Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(DIFRED-FA)
SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ
Anul IV
FITOTEHNIE
Semestrul I
Semestrul II
Bucureşti
- 2014 -
© Copyright 2014: Victor ȘTEFAN. Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a
ilustraţiilor din această carte prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al
autorului. Toate drepturile rezervate.
2
CAPITOLUL 1
PLANTE OLEIFERE
1.1 GENERALITĂŢI
În această grupă fitotehnică intră acele specii în seminţele cărora se găsesc cantităţi
însemnate de grăsimi lichide, numite în mod curent uleiuri,ce se extrag cu uşurinţă pe cale
industrială. Plantele de la care se obţin grăsimi vegetale sunt foarte numeroase,peste 100 şi
aparţin la familii botanice cu tehnologii complet diferite. La unele specii scopul principal al
culturii este totdeauna obţinerea de uleiuri,acestea formând grupa plantelor oleifere tipice, cum
sunt:floarea-soarelui, inul de ulei, ricinul, rapiţa, şofrănelul, susanul, perila, lalemanţia. Sunt însă,
numeroase plante care furnizează uleiuri vegetale şi aparţin altor grupe fitotehnice, cum sunt :
bumbacul, cânepa, inul pentru fuior (plantele textile), porumb, sorg, orez (cereale), macul,
muştarul, tutunul (medicinale şi narcotice), soia şi alunele de pământ (leguminoase pentru
boabe). Cantităţi mari de ulei se găsesc şi în seminţele altor plante cum sunt: dovleacul şi
pepenele.
Producţia mondială de uleiuri vegetale a depăşit în ultimii ani 55-60 milioane tone din
care peste 40 milioane tone s-au folosit în alimentaţie. Pentru o alimentaţie raţională ar fi
necesare cca 70-75 mil. tone uleiuri alimentare, considerand că încă 30-40 mil. tone ar fi
asigurate prin consumul grăsimilor animale.
Uleiurile vegetale au o deosebită importanţă economică. În afară de alimentaţia
oamenilor, ele se utilizează în cele mai diverse ramuri ale industriei.
Cele mai multe uleiuri vegetale care se folosesc în alimentaţie au gust, miros şi culoare plăcute.
Uleiurile vegetale sunt valorificate de organismul uman în proporţie de 94,5%, fiind depăşite din
acest punct de vedere numai de untul de vacă.
În industria alimentară uleiurile vegetale sunt folosite pentru fabricarea conservelor şi a
margarinei.
Cantităţi tot mai mari de uleiuri vegetale sunt întrebuinţate pentru industria săpunului, în
industria de lacuri şi vopsele, precum şi pentru obţinerea biocarburanţilor.
Şroturile ce rămân după extragerea uleiului se utilizează în hrana animalelor, ele
reprezentând un nutreţ foarte bogat în proteine, grăsimi şi vitamine, iar de la unele specii şi în
hrana oamenilor, preparate sub diferite forme, precum şi în obţinerea proteinei tehnice şi a altor
produse.
Grăsimile sunt esteri ai acizilor graşi cu un alcool, care este acelaşi, glicerina. Deci
diferenţele între diversele grăsimi se datoresc numai acizilor. Grăsimile vegetale conţin în cea
mai mare parte acizi graşi nesaturaţi cum sunt: oleic, linoleic, linolenic, palmitic, arahidonic,
ricinoleic, erucic şi alţii.
Un indice important după care se pot aprecia şi clasifica uleiurile vegetale este indicele
iodic, respectiv numărul de grame de iod fixat de 100 g ulei. Uleiurile cu indicele iodic mare,
sunt aşa numitele uleiuri sicative care se întrebuinţează în industria lacurilor şi vopselelor
(tabelul 1.1).
Tabelul 1.1
Indicele iodic al uleiurilor obţinute de la câteva plante
Uleiurile cu indicele iodic mai mare de 140 sunt uleiuri sicative, nelipsite din industria de
lacuri şi vopsele. Aceste uleiuri întinse în strat subţire se oxidează, se usucă repede, se întăresc
formând o peliculă subţire densă şi elastică numită linoxină. Uleiurile cu indicele iodic cuprins
între 100-140 sunt uleiuri semisicative valoroase pentu consumul alimentar, iar uleiurile cu
indice iodic mai mic de 100 au întrebuinţări atât alimentare cât şi industriale.
In afară de conţinutul ridicat de ulei seminţele plantelor oleifere conţin şi cantităţi
însemnate de substanţe proteice. Suma acestor două substanţe valoroase din punct de vedere
alimentar, reprezintă în seminţele plantelor oleifere 67-80% din masa seminţelor. Aceasta a
determinat pe unii autori să denumească această grupă de plante oleoproteice sau
oleoproteaginoase.
1.2 FLOAREA-SOARELUI
Lipide 44 - 53 58 - 69 6 - 10
Proteine 15 - 22 20 - 26 30 - 35
Glucide 15 8- 9 19 - 22
Celuloză 14 - 19 4- 5 12 - 18
Fig.1.1 - Influenţa apei asupra raportului dintre asimilare şi redistribuire după înflorire
4. Inflorirea durează 14 - 16 zile, timp în care tulpinile continuă să crească, însă cu ritm
redus şi de asemenea creşte suprafaţa foliară a frunzelor din treimea superioară a plantei. In
această periodă plantele de floarea-soarelui acumulează 100 - 150 kg SU/ha/zi. Numărul de flori
pe calatidiu depinde de densitatea plantelor şi de aprovizionarea acestora cu azot, precum şi de
intensitatea fotosintezei.
5. Sfârşitul înfloririi - maturitate durează 40 - 50 zile, perioadă în care are loc formarea
seminţelor şi acumularea substanţelor de rezervă. In această fază în seminţe se înregistrează
treptat reducerea procentului de coji, reducerea procentului de apă şi creşterea procentului de
ulei.
Relaţiile plantă - factori de vegeţatie. Floarea-soarelui este una din plantele care se
adaptează la diferite condiţii de mediu, datorită capacităţii ei de adaptare la oscilaţiile mari de
temperatură, rezistenţei la temperaturile joase mai ales la începutul perioadei de vegetaţie,
precum şi rezistenţei la secetă.
Temperatura. Floarea-soarelui este o plantă mezotermă, pentru întreaga perioadă de
vegetaţie solicită 2400 - 2800C temperaturi mai mari de 0C. Producţii ridicate se asigură însă
în zonele unde suma temperaturilor mai mari de 0C este mai mare de 2600C. Dacă se ia în
considerare pragul biologic de 7C (temperatură la care se seamănă floarea-soarelui), suma
temperaturilor utile (grade zilnice utile pentru creştere) se situează, pentru diferitele forme
cultivate la noi în ţară, între 1400 -1700C. Randamente ridicate se obţin la floarea-soarelui în
acele zone unde temperatura medie zilnică în faza de formare şi umplere a seminţelor ajunge la
18 -22 C.
Pe faze de vegetaţie cerinţele plantei faţă de temperatură sunt diferite. Astfel temperatura
minimă de germinaţie este de 3-5C, dar semănatul culturii se va face când în sol la adâncimea
de semănat se înregistrează 7 - 7,5C. Plantele tinere cu 1 - 2 perechi de frunze suportă
temperaturi scăzute până la -6 şi chiar - 8C, dacă acestea nu sunt de lungă durată. Brumele
târzii, când floarea-soarelui şi-a diferenţiat inflorescenţa, nu distrug plantele, dar vatămă vârful
de creştere fapt ce determină ramificarea tulpinii şi apariţia de numeroase calatidii mici cu
seminţe seci. Este citat anul 1952 când bruma din 22 mai a găsit plantele într-o fază de vegetaţie
avansată.
În perioada de formare a frunzelor floarea-soarelui solicită temperaturi medii zilnice de
15 -18C, iar în faza de diferenţiere a florilor temperaturile cele mai favorabile sunt cele de 18C
ziua şi 8 - 9C noaptea.
În perioada înfloritului floarea-soarelui solicită temperaturi moderate de 18 - 20C.
Temperaturile mai mari de 30C sunt foarte dăunătoare deoarece duc la pierderea vitalităţii
polenului şi la creşterea procentului de seminţe seci. Temperaturile ridicate sunt mult mai
dăunătoare când se asociază cu vânturi uscate şi cu umiditate relativă a aerului redusă.
În perioada de formare şi umplere a seminţelor floarea-soarelui pretinde temperaturi de
20 - 22C. În această perioadă, temperaturile mai ridicate duc la reducerea conţinutului de
grăsimi, dar se modifică şi calitatea acestora, în sensul reducerii conţinutului de acid linoleic şi
creşterii procentului de acid oleic.
Umiditatea. Floarea-soarelui are un consum ridicat de apă. Coeficientul de transpiraţie
vriază între 290 - 705 în funcţie de condiţiile de mediu. Cu toate acestea, floarea-soarelui este
una din plantele rezistente la secetă, datorită sistemului ei radicular foarte puternic dezvoltat şi
faptului că plantele suportă deshidratarea temporară a ţesuturilor provocată de secetă. Rezistenţa
la secetã a plantelor de floarea-soarelui este dată şi de perozitatea plantei şi sistemul medular din
tulpină care înmagazinează apa.
