pomicole.
Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin
amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia
zonei productive în coroană. La măr sunt întâlnite 4 tipuri de fructificare:
Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile
drupaceae şi după păr.
Mărul are pretenţii moderate faţă de lumină, cu excepţia zonelor premontane unde
devine ceva mai exigent
Faţă de temperatură, mărul are pretenţii moderate, dând rezultate bune în zone în
care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5oC, dar poate creşte şi fructifica
satisfăcător şi în regiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9oC.
Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă
de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde
precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie.
Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto-argiloase,
lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri,
aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în special multitudinii şi diversităţii portaltoilor
Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de
cea mai largă gamă de portaltoi.
Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau superintensiv
(peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe
aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi
foarte viguroşi. Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m. Pentru plantaţiile extensive
distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m.
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta
şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de
a se efectua anual.
53
Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi
superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre
rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi
Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune,
sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august,
după care se lasă să se înierbeze intervalele.
În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg
P2O5 şi 40 kg K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd.
Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile
de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor.
În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4 ani, iar
anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de fertilitatea
solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc.
În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-
700 m3/ha.
Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn (Endostigme
inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San José,
afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii, penntru combaterea cărora se aplică 10-
14 tratamente fitosanitare.
În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1 şi 3,
Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează numai 6-8
tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide.
Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să-şi continue maturarea
şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării.
Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care
asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup
de indicatori (o importanţă deosebita are testul amidonului cu iod în iodură de potasiu).

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 192-232
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 25-56
54
Tema 3

CULTURA PĂRULUI

Pyrus sativa Lam Fam. Rosaceae


Subfam. Pomoideae

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

CUPRINS
3.1. Importanţa culturii
3.2. Originea şi aria de răspândire
3.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului
3.5. Cerinţele părului faţă de factorii ecologici
3.6. Particularităţi tehnologice
3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
8.8. Particularităţile maturării şi recoltării erelor

OBIECTIVELE UNITAŢII DE ÎNVĂŢARE 3

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale părului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării părului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

3.1. Importanţa culturii


Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat,
deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi
volum al producţiei. Este o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce
valorifică foarte bine condiţiile ecologice din zonele pomicole ale ţării.
Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi
consumate în stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni.
În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în
industria alimentară (în unele ţări, S.U.A, Franţa 70-80%) sub formă de sucuri,
compoturi, paste, marmelade, fructe deshidrate sau congelate.
Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără
sclereide, cu structura şi textura fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris,
Fondantă de pădure, Buna Luiza de Avranche etc.
Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut fac
din pere un fruct de lux pentru multe ţări. Din punct de vedere biochimic perele conţin:
zahăr – 8,10-14,2%, aciditate-0,12-0,45%, substanţe tanoide - 0,06-0,27%, substanţe
55
pectice - 0,14-0,71%, proteine brute - 0,24-0,71%, vitamina C - 0,16-11,0 mg/100g. În
general perele sunt mult mai sărace în vitamine decât merele.
Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete,
variază de la 50,52% la soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon.
Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare
terapeutică în primul rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra
acelor acizi (6,10 mg/1,58mg) cu rol în echilibrarea rezervelor din organism.
De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în
regularizarea activităţilor peristalice intestinale. Consumate în stare proaspătă,
perele sunt laxative, diuretice, reconfortante, mineralizante şi răcoritoare.
3.2.Originea şi aria de răspândire
Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând documente
scrise cu cca. 3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului,
Vavilov precizează trei centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală
şi Orientul Apropiat (Asia Mică).
Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica
Elenă şi în Imperiul Roman. De aici, părul s-a răspândit mai întâi în Franţa,
Belgia, Anglia, apoi în toată Europa. Dacă în secolul al XVI-lea în Franţa existau
cca. 250 soiuri în secolul al XIX-lea se cunoşteau peste 900 soiuri.
În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a
fost introdusă de colonizatori în secolul al XVIII-lea.
Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându-se apoi
în toată lumea, în special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu
precădere în cea nordică unde ajunge până la 55-58o latitudine (Suedia).
Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone (2000) obţinută în
cea mai mare parte în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul 9).

Tabelul 9
Producţia de pere la nivel mondial (tone)
(Anuarul FAO, 2001)

Conţinutul 1997 1998 1999 2000


TOTAL d.c 14.185.711 15.132.630 15.613.277 15.740.000
Asia 8.340.721 9.196.262 9.727.106 9.864.000
Europa 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320
America de Nord 961.311 883.260 872.160 880.374
America de Sud 837.242 816.328 811.729 890.857
Africa 479.094 460.477 484.003 520.009

Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea
mai mare parte în următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina,
Portugalia (tabelul 10).
Tabelul 10
Producţia de pere în Europa (tone)
(Anuarul FAO, 2001)

Ţara 1997 1998 1999 2000


TOTAL d.c. 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320
Italia 650.180 931.015 931.015 963.178
Spania 734.400 599.800 603.100 615.200
Germania 273.500 429.300 333.700 345.500
Franţa 267.600 260.300 272.000 275.100
Ucraina 248.000 149.000 149.000 151.300
56
Portugalia 173.947 120.033 120.000 123.100

Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de
creştere şi dezvoltare în majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha
cu o producţie de aproximativ 32.000 t. produsă în cea mai mare parte în sectorul
particular (cca. 98%). Judeţele cu producţia cea mai mare de pere sunt: Argeş,
Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea (tabelul 11).

Tabelul 11.
Producţia de pere din principalele judeţe producătoare (t)
(Anuarul ştiinţific al României, 1999)

1998
Judeţul 1996
TOTAL d.c. Sector privat
Argeş 8.459 7.236 7.201
Neamţ 4.266 5.452 5.409
Bacău 3.537 4.750 4.692
Suceava 3.139 4.059 4.024
Bihor 3.452 3.677 3.490
Iaşi 3.224 3.323 3.297
Vâlcea 2.640 2.780 2.777

3.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi


Fonduri mari de germoplasmă se găsesc în colecţiile din Luxemburg (cca.
2500 soiuri), la Grădina Botanică Nichitachi (peste 1200 soiuri) etc, iar pe glob se
întâlnesc peste 6000 de soiuri.
La noi în ţară, cultura părului este foarte veche fiind cunoscută din vremea
dacilor. Primele soiuri străine au fost introduse în România cu peste 400 ani în urmă.
Fondul românesc de germoplasmă cuprinde cca. 600 genotipuri din care 29
specii, 146 soiuri autohtone, 350 soiuri şi selecţii străine la care se adaugă încă
multe biotipuri locale nestudiate.
Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS (2008) cuprinde 36 de soiuri
dintre care 26 româneşti şi 10 soiuri străine obţinute în Franţa, USA, Italia şi
Anglia.
Acest grup de soiuri se caracterizează prin faptul că asigură un consum de
fructe proaspete pe o perioadă de 260-300 zile respectiv din luna iulie până în
aprilie-mai funcţie de condiţiile de păstrare.
Ca perioadă de recoltare şi consum a fructelor sortimentul cuprinde 11
soiuri de vară, 12 soiuri de toamnă şi 6 soiuri de iarnă.
Există soiuri rezistente genetic la principalele boli şi dăunători care alături de soiurile
cu fructe mari, intens colorate în roşu, vor deţine o pondere importantă în sortiment.

SOIURI DE VARĂ
1. Triumf – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Napoca x Untoasă
Giffard), omologat în 1983. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este parţial
autofertil, cu fructificare pe ramuri scurte şi lungi, este precoce, foarte productiv,
rezistent la rapăn şi pătarea albă a frunzelor, incompatibil cu gutuiul. Fructul este
mijlociu (120-130 g), piriform, verde-gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa
semifondantă plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie.
2 Daciana – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Napoca x
Untoasă precoce Morettini), omologat în 1989. Soiul are vigoare mijlocie, este
57
parţial autofertil, cu tendinţă de partenocarpie, relativ precoce, foarte productiv
(22-26 t/ha), rezistent la ger, tip de fructificare standard, are afinitate cu gutuiul.
Fructul este mijlociu (140-160 g), piriform-alungit, de culoare roşu-portocaliu.
Pulpa este albă, fină, fondantă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima
decadă a lunii iulie.
3. Roşioară de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca (Williams roşu
x Untoasă Giffard), omologat în 2005. Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri
de rod scurte, dar şi lungi, care se arcuiesc sub greutatea fructelor. Are afinitate bună la
altoirea pe gutui; este tolerant la rapăn. Fructul are mărime mică spre mijlocie (100 –
120 g), este piriform, roşu-carmin spre bordo pe toată suprafaţa, pulpa albă, fină,
untoasă, fără sclereide, slab aromată, gust dulce, uşor acidulat. Perioada de recoltare:
ultima decadă a lunii iulie.
4. Aromată de Bistriţa – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Favorita lui
Clapp x Tămâioasă Robert), omologat în 1967, de vigoare mijlocie spre mare, sensibil
la Venturia pirina şi Ervinia amylovora, are afinitate slabă la altoirea pe gutui. Fructul
are în medie 130 g, formă piriform-ovoidală, cu suprafaţa netedă; culoarea de
fond galben-verzui, cu puncte mici cenuşii, iar cea de acoperire roşu-rubiniu,
peste care se suprapun dungi roşii-purpurii. Pulpa albă, suculentă, untoasă,
aromată, uşor acidulată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: ultima
decadă a lunii iulie.
5. Argessis – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Napoca x
Untoasă precoce Morettini), omologat în 1985, de vigoare mijlocie, are capacitate
bună de ramificare, este semitardiv, productiv (25-30 t/ha), rezistent la boli şi
dăunători, compatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu (120-140 g), piriform,
verde-gălbui, acoperit cu roşu-aprins pe 50% din suprafaţă. Pulpa are consistenţă
medie, este suculentă, fondantă, cu gust foarte bun. Perioada de recoltare: decada
a doua a lunii august.
6. Carpica – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Napoca x Untoasă
precoce Morettini), omologat în 1989, de vigoare mijlocie, fructificare de tip standard,
este precoce, productiv (25-30 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, are compatibilitate
bună cu gutuiul. Fructul este mijlociu (140-160 g), conic-piriform, galben-pai, acoperit cu
rugină. Pulpa este albă, fondantă, aromată şi cu gust plăcut. Perioada de recoltare:
ultima decadă a lunii august.
7. Favorita lui Clapp – soi american, foarte vechi (1860), de vigoare mare,
cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la
secetă şi ger, înflorire semitârzie, sensibil la afide. Fructul este mijlociu (130-160
g), scurt-piriform, verde-gălbui, cu roşu carmin dungat pe aproape toată suprafaţa.
Pulpa este albă, foarte suculentă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust dulce-
vinuriu, răcoritor, foarte bun pentru consum în stare proaspătă. Perioada de
recoltare: a doua jumătate a lunii august.
8. Timpurii de Dâmboviţa – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti
(Busuioace x Favorita lui Clapp), omologat în 1968. Pomul este viguros, tardiv,
înfloreşte semitârziu, foarte productiv, rezistent la ger, incompatibil cu gutuiul.
Fructul de mărime mijlocie, în medie 150 g, scurt-piriform, uşor asimetric,
galben-verzui, acoperit cu roşu aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este albă,
suculentă, fondantă, cu sclereide fine, foarte bună la gust. Perioada de recoltare: a
doua decadă a lunii august.
9. Getica – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Napoca x Untoasă
precoce Morettini), omologat în 1994, de vigoare submijlocie, este precoce (anii 3-4 de
la plantare), productiv (12-20 t/ha), cu fructificare de tip spur, sensibil la Psylla sp. Are
afinitate bună cu gutuiul. Fructul este de mărime medie (140-160 g), piriform, uşor
alungit, de culoare galben-pai, acoperit pe partea însorită cu rugină foarte slabă. Pulpa
58
este albă, semifondantă, suculentă la maturitatea deplină, de calitate bună. Perioada de
recoltare: a doua decadă a lunii august.
10. Ina Estival – soi obţinut la SCDP Cluj-Napoca (Napoca x Cj 16-2-9),
omologat în 1999. Pomul are vigoare de creştere mijlocie, fructificare de tip standard,
este foarte productiv (30 - 40 t/ha), are afinitate bună la altoirea pe gutui. Fructul este
mijlociu spre mare, 160 – 180 g, piriform, uşor alungit, culoarea de fond este galben, iar
cea de acoperire roşu-aprins. Pulpa este alb-gălbuie, untoasă, fină, foarte suculentă, fără
sclereide. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august.
11. Jubileu 50 – soi obţinut la SCDP Cluj-Napoca (Napoca x Untoasă
precoce Morettini), omologat în 2003, de vigoare mijlocie spre mare, fructificare
de tip standard, rezistenţă bună la boli şi dăunători, este productiv (25 – 30 t/ha),
compatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, 140 – 180 g, piriform-
alungit, culoarea de fond este galben-intens, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este
alb-gălbuie, fină, fondantă şi foarte suculentă. Perioada de recoltare: a doua
decadă a lunii august.
12. Napoca – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca, omologat în 1969, are
vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe ramuri scurte, parţial autofertil, este precoce,
productiv (25 – 30 t/ha), rezistent la ger, sensibil la Psylla sp., compatibil cu gutuiul.
Fructul este mijlociu (140-170 g), piriform, cu gâtul scurt, subţiat spre vârf, culoare
galben-verzui, roşiatic pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, cu gust
plăcut. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii august.
13. Williams – soi englezesc, foarte vechi (1770), introdus în România în
1900, deţine o pondere importantă în cultură. Este semiviguros, precoce,
productiv, parţial autofertil, înfloreşte târziu; sensibil la ger şi secetă, incompatibil
la altoirea pe gutui. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, cu conturul
neregulat, galben-pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi
industrializare, are pulpa albă, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce-
vinurie, puternic aromată. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii august.

Soiuri din vechiul sortiment:


Bella de Giugno – soi italian, introdus în România în 1997, viguros,
productiv, precoce, cu fructificare de tip “spur” rezistent la ger şi secetă, mediu
rezistent la boli, incompatibil cu gutuiul (cu intermediar). Fructul este submijlociu
(60-100 g), piriform, galben-verzui pigmentat cu roz. Pulpa este alb-gălbuie, cu
suculenţă medie, semifondantă. Perioada de recoltare: prima jumătate a lunii iulie.
Untoasă precoce Morettini – soi italian (Coscia x Williams), introdus în
România în 1958, viguros, precoce, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger,
compatibil la altoirea pe gutui. Fructul este mare, piriform, galben-pai, cu roşu pe partea
însorită. Pulpa este albă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust foarte bun. Perioada de
recoltare: prima jumătate a lunii august.
Trivale – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Napoca x Untoasă
Giffard), omologat în 1982, semiviguros, cu capacitate mică de ramificare, fructifică pe
ramuri scurte, este incompatibil cu gutuiul. Fructul este mic (70-100 g), conic, verde-
gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate
bună. Perioada de recoltare: prima jumătate a lunii iulie.

SOIURI DE TOAMNĂ
14. Williams roşu – este o mutaţie a soiului Williams, obţinută în SUA
(1958). Soi semiviguros, precoce, productiv, sensibil la ger şi secetă, incompatibil
cu gutuiul. Fructul este mare (180-200 g), piriform, colorat în roşu-intens pe toată
suprafaţa. Pulpa este de calitate superioară, la fel ca la soiul Williams.
59
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 30 -60 de zile.
15. Doina – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca (Favorita lui Clapp
x Păstrăvioare), omologat în 1979, semiviguros, rezistent la ger, cu fructificare de
tip standard, precoce, productiv, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (180-220
g), scurt-piriform, galben-verzui, acoperit cu roşu-vişiniu pe 1/2 din suprafaţă.
Pulpa este alb-verzuie, fondantă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare:
sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 25-30 de zile.
16. Paramis – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Monica x
Passe Crassane), omologat în 2008. Pomul are vigoare mijlocie şi afinitate bună
cu gutuiul A; intră pe rod în anul 3 de la plantare. Fructul de mărime
supramijlocie, sau mare (180 – 200 g), este bergamotiform sau conic globulos, de
culoare verde – gălbuie; pulpa este albă, fondantă, cu gust bun. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează la frig (+2 oC) până în ianuarie.
17. Haydeea – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca (Untoasă Hardy
x Untoasă Six), omologat în 1993, semiviguros, precoce, productiv (27-33
kg/pom), rezistent la ger şi boli, fructifică predominant pe ramuri de rod scurte.
Are afinitate bună la altoirea pe gutui. Fructul este mare (180-220 g), scurt-
piriform, fără cavitate pedunculară, de culoare galbenă, uşor rumenit pe partea
însorită, cu numeroase puncte subcutanate mici, de culoare închisă. Pulpa este
suculentă, dulce, plăcut acidulată şi fin aromată. Soi destinat consumului în stare
proaspătă, dar şi industrializării. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie;
păstrare: 10-20 de zile.
18. Arvena – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca, omologat în anul
2007, este precoce şi productiv. Vigoarea pomului este mijlocie, are afinitate bună la
altoirea pe gutui. Fructul de mărime mijlocie spre mare; datorită tendinţei de
supraîncărcare, în lipsa măsurilor tehnologice adecvate, fructele pot rămâne de
mărime mică. Culoarea fructului este verde-gălbui, cu nuanţă arămie la
maturitatea de consum. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, cu puţine sclereide, cu
gust deosebit de bun şi echilibrat. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie,
începutul lunii octombrie; păstrare: 60-90 de zile
19. Corina – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (hibrid interspecific),
omologat în 2003, semiviguros, fructificare de tip spur, precoce, rezistent la rapăn,
tolerant la focul bacterian şi atacul de Psylla sp. Fructul este mare (180-220 g),
tronconic, asimetric, culoarea de fond este galben-verzui, cu roz pe partea însorită şi o
rugină fină ce acoperă întreaga suprafaţă. Pulpa este albă fină, suculentă, cu gust bun,
slab aromat. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30-60 de zile.
20. Untoasă Hardy – soi vechi, de origine franceză (1830), are vigoare mare, cu
trunchiul şi axul puternice, coroana îngust-conică, are capacitate redusă de ramificare,
fructifică preponderent pe formaţiuni scurte, intră târziu pe rod, este sensibil la ger,
produce mult şi constant. Prezintă compatibilitate foarte bună cu gutuiul, poate fi folosit
ca intermediar. Fructul este mijlociu (120-140 g), scurt-conic, cu vârful larg, culoarea
verde-gălbui, acoperit integral sau parţial cu rugină grosieră. Pulpa este albă,
semifondantă, foarte suculentă, dulce-vinurie, de calitate foarte bună. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30-60 de zile.
21. Untoasă de Geoagiu – soi românesc obţinut la SCDP Geoagiu
(Josephine de Malines x Olivier de Serres), omologat în 1973, de vigoare mică
spre mijlocie, fructificare de tip spur, este precoce, productiv, rezistent la boli,
compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200-220g), scurt-conic sau
bergamontiform, galben-verzui, uşor colorat în roşu pe partea însorită. Pulpa este
albă, fondantă, dulce-acidulată, de calitate bună. Perioada de recoltare: sfârşitul
lunii septembrie; păstrare: 30-60 de zile.
60
22. Untoasă Bosc – soi vechi, de origine franceză (1839), are vigoare mijlocie
spre mare, înflorire târzie, este precoce, incompatibil cu gutuiul, sensibil la ger, Psylla
sp. şi acarieni, tolerant la rapăn. Fructul este mare, piriform, cu zona pedunculară
brusc alungită, formând un “gât” caracteristic lung şi gros. Culoarea este galben-
verzui, fiind acoperit complet cu o rugină groasă, brun-roşcată caracteristică. Pulpa
este alb-gălbuie, foarte fină, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30-60 de zile.
23. Highland – soi de origine americană (1974), viguros, foarte productiv,
semiprecoce, cu înflorire semitimpurie, este compatibil cu gutuiul. Fructul este
mare, conic, verde-gălbui. Pulpa este albă, densă, foarte suculentă, cu gust plăcut.
Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60-80 de zile.
24. Tudor – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2007. Pomul
are vigoare mijlocie, fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este productiv (30-40 t/ha),
rezistent la rapăn, tolerant la Psylla sp. Fructul este mare spre foarte mare, 200-250 g,
piriform, culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu aprins pe mai mult de jumătate
din suprafaţă. Pulpa este crem, fină, fără sclereide, cu gust foarte bun. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 de zile.
25. Aniversarea – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Decana de iarnă x
Curé), omologat în 1973, este viguros, foarte productiv (25-30 t/ha), rezistent la ger,
fructificare de tip spur, compatibil cu gutuiul, mediu rezistent la rapăn. Fructul este
mare (200 g), piriform-alungit, galben-verzui, acoperit cu rugină, ca şi soiul Untoasă
Bosc. Pulpa este albă, semifondantă, cu gust taninos, dar plăcut. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60-80 de zile.
26. Conference – soi englezesc (1890), de vigoare mijlocie, este precoce,
foarte productiv, cu rodire partenocarpică, capacitate slabă de ramificare,
compatibil cu gutuiul, rezistent la ger, sensibil la secetă şi brume. Fructul este
mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită
şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, dulce,
puţin acidulată, cu aromă plăcută. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie;
păstrare: 40-60 de zile.
27. Monica – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Santa Maria x
Principe di Gonzaga), omologat în 1994, semiviguros, precoce (anul 4 de la plantare), este
productiv (15-30 t/ha), cu fructificare de tip spur, mediu rezistent la atacul bolilor şi
dăunătorilor. Are afinitate bună cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare (160-180 g),
piriform-alungit, de culoare galben-verzui, cu puncte şi pete de rugină, dungat cu roşu-
aprins pe partea însorită, are conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în
prelungirea axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astrigent.
Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie;
păstrare: 60-90 de zile.
28. Ervinia – soi românesc obţinut la SCDP Piteşti-Mărăcineni (hibrid
interspecific), omologat în 2003, este productiv, de vigoare mică, rezistent la
arsura bacteriană, tolerant la Psylla sp. Fructul de mărime mijlocie (140-150 g),
este piriform, galben-verzui, cu rugină slabă spre extremităţi. Pedunculul este
scurt şi gros. Pulpa este albă, mediu suculentă, fondantă, dulce-acidulată. Perioada
de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60-90 de zile.
Soiuri din vechiul sortiment:
Jeanne d’Arc – soi de origine franceză (1893), semiviguros, fructificare de
tip “spur”, productiv, înfloreşte târziu, rezistent la ger şi boli, compatibil cu
gutuiul. Fructul este mare (200-220 g), tronconic, verde-gălbui, cu pulpa albă,
suculentă, slab acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii
septembrie; păstrare: 60-90 de zile.
61

SOIURI DE IARNĂ
29. Curé – soi foarte vechi, de origine franceză (1760), cu largă răspândire
la noi în ţară, este viguros, compatibil cu gutuiul, foarte productiv, dar inconstant;
sensibil la rapăn şi ger; soi triploid, fructifică în general partenocarpic. Fructul
este mare, piriform-alungit, asimetric, cu o dungă de rugină longitudinală şi un
şanţ discret. Epiderma este verde-gălbuie la maturitate. Pulpa este alb-gălbuie,
densă, slab parfumată şi potrivit de dulce, cu sclereide fine şi gust uşor astrigent,
dar plăcut la maturitatea de consum. Perioada de recoltare: începutul lunii
octombrie; păstrare: 100-150 de zile.
30. Orizont – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (hibrid interspecific),
omologat în 2003, este precoce, productiv (20-25 t/ha), rezistent la rapăn, tolerant la
arsura bacteriană şi Psylla sp. Vigoarea pomilor este mijlocie, iar fructificarea de tip spur.
Fructul este mijlociu spre mare (150-200 g), sferic, uşor-alungit, de culoare
galbenă, cu rugină în zona calicială şi spre peduncul. Pulpa este alb-crem,
suculentă, cu gust foarte bun. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie;
păstrare: 100-150 de zile.
31. Contesa de Paris – soi francez (1908), de vigoare mijlocie, tardiv,
foarte productiv, înfloreşte timpuriu sau semitimpuriu, fiind afectat de brumele de
primăvară; este sensibil la boli, are compatibilitate slabă cu gutuiul. Fructul este
mijlociu spre mare, piriform-ovoidal, verde-gălbui, cu puncte mici de rugină,
pulpa este albă, fondantă, suculentă, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare:
în luna octombrie; se păstrează 150-180 de zile.
32. Olivier de Sèrres – soi francez (1851), semiviguros, produce mult dar
inconstant, înfloreşte semitârziu, este sensibil la rapăn, compatibil cu gutuiul.
Fructul de mărime medie, este maliform, cu epiderma galben-verzuie, pulpa albă-
gălbuie, fermă, cu gust foarte bun şi aromă distinctă. Perioada de recoltare:
începutul lunii octombrie; păstrare: 150-180 de zile.
33. Republica – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Decana de iarnă x
Madame Levavasseur), omologat în 1973, de vigoare mică, este foarte precoce şi productiv,
fructificare de tip spur, înfloreşte semitimpuriu, este incompatibil la altoirea pe gutui.
Fructul este mare (240-260 g), maliform, cu cavitate pedunculară, epiderma de culoare
verde-gălbuie, cu pete de rugină. Pulpa este albă, fondantă, suculentă, aromată, dar cu
sclereide în jurul lojelor seminale. Pedunculul este scurt şi gros. Perioada de recoltare:
începutul lunii octombrie; păstrare: 150-180 de zile.
34. Milenium – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca (CJ16-4-12 x Contesa
de Paris), omologat în 2003, de vigoare mijlocie, este productiv (20-25 t/ha), fructifică
preponderent pe formaţiuni de rod scurte, are afinitate bună cu gutuiul. Fructele sunt mari
spre foarte mari (220-250 g), conic-trunchiate, uşor asimetrice, epiderma este galben-
verzuie, uşor rumenită pe partea însorită, cu numeroase puncte subcutanate mici, de culoare
închisă. Pulpa alb-gălbuie, fermă, suculentă, cu puţine sclereide. Perioada de recoltare:
începutul lunii octombrie; păstrare 150 de zile.
35. Virgiliu Hibernal – soi românesc obţinut la SCDP Cluj-Napoca (Passe
Crasanne x Contesa de Paris), omologat în anul 2000, are vigoare mijlocie, intră
timpuriu pe rod, este foarte productiv (25-30 t/ha), sensibil la atacul de Psylla sp.
Fructul este mare (200-240 g), piriform-ovat sau tronconic, cu contur regulat, de
culoare galben-verzui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie,
consistentă, untoasă, fără sclereide, fin aromată. Perioada de recoltare: începutul
lunii octombrie; păstrare: 150-180 de zile.
36. Euras – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti ((Pyrus serotina x Olivier de
Serres) x Decana de iarnă), omologat în 1994, este imun la rapăn, rezistent la Psylla sp.
62
şi acarieni. Pomul are vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă, fructifică
preponderent pe ramuri scurte, este productiv (20-25 t/ha). Fructul este mijlociu (130-
150 g), ovoidal, cu cavitate pedunculară asimetrică, conturul regulat, epiderma subţire,
netedă, de culoare galben-verzuie, cu puncte de rugină, uşor rumenit pe partea însorită.
Pulpa este albă, semifondantă, suculentă, fără sclereide şi cu gust bun. Perioada de
recoltare: în luna octombrie; păstrare: 180-200 de zile.
Alte soiuri:
Păstrăvioare, soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă-
verzuie, acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul
fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie,
fondantă, suculentă şi gust echilibrat, dulce.
Trivale, soi românesc, semiviguros, capacitate mică de ramificare, fructifică
pe ramuri scurte, incompatibil cu gutuiul, fructul mic (70-100g), conic, verde-
gălbui cu roşu pe partea însorită (1/3). Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de
calitate bună. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
Untoasă Giffard, soi francez, viguros, cu capacitate mare de ramificare cu ramuri
anuale lungi, flexibile, incompatibil cu gutuiul. Rezistent la ger, productiv; sensibil la
rapăn. Fruct mijlociu (120-150g), piriform, aspectuos, galben-pai suflat cu roşu.
În palntaţiile mai vechi, sau izolat în grădini se mai întâlnesc soiurile:
Aromată de Bistriţa, Untoasă Clairgeau, Ducesa de Angouléme, Untoasă Diel,
Decana Comisiei, Joseffina de Malines şi multe alte soiuri sau biotipuri locale.
Portaltoii părului
Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus
crearea şi alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste
condiţii cât şi potenţialul genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi
sărace sunt recomandaţi portaltoii franc, cu sistemul radicular prfund şi puternic
rezistenţi la secetă şi ger.
Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de vigoare
mijlocie şi mică proveniţi din Pyrus Communis, Pyrus calloriana şi Cydonia Oblonga.
Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din
sol, la boli şi dăunători, sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie
fructificarea şi favorizează periodicitatea de rodire.
Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte
fructificarea, asigură producţii mari, constante şi de calitate.
Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită
incompatibilităţii cu unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative.
Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându-se în două: cu
vigoare mare şi mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare mijlocie-mică (gutui).
Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită
înmulţirii generative. În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi
franc pentru păr soiurile autohtone: P.F. Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi
mai recent P.F. Pepenii de Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti, P.F. Cu miezul
roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot
valorifica solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate bună cu toate soiurile,
imprimă vigoare mare şi tardivitate.
Cu toate acestea, în prezent se mai altoieşte pe “franc”, cca. 10% din numărul total al soiurilor
de păr. Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri superioare.
Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în
Columbia (Canada) cu mare rezistenţă la ger şi la Erwinia (Brooks, 1984).
63
Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt
rezistenţi la ger şi la asfixia radiculară. Toţi sunt obţinuţi prin libera polenizare a
soiurilor respective cu alte soiuri de păr. Imprimă pomilor o vigoare mai mică
decât BA 29 şi o producţie mai mare (Michelesi, 1980).
Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa
(Angers), au afinitate bună, imprimă vigoare scăzută pomilor (Michelesi, 1980).
Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis,
imprimă pomilor omogenitate, rezistenţă la făinare şi vigoare mijlocie. Sunt
folosiţi mai mult în Franţa (Rivalta, 1986).
Seria BP (BP1, BP2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis, imprimă
pomilor vigoare mică, precocitate şi productivitate. Sunt rezistenţi la asfixia
radiculară şi la calcar.
Selecţii la gutui au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent
pe gutui se altoieşte peste 80% din soiurile de păr.
Prezentăm în continuare cele mai importante selecţii de gutui ca portaltoi:
BA 29, portaltoi cu origine în Cydonia oblounga, obţinut la Angers în
Franţa, Are o bună ancorare în sol, rezistent la secetă şi calcar, creştere uniformă,
bună afinitate cu majoritatea soiurilor inclusiv Williams, Abatelè Fetel şi Kaiser
liber de virusuri. Imprimă pomilor o intrare pe rod mai lentă.
Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga,
are o bună înrădăcinare, se pretează la micropropagare “in vitro”, însă şi la
înmulţirea prin butaşi şi marcote. Este tolerant la viroze şi la cloroze. Imprimă
pomilor o vigoare mijlocie, omogenitate, productivitate. Este sensibil la frig şi la
Erwinia (Brossier ’81). Superioară este clona C 8 C.A.V.
Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare superficială. Se
înmulţeşte prin marcote şi butaşi, reduce vigoarea pomilor, imprimă productvitate ridicată şi
precocitate soiurilor. Necesită terenuri fertile şi umede (Gautier ’81).
Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună,
rezistent la boli şi afide, liber de virusuri, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte
intrarea pe rod, asigură producţii mari şi de calitate. Nu este compatibil cu toate
soiurile necesitând intermediar (Conference, Untoasă Hardy etc.). Este sensibil la
calcarul din sol (maxim 4-5 %), sensibil la ger şi la Erwinia.
Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor.
Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la
calcar (8%), imprimă pomilor precocitate, productivitate sporită şi bune calităţi
fructelor. Din această serie s-au remarcat clonele CtS 212 şi CtS 214 (Cobionchi ’86).
BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare
mijlocie, similară gutuiului de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger.
Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru
obţinerea unor portaltoi din alte specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P.
betuleafolia, P. nivalis, P. serotina etc.
3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale
părului
Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un
sistem radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce
depăşeşte de 1,5-2 ori volumul coroanei. În acest caz marea masă a rădăcinilor
active se găsesc în stratul de sol cuprins între 20-100 cm pe solurile argilo-lutoase
şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite. Rădăcinile principale cu creştere
verticală pot pătrunde în sol până la 4-5 m adâncime. Când este altoit pe gutui,
sistemul radicular al părului este mai redus, puternic ramificat, mai ales pe
orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându-se în stratul de sol cuprins
64
între 20 şi 40 cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere
(spalieri, tutori) pe toată durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în
primii 4 m2 din jurul trunchiului (Atkinson, 1980).
Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de
culoare galbenă până la brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea
în vârstă formează un ritidom solzos care se exfoliază. Unele soiuri formează un
trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui Clapp, Olivier de Serres), altele uşor
răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă Bosc).
Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează
uşor. Coroanele naturale sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi:
piramidală (Untoasă Hardy), larg piramidală (Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă
Giffard), îngust piramidală (Passe Crassane), sferică şi sferic turtită. Volumul
coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc induce coroane mari, gutuiul
coroane mici). Axul părului este puternic şi domină celelalte ramuri.
Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare.
Pomii formează în mod natural etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane),
altoite pe gutui, au ramurile aşezate în spirală pe ax.
După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri:
- soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy,
Untoasă Gifford;
- soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curéy Williams.
Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată,
cu scoarţa de culori foarte variate, de la brun-gălbui (Williams) la verde-cenuşiu
(Passe Crassane). Aceştia pot fi: lungi, subţiri şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă
Giffard), lungi, groşi şi noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi şi cu
internodii mici (Passe Crassane).
În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi
care pot fi folosiţi în proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi
(Untoasă Hardy), sau numai la baza ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris).
Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură.
Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor scurţi.
Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc
predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf,
Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel, Olivier de
Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa).
Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu părul franc.
Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de
condiţiile edafice, ecologice şi tehnologice.
După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în:
- soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard,
Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Contesa de Paris etc.;
- soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres,
Abatele de Fetel;
- soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica,
Untoasă de Geoagiu.
Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel unele soiuri
de păr (Williams, Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe în
anii 2-3 de la plantare, iar începând cu anul 4 dau producţii economice. Altele
(Curé, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3-5 ani.
Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel:
65
- soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă
precoce Morettini, Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland,
Aniversarea, Conference, Jeanne d’Arc, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane,
Olivier de Serres;
- soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno,
Triumf, Timpurii de Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu,
Untoasă Bosc, Republica;
- soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi,
Sintilieşti, Japoneze, Passe Crassane.
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea mărului
după 61-67 zile consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404oC. În cadrul
soiului, înflorirea durează 8-10 zile funcţie de temperatură şi umiditatea aerului.
După epoca înfloritului se deosebesc:
- soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc;
- soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard,
Republica;
- soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de
Dâmboviţa etc;
- soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc.
După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul
de păr cuprinde:
-soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori;
- soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana;
- soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne d’Arc.
- soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe
Crassane;
- combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x
Republica, Bella di Giugno x Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă
Giffard x Curé, Williams x Williams roşu.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10-20 zile
de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice,
mici, atipicee.
Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice
şi tehnologice. Acesta variază de la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri
rodesc constant sau relativ constant (Williams, Curé, Untoasă Bosc, Passe
Crassane) altele, prezintă alternanţă de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard).
Durata de viaţă a pomilor este de 30-35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40-60 ani
în cazul altoirii pe păr franc. Părul este în general mai longeviv decât mărul.
Polenizatorii principalelor soiuri de păr sunt prezentate în tabelul 12.

Tabelul 12
Polenizatorii soiurilor de păr admise la înmulţire
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Trivale Argessis, Napoca, Williams, Republica
Bella di Giugno Passe Crassane, Aromată de Bistriţa
Daciana Williams, Argessis
Untoasă precoce
Passe Crassane, Untoasă Hardy
Morettini
Argessis Williams, Highland, Daciana, Trivale
Carpica Williams, Passe Crassane
Timpurii de Dâmboviţa Jeanne d’Arc, Republica
66
Favorita lui Clapp Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams, Conference
Napoca Jeanne d’Arc, Republica, Williams
Williams B.C. şi Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference,
Williams roşu Highland, Jeanne d’Arc, Passe Crassane
Doina Untoasă Hardy, Williams, Untoasă de Geoagiu
Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp, Williams B.C., Passe
Untoasă Hardy
Crassane, Conference, Williams roşu
Untoasă de Geoagiu Napoca, Republica, Untoasă Hardy
Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Passe Crassane,
Untoasă Bosc
Williams
Highland Argessis, Williams, Conference, Passe Crassane
Aniversarea Williams, Untoasă de Geoagiu
Untoasă Hardy, Highland, Williams, Favorita lui Clapp, Passe
Conference
Crassane
Abatele Fetel Favorita lui Clapp, Passe Crassane
Jeanne d’Arc Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane
Curé Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Napoca, Williams
Passe Crassane Favorita lui Clapp, Highland, Republica, Conference
Contesă de Paris Favorita lui Clapp, Republica
Olivier de Serres Untoasă Bosc, Passe Crassane, Williams
Republica Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane

3.5. Cerinţele pomilor faţă de factorii ecologici


Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.)
oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor
pomicole. În general, părul este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu
decât mărul, vişinul, cireşul, prunul.
Cerenţele părului faţă de lumină
Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât
mărul, prunul şi vişinul.
De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi
implicit productivitatea şi calitatea producţiei.
Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile
părul nu-şi maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii.
În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de maturare
iar în cadrul ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul înfloririi.
Lumina insuficientă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului,
provocând creşteri slabe şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ.
Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5-0,9) între speciile pomicole.
O iluminare favorabilă asigură obţinerea unor fructe de calitate, colorate, cu
gust şi aromă plăcută fără sclereide cu valoare comercială ridicată.
Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor
optime de plantare în raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiurilor, a
formelor de conducere a pomilor etc.
Cerinţele faţă de temperatură
Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate,
părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC. Unele
soiuri (Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc.) se
pot cultiva în zone cu temperaturi medii anuale de 8-8,5ºC. Temperatura medie în
perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie) trebuie să fie de 16-19ºC.
67
Soiurile de vară au nevoie de 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive pentru
creşterea şi maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce echivalează cu
2950º – 3250ºC. Pragul biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC.
“Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de
temperaturi scăzute (sub 7ºC) dar pozitive, pentru ieşirea mugurilor din starea de repaus
şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru climatul subtropical a fost creat soiul Le
Cont ( Pyrus Piraster x Pyrus serotina) cu cerinţe minime la frig şi cu o rezistenţă foarte
mare la temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (45ºC).
Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub –
26º ... –28ºC. Florile părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când
sunt complet deschise, fructele tinere până la –1,5ºC, iar cele mature până la –
4,4ºC. În condiţiile unor primăveri răcoroase cu temperaturi de 1-2ºC florile leagă
slab şi sunt afectate major de Pseudomonas syringae.
Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte
dar şi foarte ridicate, fenomenul nefiind lămurit.
Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de
factorul genetic, de condiţiile ecologice şi tehnologice.
Cerinţele faţă de apă
Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm
precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când
nu sunt realizate aceste condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 65-
70% din capacitatea de câmp pentru apă a solului. Necesarul faţă de apă este
influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul altoit pe franc creşte şi fructifică
normal în zonele colinare cu 600-800 mm precipitaţii anuale şi este rezistent la
secetă, altoit pe gutui rezistă excesului temporar de umiditate dar e sensibil la
secetă, iar pe portaltoii Pyrus amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus
betulifolia suportă seceta excesivă.
Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncime de 1-1,5 m în cazul
părului altoit pe gutui, 2,0-2,5 m în cazul părului altoit pe franc.
Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70-80%.
Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu
multe sclereide, iar excesul de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt
slab aromate, au o capacitate mică de păstrare etc.
În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind
atât în situaţii de exces cât şi de deficit.
Cerinţele faţă de sol
Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel,
dacă părul franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol gutuiul este
mai exigent. În general, părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu
reacţie neutră, caz în care dă producţii mari, cantitativ şi calitativ. Preferă solurile
cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate.
Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la
12%. Reacţia solului trebuie să fie de 6,8-7,2, conţinutul în Na schimbabil de 5-
12% iar cel de Al sub 8 ppm. În general zonele pomicole ale ţării noastre oferă
condiţii bune de culturii părului.

3.6. Particularităţi tehnologice ale părului


Specificul producerii materialului săditor
Producerea materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite.
68
În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform,
asigurând un procent de prindere la altoire de 81-92 (Parnia şi colab. 1984). Puieţii de
păr franc se altoiesc în iulie, deoarece circulaţia sevei încetează devreme. În câmpurile
de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi proveniţi din puieţi produşi la
ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate mai bune, iar pomii formează un
sistem radicular ramificat (Parnia şi colab. 1992). Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră
o creştere puternică, depăşind de multe ori grosimea de altoire.
În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca,
Williams) au tendinţa să formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de
Angouleme cresc neuniform şi geniculat.
Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este
afinitatea soiului cu portaltoiul care se manifestă sub două forme:
Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a cuncreşte cu
portaltoiul;
Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în
plantaţie, la capacitatea de producţie şi la longevitate. Există situaţii când pomii
foarte bine prinşi la altoire şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în livadă se usucă
sau se dezbină de la punctul de altoire (Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui
Clapp etc). Pentru aceste soiuri precum şi altele care nu au afinitate cu gutuiul se
foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în această situaţie preţul de cost
creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar.
Rezultate bune s-au obţinut prin microînmulţirea, “in vitro” a părului, dar în
această situaţie se controlează mai greu vigoarea pomilor.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii de păr trebuie să se aibă
în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe prezentate în
subcapitolele anterioare.
Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat,
fertilizarea de bază, nivelarea; urmează lucrările propriu-zise ca: pichetatul,
săpatul gropilor, repichetatul, alegerea materialului săditor şi plantarea pomilor.
Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le
prezintă: prinderea mai bună, cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în
vegetaţie primăvara mai repede etc. Dacă se va planta primăvara acest lucru
trebuie să se facă cât mai devreme posibil imediat ce terenul permite accesul.
După cum s-a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi.
Aceste două elemente corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului
conduc la înfiinţarea a diferite sisteme de plantaţii:
Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem
gospodăresc agropomicol etc.
Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6m; soiuri viguroase; portaltoi – păr franc;
forme de conducere – piramidale.
Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi
uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile.
Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) care asigură un
volum de coroană de 5000-8000 m3/ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite
pe franc; formă de coroană: tufă, piramide.
Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu
posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente
la factorii de stress.
Distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigurând densităţi de 833-1250 pomi/ha;
forme de coroană palmete, fusul, palmeta liberă.
69
Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte
mică, ameliorate şi irigate pretabile la mecanizare.
Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe
portaltoi de vigoare redusă (gutui).
Distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha
asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m 3/ha; forme de coroană: cordon
vertical, ypsilon etc.
Formarea coroanelor – este diferită funcţie de forma aleasă. Astfel, în
cazul când se optează pentru o coroană piramidală, acesta se realizează în 3-4 ani
prin alegerea şi dirijarea viitoarelor şarpante în paralel cu operaţii de formare a
ramurilor de semischelet şi a celor de rod.
În timpul formării coroanei, în scopul temperării dominanţei apicale, ramura
de prelungire a axului se scurtează mai sever decât şarpanta, etajele superioare se
formează numai după consolidarea celor inferioare, alungirea axului se substituie
cu o ramură laterală de vigoare mai slabă, ramurile de prelungire se scurtează mai
puternic decât cele laterale. În cazul soiurilor cu un unghi mic de ramificare,
scoaterea ramurilor de prelungire ale şarpantelor se face la un mugure exterior,
sau se scurtează prin transferarea creşterii lor pe ramuri exterioare.
La soiurile cu ramificare slabă se impune o scurtare mai severă (Gh.
Cimpoieş, 2000). Când pomii se conduc sub formă de palmetă se recomandă ca
înclinarea şarpantelor să se amâne până la sfârşitul anului II, iar axul se ciupeşte la
înălţimea de proiectare a etajului următor. Particularitatea aceasta se impune mai ales
soiurilor care au tendinţa de a forma ax puternic şi ramificaţii slabe.
În cazul când pomii se conduc ca fus subţire, pentru reglarea vigorii între ax
şi şarpante, axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele mai viguroase
se înclină mai puternic. Această formă este tot mai folosită în conducerea pomilor.
Ea se realizează fără intervenţii prin tăieri până în anii 3-4 de vegetaţie. După
aceea se intervine pentru corectarea coroanei pomilor, prin transfermarea axului şi
a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă, rărirea ramurilor de schelet
rău plasate şi care îndesesc coroana.
O altă formă de coroană pentru plantaţiile superintensive este cordonul
vertical care se formează într-un timp relativ scurt, prin ciupirea lăstarilor în
primele faze de creştere la 10-15cm.
Pentru culturile intensive şi superintensive de păr mai prezintă interes
formele de coroană: palmetă anticipată, Solen şi Tesa.
Palmeta anticipată este recomandată pentru soiurile de păr care au
capacitatea de a forma lăstari anticipaţi, Untoasă precoce Morettini, Williams ş.a.
Formele de coroană Solen şi Tesa sunt indicate pentru soiurile cu ramificare
bună, cu fructificare pe ramuri lungi, altoite pe gutui.
Pentru grăbirea intrării pe rod, indeferent de coroana ce se proiectează, în
tinereţea pomilor, nu se recomandă tăieri severe ci doar dirijări ale ramurilor,
urmând ca după intrarea pe rod să se efectueze operaţii de definitivare a
macrostructurii vegetative. La soiurile cu capacitate slabă de ramificare se
recomandă ciupirea repetată a lăstarilor pentru a stimula ramificarea şi obţinerea
unei coroane bine garnisite, iar la soiurile viguroase, se suprimă ramurile lacome
sau concurente din partea superioară a coroanei pentru a determina o garnisire a
părţii inferioare a scheletului. Pentru temperarea creşterilor la unele soiuri se pot
face tratamente cu substanţe bioreglatoare (ex. Paclobutrazol).