Pentru condiţiile de la noi din ţară consumul de apă se situează între 400 - 450 unităţi
pentru o unitate de substanţă uscată.
Cerinţele plantelor de floarea-soarelui faţă de umiditate variază cu fazele de vegetaţie. De
la răsărit până la apariţia inflorescenţei floarea-soarelui consumă numai 20% din cantitatea de
apă totală necesară în timpul vegetaţiei. De la apariţia inflorescenţei şi până la începutul înfloririi
floarea-soarelui consumă cca 30% din cantitatea totală de apă, în timpul înfloritului 14%, ca în
peioada de formare şi acumularea substanţelor de rezervă în seminţe, floarea-soarelui să
consume 35% din cantitatea totală de apă. După N. Zamfirescu şi Gh. Bîlteanu (1961), cel mai
mare consum de apă se înregistrează începând cu 10-14 zile înainte de deschiderea
inflorescenţei.
În zonele unde până la înflorire (F1) floarea-soarelui are un disponibil de 160-180 mm
(din precipitaţii plus rezerva de apă din primăvară), acesta este suficient pentru formarea unei
suprafeţe foliare moderate care să asigure o interceptare optimă a energiei radiante. In perioada
înfloritului o cantitate de 70 mm este suficientă pentru a asigura cerinţele florii-soarelui. După
înflorire până la maturitate floarea-soarelui solicită o cantitate de 150 - 200 mm pentru a realiza
randamente ridicate. Se ajunge astfel la un consum de 400-450 mm pentru întreaga perioadă de
vegetaţie.
Floarea-soarelui este o plantă care face risipă de apă atunci când acest factor nu este
limitant, aceasta deoarece rezistenţa stomatică, la transferul apei, pentru floarea-soarelui are
valori reduse comparativ cu alte plante.
Pentru floarea-soarelui s-a stabilit că există o corelaţie foarte strânsă între cantitatea de
precipitaţii din perioada septembrie - aprilie, precipitaţii acumulate ca rezervă de apă în sol. Cele
mai ridicate producţii în Bărăgan s-au înregistrat, când pe perioada menţionată au căzut 350 mm
precipitaţii. Deficitul de umiditate din sol la data semănatului nu poate fi compensat de o
cantitate mai mare de precipitaţii în timpul vegetaţiei. Cantitatea de apă acumulată de sol pe
perioada septembrie-aprilie constituie elementul de bază pentru stabilirea densităţii optime a
plantelor.
Lumina. Floarea-soarelui este o plantă care manifestă cerinţe ridicate faţă de lumină.
Fenomenul de heliotropism foarte accentuat la floarea-soarelui constituie un element esenţial
care atestă cerinţele mari ale acestei plante faţă de lumină şi intensitatea luminii. Majoritatea
cercetătorilor apreciează că floarea-soarelui nu este sensibilă la fotoperiodism.
Faţă de lumină o perioadă foarte sensibilă este la apariţia primei perechi de frunze
adevărate (B1), când umbrirea plantelor provoacă alungirea tulpinilor şi micşorarea suprafeţei
foliare a tinerelor plante. Planta manifestă sensibilitate la lumină şi în perioada B8 când începe
iniţierea primordiilor florale până în E1.
In partea a doua de vegetaţie, lumina capătă importanţă ca factor de fotosinteză şi corelat
cu temperatura aerului şi aprovizionarea solului cu apă, acţionează direct asupra producţiei de
seminţe şi ulei.
Solul. Floarea-soarelui solicită soluri cu textură mijlocie, lutoase, luto-argiloase, luto-
nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de reţinere a apei. De asemenea preferă solurile
structurate, netasate şi fără strarturi impermeabile. Nu sunt indicate pentru floarea-soarelui
solurile nisipoase sau solurile compacte, grele, reci. Solurile repartizate cultivării florii-soarelui
să fie bogate în substanţe nutritive: conţinutul în humus 3 -3,5 %, fosforul asimilabil să nu fie
sub 13 ppm iar potasiul asimilabil sub 130 ppm. Plantele de floarea-soarelui se dezvoltă normal
la pH cuprins în limitele 6,4 -7,2. Este o plantă tolerantă la salinitate.
Dintre solurile aflate pe teritoriul ţării noastre se pretează cel mai bine a fi cultivate cu
floarea-soarelui cernoziomurile, solurile brune şi brun-roşcate, precum şi solurile aluviale. Totuşi
prin folosirea îngrăşămintelor şi prin irigare floarea-soarelui asigură producţii foarte ridicate pe
nisipurile ameliorate din stânga Jiului. Rezultatele experimentale din ultimii ani pun în evidenţă
producţii economice pe vertisoluri, precum şi pe soluri luvice.
Zonarea culturii. În România floarea-soarelui întâlneşte, în diferite zone, condiţii de
vegetaţie cu grad ridicat de favorabilitate. Trebuie însă reţinut că potenţialul de producţie al
cultivarelor este adesea diminuat din cauza umidităţii, care nu este limitantă decât în codiţii de
irigare şi din cauza însuşirilor fizice şi chimice ale unor soluri pe care cultura florii-soarelui s-a
extins în ultimii ani.
Au fost stabilite pentru floarea-soarelui şase zone de cultură, în cadrul fiecărei zone
delimitându-se agroecosistemele în care se pot cultiva diferiţi hibrizi (fig.1.2).
Zona I se extinde pe terenurile irigate din Câmpia Română şi Dobrogea şi pe terenurile
irigate şi neirigate din Câmpia de Vest. In această zonă sunt asigurate în optim cerinţele florii-
soarelui faţă de temperatură (t 7C pe perioada aprilie - august 1600 - 1950C). Cerinţele
fată de umiditate sunt asigurate numai în condiţii de irigare. În Câmpia vestică, plantele
beneficiază de un regim de precipitaţii mai favorabil şi pe suprafeţe mari de aportul apei freatice.
Solurile predominante în întreaga zonă sunt cernoziomuri profunde, cu textură lutoasă şi cu
fertilitate ridicată. În Câmpia de Vest suprafeţe mari sunt reprezentate de lăcovişti. Nota medie
de bonitare a zonei se cuprinde între 81 şi 90 puncte. În sud-estul Câmpiei Române este extinsă
lupoaia (Orobanche cumana). Sunt de asemenea condiţii care determină atacuri moderate ale
putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi pătării brune (Phomopsis helianthi).
Zona a II-a se extinde în Lunca Dunării. În această zonă condiţiile de vegetaţie pentru
floarea-soarelui sunt favorabile datorită fertilităţii solurilor aluviale, aportului apei freatice şi a
microclimatului specific. Secetele din unii ani aduc totuşi importante depresiuni în recoltă. Nota
de bonitare a zonei se cuprinde între 71 şi 80 puncte. Trebuie reţinute condiţiile de vegetaţie cu
totul deosebite de pe aluviunile foste submerse. In acest agroecosistem se pot cultiva cu floarea-
soarelui 44 -53 mii hectare.
Zona a III-a cuprinde Câmpia Română şi Dobrogeană, suprafeţele neirigate. Este situată
în partea de nord a câmpiei irigate, în cea mai mare parte pe sol brun-roşcat şi cernoziom (în
Dobrogea, Bărăgan), cu frecvente perioade de secetă, cu note de bonitare cuprinse între 61 şi 70
puncte. In perioada aprilie - august se acumulează peste 1700C (t 7C). Deşi apreciată cu
condiţii mijlociu de favorabile hibrizii actuali asigură în această zonă producţii de peste 30 q/ha;
zona este moderat de favorabilă atacului de boli. In cele două agroecosisteme se pot cultiva cu
floarea-soarelui 74 - 83 mii hectare.
Zona a IV-a se extinde în Câmpia Găvanu-Burdea (cu asociaţii de vertisoluri), Câmpia
Leu - Rotunda şi Câmpia Plenita (cu cernoziomuri levigate şi soluri brun-roşcte) şi este foarte
favorabilă din punct de vedere termic (t 7C - aprilie - august peste 1700 C), cu precipitaţii
anuale peste 550 mm. Nota de bonitare a zonei se cuprinde între 51 şi 60 de puncte. Se pot
cultiva cu floarea-soarelui 14 - 17 mii hectare.
Zona a V-a cuprinde Câmpia Jijiei, podişul Bârladului şi Câmpia Transilvaniei. Se
acumulează în zonă în jur de 1500C (t 7C) şi plouă anual 450 - 550 mm în Moldova şi
550 - 600 mm în Transilvania. Nota de bonitare se cuprinde între 41 şi 50 puncte, zona situându-
se în fapt la limita inferioară de favorabilitate pentru floarea-soarelui. Favorabilitatea este redusă
în primul rând de gradul de eroziune al solului( de la moderat la excesiv), îndeosebi în Moldova
la care se adaugă deficitul de apă în perioada de vegetaţie, iar în Câmpia Transilvaniei de excesul
temporar de apă şi temperaturile mai scăzute. În Moldova se manifestă atac puternic de putregai
alb şi putregai cenuşiu. Se pot cultiva cu floarea-soarelui 50 - 60 mii hectare în Moldova şi
maxim 10 mii hectare în Câmpia Transilvaniei.
- nu se cultivă după plantele atacate de putregaiul alb: soia, fasolea, năut, sfeclă, specii
din familia cruciferae.
Diferite experienţe efectuate în zona de silvostepă din sud au evidenţiat diferenţieri
importante în producţiile de floarea-soarelui cultivată după diferite plante premergătoare.
Cele mai mari producţii s-au obţinut după porumb, mazăre, şi grâu. Fără îndoială că grâul
de toamnă este una din cele mai bune plante premergătoare pentru floarea-soarelui. Totuşi după
porumb s-au obţinut producţii mai mari nu numai în zona de silvostepă dar şi în Dobrogea, la
staţiunea experimentală Valu lui Traian. Producţia de floarea-soarelui a fost în această staţiune,
în perioada 1963 - 1964 mai mare după porumb cu 5,79 q/ha decât după grâu (H. Simota, 1968).
Pe cernoziomul cambic de la Fundulea, Gh. Sin a obţinut , în medie pe 5 ani, un spor
semnificativ de producţie (1,2 q/ha) la floarea-soarelui cultivată după porumb faţă de cea
cultivată după grâu. Aplicarea îngrăşămintelor azotate şi fosfatice în cantităţi mai mari la porumb
au condus la obţinerea unor sporuri de producţie mai mari la floarea-soarelui cultivată după
porumb, decât după grâu.
Sfecla de zahăr nu este o bună plantă premergătoare pentru floarea-soarelui, din cauză că
ea consumă cantităţi mari de apă din sol şi mari cantităţi de substanţe nutritive, în special de
potasiu. Acestea sunt şi motivele care conduc la reducerea procentului de ulei în seminţele de
floarea-soarelui cultivată după sfeclă.
La rândul ei floarea-soarelui este o bună plantă premergătoare pentru culturile de
primăvară iar pentru grâul de toamnă este o premergătoare mai bună decât porumbul din
următoarele motive: eliberează terenul mai devreme; lasă o cantitate mai mică de resturi
vegetale pe sol; lasă terenul mai curat de buruieni; solul se poate pregăti şi fără executarea
arăturii mult mai bine decât după porumb.
1.2.5.2 Fertilizarea
Floarea-soarelui este o plantă care consumă cantităţi mari de substanţe nutritive pentru
a-şi realiza biomasa totală. Cu fiecare 1000 kg seminţe, la care se adaugă producţia
corespunzătoare de frunze, tulpini şi inflorescenţe, floarea-soarelui extrage din sol: 40-60 kg N;
15 - 23 kg P2O5 şi 75-120 kg K2O (A. Benvenuti şi G. Vannozzi).
Ritmul de acumulare a substanţei uscate la floarea-soarelui şi a elementelor nutritive este
diferit în cursul perioadei de vegetaţie (tab.1.5).
Gh. Bîlteanu (1962), în cercetările făcute pentru stabilirea perioadelor critice în nutriţia
minerală a florii-soarelui, găseşte că în perioada creşterii iniţiale, insuficienţa azotului, a
fosforului sau a potasului determină o scădere pronunţată a recoltei de seminţe.
Perioada creşterii iniţiale a florii-soarelui este o perioadă critică pentru oricare din elementele N,
P şi K; influenţa negativă a insuficienţei acestora nu se mai poate corecta în timpul vegetaţiei,
chiar dacă se asigură cele mai bune condiţii de nutriţie. Din această cauză asigurarea plantelor de
floarea-soarelui cu toate elementele nutritive, încă din perioada răsăritului, constituie una din
condiţiile principale pentru obţinerea de randamente ridicate.
Fertilizarea cu azot ridică probleme deosebite pentru floarea-soarelui deoarece atât deficitul cât şi
excesul, mai ales în fazele timpurii de creştere, au repercusiuni negative asupra proceselor de
creştere şi dezvoltare şi implicit asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei.
Tabelul 1.5
Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi a elementelor NPK la floarea-soarelui
Absorbţia elementelor nutritive( %)
Fazele de vegetaţie Substanţa
uscată acumulată(%) N P2O5 K2O
Formarea calatidiilor 37 60 42 56
Sfârşitul înfloririi 69 92 54 88
Inceputul formării 75 100 71 90
seminţelor
Tabelul 1.6
Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de floarea-soarelui
Variantele Valu lui Brăila Mărculeşti Caracal Secuieni Media Diferenţa
Traian
Neîngrăşat 24,4 17,1 27,2 21,7 21,6 22,4 -
N48P48 25,6 22,1 30,4 23,5 24,9 25,3 2,9
N96P96 25,8 25,3 31,3 24,3 26,0 26,5 4,1
N96P96K90 26,3 26,2 32,9 25,5 26,1 27,4 5,0
Cercetările privind reacţia florii-soarelui la fertilizarea cu azot din perioada 1984 -1987 la
ICDA - Fundulea (Cr. Hera, I. Toncea) au reliefat dependenţa producţiei de rezerva de azot nitric
existentă în sol înainte de semănat. In medie la doi hibrizi cu care s-a experimentat (Select şi
Super), influenţa creşterii conţinutului de nitraţi s-a materializat prin sporuri de producţie
cuprinse între 14 şi 25%.
Sporuri prin aplicarea îngrăşământului mineral cu azot s-au înregistrat numai în
variantele cu un conţinut mediu de azot rezidual pe stratul de sol 0 - 30 cm mai mic de 2,8 mg
N/kg sol. Pe parcele mai bogate în azot nitric (peste 2,8 N - mg/kg sol) producţia de seminţe a
variat nesemnificativ (38,3 - 38,7 q/ha la hibridul Select şi 33,8 - 35,2 q/ha la hibridul Super)
(Tab.1.7).
Datorită acestei particularităţi biologice la fertilizarea cu azot a florii-soarelui trebuie
luată în considerare fertilizarea cu azot a plantei premergătoare, la care doza acestui element se
stabileste la nivelul optimului tehnic. Doza care se stabileşte pentru floarea-soarelui este
determinată de azotul rezidual (N - NO3 aflat în sol la desprimăvărare ( înainte de semănat ),
îndeosebi pe stratul arabil (0 - 30 cm). În funcţie de acest element, de capacitatea de producţie a
hibrizilor, de rezerva de apă a solului, doza de azot la floarea-soarelui este moderată ( 60 - 80
kg/ha).
Tabelul 1.7
Influenţa azotului rezidual şi a azotului din îngrăşământul mineral asupra producţiei de seminţe
la floarea soarelui (Fundulea 1985 - 1987)
Tabelul 1.8
Influenţa adâncimii arăturii asupra producţiei de floarea-soarelui (kg/ha)în perioada 1963 - 1970
Localitatea (judeţul) Nr ani A d â n c i m e a a r ă t u r i i (cm )
20 30 30+10
Mărculeşti (Călăraşi) 5 2840 2870 2840
Fundulea(Călăraşi) -neirigat 4 2150 2270 2250
- irigat 3 3150 3090 3100
Valul lui Traian(Constanţa) 4 2560 2590 2560
Caracal (Olt) 4 2150 2270 2250
Secuieni (Neamţ) 7 2280 2290 2250
Oradea (Bihor) 3 2200 2080 2070
Livada (Satu Mare) 4 2410 2490 2480
Tabelul 1.9
Producţia de seminţe la floarea-soarelui în funcţie de epoca de semănat(Săftica,
Moara Domnească, 1976 - 1985)
M e d i a 1976 - 1985
Data semănatului q/ha % diferenţa faţă de 3.04
13 martie* - - -
23 martie 34,8 96,4 -1,3
3 aprilie 36,1 100 Mt
13 aprilie 35,8 99,1 -0,3
23 aprilie 35,8 99,1 -0,3
3 mai 32,7 90,6 -3,4
13 mai 31,7 87,8 -4,4
23 mai 31,7 87,8 -4,4
*S-a putut semăna numai în anul 1983. Producţia 37,2 q/ha.
Experienţele efectuate în perioada 1973 - 1980, cu 9 hibrizi în 5 localităţi din sudul ţării,
unde s-a urmărit reacţia în cultură irigată a florii-soarelui, la variaţia densităţii între 30 - 60 mii
plante/ha, au arătat o creştere a producţiei odată cu mărirea densităţii până la 50 mii plante/ha;
sporurile de recoltă obţinute prin creşterea densităţii sunt mai mari la hibrizii cu talie scundă şi
mai mici la cei cu talie înaltă. Plafonarea şi scăderea randamentului la densităţi superioare limitei
menţionate au loc datorită următoarelor cauze: micşorarea calatidiului şi deci reducerea
numărului de seminţe produse de o plantă, scăderea masei a 1000 seminţe, apariţia şi
intensificarea căderii plantelor, ca urmare a reducerii grosimii tulpinii şi a creşterii taliei plantelor
(Tianu şi colab., 1981).
Pe solul brun roşcat de la Moara Domnească în 4 ani de experimentare (1987-1990)
densitatea optimă a plantelor, la 3 hibrizi, s-a cuprins între 30 şi 50 mii pl/ha (Gh. V. Roman).
În ce priveşte densitatea de semănat şi cea a plantelor recoltabile, din tabelul 1.11, rezultă
o diferenţă de 4 - 13%, reprezentată de pierderile ce se înregistrează la răsărirea plantelor şi
ulterior datorită bolilor şi dăunătorilor, precum şi distrugerii plantelor cu ocazia lucrărilor de
întreţinere.