Tăierile de fructificare
70
Habitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea fructelor sunt
influenţate în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de tehnologia de cultură, în special de
tăieri, prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o bună iluminare, etc.
Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a
unor condiţii ecologice normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30-40 cm iar
în plină producţie de 15-30 cm.
Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă pentru a nu diminua suprafaţa
productivă şi vegetativă a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de
rod se va evita pe cât posibil scurtarea ramurilor folosindu-se mai mult rărirea
celor necorespunzătoare ca poziţie sau desime.
În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative acestea
se vor rări până la realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare.
În general intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându-se în
perioada de intrare în declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai
sever prin scurtare iar la cei cu creşteri vegetative mari se vor evita scurtările
efectuându-se tăieri de rărire. Pomii care au fructificat mult şi au creşteri slabe vor fi
tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar semne de declin (creşteri anuale reduse 15-20
cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3 ani, tăind deasupra unor formaţiuni
fructifere şi simplificând vetrele de rod pentru a stimula procesul de creştere.
Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată
a mugurilor de rod. Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire
cât şi prin scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor. Rărirea acestor ramuri se practică
atunci când sunt prea dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea atunci când
producţia este asigurată integral de către ţepuşe.
În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele
cu fructificare de tip standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care
sub greutatea fructelor se arcuiesc. În zonele de curbură apar noi lăstari vegetativi
şi apoi de rod iar porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă sau se
degarniseşte complet. Pentru a evita acest fenomen, ramurile respective se vor
scurta cu 1/2 din lungime sau de la punctul de curbură. Vor fi eliminaţi lăstarii
lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de prisos.
Înainte de începerea tăierilor pomul se analizează din punct de vedere al
creşterilor anuale, gradul de încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul
anterior, starea fitosanitară etc. Funcţie de aceste elemente se va stabili conduita
de tăiere a fiecărui pom mergând chiar până la nivel de şarpantă sau subşarpantă.
Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în
perioada de vegetaţie (“în verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate
soiurile dar mai ales la cele de vară. Momentul aplicării acestor tăieri trebuie
corect stabilit pentru a favoriza creşterile anuale, diferenţierea mai bună a
mugurilor de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri se vor efectua până
la 10-15 august. Părul se pretează şi la tăierea mecanizată.
Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale
creşterii producţiei cantitativ şi calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a solului
se face funcţie de cantitatea de precipitaţii din zona respectivă, repartizarea lor în timpul
anului, combaterea eroziunii solului, nivelul şi destinaţia producţiei etc.
Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate:
- ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri
plane sau cu pantă foarte mică, în plantaţii intensive sau superintensive.
- culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600-750 mm/an, în
plantaţiile tinere, terenuri plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în
condiţia dublării necesarului de elemente nutritive şi apă. Se pot cultiva: cartofi,
leguminoase, căpşun etc., în general plante cu talie mică.
71
- benzile înierbate temporar, în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale,
pe terenurile în pantă până la 15%.
- benzile înierbate în alernanţă cu ogorul lucrat.
- ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi fertiliza.
Se recomandă pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de 15%.
- înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În
acest fel se uşurează circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de
elemente minerale.
Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1-2 praşile manuale,
completate cu administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha,
Funsilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc.).
O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de lucru care,
pentru a nu distruge sistemul radicular activ, nu trebuuie să depăşească 10-12 cm în cazul
când portaltoiul este gutui şi 15-18 cm în cazul portaltoiului franc.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a
solului, vârsta plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc.
Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă
33 kg N, 12 kg P2O5, 48 kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha
aceeeaşi plantaţie consumă 114 kg N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15
kg MgO. (N. Branişte, P. Pârvu, 1986).
Având în vedere aceste consumuri ele se vor suplini în procesul de
fertilizare prin aplicarea de îngrăşăminte.
Ca doze orientative recomandăm:
Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de grajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P2O5
şi 80 kg/ha K2O.
În plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha
K2O etc. O dată la 3-4 se fertilizează cu gunoi de grajd 30-40 t/ha iar în această
situaţie dozele de îngrăşăminte chimice se înjumătăţesc sau pot lipsi. Pe solurile
acide se aplică 5-6 t/ha amendamente calcaroase odată la 4-5 ani toamna.
Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor,
potasiu, amendamentele şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se
încorporează; restul îngrăşămintelor azotoase se aplică primăvara înainte de
pornirea ăn vegetaţie.
Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii
sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate
neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei. De asemenea, este importantă irigarea
plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri viguroase în vegetaţie.
Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii
optime a fiecărei fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra creşterilor fructelor
şi mai ales a calităţii acestora (la secetă se formează sclereide).
Pentru aceasta se recomandă aplicarea, în funcţie de tipul de sol şi indicii
hidrofizici ai acestuia, de vârsta plantaţiei etc., a 2-3 udări cu o normă de 300-500 m3/ha,
mai ales în perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august). Perioadele cririce
pentru apă ale părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la înflorit, după
căderea fiziologică a fructelor şi cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare.
Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile
extensive şi prin microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive.
De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare.
Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor
soiuri de a se supraîncărca cu rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună,
competitive, etc. pe lângă normarea producţiei prin tăieri corecte se impune şi o
rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă obiectivele precizate anterior aceste operaţii
72
mai au şi rolul de a furniza şi o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod şi
implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se poate face chimic sau
mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe.
Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri
cu substanţe bioactive la 2-3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele
au un diametru de 9-14 mm.
P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000 ppm)
la soiul Conference s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul Curé
corectarea încărcăturii de rod a pomilor s-a făcut cu sarea sodică a acidului
naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţii de 1000 ppm (Sabina Stan şi colab. 1984).
Există substanţe biostimulatoare care stimulează legarea mai bună şi creşterea fructelor.
La soiurile Williams şi Ducesa de Angouléme s-a îmbunătăţit calitatea
fructelor prin tratamente cu AG3 şi 2.4.5T (Mustafa şi colab. 1982).
Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza
prin două tratamente cu Cicocel-Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul
aplicat în stadiul de trei frunze, următorul la 10-14 zile.
Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat
încă pe rod (W. Pfammetter, 1994).
Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen
(ex. Williams etc), poate fi stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid
giberilic (AG3), 10g/100 l apă, 1500 l/ha soluţie la începutul înfloritului.
De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea
prematură a fructelor.
Pentru toate aceste tratamente există şi substanţe romăneşti produse în special de
Institutul de Chimie Cluj-Napoca şi de laboratorul BIOS din acelaşi oraş.
3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate
sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă
(Mycosphaerella sentina), rugina părului (Gymnosporangium sabinae), monilioza
(Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens), arsura
bacteriană (Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului (Wien yellows-
VVV), cancerul pustulos al perelor (Pear stony pit).
Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din
San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului (Psylla piricola),
viermele fructelor (Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi
viespia părului (Haplocampa brevis).
În ultimii ani, în mai multe zone din ţară, mai ales în plantaţiile comerciale,
producţia de pere a fost compromisă parţial sau total de către puricele părului
(Psylla piricola), aceasta şi datorită folosirii neraţionale a unor substanţe cu
spectru larg de combatere care au distrus prădătorii naturali ai purecelui.
Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr sunt prezentate în tabelul 13.
Tabelul 13.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
ÎN PLANTAŢIILE DE PĂR PE ROD
Nr. Boli şi dăunători de
Fenofaza Pesticide folosite Observaţii
crt combătut
0 1 2 3 4
-Coccidae Oleoekalux 3 CE (1,5%) -se aplică după măsurările de
Repaus -ouă de: acarieni, insecte Oleocarbetox (3,0%) igenă culturală şi agrotehnice;
1.
vegetativ defoliatoare, afide -se asigură o îmbăiere a pomului
(temp.> 4-5oC)
73
-purici meliferi (Psylla sp.) - Mitac CE (0,3%) -PED = 30 de adulţi la 100 de
gărgăriţa florilor Ekalux 25 EC (0,1%) ramuri
10-15% din
(Anthonomus pomorums)
2. muguri florali
-rapăn (Venturia pirina) Turdacupral 50 PU -dacă a fost în anul precedent.
dezmuguriţi
-focul bacterian (Erwinia (0,5%)
amylovora) Champion 50 WP (0,3%)
-rapăn (Venturia pirina) Turdacupral 50 PU (0,5%) -tratament obligatoriu pentru
Apariţia
-focul bacterian Champion 50 WP (0,3%) ambele boli
butonilor florali
3. (Erwinia amylovora) US-1 92% (1,5%) -dacă există rezervă biologică
–înălţimea
-ouă hibernante de acarieini
inflorescenţelor
(Panonychus ulmi); afide etc.
-rapăn (Venturia pirina) Turdacupral 50 PU (0,5%) -tratament de siguranţă
-pătarea albă a frunzelor Dithane M45 (0,2%)
Răsfirarea (Mycosphaerella sentina) Champion 50 WP (0,3%)
inflorescenţei, -pătarea brună a frunzelor
până la (Diplocarpon soraweri)
4.
deschiderea a -focul bacterian
0,5% din totalul (Erwinia amylovora)
florilor -insecte defoliatoare Decis 2,5 EC (0,03%); -dacă există rezervă biologică
-insecte minatoare Diazol 60 EC (0,15%);
-psyllide Fastac 10 EC (0,04%)
-rapăn Rubigan 12 EC (0,04%); -tratament de siguranţă
-pătarea albă şi brună a Folpan 50WP (0,2%);
frunzelor Merpan 50WP (0,2%)
15% din totalul
-monilioză
florilor au
5. -viespea perelor Sumi-Alpha 2,5 EC -PED = prezenţa adulţilor pe
început să-şi
(Haplocampa brevis) (0,04%); Mitac 20 EC capcane
scuture petalele
-psyllide (0,3%); Dimilin 25 WP
-insecte minatoare (0,03%)
-insecte defoliatoare etc. -Consult 10 EC (0,05)
-rapăn -pătarea albă şi brună Dithane M45 (0,2%);
a frunzelor Folpan 50WP (0,2%)
Fructele au  de
-monilioza Merpan 50 WP (0,2%)
aproximativ 0,5
6. - viermele merelor (Cydia Diazol 60 EC (0,15%);
– 1 cm (la
pomonella) G1T1; Meotrin 20 EC (0,03%);
avertizare)
-insecte minatoare; Fastac 10 EC (0,04%);
-insecte defoliatoare etc. Fury 10 EC (0,075)
-rapăn Delan 75 WP (0,075%);
Fructele au  de -pătarea albă şi brună a Bravo 500 SC (0,25%)
7. 1,5 – 2 cm (la frunzelor Folpan 50 WP (0,2%)
avertizare)
-psyllide Mitac 20 EC (0,3%); PED = 10% lăstari infestaţi
-viemele perelor (G1T2) Vertimec (0,1%); Sumi – PED = 2-5 fluturi/
-insecte minatoare Alpha 2,5 EC (0,03%); capcană/săptămână
-insecte defoliatoare etc. Sumithion 2,5 50 EC
(0,1%)
-rapăn Shavit (0,2%)
-pătarea albă şi brună a Dithane M 45 (0,2%);
frunzelor Folpan 50 W (0,2%)
Fructele au  de
-păduchele din San José Ekalux S (0,1%) PED = prezenţa dăunătorului
8. 21,5 – 3 cm (la
(Quadraspidiotus Pyrinex 48 EC (0,2%)
avertizare)
perniciosus) G1T1
-psyllide Decis 2,5 EC (0,03%) PED = 15% lăstari infestaţi
-afide
-rapăn Dithane M 45 (0,2%);
-pătarea albă şi brună a Merpan 50 WP (0,25%)
frunzelor
Fructele au  de -acarieni Mitac 20 EC (0,3%); PED = 4-5 forme mobile pe
9. 3 cm (la Pennstyl 25 WP (0,05%) frunze
avertizare) Demitan 200 SC (0,07%)
-viermele perelor Decis 2,5 EC (0,05%); PED > 2-3% fructe atacate
-păduchele din San José Ekalux S (0,1); Reldan 40
(G1T2) EC (0,15%)
-rapăn Bravo 500 SC (0,25%);
Fructele au  de
10 -pătarea albă şi brună a Dithane M 45 (0,2%)
4 cm (la
frunzelor
74
avertizare) -păduchele din San José Actellic 50 EC (0,2)
G1T3 Ekalux S (0,1)
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
-rapăn Merpan 50 WP (0,25%)
-pătarea albă şi brună a Captadin 50 WP (0,25%)
La 10-14 zile frunzelor -monilioză
11 de la tratamentul -păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
10 (la avertizare) G2T1 Reldan 40 EC (0,15%)
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
-rapăn Dithane M 45 (0,2%); -cu respectarea timpului de
-pătarea albă şi brună a Merpan 50 WP (0,25%) pauză
La 10-14 zile
frunzelor; -monilioză
12 de la tratamentul
-păduchele din San José Pirinex 48 CE (0,2%); -cu respectarea timpului de
11 (la avertizare)
-insecte minatoare Reldan 40 EC (0,15%) pauză
-insecte defoliatoare Ekalux S (0,1%)
-rapăn Merpan 50 WP (0,25%); -cu respectarea timpului de
La 14 zile
-pătarea albă şi brună a Dithane M 45 (0,2%) pauză
13 de la tratamentul
frunzelor; -monilioză
12 (la avertizare)
-păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
Zeamă bordeleză (0,75-
După căderea
14 -boli de scoarţă şi lemn 1%) Turdacupral 50 PU
frunzelor
(0,5%)

3.8. Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor


Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element
determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul
de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă”
adică cu 8-12 zile înainte de maturitatea de consum.
Datele bibliografice (Millim K, 1981) arată că recoltarea perelor în vederea
păstrării se face când se ating următorii parametri:
- fructele îşi încetează creşterea în mărime;
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde-spre verde gălbui;
- amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o
suprafaţă de 30-40%, funcţie de soi;
- fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.);
- vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică soiurilor
şi zonei de cultură; ex. Favorita lui Clapp 107-110 zile, Williams 115-124 zile, Untoasă
Bosc 135-137 zile, Curé 156-160 zile, Olivier de Sèrres 171-175 zile.
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie
recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport.
Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot păstra
în condiţii frigorifice 10-15 zile, iar cele de toamnă 30-40 zile. La temperaturi de - 1ºC ...
+ 1ºC durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150-200 zile.
Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau
grupe de soiuri.
După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de
postmaturare la temperatură de 16-18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un
maximum de însuşiri organoleptice.
Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât şi de modul
cum sunt ambalate şi prezentate cumpărătorului.
Modul de prezentare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de
soi, cerinţe etc.
75
Teste de autoevaluare
14. În funcţie de specificul de fructificare al părului (dimensiunile formaţiunilor
de rod), soiurile de păr se clasifică în două grupe (tipuri de fructificare). Care
sunt acestea şi prin ce se caracterizează?
15. Prin ce se caracterizează sistemul intensiv de cultură al părului?
16. Care sunt distanţele de plantare a pomilor, în sistemul intensiv de cultură a
părului?
17. Enumeraţi formele de coroană recomandate pentru plantaţiile intensive de păr?
18. Daţi exemple de soiuri de păr recomandate pentru înfiinţarea plantaţiilor
intensive.
19. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile
de păr, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii

Rezumat
Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat,
deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi
volum al producţiei.
Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi
consumate în stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni.
În general părul dezvoltă un sistem radicular puternic mai ales când este
altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5-2 ori volumul coroanei.
Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc
predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf,
Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel, Olivier de
Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa).
Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi. Astfel, nu toate
soiurile dee păr au afinitate cu portaltoiul gutui.
- soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă
precoce
Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.)
oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor
pomicole.
Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât
mărul, prunul şi vişinul
Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate,
părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC.
Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm
precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Preferă solurile cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă şi mai puţin
pe cele bălane uscate.
Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la
12%.
Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este
afinitatea soiului cu portaltoiul care se manifestă sub două forme:
76
Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi
uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile (distanţe de plantare:
4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha)
Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu
posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente
la factorii de stress (distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigurând densităţi de 833-
1250 pomi/ha; forme de coroană palmete, fusul, palmeta liberă).
Sistemul superintesiv – distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând
1754-3174 pomi/ha asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m 3/ha;
forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc.
Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate: - ogorul lucrat pentru
zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual; - culturi intercalate pentru zonele cu
precipitaţii de 600-750 mm/an, - benzile înierbate temporar, în zonele cu peste
750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile în pantă până la 15%; - înierbarea
intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a
solului, vârsta plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc. În
plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O şi
odată la 3-4 ani gunoi de grajd 30-40 t/ha
Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii
sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate
neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei.
Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate
sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă
(Mycosphaerella sentina), rugina părului (Gymnosporangium sabinae), monilioza
(Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens), arsura
bacteriană (Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului (Wien yellows-
VVV), cancerul pustulos al perelor (Pear stony pit).
Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din
San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului (Psylla piricola),
viermele fructelor (Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi
viespia părului (Haplocampa brevis).
Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element
determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul
de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă”
adică cu 8-12 zile înainte de maturitatea de consum iar pentru soiurile de iarnă,
recoltarea perelor în vederea păstrării se face când se ating anumiţi parametri:
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie
recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport.

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 233-259
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 57-73
77
Tema 4

CULTURA GUTUIULUI

Cydonia oblonga Fam. Rosaceae


Subfam. Pomoideae

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

CUPRINS
4.1. Importanţa culturii
4.2. Originea şi aria de răspândire
4.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
4.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului
4.5. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici
4.6. Particularităţi tehnologice
4.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
4.8. Particularităţile maturării şi recoltării gutuilor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 4

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale gutuiului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării gutuiului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

4.1. Importanţă, origine si arie de răspândire


Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultură, fiind semnalat
în documente de cca. 4000 ani.
Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât
pentru consumul în stare proaspată, cât şi prelucrate.
Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilităţii. Importanţa
acestei specii a scăzut treptat pe masura dezvoltării altor specii pomicole, în
principal mărul şi părul.
În prezent, deşi cultura acestei specii s-a restrâns mult, fructele se consumă atât în
stare proaspată, cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de
gelificare, îşi menţin aroma, aciditatea şi fermitatea şi după fierbere.
Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaharuri 6,6-13,3%;
acizi 0,6-1,76%; substanţe tanoide 0,19-0,50 %; substanţe proteice 0,33-0,95%; pectine
0,69-1,13%; lipide 0,50%; săruri de potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8
mg %; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40 mg/100 g (A. Gherghi, 1983).
78
Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permiţând prelungirea
perioadei de prelucrare industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc
seminţele, frunzele şi florile.
Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile
intensive şi superintensive de păr şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura
gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor specii pomicole.
Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologică bună. Specia
valorifică bine terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la
suprafaţă chiar sub 1 m.
Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de
primăvară. Fructifică regulat, dând producţii sigure şi constante.
Preţul de cost al gutuilor este mai redus cu 20-25% faţă de cel al merelor,
perelor, la o producţie cel puţin egală.
4.2. Sortimentul de soiuri şi portaltoi

În fondul de germoplasmă organizat în România există cca 70 genotipuri de


gutui, reprezentate de soiuri şi selecţii autohtone şi străine. Dintre acestea, în lista
oficială pentru anul 2000 sunt propuse la înmulţire 8 soiuri care aparţin speciei C.
oblonga şi se încadrează în primele trei varietăţi.
1. De Constantinopol – soi cu origine incertă, probabil turcesc, mult
răspândit în ţara noastră, mai ales în sud şi sud-est. Pomul este de vigoare
mijlocie, cu coroană rară, sferic turtită, foarte productiv, însă sensibil la ger, boli
şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (200 – 400 g), galben-auriu,
maliform, cu coaste evidente şi cavitate pedunculară caracteristică. Pulpa este
potrivit de suculentă, aromată, slab astringentă, bună pentru consum în stare
propaspătă şi industrializare. Fructele cad uşor din pom încă din prepârgă şi se
păstrează puţin (30-60 zile). Perioada de consum: septembrie-octombrie.
2. Moldoveneşti – soi românesc obţinut la SCDP Târgu-Jiu, omologat în anul
1982, de vigoare mică-mijlocie, cu coroană globuloasă-turtită, rezistent la ger, boli şi
secetă, sensibil la monilioză, are comportare bună la cloroză. Fructul este mijlociu (330
g), maliform, puţin alungit spre zona calicială, galben-portocaliu, cu suprafaţa uşor
ondulată prin coaste largi. Pulpa este galbenă-portocalie, cu puţine sclereide, potrivit de
suculentă, soi bun pentru industrializare. Perioada de consum: octombrie-decembrie.
3. Aurii – soi românesc obţinut la SCDP Târgu-Jiu, omologat în anul 1982, de
vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, este precoce, foarte productiv, rezistent la ger
(-27oC) şi la boli. Fructul este mare (450-500 g), piriform-rotunjit, cu coaste largi şi
suprafaţa vălurată asimetric; culoarea este galben-portocalie, cu pieliţa netedă lucioasă.
Pulpa este gălbuie, densă, suculentă, dulce, puţin acidulată şi plăcut aromată.
Perioada de consum: octombrie-decembrie.
4. Bereczki – soi vechi, de origine maghiară, foarte răspândit în sudul şi
vestul ţării. Pomul are vigoare mare, coroana invers-piramidală, cu plasticitate
ecologică ridicată, produce abundent, este rezistent la Monilinia, sensibil la ger.
Fructul este mare spre foarte mare (600 - 800 g), larg-piriform cu proeminenţe şi
un mamelon peduncular brun-cenuşiu, suprafaţa neuniform costată, de culoare
gălbuie. Pulpa este gălbuie, intens aromată, dulce-acidulată, plăcută la gust, de
calitate foarte bună pentru consum şi industrializare. Perioada de consum:
octombrie-noiembrie.
5. Champion – soi american (1870), mult răspândit în estul şi sud-estul ţării
noastre. Pomul este viguros, productiv, longeviv, formează o coroană globuloasă, este
rezistent la ger, sensibil la Monilinia.Fructul este mare sau foarte mare (400 - 800 g),
79
scurt-piriform, uneori aproape cilindric, cu suprafaţa aproape netedă, de culoare galben-
verzui la recoltare şi galben la maturitatea de consum. Pulpa este alb-aurie, fină, slab
astringentă, intens aromată, cu puţine sclereide, are gust plăcut. Perioada de consum:
octombrie-decembrie.
6. De Portugalia – soi vechi, răspândit mult în sud-estul ţării noastre.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana larg-piramidală, productiv, pretenţios
la condiţiile edafice şi climatice, sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mijlociu
spre mare (200 - 400 g), piriform-alungit spre peduncul, cu un gât mic asimetric,
uneori puţin curbat, cu suprafaţa netedă, uşor costată spre extremităţi. Pulpa este
gălbuie, cu gust plăcut, uşor astringent. Perioada de consum: octombrie-ianuarie.
7. Aromate – soi românesc obţinut în anul 1982 la SCDP Târgu-Jiu, de vigoare
mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, productiv, este rezistent la ger (-27oC) şi la boli.
Fructul este mijlociu spre mare (350 - 400 g), piriform-alungit, cu suprafaţa netedă,
galben-limonie, fără coaste. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă, intens aromată,
plăcută la gust. Perioada de consum: octombrie-ianuarie.
8. De Huşi – soi românesc, de vigoare mare, formează o coroană
globuloasă, este productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (300 g),
maliform, cu coaste largi, rotunjite, epiderma galben-aurie. Pulpa este lipsită de
sclereide, cu gust astringent la recoltare, dar care devine dulce, uşor acidulat la
maturitatea de consum. Perioada de consum: octombrie-februarie.

Soiuri din vechiul sortiment:


De Moşna – soi românesc, neînscris în lista oficială din anul 1999. Pom
viguros, longeviv, cu coroana invers-piramidală, precoce, productiv, rezistent la
ger şi secetă. Fructele sunt neuniforme, de la mijlocii, la foarte mari (160-570 g),
piriforme, slab costate, cu epiderma mată, verde-gălbuie la recoltare, galbenă la
maturitatea deplină. Pulpa este fermă, mediu acidulată, galben-aurie, plăcut
aromată, dar cu sclereide. Perioada de consum: noiembrie-martie.
De Lescowatz – soi viguros, rezistent la ger şi secetă, cu fructe mari,
maliforme, slab costate, moderat suculente, slab acidulate, cu multe sclereide.
Perioada de consum: octombrie-februarie.
Alte soiuri mai puţin răspândite: De Vranija, Turceşti, Tălpăşeşti 63, Târzii
de Deltă, Mălăieţe etc.
Portaltoii gutuiului
Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul.
Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi biotipurile
locale (De Moşna, De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprimă soiurilor
vigoare mare, dar au o bună ancorare în sol, rezistenţă bună la secetă şi vânt.
Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo,
Adams, EMA, EMC. Cts etc.), descrise la subcapitolul 3.2.4. Acestea imprimă
gutuiului vigoare mică, precocitate şi productivitate bună.
Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru
solurile uscate, granitice sau şistoase. În ţara noastră nu se utilizează acest
portaltoi care, printre altele, este şi foarte sensibil la Erwinia amylovora.
80
4.3. Particularităţile de creştere şi fructificare ale
gutuiului
Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol.
Marea majoritate a rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins între 10-60
cm. Până la 10 cm şi peste 60 cm gutuiul formează doar câteva rădăcini de schelet.
Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii pentru a
nu fi răsturnaţi de vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală depăşeşte de
peste două ori proiecţia coroanei. Creşterea rădăcinilor este aproape continuă în timpul
anului, însă devine evidentă primăvara, când temperatura solului depăşeşte 3oC şi se
continuă toamna târziu, până când temperatura solului scade la 2oC. Sistemul radicular
are două valuri de creştere: în mai-iunie şi septembrie-octombrie.
În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini ce
pornesc din zona coletului, ajungând la 3-5 m înălţime. În plantaţii industriale,
pomii se conduc de regulă cu un singur trunchi de 30-60 cm, care de regulă se
torsionează puternic. Pomii pot ajunge la înălţimi de 3-8 m.
Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri groase,
acoperite cu o scoarţă netedă de culoare brună-roşiatică cu nuanţă verzuie şi cu lenticele
cenuşii-deschis sau castanii. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele sunt mari, ovat-alungite
cu marginile întregi. Florile sunt mari, tipice rozaceelor, terminale, solitare şi se formează
în vârful unor lăstari scurţi (8-12 cm), crescuţi în aceeaşi primăvară din muguri micşti.
Înflorirea este tardivă (ultima specie pomicolă), în mai-iunie, după formarea frunzelor,
când se acumulează 248oC temperatură şi durează 10-15 zile (Doina Toma, 1976). După
legarea fructelor, creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc
procesul fecundării şi, deci, nu se formează fructe, atunci dintr-un mugure axilar de pe
lăstarii de rod apare un lăstar anticipat.
Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi
ramificaţia fructiferă. Pe fiecare măciulie, în treimea superioară, se formează câte
1-3 muguri micşti, din care, în anul următor, se vor forma doi lăstari fertili.
Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari lungi, în treimea mijlocie şi
superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân dorminzi.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august-începutul
lunii septembrie.
Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 4.2.3.), este
inserat direct pe ramură, fără peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe.
În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod
intensitatea creşterii se reduce foarte mult. Gutuiul este o specie foarte precoce. El
produce primele fructe în anul al II-lea de la plantare, rodeşte economic începând
cu anul al IV-lea, timp de 25-35 ani. Unele exemplare pot trăi chiar 45-50 ani.
Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile sau parţial autofertile.
Procentul de flori fecundate este mai mare decât la alte specii pomicole, deoarece
înfloritul are loc după formarea completă a aparatului foliar.
În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30-80 kg de fructe, în
funcţie de vârsta şi vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s-au întâlnit
exemplare care au produs şi 100-170 kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate de rodire.

4.4. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici


Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de
aceea se va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul plantării
pe terenuri în pantă se vor folosi numai expoziţiile sudice sau sud-vestice. De acest
considerent se va avea în vedere şi la strabilirea distanţelor de plantare. În cazul unei
81
iluminări insuficiente, gutuiul continuă să crească vegetativ, coroana se îndeseşte, intră
târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi intră într-o entropie accelerată.
Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura
gutuiului, acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada
de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre pomaceae. Iarna pomii rezistă la
temperaturi de –27…-30oC dacă au vegetat normal şi au intrat bine pregătiţi în
iarnă. Florile rezistă până la –1,5oC, iar fructele, toamna, până la –2,2oC. Sistemul
radicular rezistă până la –12…-13oC. În general, soiurile autohtone sunt mai
rezistente la temperaturi scăzute decât cele introduse din sortimentul mondial.
Pragul biologic al gutuiului este de 8,5oC. Din punct de vedere al temperaturii,
gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute.
Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului
radicular trasant. Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă
rezultate bune şi în zone cu 500-550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi
Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai mari de 650-800 mm, dacă
temperatura este corespunzătoare şi solurile sunt uşoare. Poate suporta destul de
bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea temporară (25-
30 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie.
Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu
carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %;
salinitatea să fie sub 1 %. Aceste condiţii corespund solurilor luto-argiloase sau argilo-
nisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor, precum şi cele de la baza pantelor.

4.5. Particularităţi tehnologice


Specificul producerii materialului săditor
În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B.
Marangoli, 1980). Pentru o mai bună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul
de gutui franc, obţinut din soiurile locale. În acest sens s-a altoit soiul
“Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”, obţinându-se rezultate foarte bune
(A. Liacu şi colab., 1975). Altoirea se face pe marcote sau puieţi care cresc bine în
câmpul I, ajung la grosimea de altoire, au seva activă pe toată campania de altoire.
O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj.
Un alt portaltoi recomandat pentru solurile uscate este păducelul, cu
inconvenientele prezentate anterior.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor


Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul,
fertilitatea solului şi zona de cultură.
Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes, soiurile
viguroase altoite pe gutui se plantează la 4  2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi
mari la 3,5  1,25 m. În zona inundabilă a Dunării, soiurile viguroase altoite pe
gutui se plantează la 3  1,5 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mică altoite pe
acelaşi portaltoi la 3  1 m (N. Cepoiu, 1994).
Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor trebuie
mărite distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a formei de coroană.
Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei
producţii ridicate calitativ şi cantitativ, într-o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri
într-un raport de 1:1, 2:1 sau 3:1.
Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas
ameliorat sau tufă cu 3-4 tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi
condus şi sub formă de piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe
82
oblice etc. Datorită creşterilor foarte mari din perioada de tinereţe, pentru o bună
garnisire, în special cu ramuri de rod, se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor.
Tăierile de întreţinere şi fructificare
Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui
române suficient de luminată. Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure
suficientă hrană fructelor, se găsesc pe ramurile de semischelet groase, în vârstă
de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind garnisit cu măciulii debile, care nu-şi
menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase, grupate sub
formă de coarne de melc sau ramificaţii fructifere, se vor reţine în coroană iar cele
debile se suprimă sau se simplifică.
Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta cu
cca 1/3 pentru provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri dorminzi.
Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4—5 ani.
În perioada de bătrâneţe, tăierile vor fi mai severe în lemn de 5-6 ani pentru
reîntinerire şi evitarea degarnisirii.
Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primăvara devreme sau toamna.
Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta
plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc.
Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi
culturile intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate.
Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte
verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc.
Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a
mărului şi părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă
următoarele doze: 10-20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30
kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha;
în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20
ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha.
De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg.
Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm.
Cantitatea de apă ce se administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul
hidric. Astfel, în plantaţiile tinere se vor aplica anual 2-3 udări cu 250-300 m3
apă/ha, iar în cele mature norma de udare va creşte la 400-450 m3/ha. În general se
vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai mici de apă.

4.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor


Deşi gutuiul are mai puţine boli şi dăunători, totuşi unii dintre aceştia pot
compromite producţia dintr-un an sau chiar cultura în întregime. Dintre boli, cele
mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună
a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este arsura bacteriană
(Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor, distrugând în
scurt timp întreaga plantaţie. Combarea acestei bacterioze este aproape imposibilă.
Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din
San Jose, afidele şi păianjenii roşii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu
produsele recomandate pentru măr şi păr, conform tabelului 14.
83
Tabelul 14.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
LA GUTUI
Nr. Boli şi dăunători
Fenofaza Pesticide folosite Observaţii
Crt. de combătut
0 1 2 3 4
1 Dezmugurit, Focul bacterian Turdacupral P.U. (0,5 %) Tratamentul are acţiune
Înfrunzire (apox. (Erwinia amylovora) Zeamă bordeleză (0,5%) preventivă, protejând rănile făcute
15-20 aprilie) Monilioză Champion 50 WP (0,2%) cu ocazia tăierilor, de posibile
Deschiderea (Monilinia infecţii (îndeosebi în zonele în
primelor flori linharthiana) care au fost infecţii în anii
precedenţi).
2 Când 10-15% Focul bacterian Champion 50 WP (0,04 %); Dacă a fost sau s-a depistat inocul
dintre flori şi-au (Erwinia Funguran OH (0,04 %); bacterian; tratamentul se face
scuturat petalele amylovora) Kocide 101 (0,04 %) după igienizare culturii.
(aprox. 10.15 mai)
Monilioză Ronilan 50 WP (0,05-0,07 Dacă perioada este ploioasă
(Monilinia %); Rovral 50 WP (0,1 %); tratamentul este obligatoriu,
linharthiana) Sumilex 50 WP (0,1 %) pentru protejarea fructelor abia
formate.
Afide, insecte Decis 2,5 EC (0,03 %); Numai dacă este rezervă
minatoare, Fastac 10 EC (0,015%); biologică sau sunt semnalate
defoliatoare Chinmix 5 EC (0,03%); focare.
Diazol 60 EC (0,15%);
Zolone 35 EC (0,2%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
3 Tratament Pătarea brună Folpan 50 WP (0,2 %);
postfloral (Diplocarpon Dithane M 45 (0,2 %)
(10-14 zile de la T soraweri)
2) Monilioză Ronilan 50 WP (0,05- Numai dacă timpul este ploios şi
20-24 mai (Monilinia 0,07%); Rovral 50 WP este rezervă biologică.
linharthiana) (0,1%); Sumilex 50 WP
(0,1%)
Viermele fructelor Decis 2,5 EC (0,03 %); Dacă este rezervă biologică.
(Cydia pomonella) Fastac 10 EC (0,015%);
Chinmix 5 EC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%)
4 Tratamentul 3 Antracnoză Folpan 50 WP (0,2%); Dacă există rezervă biologică şi
postfloral (Gnomonia sp.) Dithane M 45 (0,2%); este necesară o intervenţie.
(aprox. 5 iunie) Pătarea brună Mancozeb 80 WP (0,2%);
(Diplocarpon Captadin 50 PU (0,25%)
soraweri
Monilioză Ronilan 50 WP (0,05- Pentru protejarea lăstarilor şi a
(Monilinia 0,07%); Rovral 50 WP (0,1 fructelor tinere.
linharthiana) %); Sumilex 50 WP (0,1%)
Viermele fructelor Decis 2,5 EC (0,03 %);
(Cydia pomonella), Fastac 10 EC (0,015 %);
insecte minatoare, Diazol 60 EC (0,15%);
defoliatoare, afide Sinoratox R 35 (0,15%);
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
5 Tratamentul 4 Boli ,idem T3 Idem, T3
postfloral Păduchele din San Ecalux S (0,1 %)
(aprox.15-20 José Reldan 40 EC (0,15 %);
iunie) (Quadraspidiotus Carbetox 37 EC (0,5%);
perniciosus), Ultracid 20 EC (0,2% )
defoliatoare

4.7. Maturarea şi recoltarea fructelor


Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât menţinerea pe
pom este mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La
maturitatea de consum fructele ajung după minim 30 de zile.
Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri
timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii.
84
Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de
maturare târzie, cu excepţia soiului De Constantinopol. Momentul optim de
recoltare se poate aprecia după: schimbarea culorii fructelor de la verde la gălbui,
cu excepţia cavităţii pedunculare şi caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea
desprinderii fructelor de pe ramuri; hidroliza amidonului din jurul camerei
seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină (ex. 190 la soiul Champion, 172
la soiul Bereczki, 198 la soiul De Huşi, 185 la soiul De Moşna).
Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile
organoleptice caracteristice soiului şi se prelucrează dificil.
Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod,
deoarece în treimea superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura
producţia anului următor. Recoltarea se va face în saci de recoltat, după care
fructele se vor transfera în lăzi containere care se vor introduce în depozite
frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă.
Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se
păstrează puţin, rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu
au demonstrat că acestea se pot păstra 90-120 zile în condiţii frigorifice şi 120-180
zile în condiţii de atmosferă controlată.

Teste de autoevaluare
1. Care sunt portaltoii utilizaţi pentru cultura gutuiului?
2. Care sunt formaţiunile de rod la gutui?
3. Enumeraţi principalele soiuri de gutui?
4. Caracterizaţi specia gutui din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii
ecologici?
5. Care sunt distanţele de plantare şi sistemele de cultură utilizate la gutui?
6. Cum apreciaţi momentul de recoltare a gutuilor?

Rezumat
Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor
specii pomicole.
În România, sortimentul la gutui cuprinde 8 soiuri şi se disting 3 grupe de maturare
a fructelor: soiuri timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii.
Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol.
Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se va amplasa pe terenuri
plane sau cu pante mici, bine expuse.
Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului, acesta fiind o specie termofilă
care necesită 3350-3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre
pomaceae
Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant.
Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă rezultate bune şi în zone cu
500-550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi Dobrogea).
Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu carbonaţii
situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %;.
85
Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea
solului şi zona de cultură. Astfel, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 4  2
m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5  1,25 m.
Gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat, tufă, piramidă mixtă întreruptă,
palmetă neetajată cu braţe oblice etc.
Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta
plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc.
Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi culturile
intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate.
Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte verzi,
ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc.
Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi
părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10-20
t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în
plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha; în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90,
90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha.
Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm.
Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi
Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este
arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor,
distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Combaterea acestei bacterioze este aproape
imposibilă.
Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice
caracteristice soiului şi se prelucrează dificil.

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 260-269
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 175-180
86
Tema 5

CULTURA PRUNULUI

Prunus domestica L. Fam. Rosaceae


Subfam. Prunoideae

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
CUPRINS
5.1. Importanţa culturii
5.2. Originea şi aria de răspândire
5.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale prunului
5.5. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici
5.6. Particularităţi tehnologice
5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
5.8. Particularităţile maturării şi recoltării prunelor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 5

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale prunului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării prunului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

5.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire


Importanţă
Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin
specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean.
În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie o
sursă important de venituri, un produs alimentar şi industrial deosebit de valoros.
Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite
forme (compot, dulceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.),
fructe deshidratate, etc. De asemenea, fructele se pot folosi la prepararea
diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este foarte complexă: substanţă uscată
totală = 15,1-22,4%; zahăr total = 7,19-16,3%; aciditate = 0,57-1,68%; substanţe
tanoide = 0,049-0,256%; substanţe pectice = 0,48-1,24%; vitamina C = 4,4-18,8
mg% (Roman R., Liliana Bulgaru, 1994), toate acestea conducând la o valoare
energetică mare, de 62 kcal. Totodată, prunele mai conţin: albumină 0,5%;
celuloză 6%; vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc.
Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri:
plasticitate ecologică mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi
87
vegetativă; precocitate, producţii mari şi constante; perioadă lungă de valorificare
a fructelor (peste 90 zile) datorită existenţei a numeroase soiuri cu epoci foarte
diferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în octombrie; proporţia edibilă
a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%); posibilităţi
multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere
ţara noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie-august,
când în ţările occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe.
Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru
obţinerea cărbunelui activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din
seminţe se extrag o serie de substanţe cu utilizări în industrie etc.
Unele soiuri, prin durata lungă a perioadei de înflorire, bogăţia, coloritul
(alb, roz, roşu), al florilor sau/şi frunzelor au un aspect decorativ foarte atrăgător
şi sunt folosite în consecinţă.
Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, căt
şi deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănătăţii şi de
vindecare a unor boli.