Pentru realizarea densităţii plantelor la recolltare este necesară creşterea densităţii la
semănat cu 10 - 15% şi luarea măsurilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de efectuare
corectă a praşilelor pentru a reduce la minimum diferenţa dintre densitatea de la semănat şi cea
de la recoltare.
Tabelul 1.11.
Relaţia dintre densitatea la semănat şi densitatea plantelor recoltabile
Importanţă. Pentru condiţiile de la noi din ţară inul pentru ulei prezintă o importanţă
deosebită. Seminţele acestei plante au un conţinut ridicat de ulei, 39 - 43%, ulei cu un ridicat
grad de sicativitate (indicele iodic 168 - 192). Uleiul de in se usucă repede şi este rezistent la apă
şi substanţe corozive, însuşiri care-l fac să fie mult întrebuinţat în industria vopselelor, lacurilor
şi emailurilor, precum şi ca un foarte bun fixator al pigmenţilor diferitelor culori din pictură.
Uleiul de in se mai întrebuinţează în industria săpunurilor, a linoleumurilor, în tăbăcărie,
pentru obţinerea cernelurilor, pentru impregnarea izolatoarelor electrice şi, de asemenea,
întrebuinţări alimentare şi farmaceutice.
Şroturile de in au un conţinut ridicat de substanţe proteice (34,5-37,5 proteină brută),
constituiind un valoros nutreţ pentru bovine şi porcine, având şi însuşiri calmante şi uşor
laxative,fapt ce determină menţinerea animalelor în bune condiţii de sănătate.
La recoltarea inului pentru ulei cu combina de cereale rezultă o cantitate de 15 - 25 q/ha
de tulpini care se pot balota şi utiliza în industria celulozei pentru fabricarea hârtiei fine.
Culturile de in de ulei la care lungimea tehnică a tulpinilor este mai mare de 45 cm, sunt
recoltate cu combina pentru in şi se obţin 25 - 30 q/ha (sau mai mult), tulpini uscate care pot fi
utilizate în industria textilă pentru obţinerea de produse din fibră de in sau amestecuri cu fibre
sintetice.
Pleava care se obţine în urma treieratului, este un nutreţ cu valoare nutritivă destul de
ridicată şi cu o bună digestibilitate, se utilizează în hrana animalelor.
Câlţii care rezultă în urma prelucrării tulpinilor de in sunt folosiţi pentru obţinerea
plăcilor fono şi termoizolatoare, a celulozei şi hârtiei fine. De asemenea, puzderiile care rezultă
la prelucrarea tulpinilor, pot fi valorificate prin fabricare de plăci aglomerate.
Inul prezintă importanţă şi ca plantă agricolă, deoarece părăseşte terenul devreme, este o
foarte bună premergătoare pentru celelalte plante de cultură, în special pentru grâul de toamnă.
Răspândire. Inul de ulei se cultivă, în general, pe toate continentele între 36° latitudine
sudică şi 55° latitudine nordică. În ultimul timp suprafeţele cultivate cu in s-au redus ca urmare a
creşterii randamentelor la hectar. La nivelul anului 2012, pe glob, se cultivau cu in pentru ulei în
jur de 2,3 mil.ha. Suprafeţele cele mai mari se găsesc în India (431 mii.ha), China (350 mii ha),
Canada (360 mii ha), SUA (136 mii ha). În România au fost cultivate în acest an 2953 ha.
1.3.2. Sistematică
Inul aparţine familiei Linaceae, speciei Linum usitatissimum L. Inul pentru ulei se
încadreză în subspeciile L.u. transitorium Ell. şi L.u. mediterraneum Vav. et. Ell. Subspecia L.u.
transitorium cuprinde în cultură două forme: proles meridionalis şi proles anatolica.
Soiurile de in pentru ulei admise în cultură la noi în ţară fac parte din Linum
usitatissimum transitorium proles meridionalis: Adin, Alexin, Florinda, Fluin, Genţiana, Geria,
Iulia, Iunia 96, Lirina, Olin, Raluca.
1.3.3. Compoziţia chimică
Seminţele inului pentru ulei cultivat la noi în ţară, în diferite condiţii climatice, conţin
între 40 şi 46 % grăsimi, între 22 şi 25 % proteine (Heloiza Filipescu şi colab. 1976) (tab.1.13),
iar indicele iodic se încadreazä în limitele 177 -197.
Tabelul 1.13
Compoziţia chimică a seminţelor de in pentru ulei
Conţinutul în ulei şi proteine este determinat ,în primul rând, de soiul cultivat, precum şi
de condiţiile climatice şi măsurile fitotehnice aplicate, care pot determina variaţii ale conţinutului
în ulei de 4 - 10 %.
La fertilizare unilaterală cu azot (100 kg/ha) conţinutul în ulei pe luvisol albic de la
Albota (Piteşti) a fost mai mic cu 8% faţă de varianta fertilizată cu azot , fosfor şi potasiu (42%
faţă de 50%)(Gh. Cremenescu). Îngrăşămintele cu azot atât în cultură irigată, cât şi în cultură
neirigată, determină creşterea conţinutului de proteine, cu 2 - 4%, începând chiar de la doza de
30 kg/ha (Heloiza Filipescu).
Dintre condiţiile climatice, regimul de lumină şi temperatura influenţează în mod
deosebit conţinutul seminţelor în ulei.
Uleiul de in are în compoziţia sa acizii oleic (2,3 - 17,6%), linoleic (21,65 - 69,6%),
linolenic (18,5 - 40,5%), palmitic (6,7%) şi stearic (3,0%)(F. Canţăr, 1965). Prezenţa în cantitate
mare în uleiul de in a acidului linolenic, acid cu trei duble legături, îi conferă acestuia însuşirea
de ulei sicativ,uleiul de in fiind cel mai mult întrebuinţat în industria de lacuri şi vopsele.
Temperaturile ridicate şi seceta în perioada de maturare a capsulelor reduce gradul de sicativitate
al uleiului. În doi ani diferiţi ca temperatură şi umiditate în această perioadă, diferenţa în
valoarea indicelui iod a fost în medie de 4 - 14 unităţi.
În ţara noastră zona de silvostepă asigură pentru inul de ulei cele mai bune condiţii de
vegetaţie, condiţii favorabile pentru acumularea acizilor graşi nesaturaţi, pentru obţinerea unui
ulei cu grad înalt de sicativitate.
Inul pentru ulei se cultivă cu succes şi în zona de pădure, pe soluri podzolite, unde prin
îmbunătăţirea tehnologiei de cultivare, îndeosebi prin fertilizare şi combaterea buruienilor se
asigură producţii foarte ridicate. Important este şi faptul că se aduce prin această specie o
îmbunătăţire a structurii culturilor din această zonă, creându-se astfel condiţii mai bune pentru
locul grâului în rotaţie.
1.3.5.2. Fertilizarea
Inul pentru ulei consumă cantităţi importante de substanţe nutritive. Pentru realizarea
unei producţii de 100 kg seminţe, plus producţia secundară aferentă, inul pentru ulei extrage din
sol 5 - 7 kg N, 1,8 - 2,5 kg P2O5 şi 3,2 - 5,5 kg K2O (D. şi Velicica Davidescu).
Inul este o plantă pretenţioasă la fertilizare deoarece are o perioadă de vegetaţie scurtă,
intervalele de creştere lentă alternează cu cele de creştere intensă, sistemul radicular este redus şi
are o putere slabă de solubilizare şi absorbţie pentru elementele nutritive. Pe o perioadă scurtă,
cca 30 zile, premergătoare sfârşitului înfloritului, planta acumulează peste 50% din necesarul de
NPK.
Prin folosirea îngrăşămintelor minerale, în diferite condiţii pedoclimatice, se asigură la
inul de ulei sporuri importante de producţie. Astfel, la Fundulea pe cernoziom cambic cel mai
mare spor de recoltă s-a ridicat la 18 %; la Albeşti (Botoşani) pe acelaşi cernoziom, 29 % ; la
Banu-Mărăcine (Craiova) pe brun-roşcat, 100 %; iar la Albota (Piteşti) pe sol podzolit, sporul s-
a ridicat până la 118%.
Reacţia inului de ulei la îngrăşămintele minerale este determinată de gradul de
aprovizionare al solului cu azot, fosfor şi potasiu, de acest grad fiind condiţionate şi dozele de
îngrăşăminte. Ţinând seama de cele menţionate mai sus, dozele de azot optime, din punct de
vedere economic, sunt cuprinse între 30 şi 100 kg/ha, iar cele cu fosfor şi potasiu între 30 şi
90 kg/ha.
Dozele de azot se modifică în funcţie de planta premergătoare, de fertilizarea sau
nefertilizarea acesteia cu gunoi de grajd şi în funcţie de rezerva de apă a solului la semănat.
Fertilizarea unilaterală cu azot sau excesul azotului în raportul N: P: K micşorează
rezistenţa plantelor la cădere şi boli, prelungeşte perioada de vegetaţie, reduce conţinutul în ulei
al seminţelor şi influenţează negativ calitatea acestuia.