5.3.Sortimentul de soiuri
Sortimentul de prun a cunoscut o dinamică importantă atât sub aspectul numeric,
cât şi calitativ al soiurilor. Acesta cuprinde 38 soiuri, dintre care 6 străine şi 32 autohtone
(2008). Rezultatele cercetărilor din România arată posibilitatea sporirii numărului de
soiuri la 32-35. din care 23-25 soiuri româneşti. De perspectivă sunt soiurile timpurii şi
foarte timpurii, datorită cererii mari pe piaţa internaţională.
1. Rivers timpuriu (Early Rivers) – soi foarte timpuriu, de origine engleză. Pomul
are vigoare supramijlocie, este autofertil, precoce, moderat productiv (8-10 t/ha), rezistent
la ger, pretenţios la sol, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca
mărime (35-40 g), sferic, sferic-alungit, vânăt-violaceu, cu pruină albastră. Pulpa este
galben-verzuie, destul de consistentă, suculentă, dulce, slab aromată, semiaderentă la
sâmbure. Perioada de maturare : prima jumătate a lunii iulie, recoltarea făcându-se în 2-3
reprize, deoarece fructele se scutură uşor la coacere deplină.
2. Diana – soi românesc omologat în 1983 la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Renclod
Althan x Early Rivers), de vigoare mijlocie, fructifică predominant pe ramuri de rod
mijlocii. Înfloreşte semitârziu, este parţial autofertil, precoce, mediu productiv, rezistent la
ger şi boli, sensibil la Plum-pox virus. Fructul este mare (50-60 g), de tip “renclod”, sferic
turtit, colorat în albastru-deschis, cu multă pruină grosieră cenuşiu-albăstruie. Pulpa este
verde-gălbuie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure. Perioada de
maturare: începutul lunii iulie.
3. Ialomiţa – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Renclod
Althan x Early Rivers), omologat în 1981, de vigoare mijlocie spre mare, este
autofertil, rezistent la Monilinia, tolerant la Plum Pox virus. Fructul este mijlociu
(35-40 g), de tip “renclod”, sferic, uşor asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă
pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, neaderentă, suculentă, bună la gust.
Perioada de maturare: a doua decadă a lunii iulie.
4. Vâlcean – soi românesc, omologat în 1990 la SCDP Vâlce, de vigoare
mijlocie spre mare, cu coroana invers piramidală. Soi autosteril, precoce,
productiv (15-18 t/ha). Fructul este mare spre foarte mare (65-75 g), sferic, uşor
turtit la capete, vânăt-închis, uniform, cu pruină puţină, albicioasă, persistentă.
Pulpa este portocalie, crocantă, suculentă, dulce, plăcută, neaderentă. Perioada de
maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
5. Carpatin – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tuleu gras x
EarlyRivers), omologat în 1982, de vigoare mică-mijlocie, fructifică atât pe formaţiuni
scurte, mijlocii şi lungi, este precoce, foarte productiv (20-25 t/ha), recomandat mai ales
88
pentru sudul ţării şi zona colinară; mediu rezistent la boli şi viroze, este androsteril.
Fructul este mare (45-50 g), sferic-alungit, albastru-închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este
galben-verzuie, mediu consistentă, suculentă, cu gust fin, neaderentă la sâmbure, se
pretează pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Perioada de
maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
6. Piteştean – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tuleu timpuriu x
Early Rivers), omologat în 1982, semiviguros, cu ramuri de schelet bine garnisite cu
formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, este rezistent la ger, secetă şi boli, tolerant la viroze,
precoce şi productiv (24 t/ha), androsteril. Fructul este mare (45-50 g), ovoid, uşor
asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă pruină albastră. Pulpa este verde-gălbuie,
crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Perioada de maturare:
sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
7. Renclod Althan (Reine Claude d'Althan) – soi vechi, obţinut în fosta
Republică Cehoslovacia (Boemia). Pomul are vigoare supramijlocie, rodeşte pe
formaţiuni scurte şi mijlocii, este autofertil. Rezistă destul de bine la secetă şi ger,
este tolerant la viroze, sensibil la Monilinia. Fructul este mare (43-58 g), globulos,
uşor turtit la capete, cu pieliţa potrivit de groasă, marmorată în diferite nuanţe de
roşu-violet şi acoperită cu pruină fină, abundentă, roşcat-albăstruie. Pulpa are
culoare galben-aurie, este consistentă, potrivit de suculentă, dulce-aromată, plăcut
acidulată, neaderentă sau semiaderentă, foarte bună pentru masă şi industrializare.
Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
8. Tita – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (sâmburi iradiati
de Tuleu gras), omologat în 1991, de vigoare mică spre mijlocie, precoce, produce
moderat (12-14 t/ha), dar constant, este rezistent la ger, secetă şi îngheţurile târzii
de primăvară; androsteril. Fructul este mare (50-55 g), ovoid, uşor alungit la vârf,
albastru-ultramarin, cu multă pruină gri. Pulpa galben-verzuie, este crocantă,
mediu suculentă, cu gust armonios. Este unul din cele mai apreciate soiuri, însă
are un mic defect: vârful sâmburelui se rupe uşor şi rămâne în pulpă. Perioada de
maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
9. Flora – soi românesc omologat în 1989 la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tuleu gras
x Renclod violet), viguros, cu fructificare mixtă, rezistent la secetă, boli şi ger,
semiprecoce, dar foarte productiv (peste 20 t/ha/500 pomi), androsteril. Fructul este mare
(48-55 g), ovoidal spre sferic, uşor turtit, de culoare albastru-ultramarin, acoperit cu
pruină albastră-cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust plăcut
armonios. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august.
10. Doina – soi românesc omologat în 2004 la SCDP Bistriţa (Anna Spath x
Renclod Althan), de vigoare mijlocie, cu fructificare de tip spur, rezistent la boli,
tolerant la Plum Pox virus, androsteril. Fructul este mare (45-50 g), eliptic, de culoare
roşu-violaceu, acoperit cu un strat gros de pruină. Pulpa este galben-verzuie, fermă,
suculentă, neaderentă. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august.
11. Tuleu timpuriu – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti- Mărăcineni (Tuleu
gras x Peche), omologat în anul 1967. Pomul are vigoare mijlocie, coroana piramidală,
ramurile de schelet groase, fructificare pe ramuri de rod scurte. Soi androsteril, intră pe
rod în anii 4-5 de la plantare, este productiv (23 t/ha, cu 444 de pomi), rezistent la ger,
secetă şi viroze, are compatibilitate slabă la altoirea pe corcoduşul. Fructul este
aspectuos, mare (40 g), ovoidal-asimetric, pieliţa este potrivit de groasă, elastică,
de culoare violacee, acoperită cu un strat gros de pruină albastru-ultramarin.
Perioada de maturare: începutul lunii august.
12. Roman – soi românesc omologat în anul 2004 la ICDP Piteşti-
Mărăcineni (Tuleu gras x Early Rivers), de vigoare mijlocie, produce moderat, dar
constant; este androsteril. Fructul este mare (60 g), ovoidal, de culoare albastru-
89
roşiatic, cu pruină gri. Pulpa galben-oranj, crocantă, potrivit de suculentă, dulce-
acidulată. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august.
13. Romaner – soi românesc omologat în 2005 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Tuleu gras x Renclod Althan), de vigoare mare, cu fructificare mixtă, este
productiv, androsteril. Fructul este mare (45 g), sferic-alungit, de culoare albastru-
violet, cu pruină abundentă, pulpa galben-verzuie, suculentă, cu gust foarte plăcut.
Perioada de maturare: prima decadă a lunii august.
14. Alina – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (sâmburi
iradiati de Tuleu gras), omologat în anul 1991, de vigoare mică spre mijlocie, este
precoce, foarte productiv şi constant, rezistent la ger, tolerant la secetă şi boli
virotice, sensibil la monilioză, androsteril. Fructul este mare (45-55 g), ovoid,
albastru-deschis cu nuanţe maronii, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este
galbenă-verzuie, crocantă, potrivit de suculentă, consistentă, neaderentă. Perioada
de maturare: prima decadă a lunii august.
15. Centenar – soi obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tuleu gras x Early Rivers),
omologat în 1978, este unul dintre cele mai productive soiuri din ţară (25-30 t/ha cu 500
pomi). Pomul are vigoare mijlocie, fructifică predominant pe buchete de mai, cât şi pe
ramuri mijlocii şi lungi. Intră timpuriu pe rod, este androsteril, rezistent la secetă, tolerant
la boli şi viroze, uşor sensibil la ger. Fructul este mare (45-50 g), are formă invers-
ovoidală, culoare vânăt-violacee, acoperit cu pruină abundentă, albăstruie. Pulpa este
galben-verzuie, fermă, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure,
foarte bună pentru consum în stare proaspătă. Perioada de maturare: primele două decade
ale lunii august.
16. Sarmatic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tuleu
timpuriu x Early Rivers), omologat în anul 1989, de vigoare mijlocie spre mare,
este androsteril, productiv (15-17 t/ha). Rezistă bine la ger, secetă şi boli, este
sensibil la Plum Pox virus. Fructul are mărime mijlocie (40 g), formă oval-
alungită, epiderma albastră, cu puncte subcutanante roşii, acoperit cu pruină fină.
Pulpa este galben-verzuie, crocantă şi suculentă, cu gust dulce-acidulat, armonios,
neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
17. Ivan – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Tuleu gras x Vânăt de
Italia), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este androsteril, tolerant la boli
şi viroze. Fructul este mijlociu (36 g), invers-ovoidal, de culoare albastru-închis,
acoperit cu pruină. Pulpa este verde-gălbuie, fermă, mediu suculentă, dulce.
Perioada de maturare: prima decadă a lunii august.
18. Iulia – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Tuleu gras x Renclod
Althan), omologat în 2002, este semiviguros, androsteril, tolerant la boli şi viroze.
Fructul este mijlociu (38-40 g), elipsoidal-alungit, turtit ventral, culoarea albastru-
violaceu, acoperit cu pruină, pulpa galben-verzuie, fermă, fibroasă, cu gust dulce,
foarte plăcut. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii august.
19. Andreea – soi românesc obţinut la SCDP Vâlcea, omologat în 2000, de
vigoare mică spre mijlocie, parţial autofertil, foarte productiv, tolerant la Plum Pox
virus. Fructul este mijlociu (40 g), rotunjit-oblong, de culoare albăstru-violaceu, cu
puncte roşiatice-violacee, acoperit cu pruină, pulpa galbenă, mediu suculentă, dulce.
Perioada de maturare: decadele a doua şi a treia ale lunii august.
20. Dani – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Tuleu gras x Gras
românesc), omologat în 2004, este viguros, androsteril, rezistent la boli şi viroze.
Fructul este mijlociu (28-30 g), globulos, de culoare albastră, acoperit cu pruină.
Pulpa este galben-verzuie, fermă, mediu suculentă. Perioada de maturare: ultima
decadă a lunii august.
21. Geta – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Centenar x Ialomiţa), omologat în
anul 2004, semiviguros, cu fructificare de tip spur, este androsteril, rezistent la boli, tolerant
90
la viroze. Fructul este mare (50-60 g), elipsoidal, de culoare albastru-închis, cu pruină
abundentă, pulpa galben-verzuie, fermă, dulce, mediu suculentă. Perioada de maturare:
decadele a doua şi a treia ale lunii august.
22. Dâmboviţa – soi românesc omologat în anul 1981 la ICDP Piteşti-
Mărăcineni (Tuleu gras x Anna Späth), de vigoare mare, semiprecoce, foarte
productiv (27-30 t/ha), este androsteril, rezistent la ger şi viroze. Fructul este mare
(50 g), ovoidal, uşor asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă pruină cenuşie,
foarte aspectuos. Pulpa este de culoare galben-verzuie, crocantă, suculentă, cu
gust plăcut, neaderentă. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august.
23. Jubileu 50 – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Tuleu gras x De
Bistriţa), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este androsteril, tolerant la
boli, mediu rezistent la Plum Pox virus. Fructul este mijlociu (35 g), elipsoidal, de
culoare albastră, acoperit cu pruină, pulpa galben-verzuie, fermă, dulce, mediu
suculentă. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii august.
24. Pescăruş – soi românesc obţinut la ICPP Piteşti-Mărăcineni (Renclod
Althan x Wilhelmina Späth), omologat în 1979, de vigoare mijlocie, rodeşte pe
formaţiuni scurte şi mijlocii, este autosteril, produce mult, având tendinţă de
supraîncărcare. Este rezistent la boli şi viroze. Fructul este foarte aspectuos, mare
(40-45 g), ovoid, uşor alungit, asimetric, cu pieliţa de culoare vânăt-închis, cu
multă pruină. Pulpa este galben-verzuie, crocantă, suculentă, cu gust plăcut,
acidulat, neaderentă la sâmbure. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august.
25. Tuleu gras – soi autohton, vechi, originar din regiunea subcarpatică meridională,
este considerat soi de bază în sortiment, datorită calităţii superioare a fructelor, folosite ca
etalon în descrierea celorlalte soiuri. Pomul are vigoare mare, ramurile de schelet au unghi
mic de ramificare şi lemnul foarte fragil, fapt pentru care se rup şi se dezbină sub greutatea
rodului. Fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este precoce şi foarte productiv (20-25
t/ha), androsteril (staminele sunt lipsite de polen). La altoire nu are afinitate cu corcoduşul. Ca
genitor matern transmite la descendenţi androsterilitatea şi incompatibilitatea la altoirea pe
corcoduş. Este tolerant la viroze, sensibil la afide şi Monilinia. Nu este rezistent la ger şi
formează "plăgi geroase" pe trunchi şi ramurile de schelet. Fructul este mijlociu (27-35 g),
invers-ovoidal, de culoare vânăt-închis, cu pruină albăstruie. Pulpa este galben-verzuie,
crocantă, suculentă, cu gust deosebit de plăcut. Fructele sunt rezistente la căderea din pom,
transport şi păstrare, de calitate superioară, destinate pentru consum în stare proaspătă,
deshidratare şi industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie.
26. Stanley – soi de origine americană (Agen x Grand Duck), a fost introdus
la noi în cultură în anul 1958. Pomul are vigoare submijlocie, fructifică pe buchete
de mai ramificate, fiind un soi de tip spur. Este autofertil, foarte bun polenizator,
intră repede pe rod, are potenţial productiv deosebit de ridicat (25 t/ha). Este
rezistent la ger şi tolerant la viroze. Fructul este de mărime mijlocie (30 - 38 g), de
formă invers-ovoidă. Pieliţa este de culoare vânăt-inchis, acoperită cu pruină
abundentă, albăstruie, se colorează caracteristic cu 3-4 săptămâni înainte de
maturitatea de recoltare. Pulpa este galben-verzuie, consistentă, crocantă, suficient
de suculentă, dulce, uşor acidulată, neaderentă la sâmbure. Fructele sunt foarte
aspectuoase, rezistente la transport şi păstrare, bune pentru masă şi industrializare.
Perioada de maturare: prima jumătate a lunii septembrie.
27. Agent – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (selecţie
individuală într-o populaţie de puieţi rezultaţi din polenizare liberă), omologat în
2004, de vigoare mijlocie, este parţial autofertil, tolerant la virusuri, rezistent la
boli. Fructul este mijlociu ca mărime (27 g), sferic-alungit, roşu-violaceu, pulpa
gălbuie, cu gust dulce-acrişor, uşor astringent. Perioada de maturare: ultima
decadă a lunii august.
91
28. Zamfira – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Anna Spath x Renclod
Althan), omologat în anul 2005, este semiviguros, parţial autoferil, rezistent la boli şi
viroze. Fructul este mare (45 g), globulos, marmorat colorat în roşu-violet, acoperit cu
pruină abundentă. Pulpa este galben-verzuie, fermă suculentă, cu gust plăcut aromat.
Perioada de maturare: prima decadă a lunii august.
29. D'Agen-707 – soi de origine franceză, obţinut prin selecţia clonală a soiului
Agen (d'Ente). Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi mijlocii.
Infloreşte târziu şi abundent, este autofertil, precoce, productiv (21 t/ha), rezistent la ger şi
secetă, tolerant la viroze. Fructul este mic (19 - 23 g), invers-ovoidal, asimetric, cu pieliţa
de culoare roşu-violaceu, acoperită cu pruină violacee. Pulpa este galben-verzuie,
suculentă, semicrocantă, foarte dulce, cu aciditate insuficientă, semiaderentă la sâmbure,
foarte bun pentru deshidratare şi industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii
august, începutul lunii septembrie.
30. Albatros – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (polenizare
naturală a soiului Tuleu gras ), omologat în 1979, de vigoare mare, rodeşte pe
formaţiuni scurte şi mijlocii, este androsteril. Produce abundent (22 - 24 t/ha, cu
500 pomi), având tendinţa cu supraîncărcare cu rod. Este rezistent la ger şi secetă,
tolerant la viroze, nu are afinitate cu corcoduşul. Fructul este mare (45 g), ovoidal-
alungit, cu pieliţa de culoare bordo-violet şi pruină abundentă. Pulpa este verde-
gălbuie, consistentă, potrivit de suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure.
Perioada de maturare: sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie.
31. Elena – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Tuleu gras x Stanley),
omologat în anul 2005, este semiviguros, androsteril, tolerant la boli şi viroze.
Fructul este mijlociu spre mare (38-42 g), elipsoidal, uşor gâtuit, culoare albastru-violet,
cu pruină abundentă. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, plăcut aromată. Perioada de
maturare: începutul lunii septembrie.
32. Anna Späth – soi vechi de origine germană, cultivat la noi în special în
zona de câmpie şi a dealurilor mici şi mijlocii. Pomul are vigoare mijlocie,
fructifică pe ramuri de rod scurte. Înfloreşte târziu, este autofertil, foarte productiv
(23 t/ha), rezistent la ger şi secetă, pretenţios la căldură, rezistent la viroze. Fructul
este mijlociu (26-42 g), globulos, cu pieliţa de culoare roşu-vineţiu, acoperită cu pruină
albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, potrivit de dulce, slab acidulată,
neaderentă la sâmbure, bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. În anii cu
toamne reci şi ploioase, fructele rămân fade şi insuficient colorate. Perioada de
maturare: a doua jumătate a lunii septembrie.
33. Gras ameliorat – soi românesc obţinut la Staţiunea Didactică Istriţa-
Buzău, omologat în 1968. Soiul a fost obţinut prin autofecundarea soiului Gras
românesc, faţă de care este superior prin mărimea şi calitatea fructelor. Soi
viguros, productiv (25 t/ha), autofertil, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze.
Fructul este mijlociu spre mare (35-45 g), asemănător cu cel de Gras românesc ca
formă şi culoare (sferic, vânăt-inchis). Pulpa este consistentă, cărnoasă, neaderentă
la sâmbure, bună pentru masă, industrializare şi deshidratare. Perioada de maturare:
după 10 septembrie, cu două săptămâni înaintea soiului Gras românesc.
34. Delia – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Vânăt de Italia x Anna
Späth), omologat în 2002, de vigoare mijlocie, fructificare pe ramuri scurte, este
parţial autofertil, tolerant la boli, sensibil la Plum Pox virus. Fructul este de mărime
mijlocie (28-33 g), ovoidal, de culoare albastră, acoperit cu pruină. Pulpa este
galbenă, fibroasă, dulce, foarte bună la gust, neaderentă. Perioada de maturare:
primele decade ale lunii septembrie.
35. Matilda – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Anna Spath x Agen
iradiat cu Co60), omologat în 2004, de vigoare mijlocie, fructificare pe ramuri de
rod scurte şi lungi, este autofertil, rezistent la boli, tolerant la viroze. Fructul este
92
mijlociu (30 g), eliptic-alungit, roşu-violaceu închis, cu pruină albăstruie,
sâmburele este mic, pulpa dulce, plăcut aromată. Perioada de maturare: ultima
decadă a lunii septembrie.
36. Vinete de Italia (Quertsche d'Italie) – soi vechi de origine incertă, probabil
italiană, de vigoare submijlocie, cu fructificare pe ramuri scurte, mijlocii şi lungi, autofertil.
Este pretenţios la căldură şi umiditate, foarte sensibil la viroze. Fructul este mijlociu (30-35
g), invers-ovoidal, asimetric, cu "piept de porumbel" caracteristic, vânăt-închis, acoperit cu
pruină albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, cu gust foarte plăcut, dulce-acidulat, neaderentă
la sâmbure, soi bun pentru masă şi industrializare. Perioada de maturare: primele
decade ale lunii septembrie.
37. Record – soi românesc obţinut la SCPP Voineşti, omologat în 1983, se
remarcă prin mărimea deosebită a fructelor. Pomul are vigoare mijlocie spre mare,
fructifică pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, este autosteril, foarte productiv (20
t/ha cu 400 de pomi), rezistent la boli, tolerant la viroze. Fructul este foarte mare (75
g), aspectuos, de formă sferică, foarte puţin alungit, uneori uşor asimetric. Pieliţa are
culoare vânăt-închis, acoperită cu pruină fină, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie,
consistentă, suculentă, uşor acidulată, cu gust plăcut, răcoritor, neaderentă la sâmbure,
foarte bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Perioada de maturare: a
doua jumătate a lunii septembrie.
38. Gras românesc – soi autohton de provenienţă incertă, cultivat mult în
regiunea subcarpatică meridională. Pomul are vigoare mare, coroană sferică, deasă,
rodeşte preponderent pe formaţiuni lungi. Înfloreşte timpuriu, este autofertil, foarte
productiv (27 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este
mic (22 g), sferic, de culoare vânăt-închis, cu pruina albăstruie. Pulpa este galben-
verzuie, suculentă, moale, foarte dulce, insuficient acidulată, complet aderentă la
sâmbure, bună pentru deshidratare, industrializare şi distilare. Perioada de
maturare: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie.

Soiuri din vechiul sortiment:


Renclod de Caransebeş – soi obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Renclod
Althan x Wilhelmina Späth), omologat în anul 1991. Pomul are vigoare mijlocie
spre mare, fructifică pe ramuri de rod scurte şi mijlocii, este parţial autofertil,
rezistent la ger, boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (40-60 g),
aproape sferic, uşor turtit la capete, cu şanţul ventral pronunţat. Pieliţa este subţire
elastică, de culoare vânăt-închis, cu pruină densă. Pulpa este galben-portocalie,
cărnoasă, suculentă, dulce, plăcut aromată. Perioada de maturare: sfârşitul lunii
iulie, începutul lui august.
Bărăgan 17 – soi românesc, omologat în anul 1990 la ICDP Piteşti-
Mărăcineni (Tuleu gras x Early Rivers), de vigoare mică spre mijlocie, este
autosteril, rezistent la ger şi secetă, precoce, foarte productiv (20-22 t/ha). Fructul
este mare (40-50 g), ovoid, albastru-închis, cu multă pruină cenuşiu-violetă. Pulpa
este galben-verzuie, crocantă, plăcută la gust, neaderentă. Soi destinat pentru
consum în stare proaspătă sau industrializare (deshidratare). Perioada de maturare:
începutul lunii august.
Vinete româneşti – soi vechi românesc, viguros, rodeşte pe ramuri mijlocii
şi lungi, dar şi pe buchete de mai inserate pe ramuri de semischelet lungi, elastice,
ce formează o coroană piramidală. Este rezistent la ger, sensibil la boli şi viroze,
este autofertil. Prezintă mai multe clone Ex.-Vinete româneşti-300. Fructul este
submijlociu (18-35 g), elipsoidal, vânăt-deschis, cu multă pruină albăstruie-
albicioasă. Pulpa este galben verzuie, elastică, dulce, mediu suculentă, neaderentă.
Fructele sunt rezistente la cădere din pom şi manipulare, bune pentru
93
industrializare dar şi pentru consum în stare proaspătă. Maturare: a doua decadă a
lunii septembrie, la 135-140 zile de la înflorire.
În cultură sau în câmpurile experimentale se mai întâlnesc şi alte soiuri sau
clone ale celor prezentate, care completează fondul de germoplasmă românesc. De
asemenea, au fost introduse de peste hotare o serie de soiuri valoroase, dar care
mai trebuie studiate din punct de vedere ecologic, biologic şi tehnologic. Dintre
acestea, cele mai reprezentative sunt: Ruth gerstetter (Regina precoce), Blue Free,
Iroquois, President, Edwards, Blue Bell, Valor, Verity, Vision etc.
O largă răspândire vor avea soiurile productive autofertile cu fructe de calitate
superioară şi destinaţie mixtă, cu conţinut ridicat în substanţă uscată, zahăr şi vitamine.
Portaltoii prunului
Lista oficială a soiurilor (2000) admite la înmulţire un număr de 12 portaltoi,
dintre care 9 sunt generativi şi 3 vegetativi. Atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial,
lista portaltoilor pentru prun este mult mai mare şi într-o dinamică accentuată.
Corcoduşul sau mirobolanul – este unul dintre cei mai vechi şi mai utilizaţi
portaltoi pentru prun; aceasta pentru că materialul semincer se produce uşor, are
procent ridicat de germinare şi producţii ridicate de puieţi care se prind şi cresc
bine în câmpul I, asigură procent mare de prindere la altoire şi este compatibil cu
majoritatea soiurilor; nu drajonează cu excepţia unor biotipori. În plantaţie, pomii
altoiţi pe acest portaltoi au o mare plasticitate ecologică, imprimă pomilor vigoare
mare, precocitate medie, longevitate (30-40 ani), productivitate şi fructe de
calitate. Ca inconveniente precizăm: vigoare mare, neuniformitate în livadă,
incompatibilitate sau compatibilitate slabă cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras
românesc, Record, Peche, Anna Späth, Silvia etc.
Corcoduşul se înmulţeşte de regulă pe cale generativă, cu procente de
răsărire de 58-85, dar şi vegetativă, prin butaşi, cu procente de înrădăcinare
cuprinsă între 50 şi 90 (Liacu, 1956, Botu, 1978, Duţu, 1983). Unii autori
(Haward şi Heppner, 1929; Bordeianu ş.a., 1964) au arătat că mirobolanul cu
fructe galbene şi verzi prezintă o compatibilitate mai bună şi o rezistenţă
superioară la ger, comparativ cu biotipurile cu fructe roşii.
Cu toate calităţile acestui portaltoi, se recomandă a nu se folosi populaţiile
naturale de mirobolan ci anumite clone selecţionate.
Dintre clonele de corcoduş, cele mai valoroase şi mai utilizate sunt:
Corcoduş 163 – portaltoi românesc ce se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi
lignificaţi. Procentul de înrădăcinare este de 70. Este viguros, cu bun ancoraj în sol, nu
drajonează, este rezistent la temperaturi scăzute, dar sensibil la secetă. Este incompatibil
cu soiurile din grupa Tuleu şi Renclod. Se foloseşte foarte puţin.
Mirobolan B (P. cerasifera) – face parte dintr-o serie mai numeroasă
(A.C.D.), obţinut în Anglia, este viguros, se înmulţeşte uşor prin butaşi, mai greu
prin marcotaj, are un ancoraj bun în sol şi drajonează puţin. Soiurile altoite au
productivitate ridicată, dar intră târziu pe rod.
Este sensibil la ger şi nu are compatibilitate cu soiurile de tip Renclod şi
Mirabelle (Glenn, 1961). Nu se foloseşte în România.
Mirobolanul de Lesdain – portaltoi belgian, se înmulţeşte generativ, dar şi
vegetativ prin butaşi. Solicită soluri uşoare şi umede. Este incompatibil cu
Renclod Althan şi alte soiuri.
Mirobolan 29 C – portaltoi american (1915), de vigoare mare, se înmulţeşte
prin butaşi. Are un ancoraj în sol slab. Drajonează puţin. Are compatibilitate bună
cu soiuri europene şi asiatice, are rezistenţă la cancerul rădăcinilor şi al coletului,
dar este sensibil la nematozi. Nu se foloseşte în România.
94
Miroval – portaltoi românesc, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Are bun
ancoraj în sol, nu drajonează. Imprimă soiurilor precocitate, productivitate şi
calitate superioară fructelor. Este rezistent la temperaturi scăzute, are
compatibilitate bună cu majoritatea soiurilor şi este liber de viroze.
Prunul franc – se obţine din sâmburii unor soiuri locale sau străine. Aceşti
portaltoi au o bună compatibilitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare de creştere
mai redusă, pomii sunt mai precoce şi uneori mai productivi. Au o înrădăcinare
mai superficială, sunt mai sensibili la ger şi secetă, în schimb valorifică mai bine
solurile subţiri, umede şi cu exces de umiditate.În pepinieră, procentul de răsărire
este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă iar prinderea la altoire şi
producţia de pomi STAS este mai mică.
P.F. Roşior văratec – portaltoi românesc (1998), de vigoare medie, cu bun
ancoraj în sol, bună adaptabilitate la sol, drajonare redusă, compatibilitate bună cu
toate soiurile. Este sensibil la Polystigma rubrum şi tolerant la Sharka. Se
înmulţeşte pe cale generativă.
P.F. Gălbior – portaltoi românesc (1984 – Iaşi), de vigoare medie, cu bună
înrădăcinare şi bună compatibilitate. Se înmulţeşte generativ.
P.F. Renclod verde F. – portaltoi românesc (1976), cu înmulţire generativă,
semiviguros, cu bun ancoraj, compatibil cu toate soiurile europene, nu drajonează.
Oteşani 8 – portaltoi românesc (1980), cu înmulţire generativă, dar şi prin
butaşi (I. Botu şi Achim, 1993), precum şi prin micropropagare “in vitro” (I.
Tudor, 1992). Imprimă pomilor vigoare redusă, ancoraj bun în sol, dar drajonează
puternic. Este un portaltoi de perspectivă pentru România şi chiar Europa.
Oteşani 11 – portaltoi românesc (1957), cu înmulţire vegetativă (butaşi), dar
şi prin meristeme, semiviguros, cu bun ancoraj, cu drajonare slabă. Prezintă
importanţă mai ales pe terenurile cu conţinut ridicat de argilă (până la 30 %) şi pe
cele cu textură medie.
P.F. Buburuz – portaltoi românesc (1968), cu înmulţire generativă, de vigoare
medie, ancoraj bun şi drajonare redusă, sensibil la acarieni, tolerant la Sharka.
P.F. Scoldus – portaltoi românesc (1984), cu înmulţire generativă, de vigoare
medie, rezistent la boli, la temperaturi scăzute; creşte pe soluri subţiri, cu grad ridicat de
argilă. Are mai multe clone, cea mai bună fiind Scolduş l, care se foloseşte în programele
de ameliorare din România şi Franţa. Se foloseşte în cultură foarte puţin.
P.F. Voineşti B – portaltoi românesc (1976), se înmulţeşte pe cale
genertativă, de vigoare mică spre mijlocie (semidwarf) pe care o imprimă şi
soiurilor altoite. Este compatibil cu toate soiurile europene; acestea sunt precoce şi
productive. Nu este înmulţit în producţie.
Brompton – portaltoi englezesc de vigoare mare, cu bun ancoraj şi cu
tendinţă de drajonare. Compatibil cu soiurile europene, rezistent la ger dar sensibil
la cancerul bacterian al rădăcinilor şi la Plum-pox. Este folosit pe scară redusă pe
solurile mai grele şi mai umede fără exces de umezeală (Iacob, 1981).
Pixy – portaltoi englezesc (1969), se înmulţeşte vegetativ (butaşi şi
marcotaj), soiurile altoite au o vigoare mică (semidwarf), sunt precoce şi
productive. Ancorajul în sol este destul de bun, dar sistemul radicular este redus.
Prezintă compatibilitate bună cu soiurile europene, nu drajonează.
Saint Julien A – portaltoi obţinut în Anglia (1928), se înmulţeşte prin butaşi
lignificaţi şi chiar marcotaj. Imprimă soiurilor altoite vigoare mică (semidwarf),
precocitate şi productivitate. Are compatibilitate bună cu soiurile europene, este
rezistent la temperaturi scăzute.
Alţi portaltoi din P. domestica şi P. insititia: Saint Julien Hibrid 1,
Ackerman, Saint Julien G.F. 655-2, Saint Julien K etc.
95
Portaltoi interspecifici:
Ishtara (1950-Franţa) = Belsiana (Prun diploid) x (P. cerasifera x P.persica)
– se înmulţeşte prin butaşi.
Myran = (P. cerasifera x P. saliciana) x P. persica (Franţa).
Citation (SUA) = (P. mume x P. cerasus) x P. Amygdalus x (Nemaguard x
R. Red Globe). Se înmulţeşte prin butaşi.
G.F. 677 şi G.F. 557 = P. persica x P. amygdalus (Franţa).
Marianna G.F. 8.1. = P. cerasifera x P. munsoniana (Franţa), de vigoare
foarte mare, se înmulţeşte prin butaşi.
Marianna 2624 = P. cerasifera x P. munsoniana (1940, SUA).
Marianna 4001 = P.cerasifera x P. munsoniana, este de vigoare foarte mare.
Ca portaltoi pentru prun se mai poate folosi piersicul şi zarzărul pentru anumite
soiuri şi condiţii ecologice.
De asemenea, mai sunt folosite ca portaltoi speciile americane destinate în
special unor soiuri americane. Dintre acestea, cele mai importante specii sunt:
Prunus hortulana, P. americana, P. maritima, P. tomentosa (Vişinul de Nanking),
P. besseyi (Vişinul de nisip).

5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale


prunului
Sistemul radicular. Creşterea sistemului radicular este influenţată de
portaltoi, soi, tipul de sol şi sistemul de întreţinere.
Astfel, la prunii pe rădăcini proprii sistemul radicular este bine dezvoltat.
Majoritatea rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 12 şi 36 cm.
Rădăcinile constituie 27-45 % din greutatea pomului, acestea având direcţie
orizontală şi oblică, majoritatea fiind de ordinul II-IV. Dezvoltarea rădăcinilor în
plan orizontal este influenţată de soi şi densitate. Mulţi portaltoi de prun franc au
proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie. Situarea rădăcinilor
în stratul superior al solului permite cultura prunului şi pe soluri mai subţiri, cu
conţinut ridicat de argilă şi cu drenaj aerohidric deficitar.
Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor
la ger şi secetă. La pomii altoiţi pe corcoduş, rădăcinile sunt lungi şi subţiri,
pătrund mai adânc în sol, chiar până la 120-130 cm, dar marea masă a lor se află
în stratul de sol cuprins între 30 şi 60 cm. În plan orizontal, acestea depăşesc de 2-
3 ori proiecţia coroanei.
Partea epigee. Partea epigee este determinată genetic, variind în funcţie de soi.
Trunchiul este în general drept, mai rar torsionat (Roşior văratec,
Montfort), cu ritidomul neted (Anna Spath, Renclod verde) sau crăpat sub formă
de plăci poliedrice (Agen, Rivers timpuriu). Ca înălţime, majoritatea soiurilor
formează un trunchi mijlociu, cu diametrul în medie de 25-35 cm.
Coroana naturală variază mult în funcţie de unghiul de ramificare a ramurilor,
precum şi de vigoarea lor. Astfel, aceasta poate fi: fusiformă (Izium, Eric, Simon),
piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Gras româneasc, De Bistriţa), invers piramidală
(Anna Späth, Peche, Uriaşe), globuloasă (Agen, Renclod negru, Ontaria, Vinete de
Italia), turtită (Renclod verde, Montfort) etc. De asemenea, după capacitatea de
ramificare şi tipul de fructificare, soiurile pot avea coroane dese (Agen, Minerva) sau
rare (Nectarina roşie, Stanley) care fructifică în special pe buchete de mai. Alte soiuri
(Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti) fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi.
Diametrul coroanei în perioada de rodire maximă poate atinge 4-7 m. În mod natural
prunul poate ajunge la 8-10 m înălţime, dar în plantaţii nu depăşeşte 4-5 m. Prunul are o
96
creştere puternică mai ales în perioada de tinereţe, lungimea ramurilor anuale atingând
frecvent 1-1,5 m, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin operaţiuni în verde.
La aceste soiuri coroana se îndeseşte uşor (Centenar, Agen), necesitând
lucrări de formare mai deosebite, în timp ce la cele de tip “spur” capacitatea de
ramificare şi de formare a lăstarilor anticipaţi este redusă.
În afară de specificul biologic al soiurilor şi portaltoilor, vigoarea pomilor
mai este influenţată de condiţiile ecologice şi în special tehnologice.
Ramurile fructifere ale prunului se pot clasifica în: ramuri preflorifere
(pintenul, spinul şi smiceaua) şi ramuri florifere (buchetul de mai, ramura mijlocie
şi ramura lungă). În condiţii ecologice şi tehnologice favorabile, ramurile
preflorifere evoluează în ramuri florifere.
Buchetele de mai au inseraţi mai mulţi muguri floriferi şi puţini vegetativi şi
trăiesc 3-6 ani. Ramurile mijlocii au 5-30 cm lungime şi au inserate pe ele atât muguri
floriferi în treimea mijlocie, cât şi vegetativi către vârf. Ramurile lungi întâlnite cu
preponderenţă la anumite soiuri (Superb, Vinete româneşti) prezintă la bază 1-3 muguri
vegetativi, apoi muguri vegetativi şi floriferi în grupuri, iar spre vârf din nou muguri
vegetativi. Cunoaşterea acestor ramuri are importanţă la efectuarea tăierilor de
fructificare spre a nu îndepărta porţiunile cu muguri floriferi.
Florile prunului sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de
dimensiuni diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire (Nectarina roşie,
Stanley, Silvia), simultan cu înfrunzirea (Vinete de Italia) sau după înfrunzire
(Centenar, Vinete româneşti).
Fructele sunt drupe de dimensiuni, forme, gust, aromă şi culori foarte
diferite, după cum au fost prezentate la 7.2.3., acestea fiind caractere de soi. De
asemenea, fructele pot fi grupate după destinaţie: pentru consum în starea
proaspătă, pentru semiindustrializare sau industrializare sub diferite forme.
Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie primăvara timpuriu (jumătatea lunii
martie) şi trece prin următoarele fenofaze: umflarea mugurilor vegetativi, începutul
creşterii lăstarilor, umflarea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea şi creşterea fructelor.
Umflarea mugurilor floriferi este influenţată de evoluţia temperaturii şi poate dura
4-12 zile. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee (aprilie), florile
nefiind afectate decât foarte rar de brumele târzii de primăvară. Epoca de înflorire este
diferită, soiurile grupându-se astfel: cu înflorire timpurie (Silvia, Simionis, Ţar, Victoria,
Gras românesc), cu înflorire mijlocie (Nectarina roşie, Stanley) şi cu înflorire târzie
(Tuleu gras, Vinete româneşti, Agen, Vinete de Italia, Anna Spath).
Cea mai importantă fenofază este cea a înfloritului, deoarece are un rol
determinant în asigurarea recoltelor. Aceasta este determinată genetic, dari variază de la
soi la soi, dar în limite relativ restrânse în cadrul speciei. Data declanşării înfloritului
poate varia de la o zonă la alta, dar soiurile îşi păstrează ordinea conform
determinismului lor genetic. Diferenţa poate varia de la 1-2 zile până la 7-15 zile.
Referitor la biologia înfloritului, iar în cadrul acesteia la procesul polenizării
şi fecundării, soiurile de prun se grupează astfel: autofertile (autocompatibile),
autosterile (autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în
funcţie de natura polenului.
Soiuri autofertile: Anna Spath, Agen, Stanley, Vinete româneşti, Renclod verde,
Sugar, Victoria, Bosniace, Vinete de Italia, Gras românesc, Gras ameliorat, Ontaria, Record.
Soiuri autosterile: Tuleu gras, Montfort, Renclod negru, Renclod Altham,
Tuleu timpuriu, Tuleu dulce, Centenar, Dâmboviţa, Superb, Peche, Ţar.
Soiuri parţial autofertile: Silvia, Rivers timpuriu, Wilhelmina Späth. În funcţie de
procentul de grăunciori de polen germinat, soiurile se pot clasifica astfel:
- rele polenizatoare (sub 30%): Vision (2%), Silvia (13,3%), Althan
(19,7%), Grand Prize (15,7%);
97
- bune polenizatoare (30-60%): Rivers timpuriu (30,3%), Blue free (34,2%),
Stanley (43,4%), Peche (45,3%);
- foarte bune polenizatoare (peste 60%): Valor (60,9%), Iraquois (68,7%),
Gras ameliorat (81,1%), Anna Spath (81,4%).
Stabilirea celor mai buni polenizatori şi, deci, asigurarea fecundării cu polen
corespunzător naturii ereditare a fiecărui soi poate să dubleze sau chiar să tripleze
producţia, chiar în afara sporului ce se poate obţine printr-o agrotehnică superioară.
Autosterilitatea se datorează în special androsterilităţii. Nu se cunosc
perechi de soiuri intersterile.
În concluzie, precizăm că pentru o producţie bună, într-o parcelă trebuie să
existe soiuri polenizatoare care să aibă aproximativ aceeaşi perioadă de înflorire
cu soiurile de bază.
Pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a cca 20-30% din
flori, iar procentul de legare să fie de cca 45%. În urma căderii fiziologice (19-
30%) rămân în pom până la maturitate cca 20-30% fructe.
Creşterea lăstarilor la prun are loc, de regulă, într-un singur val, în mai-
iulie la pomii tineri şi mai-iunie la pomii maturi.
Maturarea fructelor la prun are loc în perioada 15.VI-1.XI, fiind influenţată
de soi şi de condiţiile tehnice din anul respectiv. Numărul zilelor parcurse de la
sfârşitul înfloritului până la maturitatea de recoltare la soiurile de prun variază de
la 92,4 pentru cel mai timpuriu soi (Rivers timpuriu) până la 137-140 zile pentru
soiurile cele mai târzii (Record, Gras românesc, Anna Spath, Vinete româneşti).
Din acest punct de vedere, soiurile de prun se pot grupa în:
- foarte timpurii (15.VI-15.VII): Rivers timpuriu, Diana, Nectarina roşie,
Ţar, Renclod Qullins;
- timpurii (15.VII-15.VIII): Ialomiţa, Minerva, Abundenţa, Tuleu timpuriu,
Tuleu gras, Ontario, Superb, Roşioare văratice, Alina, Tita, Centenar, Silvia;
- mijlocii (15.VIII-15.IX): Stanley, Bărăgan 17, Renclod de Caransebeş,
Dâmboviţa, Montfort, Renclod verde, Victoria, Uriaşe, Gras ameliorat, Anna Späth;
- târzii (după 15.IX): Vinete româneşti, Busuioace, Vinete de Italia, Gras
românesc, Record, Renclod Bavay.
Datele de mai sus sunt semnificativ influenţate de diversitatea condiţiilor
ecologice din diferite zone, putând exista diferenţe de maturare pentru acelaşi soi
de 7-20 de zile.
Prunul intră în perioada de repaus în a II-a jumătate a lunii octombrie şi
prima jumătate a lunii noiembrie.
Alternanţa de rodire este mai redusă la soiurile de prun decât la măr, aceasta
fiind favorizată de o supraproducţie dintr-un an (nereglată), de condiţiile ecologice
improprii sau de nerespectarea tehnologiei de cultură.
Nu toate soiurile prezintă alternanţă de fructificare.
Vârsta intrării pe rod a prunilor este influenţată de soi, portaltoi,
agrotehnica aplicată. Astfel, unele soiuri (Agen, Stanley, Centenar) fructifică încă
din anul 3-4 de la plantare, altele la 5-6 ani (Tuleu gras, Anna Späth).
Productivitatea la prun este, în general mare, cu variaţii semnificative de la
soi la soi, cu diferenţe între zone, în funcţie de tehnologia de cultură etc.
P. Parnia şi Steliana Popescu (1993) arată că producţia medie pe primii 6 ani
de la plantare a fost mult inferioară la prunii pe rădăcini proprii faţă de cei altoiţi.
Face excepţie soiul Tuleu timpuriu, care se comportă mult mai bine nealtoit.
Din analiza mai multor soiuri, Marilena Răduc (1993) constată că în
condiţiile de la Satu Mare producţia medie pe 7 ani a variat de la 4,6 t/ha la soiul
Vinete româneşti la peste 18 t/ha la soiurile Tita şi Centenar. Alte 10 soiuri au dat
98
producţii între aceste valori (833 pomi/ha). În plantaţiile cu densitate medie,
producţiile la soiurile de prun se situează între 12 şi 15 t/ha.
Datele din literatură arată un potenţial al prunului foarte mare. Astfel, în 1988, la
S.C.P.P. Vâlcea s-au obţinut producţii de peste 60 t/ha la soiul Centenar, iar în 1963 la
S.C.P.P. Voineşti s-au obţinut producţii de 56,8 t/ha la soiul Tuleu gras şi 55 t/ha la soiul
Anna Späth. Foarte productive sunt soiurile Stanley, Centenar, Silvia, Tuleu gras,
Româneşti, Anna Späth. Foarte slab productive s-au dovedit soiurile: Vinete româneşti,
Vinete de Italia, Nectarina roşie, Bosniace, Montfort.
În cadrul aceluiaşi soi producţia creşte treptat până la 10-12 ani, rămâne
relativ constantă încă 8-10 ani, după care scade treptat.
Longevitatea prunului este mai scurtă comparativ cu cea a mărului şi părului şi se
datorează unei dezvoltări ontogenetice mai rapide, intrarea pe rod mai devreme,
sensibilitatea la anumiţi factori de stress etc. Majoritatea soiurilor de prun altoite pe
corcoduş trăiesc în medie 25-30 ani, dar pot ajunge la 40-50 ani şi chiar mai mult.
Perioada de creştere durează 3-7 ani, cea de început a rodirii 4-6 ani, iar cea
de rodire 10-14 ani. După 25-30 ani intră, de regulă, în perioada de declin.