Fosforul are importanţă deosebită în sinteza uleiului, deoarece el participă la
transformarea glucidelor în lipide. La insuficienţa fosforului frunzele rămân mici cu suprafaţă
foliară redusă, iar înflorirea şi fructificarea decurg necorespunzător afectând randamentul final.
Potasiul nu apare necesar ca îngrăşământ pe cernoziomuri şi nici pe solul brun-roşcat.
Necesitatea administrării acestui element pe solurile menţionate trebuie urmărită în special după
plantele premergătoare mari consumatoare de potasiu, cum sunt sfecla de zahăr şi floarea-
soarelui (chiar şi porumbul). Raportul N : P : K este, în general, la fertilizarea inului pentru ulei
de 1 : 1,5 : 0, iar când planta premergătoare este mare consumatoare de potasiu 1 : 1,5 : 0,5.
Îngrăşămintele fosfatice şi cele potasice se încorporează în sol odată cu arătura de
toamnă. Îngrăşămintele cu azot se administrează primăvara şi se introduc în sol odată cu
lucrările de pregătire a patului germinativ.
În nutriţia inului pentru ulei importanţă deosebită prezintă borul. La insuficienţa acestui
microelement este diminuată producţia de seminţe din cauza ,,avortării,, organelor generative. Pe
solurile bogate în calciu, sub influenţa borului se reduce atacul de bacterioză. Borul are acţiune
favorabilă şi asupra dezvoltării sistemului radicular (M. Doucet, 1964).
Gunoiul de grajd nu se dă direct culturii inului de ulei, ci plantei premergătoare. Inul
pentru ulei nu utilizează bine gunoiul de grajd din cauza perioadei de vegetaţie scurte. În plus
gunoiul de grajd îmburuienează cultura, prelungeşte vegetaţia şi influenţează negativ
uniformitatea coacerii (determină lăstărirea târzie).
Nivelul de fertilizare
Epoca de semănat N60 P40 K40 N120 P80 K80
q/ha % q/ha %
Decada a III-a, martie 10,2 100 10,9 100
Decada a I, aprilie 8,8 86 9,0 82
Decada a II-a, aprilie 7,3 71 7,7 70
Tabelul 1.15
Influenţa epocii de semănat asupra procentului de ulei în seminţele
inului pentru ulei
Epoca de % de ulei în seminţe
semănat
Epoca I 39,28
Epoca a II-a 36,41
Epoca a III-a 36,10
Epoca a IV-a 33,71
1.3.5.6. Recoltarea
Inul pentru ulei trebuie recoltat în faza de maturitate deplină, fază caracterizată prin lipsa
aproape totală a frunzelor de pe tulpină, prin culoarea brună a 80 - 90 % din capsule şi culoarea
seminţelor specifică soiului. Întârzierea recoltatului determină pierderi de capsule prin ruperea
lor din inflorescenţă şi prin frângerea tulpinilor. De asemenea, au loc pierderi de seminţe prin
plesnirea capsulelor.
Recoltarea culturilor de in pentru ulei se face cu combina de cereale la care se montează
cuţitul liss şi cu reglajele corespunzătorare inului pentru sămânţă. În cazul că se valorifică şi
tulpinile, a căror lungime utilă este peste 45 cm, recoltatul se face prin smulgere, fie cu mâna pe
vreme uscată, fie cu maşina de smuls TLZ(V) -4, fie cu combina LK(V) - 4T la sfârşitul coacerii
în galben (50% capsule cu coastele brunificate).
Sămânţa de in treierată se condiţionează imediat prin aerare şi selectare, pentru a-i reduce
umiditatea sub 11%.
1.4. RICINUL
Importanţă. Ricinul este una din plantele oleifere nealimentare valoroase cultivat din
timpuri străvechi de către chinezi, indieni, egipteni, greci şi arabi.Uleiul de ricin era folosit
pentru iluminat (flacără fără fum), la ungerea părului şi în diferite ritualuri religioase.
În prezent, uleiul de ricin se întrebuinţează în scopuri tehnice: în industria de pielărie ca
fixator de culori pe pieile tăbăcite, la fixarea flexibilităţii acestora, la obţinerea de piele artificială
etc, în industria textilă pentru obţinerea fibrelor textile de tipul rilsan, mult mai rezistente decât
naylonul (45% din producţia de ulei), precum şi ca degresant, ca material de impermeabilizare
sau fixator de culori, în industria vopselurilor, lacurilor, emulsiilor de cea mai bună calitate, la
fabricarea cauciucului, linoleumului, cernelii tipografice, în metalurgie, în industria farmaceutică
şi în multe alte domenii. Se apreciază că uleiul de ricin are peste 200 de întrebuinţări, în care nu
poate fi înlocuit sau în care asigură produse de calitate mult superioară produselor similare
obţinute din alte uleiuri (V.Bîrnaure, 1979).
Uleiul de ricin se foloseşte şi ca lubrefiant la motoare cu turaţie şi lagăre cu frecări puternice,
întrucât îşi păstrează neschimbate însuşirile fizice la modificări de temperatură.De asemenea din
uleiul de ricin se obţin cele mai valoroase lichide hidraulice.
Frunzele de ricin constituie hrana unor viermi de mătase, între care Phylosamia ricini are
importanţă economică deosebită. În China, ponderea producţiei de mătase naturală obţinută de la
specia Phylosamia ricini reprezintă 25% din producţia totală de mătase naturală a acestei ţări, iar
în Coreea de Sud, cca 50%. În ţara noastră primele importuri de sămânţă din specia Phylosamia
ricini, în scopuri experimentale s-au făcut în anul 1966 (Al. Căzănaru,1984).
Din tulpinile de ricin se pot obţine mucavale, plăci aglomerate şi fibre textile. Ricinul este
de asemenea o valoroasă plantă meliferă şi ornamentală.
Şroturile, care se obţin în urma extragerii uleiului, foarte bogate în substanţe proteice au
valoare deosebită în hrana animalelor.
Răspândire. Aria de extindere a ricinului, ca plantă tropicală şi subtropicală, se cuprinde între 40
latitudine sudică şi 40 latitudine nordică (A. Moskina, 1980). Obţinerea de soiuri cu perioada de
vegetaţie mai scurtă, cu limitarea creşterilor vegetative, a permis extinderea ariei de răspândire a
ricinului care depăşeşte limita de 43 latitudine nordică.
Suprafeţele cultivate cu ricin pe plan mondial, în ultimii 30 de ani s-au menţinut în limite
apropiate. Astfel în 1966 ricinul ocupa 1,4 mil. ha, în 1981 - 1,49 mil.ha, iar în 1991 în jur de 1,6
mil.ha. Cele mai mari suprafeţe le-a ocupat în anul 1986 cu 1,7 mil. ha şi în 1990 cu 1,66 mil. ha.
În 2012 s-a cultivat pe 1,65 mil.ha.
Suprafeţele cele mai mari cultivate cu ricin, la nivelul anului 2012, se găsesc în Asia unde
India cultivă 1.148 mii ha, iar China 130 mii ha.
România cultiva cu ricin cca 25 mii ha până în 1990 după care suprafeţele cultivate cu
această plantă s-au redus.
1.4.2. Sistematică
Ricinul face parte din familia Euphorbiaceae şi aparţine genului Ricinus.L. Formele de
ricin, destul de numeroase, au fost încadrate într-o singură specie, Ricinus communis L.
În ţara noastră sunt admise în cultură numai soiuri româneşti: Safir, Teleorman şi Vlaşca.
În Africa şi Asia, în zona tropicală şi subtropicală, ricinul este plantă perenă, înaltă de
10 - 12 m şi cu o coroană care atinge 4 - 5 m în diametru. În condiţiile de climă temperată ricinul
se comportă ca plantă anuală, cu o perioadă de vegetaţie de 110 - 135 de zile.
Principalele faze de vegetaţie prin care ricinul trece în cursul acestei perioade sunt:
1. semănat - răsărit- 18 - 20 zile
2. răsărit - prima pereche de frunze - 10 - 12 zile
3. 1-a pereche de frunze - racemul principal - 30 - 40 zile
4. înflorire - maturarea racemuli principal - 54 - 55 zile
Seminţele de ricin au o germinaţie epigeică. Cotiledoanele, de formă ovală, sunt mari şi
îndeplinesc după răsărire funcţia de asimilare a carbonului.
Intervalul, în general, destul de lung de la semănat şi până la răsărirea plantelor conduce
la riscul îmburuienării culturii, motiv pentru care este necesar să fie luate toate măsurile pentru a
preveni acest risc.
În fazele iniţiale de creştere tulpina este foarte sensibilă la lovire, hipocotilul lung şi fragil
este uşor distrus la prăşitul timpuriu, dacă este atins.
În prima parte a vegetaţiei ricinul îşi dezvoltă sistemul radicular. Rădăcina principală este
pivotantă, profundă, cu ramificaţii laterale bine dezvoltate. Ea reprezintă în final 9 - 10% din
cantitatea totală de substanţă uscată produsă de plantă (I. Fazecaş, 1971).
Tulpina ricinului este erectă, fistuloasă, cu creştere simpodială, specifică plantelor perene.