5.5. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici


Cerinţele faţă de temperatură ale prunului sunt moderate, această specie
reuşind bine în zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11oC.
Rezistenţa la ger a soiurilor de prun depinde de specia din care provin şi locul de
origine, de durata repausului şi dinamica temperaturilor în cursul iernii, de gradul
de călire a plantelor, de tehnologia aplicată, de starea fitosanitară etc.
Cele mai rezistente soiuri sunt cele provenite din prunul canadian, din cel
din Ussuria şi cel american, care au ca limită de rezistenţă până la –50…-55oC.
Soiurile provenite din P. domestica rezistă până la –32…-36oC şi chiar –38oC în
condiţiile călirii corespunzătoare şi a descreşterii treptate a temperaturilor.
Amplitudinile mari de temperatură sunt dăunătoare pomilor.
În faza de boboc, florile rezistă până la –3oC…-4,4oC, florile deschise de la
–0,5 la –2,2oC, iar fructele legate la –0,5…-1,1oC. Cel mai sensibil organ al
florilor este pistilul, apoi ovarul.
Cea mai critică fenofază faţă de temperatură este înflorirea, când temperatura
trebuie să fie între 10 şi 12oC, iar temperaturile diurne extreme să depăşească 2oC,
respectiv 25oC, altfel florile cad în masă sau fecundarea este deficitară.
Necesarul de temperatură activă pentru declanşarea înfloritului este în medie de
321 C, pentru maturarea fructelor 2000-2200oC la soiurile timpurii şi de 3200-3500oC
o

pentru soiurile târzii. Media anuală a maximelor să fie cuprinsă între 16oC şi 17oC, iar
media minimelor de +3,9…+4,4oC (Gh. Anzar, 1984). În toate zonele de cultură a
prunului se asigură necesarul de frig pentru ieşirea din repausul biologic.
Excesul de căldură, însoţit de secetă şi vânturi uscate, este dăunător culturii
prunului. Temperaturi mai mari de 35oC determină blocarea creşterilor şi arsuri pe
frunze, ramuri şi fructe.
Cerinţele faţă de apă. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt
pretenţioase faţă de regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în
care cad annual 600-700 mm, din care 200-250mm în lunile mai, iunie şi iulie.
Umiditatea relativă optimă este de 68-72, iar în iulie de 56-64 %. În celelalte zone,
cu precipitaţii sub aceste limite, reuşita deplină a culturii prunului este posibilă
numai în condiţii de irigare. Portaltoiul este cel care imprimă cerinţele faţă de apă.
Astfel, prunul franc are pretenţiile cele mai mari, urmat de corcoduş şi minime
soiurile altoite pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile
târzii necesită cantităţi mai mari de apă, comparativ cu cele timpurii.
99
Excesul de umiditate din sol este dăunător soiurilor altoite pe portaltoi
zarzăr şi piersic şi mai puţin dăunător celor altoite pe prun franc. De asemenea,
precipitaţiile abundente şi reci din timpul înfloritului împiedică polenizarea, iar
cele din timpul maturării fructelor favorizează atacul unor boli criptogamice
(Monilinia, Polystigma) şi deprecierea fructelor.
Referitor la rezistenţa la secetă, cercetările au demonstrat că în afară de portaltoi o
influenţă semnificativă o au şi soiurile. Sensibilitatea soiurilor la secetă s-a manifestat prin
căderea frunzelor, încetarea creşterii lăstarilor, diferenţiere slabă sau incompletă a mugurilor
floriferi şi chiar uscarea pomilor. Soiuri sensibile: Gras românesc, Lincoln, Renclod de
iulie, Ţar, Vinete de Italia. Soiuri rezistente la secetă s-au dovedit: Abundenţa, Anna Späth,
Kirke, Mirabelle de Nancy, Renclod verde, Roşioare, Ialomiţa, Prunul negru, Pruna de Turţ
etc. (V. Cociu şi colab., 1997).
S-a constatat că prunul reuşeşte cu rezultate bune şi în zonele de stepă unde
precipitaţiile coboară chiar sub 550 mm, dacă celelalte măsuri agrotehnice sunt
respectate, inclusiv normarea încărcăturii de rod.
Cerinţele faţă de lumină - ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele
mai mari cantitativ şi calitativ s-au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii
bine expuşi. În condiţii de iluminare deficitară pomii devin mai sensibili la ger,
produc mai puţin, iar fructele sunt mai mici, slab colorate şi cu un conţinut mai
scăzut în zahăr. Lumina poate deveni insuficientă şi în plantaţiile prea dese, mai
ales la soiurile cu capacitate mare de ramificare. La acestea zonele umbrite se
degarnisesc şi chiar se usucă. Pentru asigurarea unor condiţii normale de
iluminare trebuie corelate expoziţia, distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi
alegerea formei de coroană optimă.
Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine
aproape pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi. Majoritatea
portaltoilor prunului au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri de sol.
În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo-nisipoase şi
chiar pe cele nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde
şi mai ravene de tip cernoziom. Nu sunt recomandate solurile sărăturate. Prunul
este specia care poate suporta cel mai larg interval al pH-ului: 5,5-8,4 (optim 5,8-
7,2). De asemenea, această specie rezistă până la un conţinut de 15-16% CaCO3 în
sol (optim până la 10%), 30-50% argilă în zonele cu suficiente precipitaţii. Prunul
este sensibil la scăderea conţinutului de oxigen, având pretenţii mari faţă de
porozitatea de aeraţie (15-20%) şi nu rezistă la excesul de umezeală timp
îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care volumul de sol
neafectat de procese de gleizare, la dispoziţia sistemului radicular, este de minim
30%. Este o condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte
însuşiri fizico-chimice sunt normale.

5.6. Particularităţi tehnologice


Specificul producerii materialului săditor
Deşi are o tehnologie de cultură relativ facilă, producerea materialului
săditor a pus probleme pepinieriştilor şi pomicultorilor.
Principalii portaltoi ai prunului sunt prezentaţi în subcap. 7.2.4. Din
multitudinea portaltoilor, cei mai folosiţi sunt corcoduşul sau clone ale acestuia şi
prunul comun. Importanţă deosebită pentru înmulţirea prunului au căpătat-o în
ultimul timp formele interspecifice prezentate.
Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special
plum-pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi.
100
Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, marea majoritate a pomilor ce se
plantează sunt altoiţi. Există puţine excepţii, mai ales pentru soiurile autohtone ce
drajonează şi ale căror producţii sunt destinate industrializării.
Corcoduşul creşte rapid, puieţii se pot obţine atât în şcoala de puieţi, cât şi prin
semănare direct în câmpul I. În cazul semănării în câmpul I, pentru a obţine pomi cu
sistemul radicular mai ramificat, în luna iunie este necesară scurtarea pivotului puietului
la adâncimea de 15-20 cm. În şcoala de puieţi, corcoduşul trebuie semănat mai des,
pentru a nu depăşi grosimea optimă de altoire. În câmpul I se altoieşte mai întâi prunul
franc şi apoi corcoduşul (P. Parnia, 1992), La noi în ţară se practică altoirea cu mugure
dormind, iar în caz de neprindere sau degerare peste iarnă se va utiliza realtoirea cu
mugure în placaj, altoirea cu mugure crescând sau cu ramură detaşată. Majoritatea
soiurilor de prun formează lăstari anticipaţi viguroşi încă din câmpul II, ceea ce permite
proiectarea primului etaj al coroanei.
Portaltoiul franc asigură o mai bună uniformitate a pomilor în plantaţie, dar
creşte mai greu în pepinieră, unii puieţi nu ajung la grosimea standard de altoire în
câmpul I, spre deosebire de corcoduş care depăşeşte această grosime. De aceea,
prunului i se va lăsa la rărire un spaţiu mai mare, iar corcoduşul va fi lăsat mai des.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Organizarea teritoriului şi lucrările premergătoare sunt asemănătoare cu a
celorlalte specii. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi:
-“Pruni în fâneaţă” de regulă pe pantă mare (peste 30 %) şi chiar pe mici
platouri. Se folosesc soiuri locale, de regulă pe rădăcini proprii, conduşi cu trunchi înalt
şi coroană naturală liberă. Este sistemul cel mai vechi practicat în cultura prunului.
Producţiile sunt mici şi calitativ inferioare, destinate mai ales industrializării.
- Sistemul agro-pomicol se practică în gospodăriile individuale din zona
colinară şi constă în cultivarea unor fâşii mici de teren (0,1-1,0 ha) cu plante
anuale intercalate de pruni şi alte specii de pomi sau arbuşti fructiferi. Se
recomandă mai ales în zonele agroturistice.
- Sistemul familial – reprezentat de grădinile familiale, cu suprafeţe de 0,2-1
ha. Sunt destinate consumului propriu, semiindustrializării şi, într-o mică parte,
comerţului local sau zonal.
- Sistemul de culturi pure – este cel mai predominant în România şi pe plan
mondial. Scopul acestor culturi este comercializarea. Prunul se cultivă în cultură
pură în toate cele trei sisteme: extensiv (clasic), intensiv şi superintensiv.
- Sistemul extensiv este cel mai răspândit la noi în ţară, dar şi pe plan mondial.
Pomii folosiţi sunt de vigoare mare, altoiţi pe corcoduş. Distanţele de plantare sunt mari:
6-7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230-240 pomi/ha. De asemenea, distanţe mai mari
(7 x 7 m) se practică şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor. În acest sistem pomii nu
acoperă tot spaţiul destinat, investiţiile sunt relativ reduse, iar capacitatea de producţie
mică (5-8 t/ha). Există tendinţa de renunţare la acest sistem.
- Sistemul intensiv - a apărut ceva mai târziu (1970). Indiferent de forma de
coroană aleasă, distanţele de plantare pentru acest sistem sunt de 4,5-5 m x 3,5-4
m, chiar 5 x 5 m. Folosirea acestui sistem de cultură la prun implică soiuri şi
portaltoi specifici, iar aceştia să fie în corelaţie cu factorii de mediu.
- Sistemul superintensiv –se află în faza de cercetare. Acest sistem este
diferit de cel de la măr. Soiurile şi portaltoii de prun nu au încă o vigoare foarte
redusă, în plus au şi alte caracteristici de creştere şi fructificare. Se pot obţine
densităţi de 1111-2222 pomi/ha, ceea ce corespund următoarelor distanţe de
plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc.
101
Sistemul de cultură cu densităţi mari de 1000-1500 pomi/ha include obligatoriu
verigi tehnologice specifice, cum ar fi tăierile în verde, realizarea unei anumite structuri a
coroanelor prin tăieri, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Amplasarea prunului în teren se face ţinând seama de cerinţele acestei specii
faţă de factorii ecologici. Pe terenurile cu pantă medie, prunul se amplasează pe
tot versantul, evitându-se văile reci şi excesiv de umede. Pe terenurile cu pantă
mare (15-25 %), prunul se amplasează în treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii
sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele deficitare în precipitaţii puternic
iluminate se amplasează la baza pantei pe expoziţie nordică, estică sau vestică,
unde deficitul hidric este mai redus.
Epoca optimă de plantare a prunului este toamna, după căderea frunzelor, până la
venirea îngheţului. În situaţii deosebite, prunul se poate planta şi primăvara foarte
devreme, imediat ce se poate intra în câmp. Deşi există posibilitatea de a se planta şi în
ferestrele iernii, când temperatura este de peste 2-3oC, nu recomandăm această epocă
datorită riscurilor foarte mari. Datorită faptului că multe soiuri de prun sunt autosterile, iar
cele autofertile dau producţii mai mari în cazul polenizării încrucişate, se recomandă
plantarea în aceeaşi parcelă a 3-4 soiuri cu înflorire apropiată, aproximativ aceeaşi epocă
de maturare şi necesită aceeaşi agrotehnică.
Raportul între soiurile de bază şi cele polenizatoare poate fi de 1:1; 1:2; 1:3
sau 1:4. Soiurile polenizatoare se vor amplasa în aşa fel încât să nu existe o
distanţă mai mare de 25-30 m faţă de cele de bază.
Este important de reţinut faptul că la acelaşi soi diferiţi polenizatori au o
influenţă diferită nu numai asupra producţiei, dar şi asupra raportului
pulpă/sâmbure, conţinutului în substanţă uscată, coloraţiei, a epocii de maturare şi
duratei de păstrare a fructelor.
În acest context recomandăm pentru practică următorii polenizatori pentru
prun (tabelul 15.).
Tabelul 15.
Polenizatorii principalelor soiuri de prun
(după R. Roman)
Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare
Agen Anna Späth, Vinete româneşti, Gras ameliorat, Stanley, Rivers timpuriu.
Anna Spath Vinete româneşti, Gras ameliorat, Vinete de Italia, Agen, Stanley, Valor, Rivers timpuriu
Gras ameliorat Anna Späth, Vinete româneşti, Vinete de Italia
Rivers timpuriu Anna Späth, Agen, Gras ameliorat,Stanley
Tuleu gras Stanley, Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Valor
Tuleu timpuriu Gras ameliorat, Valor, Agen, Stanley, Early rivers, Renclod Althan
Vinete româneşti Anna Späth, Agen, Renclod Althan
Silvia Renclod Althan, Early Rivers, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth
Centenar Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Rencod Althan, Stanley
Diana Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor
Ialomiţa Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Gras ameliorat, Renclod Althan, Anna Späth, Valor
Piteştean Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor
Carpatin Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth
Minerva Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth
Dâmboviţa Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth, Renclod Althan
Pescăruş Anna Späth, Renclod Althan, Stanley

Tăierile la prun reprezintă una din verigile tehnologice esenţiale în


obţinerea producţiei. Tăierile se grupează în două: de formare şi fructificare, fără a
exista o barieră netă între ele.
Tăierile de formare încep odată cu plantarea pomilor şi au ca obiective de
bază următoarele:
- formarea unui schelet viguros şi armonios repartizat;
- garnisirea cât mai rapidă a ramurilor de schelet şi semischelet cu ramuri de rod;
- facilitarea lucrărilor mecanizate etc.
102
Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul
suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida
mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai rapidă a
coroanelor la prun, trebuie valorificată creşterea rapidă din primii ani şi
capacitatea de emitere a lăstarilor anticipaţi. Formarea corectă şi rapidă a coroanei
se realizează foarte bine dacă se îmbină tăierile din perioada de repaus cu
intervenţiile din perioada de vegetaţie care sunt şi cele mai recomandate. Astfel,
perioada de formare a coroanei se poate reduce cu 1 chiar 2 ani.
Tăierile, chiar de formare, în perioadele de tinereţe vor fi foarte reduse,
limitându-se la strictul necesar. Încă din primii ani după plantare multe soiuri
încep să fructifice, iar greutatea fructelor curbează ramurile, mărind unghiul de
inserţie, chiar şi la soiurile cu tendinţă de creştere verticală. De asemenea, la
aceste soiuri se ciupesc lăstarii de prelungire la distanţa de ramificare proiectată,
iar dacă acest lucru nu s-a realizat ramura anuală se va scurta în primăvară.
Formarea unei coroane implică efectuarea câtorva lucrări succesive: alegerea
ramurilor de schelet, proiectarea acestora şi a ramurilor de semischelet. Pentru aceasta se
vor reţine ramurile plasate în poziţiile cele mai corespunzătoare pentru forma de coroană
aleasă. Aceste ramuri se vor scurta cu 10-12 cm, mai sus de locul în care dorim să se
formeze viitoarele ramuri de schelet. Celelalte ramuri, cu poziţii incorecte, se vor suprima
la inel, iar cele de semischelet se scurtează cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor.
După pornirea în vegetaţie se vor plivi toţi lăstarii de prisos, când aceştia au
2-4 cm. La sfârşitul primăverii –începutul verii, când lăstarii au 15-25 cm, se vor
alege alte ramuri de schelet, precum şi ramurile de semischelet formate pe
ramurile alese anterior. Ceilalţi lăstari se ciupesc sau se răresc lăsând numai pe cei
dispuşi bilateral altern-exterior, cu punctele de inserţie la 15-20 cm. Operaţiile se
continuă până la formarea completă a coroanei.
La soiurile din grupa Tuleu cu lemnul fragil, unghiurile de ramificare vor fi de 45-
55o pentru a evita dezbinarea ramurilor sub greutatea fructelor. Drajonii sau lăstarii din
colet formaţi se vor elimina cât mai devreme, pentru a nu concura pomul.
Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea
semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele
vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri,
pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc.
Tăierile se vor face diferenţiat, în raport cu vârsta pomilor, starea lor
fiziologică, specia şi soiurile. Prin tăieri se vor îndepărta ramurile uscate şi rău
plasate. Ramurile roditoare se vor rări numai în anumite situaţii. La pomii intraţi
în prima perioadă de rodire, unde se manifestă scăderea potenţialului de creştere,
este necesar ca la 3-4 ani să se efectueze tăieri uşoare de reducţie, prin scurtarea
ramurilor de schelet în lemn de 2-3 ani, deasupra unei ramuri de garnisire.
Cu prilejul acestor tăieri se vor păstra ramurile buchet şi ramurile de garnisire care nu
depăşesc lungimea de 30 cm. Dacă sunt prea dese, se înlătură cele mai slabe. Ramurile de
garnisire care nu depăşesc 60 cm şi au unghiul de ramificare 50-55o se scurtează la 8-10
muguri, iar cele mai lungi cu unghi de ramificare mic se palisează în poziţie orizontală sau
se scurtează la 8-10 muguri, de asemenea, cele de prelungire se scurtează la 1/3-1/2 din
lungimea lor. La prun se aplică tăieri de corecţie în cazul când pomii nu au fost tăiaţi anual
sau la cei tăiaţi necorespunzător. De asemenea, în perioada de declin se efectuează tăieri de
reîntinerire mai severe la nivelul scheletului.
Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod solul se
poate cultiva cu legume, mazăre, fasole, cartofi, căpşuni etc., realizându-se culturi
intercalate. De asemenea, un alt mod de întreţinere a solului este cel cu
îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi, obligatoriu, solul se va menţine ca ogor
lucrat pe o bandă lată de 1,5-2,0 m.
103
În plantaţiile pe rod solul se va întreţine în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi de panta
terenului. Astfel, în zonele de stepă este recomandat ogorul lucrat, în timp ce în zonele
colinare cu precipitaţii suficiente intervalele dintre rânduri pot fi înierbate, iar iarba cosită de
2-3 ori şi folosită ca mulci. Lucrările solului (arătura) se va efectua la 12-15 cm, iar
discuirea sau cultivarea la 8-10 cm. Un sistem care a dat rezultate în cultura prunului este
erbicidarea pe rândul de pomi. În această situaţie se vor elimina în prealabil toţi drajonii sau
lăstarii din colet. Erbicide folosite în cultura prunului sunt: Gesatop 50 WP = 6+10 kg/ha,
Caragard 450 =6-8 kg/ha, Gramoxone = 3-5 l/ha, Devrinol 50 W = 7-8 kg/ha, Starone 250
= 5 kg/ha, Roundup 3-4 kg/ha, Fusilade 4 l/ha, Nabu EC = 4-5 l/ha, Focus ultra 3-4 kg/ha,
Galant 4-5 kg/ha, Targa 10 BC = 4-5 kg/ha etc.
Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică
importantă dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri
mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate. Nivelul fertilizării se stabileşte în funcţie
de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, textură, regimul de
precipitaţii, producţia planificată etc. Analiza de sol şi diagnoza foliară sunt
principalele determinări ce conduc la date certe privind fertilizarea.
La un hectar de prun cu 500 pomi şi o producţie de 15 tone anual se extrage
din sol: 47 kg N, 12 kg P2O5, 72 kg K2O, 64 kg CaO, 13 kg MgO. Din aceste
cantităţi extrase definitiv din sol se regăsesc numai o parte în substanţele minerale
conţinute în fructe şi lemnul nou, şi anume de: 18 kg N, 6 kg P 2O5, 40 kg K2O, 33
kg CaO şi 6 kg MgO la hectar. Diferenţa dintre cele două grupe de cifre ajunge
din nou în sol prin frunzele şi fructele căzute.
După M. Gautier, conţinutul optim al frunzelor în elemente nutritive este de:
N = 2,13-2,40 %; K2O = 1,98-2,82 %; CaO = 1,79-2,25 %; Mg = 0,37-0,43 %;
Mn = 55-80 ppm; B = 33-36 ppm; Zn = 17-21 ppm. Pentru a compensa aceste
cosumuri, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de 100-120 kg N/ha, 60-70
kg P/ha, 100-120 kg K/ha şi odată la 3-4 ani 30-40 t gunoi de grajd. Aceste doze
se corelează cu elementele prezentate anterior.În plantaţiile tinere aceste doze se
reduc cu 1/3 până la 1/4
Intensitatea maximă a absorbţiei rădăcinilor prunului are loc când
temperatura solului este de 16-18oC. La temperaturi mai mici absorbţia se reduce
şi se opreşte sub 2oC. De asemenea, activitatea rădăcinilor scade şi pe măsura
creşterii temperaturii solului peste 18-20oC. Umiditatea optimă a solului pentru
activitatea rădăcinilor prunului este de 60-80 % din capacitatea de câmp.
Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într-o singură
repriză, toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi administrate şi
iarna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor este mult diminuat.
Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2-3 reprize, în funcţie de
permeabilitatea pentru apă a solului şi regimul pluviometric. Pe solurile greu
permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu un conţinut mai mare de 35
% argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se aplică toamna şi 1/3 primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile, 1/3 din doza de azot se
aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de pornirea în
vegetaţie şi 1/3 la începutul creşterii intense a lăstarilor.
Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi semănate
toamna şi încorporate în luna mai. În plantaţiile clasice menţinute înţelenite, în
care îngrăşămintele pentru pomi se aplică local, intervalele dintre pomi care
rămân nelucrate se fertilizează suplimentar cu 50 kg N/ha după fiecare coasă.
Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu
mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în regiunile moderat umede (550-
650 mm annual), dacă din acestea cel puţin 200-250 mm nu cad în lunile mai, iunie şi
iulie. În aceste situaţii se vor aplica 3-4 udări cu 20-30 l apă la fiecare pom sau 3-4 udări
104
cu 350-450 m3/ha pentru ca apa să ajungă la 20-60 cm, zona de creştere a majorităţii
rădăcinilor absorbante şi să asigure 60-80 % din capacitatea de câmp.
Perioadele critice în aprovizionarea prunului cu apă sunt: după înflorit, în
faza de întărire a sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă; după recoltare se face
udarea de aprovizionare. Prin irigare creşte cantitatea şi calitatea producţiei şi
previne debilitarea pomilor.
Asigurarea agentului polenizator este o măsură eficientă mai ales în condiţiile în care
prin aplicarea tratamentelor fitosanitare o mare parte din entomofauna naturală
polenizatoare este distrusă. În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri de rod,
înfloresc abundent, sunt interfertile; însă nu are loc polenizarea din lipsa agentului
polenizator nici fecundarea nu are loc, iar producţiile sunt mici. Asigurarea agentului
polenizator se face prin introducerea în plantaţie a 2-3 stupi cu albine la hectar.
Normarea producţiei. Din descrierea soiurilor de prun s-a putut constata că
multe dintre acestea au tendinţa de a se supraîncărca cu rod. Acest fenomen
conduce la obţinerea unor producţii foarte mari cantitativ, dar slabe calitativ, cu
efecte negative asupra valorificării. În plus, în anul respectiv, pomii vor diferenţia
puţini muguri de rod pentru anul următor instalându-se astfel periodicitatea de
rodire. De asemenea, la soiurile din grupa Tuleu cu ramuri fragile, acestea –
adesea se rup sub greutatea fructelor compromiţând viitorul pomului.
Evitarea supraîncărcării cu fructe a pomului se poate realiza prin două
măsuri mai importante: efectuarea ritmică şi corectă a tăierilor şi rărirea fructelor.
Referitor la prima măsură precizăm că în anii în care pomii sunt supraîncărcaţi cu
rod se vor efectua tăieri severe, dominate în primul rând de scurtări, iar în anii cu
puţini muguri floriferi tăierile vor fi mai reduse, acestea realizându-se prin răriri.
Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor de fructificare pomii rămân cu o producţie
foarte mare, atunci aceste măsuri vor fi completate cu răritul fructelor. Există mai multe
metode de rărit a fructelor, dar singura care se justifică economic este cea chimică.
5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - reprezintă un segment vital în
tehnologia de cultură a prunului. Nerespectarea acestei verigi tehnologice poate
compromite total producţia din anul respectiv, dar şi din anii următori.
Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea
fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar
dintre dăunători: viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele
– care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2-3
tratamente în perioada de repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie
conform tabelului 16.
Tabelul 16
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor prunului
Nr.
Fenofaza Boli şi dăunători de combătut Pesticidele folosite Observaţii
crt.
0 1 2 3 4
1 Repaus Păduchele din San José Carbetox 37CE (0,8-1,0 %), Polisulfură de
vegetativ (Quadraspidiotus perniciosus): bariu (6,0 %)
Păduchii testoşi ai prunului;
Ouă de păianjeni,
2 Umflarea Păduchele din San José US 1 (1,5 %)
mugurilor (Quadraspidiotus perniciosus),
(aprilie I-II) Ouă de acarieni
Monilioză (Monilinia laxa, Turdacupral (0,5 %)
Monilinia fructigena), Captadin 50 PU (0,25 %)
Ciuruirea frunzelor (Stigmina Polibar (1,0 %)
carpophila)
105
3 Înfoierea Insecte defoliatoare (Orgya sp., Turdacupral (0,5 %)
corolei, cotari); Monilioză; (Monilinia Captadin 50 PU (0,25 %)
buton alb laxa, Monilinia fructigena), Polibar (1,0 %)
(aprilie II-III) Ciuruirea frunzelor (Stigmina
carpophila bacterioze
4 Începutul Monilioză (Monilinia laxa, Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2
scuturării Monilinia fructigena %),; Dithane M 45 (0,2 %); Captadin 50 PU
petalelor Ciuruirea frunzelor (0,25 %)
(aprilie III- (Stigmina carpophila)
mai I) Pătarea roşie a fructelor
(Polystigma rubrum)
insecte defoliatoare (Orgya Zolone 35 EC (0,2 %); Onefon 80 (0,15%);
antiqua, Malocosoma neustria, Sintox 25 EC (0,25%); Nurelle D (0,075 %);
Chematobia brumata,Hybernia Fastac (0,02%); Karate (0,02 %) sau Talstar
defoliaria) (0,04%)
Acarieni, păduchi de frunză,
viespea sâmburilor de prun
(Eurytoma schreineri)
5 Fructul cu Ciuruirea frunzelor Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP
diametrul de (Stigmina carpophila) (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50
0,5-1,0 cm Pătarea roşie a fructelor PU (0,25%)
(mai / II-III) (Polystigma rubrum)
viespea sâmburilor de prun Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC
(Eurytoma schreineri) (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%),
Viermele prunelor, G1 Decis 2,5 EC (0,03 %); Sintox 25 EC
(Cydia funebrana) (0,2%); Carbetox 37 EC (0,5%)
6 Fructul cu Pătarea roşie a fructelor Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP
diametrul (Polystigma rubrum) (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50
1,0-1,5 cm Ciuruirea frunzelor PU (0,25%); Mancozeb 80 WP (0,2%);
(15-20 iunie) (Stigmina carpophila) Polyram DF (0,2%); Vondozeb 80 WP
(0,2%)
Păduchele din San José Ecalux S (0,1%), Reldan 40 EC (0,15 %);
(Quadraspidiotus perniciosus), Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC
(0,2%)
7 Fructul cu Pătarea roşie a fructelor Dithane M45 (0,2 %),
diametrul (Polystigma rubrum) Folpan 50 WP (0,2 %), Sancozeb 80 WP
2,0-2,5 cm Ciuruirea frunzelor (Stigmina (0,2 %)
(iulie / I) carpophila)
Monilioză Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP
(Monilinia laxa, Monilinia (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45
fructigena (0,2%)
Viermele prunelor, G2 Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC
(Cydia funebrana), (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%);
omizi defoliatoare Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC
(0,015%)
Acarieni (Panonychus ulmi, Neoron 500 EC (0,1 %); Kelthane 18 EC
Tetranychus urticae, B. (0,2%); Omite 50 WP (0,2%); Sanmite 20
rubrioculus) WP (0,05%)
8 Fructul cu Monilioză Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP
diametrul (Monilinia laxa, Monilinia (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45
3,0-3,5 cm fructigena (0,2%)
(iulie/II-III) Viermele prunelor, G2 Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15
(Cydia funebrana), %); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04 %); Decis 2,5
omizi defoliatoare EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%),
Talstar 10 EC (0,04%)
9 Fructe intrate Monilioză (Monilinia laxa, Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP
în pârgă (20- Monilinia fructigena (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%)
24 august) Păduchele din San José, G2 Ecalux S (0,1%); Numai la
(Quadraspidiotus perniciosus), Reldan 40 EC (0,15%); Carbetox 37 EC soiurile
(0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%); Pirinex 48 timpurii
EC (0,2 %); Imidan 50 WP (0,2%)

5.8. Particularităţile maturării şi recoltării prunelor


Maturarea prunelor reprezintă faza de dezvoltare în care procesele de
creştere, biochimice şi fiziologice; ajung la un nivel caracteristic care le fac
106
edibile în momentul recoltării sau după aceea. În această fenofază au loc
modificări ale culorii, fermităţii, gustului şi aromei prunelor.
Ca şi la alte fructe, şi la prune există mai multe grade de maturare: prepârga, pârga,
maturitatea de recoltare, maturitatea de consum, maturitatea fiziologică, postmaturarea.
Maturitatea de recoltare reprezintă momentul în care fructele desprinse de pe plantă
îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele
au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune,
acest moment trebuie să fie cât mai apropiat de momentul optim de consum. În această
fază se recoltează soiurile destinate exportului sau transportului la mari distanţe. Soiurile
de prun destinate consumului în stare proaspătă au maturitatea de recoltare cu cel mult 3-
4 zile înainte de maturitatea de consum. Dacă sunt recoltate mai devreme, prunele nu-şi
mai desăvârşesc maturarea, iar gustul lor rămâne deficitar. Recoltate mai târziu prunele
devin sensibile la manipulare şi transport, îşi pierd fermitatea structo-texturală şi sunt uşor
atacate de boli sau deranjamente fiziologice.
Maturitatea de consum reprezintă momentul în care prunele realizează un echilibru
biochimic optim, cu un gust, structură, textură şi arome corespunzătoare calităţilor gustative
maxime. La maturitatea de consum se recoltează soiurile de prune destinate consumului proaspăt
local, precum şi cele destinate deshidratării şi industrializării inclusiv sub formă de alcool.
Pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează manual cu tot cu
peduncul, fără a îndepărta pruina. Fructele se aşază în ambalaje cu capacităţi mici de 5-6
kg, care se vor aşeza în locuri umbrite. Sortatul se face direct din pom. Pentru
industrializare, prunele se pot recolta şi mecanizat prin scuturarea cu ajutorul
vibratoarelor şi preluare pe prelate. Pentru aceasta, distanţele de plantare vor fi mărite (7
x 7 m), vor fi alese soiurile cu desprinderea uşoară a fructelor, eventual se vor aplica
tratamente cu produse care să favorizeze desprinderea.

Teste de autoevaluare
1. Care sunt principiile de bază în tăierile de întreţinere şi fructificare la prun.
2. Clasificaţi soiurile de prun după comportarea lor în procesul polenizării.
3. Cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare soiurile de prun Tuleu
gras, Centenar, Renclod Althan, Tuleu timpuriu, Superb?
4. Care este cauza autosterilităţii soiurilor de prun?
5. Precizaţi distanţele de plantare şi densităţile ce se realizează într-o plantaţie
intensivă de prun.
6. Care este sistemul de întreţinere a solului în plantaţiile de prun, amplasate pe
terenuri cu panta mai mare de 8% în zonele cu precipitaţii peste 650 mm
anual?

Rezumat
Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin
specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean.
Sortimentul de prun din România curpinde 32-35 soiuri, din care 23-25 soiuri
româneşti. De perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii, datorită cererii mari pe
piaţa internaţională.
Creşterea sistemului radicular la prun este influenţată de portaltoi, soi, tipul
de sol şi sistemul de întreţinere.
Mulţi portaltoi de prun franc au proprietatea de a emite drajoni, fenomen
dăunător în plantaţie.
Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor
la ger şi secetă.
107
În ce priveşte comportarea soiurilor de prun în procesul polenizării şi
fecundării, acestea se grupează astfel: autofertile (autocompatibile), autosterile
(autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în funcţie de
natura polenului
Cerinţele faţă de lumină ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele mai
mari cantitativ şi calitativ s-au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii bine
expuşi.
Faţă de temperatură, cerinţele prunului sunt moderate, această specie
reuşind bine în zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11oC.
Prunul şi, în special, soiurile europene sunt pretenţioase faţă de regimul
hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în care cad anual 600-700 mm,
din care 200-250mm în lunile mai, iunie şi iulie.
Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine
aproape pe toate tipurile de sol
Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special
plum-pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi.
Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi:- Sistemul extensiv
(distanţele de plantare sunt mari: 6-7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230-240 pomi/ha);
- Sistemul intensiv (4,5-5 m x 3,5-4 m, chiar 5 x 5 m; Sistemul superintensiv (se
pot obţine densităţi de 1111-2222 pomi/ha, ceea ce corespund următoarelor
distanţe de plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc.
Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul
suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida
mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire
Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea
semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele
vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri,
pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc
Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă
dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin
fertile, subţiri, chiar erodate. Astfe, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de
100-120 kg N/ha, 60-70 kg P/ha, 100-120 kg K/ha şi odată la 3-4 ani 30-40 t
gunoi de grajd.
Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu
mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale..
Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea
fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar
dintre dăunători: viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele
– care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2-3
tratamente în perioada de repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie.
Maturitatea de recoltare reprezintă momentul în care fructele desprinse de pe plantă
îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele
au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune,
acest moment trebuie să fie cât mai apropiat de momentul optim de consum.

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 276-303
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 82-100
Cociu V., şi colab., 1997 -prunul. Editura Conphys, Bucureşti, pag. 211-279
108
Tema 6

CULTURA CIREŞULUI

Cerasus avium L. Monch, Fam. Rosaceae


Subfam. Prunoideae

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
CUPRINS
6.1. Importanţa culturii
6.2. Originea şi aria de răspândire
6.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
6.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale cireşului
6.5. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici
6.6. Particularităţi tehnologice
6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
6.8. Particularităţile maturării şi recoltării cireşelor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 6

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale cireşului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării cireşului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

6.1. Importanţa culturii


Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de
însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în
România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic.
Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat
în vitamine, săruri minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre
cele mai eficiente activităţi comerciale.
Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării
industriale sub formă de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi
alcoolice, produse de cofetărie, patiserie etc.
Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul mediu în
zahăr total (glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte componente ocupă o
poziţie intermediară: substanţă uscată 10,79-24,70%, zahăr total 7,7-16,8%, aciditate
totală 0,49-1,36%, substanţe tanoide 0,6-1,3%, substanţe pectice 0,06-0,36 %, substanţe
proteice 0,56-1,63%, substanţe minerale 0,19-0,62% (după Pomologia României, 1965),
vitaminele: C (6,51 mg %), A (0,5 mg %), B1 0,05 mg %, E 2,24 mg %; săruri minerale:
Ca 10,0 mg %, K 170,0 mg %, P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg%.
109
Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ
simplă, produce mult şi constant.
Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală
şi până la peste 800 m altitudine.
Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia
florilor, longevitate etc., Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei.
Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind
folosit cu succes la tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc.
Pe piaţa de fructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip
“bigarreau”, de culoare roşie-strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde,
rezistente la crăpare, transport şi depozitare temporară, cu masa de peste 7-8 g.
6.2. Originea şi aria de răspândire
Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L. (2n =2x=16).
Această specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de
unde s-a răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai întâlneşte în Iran, China,
Rusia, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sudul şi estul Europei. După alţi autori
(Olden, 1967; Watims, 1976), forma diploidă a genului Prunus a apărut spontan în Asia
Centrală, iar din această specie ancestrală au derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov
(1959) susţine că cireşul şi vişinul s-au format în zonele înalte ale Orientului Apropiat.
Hedrick (1915) şi Kolesnikov (1959) consideră că varietatea italică a cireşului prezintă o
arie mai largă de răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în
Asia şi chiar Africa de Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea
Caspică, respectiv Balcani, Asia Mică şi Transcaucazia.
Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 4000-
6000 de ani î.Hr., iar cireşul era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă.
Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar Plinius
(23-79 d.Hr.), în “Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai reprezentative:
Juniana (cu maturare timpurie), Duriana (fructe pietroase), Juliana, Tricolor etc.
În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40-60o latitudine nordică, dar
izolat se întâlneşte pe toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 %
din producţia mondială, urmată de Asia, America de Nord, Oceania, Africa şi
America Centrală (tabelul 16.).
Tabelul 16.
Producţia de cireşe la nivel mondial (t)
(Buletin F.A.O., 1999)
Continentul 1997 1998 1999
TOTAL d.c. 1.616.006 1.605.542 1.663.257
Europa 740.422 762.212 816.564
Asia 618.034 597.464 600.993
America de Nord 209.100 194.700 194.700
Oceania 9.000 8.350 8.400
Africa 7.497 10.496 10.280
America Centrală 1.109 600 600

După cum se constată, producţia mondială de cireşe depăşeşte 1,6 milioane


tone, aceasta obţinându-se de pe cca 300.000 ha.
În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa,
România, Spania, Grecia ş.a. (tabelul 17.).
110
Tabelul 17.
Producţia de cireşe la nivel european (t)
(Buletin F.A.O., 1999)
Ţara 1997 1998 1999
TOTAL d.c. 740.422 762.212 816.564
Germania 64.300 122.053 136.800
Italia 114.232 117.184 117.184
Franţa 66.000 35.300 76.500
România 73.835 77.920 63.373
Spania 64.400 52.900 52.500
Grecia 43.048 47.284 47.284

În România se cultivă cca 7.150 ha, cea mai mare parte în sectorul
particular, de pe care se obţine o producţie de 63 mii tone (tabelul 18.).
Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Botoşani, Bacău,
Neamţ, Arad. Dinamica producţiei este descrescătoare datorită reducerii suprafeţelor,
îmbătrânirii plantaţiilor, replantări puţine, tehnologii deficitare.
Tabelul 18.
Principalele judeţe producătoare de cireşe din România
(Branişte şi Drăgoi, 1999)
1996
Judeţul 1991
Tone %
TOTAL d.c. 49.600 50.300 100
Iaşi 5.199 7.802 15,5
Galaţi 1.854 6.203 12,3
Vrancea 4.653 5.101 10,1
Vaslui 3.506 4.374 8,7
Botoşani 6.876 4.620 8,2
Bacău 3.144 4.021 8,0
Neamţ 3.211 3.877 7,7

5.3. Sortimentul de soiuri


Cireşul este o specie cu o mare variabilitate genetică, ceea ce a condus la
formarea sau crearea multor soiuri atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. De altfel,
la cireş, soiul este principalul factor de progres al culturii, deoarece soluţiile tehnologice
cu adevărat noi care imprimă o agroproductivitate superioară sunt puţine.
Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, 1145 dintre acestea
fiind inventariate de Hedrik încă din anul 1915, puţine dintre ele au o reală valoare
economică şi un larg areal de răspândire.
Analizând sortimentul, se poate constata că alături de soiurile valoroase ca
Van, Stella, Bigarreau, Napoleon, Ulster ş.a., fiecare stat cultivă soiuri specifice
condiţiilor agroecologice şi tradiţiei locale.
Privit în ansamblu, sortimentul din ţările mari producătoare este dominat de
soiuri cu fructe de tip “Bigarreau”, destinate consumului în stare proaspătă şi de
tip “Napoleon” pentru prelucrare industrială (Sannier, 1989). Analizând soiurile
nou pătrunse în sortiment, remarcăm orientarea către soiuri cu fructe mari, de
culoare roşie-strălucitoare, cu impact vizual asupra consumatorului.
Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins,
Sunburst) pentru care există un mare interes.
Absenţa din sortimentul recomandat a soiurilor de tip “compact”, cu volum
mic de coroană, vine să confirme, o dată în plus, că cele obţinute până acum au
deficienţe mari comerciale, chiar dacă pomii au vigoare mică.
111
În România, până în anul 1965, majoritatea soiurilor erau autohtone, foarte
vechi sau de provenineţă germană. În prezent, sortimentul cuprinde 43 soiuri,
majoritatea noi, din care 37 sunt româneşti şi 6 sunt străine, majoritatea cu fructe
dulci, dar şi amare, destinate industrializării.
Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o
perioadă de 60-70 zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie.
Soiul ideal, care să satisfacă interesele cultivatorilor, tehnologilor,
comercianţilor şi consumatorilor, deopotrivă şi de-a-ntregul, nu a fost creat şi
continuă să fie dezideratul tuturor programelor de ameliorare genetică
(Zwintscher, 1973, V. Cociu, 1990).
Soiuri cu fructe dulci
1. Rivan – soi originar din Suedia, introdus în sortimentul nostru în 1991. Pomul
este semiviguros, formează coroane larg-piramidale, este precoce şi productiv. Fructele
sunt mari pentru un soi timpuriu (5,5 - 6 g), cordiforme, de culoare roşu-deschis, cu
pieliţa subţire. Pulpa este semipietroasă, dulce-acidulată, roz-deschis, plăcută la gust.
Maturarea: din ultima decadă a lunii mai, până în prima decadă a lunii iunie.
2. Scorospelka – soi ucrainean, obţinut în 1934, inclus în sortimentul românesc
în 1991. Pomul este de vigoare medie spre mare, cu coroana globuloasă, rodeşte
preponderent pe buchete de mai, este productiv, rezistent la secetă, ger, boli şi
dăunători. Fructul este mijlociu (4,5 - 5,5 g), cordiform-alungit, fără brazdă ventrală,
dulce-acidulat, roşu-deschis, sensibil la crăpare în condiţii de precipitaţii în perioada de
pârgă. Pulpa este roz, de consistenţă medie, suculentă, conţine 14 % zahăr. Maturarea:
ultima decadă a lunii mai.
3. Ponoare – soi românesc omologat în 1989 la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Pietroase negre de Odessa x Ramon Oliva), de vigoare mijlocie-mare, cu coroana larg-
piramidală, produce abundent şi constant. Fructul de mărime submijlocie (5,0 - 6,4 g),
culoare roşie, pulpa semipietroasă, suculentă, gust dulce, uşor acidulat. Se recomandă
pentru zonele nordice şi vestice ale ţării. Maturarea: ultima decadă a lunii mai.
4. Cetăţuia – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari),
omologat în anul 1999, este de vigoare mijlocie, fructifică preponderent pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai, rezistent la ger şi secetă, foarte sensibil la crăpare în anii
ploioşi. Fructul este de mărime mijlocie (5,9 g), reniform-aplatizat, cu punctul stilar
adâncit, culoarea este roşu-închis, spre negru, pulpa roşie, semipietroasă, aproape
crocantă, cu sucul slab colorat. Maturarea: ultima decadă a lunii mai.
5. Sublim – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Muncheberger fruhe
x Bigarreau Moreau), omologat în 2006, este de vigoare mare, cu port etalat, produce
moderat, însă fructele sunt foarte aspectuase. Fructul este mare (7 g), sferic-aplatizat, cu
punctul stilar uşor adâncit, de culoare roşu-purpuriu, cu numeroase lenticele mijlocii.
Pulpa este roşie, fermă, suculentă, cu gust dulce-acidulat, foarte plăcut. Maturarea:
prima decadă a lunii iunie.
6. Roşii de Bistriţa – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x
Ramon Oliva), omologat în 1978, este semiviguros, cu fructificare pe ramuri mijlocii
şi buchete de mai, cu coroană piramidală până la globuloasă. Soi rezistent la ger,
tolerant la antracnoză şi monilioză, are o mare plasticitate ecologică ridicată. Fructul
este ovoid, de greutate medie (5,2 g), roşu-închis, lucios. Pulpa este semipietroasă,
de culoare roz-roşie, dulce, plăcut acidulată, cu sucul slab colorat, semiaderentă.
Maturarea: primele decade ale lunii iunie.
7. Superb – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Boambe de
Cotnari x Thurn und Taxis), omologat în 2002, de vigoare mijlocie, coroana
globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, este productiv.
112
Fructul este mare (7 g), tronconic, colorat în roşu-aprins, pulpa pietroasă, roz, cu
gust dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
8. Iva – soi românesc omologat în 1994 la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon
Oliva), este semiviguros, cu coroana piramidală până la globuloasă, fructificare
preponderentă pe buchete de mai, cu rezistenţă bună la ger, tolerant la principalele boli.
Fructul este mijlociu spre mare (6,5 - 7,3 g), aplatizat, de culoare roşu-purpuriu. Pulpa
este semipietroasă, roşie, mediu suculentă, cu sucul colorat în roz. Are afinitate bună la
altoire cu cireşul şi vişinul. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
9. Golia – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari),
omologat în 2001, de vigoare mică, cu o coroana globuloasă, fructifică în special
pe buchete de mai, este foarte productiv. Fructul este mare (8 - 9 g în primii ani de
rodire şi 7,5 - 8 g în plină rodire), cordiform-alungit, cu punctul stilar adâncit.
Epiderma este de culoare roşu-închis, lucioasă, rezistentă la crăpare. Pulpa
pietroasă, crocantă, suculentă, roşie, potrivit de dulce, uşor acidulată. Maturarea: a
doua decadă a lunii iunie.
10. Cătălina – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari),
omologat în 2001, de vigoare medie, produce mult şi constant, este rezistent la ger şi
secetă. Fructul este mijlociu spre mare (6,8 - 7,8 g), cordiform-alungit, cu punctul stilar
adâncit, roşu-intens. Pulpa este roşie, semipietroasă, suculentă, potrivit de dulce, uşor
acidulată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie.
11. Ana – soi românesc omologat în 1999 la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x
Ramon Oliva), semiviguros, fructifică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, se
comportă bine la altoirea pe cireş franc şi pe vişin. Fructul este de mărime
mijlocie (6,5 g), sferic-aplatizat, roşu-purpuriu, lucios. Pulpa este semicrocantă,
roşie, suculentă, cu gust dulce acrişor, aderentă la sâmbure. Maturarea: a doua
decadă a lunii iunie.
12. Ştefan – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat
în 2006, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger, secetă şi crăparea fructelor.
Fructul este mare (7,7 - 8,1 g), cordiform-aplatizat, epiderma este culorată în roşu-brun, pulpa
roşie, pietroasă, suculentă, potrivit de dulce, neaderentă, sucul colorat. Maturarea: a doua
decadă a lunii iunie.
13. Tentant – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni
(Germersdorf x Schneiders Spate), omologat în 1996, semiviguros, cu coroana
globuloasă, fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii.
Fructul este mediu (6,5 g), cordiform, de culoare roşu-închis, cu un mucron în
punctul stilar, pulpa pietroasă, crocantă, dulce, sâmburele de mărime medie.
Maturarea: jumătatea lunii iunie.
14. Lucia – soi românesc, omologat în anul 2007 la SCDP Iaşi, de vigoare
mică spre mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger, secetă şi crăparea
fructelor, fructifică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Fructul este foarte mare,
cordiform, uşor alungit, de culoare roşu-brun. Pulpa este pietroasă, dulce, slab
acidulată, rezistentă la crăpare, neaderentă, cu sucul colorat. Maturarea: a doua
decadă a lunii iunie.
15. Izverna – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Ramon Oliva x
Germersdorf), omologat în 1989, de vigoare medie, coroană piramidală, productiv,
intră pe rod în anii 5-6 de la plantare, este recomandat pentru zonele de sud şi vest ale
ţării. Fructul este de mărime medie (6 - 7,5 g), sferic, cu epiderna de culoare roşu-
închis, rezistentă la crăpare. Pulpa este pietroasă, dulce, slab acidulată, neaderentă,
conţine 17 % substanţă uscată. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
16. Iaşirom – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de
Cotnari), omologat în anul 2006, de vigoare mijlocie, cu port erect, rezistent la
ger, secetă şi crăparea fructelor, rodeşte abundent şi constant. Fructul este mare
113
(7,7 - 8,1 g), cordiform-aplatizat, cu punctul stilar alungit, epiderma de culoare
roşu-brun, pulpa roşie, pietroasă, suculentă, potrivit de dulce, sucul colorat.
Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
17. Tereza – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Ebony), omologat în anul
2006, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce, rodeşte abundent şi constant, este
rezistent la ger şi secetă. Fructul este mare (7,5 - 7,8 g), cordiform-aplatizat, cu punctul
stilar alungit, epiderma de culoare roşu-închis, lucioasă, rezistentă la crăpare. Pulpa este
roşie, cu sucul intens colorat, pietroasă, suculentă, dulce, uşor acidulată. Maturarea: a
doua decadă a lunii iunie.
18. Radu – soi românesc omologat în anul 2007 la SCDP Iaşi, semiviguros,
precoce, foarte productiv, este rezistent la ger şi secetă şi crăparea fructelor;
fructifică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Fructul este de mărime mare (7,5 -
8 g), reniform, roşu-închis, cu pedunculul scurt. Pulpa este dulce, slab acidulată,
pietroasă, cu sâmburele mic, detaşabil. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
19. Clasic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Bigarreau
Dönissen x Hedelfinger), omologat în 1996, de vigoare medie, cu coroana
globuloasă şi fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii.
Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (5,5 g), galben,
aplatizat, uşor alungit, cu pulpa pietroasă, dulce, destinat în exclusivitate industriei
alimentare (compot). Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
20. Colina – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Pietroase
negre de Odesa x Germersdorf), omologat în anul 1989, de vigoare medie, cu
coroana larg piramidală, produce abundent şi constant. Intră pe rod începând cu
anul 5 de la plantare, se recomandă pentru zonele de vest şi sud ale ţării. Fructul
de mărime medie (6,0 - 6,5 g), este sferic, roşu-închis, pulpa pietroasă, dulce-
acidulată, sâmburele mic, neaderent. Maturarea: după 15 iunie.
21. Bucium – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de
Cotnari), omologat în 2006, de vigoare mijlocie, rezistent la ger, secetă şi crăparea
fructelor, este precoce şi productiv. Fructul este mare spre foarte mare (8 – 8,5 g),
cordiform-aplatizat, cu punctul stilar adâncit, epiderma de culoare roşu-închis,
lucioasă, pulpa roşie, fermă, suculentă, sucul intens colorat. Maturarea: decadele a
doua şi a treia ale lunii iunie.
22. Cerna – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în anul
1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, pletoasă, cu unghiuri de ramificare mari,
fructificare predominantă pe buchete de mai, cu frunziş verde-deschis bogat, se
autoumbreşte, produce moderat, dar constant. Fructul este mare (7,5 - 8 g) în primii ani şi
mijlociu (6,5 - 7 g) în plină rodire, formă tronconică, coloraţie roşu-aprins, pedunculul
submijlociu, pulpa pietroasă, dulce-acidulată. Este foarte sensibil la crăpare. Maturarea:
prima parte a lunii iunie.
23. Oana – soi românesc, obţinut la SCDP Iaşi, omologat în anul 2007, de
vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger, secetă şi boli, fructifică pe
ramuri mijlocii şi buchete de mai. Fructul este mare (7 - 8 g), sferic, uşor aplatizat,
roşu-închis. Pulpa este dulce, slab acidulată, fermă, neaderentă, cu sucul colorat.
Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
24. Simbol – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Bigarreau
Dönissen x Germersdorf), omologat în anul 1996, de vigoare medie, cu coroana
piramidală şi ramuri de schelet groase, produce abundent şi constant. Fructul este
de mărime medie (6,7 g), cordiform-aplatizat, uşor alungit, de culoare galbenă,
pulpa pietroasă, dulce-acidulată. Se recomandă pentru compot. Maturarea: ultima
decadă a lunii iunie.
25. Severin – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Thurn und Taxis x
Germersdorf), omologat în anul 1993, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana
114
piramidală, fructificare predominantă pe buchete de mai, tolerant la atacul bolilor
(Cocomyces, Monilinia). Produce mult şi constant. Se recomandă pentru toate zonele de
cultură ale cireşului. Fructul este mare (8-10 g), tronconic, roşu-purpuriu, cu pieliţa
elastică. Pulpa este pietroasă, suculentă, cu gust dulce, plăcut şi cu sucul colorat.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie.
26. Roze – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Bigarreau
Dönissen), omologat în 1994, de vigoare medie, cu coroana globuloasă, fructificare
preponderentă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu rezistenţă ecologică bună,
tolerant la antracnoză şi monilioză. Este precoce şi productiv. Fructul este mediu (5,0 –
6,6 g), ovoidal-aplatizat, roşu-oranj. Pulpa este gălbuie, suculentă, cu sucul incolor,
fermitate medie. Se recomandă a se cultiva în N-E şi centrul Transilvaniei. Maturarea:
decadele a doua şi a treia ale lunii iunie.
27. Maria – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van X Stella), omologat în 1999,
de vigoare medie, formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri mixte şi
buchete de mai, rezistent la ger şi secetă. Este primul soi autoferil românesc. Fructul este
mare (7,4 – 8,3 g), cordiform, uşor alungit şi turtit pe partea ventrală, cu punctul stilar
adâncit, epiderma este roşie-strălucitoare, cu rezistenţă medie la crăpare, pulpa roşie,
fermă, crocantă, suculentă, potrivit de dulce, uşor acidulată, cu sucul colorat. Maturarea:
decadele a doua şi a treia ale lunii iunie.
28. Jubileu-30 – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x
Ramon Oliva), omologat în anul 1978, de vigoare medie, coroana globuloasă, cu
fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, are o bună rezistenţă
la factorii de stress climatic, tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mare
(7,4 g), sferic, uşor turtit, roşu-închis, cu pulpa semipietroasă, suculentă, cu gust
dulce, puţin acidulată, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
29. Stella – soi originar din Canada, obţinut în anul 1968 prin hibridarea
soiurilor Lambert Compact x John Junes Seedling. Soi autofertil cu largă
răspândire în majoritatea ţărilor cultivatoare. Pomul este viguros, formează o
coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod. Este rezistent la ger.
Fructul este mare (7 - 8 g), cordiform, roşu-strălucitor, cu pulpa pietroasă,
crocantă, roşie, dulce-amăruie, plăcută la gust. Este sensibil la crăpare. Maturarea:
ultima decadă a lunii iunie.
30. Van – soi canadian obţinut prin polenizarea liberă a soiului Împărăteasa
Eugenia, în anul 1936. Având o mare plasticitete ecologică se recomandă pentru
toate centrele de cultură. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, coroana larg-
piramidală, este precoce, produce abundent, fiind considerat cel mai productiv soi.
Fructele sunt mari (7 - 8 g), globuloase, uşor aplatizate, roşii strălucitoare. Pulpa
este pietroasă, roz-roşiatică, cu sucul slab colorat, gust dulce-acidulat, de foarte
bună calitate. Pedunculul este scurt (3 cm) şi gros. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
31. Boambe de Cotnari – soi românesc, valoros, răspândit în toată ţara, dar
mai ales în Moldova, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg-piramidală,
garnisită cu buchete de mai în interior şi ramuri mijlocii la periferie. Este rezistent
la ger şi tolerant la principalele boli. Intră mai târziu pe rod, dar produce mult şi
constant. Fructul este mare (6,6 - 8 g), scurt-cordiform, bicolor (galben cu roşu).
Pulpa este alb-gălbuie, pietroasă, dulce, uşor acidulată, foarte bună la gust. Se
pretează atât pentru consum în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare.
Fructele sunt rezistente la transport şi păstrare, cu o sensibilitate medie la crăpare.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
32. Someşan – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon
Oliva), omologat în 1994, semiviguros, cu coroana larg piramidală, cu fructificare
predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Are rezistenţă bună la factorii de
stress climatic, este tolerant la boli. Fructul are greutate medie (6 - 6,5 g), alungit,
115
aplatizat ventral, de culoare purpurie, cu puncte subcutanate rare, puţin vizibile. Pulpa
este semipietroasă, roşie, suculentă, dulce, plăcută la gust şi cu sucul roz. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie.
33. Marina – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Boambe de Cotnari x HC
23/31), omologat în 2001, de vigoare mijlocie, cu port etalat, coroana pomilor este
piramidală, este rezistent la secetă, ger şi crăparea fructelor, mediu rezistent la boli.
Fructul este mare (7,6 – 8 g), cordiform-alungit, cu punctul stilar adâncit,
epiderma este bicoloră, galben cu roşu predominant la maturitatea deplină. Pulpa
este fermă, crocantă, suculentă, de culoare alb-gălbuie, potrivit de dulce, uşor
acidulată, sucul incolor. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
34. Splendid – soi românesc obţinut la SCDP Cluj (Germersdorf-mutageneză
indusă), omologat în 1999, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri
mijlocii, are capacitate mare de producţie, este tolerant faţă de boli. Fructul este mare (7 g),
reniform, roşu-oranj, pulpa pietroasă, suculentă, cu gust dulce, armonios acidulat.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
35. Germersdorf – soi vechi german, cu cea mai largă răspândire în toate zonele de
cultură ale cireşului. Pomul este viguros, longeviv, rustic, cu coroana înalt-piramidală,
fructificare pe buchete de mai. Înfloreşte târziu şi cu intensitate moderată. Fructul este mare
(7,5 g), cordiform-obtuz, uşor turtit dorso-ventral, de culoare roşie, pulpa pietroasă, galben-
albicioasă, gust dulce, uşor acidulat. Pedunculul este de lungime medie. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
36. Hedelfinger – soi vechi german, mult răspândit în cultură, viguros, cu coroana
larg-conică, ramificată, fructifică pe ramuri lungi şi buchete de mai, înfloreşte târziu şi
abundent. Este bun polenizator. Fructul este mare (6,5 – 7,5 g), de culoare roşie-rubinie,
cordiform-alungit. Pulpa este fermă, cu gust dulce, uşor acidulat, sâmburele de mărime
medie, semiaderent la pulpă. Intră relativ târziu pe rod, fructele fiind destinate atât
consumului în stare proaspătă, cât şi industrializării. Maturarea: decadele a doua şi a
treia ale lunii iulie.
37. Rubin – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon Oliva),
omologat în anul 1980, este semiviguros, cu coroana larg-piramidală până la globuloasă, cu
fructificare preponderentă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, are rezistenţă bună la boli,
dăunători şi la alţi factori de stress. Intră pe rod în anul 5 de la plantare, dar este foarte
productiv. Fructul este mare (7,5 g), roşu-rubiniu, sferic-cordiform, bombat pe partea
dorsală, cu vârful rotunjit, terminat cu un mucron scurt, ascuţit, cu sâmburele mijlociu,
neaderent la pulpă. Soi destinat consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea:
decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
38. Daria – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Boambe de Cotnari
x Thurn und Taxis), omologat în 1993, de vigoare medie, cu fructificare pe buchete de
mai, coroana larg-piramidală, înfloreşte târziu, timp de 10-12 zile. Fructul este mijlociu
spre mare (6,7 g), tronconic, roşu-închis, cu pieliţa subţire şi rezistentă. Pulpa este roz,
pietroasă, cu suculenţă medie şi gust bun. Sâmburele mijlociu (8%), neaderent la pulpă.
Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
39. George – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Cillegio di Octombre x
Fromm), omologat în anul 2007. Pomul are vigoare mijlocie, port semierect,
rezistenţă bună la bolile specifice, la ger şi la crăparea fructelor. Fructul este mare
(6,7 – 7,8 g), cordiform-alungit, cu punctul stilar adâncit, epiderma roşie, lucioasă,
pulpa roşie, fermă, suculentă, dulce-acidulată, cu sucul roşu. Maturarea: ultima
decadă a lunii iulie.

Soiuri cu fructe amare


40. Amar de Galata – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi dintr-o selecţie locală,
omologat în anul 1994, de vigoare medie, coroana globuloasă, cu fructificare
116
predominantă pe buchete de mai, înflorire timpurie, este autosteril. Fructul este mare
pentru soiurile cu fructe amare (4,7 g), sferic-alungit, uşor turtit la bază, de culoare
galben-roz, pulpa galben-albicioasă, mediu consistentă şi cu gust intens amar.
Maturarea: a doua decadă a lunii iunie, fiind considerat un soi timpuriu.
41. Silva – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni dintr-o selecţie
locală din flora spontană, omologat ca soi în 1983, este viguros, cu port drept şi
coroana invers-piramidală. Fructul este mijlociu (3 g), aproape sferic, de culoare
neagră, sucul şi pulpa intens colorate, gust intens amar, pedunculul lung.
Maturitatea : a doua decadă a lunii iunie.
42. Amara – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, selecţie din
populaţiile locale, omologat în anul 1983, de vigoare medie, rezistent la ger, productiv,
formează o coroană globuloasă, rară. Fructul este mare (4 – 4,5 g) pentru un soi cu
fructe amare, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul de lungime
medie. Este autosteril. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
43. Amar de Maxut – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi, omologat în
1994, provenit dintr-o selecţie locală, pom de tip standard şi vigoare mijlocie, cu
coroana globuloasă, fructificare pe buchete de mai, înflorire timpurie, bun
polenizator pentru soiurile cu înflorire timpurie. Fructul este mare (4,5 g),
cordiform, de culoare neagră, cu pulpa intens colorată, sucul roşu-închis, fermitate
medie, cu gust intens amar. Maturarea: târzie, prima jumătate a lunii iulie.
Alte soiuri:Ramon Oliva, Alămâi, Băşicate, Drăgănele de Piteşti, Crăieşti,
Negre zaharoase, Pietroase negre mari, Vârtoase negre, Roşii de Dobra, Mari de
Trăinei etc. Aceste soiuri precum şi multe altele formează un bogat fond de
germoplasmă pentru România.

Portaltoii cireşului utilizaţi în România


În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80 % pe portaltoi
generativi şi numai 20% pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente
(Cireaşă, 1979; Parnia, 1984, 1985, 1986).
Principalii portaltoi folosiţi sunt:
Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din
flora spontană, cu bună răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de
cireş şi cu unele soiuri de vişin. Se recomandă pentru zone cu precipitaţii de peste
500 mm/an, fiind rezistent la putregaiuri şi Agrobacterium tumefaciens. Imprimă
o vigoare mare şi neuniformă soiurilor altoite şi întârzie intrarea pe rod. Se
foloseşte în pepiniere în proporţie de cca 30 %.
Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen,
Hedelfinger, Boambe de Cotnari şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare;
se altoiesc uşor şi se recomandă pentru aceleaşi zone ca şi cireşul sălbatic.
Imprimă vigoare mare şi neuniformitate soiurilor altoite. Se foloseşte în
proporţie de cca 40%.
Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu majoritatea
soiurilor de cireş. Este rezistent la păduchii de frunze şi Coccomyces hiemalis. Se
recomandă pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm/an, fiind sensibil la asfixia
radiculară. Este rezistent la cancerul bacterian şi valorifică bine terenurile uscate,
calcaroase, cu procent mare de schelet. Imprimă o înflorire şi maturare a fructelor mai
timpurie cu 6-8 zile pentru acelaşi soi, comparativ cu pomii altoiţi pe cireş sălbatic, şi o
vigoare mai redusă a pomilor (cu aproximativ 20 %). În practica pepinieristică se
foloseşte în proporţie de cca 10 %, datorită colectării mai dificile a sâmburilor şi a unui
procent mai slab de răsărire, comparativ cu cireşul.
117
Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare
târzie sau soiuri ca Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Se folosesc în mică
măsură ca portaltoi pentru soiurile de cireş, în special pentru solurile grele, reci şi
umede. Imprimă o vigoare mai mică de creştere, precocitate de rodire şi
longevitate redusă pomilor. Are o pondere de cca 5%.
IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP Piteşti-
Mărăcineni. Se înmulţeşte prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună
înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi imprimă soiurilor o vigoare medie şi uniformă,
fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi vişin. Este rezistent la
Ascospora sp. şi cancerul bacterian. Se recomandă pentru solurile grele, cu regim
aerohidric deficitar. În producţia pepinieristică deţine o pondere de cca 5 %.
C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală
individuală dintr-o populaţie locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal
şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi este compatibil cu majoritatea
soiurilor de cireş; imprimă altoiului o vigoare medie şi uniformă de creştere.
Se recomandă să fie folosit în aceleaşi zone şi condiţii ca şi cireşul sălbatic, pe care
îl înlocuieşte treptat, fiind rapid înmulţit. Are o pondere în producţie de cca 10 %.

6.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale


cireşului
Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi
actori, printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură
etc. Astfel, la pomii altoiţi pe cireş sălbatic sau franc, majoritatea rădăcinilor se află
între 20-50 cm adâncime, dar unele rădăcini cu creştere verticală pot pătrunde până la
3-4 m. Altoit pe portaltoi vegetativ sau vişin, pomii formează un sistem radicular mai
puţin dezvoltat şi mai puţin extins, de 15-40 cm adâncime.
În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5-3 ori proiecţia
coroanei. Pe solurile fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai
puternică în detrimentul creşterilor în lungime, în timp ce pe soluri
sărace rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă.
Creşterea intensă a rădăcinilor are loc în două valuri, unul primăvara, în aprilie-
mai şi celălalt toamna, înaintea căderii frunzelor.
Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai
lent. Trunchiul este de regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte
rezistent, care adesea împiedică creşterea în grosime a trunchiului. Coroana este
piramidală în tinereţe şi invers piramidală la maturitate. Capacitatea de ramificare
şi formarea lăstarilor este în general slabă, rezultând coroane rare, bine luminate şi
cu o vădită tendinţă de etajare. Axul principal al tulpinii şi ramurile de schelet se
îngroaşă mult şi se degarnisesc spre bază, iar după 10-15 ani formaţiunile de
fructificare migrează către exteriorul coroanei. Ramurile de rod la cireş se
formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul,
buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată.
Tipuri de fructificare. - După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi
grupate în:
- soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia);
- soiuri de tip standard, care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi
buchete de mai (Cepoiu N., 2001) şi care, la rândul lor, se pot grupa astfel:
a.-soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai (Stella, Bing, Van,
Germersdorf, Ulster, Cerna, Severin, Bigarreau Burlat, Bigarreau Moreau etc.);
b.-soiuri cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii (Hedelfinger,
Boambe de Cotnari, Someşan, Roze, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa etc.);
c.-soiuri care rodesc pe ramuri plete: Ramon Oliva.
118
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este corelată cu formarea ramurilor de rod care
poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare: Van;
- semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: Negre de Bistriţa, Iva,
Someşan, Clasic, Simbol, Tentant etc.;
- semitardive – fructifică începând cu anul IV de la plantare (Ulster,
Bigarreau Donissen, Rubin, Jubileu 30, Colina şi Ponoare;
- tardive – fructifică începând cu anul V (Germersdorf, Daria, Bigarreau Moreau).
Diferenţierea mugurilor floriferi are loc în condiţiile din sudul ţării la
sfârşitul lunii iunie, iar în nord la începutul lunii iulie.
Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu,
concomitent cu piersicul, cu unele soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip
rozaceu, cu petale mari, albe, bogate în nectar. Din mugurii floriferi se formează
inflorescenţe cu 2-4 flori. Înfloritul poate fi timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie
de Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase Dönissen) şi durează 10-14 zile.
Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează
polenizarea încrucişată. Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt
autosterile, cu unele excepţii (Stella, Stella Compact şi unii hibrizi nou creaţi care
sunt autofertili) şi au nevoie de polenizatori.
Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 % din florile
unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Fructele legate au trei valuri de
cădere fiziologică, din care primele două sunt mai importante (Ghena şi colab., 1977).
De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile
timpurii şi 60-65 zile pentru cele târzii.
Potenţialul productiv al cireşului este de 7-11 t/ha şi este influenţat de soi,
tehnologia de cultură şi condiţiile ecologice.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură,
condiţiile ecologice, portaltoi etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi
ecologice, longevitatea economică a cireşului altoit pe cireş sălbatec sau franc este
de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este mai scurtă de 25-30 ani.

Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea rodului:


Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor de rod.
Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea
ce face ca volumul de recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi
raportaţi la metrul liniar de ramură.
Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea.
Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea fructelor.
Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de
rodire, diferenţiere florală, distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi.
Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie
procesele de creştere şi fructificare.
Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv
intensitatea fotosintezei şi inducţia florală.

6.5. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici:


Cerinţele faţă de lumină
Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de
factori ca: latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei
solului, vegetaţia etc.
Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare
sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de
fructe este determinată de gradul de pătrundere a luminii în interiorul coroanei
119
pomilor şi crearea pe această cale a unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare
a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în această zonă (Gautier, 1970).
Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100-2300 ore
de strălucire a soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie
cât mai mare, iar în perioada de vară şi toamnă să nu depăşească anumite limite.
Pomii tineri, în perioada de creştere cer mai multă lumină decât în perioada de
rodire maximă, precum şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi maturării
fructelor, în comparaţie cu perioada dezmuguritului. Indicele foliar al cireşului
este de 0,5-2,6 mai mic decât al mărului, dar mai mare decât al prunului.
Plantarea în masiv a cireşului va avea succes numai în condiţii de iluminare
suficientă, realizată prin schema de plantare, densitate, tăieri, forme de coroană etc.
Cerinţele faţă de temperatură
Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile de
căldură ale cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare,
fazei de vegetaţie, nivelului de nutriţie şi sănătate a pomilor etc. (Breton, 1980).
Oscilaţiile destul de mari se înregistrează în interiorul speciei, în funcţie de
originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt
zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5oC şi cu temperatura medie a lunii
mai de +13…+14oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând
14-16oC în luna mai. Rezultate bune se onţin şi în zone cu temperatura media
anuală de 8-8,5oC (Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşului
sunt mai scăzute decât ale vişinului şi prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în
masă sub –24oC, însă lemnul rezistă până la –30oC. Mugurii floriferi în stadiul de
butoni florali rezistă până la -3,9oC, iar florile deschise până la –2,2oC.
Temperaturile critice pentru cultura cireşului sunt prezentate în tabelul 19.
Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora,
în timp ce celelalte părţi ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent.
Rezistenţa rădăcinilor la ger depinde de fenofază, grosimea acestora, adâncimea la
care se găsesc în pământ, textura solului, conţinutul în apă, stratul acoperitor etc.
şi este cuprinsă între –11 şi –13oC, mai ridicate toamna târziu şi mai coborâte la
sfârşitul iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la –14…-18oC (Gautier, 1971).
Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii.
Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de
temperatură de 470-670oC de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie
sunt necesare 1100-1150oC. Cireşul este o specie la care necesarul de frig este
mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca acesta să aibă un repaus profund mai
mare. Pragul biologic al cireşului este de 9 oC (Negrilă, 1971).
Cerinţele faţă de apă
Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii
este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-
3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu
precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu suportă perioadele lungi de secetă, de
aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii.

Tabelul 19.
Temperaturi critice pentru mugurii floriferi la cireş * (°C)
Stadiul de dezvoltare
Fructe legate
dezmuguritu

Deschiderea

Deschiderea

Deschiderea
Dezmugurit

completă a
mugurilor

Înflorirea
Începutul

butonilor

butonilor

completă
dormind

Apariţia
Mugure

florilor
florali

florali

Specificare
-lui
120
Standarde vechi - 5.0 - 5.0 - 3.9 - 2.2 - 2.2 - 1.7 - 1.7 - 1.7 - 1.1
Temperatura la care
- 8.4 - 5.6 - 3.9 - 3.4 - 2.8 - 2.8 - 2.2 - 22 - 2.2
mor 10% din muguri
Temperatura la care
- 15.1 - 12.9 - 10.1 - 8.4 - 6.2 - 4.5 - 3.9 - 3.9 - 3.9
mor 90% din muguri

* - temperaturi în °C după “Critical temperatures for blossom buds of cherries”,


1971, Extension circular 371, Washington State University.
Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu
suportă excesul prelungit de umiditate în sol, în special când este altoit pe
mahaleb. Limita de rezistenţă la asfixia radiculară este de câteva zile în perioada
de vegetaţie, până la 95-100 zile în timpul repausului vegetativ pentru Prunus
avium şi de 70-75 zile pentru Prunus mahaleb (Sannier, 1970). Umiditatea relativă
anuală a aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de 75% şi să nu scadă sub
60-65% în perioada martie-august. La umiditate ridicată, fructele şi ramurile sunt
atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei.
Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a
nivelului, mobilitatea şi gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi
mai mici de 1,5-2 m pentru zonele cu mai puţin de 600 mm şi la 2,5-5 m în zone
cu peste 600 mm precipitaţii. În această situaţie ea poate suplini deficitul de
precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel de adâncime cum se întâmplă de
fapt în zona Iaşi, unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm.
Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine
maximă în perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor (Roversi, 1993).
Cerinţele faţă de condiţiile edafice
Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie de caracteristicile
morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia (Muller, 1963). Pentru fiecare dintre
acestea, cireşul are exigenţe specifice, a căror satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor
plantaţii comerciale (Aldea, 1989). Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol,
cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase,
permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt
dependente foarte mult de portaltoi.
Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt:
adâncimea profilului de sol = 100 cm; textura: argilă=15-25%, praf=15-20%,
permeabilitatea=2-3 mm/oră; reacţia solului (pH) =5,5-7,2; conţinutul în Na
schimbabil mai mic de 12%; humus = 160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar
activ maxim 6 % pentru portaltoiul mahaleb şi 3-4% pentru ceilalţi portaltoi.
Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul de
“oboseală biologică a solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la plantarea
după piersic. De aceea, în această situaţie se vor lua măsurile deja cunoscute.
Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi
îmbunătăţită prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii
ameliorative.
Cerinţele faţă de aer
Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului,
aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea regimului de
aer în sol se realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare şi întreţinere, precum
şi prin fertilizări cu îngrăşăminte organice. În ceea ce priveşte pulberile din aer, atunci
când nu intră în reacţie chimică cu alte componente, indiferent că sunt în suspensie sau se
depun pe părţile aeriene ale pomilor şi sol, ecranează radiaţia solară, schimbă proprietăţile
fizico-chimicie ale solului, intră în compoziţia chimică a fructelor cu efecte periculoase
pentru sănătatea oamenilor. O situaţie şi mai agravantă este atunci când pulberile sau alte
121
gaze poluante (oxizi de sulf, azot, plumb, amoniacul, hidrogenul sulfurat etc.) intră în
reacţie cu apa dând naştere la soluţii fitotoxice. Cireşul este o specie cu o pronunţată
sensibilitate faţă de agenţi cu efect toxic din aer, în special la nivelul frunzelor, datorită
probabil vulnerabilităţii sporite a cuticulei.
Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect benefic
deoarece împrăştie aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie, micşorează
efectul dăunător al arşiţelor, primenesc aerul în coroana pomilor. Deşi este o specie cu
înrădăcinare puternică, neexistând practic pericolul dezrădăcinării, totuşi dominanţa
accentuată a unei direcţii din care bate vântul provoacă creşteri vegetative cu pronunţată
asimetrie către direcţia mişcării aerului, fenomen frecvent întâlnit pe culmile dealurilor,
defilee, văile apelor curgătoare etc.
6.6. Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
La specia cireş, producerea portaltoilor se face într-o proporţie destul de mare încă
pe cale generativă (cca 80%).
Principalii portaltoi pentru specia cireş (Cerasus avium L.) au fost prezentaţi la
subcap. 8.2.4.2.
Înfiinţarea şcolii de puieţi se va face toamna, în prima decadă a lunii octombrie, şi
numai în cazuri deosebite se va semăna primăvara foarte devreme.
Sâmburii se vor îmbăia într-o soluţie de sare 2-4 % pentru înlăturarea celor seci, în
special a celor atacaţi de Rhynchites sp., a cărei larvă se dezvoltă în interiorul sâmburelui.
În şcoala de puieţi, cireşul este atacat puternic de ciuperca Cocomyces italica, mai
els în zonele unede şi în anii ploioşi, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu
fungicide.
Portaltoii vegetativi omologaţi (I.P.C1, C12 etc.) se înmulţesc prin marcotaj
orizontal, obţinându-se producţii de peste 200.000 marcote/ha/an. Unii portaltoi
vegetativi se înmulţesc relativ uşor şi prin micropropagare “in vitro”.
Producerea ramurilor altoi - se face după tehnologia clasică obişnuită, cu
precizarea că unele soiuri de cireş manifestă tendinţa de a produce lăstari puţini şi groşi.
Pentru evitarea acestui fenomen se vor face operaţiuni “în verde”, de ciupire.
În câmpurile de formare - cireşul are un randament destul de scăzut la altoire,
apărând fenomenul scurgerii gomoase, mai ales în zonele umede şi mai reci când se
altoieşte pe lemn de 2 ani.
Acest fenomen se înlătură prin folosirea puieţilor portaltoi produşi la ghivece şi
prin scurtarea portaltoilor mai groşi de 8 mm proveniţi din şcoala de puieţi, la 2-3 muguri.
Operaţia se face la înfiinţarea câmpului I, iar altoirea se face pe lemn nou.
O atenţie deosebită se va acorda la recoltarea altoaielor pentru a nu se folosi
muguri de rod care vor înflori şi apoi vor pieri.
În cazul semănatului direct în câmpul I, se impune scurtarea pivotului toamna, în
luna octombrie.
Creşterea soiurilor de cireş în pepinieră
Cireşul altoit pe portaltoi franc şi chiar pe vegetativ creşte viguros în pepinieră,
depăşind frecvent 1,5 m înălţime la majoritatea soiurilor.
Având muguri foarte proeminenţi şi depărtaţi de ramură, aceştia se rup uşor la
manipulare, astfel că la mulţi pomi nu se poate proiecta coroana corect în livadă sau
formarea este dificilă.
Multe soiuri de cireş formează lăstari anticipaţi numai la bază (Van, Bing, Uriaşe
de Bistriţa, Hedelfinger), altele (Rubin, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa, Germersdorf) emit
lăstari anticipaţi pe porţiunea de cca 1 m de la bază.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Alegerea terenului
122
În vederea alegerii terenului pentru plantarea cireşului se vor studia şi analiza mai
multe surse de informare cum ar fi:
- Studiul geologic, pedologic şi topografic;
- Studiul profilului de sol;
- Analizele fizico-chimice şi nematologice ale solului;
- Studiul culturilor şi al vegetaţiei existente etc.
Toate aceste surse, precum şi altele colaterale vor preciza dacă respectivul teren
corespunde pentru înfiinţarea unei plantaţii de cireş.
Fiind pretenţios la sol şi la “oboseala solului”, cireşul nu se va planta după el însuşi
sau după alte drupacee (în special piersic) mai devreme de 10-12 ani.
Pregătirea terenului în vederea plantării constă în:
- defrişarea plantaţiei anterioare;
- nivelarea solului;
- desfundarea şi scarificarea;
- ameliorarea proprietăţilor chimice ale solului în funcţie de pH;
- fertilizarea de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd, 200-300 kg P, 150-200 kg K.
Întrucât suprafeţele plane consacrate culturii cireşului sunt puţine, pentru plantare
vor fi utilizate de preferinţă terenurile cu panta de 18-20 %, cu condiţia să fie uniforme şi
să se efectueze lucrări antierozionale.
Tipuri şi sisteme de plantaţii; distanţe de plantare
La proiectarea unei plantaţii de cireş se va avea în vedere faptul că de tipul de
plantaţie şi sistemul de cultură depinde în mare măsură dinamica intrării pe rod,
producţia, calitatea acesteia, precum şi perioada de exploatare economică.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut atunci când cireşul se cultivă în plantaţii pure.
El se poate planta şi asociat cu alte specii cum ar fi vişinul, piersicul, caisul, cu rezultate
bune mai ales în primii 10-12 ani de la plantare.
Luând ca bază numărul de pomi la hectar, factor ce influenţează în cea mai mare
măsură şi celelalte elemente definitorii ale sistemului, precizăm că cireşul se poate cultiva
astfel:
- în sistem extensiv (clasic) cu până la 350 pomi/ha;
- în sistem semiintensiv cu 350-500 pomi/ha;
- în sistem intensiv cu 500-1250 pomi/ha.
Pentru a se realiza aceste densităţi, distanţele de plantare ale cireşului vor fi: 6x5
m; 5x5 m; 5x4 m şi 5x3 m. Alegerea uneia din aceste densităţi se va face funcţie de mai
mulţi factori cum ar fi: vigoarea portaltoilor şi soiurilor, starea de favorabilitate a
terenului, forma de coroană, destinaţia producţiei, modul de recoltare a fructelor şi
măsurile tehnologice ce se vor aplica (fertilizări, irigări, aplicarea unor inhibitori de
creştere, tăieri etc.).
Lucrarea generală de plantare a pomilor comportă mai multe etape şi operaţiuni
cum ar fi: pichetatul terenului, săpatul gropilor, recepţia şi verificarea calităţii
materialului săditor, stabilirea epocii optime de plantare, pregătirea materialului săditor în
vederea plantării şi plantarea propriu-zisă.
La plantarea cireşului, o atenţie deosebită se va acorda pregătirii materialului
săditor deoarece această specie are un sistem radicular foarte sensibil, iar mugurii se rup
uşor. Restul lucrărilor sunt asemănătoare celorlalte specii.
Epoca optimă de plantare în condiţiile ţării noastre este toamna. Întrucât cireşul
suportă greu transplantarea, de la scoaterea din pepinieră până la plantarea la locul
definitiv trebuie să treacă un timp cât mai scurt, iar pomii să fie stratificaţi cu atenţie.
La plantarea de toamnă se recomandă ca trunchiul pomilor să fie protejat, deoarece
scoarţa este sensibilă la amplitudinile mari de temperatură. În anii cu toamne secetoase şi
în zone cu temperaturi minime foarte scăzute în timpul iernii, plantarea se poate face şi
primăvara, după ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire.
Pentru asigurarea polenizării, se plantează cel puţin trei soiuri, în rânduri
alternative, în funcţie de valoarea lor comercială.
Soiurile bune polenizatoare sunt prezentat în tabelul 8.6.
123

Tabelul 8.6.
Polenizatorii soiurilor de cireş din sortimentul actual
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Rivian Stella, Scorospelka, Bigarreau Moreau, Boambe de Cotnari
Scorospelka Stella, Roşii de Bistriţa, Van
B. Burlat Stella, Van
Ponoare Cerna, Stella
Roşii de Bistriţa Negre de Bistriţa, Bigarreau Burlat
Negre de Bistriţa Roşii de Bistriţa, Ulster, Van, Pietroase Donissen
Izverna Stella, Cerna
Cerna Compact Lambert, Stella
Colina Stella, Van, Ulster, Cerna
Severin Van, Stella, Boambe de Cotnari
Jubileu-30 Negre de Bistriţa, Van, Boambe de Cotnari
Van Germersdorf, Stella, Jubileu-30, B. de Cotnari, Ulster
Silva Amara, Bigarreau Moreau
Bing Van, Germersdorf, Armonia, Boambe de Cotnari, Negre de
Bistriţa
Sam Germersdorf, Hedelfinger, Pietroase Donissen, Rubin
Stella Van, Boambe de Cotnari, Armonia, Lambert
Compact Stella Van, Boambe de Cotnari, Armonia, Lambert
Ulster Van, Boambe de Cotnari, Jubileu-30, Bigarreau Burlat,
Stella
Boambe de Cotnari Germersdorf, Van, Stella, Jubileu-30, Rubin
Daria Germersdorf, Boambe de Cotnari, Bing, Pietroase Donissen
Germersdorf Boambe de Cotnari, Bing, Rubin, Hedelfinger, P. Donissen
Hedelfinger Germersdorf, B. de Cotnari, Pietroase Donissen, Armonia
Rubin Germersdorf, Hedelfinger, Van, Pietroase Donissen
Armonia Negre de Bistriţa, Jubileu-30, Rubin, Van
Amara Silva, Bigarreau Moreau, Bigarreau Burlat
Pietroase Donissen Hedelfinger, Germersdorf, Boambe de Cotnari, Rubin
Compact Lambert Sam, Rubin, Hedelfinger

Îngrijirile de după plantare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii pomicole.

Forma de coroană
La cireş, în funcţie de tendinţa naturală de creştere a pomilor, dar şi de alţi factori
genetici sau tehnologici, cele mai folosite forme de coroană sunt: piramida neetajată,
piramida întreruptă, vasul ameliorat, vasul aplatizat, tufa vas, palmeta cu braţe oblice,
palmeta ypsilon, fusul liber etc.
Pentru soiurile cu creştere globuloasă şi vigoare slabă a axului (Pietroase Donissen,
Timpurii de Bistriţa, Cerna) se vor folosi formele de vas; pentru formele cu dominanţă a
axului (Germersdorf, Van, Bing, Stella, Boambe de Cotnari) se vor folosi formele
piramidale, iar pentru soiurile de vigoare mică şi mijlocie se vor folosi formele aplatizate,
fusiforme etc.
Tăierile de formare sunt în general asemănătoare cu a celorlalte specii pomicole, la
fel şi formele de coroană, cu precizarea că cireşul se pretează mai mult la operaţii în
verde. Cu cât se intervine mai puţin prin tăieri în timpul repausului, cu atât se asigură
condiţii mai bune pentru diferenţiere şi intrare pe rod.
Tăierile de producţie
124
La cireş, tăierile de producţie sunt mai reduse ca volum decât la celelalte specii
pomicole, această specie fiind mai sensibilă în special la tăierile severe, mai ales dacă
acestea sunt practicate în perioada de iarnă. De aceea, în toate tăierile cu pomicultură
avansată şi în România din ce în ce mai mult, tăierile în perioada de repaus la cireş sunt
înlocuite cu tăieri şi intervenţii în perioada de vegetaţie.
Echilibrul fiziologic al unui pom se apreciază după mai multe criterii cum ar fi:
Pentru a putea efectua tăieri corecte trebuie cunoscute câteva reguli generale
privind diferenţierea şi fructificarea la cireş.
Astfel, aşezarea mugurilor floriferi este axială, iar diferenţierea pe ramură
centrifugă. Mugurii vegetativi care vor deveni floriferi sunt inversaţi terminal.
Lungimea optimă a creşterilor anuale să fie de 35-60 cm, lipsa acestor creşteri sau
creşteri foarte mici indică necesitatea unor tăieri mai severe.
Raportul optim între formaţiunile florifere şi cele vegetative trebuie să fie de 1:3;
un raport de 1:5-6 indică o producţie foarte mică, iar unul de 1:1 o producţie excesivă dar
inferioară calitativ.
Mugurii de rod se diferenţiază pe ramurile roditoare simultan cu cei vegetativi. Ca
urmare, ramurile fructifere sunt purtătoare de rod încă din anul în care iau naştere.
Această particularitate determină fructificarea pe o ramură nouă de semischelet în al
doilea sau al treilea an de la formarea sa. Fructificarea anuală este asigurată de creşterile
noi ce se formează din mugurii vegetativi apicali sau axiali, creşteri ce au loc în acelaşi
timp cu formarea şi diferenţierea mugurilor floriferi.
Rezultă că rodirea anuală la cireş este condiţionată de alungirea în fiecare perioadă
de vegetaţie a ramurilor fructifere, cu porţiuni noi, precum şi de apariţia altor ramuri
fructifere tipice.
Fructificarea are loc pe toate prelungirile anuale ale ramurilor de semischelet, care
de cele mai multe ori poartă şi muguri de rod.
Regenerarea formaţiunilor de rod la cireş nu se bazează pe ramurile tipice, ci pe
ramurile de semischelet, pe prelungirile lor şi pe ramificaţiile laterale.