Prima inflorescenţă se formează după 6 - 12 internoduri, numărul cât şi lungimea acestora putând
fi influenţate de condiţiile de vegetaţie. În vederea recoltatului mecanizat sunt preferate tipurile
de ricin cu puţine ramificaţii. Gradul de ramificare, în afară de tipul de ricin cultivat, este
puternic influenţat de densitatea plantelor.
Din substanţa uscată produsă de planta de ricin, tulpina reprezintă 40 - 41% (la soiul
Sanguineus 401).
Frunzele, lung peţiolate, dispuse altern, sunt palmate, mari (până la 30 cm diametru şi
chiar mai mult) şi glabre. Frunzele reprezintă 9 - 12% din substanţa uscată totală produsă de
plantă. Suprafaţa de asimilaţie a ricinului realizează valori diferite, în funcţie de soi, de regimul
de nutriţie şi de alţi factori.
Ricinul este o plantă monoică. Inflorescenţa, un racem compus, poartă în jumătatea
inferioară florile mascule, iar în jumătatea superioară florile femele. Fructul este capsulă
dehiscentă sau indehiscentă, triloculară cu suprafaţa netedă sau acoperită de ţepi.
Seminţele sunt mari (10 - 15mm lungime), oval -turtite, lipsite de endosperm, la bază cu
o excrescenţă cărnoasă, denumită carunculă. MMB variază în limite foarte largi, 70 - 1000 g. În
general, seminţele reprezintă 40 - 44% din producţia totală epigee a plantei.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Ricinul este o plantă pretenţioasă la căldură (termofilă), de-
a lungul întregii perioade de vegetaţie. Zonele favorabile în climat temperat sunt acelea în care
ricinul beneficiază de o temperatură medie de peste 20,5C în luna iunie şi de peste 23C în iulie
şi august (Gh. Bîlteanu, 1974). În condiţiile în care nivelele de temperatură sunt mai mici, ritmul
de creştere al plantelor este mai lent fapt ce conduce la prelungirea perioadei de vegetaţie.
Pentru germinare seminţele solicită o temperatură minimă de 10C, condiţii în care
perioada până la răsărit se prelungeşte la 18 - 20 zile. La temperatura de 15C răsar 98,5% din
seminţe în 7 - 8 zile, iar la 23C plăntuţele răsar numai după 3 zile. Pentru perioada de la
semănat la răsărit ricinul acumulează în zona de sud a judeţului Teleorman (comuna Piatra)
88 - 128C unităţi termice utile (t 10C) Al.Căzănaru,1984.
Brumele care cad în preajma răsăritului sau mai târziu, cât şi cele timpurii de toamnă, distrug
plantele de ricin.
Pe toată perioada de vegetaţie, semănat - maturarea racemului principal, este necesară
acumularea a peste 1300C temperaturi utile (mai mari de 10C).
La Alexandria, localitate aflată în principala zonă de cultură a ricinului din România, pe
perioada aprilie - octombrie se acumulează 1704C unităţi termice utile, cantitate de căldură care
asigură maturarea în condiţii optime a racemului principal la toate soiurile aflate în prezent în
cultură.
Ricinul este o plantă destul de exigentă faţă de umiditate, după unii autori cerinţele faţă
de apă sunt asemănătoare cu ale porumbului. Consumul specific se ridică la 417 (E. Pantanelli,
1955).
Randamente ridicate asigură ricinul dacă în perioada de vegetaţie se acumulează 250 –
300 mm precipitaţii, din care 50% în lunile iulie-august. Consumul cel mai ridicat de apă se
înregistrează începând din faza premergătoare apariţiei racemului principal şi pe toată perioada
înfloritului şi formării seminţelor din acest racem (iulie - august). Excesul de umiditate la înflorit
este însă dăunător, ca şi seceta de altfel.
Ricinul este pretenţios faţă de lumină. Creşte bine în zonele cu zile scurte şi cu multă
luminozitate.
Solurile potrivite pentru ricin sunt cele profunde, luto-nisipoase, permeabile şi bogate în
substanţe nutritive. Ricinul nu reuşeşte pe soluri acide şi este mediu tolerant faţă de alcalinitate
(pH 6 - 7,5).
Zone de cultură. Plantă cu cerinţe ridicate faţă de căldură, ricinul se cultivă în România
numai în zona de sud a ţării: jumătatea de sud a judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi Călăraşi, unde
se acumulează în plus peste 300C temperaturi utile faţă de cerinţele soiurilor aflate în cultură.
1.4.5.2. Fertilizarea
Pentru 100 kg seminţe şi tulpinile corespunzătoare, ricinul consumă: 7,1kg N, 1,7 kg
P2O5, şi 5,9 kg K2O.
Substanţele nutritive extrase de ricin se repartizează pe diferite organe cum se
menţionează în tabelul 1.16. (I. Fazecaş, 1971). Se constată din aceste date că cea mai mare parte
din azot şi fosfor se acumulează în seminţe (77%), în timp ce potasiul (peste 85%) se acumulează
în organele vegetative.
Ricinul reacţionează moderat la fertilizarea minerală, deoarece în zona în care se cultivă
solurile prezintă un grad ridicat de fertilitate (cernoziomuri), precum şi datorită stressului hidric
la care sunt supuse plantele în faza când se înregistrează cel mai mare consum de apă şi elemente
nutritive.
În cultura ricinului prezintă importanţă îngrăşămintele azotate şi fosfatice, iar dozele care
se administrează sunt moderate: 50 - 60 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P2O5 (Cr. Hera, Z. Borlan, 1980).
Tabelul 1.16
Repartizarea substanţelor nutritive N P K, extrase din sol, în diferite
organe ale plantei de ricin
Tabelul 1.18
Durata semănat-răsărit la ricin, în funcţie de epoca de semănat,
în câmpul experimental Brânceni - Teleorman (Ioana Prodan, Manole Prodan, 1987)
Data semănatului Nr.zile semănat % plante răsărite t 10C
-răsărit Smarald Sanguineus401 Semănat-răsărit
1983
31 martie 25 86 89 93,2
11 aprilie 19 87 91 102,9
21 aprilie 13 91 93 100,9
4 mai 10 91 95 91,9
1984
15 aprilie 30 81 86 89,9
3 aprilie 16 85 87 93,3
10 mai 11 86 90 98,9
Trebuie reţinut că pe cernoziom, sol pe care se cultivă ricinul în ţara noastră, condiţiile
de răsărire sunt deosebit de favorabile, mai ales dacă patul germinativ este foarte bine pregătit.
Acesta este elementul cel mai important care permite semănatul ricinului mai timpuriu, fară ca
densitatea de răsărire sa fie semnificativ afectată.
Densitatea optimă a plantelor. Această componentă a randamentului trebuie urmărită cu
atenţie deosebită, deoarece ricinul ramifică simpodial şi formează inflorescenţe tot timpul
vegetaţiei. Un spaţiu prea mare de nutriţie sau golurile din cultură determină o ramificare
puternică a plantelor şi formarea de noi inflorescenţe, care în condiţiile din ţara noastră, nu pot
ajunge la maturitate. Suprafaţa de nutriţie trebuie dirijată astfel ca să se realizeze condiţii pentru
asigurarea recoltei scontate, în primul rând, din inflorescenţele primare.
Prin creşterea densităţii culturii se limitează, iar la soiurile cu pronunţat caracter
,,monoracemal,, se reduce ramificarea plantelor, asigurând-se astfel un număr mai mare de
raceme pe hectar nu din mai multe raceme pe plantă, ci din mai multe plante cu un singur racem
(monoracemizare fitotehnică) (tab.1.19).
Tabelul 1.19
Recolta de ricin, totală şi din racemul principal, în funcţie de densitatea
plantelor(Piatra - jud. Teleorman) (Al. Căzănaru, 1984)
Densitate Spaţiul de SMARALD DONSKOI 39-44
pl/ha nutriţie din racemul %racemul din racemul %
cm Totală principal principal Totală principal racemul
q/ha q/ha q/ha q/ha principal
28571 70 x 50 18,7 16,6 89 19,9 13,5 68
47619 70 x 30 19,6 17,7 90 20,5 15,3 74
66666 50 x 40 18,8 17,1 91 17,9 13,4 75
71428 70 x 20 20,9 19,4 93 21,2 17,0 80
83383 60 x 20 20,3 18,9 93 19,5 15,7 80
100000 50 x 20 20,3 19,0 93 18,7 15,7 84
Densitatea plantelor nu se poate reduce sub 70 mii la hectar la soiurile care formează un
singur racem sau care ramifică puţin (Smarald, Teleorman) şi sub 80 mii plante la soiurile care
ramifică (Sanguineus 401).
Densitatea mare a culturii de ricin nu atrage după sine modificări importante în masa
seminţelor, a procentului de coji sau a procentului de seminţe seci (tab.1.20). Nu sunt modificări
nici în conţinutul de ulei şi de proteine.
Tabelul 1.20
Indicii de calitate ai seminţelor de ricin, soiul Smarald,
provenite de la densităţi diferite (Al. Căzănaru, 1984)
Densitatea, pl/ha MMB, g % de coji %de boabe seci
1.4.5.6. Recoltarea
Ricinul se recoltează manual sau mecanic. Recoltarea manuală se practică la toate
soiurile şi este obligatorie în cazul în care se recoltează de pe plantă şi raceme secundare.