Durata mare de viaţă a buchetelor de mai asigură un ritm lent de degarnisire a


semischeletului.
În perioada de tinereţe a pomilor (6-8 ani de la intrarea pe rod), tăierile de
fructificare sunt foarte reduse sau chiar pot lipsi, acestea fiind suplinite de tăierile de
întreţinere. Acestea se rezumă la o scurtare cu1/3-2/3 a prelungirilor anuale a
semischeletului, pentru formarea unui număr mai mare de ramuri de rod viguroase, în
detrimentul buchetelor. La soiul Ramon Oliva se vor aplica operaţii în verde pentru
ramificarea lăstarilor. Scurtaţi la 25-30 cm, lăstarii principali ramifică şi formează 3-4
lăstari anticipaţi care măresc volumul productiv al coroanei şi permit ulterior reîntinerirea
ramurei plete.
La soiurile de tip spur, tăierile sunt mai intense în primii ani, pentru formarea
structurii de bază a coroanei, ulterior intensitatea tăierilor se diminuează mult.
Atunci când pomii se află în plină rodire, unele soiuri de cireş au tendinţa de a
forma ramuri mijlocii de dimensiuni mici cu puţini muguri floriferi. Pentru stimularea
noilor creşteri se vor face tăieri de reducţie (în lemn de 4-5 ani) al ramurilor de schelet şi
eliminarea ramurilor debile, uscate sau cu poziţie nefavorabilă.
La soiurile care rodesc pe ramuri plete (Ramon Oliva), după mai mulţi ani cu
producţii mari se înlătură o mare parte din prelungirile şarpantelor şi a ramurilor de
semischelet, pletele degarnisite, precum şi ramurile care au pinteni epuizaţi.
Ramurile anuale care se formează pe şarpante şi subşarpante nu se scurtează dacă
au sub 25 cm lungime şi sunt în număr redus.
Tăierile “în verde”
La cireş, tăierile în verde se pot efectua înainte de recoltarea fructelor, odată cu
recoltarea fructelor sau după recoltarea fructelor.
Tăierea în verde după recoltarea fructelor dă rezultate bune. La tăierea în verde se
suprimă lăstarii debili şi prea deşi; se scurtează unele ramuri îmbătrânite (de peste 5-6
125
ani), se înlătură lăstarii care tind să diminueze spaţiul liber dintre rânduri sau să ridice
talia pomilor.
Tăierile se pot face şi mecanizat, dar trebuie completate cu intervenţii manuale în
verde.

Întreţinerea solului
La alegerea sistemului de întreţinere a solului în plantaţiile de cireş se va ţine
seama şi de următoarele considerente:
- cireşul are o rezistenţă scăzută la secetă;
- cireşul nu suportă băltirea;
- cireşul nu suportă deranjarea sau tăierea sistemului radicular;
- panta terenului;
- nivelul precipitaţiilor etc.
Într-o plantaţie de cireş, solul poate fi întreţinut în mai multe moduri, fiecare cu
avantajele şi dezavantajele sale: ogorul lucrat, ogorul lucrat combinat cu erbicidare,
culturi intercalate, ogorul cu îngrăşăminte verzi, înierbarea artificială parţială, înierbarea
totală.
Obiectivul prioritar al sistemului de întreţinere a solului este acela de a crea în
permanenţă spaţiu suficient de dezvoltare şi exploatare pentru rădăcini, precum şi o bună
aprovizionare hidrică şi minerală.
În cazul când solul se întreţine sub formă de culturi intercalate (fasole, mazăre,
căpşuni etc.) este necesar ca în afara îngrăşămintelor care se dau la pomi, să se
administreze îngrăşăminte organice şi minerale suplimentare.
Pe terenurile cu fertilitate scăzută sau pe cele nisipoase se poate folosi ogorul cu
îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi solul se va lucra sau se va erbicida. Pe terenurile cu
panta de peste 8 %, unde apare pericolul eroziunii se face înierbarea intervalelor dintre
rânduri, iar pe rând solul se întreţine lucrat. Pe intervalele înierbate se fac cosiri repetate,
iar iarba rezultată se va lăsa ca mulci. După fiecare cosire se va aplica o doză
suplimentară de îngrăşăminte cu azot pe zona înţelenită. Pe pante mai mari de 15-20 %
terenul se amenajează sub formă de platforme individuale menţinute ca ogor lucrat.

Fertilizarea plantaţiilor
Cireşul este o specie cu cerinţe mari faţă de elementele nutritive din sol. O
determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive a plantaţiilor de cireş şi evitarea
risipei de îngrăşăminte poate fi obţinută ca rezultantă a analizei următoarelor elemente:
- starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor asimilabile;
- conţinutul în elemente nutritive a frunzelor stabilit prin diagnoza foliară;
- rezultatele obţinute în baza experienţelor de fertilizare;
- identificarea eventualelor simptome apărute, ca urmare a carenţei sau excesului
diferitelor biominerale;
- efectuarea de observaţii asupra creşterii şi fructificării pomilor.
Ca doze orientative de fertilizare anuală sunt: 120 kg/ha azot administrat în trei
reprize, din care 1/3 toamna, 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 în perioada
creşterii intensive a lăstarilor; 120 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, încorporate în sol
concomitent cu arătura de toamnă. Pe terenurile înţelenite, dozele de îngrăşăminte se vor
mări şi se va administra gunoi de grajd 40 t/ha la 2-3 ani şi anual 240 kg/ha azot, 120
kg/ha fosfor şi 120 kg/ha potasiu.
Pentru a stimula legarea fructelor, la unele soiuri de cireş se recomandă
administrarea foliară a îngrăşămintelor cu bor sau a unor îngrăşăminte complexe foliare
care au determinat sporuri de producţie de 26-63 %.

Irigarea plantaţiilor
126
Deşi cerinţele cireşului faţă de apă sunt satisfăcute în cele mai multe zone de
cultură pe seama precipitaţiilor, totuşi, rezultate bune se obţin prin irigare.
La cireş, se aplică 3-4 udări în timpul perioadei de vegetaţie, cu 300-400 m3/ha şi
1-2 udări în timpul perioadei de repaus cu 400-600 m3 apă/ha, dacă această perioadă este
secetoasă.
Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de
vegetaţie, soi, portaltoi etc. şi variază între 4 şi 7 mm.
Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin
irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă sau de intervalul umidităţii
active (I.U.A.). În primul caz se consideră că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare
sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă. Perioadele critice pentru apă ale
cireşului sunt: înainte de înflorit – pentru a favoriza legarea fructelor, în timpul întăririi
endocarpului şi la diferenţierea mugurilor de rod.

Îngrijirea pomilor şi a recoltelor


Cireşul este o specie destul de sensibilă, fiind expus la numeroase calamităţi
naturale provocate de îngheţuri tardive primăvara şi timpurii toamna, grindină, furtuni,
inundaţii, căderi masive de zăpadă, secete prelungite etc. Aceste fenomene vegetative
sunt accentuate la noi în ţară de poziţia geografică (S. Budan, G. Grădinariu, 2000).
Plăgile provocate de ger se tratează cu CuSO4 5 % sau cu fenol 10 %, după care se
ung cu un lac poliuretanic. Pomii tineri din pepinieră se recepează. Există soiuri cu gene
“antigheaţă” care previn degerarea (H. Jenssen, 1985). De asemenea, rezistenţa pomilor la
ger poate fi mărită prin folosirea regulatorului de creştere Ethephen (C.S. Howell, 1985).
Fumigaţia, irigarea prin aspersiune sunt alte metode pentru diminuarea efectelor
temperaturilor scăzute. Efectele grindinei sunt diminuate cu ajutorul rachetelor speciale, a
plaselor etc. Apărarea contra păsărilor se face prin mijloace acustice sau vizuale.
Cea mai eficientă metodă pentru răritul fructelor este cea chimică. Prin folosirea
unor regulatori de creştere se poate reduce talia cireşului şi poate devansa cu 3-7 zile
maturarea fructelor, intensificarea culorii acestora, sporirea fermităţii structotexturale,
îmbunătăţirea indicatorilor de calitate etc.
Crăparea fructelor de cireş este un fenomen negativ ce poate afecta până la 90 %
din recoltă. Factorii care pot favoriza fenomenul sunt de ordin climatic şi tehnologic pe de
o parte şi genetic pe de alta. Fenomenul poate fi diminuat printr-o aprovizionare moderată
cu apă, prin tăieri de rărire a coroanei, prin răritul fructelor, prin tratamente chimice etc.

6.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor


Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este corelată cu o bună
stare de sănătate a pomilor. În condiţiile din România, prin neglijarea protecţiei
fitosanitare, se poate pierde sau deprecia calitativ între 45-100% din recolta
soiurilor cu epoca mijlocie şi târzie de maturare, (Victoria Şuta, 1976).
Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când este cultivat
în masiv) de un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele,
lăstarii, florile, trunchiul, ramurile şi sistemul radicular.
Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor, calamitează parţial
sau total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora (făcându-le improprii
comercializării), iar în cazuri severe şi repetate, pune în primejdie însăşi viaţa plantelor.
O simplă consultare a literaturii de specialitate, releva că cireşul este afectat de boli
specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele (pătarea inelară - Prunus necrotic
ring spot; pătarea ruginie – Rusty mottle groun; răsucirea frunzelor – Cherry leaf roll;
nanismul cireşelor – Little Cherry; compactarea cireşului – Spur cherry virus; X-disease);
bacteriozele (ulceraţia bacteriană a cireşului Pseudomonas syringae p.v. morsprunorum,;
cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens) şi micozele (antracnoza frunzelor –
Coccomyces hiemalis; răsucirea frunzelor – Gnomonia erytrostoma, ciuruirea frunzelor –
127
Ascospora beijerinckii; putrezirea şi mumificarea fructelor – Monilinia laxa şi Monilinia
fructigena; băşicarea frunzelor – Taphrina cerasi; boala plumbului - Stereum purpureumi;
pătarea roşie a frunzelor – Mycospherella cerasella; rapănul cireşului - Venturia cerasi;
uscarea micotică a ramurilor – Dermateia cerasi ş.a.). În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia
pot fi nematozi (familiile Longidarodae şi Cricomematidae), paianjeni bruni şi roşii (Bryobia
rubioculus şi Panonychus ulmi) şi insecte ca: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus
perniciosus), păduchele negru (Myzus cerasi), musca sau viermele cireşelor (Rhagoletis
cerasi), viespea frunzelor de cireş (Caliroua limacina), omida stejarului (Lymantria dispar),
omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul păros (Epicomites hirta), gărgăriţa
cireşului (Rhychites cupreus), cotarii (Operopthera brumata şi Hibernia defoliaria),
sfredelitorii tulpinilor şi a ramurilor (Cosus cosus şi Zeuzera pyrina), carii (Capnodis
tenebrioides şi Scorylus rugulosus), molia florilor (Agkyrestia pruniella) şi minatoarele
(Caloeaphares nigricela, C. hemerobiella, C. C. anatipennella) s.a. (Dustan şi Davidson, 1985;
Parnia şi colab., 1985; Simeria, 1995).
O schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin este
prezentată în tabelul 20.

Tabelul 20.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile de cireş şi vişin
Nr.
Fenofaza Boli şi dăunători de combătut Pesticide folosite Observaţii
crt.
-păduchele din San José şi alţi Oleoecalux 3 CE (1,5%) Se asigură o îmbăiere a
păduchi ţestoşi; -ouă hibernante de Oleocarbetox 37 CE (3%) pomului.
Repaus afide (Myzus cerasi); -ouă hibernante Temp. > 4-5OC.
1.
vegetativ de acarieni (Bryobia rubrioculus şi Măsuri de igienă culturală
P. ulmi); -forme de rezistenţă la şi agrotehnice.
majoritatea bolilor
-monilioze (Monilinia laxa şi M. Turdacupral 50 PU
fructigena); -ciuruirea micotică (0,3%)
(Stigmina carpophilla) Zeamă bordeleză (1%)
2. Dezmugurit
- ulceraţia şi ciuruirea bacteriană
(Pseudomonas spp.); -antracnoză
(Coccomyces hiemalis)
-monilioze Cuprozis 50 PU (0,3%)
-ciuruirea micotică Turdacupral 50 PU
3. Buton alb
-ulceraţia şi ciuruirea bacteriană (0,3%)
-antracnoză
-monilioze Sumilex 50 WP (0,1%); Tratament obligatoriu.
-antracnoză Ronilan 50 WP (0,1%);
Începutul -ciuruirea micotică şi bacteriană Rovral 50 WP (0,1%);
4. scuturării Topsin M 70 (0,07%)
petalelor -afide, acarieni, gărgăriţele fructelor, Cascade 5 EC (0,05%);
omizi defoliatoare, etc. Talstar 10 CE (0,01%);
Sintox 25 EC (0,2%)
-antracnoză Derosal 50 WP (0,07%); La avertizare
-ciuruirea frunzelor Merpan 50 WP (0,2%);
Fructul cu -monilioze Saprol 19 EC (0,125%)
5.
Ø 0,5 cm -afide; -insecte defoliatoare, Sumialpha 2,5 CE PED = 10% lăstari infestaţi
minatoare etc. (0,015%); Diazol 60 EC
(0,15%)
-monilioze Sumilex 50 PU (0,1%); Cu respectarea timpului de
Fructul cu -antracnoză Ronilan 50 WP (0,07%) pauză
Ø 1 cm -ciuruirea frunzelor Topsin M 70 (0,1%)
6.
(la -musca cireşelor (Rhagoletis cerasi); - Decis 2,5 EC (0,03%);
avertizare) afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; - Sumicidin 20 EC (0,02%)
insecte minatoare, defoliatoare Ekalux S (0,075%)
După -monilioze Dithane M 45 (0,2%);
7. recoltat -ciuruirea bacteriană şi micotică etc. Merpan 50 WP (0,2%);
(la Saprol 19 EC (0,125%)
128
avertizare) -păduchele din San José Reldan 40 CE (0,15%); PED > 5 forme mobile pe
-acrieni Demitan 200 SC (0,07%) frunză.
-antracnoză Folpan 50 WP (0,2%); Măsuri de igienă culturală
După
-ciuruirea frunzelor Turdacupral 50 PU
tăierile în
8. (0,3%)
verde (la
-păduchele din San José, afide, etc. Dursban 480 EC (0,2%);
avertizare)
Pyrinex 48 EC (0,2%)
75% -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; - Turdacupral 50 PU Se asigură o îmbăiere a
9. frunze boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea (0,5%); Zeamă bordeleză pomului.
căzute micotică (1%) Temp. > 50C.

6.8. Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării


şi valorificării fructelor
În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o
creştere accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi
însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom, cireşele nu-şi mai continuă
maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De
aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult
discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi: mărimea, culoarea,
fermitatea, vârsta fructelor (50-60 zile de la înflorirea deplină la recoltare), suma
gradelor de temperatură pentru acelaşi interval (900-1390 ºC) etc.
Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alăruti de caise, vişine,
piersici, prune etc. (A. Gherghi, 1993).
Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea
are loc eşalonat în 5-6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi
reprezintă 70-80 % din necesarul anual de forţă de muncă.
Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă
între degetul mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare
de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se
va trage de pedunculii fructelor pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele
de mai.Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu
peduncul şi numai manual.
Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 5-6
kg maxim 10-12 kg.
Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat.
Problema păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe
mari. Pierderile şi deprecierile sunt minime la 0oC şi 85 % umiditate relativă,
păstrarea putând fi 14-16 zile. La 12oC păstrarea se reduce la 12 zile, iar la 18oC la
4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O2 şi 5 % CO2, 0oC, 85 % U.R.),
păstrarea se poate face până la 30 zile.
Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View
Farms, Oregan, SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa,
permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile.
Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material
plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G. Gradinariu, 2000).

Teste de autoevaluare
1. Care sunt limitele maxime de rezistenţă a cireşului la temperaturile scăzute din
timpul înfloritului?
2. Sortimentul actual de cireş este alcătuit aproape în majoritate de soiuri
autosterile. Există totuşi şi unele soiuri autofertile. Daţi exemple de astfel de
soiuri.
3. Precizaţi distanţele de plantare şi densităţile ce se realizează într-o plantaţie
intensivă de cireş.
129
4. Ce sistem de întreţinere a solului, în plantaţiile de cireş, este folosit pe
terenurile în pantă, în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual?
5. Enumeraţi momentele optime de udare în plantaţiile de cireş.
6. Enumeraţi lucrările de îngrijire a recoltelor de cireş ce au ca scop sporirea
calităţii fructelor.

Rezumat
Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de
însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în
România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic.
Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi factori,
printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc.
Ramurile de rod la cireş se formează din muguri axilari sau terminali vegetativi.
Acestea sunt: pintenul, buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura
pleată.
După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi grupate în:
- soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia);
- soiuri de tip standard, care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi
buchete de mai .
Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o
perioadă de 60-70 zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie.
Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins,
Sunburst) pentru care există un mare interes.
Când 25-30 % din florile unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală.
Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare
sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite.
Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi
medii anuale de 9-10,5oC şi cu temperatura medie a lunii mai de +13…+14 oC.
Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii
este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-
3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu
precipitaţii anuale sub 550 mm.
Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind
solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile, profunde. Nu
suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt dependente foarte mult de
portaltoi.
Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului,
aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare.
Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul
şi numai manual.
Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat.

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 304-336
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 101-119
Budan S., Grădinariu G., 2000 - Cireşul, Ed. “Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
130
Tema 7

CULTURA VIŞINULUI

Cerasus vulgaris Mill., Fam. Rosaceae


Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

CUPRINS
7.1. Importanţa culturii
7.2. Originea şi aria de răspândire
7.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
7.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale vişinului
7.5. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici
7.6. Particularităţi tehnologice
7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
7.8. Particularităţile maturării şi recoltării vişinelor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 7


- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara
noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale vişinului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării vişinului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

7.1. Importanţaculturii
Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia
mondială reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se
folosesc în special pentru industrializare, dar şi pentru consum în stare proaspătă,
având un conţinut complex, echilibrat, bogat în elemente nutritive, săruri minerale
şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,9-23,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi
organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,4-1,0 mg%; substanţe
tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,8-19,3
mg%; vitamina PP 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; B1, B2; caroten 0,15-0,95
mg%; acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea
afecţiunilor renale, hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii
fructelor sunt foarte bogaţi în potasiu şi se folosesc sub formă de ceai sau infuzie.
Celelalte organe, ramurile tinere, frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi
se folosesc la conservarea produselor alimentare şi în medicina populară.
Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate
valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această specie se
poate cultiva în zonele de câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe
131
soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce face ca specia să fie cultivată la
altitudini superioare celor destinate culturii cireşului.
Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77-88 kg miere/ha).

7.2. Originea şi aria de răspândire


Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil
din hibridarea naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa.
Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date
din literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică,
însă creşte semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică
şi Peninsula Balcanică, care ar fi şi originile sale.
Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60 o latitudine
nordică devansând chiar şi cultura mărului.
Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări
mari producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia,
România.
În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ
40000 t anual (Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe
principalele zone ale României este prezentată în tabelul 21.
Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona
colinară atât în plantaţii industriale, cât şi în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor.

Tabelul 21.
Producţia de vişine în principalele judeţe ale României
(după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone

Judeţul/anul 1991 1996 %


Total, d.c. 2.500 39.000 100
Iaşi 3.199 6.239 20,8
Botoşani 3.876 4.361 14,5
Bacău 914 3.161 10,5
Argeş 450 1.945 6,5
Buzău 445 1.764 5,9
Cluj 1.000 1.506 5,0
Mureş 700 1.161 3,8
Dolj 235 937 3,1
Vâlcea 235 741 3,0

7.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi


Din lista oficială (2008) fac parte 20 de soiuri care se pot clasifica astfel: 16
soiuri româneşti şi 4 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia).
Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima
decadă a lunii iunie până în prima decadă a lunii august.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:
- autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris,
Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi;
- parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj,
Scuturător;
132
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.;
- perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor.
1. Timpuriu de Osoi – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi prin selecţie
dintr-o populaţie locală de vişin, omologat ca soi în anul 1989. Este viguros, cu
coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil,
cu fructificare pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (4,8 – 4,9 g), sferic-turtit,
roşu-închis, cu epiderma rezistentă şi pulpa dulce-acidulată. Maturarea: prima
decadă a lunii iunie.
2. Timpurii de Piteşti – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni prin
selecţie dintr-o populaţie locală de vişin, omologat în anul 1982. Are vigoare mare,
coroana piramidală, mediu rezistent la boli, rezistent la ger şi secetă, este autosteril.
Fructul este mijlociu (4,5 g), sferic, de culoare roşie, pulpa suculentă, cu gust dulce-
acrişor, roşie, cu numeroase vinişoare albe. Maturarea: primele decade ale lunii iunie.
3. Ţarina – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Engleze
timpurii x Vişin arbustoid), omologat în anul 1984, de vigoare mică, cu coroana
piramidală, semiprecoce, mediu productiv, rezistent la ger, fructifică preponderent
pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu (4,2 g), sferic-alungit, vişiniu-închis, cu
pulpa colorată, suculentă, bună pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: a
doua decadă a lunii iunie.
4. Engleze timpurii – soi vechi englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu
caractere intermediare, de vigoare mijlocie, coroana invers-piramidală, semiproductiv,
precoce, cu fructificare pe buchete de mai, este autosteril. Fructul este mijlociu (3,5 –
5,5 g), sferic-alungit, de culoare roşie, cu pulpa roz, dulce, fin aromată. Maturarea: a
doua decadă a lunii iunie.
5. Sătmărean – soi românesc omologat în 1994 la SCDP Satu-Mare
(Engleze timpurii x Vişin arbustoid), de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală şi
fructificare pe buchete de mai, rezistent la ger şi secetă, este parţial autofertil.
Fructul este mijlociu (5 g), sferic-turtit, cu epiderma subţire, elastică, lucioasă, de
culoare vişinie, neagră la supramaturare. Pulpa este roşie, suculentă, cu sucul roz,
gust foarte bun, dulce-acrişor. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
6. Rival – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Griot
Moscovski x Nana), omologat în anul 2004, de vigoare mijlocie, fructificare pe
buchete de mai, rezistent la boli, este parţial autofertil, foarte productiv. Fructul
este mijlociu (5 g), oblong, de culoare roşie, cu pulpa moale, suculentă, roşie, cu
gust foarte plăcut. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
7. Timpurii de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj ((Spaniole x Pr.
Fruticosa) x (Anglaise hative x Pr. Fruticosa)), omologat în anul 1969, de
vigoare mijlocie, coroana piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, fructificare
preponderentă pe buchete de mai, mediu rezistent la boli şi secetă, autosteril, bun
polenizator, cu intermitenţe de rodire. Fructul este mijlociu spre mare (5,6 g),
sferic-turtit, roşu-vişiniu, lucios, cu pulpa colorată, de consistenţă medie, sucul
colorat; pedunculul este lung. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie.
8. De Botoşani – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi prin selecţia unui biotip
local, omologat în anul 1994, de vigoare medie, coroană globuloasă şi fructificare pe
buchete de mai. Fructul este mare (7,8 g), sferic, turtit la bază şi dorso-ventral, roşu-
vişiniu, lucios. Pulpa este roşie-vişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul colorat şi
sâmburele mijlociu, uşor aderent. Este asemănător cu soiul Crişana. Maturarea:
decadele a doua şi a treia ale lunii iunie.
9. Crişana 2 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
1975, de vigoare mare, cu coroana globuloasă, fructificare preponderentă pe ramuri
mijlocii şi lungi. Soi foarte rezistent la ger, destul de rezistent la secetă, este autosteril.
Fructul este mare (7 g), sferic, turtit la bază şi dorso-ventral, cu vârful perfect rotunjit,
133
epiderma subţire, elastică, lucioasă, de culoare roşu-purpuriu închisă. Pulpa este roşie-
vişinie, consistentă, cu sucul roşu-deschis, acidulată. Maturarea: decadele a doua şi a
treia ale lunii iunie.
10. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de
vigoare mică, fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii. Este autofertil, foarte
productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mijlociu (4,5 – 5 g),
ovosferic sau larg-cordiform, vişiniu-închis până spre negru la supramaturare, cu
pulpa şi sucul colorate. Pedunculul este bine prins de fruct. Maturarea: sfârşitul
lunii iunie, începutul lunii iulie.
11. Ilva – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa, omologat în anul 1982, de
vigoare mică, cu coroana semiglobuloasă, fructificare preponderentă pe ramuri
lungi, semiprecoce, autofertil, productiv, rezistent la ger şi mediu rezistent la
secetă, sensibil la antracnoză şi tolerant la monilioză. Având tendinţa de
degarnisire, necesită anual tăieri de scurtare. Fructul este mijlociu spre mare (5,5
g), sferic, roşu-lucios, cu pulpa colorată, suculentă, uşor acidulată. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
12. Dropia – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în
anul 1982, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, fructifică pe ramuri mijlocii,
este sensibil la antracnoză, rezistent la monilioză, la ger şi secetă, parţial
autofertil. Fructul este mic (4 g), sferic, turtit la ambele capete, cu epiderma de
culoare vişiniu-închisă, rezistentă la crăpare, pulpa şi sucul intens colorate, cu gust
plăcut, uşor acidulat, taninos, agreabil. Maturarea: începutul lunii iulie.
13. Scuturător – soi românesc obţinut la SCDP Vrancea, omologat în 1985,
semiviguros, cu coroana globuloasă, fructifică pe ramuri plete şi buchete de mai,
rezistent la antracnoză, mediu rezistent la monilioză, ger şi secetă, este parţial autofertil.
Fructul este mare (6,3 g), sferic, uşor turtit dorso-ventral, roşu-închis, pulpa
roşie, potrivit de consistentă şi suculentă, cu gust plăcut, echilibrat. Maturarea:
începutul lunii iulie.
14. Amada – soi românesc obţinut la SCDP Fălticeni, omologat în 2005, de
vigoare mijlocie, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, produce mult şi
constant, este autosteril. Fructul este mare (6 - 7 g), sferic-aplatizat, de culoare roşu-brun,
pedunculul este lung şi subţire. Pulpa este roşie, de consistenţă şi suculenţă mijlocii, sucul
roz, cu gust bun. Maturarea: primele decade ale lunii iulie.
15. Mocăneşti 16 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat
în 1975, este foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana piramidală şi
fructificare predominantă pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, rezistent la ger,
mediu rezistent la secetă. Soi autosteril, este bun polenizator. Fructul este mijlociu
(4,9 g), sferic sau sferic-turtit, roşu-cărămiziu, cu pulpa roşie şi gust plăcut.
Maturarea: a doua parte a lunii iulie.
16. Nefris – soi de origine poloneză, omologat în 1991, de vigoare submijlocie,
cu coroana sferică, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger, dar sensibil la boli.
Fructul este mare (6 g), sferic, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată.
Se valorifică prin industrializare şi consum în stare proaspătă. Maturarea: decadele
a doua şi a treia ale lunii iulie.
17. Vrâncean – soi românesc obţinut la SCDP Vrancea în 1985 prin selecţie dintr-o
populaţie locală. Are vigoare mică, fructifică pe buchete de mai, este sensibil la antracnoză,
mediu rezistent la monilioză, rezistent la ger şi secetă, autofertil. Fructul este mijlociu (4,4
g), sferic, uşor alungit, turtit dorso-ventral, roşu-închis. Pulpa este roşie cu vinişoare roz,
potrivit de consistentă şi de suculentă, cu gust plăcut, puţin acidulat. Maturarea: a doua
decadă a lunii iulie.
18. Northstar – soi american, a fost omologat în anul 1991. Soi de vigoare
mică, cu coroana globuloasă, fructificare pe ramuri mijlocii, este productiv şi
134
precoce, rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g),
sferic, uşor alungit, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată şi gust astringent.
Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
19. Bucovina – soi românesc obţinut la SCDP Fălticeni prin selecţie dintr-o
populaţie locală, omologat ca soi în anul 1984, are vigoare redusă, coroană
globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, este precoce,
productiv, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces. Fructul este mijlociu (4 – 4,5
g), sferic-turtit, roşu-închis, lucios, cu pulpa şi sucul colorate, plăcut la gust, cu
valorificare mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
20. Pitic de Iaşi – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi prin polenizarea liberă
a soiului Plodorodnaia Miciurina, a fost omologat în anul 1978. Are vigoare foarte
redusă, cu coroana globuloasă, pletoasă, ramuri de schelet subţiri, fructificare
predominantă pe ramuri plete, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger,
mediu rezistent la boli. Este pretenţios faţă de tehnologie. Fructul este mijlociu
(4,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat acidă. Se
valorifică prin industrializare. Maturarea: prima decadă a lunii august.

Soiuri din vechiul sortiment:


Nana – soi românesc, obţinut la SCDP Băneasa prin polenizarea liberă a
soiului Crişana, omologat în anul 1977. Are vigoare mică, este autofertil şi cu
mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri plete, este precoce,
productiv, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces şi Monilinia. Fructul
este mijlociu (5 g), sferic, roşu-vişiniu, pulpa şi sucul colorate. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie.
Oblacinska – soi de origine iugoslavă, omologat în anul 1979, de vigoare
mică, cu coroana piramidală, deasă, foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent
la ger şi Coccomyces, drajonează foarte puternic. Fructul este mic (3,5 g), sferic-
turtit, vişiniu-închis, cu pulpa şi sucul intens colorate. Se valorifică prin
industrializare, în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea mecanizată.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
Meteor – soi american, omologat în anul 1979, are vigoare mijlocie,
coroana larg-piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este
precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre
mare (5,5 g), sferic, uşor cordiform, roşu-aprins, cu pulpa roşie şi sucul slab
colorat. Maturarea:a doua decadă a lunii iulie.

Portaltoii vişinului
Portaltoii vişinului se pot grupa astfel:
- generativi: vişinul franc, mahalebul, G2;
- vegetativi: Colt, SL64, F12/1, Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot
(W10, W11, W13), selecţiile româneşti IPC1, VV1, VG1.
Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea
dealurilor şi în zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele
soiuri cu maturare târzie a fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16,
Meteor. În şcoala de puieţi răsare slab (20-30 %).
Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor joase
din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor altoite.
Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni
(1980). Se înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj.
135
7. 4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale vişinului
Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de
fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişinul altoit
pe vişin are sistemul radicular mai superficial decât cireşul, masa principală a
rădăcinilor aflându-se între 15 şi 40 cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte
de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini cu creştere verticală pot ajunge la
adâncimi de 2-2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb, înrădăcinarea vişinului este mai
profundă, masa principală a rădăcinilor aflându-se în stratul de sol de 20-60 cm.
Mahalebul nu drajonează.
Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi mai sensibil
la ger şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două etape cu intensităţi
maxime: una primăvara şi la începutul verii, care durează până la încetinirea creşterii
lăstarilor, iar alta toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii frunzelor. Rădăcinile îşi
încetează creşterea când temperatura solului scade sub 2oC.
Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu-zis, de talie mijlocie (4-6 m, mai
rar 7-9 m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de ramificare mai mare decât
cireşul, coroana având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt mai puţin
viguroase decât la cireş. Există soiuri cu o mare capacitate de ramificare, ce formează
coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Early Richmond) şi soiuri cu
ramificare mai slabă (Engleze timpurii, Ţarina, Timpurii de Cluj).
După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel:
- cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti;
- cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De
Botoşani, Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean;
- cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean,
Schattenmorelle, Nana, Ilva.
Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au
longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de
fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet.
După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica:
- soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi, Engleze
timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani, Bucovina, Meteor;
- soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northstar,
Sătmărean, Scuturător;
- soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana,
Schattenmorelle, Nana, Dropia, Pitic de Iaşi.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:
- autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris,
Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi;
- parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător;
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.;
- perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor.
Anumite cercetări şi observaţii (Calipe Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri
de vişin dau o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu
soiurile de cireş Germersdorf, Boambe de Cotnari şi Pietroase Donissen. Proporţia
cea mai mare de flori fecundate (45-61%) se înregistrează la soiurile care
fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea petalelor.
La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc târziu,
după înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia florilor fecundate
este, de asemenea, relativ ridicată (21-37%). În schimb, soiurile la care înfrunzitul
incipient se suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie mai scăzută de flori
fecundate (12-18%). La cele mai multe soiuri de vişin cad fiziologic 10-30% din fructe
136
(Gr. Mihăescu şi Calipe Riţiu, 1970). Pentru a se realiza o recoltă normală la vişin, este
necesar să fie fecundate cel puţin 20-25% din flori la soiurile care rodesc în principal pe
buchete de mai şi 45-50% la cele care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică
să nu afecteze mai mult de 20-25% din fructe.
La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să
aibă loc în primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte
repede şi devine nereceptiv pentru polen.
Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori
nesatisfăcătoare, căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în
consecinţă, fructificarea este slabă. Principalele cauze ar fi următoarele: lipsa
polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a acestora, nutriţie deficitară a
pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de Coccomyces
hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi
scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc.
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi:
- precoce – începând cu anul II de la plantare;
- semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor;
- tardivă – după anul III de la plantare.
Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la
35 kg/pom.
Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soiurile cu
pomi propriu-zişi este de 25-30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani.

7.5. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici


Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul,
dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în
zonele cu deficit de umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri
debile, slab garnisite, cu muguri de rod, cu tendinţă accentuată la degarnisire.
Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii naturali cireş-vişin şi mai
puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa speciilor cu
pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele
foliar este cuprins între 0,6-1,5.
Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Cultura
lui reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar înalte. Rezultate
bune se obţin în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-10,5oC, cu
un optim caloric în perioada de vegetaţie de 15-17oC şi un necesar de zile cu optim
caloric de 55-93. Pentru dezmugurit, are nevoie de 135-150oC, pentru înflorit de 295-
315oC, iar pentru maturarea fructelor de 1160-1315oC.
Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în
care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600 oC.
Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30oC, lemnul rezistă
bine, dar mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de -
12oC, bobocii florali la -5oC, iar florile şi fructele abia legate la -2,2oC.
Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată
cu agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8 oC.
Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500
mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual. Portaltoiul
are o mare importanţă. Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ
cu vişinul comun. Excesul de apă din sol şi, în special băltirea sunt dăunătoare
provocând asfixierea rădăcinilor.
Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile
subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie
137
amplasate pe soluri fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri
pentru cultura intensivă a vişinului sunt cele plane sau cu panta mică (10-12 %),
însă în condiţii de amenajare a terenului se pot folosi şi pantele până la 20-25 %.
Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune
nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în nord-
vestul Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la
altitudinea de 500-650 m.

7.6. Particularităţile tehnologice ale vişinului


Specificul producerii materialului săditor
Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 9.2.4., iar
obţinerea acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţarea
plantaţiilor comerciale se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la
începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează devreme circulaţia sevei.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele
speciei, iar pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş.
Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se
amplasează în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme la
polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile,
chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa dintre soiul polenizator şi cel polenizat
trebuie să nu fie mai mare de 20-25 m. Polenizatorii principalelor soiuri de vişin
existente în cultură sunt prezentate în tabelul 22.
La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul
necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De
asemenea, se va ţine seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit.
Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon
vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar
mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m.
Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat,
iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea
vişinului în benzi de câte 2-3 rânduri.
Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se
realizează în special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a
pomilor şi constă în poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi
semischelet, înlăturarea celor cu poziţii incorecte, a celor rupte etc.
Tabelul 22.
Polenizatorii soiurilor de vişin
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Timpuriu de Osoi Engleze timpurii, Ţarina
Timpurii de Piteşti Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16
Ţarina Timpurii de Cluj, Nana, Crişana
Engleze timpurii Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2
Timpurii de Cluj Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2
Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska
Ilva Nana, Crişana 2, Schattenmorelle
Nana Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle
Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana
Dropia Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16
Scuturător Mocăneşti 1
Mocăneşti 16 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii
Oblacinska Crişana 2, Nana, Nefris
Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16
138
Meteor Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska
Vrâncean Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle
Northstar Mocăneşti 16, Oblacinska
Bucovina Ilva, Nana

Tăierile de fructificare
Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat. De
asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proiectat şarpantele şi
subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se asigură o rărire
corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv este acela al
menţinerii zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul coroanei, cunoscut fiind
faptul că la vişin fenomenul de degarnisire este destul de accentuat.
Reducţiile axului şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri
laterale, orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi să
repartizeze uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere (N. Cepoiu, 2001).
Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative
sau de rod cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare.
Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieiri de reducţie a
semischeletului şi de rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de
15-20 cm una de alta.
Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică
pe buchete de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de
întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea
o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri
vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna deasupra unei ramificaţii laterale.
În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete
(Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de
fructificare încă din primii ani de rodire, evitându-se pe cât posibil apariţia
ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete, aceasta se scurtează
deasupra unei ramificaţii apărute la bază.
În ultimele decenii s-au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul
perioadei de vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe
în luna mai, când lăstarii viguroşi se ciupesc la 10-15 cm pentru obţinerea
ramurilor de rod bifuncţionale (2-3 ramuri anticipate, 1-2 plete şi 3-4 buchete de
mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă. Tăierile în verde, după
recoltarea fructelor, se efectuează respectând aceleaşi principii ca şi la tăierile în
timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de
lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor,
productivitatea muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, aceste tăieri
vor înlocui în totalitate tăierile din timpul perioadei de repaus. În zonele mai reci şi
umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele din nordul ţării, sunt necesare
lucrări de tăiere suplimentare pentru eliminarea ramurilor afectate.
Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat
după recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei
(V. Cireaşă, 1973, Lidia Rasa, 1986).
Întreţinerea solului
Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că
plantaţiile de vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai
superficială, iar unii dintre ei drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină
seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În
plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar
pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii, leguminoasele, cartofii etc.
În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă,
139
intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În
zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de
nisipuri, intervalele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care de vor
încorpora în sol cu cca o săptămână înainte de începerea creşterii intense a
lăstarilor. Plantaţiile mature de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales
acolo unde portaltoii drajonează.
Fertilizarea
Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte
calitatea fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de sol şi plantă.
Orientativ, se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi
de grajd, 60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla
cantitatea de azot. În plantaţiile tinere, îngrăşămintele se vor aplica localizat sub coroană.
O soluţie complementară este şi fertilizarea foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor
corecta cu amendamente calcaroase (2-4 t/ha la 2-3 ani).
Irigarea plantaţiilor
Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi
în zonele nisipoase. Momentele critice pentru apă ale vişinului sunt: la înflorire, în
faza creşterii intense a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod.
De asemenea, dacă toamna este foarte secetoasă, se recomandă o udare de
aprovizionare.

7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor


Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea
şi combaterea este în general asemănătoare.

7.8. Specificul maturării şi recoltării vişinelor


Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi
pom, însă se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile
comerciale se recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2-3
reprize. Vişinele cresc considerabil în volum şi greutate până la maturitatea
deplină, de aceea se vor recolta în acest moment sau cu maxim 2-3 zile înainte,
deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă maturarea după recoltare.
Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe
pedunculi se micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în
cantitatea pedunculară este o caracteristică de soi.
Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu
peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor
transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire.
Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu
vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC. Uşurarea
desprinderii de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu substanţe
stimulatoare (acid 2-cloretilfosforic 500 ppm) cu o săptămână înainte de recoltare.
Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai
restrâns decât la cireş.
140

Rezumat
Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica
cu succes terenurile în pantă, erodate.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:- autofertile:;-
parţial autofertile;- autosterile. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat
ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul.
Sistemul radicular -al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea
solului şi de sistemul de întreţinere a solului
Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc
5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în
elemente de semischelet.
Faţă de lumină, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune
chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate.
Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură.
Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual,
cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual.
Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab
erodate şi chiar uşor alcaline.
La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul
necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. Astfel,
soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu
distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă
etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m.
Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar
distanţa de plantare este de 5 x 4 m.
Tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet,
pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană..
Atenţie la tăieri la soiurile care fructifică cu precădere pe ramuri plete
(Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.)
Sistemul de întreţinere a solului trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă,
de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile
intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. În plantaţiile mature, în
zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot
înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se
va întreţine ca ogor lucrat.
Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea
fructelor. Se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd,
60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot.
Irigarea plantaţiilor de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în
zonele nisipoase.
Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi
combaterea este în general asemănătoare.
Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul,
în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă
şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire.
Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi
preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC.

Teste de autoevaluare
7. Se cunoaşte faptul că soiurile de vişin, după comportarea lor în procesul
polenizării şi fecundării, pot fi autofertile, autosterile sau parţial autofertile.
Daţi exemple de soiuri autosterile de vişin.
8. Precizaţi distanţele de plantare şi densităţile ce se realizează într-o plantaţie
intensivă de vişin.
141
9. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile
de vişin, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii?
Rezumat
Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica
cu succes terenurile în pantă, erodate.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:- autofertile:;-
parţial autofertile;- autosterile. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat
ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul.
Sistemul radicular -al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea
solului şi de sistemul de întreţinere a solului
Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc
5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în
elemente de semischelet.
Faţă de lumină, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune
chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate.
Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură.
Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual,
cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual.
Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab
erodate şi chiar uşor alcaline.
La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul
necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. Astfel,
soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu
distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă
etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m.
Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar
distanţa de plantare este de 5 x 4 m.
Tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet,
pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană..
Atenţie la tăieri la soiurile care fructifică cu precădere pe ramuri plete
(Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.)
Sistemul de întreţinere a solului trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă,
de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile
intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. În plantaţiile mature, în
zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot
înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se
va întreţine ca ogor lucrat.
Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea
fructelor. Se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd,
60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot.
Irigarea plantaţiilor de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în
zonele nisipoase.
Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi
combaterea este în general asemănătoare.
Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul,
în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă
şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire.
Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi
preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC.

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 337-349
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 120-128
142
Tema 8

CULTURA CAISULUI

Armeniaca vulgaris L. am, Fam. Rosaceae,


Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

CUPRINS
8.1. Importanţa culturii
8.2. Originea şi aria de răspândire
8.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
8.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului
8.5. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici
8.6. Particularităţi tehnologice
8.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
8.8. Particularităţile maturării şi recoltării caiselor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 8

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale caisului, în vederea
stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării caisului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

8.1. Importanţa culturii


Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai
ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de
caise în majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt
considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor
calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul
ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului
uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa uscată 10,6-21,71 %;
zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute 1,09-1,64 %; pectine
0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,3-32,0 mg %; Ca =
6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg
%; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %.
Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic
asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc.
Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică
a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea,
sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28% substanţe pectice; 29,5-
143
57,7% grăsimi; 3,1% săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea
amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului
este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce mult şi relativ
constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile
ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute.
În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru
modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de
răspândire a acestei specii.

8.3. Sortimentul de soiuri


Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2008 cuprinde un
număr de 47 soiuri din care 40 soiuri româneşti şi 7 străine. Acestea acoperă cu
fructe proaspete o perioadă de 50-60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie
până în a doua parte a lunii august.
Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare şi
constantă (15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger (-28oC), inclusiv a mugurilor floriferi la
gerurile de revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli etc.
1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică,
autosteril, cu înflorire timpurie, este mediu productiv, rezistent la gerurile de
revenire din primăvară. Fructul este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu
pe partea însorită, pulpa consistentă, plăcută la gust. Maturarea: prima decadă a
lunii iunie, fiind cel mai timpuriu soi.
2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu fructificare
preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv (16-20 t/ha), autosteril.
Fructul este mare (70-80 g), ovoid, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa
portocalie, fadă. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie.
3. Rareş – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2002, are
vigoare mică, este rezistent la ger şi la bolile specifice caisului (Monilinia laxa, Stigmina
carpophilla, Cytospora cincta şi Plum-pox). Fructul este mijlociu (60-65 g), sferic-
alungit, galben-portocaliu, uniform colorat pe toată suprafaţa. Pulpa este suculentă,
consistentă, cu gust plăcut, echilibrat. Maturarea: primele decade ale lunii iunie.
4. Valeria – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2002,
de vigoare mică, prezintă rezistenţă genetică la bolile specifice caisului, toleranţă
la Plum-pox, de asemenea este rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-65 g),
sferic-alungit, galben-portocaliu, cu stropi foarte fini de culoare roşie. Pulpa este
consistentă, cu gust bun, echilibrat. Maturarea: primele decade ale lunii iunie.
5. Auraş – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003,
de vigoare mare, are rezistenţă bună la ger, la îngheţurile târzii de pimăvară, la
secetă şi bolile specifice. Fructul este mic spre mijlociu (45- 48 g), ovoidal,
portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, cu fermitate medie, gust
plăcut, aromat. Maturarea: a doua parte a lunii iunie.
6. Traian – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa (Viceroy x NJA 2),
omologat în anul 1993, are vigoare mică, coroana invers piramidală, înflorire timpurie,
cu fructificare predominantă pe ramuri buchet, este productiv şi rezistent la boli.
Fructul este mic spre mijlociu (40 g), ovoidal, portocaliu cu roşu pe partea
însorită, pulpa portocalie, consistentă, suculentă, foarte bună la gust, neaderentă.
Maturarea: a doua parte a lunii iunie.
7. CR 2-63 – soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi ca înflorire şi
ca maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructifică cu preponderenţă pe
buchete de mai. Fructul este mare (70-80 g), portocaliu, cu pulpa uniform colorată în
galben-limoniu, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
144
8. Harcot – soi canadian, viguros, cu coroana globuloasă, productiv, cu mare
plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul este
mare (60-70 g), ovoid-turtit, portocaliu-deschis cu roşu pe partea însorită, pulpa este
fermă, puţin aromată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
9. Fortuna – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2004, este productiv, viguros, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, are
rezistenţă bună la bolile specifice. Fructul este mijlociu (45-70 g), sferic, de
culoare portocalie, cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa de culoare portocalie,
este fermă, suculentă, are gust plăcut, aromat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
10. Cristal – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2003, de vigoare mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă.
Fructul este mijlociu (45-50 g), ovoidal, de culoare portocalie, acoperit cu roşu pe
30 % din suprafaţă. Pulpa are gust plăcut, aromat şi fermitate medie. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie.
11. Danubiu – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003,
de vigoare mijlocie, perzintă port etalat, are rezistenţă bună la Monilinia, Stigmina şi
Cytospora. Fructul este mijlociu ca m,ărime (45-50 g), formă ovoidală, culoare
portocalie, acoperit cu roşu-carmin pe 70 % din suprafaţă. Pulpa este portocalie, fermă,
cu gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua parte a lunii iunie.
12. Carmela – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul
2002, este viguros, rezistent la Monilinia, Stigmina şi Cytospora, tolerant la Plum-
pox, rezistent la ger. Fructul este mare (95-100 g), sferic-alungit, epiderma
lucioasă, de culoare galben-portocalie, cu roşu intens pe partea însorită. Pulpa
portocalie, consistentă, fermă, dulce-acidulată, placut aromată. Maturarea: a doua
parte a lunii iunie.
13. Amiral – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2004,
este viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, prezintă
rezistenţă bună la Monilinia, Stigmina şi Cytospora. Fructul este mare (70-95 g), sferic-
alungit, de culoare portocalie, acoperit cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este
portocalie, cu textură fină, mediu suculentă, aromată, plăcută la gust. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
14. Ceres – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2007, de vigoare medie, este foarte productiv, tolerant faţă de principalele boli.
Fructul are mărime mijlocie (45-70 g), formă sferică, culoare portocalie, acoperit
cu roşu pe jumătate din suprafaţă. Pulpa alb-portocalie are textură şi fermitate
medii, gust plăcut, mediu aromat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
15. Tudor – soi românesc obţinut la SCPP Constanţa (Viceroy x NJA 2),
omologat în anul 1993, este viguros, cu coroana invers-piramidală, înflorire
timpurie, mediu productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la boli, cu fructificare
preponderentă pe buchete de mai, autosteril. Fructul este mic spre mijlociu (40-45
g), sferic, uşor aplatizat, porotocaliu, cu roşu-carmin pe partea însorită, pulpa este
portocalie, cu gust dulce-acrişor, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
16. Viorica – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul
2002, semiviguros, productiv, prezintă rezistenţă genetică la Monilinia, Stigmina
şi Cytospora, toleranţă la Plum-pox virus. Fructul este mare (120-125 g), sferic,
uşor turtit, de culoare portocalie, uniform colorat, pulpa galben-portocalie,
consistentă, cu gust bun, echilibrat şi aromat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
17. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală şi ramuri
de schelet viguroase, dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este
mijlociu (40-65 g), globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma
pubescentă, galbenă-portocalie, cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este de
145
culoare portocalie-deschisă, aromată, dulce-acidulată, neaderentă. Maturarea:
prima decadă a lunii iulie.
18. Orizont – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2004, este viguros, foarte productiv şi rezistent la boli. Fructul de mărime mijlocie
(45-60 g), oblong, portocaliu, acoperit cu roşu-carmin pe partea expusă, pulpa
portocalie, fină, suculentă, aromată, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a
lunii iulie.
19. Dacia (B 29/4) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în
anul 1989, de vigoare medie, este precoce, foarte productiv, cu fructificare
preponderentă pe buchete de mai, rezistent la Monilinia şi Clasterosporium.
Fructul este mare (70-90 g), sferic, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită,
pulpa galbenă, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima decadă a lunii iulie.
20. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în anul 1979, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, este
productiv şi rezistent la ger. Fructul este mijlociu (45-58 g), sferic, uşor alungit,
galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare portocalie, fermă,
plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
21. Andrei – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul
2006, are vigoare mică, cu coroana globuloasă, este precoce şi productiv, are
rezistenţă bună la boli şi ger. Fructul este mare (75-85 g), sferic, epiderma are
culoare portocalie, cu roşu-zmeuriu pe partea expusă la soare, pulpa galben-
portocalie, foarte aromată. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie.
22. Alexandru – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2006,
de vigoare mijlocie, cu port uşor deschis, este precoce, productiv, are rezistenţă bună la
boli şi ger. Fructul este mare (90-95 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea
însorită, pulpa de culoare portocalie-deschis, este consistentă, dulce-acidulată, aromată.
Maturarea: prima decadă a lunii iulie.
23. Nicuşor – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul
2003, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este
mare (85-90 g), sferic, cu epiderma fin catifelată, portocalie, cu roşu-zmeuriu pe
partea însorită, pulpa portocalie, fină, suculentă, neaderentă la sâmbure, cu gust
foarte bun, echilibrat. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie.
24. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe
ramuri mixte, parţial autofertil, mediu rezistent la Monilinia. Fructul este mare (80-90
g), oblong-eliptic, portocaliu, cu roz pe partea însorită, pulpa de culoare portocalie, de
calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
25. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, hibrid între Mărculeşti 40 şi zarzăr, omologat în anul 1979, de vigoare mică,
coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este productiv,
rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (48 g), sferic, uşor asimetric, portocaliu, cu
roşu pe partea însorită, pulpa este fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a
doua decadă a lunii iulie.
26. Ioana – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006, de
vigoare mare, cu port erect, are rezistenţă bună la boli şi ger. Fructul este mijlociu,
globulos, portocaliu-închis, pulpa de culoare galben-portocalie, neaderentă,
suculentă, cu textură fină, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie.
27. Monica – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006,
viguros, cu port erect, este rezistent la ger şi boli. Fructul este mare, globulos, de
culoare portocalie, pulpa mediu consistentă, suculentă, galben-portocalie. Soi
recomandat în special pentru industrializare (gem, dulceaţă, compot) şi mai puţin
pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie.
146
28. Bihoreana – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006,
semiviguros, cu port erect, fructificare preponderentă pe buchete, rezistent la ger şi boli.
Fructul este mijlociu spre mare, globulos, de culoare portocalie, pulpa mediu
consistentă, suculentă, galben-portocalie, bună la gust. Maturarea: a doua decadă a
lunii iulie.
29. Callatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie spre mică, cu plasticitate
ecologică ridicată, fructificare pe buchete de mai, este productiv şi rezistent la ger.
Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită,
pulpa fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie,
începutul lunii august.
30. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros, cu coroana
sferic-turtită, este productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plasticitate ecologică bună.
Fructul este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit, galben-portocaliu, cu roşu pe partea
însorită, pulpa de culoare portocaliu-deschis, este fermă, cu gust bun. Maturarea: a doua
jumătate a lunii iulie.
31. Sulina – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-Călăraşi, omologat în
anul 1980, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana invers-piramidală, este
precoce, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (50-60
g), sferic-alungit, galben-portocaliu, cu pulpa fină, fermă şi gust plăcut.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
32. Excelsior (B 33/13) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat
în anul 1987. Are vigoare mică spre mijlocie, coroana sferică, cu înflorire târzie,
este productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (85-95 g), sferic-alungit,
turtit lateral, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare
galbenă, este consistentă, slab aromată, însă cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul
lunii iulie, începutul lunii august.
33. Roşii de Băneasa – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Cea mai
bună de Ungaria x Paviot), omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu
coroana globuloasă, este productiv, rezistent la ger, la Monilinia şi
Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu-aprins
pe partea însorită, cu pulpa fermă, de calitate foarte bună. Maturarea: sfârşitul
lunii iulie, începutul lunii august.
34. Mamaia – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-Călăraşi, omologat în anul
1975, de vigoare mijlocie, cu coroana globulos-răsfirată, este rezistent la ger şi la variaţiile
de temperatură, mediu rezistent la Monilinia, sensibil la Plum-pox virus. Fructul este
mijlociu spre mare (55-65 g), ovoidal spre tronconic, portocaliu, cu roşu pe partea însorită;
pulpa este consistentă, fin aromată, dulce, uşor acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
35. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire
târzie, este productiv, are plasticitate ecologică ridicată, este sensibil la
Clasterosporium. Fructul este mare (70-75 g), ovoidal, galben-auriu, cu roşu pe
partea însorită, pulpa de culoare galbenă, mediu consistentă, fadă. Maturarea:
prima decadă a lunii august.
36. Augustin – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2004, de vigoare mare, cu port deschis, este foarte productiv, tolerant faţă de boli.
Fructul este mijlociu (45-60 g), cordiform, portocaliu cu roşu pe jumătatea
expusă, pulpa portocalie, foarte suculentă, plăcută la gust, puternic aromată.
Maturarea: primele decade ale lunii august.
37. Favorit (Mărculeşti 22/4) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în anul 1987, semiviguros, cu coroana globuloasă, este
productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la Monilinia şi Clasterosporium.
147
Fructul este mijlociu (55-65 g), ovoid, de culoare oranj, cu roşu pe partea însorită,
pulpa este consistentă, cu gust plăcut. Maturarea: primele decade ale lunii august.
38. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în 1979, de vigoare mică, cu coroana sferică, fructificare
preponderentă pe buchete de mai, este precoce, foarte productiv, rezistent la boli şi ger.
Fructul este mijlociu (50-60 g), ovoidal, roşu, turtit lateral, galben-portocaliu cu
puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc.
Maturarea: prima jumătate a lunii august.
39. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în anul 1979, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, este
productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70 g), globulos spre
ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie,
fermă, bună la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
40. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de
mai, este precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi Clasterosporium. Fructul
este mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben-portocaliu, roşu pe partea însorită, cu
pulpa fermă, crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a
lunii august.
41. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-
Călăraşi, omologat în 1979, de vigoare mică, cu coroana invers piramidală, cu fructificare
preponderentă pe buchete de mai, este foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul
este mijlociu spre mare (65-75 g), ovoidal, uşor turtit, galben-portocaliu, cu roşu
pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima
jumătate a lunii august.
42 Histria – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2007,
semiviguros, foarte productiv, tolerant faţă de boli. Fructul este mijlociu spre mare (55-70
g), globulos, portocaliu, acoperit cu roşu pe aproape jumătate din suprafaţă, pulpa de
culoare portocalie, are fermitate medie, gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a
lunii august.
43. Adina – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2003,
semiviguros, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este productiv, rezistent
la ger şi boli. Fructul este mare (90-95 g), sferic-alungit, galben-portocaliu, cu puţin
roşu pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, este neaderentă, cu gust echilibrat,
plăcut aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii august.
44. Euxin – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2007, semiviguros, foarte productiv, tolerant faţă de boli. Fructul este mijlociu spre
mare (55-80 g), globulos, portocaliu, acoperit cu roşu-carmin pe o treime din
suprafaţă, pulpa portocalie, fină, cu gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a
lunii august.
45. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa,
omologat în 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare
preponderentă pe buchete de mai, este productiv, rezistent la ger, parţial autofertil.
Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), sferic-alungit, portocaliu, cu roşu pe
partea însorită, pulpa galben-portocalie, aromată, plăcută la gust. Maturarea: a
doua decadă a lunii august.
46. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa,
omologat în anul 1983, de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă, este
precoce, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-75 g), sferic, uşor
alungit, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare portocaliu-
deschis, este fermă, suculentă, dulce şi aromată. Maturarea: a doua jumătate a
lunii august.
148
47. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti-Călăraşi,
omologat în anul 1983, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, este precoce, productiv,
rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-70 g), ovoidal-alungit, galben-limoniu, cu roşu
pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, fermă, aromată. Maturarea: a doua jumătate a
lunii august.

Portaltoii caisului
În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului Prunus: P.
armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. piersica şi P. amygdalus.
Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai
importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile edafice şi ecologice.
Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais,
fiind recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Este
sensibil la Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nematozii
galicoli (Meloidogyne, Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grele,
umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie cu consecinţe negative cunoscute.
Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune
şi diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar
soiuri (Trandafirii târzii), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi:
Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu
toate soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la
asfixiere, la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer.
Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la viroze,
are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de infecţie cu virusul CLSV.
Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri,
ceea ce conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creştere etc. Dintre
acestea cele mai importante sunt:
Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor,
însă nu are compatibilitate cu toate soiurile.
Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai
bună decât precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se
poate folosi pe terenurile fertile şi mai umede.
Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi
lignificaţi. Se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi
la Phytophtora cactorum. Imprimă soiurilor productivitate.
Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger,
secetă şi la exces temporar de umiditate.
Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte
intrarea pe rod, rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase.
P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este
sensibil la viroze şi micoplasme.
Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este compatibil
cu toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi mediu rezistent la
asfixiere şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună fructelor. Se înmulţeşte greu,
prin butaşi. Se recomandă pe solurile profunde, umede, dar bine drenate.
Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) – sunt
selecţii americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8-1, prin butaşi,
imprimă vigoare medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună
cu soiurile de cais.. M 2624 are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul
bacterian. G.F. 8-1 imprimă vigoare foarte mare, necesită altoire târzie.
Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi,
creşte viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are
afinitate bună dar nu cu toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte maturarea
149
fructelor imprimându-le o coloraţie bună. Este recomandat pe solurile fertile şi
reavene fără exces de umiditate.
Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se
recomandă altoirea la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prinderea la
altoire este slabă, iar în livadă pomii drajonează puternic.
Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi
lemnificaţi şi prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de
tolerant la viroze.
Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide.
Din această specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai importante
sunt: G.F. 305, Lovell şi Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc.
Nu toate soiurile au compatibilitate cu piersicul franc. Piersicul franc se poate
folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi pietroase, bine încălzite. Pomii
intră repede pe rod, la 2-3 ani, dar trăiesc puţin.
Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe
solurile uscate, calcaroase, pietroase din zonele secetoase.
Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică,
rezistent la crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun.

8.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale


caisului
Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este
dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr,
pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi profund. Marea masă a
rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale pot
ajunge până la 3-4 m adâncime, ceea ce imprimă caisului o mare rezistenţă la secetă.
Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub proiecţia coroanei, depăşind-o.
Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie-vişinie caracteristică.
Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena
(1962), Gr. Mihăescu (1977) au arătat că:
- cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8
g, urmat de corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g;
- prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în
stratul de sol cuprins între 30-60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72,5 %
rădăcini de zarzăr şi 63,4 % de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se
găsesc în stratul de sol de 0-30 cm.
Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o
rază de 1 m.
În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre
suprafaţa solului, cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste.
Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât aceasta este
mai dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului radicular.
Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foarte
viguroasă, greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1-1,5 m, au 2-3
valuri de creştere, formând multe ramuri anticipate.
Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa de
culoare brun-închisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal.
Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu
ramuri de ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect
compact, îndesat.
150
Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura
lungă şi ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2-3 de la
plantare, mai întâi cele lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramificate şi
alte ramuri mijlocii.
Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare
roşie-sângerie.
La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se
deschide iar creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie.
Capacitatea de regenerare a caişilor din mugurii dorminzi este foarte mare, ceea ce
permite refacerea plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare.
Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4-5 ani.
Mugurii sunt grupaţi câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari.
În fiecare grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr-un mugure
floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se
deschide înaintea înfrunzitului.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea
creşterii lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile.
Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de
preumflare a mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea
polenului în antere corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se
înregistrează din a doua jumătate a lunii februarie până în a doua decadă a lunii
martie. Acest fenomen are loc după acumularea a 40 oC peste pragul biologic
(6,5oC), iar înflorirea după acumularea a 170-200oC temperatură activă.
Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum
şi a particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi
îndeosebi aceea a mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doilea de
creştere, care înfloresc cu câteva zile mai târziu decât aceia din valul unu de
creştere, are o importanţă practică deosebită. prin diferite măsuri agrotehnice
(tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi. Mugurii formaţi
mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara cu 3-4
zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor.
Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8 zile.
Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea
încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %.
Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului
scăzut de fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori
cu pistilul defect sau incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, iar înflorirea
este bogată, fructele nou legate cad repede.
Ciclul anual al caisului
Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte
timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul
de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi
la aplicarea unor măsuri agrotehnice.
Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caişii
produc până la 10-15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30-70 kg/pom.
Producţia la hectar variază de la 8 la 15 tone.
Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 30-
40 ani. În Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani.
151
8.5. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un
factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu temperaturi
medii anuale de 9,6-11oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19oC şi iulie
de peste 21oC. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20oC, iar necesarul
de zile cu optim caloric este de 88-115. În cursul perioadei de vegetaţie insolaţia trebuie
să fie de cca 1900 ore (V. Cociu, 1993). Pomii pornesc în vegetaţie după o perioadă de
7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea şi legarea fructelor
se realizează dacă sunt asigurate 10-12oC.
Important este faptul că această specie rezistă mai bine la temperaturi
scăzute decât piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine
maturizat rezistă până la –25oC, chiar –27oC. Ramurile anuale şi mugurii
vegetativi degeră la –28oC. Mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger. Astfel,
în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte de temperaturi de –
12…-14oC. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă –6oC, iar florile complet
deschise sunt distruse la –2…-3oC, în timp ce ovarele, după scuturarea petalelor,
sunt distruse la -1…-2oC.
Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993) precizează că
temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi fecundarea ca la alte
specii la care temperaturi de 0-15oC şi lipsa albinelor compromit legarea fructelor. În
asemenea condiţii, caisul poate lega bine chiar şi fără zborul albinelor datorită
conformaţiei florilor. Aceasta, înainte de a se deschide, “ţine pistilul strâns” între
stamine, a căror antere pot crăpa şi arunca polen pe stigmat asigurând astfel
autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă a înfloritului.
Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat
temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fie
amplasate pe terenuri cu expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană
să permită o iluminare cât mai bună. O mare atenţie se va acorda distanţelor de
plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri viguroase.
Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al
majorităţii speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea,
indicele de reflexie al frunzelor este destul de ridicat, mult mai mare decât al
mărului şi asemănător cu al majorităţii soiurilor de păr.
Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are
nevoie de minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în
luna iulie, fiind considerat o plantă de zi scurtă.
Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm2, superioară prunului
şi mărului (16,7 respectiv 25,0 cm2), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii
la suprafaţa coroanei, dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii
în coroană se datorează şi dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind aproape
perpendicular. Datorită acestor elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod
deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45o faţă de orizont.
În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a
condus la rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia.
Cerinţele faţă de umiditate. Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de
apă, rezistent la secetă, deoarece s-a format în zone secetoase şi este mai bine
adaptat la zonele de climat uscat. Totuşi, cerinţele faţă de apă variază destul de
mult de la o grupă de soiuri la alta. Astfel, soiurile originare din Asia centrală sunt
mai rezistente la secetă comparativ cu cele din Europa şi America de Nord.
Rezultate bune se obţin în zone cu 450-550 mm precipitaţii anuale. Cu toate
acestea, precizăm că secetele prelungite din vară (iulie-septembrie) sunt suportate
greu de cais, având consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia.
152
Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele
mai multe ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea
producţiei este influenţată pozitiv de un regim optim de umiditate.
Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de
maturare a fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor
etc. Caisul nu suportă excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2-3 zile),
acestea conducând la pieirea în masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor.
Cerinţele faţă de sol. Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine
pe solurile adânci, ferile, bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile
pentru aer şi apă, cum ar fi solurile bălane şi cernoziomurile. Sunt favorabile
terenurile fără schelet sau cu până la 5 % schelet, volum edafic de 100 %, cu pH
de 7,3-8,4. Orizontul de carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut de calciu activ
de până la 8 %. Preferă solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere vertice.
Terenurile să fie neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91
%, cu o porozitate de 23-30 %.
Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de
15 %, uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă
sau în profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele, reci, cu
slabă permeabilitate pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu
pânza de apă freatică la mai puţin de 2-3 m adâncime.

Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România


În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi
cercetători (Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 1993 etc.)
au stabilit şi delimitat cinci zone de cultură pe grade de favorabilitate, astfel:
Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a
Dunării, precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3-5 km.
Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării,
fâşia de 3-5 km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei
Timişului din vestul ţării.
Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul
Central Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura
exterioară a Subcarpaţilor de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului
Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare parte a Câmpiei Române şi a Podişului
Getic. În vestul ţării, această zonă include partea centrală a Câmpiei Crişurilor, o
mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului.
Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura interioară a
Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului getic. De asemenea,
mai cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale piemontului vestic, precum şi
extremitatea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Aradului.
Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în
cadrul cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud
înspre nord.

8.6. Particularităţi tehnologice


Specificul producerii materialului săditor
Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 10.2.4.. Aceştia se înmulţesc
în special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc în procent foarte
mare portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc şi cei vegetativi.
153
Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în
câmp. Puieţii au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea
fertilizarea şi irigarea vor fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul
epocii de altoire, deoarece îşi reduce devreme circulaţia intensă a sevei. După
prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi
în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s-a făcut prin semănare directă,
se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula ramificarea.
Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de
portaltoi, pomii prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în
câmpul II (P. Parnia şi colab., 1992).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului
prin lucrări de: alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de
protecţie, desfundarea, fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altfel,
specifice oricărei specii de pomi.
La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere
pretenţiile deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi
celelalte cerinţe faţă de căldură, umiditate, sol, prezentate anterior.
Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi
fertilitatea solului.
Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5-6 m,
iar pe rând de 4-5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la
4-5 m între rânduri şi la 3-4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru
aliniamente etc., distanţele de plantare se pot reduce. Nu este recomandată
reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m.
La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se
constată numai în primii ani. Începând cu anul al II-lea de la plantare, producţii
mai mari se obţin în plantaţiile extensive sau semiintensive.
Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat,
vasul întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată
modificată, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă.
O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă
(spindelbuch), deoarece se formează uşor. Fiecare din formele de coroană
enumerate se vor aplica în funcţie de vigoarea soiului.
Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta
primăvara, aceasta se va face foarte devreme.
La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării şi
fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într-o parcelă se vor planta 2-
3 soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată. Pentru suprafeţe
mari se recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada de maturare.
Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în primii 3-4
ani după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada de vegetaţie şi se
vor limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La soiurile cu creşteri viguroase
şi unghiuri mici de ramificare, se vor efectua tăieri de transfer pe ramificaţiile laterale.
Celelalte măsuri de formare a coroanelor sunt specifice fiecărei forme.
Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri:
- întreţinerea coroanei formate;
- tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde;
- tăieri de reîntinerire;
- tăieri de corectare.
154
Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a
coroanei, prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracteristicile
formate. Aceasta se realizează prin:
- reechilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de
creştere;
- subordonarea subşarpantelor cu 10-15 cm faţă de şarpante;
- substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală
cu o ramură subterminală la soiurile viguroase;
- suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc.
Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în
special ramurilor de rod şi a celor de semischelet.
La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe
ramuri mixte-mijlocii, tăierile constau în:
- rărirea acestor ramuri la 12-15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase
de pe partea superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de
semischelet;
- scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm.
La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor
scurta la 40-45 cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15-20
cm; buchetele de mai se vor rărări la 8-10 cm.
În perioada de mare producţie, la ambele categorii de soiuri se includ la
tăiere şi ramurile de semischelet, astfel:
- cele de 4-5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2-3 ani;
- 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu-se cu
altele tinere;
- ramurile mixte-mijlocii se vor rări la 12-15 cm şi se vor scurta dacă
depăşesc 70 cm la 60-65 cm;
- buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10-12 cm.
Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete:
- 1/5 din ramurile de peste 5-6 ani se suprimă înlocuindu-se cu creşteri
tinere;
- buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări
la 8-10 cm;
- ramurile mixte de 30-50 cm se vor rări la 15-20 cm.
Dacă tăierile nu s-au realizat în perioada de vegetaţie, atunci acestea se vor
efectua la pornirea în vegetaţie pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de îngheţ.
Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într-o mare măsură
tăierile din perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării
coroanelor, dar şi în perioada de rodire.
Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea
fructelor şi după recoltarea acestora.
Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două
chiar trei valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, diferenţiaţi
mai târziu, vor înflori cu 5-6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele
târzii.Lăstarii se vor scurta la 35-40 cm, când au 40-45 cm.În urma scurtării vor
rezulta 4-5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia muguri de rod.
Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după
legatul fructelor, când se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime, 50 % din ramurile de
semischelet, dar nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramurile de semischelet
purtătoare de rod se vor scurta după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980).
Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din
perioada de repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi
155
metode. În schimb, au multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de executare,
cercetările au demonstrat că cea mai favorabilă este prima decadă a lunii august.
Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este
necesar ca după fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar volumul
tăierilor să nu depăşească 30 % din cel al coroanei.
Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când
creşterile vegetative sunt sub 15-20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri trebuie
corelate cu măsuri agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc.). Tăierile se
efectuează prin scurtări energice în lemn bătrân şi transfer pe lemn de 4-5 ani, chiar pe
lăstari lacomi, diametrul ramurilor scurtate să nu depăşească 5-6 cm.
Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi
sistemul radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989).
Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s-au
aplicat tăieri defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană existente
la cele corespunzătoare unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a unei
bune luminări (V. Cociu, 1993).
Întreţinerea solului
Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi
longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara noastră
pentru cultura caisului este ogorul lucrat, fertilizat cu îngrăşăminte organo-minerale
(Niculina Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 1975). Acest sistem are multe
avantaje dar şi dezavantaje.
În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalelor lucrate cu cele
cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi căpşuni.
Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea că trebuie
fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi se va folosi ca mulci.
Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului lucrat.
Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin,
mazăre etc.), care s-au încorporat în sol în perioada înfloririi plantelor respective, după
care solul se menţine ca ogor lucrat.
O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea. În
acest sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantele martor
întreţinute ca ogor lucrat.
Fertilizarea plantaţiilor
Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere pretenţiile
ridicate ale acestei specii faţă de minerale.
O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de
fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc.
Datele din literatura de specialitate arată că un hectar plantat cu cais pe rod
consumă în cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-147 kg,
P=12-31 kg, K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu, magneziu, sulf,
microelemente etc.
Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi fructe, la
pomii de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îngrăşăminte la hectar, respectiv:
236,5 kg azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg calciu; 14,0 kg magneziu; 1,4
kg fier; 0,2 kg mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor.
Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare 100 kg
de fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P2O5 şi 0,60 kg K2O, date apropiate şi în
literatura italiană.
Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă încorporarea
anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80-100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4
ani 40 t/ha gunoi de grajd.
Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor şi
potasiu mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg potasiu
substanţă activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993).
156
Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element prelungeşte
maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative.
Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după recoltat.
Celelalte 2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căderea fiziologică a
fructelor (1/3).
Irigarea plantaţiilor
Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul
se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă.
Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii anuale
sunt reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în aer, mai ales în
perioada de vegetaţie activă.
O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori
chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul unui deficit
accentuat de umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de inhibitori ai creşterii
(Pustovoitova, 1981). Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie afectează pomii şi în
afara acestei perioade, reducând-le rezistenţa la ger.
Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii mari,
constante şi de calitate, se impune irigarea caisului mai ales în fazele critice: înainte de
înflorit, la întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea
mugurilor, după recoltarea fructelor.
Normele de udare vor fi de 400-500 m3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi pe soluri
uşoare (nisipuri), respectiv până la 600-700 m3 la hectar în cazul plantaţiilor pe rod. Se
poate utiliza orice metodă de irigat.
8.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum
bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera
tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului
(Stereum purpureum) etc.
Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis
tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor
(Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc.
Tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la
avertizare, conform tabelului 23.
Tabelul 23.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cais
Nr. Produsul recomandat şi
Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut Observaţii
tr. concentraţia
1. Repaus Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte Oleoecalux 3 CE (1,5%) Se asigură o
vegetativ defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la Oleocarbotox (3%) îmbăiere a pomului
majoritatea bolilor Polibar 45 PU (6%) temp >6ºC
2. Umflarea -Monilioze (Monilinia laxa); -Ciuruirera Cuprazin 50 PU (0,3%)
mugurilor frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea Turdacupral 50 PU (0,4%)
ramurilor (Cytospora cincta); -Ciuruirea
bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni)
3. Buton alb -Monilioze (Monilinia laxa) Captadin 50 PU (0,25%)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor Merpan 50 WP (0,2%)
(Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor; - Topsin M70 (0,07%)
Rapăn
4. 10 – 15 % -Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană Sumilex 50 WP (0,1%)
din flori au a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea Rovral 50WP (0,1%)
început să- ramurilor Ronilan 50 WP (0,1%)
şi scuture Konker (0,125%)
petalele -Insecte defoliatoare, minatoare Konate 2,5 EC (0,02%)
-Molia piersicului Fastac 10 EC (0,015)
(Anarsia lineatella) Zolone 35 EC (0,2%)
Sumi – Alpha 2,5 EC (0,04%)
157
5. Fructul cu -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor Merpan 50WP (0,2%);
 de 1cm (Stigmina carpophilla) Captadin 50 PU (0,25%);
(la -Monilioze; -Uscarea ramurilor Systane 12,5 CE (0,04%);
avertizare) -Rapăn etc. Trifmine 30 WP (0,03%)
-Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc. Fastac 10 EC (0,015%)
Nurelle D (0,075%)
6. Fructul cu Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, Ditahane M45 (0,2%)
 de 1,5 – (Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor; Folpan 50 WP (0,2%)
2 cm (la Alternaria, rapăn etc. Perozin 75 (0,5%)
avertizare) Vondozeb 80 PU (0,2%)
Molia orientală a fructelor (Grapholita Decis 2,5 EC (0,03%)
molesta), Talstar 10EC (0,04%)
Molia piersicului (Anarsia lineatella), Afide Reldanm 40 EC (0,1%)
etc. Carbetox 37 EC (0,5%)
7. Fructul de Monilioze, Ciuruirea micotică şi bacteriană a Sumilex 50 WP (0,1%)
mărime frunzelor etc. Topsin M 70 (0,07%)
normală (la Ronilan 50 WP (0,1%)
avertizare) Păduchele din San José, Ekalux S (0,075%) Se respectă
molii, insecte defoliatoare etc. Nurell D (0,075%) timpul de pauză
8. După Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor; Merpan 50 WP (0,25%) Măsuri de igienă
recoltarea Boala petelor de plumb (Stereum Ziram 75 PU (0,2%) culturală şi
fructelor şi purpureum) Rugina, Alternaria etc. Befran 25 EC (0,4%) agrotehnică
tăierea în Păduchele din San José, Molii, afide etc. Dursban 480 EC (0,2%)
verde Carbetox 37 EC (0,5%)
9. 75% din Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor, Cuprozin 50 PU (0,3%) Se asigură o
frunze au Monilioze; Boala de plumb (Stereum Turdacupral 50 PU (0,5%); îmbăiere a
căzut purpureum) Zeama bordoleză (1%) pomului. Temp. >
5°C

Pieirea prematură a caisului


Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc. este un
fenomen complex ce se manifestă la început printr-o vegetaţie mai slabă, frunzele şi
fructele sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub formă de fâşii. Toate acestea
conduc în final la o uscare bruscă a pomilor (5-7 zile) sau mai lentă (câteva săptămâni).
Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin elucidate.
Se cunosc însă unii factori favorizanţi:
- acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea;
- factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.;
- factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.;
- factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc.
- suprarecoltele etc.
Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei apoplexiei
caisului, deoarece odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea
măsurilor de profilaxie trebuie avut în vedere înlăturarea tuturor condiţiilor care
favorizează declinul pomilor.
Măsurile preventive se referă la:
- amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate şi în zone cu microclimat
favorabil;
- folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar;
- asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi
plantarea acestor soiuri în zonele cele mai favorabile;
- asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare;
- efectuarea tăierilor în perioada de minimă acţiune a unor patogeni şi dezinfecţia rănilor
şi a uneltelor;
- evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice;
- protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice;
- metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli
(Monilinia);
- tratamente biologice etc.;
- distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor-gazdă pentru boli şi
dăunători.
158
8.8. Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea
Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină
epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de
cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei.
Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluiaşi
soi.Maturarea durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont este acela că
la multe soiuri fructele cad din pom când ajung la maturitate. De aceea stabilirea momentului
optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, în funcţie de destinaţia producţiei.
În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la
intervale de 2-3 zile, dar în cele industriale recoltatul se va face printr-o singură trecere.
Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recoltează
manual în faza de pârgă avansată, când pulpa este încă fermă, iar nuanţa verde virează
către galben sau roz, specifică soiului.
Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau
marmeladei se recoltează la maturitatea deplină, manual sau mecanizat.
Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condiţiile de păstrare, parametrii
optimi realizându-se la 0…0,5oC şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variază în
funcţie de soi, condiţii ecologice şi tehnologice sau a celor premergătoare recoltării.
În general, durata de păstrare a caiselor este de două săptămâni, perioadă în care
pierderile totale ajung la 3,5-5 %.
În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de păstrare mai mare şi prin respectarea
tehnologiei de valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la cca 4 săptămâni.
Recoltarea se face în ambalaje de capacităţi mici, 6-10 kg, iar transportul se
efectuează cu mijloace auto frigorifice.
Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, după
scoaterea din spaţiile frigorifice fructele se reîncălzesc pregresiv. În acest caz, se are în
vedere ca între temperatura fructelor şi temperatura aerului exterior să nu fie o diferenţă
mai mare de 6-8oC (V. Cociu, 1993).

Teste de autoevaluare
7. Enumeraţi două principii de bază a tăierii de fructificare a caisului în perioada
de maximă producţie.
8. Enumeraţi doar două din măsurile de prevenire a apariţiei fenomenului de
pieire prematură a caisului în plantaţii.
9. Care sunt momentele de aplicare udării la cultura caisului?
10. Care sunt distanţele de plantare a pomilor, în sistemul intensiv de cultură a
caisului?
11. Enumeraţi formele de coroană recomandate pentru plantaţiile intensive de
cais?
12. Daţi exemple de soiuri de cais recomandate pentru înfiinţarea plantaţiilor
intensive.
13. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile
de cais, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii

Rezumat
Sortimentul de cais cuprinde un număr de 47 soiuri din care 40 soiuri
româneşti şi 7 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă de 50-60
zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august.
Dezvoltarea sitemului radicular la cais este dependentă de portaltoi, vârsta
pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un sistem radicular
foarte ramificat şi profund.
Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă şi ramura
anticipată.
159
Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea
creşterii lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile.
Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea
încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %.
Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte
timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul
de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi
la aplicarea unor măsuri agrotehnice.
Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un
factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu temperaturi
medii anuale de 9,6-11oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19oC şi iulie
de peste 21oC.
Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu pretenţii mari
faţă de lumină.
Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană
şi fertilitatea solului. pentru coroanele de tip vas - 5-6 / 4-5 m.iar pentru formele
de coroană aplatizate- 4-5 / 3-4 m.
Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în
special ramurilor de rod şi a celor de semischelet.
Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi
longevitatea plantaţiei de cais. Cele mai utilizate sisteme de întreţinere a solului în
plantaţiile de cais sunnt. Ogorul lucrat; îniebarea solului, culturi intercalate în plantaţiile
tinere.
Fertilizarea plantaţiilor se realizează funcţie de fertilitatea solului, de portaltoi,
soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc. Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente
nutritive se recomandă încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80-100
kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha gunoi de grajd.
Irigarea plantaţiilor. Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de
căldură şi lumină, caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă.O
consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar
oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968), ca urmare se impune
irigarea plantaţiilor.
Principalele boli şi dăunători specifici caisului sunt: ciuruirea frunzelor
(Coryneum bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea
(Phodosphaera tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala
plumbului (Stereum purpureum) etc. Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul
negru al puieţilor (Copnodis tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus),
gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc
Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină
epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de
cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei.

BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003,
pag. 304-336
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 101-119
Cociu V., şi colab., 1993-Caisul. Editura Ceres, Bucureşti,
160
Tema 9

CULTURA PIERSICULUI

Piersica vulgaris, Fam. Rosaceae,


Subfam. Prunoideae

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

CUPRINS
9.1. Importanţa culturii
9.2. Originea şi aria de răspândire
9.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
9.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale piersicului
9.5. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici
9.6. Particularităţi tehnologice
9.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
9.8. Particularităţile maturării şi recoltării piersicelor

OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE

- studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara


noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile
acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor
şi a le promova pe cele mai bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale piersicului, în
vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării piersicului faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică,
forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi
întreţinere a plantaţiilor;

9.1. Importanţa culturii


Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă
mondială, unde ocupă locul al III-lea după măr şi păr, dar şi în economia
românească, unde ocupă locul VI după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această
importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zonele
favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc.
Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi
echilibrată: apă 82,6-91,4 g; substanţă uscată 10,0-21,5 g; zahăr total 6,38-14,7 g;
aciditate 0,22-0,95 g; taninuri 0,015-0,34 g; substanţe proteice 0,35-1,37 g;
substanţe pectice 0,26-1,26 g; substanţe minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0,3-0,65;
celuloză 0,32-0,86 g; vitamina C 5,28-32,0 g şi alte vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9
etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu, 1993).
Valoarea energetică a fructelor este de 34-76 %, mai redusă decât a prunelor
sau caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează
digestia, normalizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimentelor.
Valoarea terapeutică a piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile
infecţioase acute, hipertensive şi arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea,
161
piersicile au rolul de a reduce conţinutul de colesterol din sânge, facilitează
eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia bolilor
cardiovasculare, renale şi a anemiilor.
Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în
stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar,
suc, fructe deshidratate, congelate, distilate etc.
Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete
se eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie).
Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2-3 de la
plantare, iar ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha.
Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a
piersicului, având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi, extinderea
trebuie să se facă cu prudenţă datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, însă calităţile
acestei specii motivează extinderea ei în mai multe zone din România.