Momentul optim de recoltare este marcat de brunificarea tuturor capsulelor dintr-un racem şi de
umiditatea seminţelor, care trebuie să coboare la 15-13 %.
După recoltare, capsulele se usucă la soare, după care se treieră folosind batoze pentru decapsulat
ricin, sau combina KKC-6, la staţionar.
Recoltarea mecanizată se realizează într-o singură fază, cu combina de recoltat ricin
KKC-6, la culturile care anterior s-au tratat cu desicanţi. Desicarea plantelor se face prin tratarea
cu produsul Reglone (20% diquat), 4 - 5 l/ha, într-o cantitate de 200 - 300 l apă pe hectar prin
aviotratament, sau în 500 - 600 l apă/ha cu mijloace terestre.
Ricinul se poate recolta mecanizat, în două etape (divizat): prima etapă (culturi desicate),
recoltarea cu combina de cereale a capsulelor ajunse la maturitate; a doua etapă, treieratul
capsulelor cu batoza pentru decapsulat ricin.
După decapsulare se îndepărtează din masa de seminţe toate impurităţile, prin vânturare
sau selectare. Umiditatea de echilibru la ricin este cea mai scăzută (6,1%) din cauza conţinutului
ridicat în grăsimi al seminţelor.
1.5. RAPIŢA
1.5.2. Sistematică
Rapiţa colza (Brassica napus L. ssp. oleifera DC) este o cruciferă rezultată prin
încrucişarea spontană între Brassica campestris L.(2n 20) şi Brassica oleracea L. (2n 18), din
care a rezultat o specie nouă, amfidiploidă, Brassica napus L. (2n 38 ). Această nouă specie,
s-a diversificat în două subspecii distincte: Brassica napus ssp. oleifera (colza) şi Brassica napus
ssp.napobrassica (gulia furajeră) (F.Bonciarelli,1987)
Pentru ulei se cultivă Brassica napus L.ssp. oleifera (rapiţa colza) şi Brassica campestris
L. ssp. oleifera (rapiţa naveta). În ţara noastră se cultivă în special soiuri de rapiţă colza de
toamnă.
Pentru folosirea uleiului de rapiţă în scopuri alimentare, a fost necesară reducerea şi chiar
eliminarea din compoziţia sa chimică a acidului erucic (C22H42O2), considerat cu influenţă
negativă asupra organismului uman.
Prin lucrările de ameliorare s-a reuşit să se obţină soiuri cu conţinut redus de acid erucic,
cu numai 1 - 2%, ca apoi să se creeze numeroase soiuri fără acid erucic notate cu ,,0,, (zero
erucic). Prin eliminarea acestui acid a crescut proporţia acidului oleic de la 14% la 64% şi a
acidului linoleic de la 13% la 21%, în uleiul de rapiţă (L. Toniolo, 1981). Pentru alimentaţie s-a
acceptat uleiul de rapiţă cu până la 15% acid erucic.
Tabelul 1.22
Componenţa acizilor graşi ( % ) în uleiul rapiţei colza de toamnă
Acizi de bază Soiuri bogate în acid Soiuri sărace în acid
erucic erucic
Palmitic (16 : 0) 3-4 4-5
Stearic (18 : 0) 0,6 - 1,3 1,1 - 1,6
Oleic (18 : 1) 8 - 14 40 - 48
Linoleic (18 : 2) 11 - 15 15 - 25
Linolenic (18 : 3) 6 - 11 7 - 14
Eicosenoic (20 : 1) 6 - 10 3 - 16
Erucic (22 : 1) 45 - 54 3 - 11
1.5.5.2. Fertilizarea
Rapiţa colza este o mare consumatoare de elemente nutritive. Astfel, pentru 100 kg
seminţe, plus partea aferentă din producţia secundară, rapiţa consumă : 6 - 7 kg N, 2,5 - 3 kg
P2O5, 10 kg K2O, 2,5 - 3 kg MgO, 2,5 - 4 kg S. Pentru o producţie de 35 q/ha o cultură de rapiţă
consumă cantităţile prezentate în tabelul 1.23.
Tabelul 1.23
Consumul principalelor elemente nutritive la rapiţă (35 q/ha)
Elementul Necesar total Restituie Exportă Exportat în
nutritiv (kg) (kg) (kg) % din total
Potasiu 350 315 35 10
Azot 244 134 110 45
Calciu 174 157 17 10
Magneziu 87 73 14 16
Sulf 215 143 72 33
Fosfor 88 41 47 53
Cea mai mare cantitate de potasiu (90%) revine în circuitul agricol prin resturile vegetale,
în timp ce 45% din azotul total şi 53% din fosforul total absorbit se exportă din circuitul agricol
prin producţia de seminţe.
Rapiţa colza este o plantă foarte recunoscătoare la aplicarea îngrăşămintelor mineale, în
special la cele azotate şi fosfatice. Prin aplicarea îngrăşămintelor cu azot la rapiţă, în diferite
condiţii pedoclimatice, s-au obţinut la rapiţă sporuri cuprinse între 6 şi 10 q/ha. În funcţie de
solul pe care se cultivă, cantităţile de azot ce se administrează la cultura de rapiţă colza se
cuprind între 90 şi 130 kg/ha (90 kg/ha pe cernoziomuri, 130 kg/ha pe soluri luvice). Aceste
cantităţi pot fi mărite în funcţie de planta premergătoare şi de umiditatea solului. Astfel, în
condiţii de irigare dozele de azot cresc cu 30 - 40kg/ha (Cr. Hera, Z. Borlan, 1980).
În toate ţările în care se cultivă rapiţa colza se iau în considerare pentru fertilizarea cu
azot doze foarte mari. F. Bonciarelli (1987) menţionează referindu-se la numeroase cercetări,
180-200kg/ha N. V. Bîrnaure (1979), citează pentru o recoltă de circa 30q/ha în Suedia, cantităţi
de 120-140kg/ha N.
La stabilirea epocii de aplicare a îngrăşămintelor cu azot trebuie avut în vedere faptul că
rapiţa colza absoarbe în toamnă (până la venirea iernii) circa 40 - 60% din cantitatea totală de
azot (Cr. Hera). Se recomandă în general, ca 50% din doza calculată să se administreze înainte
de semănat şi 50% primăvara. Cercetătorii francezi recomandă aplicarea îngrăşămintelor cu azot
în două sau trei etape.
Fosforul prezintă importanţă deosebită în vegetaţia rapiţei colza, prin faptul că asigură o
bună înrădăcinare a plantei şi favorizează procesul de adaptare la condiţiile de iernare. Sporul de
recoltă prin interacţiunea azot-fosfor uneori se dublează faţă de sporul asigurat numai de azot.
Fosforul aplicat singur asigură la rapiţă un spor de 6 - 7%.
În condiţiile de aprovizionare cu fosfor mobil al solurilor pe care se cultivă rapiţa în ţara
noastră, sunt recomandate cantităţi de 60-80 kg/ha P2O5 administrate înainte de efectuarea
arăturii.
Potasiul are rol deosebit în adaptarea plantelor de rapiţă la temperaturile din iarnă, la
creşterea rezistenţei acestora la cădere şi boli, precum şi la acumularea grăsimilor în seminţe.
Dozele de potasiu se stabilesc în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu acest
element. Solurile care au un conţinut în potasiu de 146-162 ppm (18-20 mg K2O/100g sol) se
consideră că sunt bine aprovizionate cu potasiu. Pe solurile slabe sau mijlociu aprovizionate cu
potasiu mobil, sub 130 ppm, se recomandă administrarea a 60-80 kg/ha K2O, sau chiar 150 kg/ha
înainte de arătură.
Rapiţa reacţionează foarte bine şi la îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd, în
cantitate de 20-30 t/ha, se încorporează sub arătură imediat după recoltarea plantei
premergătoare. Cu toate că gunoiul de grajd este bine valorificat de rapiţă, nu poate fi luat în
considerare pentru această cultură din cauza timpului redus între recoltarea plantei premergătoare
şi semănatul acesteia.
PLANTE TEXTILE
2.1 GENERALITĂŢI
Peste 700 specii vegetale, anuale sau perene, ierboase sau lemnoase, răspândite pe glob în
diferite regiuni climatice, au însuşirea de a forma fibre celulozice în ţesuturile lor care au utilizări variate
atât în industria textilă, cât şi în alte ramuri industriale.
Fibrele vegetale, după ţesutul din plantă în care se formează, se clasifică în:
- fibre periciclice se formează în scoarţa tulpinii prin modificarea unor celule generate de
periciclu la in, cânepă, iută, ramie, chenaf, teişor şi chendâr.
- fibre formate din celulele epidermice ale tegumentului seminţelor, la bumbac
- fibre produse în frunze (nervuri) la sisal, cânepa de Manila, Yucca, inul de Noua Zeelandă.
Unele plante textile care au seminţele bogate în grăsimi (bumbacul, inul, cânepa), sunt în acelaşi
timp importante plante producătoare de uleiuri, folosite în alimentaţia omului (bumbacul) sau la
fabricarea de lacuri şi vopsele (inul, cânepa).