9.3. Sortimentul de soiuri


Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P.
vulgaris Mill.
În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2008 un număr de
62 de soiuri dintre care: 42 sunt româneşti, 20 americane şi unul italian.
Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă
(32), unele (20) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (10) sunt
pavii şi sunt destinate în special industrializării.
Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca 80-90 zile, de la
jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie.
După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip
rozaceu, cu petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springold,
Springcrest, Southland, Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavortop,
Fantasia etc; cea de a doua varietate o reprezintă soiurile cu flori de tip
campanulat, cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra, Cardinal, Superbă de
toamnă, Collins, Jerseyland, Redhaven etc.
Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă însă în cultură se mai întâlnesc şi
soiuri cu pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flawer, John Rivers, Silver
Lade etc. Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic:
-piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu
excepţia soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă;
-pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă;
-nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă;
-piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara
noastră.
A. Soiuri de piersic propriu-zis
1. Alexia – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Flacăra x Marygold),
omologat în anul 2002, de vigoare mijlocie, floarea de tip rozaceu, rezistent la boli,
secetă şi ger, productiv (25 – 30 t/ha). Fructul este mare (150 – 170 g), sferic-turtit, de
culoare albă, acoperit cu roşu intens pe 60-70 % din suprafaţă, pulpa alb-crem,
semiaderentă la sâmbure, fermă, suculentă, fără infiltraţii roşii în jurul sâmburelui.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
2. Springold – soi american, viguros, productiv, cu floarea de tip rozaceu,
sensibil la Taphrina şi Fusicladium. Fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric,
galben-oranj, acoperit pe 70-80% din suprafaţă cu roşu, pulpa este galbenă,
162
suculentă, fermă, semiaderentă la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele crapă uşor.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie, prima decadă a lunii iulie.
3. Springcrest – soi obţinut în SUA prin hibridare complexă. Reuşeşte în
toate zonele de cultură, dar necesită rărirea severă a fructelor. Pomul este viguros,
rustic, productiv, cu flori de tip rozaceu, sensibil la Taphrina. Fructul este
mijlociu (120 g), globulos, roşu-închis, striat pe partea însorită, pulpa este
galbenă, fină, suculentă, uşor aderentă la sâmbure. Maturarea: ultima decadă a
lunii iunie, prima decadă a lunii iulie.
4. Cardinal – soi obţinut în SUA prin autopolenizarea soiului Halehaven,
răspândit în toate centrele de cultură din ţara noastră. Pomul este semiviguros,
foarte productiv, slab rezistent la ger, cu flori campanulate, sensibil la Taphrina.
Fructul este mijlociu (140 g), globulos, asimetric, galben-portocaliu, acoperit cu
roşu şi pete carmin, pulpa galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub pieliţă, potrivit de
consistentă, discret aromată, aderentă la sâmbure. Formează multe fructe gemene.
Maturarea: prima decadă a lunii iulie.
5. Collins – soi obţinut în SUA prin hibridare complexă, recomandat pentru toate
zonele de cultură din ţara noastră. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este productiv,
rezistent la ger şi Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori de tip campanulat şi
înflorire abundentă. Fructul este mijlociu (140 g), oblong, roşu-marmorat, cu pulpa
galbenă, semifină, dulce, slab aromată, semiaderentă la sâmbure. Maturarea: primele
decade ale lunii iulie.
6. Jerseyland – soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros,
foarte productiv, rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate. Fructul este mare
(180 g), uşor eliptic, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), pulpa
galbenă, mediu suculentă, semiaderentă, plăcută la gust. Maturarea: primele
decade ale lunii iulie.
7. Raluca – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2001,
este semiviguros, cu flori de tip campanulat, rezistent la ger, productiv. Fructul este
de mărime mijlocie (100 – 110 g), sferic, uşor asimetric, cu un mucron micuţ,
culoarea de fond galben-verzuie, cea de acoperire roşu-grena pe cca. 70 % din
suprafaţă. Pulpa este galben-portocalie, fără fibre, cu gust plăcut, suculentă,
neaderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii iulie.
8. Amalia – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Roubidoux x Flacăra),
omologat în anul 2002, semiviguros, flori de tip rozaceu, cu rezistenţă genetică la
atacul principalelor boli (Taphrina deformans, Spherothecca pannosa var.
persicae), este rezistent la secetă şi ger, foarte productiv (33 t/ha). Fructul este
mare (170 - 180 g), sferic, uşor ovoidal, simetric, alb-crem, acoperit cu roşu intens
pe 60-70 % din suprafaţă. Pulpa este alb-crem, neaderentă, cu fermitate bună, gust
plăcut. Maturarea: primele decade ale lunii iulie.
9. Antonia – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Elberta X J. H. Halle),
omologat în anul 2002, semiviguros, cu flori de tip rozaceu, are rezistenţă bună la boli
şi ger, este foarte productiv. Fructul este mare (160 – 180 g), rotund, simetric, alb-crem,
acoperit cu roşu intens pe jumătate din suprafaţă. Pulpa de culoare alb-crem, fără
infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este consistentă, fină, semiaderentă la sâmbure.
Maturarea: a doua decadă a lunii iulie.
10. Redhaven – soi originar din SUA, răspândit mult pe plan mondial, recomandat
pentru toate zonele de cultură din ţara noastră, având o ridicată plasticitate ecologică.
Pomul are vigoare mijlocie spre mare, foarte productiv, cu flori campanulate, este
rezistent la bacterioze, mediu rezistent la ger, sensibil la Taphrina. Fructul este mijlociu
(160 g), globulos, uneori uşor mamelonat, galben-portocaliu, acoperit pe ¾ din suprafaţă
cu roşu şi numeroase pete roşii-închis, pulpa de culoare galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, foarte plăcută la gust, semiaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
163
11. Oradea 19 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst
dwarf x Fillette), omologat în anul 2006, de vigoare mijlocie, cu flori de tip
campanulat, rezistent la boli, mediu productiv. Fructul este mijlociu (100 – 120 g),
ovoidal-asimetric, galben-verzui cu roşu sub formă de plăci continui pe partea
însorită, pulpa galbenă, neaderentă, moale, cu gust dulce şi aciditate scăzută.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
12. Oradea 21 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul
2007, de vigoare mijlocie, mediu rezistent la boli, precoce şi productiv. Fructul
este de mărime mijlocie (110 – 120 g), formă ovoidală, culoarea de fond galben-
verzui, cea de acoperire este roşu dispus în plăci continui. Pulpa este galbenă,
neaderentă, moale, cu gust plăcut, dulce. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
13. Oradea 40 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst dwarf x
Colins), omologat în anul 2006, de vigoare mică, de tip dwarf (1,5 – 1,7 m), cu flori de tip
rozaceu, este mediu rezistent la boli, precoce şi productiv. Fructul are mărime mijlocie
(110 – 130 g), formă ovoidală, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire este
roşu dispus în plăci continui. Pulpa este galbenă, neaderentă, moale, cu gust dulce şi
aciditate scăzută. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
14. Oradea 55 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul
2006, de vigoare mică, tip dwarf, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli.
Fructul este mijlociu (100-120 g), conic-ovoidal, galben-verzui, cu roşu pe partea
însorită. Pulpa este galbenă, neaderentă, cu gust plăcut, dulce, slab acidulat.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
15. Oradea 34 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst
dwarf x Redhaven), omologat în anul 2006, de vigoare mică, tip dwarf, cu flori de
tip campanulat, este mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu spre mare (120 –
150 g), ovoidal, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa neaderentă,
galben-portocalie, dulce. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
16. Eugen – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (J.H. Halle x
Mayflower), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie spre mare, cu rezistenţă
genetică la principalele boli, este rezistent la ger şi secetă, florile sunt de tip
rozaceu. Fructul este mare (165 – 175 g), sferic-ovoidal, simetric, galben, acoperit
cu roşu-deschis pe partea însorită. Pulpa este neaderentă, de culoare alb-gălbuie,
cu gust foarte bun, aromat. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
17. Splendid – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (J.H. Hale x Peen
Tao), omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu flori campanulate, foarte
productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (200 - 220 g), sferic, alb-gălbui, cu
roşu pe partea însorită şi dungi roşii-intens, pulpa alb-gălbuie, cu slabe infiltraţii
roşii în jurul sâmburelui, neaderentă, foarte bună la gust. Maturarea: ultima
decadă a lunii iulie.
18. Southland – soi american (obţinut prin autopolenizarea soiului Halehaven),
viguros, productiv, cu plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu, ce înfloresc
timpuriu. Fructul de mărime mijlocie (160 g), sferic, galben, acoperit pe ¾ din suprafaţă
cu roşu-viu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este fermă, suculentă,
dulce, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
19. Crăiţa – soi românesc obţinut în anul 2003 la SCDP Constanţa, de
vigoare mică, tip dwarf, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul
este mijlociu, sferic-alungit, de culoare galbenă, acoperit cu roşu-viu pe partea
însorită; pulpa galbenă, fermă, suculentă, neaderentă, dulce. Maturarea: ultima
decadă a lunii iulie.
20. Dida – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Flacăra x HB 9-35), omologat
în anul 2003, de vigoare mare, cu rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la
ger şi secetă, florile sunt de tip rozaceu, productiv. Fructul este mare (180 - 200 g), sferic-
164
ovoidal, simetric, de culoare galbenă, acoperit cu roşu-grena pe jumătate din suprafaţa
fructului. Pulpa este galbenă, fină, neaderentă, cu gust foarte bun, aromat. Maturarea:
ultima decadă a lunii iulie.
21. Oradea 18 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul
2007, de vigoare mijlocie, mediu rezistent la boli, este precoce şi productiv.
Fructul are mărime mijlocie, formă ovoidală, culoarea de fond galben-verzui, iar
cea de acoperire este roşu dispus în plăci continui. Pulpa este galbenă, neaderentă,
moale, cu gust dulce şi aciditate scăzută. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie,
prima decadă a lunii august.
22. Congres – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Flacăra x Splendid),
omologat în anul 1985, zonat în sudul ţării. Pomul este semiviguros, are coroana
globuloasă, flori de tip rozaceu, productivitate ridicată, este rezistent la boli şi la
temperaturi scăzute. Fructul este mare (200 - 230 g), sferic, alb-gălbui, acoperit cu
roşu-viu pe partea însorită, pulpa de culoare alb-gălbuie, este suculentă, fin
aromată, cu gust excepţional, neaderentă la sâmbure. Maturarea: ultima decadă a
lunii iulie, prima decadă a lunii august.
23. Suncrest – soi californian recomandat pentru toate zonele de cultură din
ţara noastră. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este rustic, cu flori de tip
rozaceu, are înflorire semitimpurie, foarte abundentă, este foarte productiv (25 –
30 t/ha), rezistent la ger, sensibil la Taphrina. Fructul este mare (200 g), globulos,
simetric, uşor aplatizat, galben-portocaliu, acoperit pe 60 - 80% din suprafaţă cu
roşu-închis. Pulpa este galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă,
foarte plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie, prima
decadă a lunii august.
24. Jerseyglo (NJ 224) – soi american, semiviguros, precoce, productiv, mediu
rezistent la ger şi boli. Fructul este supramijlociu (170 g), sferic, de culoare galbenă, cu
roşu pe partea însorită; pulpa este galbenă, fermă, fină, suculentă, neaderentă. Maturarea:
prima decadă a lunii august.
25. Puiu – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2000,
de vigoare mică, tip dwarf, este precoce, produce constant, mediu rezistent la boli,
cu flori de tip rozaceu. Fructul este mijlociu (90 – 110 g), sferic, cu vârful plat,
galben-verzui, puternic pigmentat cu roşu, slab pubescent. Pulpa este albă,
semiaderentă, cu fermitate medie, fără fibre, cu gust dulce şi aromat. Maturarea:
prima decadă a lunii august.
26. Triumf – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Elberta x May
Flower), omologat în anul 1984. Pomul este semiviguros, formează o coroană
globuloasă, cu flori campanulate, este foarte productive şi rezistent la ger. Fructul
este foarte mare (230-250 g), sferic, uşor ovoidal, turtit-lateral, galben-auriu,
acoperit pe ¾ din suprafaţă cu roşu-sângeriu, pulpa galben-portocalie, cu infiltraţii
roşii în jurul sâmburelui, este fin aromată, cu gust dulce-acidulat, neaderentă.
Maturarea: primele decade ale lunii august.
27. Cecilia – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa (2,44-5P3 x Silver
Prolific), omologat în anul 2000, de vigoare mică, tip dwarf, cu flori de tip
rozaceu, este precoce şi productiv. Fructul este mijlociu (110 – 140 g), globulos,
cu un mucron foarte mic în cavitatea stilară, culoarea de fond este galben-
portocaliu, iar cea de acoperire roşu, ce acoperă întreaga suprafaţă a fructului.
Pulpa este galben-oranj, fermă, fără fibre, aderentă la sâmbure. Maturarea:
primele decade ale lunii august.
28. Vasilică – soi românesc obţinut în anul 2003 la SCDP Constanţa, de vigoare
mică, tip dwarf, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu,
sferic, uşor alungit, galben-verzui, acoperit cu roşu pe partea însorită. Pulpa este
165
gălbuie, semiaderentă, cu fermitate medie, plăcut aromată şi dulce. Maturarea: primele
decade ale lunii august.
29. Victoria – soi românesc obţinut în anul 1985 la SCDP Băneasa (J.H.
Hale x Sun Beam), semiviguros, dezvoltă o coroană globuloasă, cu flori
campanulate, este foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli. Fructul este
mare (200 - 210 g), sferic, aspectuos, galben, acoperit pe ¾ din suprafaţă cu roşu
şi dungi roşii-carmin; pulpa de ciloare galbenă, este mediu suculentă, fin aromată,
neaderentă. Maturarea: a doua decadă a lunii august.
30. Redskin – soi originar din SUA. Pomul este semiviguros, productiv, cu
flori de tip rozaceu. Fructul este mijlociu spre mare (165 g), globulos, de culoare
galbenă, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă, neaderentă, plăcută la gust.
Maturarea: sfârşitul lunii august.
31. Flacăra – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (J.H. Hale x Elberta),
omologat în anul 1970, se remarcă prin maturarea târzie a fructelor, cât şi prin
aspectul şi calitatea lor. Pomul are vigoare mijlocie, dezvoltă o coroană
globuloasă, cu flori campanulate, este foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios
la sol, rezistent la boli. Fructul este foarte mare (300 – 350 g), aproape sferic,
galben-portocaliu, acoperit cu roşu intens în partea însorită, peste care se suprapun
dungi şi pete carmin. Pulpa de culoare galben-portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, este consistentă, plăcut aromată, neaderentă. Maturarea: primele
decade ale lunii septembrie.
32. Superbă de toamnă – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Elberta x
May Flower), omologat în anul 1982. Este cel mai târziu soi de piersic din
sortiment, prelungind sezonul de consum până la mijlocul lunii septembrie. Pomul
este semiviguros, rezistent la secetă, ger şi boli. Fructul este mare (170 g),
globulos, de culoare alb-gălbui, acoperit cu roşu pe partea însorită peste care se
suprapun dungi roşii-vişinii. Pulpa este alb-crem, cu slabe infiltraţii în jurul
sâmburelui, consistentă, plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: primele decade
ale lunii septembrie.

B. Soiuri nectarine
33. Cora – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 1991,
de vigoare mare, este productiv, destul de rezistent la boli şi ger. Fructul este
mijlociu (75 - 85 g), globulos, cu pieliţa subţire, lucioasă, galben-verzuie,
acoperită cu roşu-rubiniu pe 60 % din suprafaţă. Pulpa este galbenă, suculentă,
aromată, neaderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
34. Delta – soi românesc obţinut prin hibridare la SCDP Constanţa, omologat în anul
1991, de vigoare mare, cu coroana globuloasă, este productiv, sensibil la ger (-22oC) şi la
bolile specifice piersicului. Fructul este mic spre mijlociu (65 – 95 g), sferic-alungit, lucios,
galben, acoperit cu roşu-închis în partea însorită, pulpa de culoare galbenă, fără infiltraţii
roşii, este dulce, foarte suculentă, aderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
35. Romamer-2 – soi obţinut prin polihibridare la SCDP Constanţa, omologat în
anul 1984. Pomul este semiviguros, productiv, rezistent la boli, mediu rezistent la ger,
cu flori de tip rozaceu şi înflorire timpurie. Fructul este mijlociu (85 - 120 g), sferic,
galben-portocaliu, acoperit cu roşu-închis pe toată suprafaţa. Pulpa este fermă, aromată,
plăcută la gust, de culoare galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, adrerentă.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
36. Costin – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în 2002,
semiviguros, mediu rezistent la boli, flori de tip rozaceu, este precoce şi productiv.
Fructul este de mărime mijlocie (80 – 95 g), ovoidal, de culoare roşu-intens, cu
166
pulpa galbenă, suculentă, dulce-acrişoară, semiaderentă. Maturarea: ultima decadă
a lunii iunie.
37. Crimsongold – soi obţinut în California, de vigoare mijlocie, cu coroana
globuloasă şi flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare.
Fructul este mijlociu (90-110g), sferic, uşor turtit, galben-portocaliu, acoperit cu roşu pe
jumătate din suprafaţă. Pulpa este galbenă, consistentă, suculentă, semiaderentă.
Maturarea: prima decadă a lunii iulie.
38. Tina – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Crimsongold x NJN21),
omologat în anul 2003, de vigoare mare, cu rezistenţă genetică la principalele boli,
rezistent la ger şi secetă, cu florile de tip rozaceu. Fructul este mare (190-200 g),
ovoidal, de culoare albă, acoperit cu roşu-grena pe 2/3 din suprafaţă, de culoare pulpa
alb-crem, este fină, suculentă, aromată. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie.
39. Nectared-2 – hibrid complex, originar din SUA, de vigoare mare, este
precoce, productiv, sensibil la făinare, florile sunt de tip rozaceu. Fructul este mic
spre mijlociu (60-80 g), sferic, roşu-strălucitor pe toată suprafaţa, cu pulpa galben-
portocalie, parfumată, plăcută la gust, semiaderentă la sâmbure. Maturarea: primele
decade ale lunii iulie.
40. Marina – soi românesc obţinut în anul 2007 la SCDP Constanţa, de
vigoare mijlocie, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este
mijlociu ca mărime, de culoare galben-oranj, pigmentat cu roşu pe aproape toată
suprafaţa. Pulpa este portocalie, consistentă, cu gust foarte plăcut, puternic
aderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie.
41. Independence – soi originar din California, viguros, productiv, rustic, destul de
rezistent la condiţiile climatice nefavorabile din primăvară, cu flori de tip rozaceu. Fructul
este mijlociu ca mărime (150 g), sferic, uşor asimetric, de culoare roşie, cu reflexe
violacee. Pulpa de culoare galbenă cu vinişoare roşii, este suculentă, de calitate bună,
neaderentă la sâmbure. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
42. Nectared-4 – soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip
rozaceu, este sensibil la făinare. Fructul este mijlociu (130 g), are formă sferică, de
culoare galben-lucios, acoperit cu roşu pe întreaga suprafaţă, pulpa este galbenă,
aromată, neaderentă, de calitate bună. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
43. Liana – soi românesc obţinut în anul 2008 la SCDP Constanţa, de
vigoare mică-mijlocie, cu ramuri erecte. Este autofertil, are flori de tip rozaceu,
rodeşte pe ramuri mixte mijlocii. Soi precoce, rodeşte în anul 2 de la plantare, este
productiv (25,5 kg/ pom în anul 5). Fructele sunt plate, cu pieliţa lucioasă, viu
colorată în roz-zmeuriu şi au în medie 65-75 g. Pulpa este albă, foarte fină, suculentă şi
aromată, neaderentă la sâmbure. Maturarea: din a doua decadă a lunii iulie, până în
prima decadă a lunii august.
44. Flavortop – soi originar din California. Pomul este viguros, productiv,
cu flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi făinare. Fructul este mijlociu spre
mare (130 - 170 g), sferic, uşor alungit, asimetric, roşu-vişiniu pe 80 % din
suprafaţă, pulpa este galbenă, consistentă, neaderentă, bună pentru consum în
stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie.
45. Mihaela – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Crimsongold x
Ark125), omologat în anul 2003, de vigoare mare, cu rezistenţă genetică la
principalele boli (băşicarea frunzelor şi făinare), florile sunt de tip rozaceu.
Fructul este mare (190 – 200 g), ovoidal, de culoare galbenă, acoperit cu roşu-
grena pe 70-80 % din suprafaţă, pulpa este galbenă, fină, suculentă. Maturarea:
ultima decadă a lunii iulie.
46. Creola – soi românesc obţinut în anul 2007 la SCDP Constanţa, de
vigoare mijlocie, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este
167
mijlociu ca mărime, galben-oranj, cu roşu pe partea expusă, pulpa fermă, fină,
galbenă, neaderentă la sâmbure. Maturarea: prima decadă a lunii august.
47. Oradea 11 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst dwarf x
Colins), omologat în anul 2006, de vigoare mică, semidwarf (1,5 – 2 m), este mediu
rezistent la boli, florile sunt de tip rozaceu. Fructul este mijlociu (95 – 140 g), ovoidal,
galben, acoperit cu roşu-închis sub formă de plăci continui pe toată suprafaţa. Pulpa
este galben-portocalie, de fermitate medie, neaderentă la sâmbure. Maturarea: prima
decadă a lunii august.
48. Valerica – soi românesc obţinut prin polenizare liberă la SCDP Constanţa,
omologat în anul 2003, de vigoare mică, semidwarf, cu flori de tip rozaceu, este
precoce şi productiv. Fructul este mijlociu (100 – 135 g), eliptic, cu cavitatea stilară
adâncită, culoare galben-oranj, pigmentat cu roşu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este
portocalie, foarte consistentă, cu gust foarte plăcut, puternic aderentă la sâmbure.
Maturarea: a doua decadă a lunii august.
49. Melania – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul
2000, de tip dwarf, cu flori de tip rozaceu, mediu rezistent la boli. Fructul este
mijlociu (95 – 110 g), ovoidal, cu vârful plat, culoarea galben-oranj, cu roşu pe 85
% din suprafaţă, pulpa este fermă, fină, galben-oranj, neaderentă la sâmbure.
Maturarea: primele decade ale lunii august.
50. Năică – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003,
de vigoare mică (dwarf), cu flori de tip rozaceu, este precoce şi foarte productiv.
Fructul este mijlociu (100 – 110 g), ovoidal, de culoare galben-oranj, pigmentat cu
roşu pe aproape întreaga suprafaţă. Pulpa este portocalie, semiaderentă, aromată,
plăcută la gust. Maturarea: ultimele decade ale lunii august.
51. Liviu – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2000, de tip
dwarf (1 – 1,25 m), mediu rezistent la boli, cu flori de tip rozaceu. Fructule este mic spre
mijlociu (70 – 100 g), sferic-oblong, galben-portocaliu, acoperit cu roşu-grena pe aproape
toată suprafaţa, pulpa este galbenă, cu fermitate medie, aromată, suculentă, neaderentă la
sâmbure. Maturarea: ultimele decade ale lunii august.
52. Fantasia – soi obţinut în California. Pomul este viguros, produce abundent, are
flori de tip rozaceu, este mediu rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (170 – 200 g),
sferic-ovoidal, galben-portocaliu, acoperit cu roşu-viu pe 50 – 70 % din suprafaţă. Pulpa
este galbenă, suculentă, consistentă, uşor fibroasă, neaderentă la sâmbure. Maturarea:
ultimele decade ale lunii august.
C. Soiuri de pavii
53. N.J.C. 108 – soi obţinut în SUA, introdus în sortimentul ţării noastre în anul
1992. Pomul are vigoare mijlocie spre mică, este productiv, sensibil la ger, Taphrina şi
Sphaerotheca. Fructul este mijlociu (80 – 120 g), sferic, uşor alungit, galben-portocaliu,
acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa este galbenă, aderentă la sâmbure. Maturarea:
sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
54. Florin – soi românesc obţinut în anul 2002 la SCDP Constanţa, de vigoare
mare, cu flori campanulate, este mediu rezistent la boli, rezistent la ger, productiv.
Fructul este mic (58 – 68 g), aplatizat, galben-deschis cu roşu-carmin repartizat în
striuri pe partea însorită. Pulpa este galben-portocalie, cu gust dulce-acrişor, puţin
aromat, se industrializează sub formă de compot, gem, dulceaţă şi nectar. Maturarea:
prima decadă a lunii iulie.
55. Filip – soi românesc obţinut în anul 2002 la SCDP Constanţa, de vigoare
supramijlocie, cu flori de tip rozaceu, rezistent la ger, mediu rezistent la boli, este
precoce şi productiv. Fructul este mic (55 – 70 g), larg-aplatizat, fin pubescent,
galben-verzui, cu roşu-închis repartizat în plăci. Pulpa de culoare albă, fără
infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, are textură fină şi gust dulce, aromat.
Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
168
56. Loring – soi originar din SUA. Pomul este viguros, formează o coroană
globuloasă, este rezistent la ger şi la fluctuaţiile de temperatură din timpul
primăverii, este semitolerant la Taphrina. Fructul este mijlociu (110 – 125 g),
sferic-turtit, asimetric, de culoare galbenă, acopoerit cu roşu pe 30 - 50 % din
suprafaţă. Pulpa de culoare galbenă, este consistentă, dulce, aderentă la sâmbure;
se poate folosi şi pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: decadele a doua şi
a treia ale lunii iulie.
57. Monica – soi românesc obţinut în anul 2007 la SCDP Constanţa, de vigoare
mică, tip dwarf, precoce, este productiv şi mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu ca
mărime, are formă sferică, culoare galben-verzui, cu portocaliu şi roşu în zonele însorite.
Pulpa este galben-portocalie, fermă, fără fibre, cu gust plăcut şi aromat. Maturarea:
ultima decadă a lunii iulie.
58. Catherine sel 1 – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa prin
autopolenizarea soiului Catherine, omologat în anul 2001, de vigoare mare, florile de tip
rozaceu, este tolerant la Taphrina şi Spherotheca, precoce şi foarte productiv (30 – 33
t/ha). Fructul este mijlociu (80-110 g), sferic, cu vârful adâncit; culoarea galben-verzui cu
portocaliu şi roşu în zonele însorite. Pulpa este galben-portocalie, fermă, fără fibre, cu
gust plăcut şi aromat care se intensifică la procesare. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
59. Vesuvio – soi originar din Italia, obţinut prin polenizare liberă. Pomul
este viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, cu flori de tip rozeceu. Fructul este
mijlociu (130 g), oblong, galben-portocaliu, acoperit cu roşu pe partea însorită,
pulpa de culoare galbenă, este consistentă, aderentă la sâmbure. Maturarea:
sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.
60. Alex – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa prin selecţie clonală a
soiului Peen-to, omologat în anul 2006. Are vigoare mijlocie, cu flori de tip
rozaceu şi rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la ger şi foarte
productiv. Fructul este mijlociu (125 – 150 g ), turtit, alb-crem, acoperit cu roşu
spre punctul stilar, puţin sensibil la crăpare. Pulpa este alb-crem, cu textură fină,
gust foarte bun, uşor acidulat, aromat. Maturarea: primele decade ale lunii august.
61. Herăstrău – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, fiind o selecţie clonală a
soiului Turtită de China, a fost omologat în anul 2006. Vigoarea pomului este mijlocie
spre mare, are flori campanulate şi rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la
secetă, ger, manipulare şi transport. Fructul este mijlociu spre mare (125 – 175 g), turtit,
de culoare galbenă, acoperit cu roşu pe 30 – 50 % din suprafaţă, puţin sensibil la crăpare.
Pulpa este galbenă, neaderentă la sâmbure, cu textură medie, are gust bun, uşor acidulat.
Maturarea: a doua decadă a lunii august.
62. Veteran – soi originar din SUA, cu maturare foarte târzie a fructelor.
Pomul este viguros, precoce şi productiv. Fructul este mijlociu ca mărime (120 g),
globulos, cu pulpa de culoare galbenă, consistentă, aderentă la sâmbure.
Maturarea: primele decade ale lunii septembrie.
Portaltoii piersicului
Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei mai
importanţi sunt:
Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu
majoritatea soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă
pomilor vigoare mare şi longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate,
calde. Nu suportă soluri grele, reci, umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe
rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex. Elberta) sau unele selecţii cum ar fi:
PSB2, PSA5, PSA6 în Italia; Rubina în Franţa, etc.
Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) - este folosit
uneori ca portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Prinderea la
169
altoire este bună, dar durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10-15
ani). Rezultatele sunt de multe ori contradictorii, datorită diversităţii materialului.
Migdalul (Amigdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat ca
urmare a unei insuficienţe compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate utiliza în zone
secetoase, cu conţinut ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri se obţin cu
hibrizi interspecifici (piersici x migdal) G.F. 557, G.F. 667 care se înmulţesc vegetativ.
G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr-o variaţie mugurală
de piersic. Are bună germinare şi compatibilitate.
Oradea 1 - portaltoi generativ selecţionat de I. Ştefan din soiul de piersic
Bonami. Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate,
prezintă rezistenţă la ger şi secetă.
De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr-o populaţie de piersic
comun. Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de altoire.
T16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele,
umede şi cu conţinut ridicat de argilă.
Prunul franc (Prunus domestica L.) - este folosit puţin în România
datorită prinderii reduse la altoire, creşte neuniformă, tendinţă de drajonare etc.
Există însă şi soiuri de prun la care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai
importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de Damasc, Saint Julien A, Brompton.
Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi
pot fi folosiţi pe soluri mai grele şi mai umede.
Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin
încrucişarea speciilor P. Persica şi P. Davidiana, formează un sistem radicular
puternic dar sensibil la cloroză.
Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79
introduşi recent în cultură.
9.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale
piersicului
Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în
funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc pomii dezvoltă un
sistem radicular amplu, bine ramificat cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar
şi pe verticală. Cele mai multe dintre rădăcini (70-80%) se află amplasate în
stratul de sol de 20-40 cm, dar cele cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la
3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular depăşeşte de 1,7-2 ori pe cea a
părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini se evită, acestea
dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii.
Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicular mai
superficial şi de o amplitudine mai redusă.
La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai
slab dezvoltat pe orizontală.
Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească
la 2-4ºC, cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul
primăverii şi începutul toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2ºC
creşterea poate continua în tot timpul anului.
Partea epigee Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei
cu înălţimi cuprinse între 4-5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezintă gena
dwarf) cu un volum al coroanei foarte mic (1-2 m înălţime) ce poate fi cultivat şi în
vase de vegetaţie în spaţii închise. În acest sens există rezultate la Facultatea de
Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la S.C.P.P. Constanţa.
În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două serii de
lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei mai ales prin operaţii în verde.
170
În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi
formează o coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup sau se
dezbină uşor ce conduce la o rodire excesivă a bazei şi interiorului coroanei. În mod
natural coroana piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal, Elberta), invers
piramidală (Madeleine Pouyet), sferic turtită (Redhaven, Southand).
Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidonul exfoliat, sensibil la ger,
gomoze şi lovituri mecanice.
Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura
mixtă, ramura lungă, ramura anticipată şi ramura salbă.
În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe.
Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe
ramura mixtă. Dintr-un mugure florifer se formează o singură floare.
Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contrar
ramurile de rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra
producţiei şi calităţii acesteia. Această specie are capacitatea de a emite lăstari din
zona bazală a coroanei (bazitonie) precum şi lăstari lacomi care uneori pot fi
folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc.
După cum am precizat piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie cu
alte specii pomicole. Totuşi în acest cadru se pot distinge mai multe grupe de soiuri:
- de vigoare foarte mare: Aurelia, Earligold;
- de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven, Flavorcrest,
Jerseyland, Nectared-4, etc;
- de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres,
Splendid, Redschin etc.;
- de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc;
- dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red.
Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică
normal începând cu anii 2-3 de la plantare.
Aşa după cum s-a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu
sau, altele, de tip campanulat.
Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar
există soiuri şi autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant).
După gradul de polenizare liberă soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie
(20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000).
Ciclul anual al piersicului
Repausul obligatoriu al piersicului este foarte, scurt. Necesarul de frig este
realizat până în luna ianuarie, (800-1000 ore), când se definitizează micro şi
macrosperogeneza. Pornirea în vegetaţie are loc primăvara devreme (martie-
aprilie), iar creşterea intensă a lăstarilor în mai-iunie. Diferenţierea mugurilor de
rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie când suma
gradelor de temperatură ajunge la 1570-1900ºC, (V. Sonea, Elena Voica).
Înfloritul are loc în aprilie-mai, concomitent cu migdalul şi durează 10-14
zile, iar maturarea fructelor este o caracteristică de soi (70-80 zile de la înflorit
pentru siurile timpurii şi 130-140 zile pentru cele târzii).
Căderea fiziologică normală are loc la 4-6 săptămâni de la înflorit, dar
aceasta poate avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat.
Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice,
tehnologice, soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha.
Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind
înfluenţată, ca şi potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este
de 14-16 ani, însă pomii pe rădăcini proprii pot trăi mai mult.
171
9.5. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile
cu ale migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5-0,9 cel
mai scăzut dintre speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei
de vegetaţie această specie necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiurile
timpurii şi peste 1800 ore pentru cele cu maturare târzie. Plantat în zone cu deficit
de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au creşteri slabe şi sunt subţiri,
fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste condiţii pomii
devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându-se toate aceste
consecinţe ale lipsei de lumină se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai
pe pantele bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege cele mai
adecvate forme de coroană care valorifică la maximum lumina (vas, palmete,
ypsilon etc); distanţele de plantare vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu
portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul de coroană proiectat;
respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc.
Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest
factor fiind limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se
face cu mare prudenţă. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatura
medie anuală de 10-11,5ºC, respectiv 13-16ºC în timpul înfloritului. Suportă bine
temperaturile excesive din timpul verii dacă nu sunt însoţite de insuficienţa apei în
sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la -23 ... -25ºC în cazul în
care pomii au intrat bine pregătiţi în iarnă.
Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii pot produce
pierderi mari de muguri chiar la -10 ... -12ºC. Mugurii floriferi în stare de boboc rezistă
până la -3,9ºC, florile deschise până la -2,8ºC, iar fructele tinere până la -1,1ºC.
Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14ºC, funcţie de portaltoi, optimul
de creştere fiind de 24ºC, minimul 6-7ºC, iar maximum 35ºC.
Pragul biologic este de 6,7-7ºC, optimul caloric în perioada de vegetaţie este
de 18-20ºC, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pentru maturarea
fructelor este necesară acumularea a 900-1100ºC la soiurile extratimpurii, 1600-
2000ºC pentru cele cu perioada de maturare medie şi 2800-3000ºC pentru cele cu
perioada de maturare târzie.
Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel,
altitudinea, văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a
temperaturilor scăzute. De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicului se
va face cu mare rigurozitate.
Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal.
În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500-600 mm precipitaţii anuale. În situaţia când
este altoit pe corcoduş sau prun franc cerinţele faţă de apă sunt mai mari.
În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii cultura industrială a
piersicului devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are influenţe
negative asupra producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra metabolismului
pomilor în general.
Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul
pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor
mică, etc. Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ cu cele cu
maturare tardivă la care fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline.
Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel
din sol provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată
favorizează atacul bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte
forme ale apei (ceaţa, chiciura, poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului.
172
Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii
mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase cu condiţia să i se asigure apa
necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele, compacte, argiloase,
impermeabile, cu exces de umiditate. Concentraţia în calcar activ al solului nu trebuie
să depăşească 7% dacă portaltoiul este franc sau 15% când este altoit pe migdal iar
pH-ul să fie cuprins între 5,5-7,5, conţinutul în substanţă organică să fie de 2-3%, iar
în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele
mai favorabile pentru cultura piersicului sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de
pădure, brune de luncă, nisipurile.
Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală
biologică a solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o
perioadă de 4-6 ani.
Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia
mişcările sale, relieful, altitudinea, latitudinea.
Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar
creşterii şi dezvoltării piersicului.

9.6. Particularităţi tehnologice


Specificul producerii materialului săditor
Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial
au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2..4. Marea majoritate a acestor portaltoi se
înmulţesc pe cale generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode
vegetative sau in vitro.
În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I,
deoarece puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la
celelalte drupaceae. În situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi se
adoptă densităţi mari (1-2 cm între puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu
dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de altoire.
În câmpurile de formare se va fertiliza moderat pentru a se evita îngroşarea
exagerată a puieţilor până la altoire.
Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se
sistează irigarea pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie.
La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul
franc; în cazul folosirii corcoduşului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri
(Babygold, Springold etc) manifestă încă din pepinieră fenomene de
incompatibilitate, care nu este totală, dar permite conveţuirea în livadă un număr
mic de ani (M. Popescu, 1989).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor
Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în
vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de
temperatură, lumină şi sol. Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici au fost
prezentaţi în subcapitolul 11.2.6.
Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu
panta de 10-12% sau chiar mai mari dar amenajate în terase.
Sunt recomandate terasele late de 8-12 m pe care se plantează trei rânduri de
pomi. Pe pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-se
treimea inferioară unde pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai mare.
Ca altitudine piersicul nu poate depăşi înălţimile de 300-400m.
Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de
producţie se recomandă asocierea într-o parcelă a 2-3 soiuri.
173
S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de
la 90% la Cardinal la cca 70% la Redhaven şi Dixired).
Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare
comparativ cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată.
Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la:
desfundat, fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, iar fertilizarea
cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, la care se adaugă, în funcţie de fertilitatea solului,
îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. O atenţie deosebită se va acorda
dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi viermilor sârmă.
În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv,
intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de
coroană şi distanţe de plantare specifice după cum urmează:
- pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte mare,
conduse sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5; 6 x 4 sau 5 x 4 m;
- pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare;
ca forme de coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta
neetajată, palmeta liberă sau palmeta simplă; distanţele de plantare recomandate
sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m;
- pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică;
formele de coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana pillar; distanţe
de plantare: 4 x 1-1,5 m. Soiurile pitice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai
mici, dar acestea nu se recomandă decât în grădinile familiale, atât pentru
producţie cât şi ca plante ornamentale.
Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3-4
săptămâni înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de
dezmugurit; pomii sunt sensibili la deshidratare.
Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60-70 cm, iar ramurile anticipate
se vor scurta la 3-4 muguri, alegându-se cele cu poziţia cea mai favorabilă pentru
viitoarea formă de coroană. Tăierile mai mari de 10-15 mm se vor unge cu mastic.
Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea.
Coroanele se formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde.
Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10-15 cm
şi constă în suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându-se intacţi cei necesari pentru
formarea scheletului coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând
lăstarii anticipaţi din care unii se suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni
ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996).
La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi conduse
astfel încât să realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45º.
Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării
producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin
tăierile de fructificare, care la piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an,
este diminuat sau stopat procesul de degarnisire, iar potenţialul productiv al
pomilor se menţine la un nivel ridicat.
Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie
înlocuite cu altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod
în fructificarea piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productive
şi de regulă se suprimă dacă rodul este asigurat de ramurile mixte.
Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au
rodit, cele de prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 20-25
cm. La un piersic viguros, condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, se lasă
100-150 de ramuri mixte, în cazul palmetei libere 60-70 de ramuri mixte, iar la
cordonul vertical 30-50; la formele de vas numărul ramurilor mixte rămase în
174
urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor face diferenţiat în funcţie
de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de mai şi
ramurile salbe, aceasta constituie un indiciu că pomii sunt debilitaţi şi se impun
tăieri mai energice asociate cu celelalte lucrări agrotehnice.
Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi multe
ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe slabă. În această situaţie se
vor evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face prin răriri.
În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe
curente sau metode: clasică, modernă, mixtă.
Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte
la 25-30 cm, scurtarea a 2/3 din ele de la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm) iar
cealaltă treime se va scurta la 2-3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţia este
asigurată de ramurile mixte, celelalte ramuri se înlătură.
Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul soiului, mai
ales în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produce multe răni pomilor; necesită
multă forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii îmbătrâniţi, în declin.
Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare
mijlocie (40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20-30 cm. Sunt preferate cele
cu poziţie laterală. Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece în
pom rămâne un număr mare de ramuri mixte şi muguri se impune normarea
încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această metodă este preferată în
perioadele de tinereţe ale pomilor.
Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea deferenţiată a
ramurilor mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel ramurile mixte
din zona bazală se scurtează în cepi (2-4 grupe de muguri), în zona mediană la 35-
40 cm (6-10 grupe de muguri), iar cele din partea superioară vor rămâne întregi
sau se vor scurta la 40-60 cm.
Rezultate bune s-au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul
fructelor. Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din perioada de
repaus. De altfel, la piersic există o complementaritate între aceste tăieri.
În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca tăierile să
compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare toate ramurile
rămase viabile. Aceste se află situate, de regulă, în partea superioară a coroanei. Ramurile
afectate se vor elimina iar cele sănătoase (dar cu muguri floriferi distruşi) se vor scurta în
cepi de 2-3 muguri. Când este afectată şi structura de bază a coroanei, atunci se va
interveni pe lemn vechi, de 4-6 ani, pentru regenerarea scheletului.
Întreţinerea solului
În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie de
condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această specie
se cultivă cu preponderenţă în zone mai secetoase cel mai recomandat sistem este
ogorul lucrat. Acest sistem constă în menţinerea solului fără buruieni şi crustă prin
lucrări repetate (4-5) printre rândurile de pomi cât şi pe rând. În acest fel sunt distruse
buruienile care concurează pomii, cât şi crusta, conservând mai bine apa.
În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10
kg/ha, preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent.
Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulcit mai ales în plantaţiile
intensive şi superintensive. Mulcirea se poate realiza cu resturi vegetale rumeguş,
ramuri măcinate, materiale textile speciale sau folie plastică.
În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare solul se
poate înierba printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar pe
rând se va lucra sau se va erbicida.
175
În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sau
îngrăşămintele verzi. Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt
leguminoasele pentru boabe (fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cartofi
timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultatele bune s-au obţinut mai ales în plantaţiile
tinere, dacă s-au luat măsuri tehnologice suplimentare (fertilizat, irigat).
Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă
avantajul că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc
structura şi activitatea microbiană din sol.

Fertilizarea plantaţiilor
Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de
elemente nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de vedere.
După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de: 144
kg/ha N; 32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea adăugându-
se o serie întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi Fe.
Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab.,
1992, recomandă ca într-o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de
grajd/m2, 16 g N/m2, 12 P2O5/m2 şi 8 g K2O/m2.
Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de
grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P2O5 şi 90-120 kg/ha K2O.
Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de garjd, cele cu fosfor
şi potasiu şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două
reprize, înainte de înflorit şi respectiv la începutul lunii iunie când are loc întărirea
endocarpului şi creşterea intensă a lăstarilor.
Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura
piersicului mai ales în momentele critice pentru hrană.
Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea
producţie mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi
6000 m3/ha din care cca 4000 m3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva
de apă din sol scade sub 40% din I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit
corelat cu temperaturi ridicate de peste 24-26ºC conduce la formarea în sol a unor
substanţe fitotoxice (ex. acid cianhidric).
Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 60-
70% din I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500
mm sunt necesare 4-5 udări cu norme de 400-600 m3/ha.
Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de
înflorit, la întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după
căderea frunzelor ca udare de aprovizionare.
Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale.
Normarea producţiei
Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează
prin tăieri şi prin rărirea fructelor care poate fi: manuală, mecanică sau chimică.
Normarea producţiei numai prin tăieri nu rezolvă în totalitate această problemă.
Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în
condiţii optime ecologice şi tehnologice, leagă 2000-3000 fructe, în timp ce
capacitatea sa de hrană este pentru 500-600 de fructe.
Rărirea manuală a fructelor începe la 25-30 zile după înflorire şi se încheie odată
cu întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mijlocii (Springold,
Springcrest) fructele se răresc la 8-10 cm, la cele cu fructe supramijlocii (Cardinal,
Collins) la 10-15 cm, iar la cele cu fructe mari (Redhaven, Suncrest, Redsckin) sau
foarte mari (Flacăra) distanţa va fi de 15-20 cm.
Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă.
176
Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare folosind vibratorul în perioada
când începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea endocarpului.
Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau
fructelor folosindu-se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de
înflorire, amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic, 150-300 mg/l, acidul naftilacetic
120-180 mg/l, sevinul, 1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei
endospermului, respectiv la 15-30 zile de la înflorit.
9.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care
netrataţi corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la
majoritatea speciilor pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două
tratamente în perioada de repaus şi mai multe în perioada de vegetaţie.
Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea
frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor,
molia fructelor, păduchii de frunze etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt
prezentate în tabelul 24.
Tabelul 24.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la piersic
(după Elisabeta Stoian 1999)
Nr. Produsul recomandat şi
Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut Observaţii
trat. concentraţia
1. Repaus Coccideae; Ouă de afide, acarieni, Oleoecalux 3 CE (1,5%) Se asigură o
vegetativ insecte defoliatoare etc. Forme de Oleocarbotox (3%) îmbăiere a pomului
rezistenţă la majoritatea bolilor Polibar 45 PU (6%) temp >6ºC
2. Umflarea -Deformarea frunzelor Cuprazin 50 PU (0,3%)
mugurilor (Taphrina deformans) Turdacupral 50 PU (0,4%)
-Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirera frunzelor (Stigmina
carpophilla)
-Uscarea ramurilor
(Cytospora cincta)
-Rapăn (Venturia cerasi)
-Ciuruirea bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas pruni)
3 Dezmugurit -Deformarea frunzelor Cuprazin 50 PU (0,3%)
(buton (Taphrina deformans) Turdacupral 50 PU (0,4%)
verde) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas pruni); -Uscarea
ramurilor (Cytospora cincta)
-Rapăn (Venturia cerasi)

Ouă de acarieni U.S1 (!,5%) La avertizare


4 Buton roz -Deformarea frunzelor Ziradin 75 PU (0,4%)
(Taphrina deformans) Sumilex 50 WP (0,1%)
-Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor
-Uscarea ramurilor
-Rapăn
-Molia piersicului Talstar 10 EC (0,04%) La avertizare
(Anarsia lineatella Sumithion 50EC (0,%)
5 10 – 15 % -Monilioze (M. laxa ,M. fructigena) Ditahane M45 (0,2%)
din flori au -Ciuruirea micotică şi bacteriană a Folpan 50 WP (0,2%)
început să- frunzelor (Stigmina carpophilla) Merpan 50WP (0,2%)
şi scuture -Deformarea frunzelor Ziram 75 PU (0,2%)
petalele (Taphrina deformans) -Făinarea
(Sphaerotheca pannosa var. persicae)
-Insecte defoliatoare, minatoare; Casacade 5 EC (0,05%); La avertizare
-Molia piersicului Fastac 10 EC (0,015)
(Anarsia lineatella)
177
6. Fructul cu -Deformarea frunzelor Ditahane M45 (0,2%)
 de 0,5- (Taphrina deformans) Folpan 50 WP (0,2%)
1cm (la - Ciuruirea micotică şi bacteriană a Merpan 50WP (0,2%)
avertizare) frunzelor -Uscarea ramurilor Ziram 75 PU (0,2%)
-Rapăn
Molii, afide, insecte defoliatoare Sonet 100 EC (0,05%)
Ekalux S (0,075%)
7 Fructul cu -Deformarea frunzelor (Taphrina Systhane 12,5 CE (0,04%)
 de 1,5 – deformans Ciuruirea micotică şi Score TOP 20 WG
2 cm (la bacteriană a frunzelor, (0,025%)
avertizare) (Stigmina carpophilla) Punch 40 EC (0,05%9
Alternaria, rapăn etc.
Păduchele din San José, Ekalux S (0,075%)
molii, insecte defoliatoare etc. Reldan 40 EC (0,1%)
8 Fructul cu -Făinarea Bumper 250 EC (0,03%)
 de 2,5-3 (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Karathane LC (0,05%)
cm (la Ciuruirea micotică şi bacteriană a Folpan 50 WP (0,2%)
avertizare) frunzelor etc. Merpan 50WP (0,2%)
Păduchele din San José, Actellic 5 EC (0,2%)
molii, insecte defoliatoare etc. Decis 2,5 EC (0,05%)
Acarieni Mitac EC (0,2%);
Demitan 200 CE (0,05%);
Nissorun 10 WP (0,03%)
9 Fructul de Ciuruirea micotică şi bacteriană a Sumilex 50 WP (0,1%); Măsuri de igienă
mărime frunzelor etc. Rovral 50 PU (0,1%) culturală şi
normală -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. Microthiol special (0,4%) agrotehnică
persicae) Saprol 190 CE (0,125%)
Molia orientală Dimilin 2555 WP (0,03%)
10 După -Deformarea frunzelor (Taphrina Cuprozin 50 PU (0,3%) Se asigură o
căderea deformans); - Ciuruirea micotică şi Turdacupral 50 PU (0,5%) îmbăiere a pomului.
frunzelor bacteriană a frunzelor; -Uscarea Zeama bordoleză (1%)
ramurilor

9.8. Maturarea şi recoltarea fructelor


La piersic fructele se maturează eşalonat (7-10 zile), recoltatul efectuându