Pentru condiţiile din ţara noastră importanţă prezintă inul, cânepa şi bumbacul.
În România cultura inului pentru fibră a cunoscut o largă răspândire după anul 1965. Suprafeţele
cultivate cu această plantă au crescut, ajungând la 76,3 mii ha în 1985. În 1989 au fost cultivate 70,1 mii
hectare cu această plantă, după care suprafeţele cultivate cu in pentru fibră s-au redus foarte mult
(tabelul 2.1). La nivelul anului 2011 se cultivau cu in pentru fibră numai 30 ha.
2.2.2. Sistematică
Inul pentru fuior aparţine speciei Linum usitatissimum L. ssp. eurasiaticum, caracterizată prin
tulpini înalte (70-120 cm), subţiri, puţin ramificate la vărf, cultivat în regiunile mai umede şi răcoroase.
Principalele soiuri cultivate în ţara noastră, după Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de
cultură din România pentru anul 2001, sunt:Ada, Adria, Alin, Bazil, Carolina, Elisa, Ioana, Laura, Martin,
Mureş, Radu, Rolin, Sabena.
Celuloză 84 - 90
Substanţe pectice 1- 2
Lignina 1,97 - 4, 06
Ceară 1,5 - 2,5
Cenuşă 0,89 - 3,11
* Conţinutul în apă este de 12 %, dar variază foarte mult fibra fiind higroscopică.
Din punct de vedere chimic fibrele elementare sunt alcătuite în cea mai mare parte din celuloză
(tabelul 2.2).
Celuloza în proporţie mai mare determină o mai buna calitate a fibrei.
Lignina este substanţa caracteristică lamelei mediane ce leagă fibrele elementare în fascicole
(fibra tehnică). La inul imatur proporţia este redusă (0,6%) şi fibrele elementare se separă la topit
(proces denumit ,,cotonizare,,). La inul recoltat la timp lignina reprezintă 2 %, în timp ce la întârzierea
recoltatului depăşeşte 4 % (tabelul 2.3).
Substanţele pectice constituie ,,cimentul,, care leagă fibrele de celelalte ţesuturi ale tulpinii. Ele
se distrug la topitul inului, permiţând separarea fuiorului.
Substanţele ceroase (ceruri, grăsimi, răşini, hidrocarburi) ajung în interiorul fibrei imprimând
acesteia calităţi deosebite în procesul de prelucrare (luciul caracteristic, tuşeul, culoarea, tăria etc).
În cenuşă predomină calciul (49%), potasiul (17%) şi siliciul (12,6%).
Tabelul 2.3
Conţinutul de lignină în fibrele de in în diferite
faze de maturare şi în diferite porţiuni de tulpină
(F. Crescini, 1969)
Faza de dezvoltare Lignină (%)
Fibrele tehnice, care în practică poartă denumirea de fuior, sunt alcătuite din fascicole de fibre
elementare. Într-un fascicol se cuprind 10-40 fibre elementare, legate între ele prin substanţe pectice şi
lignină.
În general, fibrele tehnice mai valoroase se obţin de la tulpinile lungi de 70-100 cm şi cu
diametrul de 1,3-1,7 mm(L. Forgo, 1957, citat de Gh. Bîlteanu, 1993). Lungimea fuiorului variază între 30
şi 120 cm. Un fuior de calitate bună trebuie să aibă lungimea de cel puţin 50 cm (N. Săulescu, 1955).
Rezistenţa la rupere a fibrelor inului (110,4 kg/mm2) este superioară celor de cânepă (91,8
kg/mm ) şi de bumbac (36 kg/mm2).
2
Fibrele tehnice sunt de calitate mai bună când celulele care le alcătuiesc, au pereţii groşi (lumen
redus), sunt în număr mai mare şi foarte strânse între ele, fără spaţii intercelulare
Producţia de fibre la in şi calitatea fibrelor sunt foarte mult influenţate de factorii genetici, de
condiţiile climatice şi de măsurile fitotehnice.
Cantitatea cea mai mare de fibre (35 %) şi de cea mai bună calitate se găseşte la mijlocul tulpinii.
Partea superioară a tulpinii conţine fibre mai puţine (28%) de calitate mijlocie, iar la bază procentul de
fibre este cel mai mic (12 %) şi de cea mai slabă calitate(N.Săulescu).
Fazele de vegetaţie. La inul pentru fibră se deosebesc următoarele faze de vegetaţie: (tabelul
2.4).
Tabelul 2.4
Fazele de vegetaţie la inul de fuior
Durata Acumularea substanţei uscate
Faza de vegetaţie în Totală cumulată Rădăcină Tulpină
zile kg/ha % kg/ha % kg/ha %
Semănat - răsărit 7-8 80-250 2,5-4 80-250 13-19 - -
Răsărit - brădişor 18-22 335-1720 11-18 241-800 25-42 370-920 12-24
Raport răd./tulp. - - - 1 - 0,4-1,15 -
Brădişor- îmbobocit 27-31 2020-7510 70-78 810-1870 98 1200-5640 48-72
Îmbobocit-înflorit 6-7
Raport răd./tulp. - - - 1 - 1,5-3,0
Înflorit-coacere în 27-32 2906-9680 100 nulă - 2465-7780 100
galben
Raport răd./tulp. - - - 1 - 4,9-5,6
TOTAL zile 85-100
De la semănat până la răsărit trec 7 - 8 zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. La
temperaturi mai scăzute răsărirea se prelungeşte 11 - 16 zile (C. Vasilică, 1974).
De la apariţia frunzelor cotiledonale pănă în faza de brădişor, când plantele ating 6-8 cm
înălţime, trec 18-22 zile. Până în faza de brădişor plantele de in au creştere foarte înceată şi sunt
sensibile la seceta solului şi la atacul puricilor inului.
Din faza de brădişor până la îmbobocire sunt necesare 27-31 zile, timp în care plantele au un
ritm de creştere rapid (2,3-3 cm/zi). Din această etapă masa tulpinii depăşeşte cu mult masa rădăcinii
(raportul rădăcină : tulpină este de 1 : 1,5-3). Perioada de la brădişor la înflorit este numită şi faza
creşterii rapide.
Intensitatea puternică de creştere în paralel a tulpinii şi rădăcinii după faza de brădişor este un
argument puternic pentru fertilizarea inului de fuior în timpul vegetaţiei
(Chilis şi Gluscenko, 1969), la sfârşitul fazei de brădişor.
De la înflorire până la maturitatea tehnică trec 27-32 zile. Odată cu înfloritul încetează şi
creşterea plantelor, iar întreaga perioadă de vegetaţie a inului pentru fibră durează 85-100 zile.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Inul de fuior este o plantă de climat răcoros, cu cerinţe
modeste faţă de temperatură (tabelul 2.5).
Tabelul 2.5
Cerinţele inului de fuior faţă de căldură pe faze de vegetaţie(C)
(V. Bîrnaure, 1979)
Indici Semănat- Răsărit- Brădişor- Maturare Total
răsărit brădişor înflorit C0
Minim 6,1 11 11 15 - 17 -
Ideal 16,9 12,5 - 14 13,2 - 15,2 19 - 22 -
Sumă grade
în condiţii 83 - 148 220 - 270 380 - 600 600 - 700 1283 - 1718
ideale
Observaţii Foloseşte În faza Peste aceste Variaţiile de Variaţii după
căldură mai cotiledonală valori, lungimea temperatură soi, umiditate
puţină, dacă planta este utilă scade, la duc la structuri etc.
solul este umed distrusă la - 25C se reduce neuniforme în
1C. În faza cu 50% peretele
brădişor rezi- celulozic al
stă la -5C fibrei
Climatul marin (Belgia, Anglia, Suedia) şi al depresiunilor montane, inclusiv din ţara noastră,
unde temperaturile sunt sub 14C până la înflorire şi de 18-20C în perioada formării capsulelor şi
maturării tulpinilor, asigură producţii foarte mari de tulpini şi cu calitate superioară a fibrei.
Temperaturile mari în primele 50-60 zile de vegetaţie grăbesc trecerea stadiului de lumină şi de înflorire,
scurtează perioada de vegetaţie şi lungimea tulpinilor.
Totuşi în ultimele 30-35 zile sunt dăunătoare temperaturile sub 16-18C (asociate cu umiditate şi
nebulozitate duc la a doua înflorire a inului, darşi fără aceste fenomene fibra pierde din rezistenţă, luciu
şi elasticitate). În ultima lună de vegetaţie inul de fuior trebuie să beneficieze de jumătate din necesarul
total de căldură (M. Doucet şi Ilaria Doucet, 1975).
Inul pentru fibră are pretenţii deosebit de mari faţă de umiditate, făcând parte din grupa
plantelor hidrofile. Cerinţele mari ale inului faţă de umiditate se datoresc consumului specific de apă
ridicat (400-440), favorizat de numărul mare al stomatelor pe unitatea de suprafaţă foliară (2400-4000
stomate/cm2), precum şi densităţii foarte mari a plantelor, peste 2500 pe m2.
Inul de fuior reuşeşte în acele regiuni unde beneficiază de precipitaţii în tot timpul perioadei de
vegetaţie. Pe toată durata vegetaţiei trebuie să cadă circa 180-250 mm precipitaţii. Cea mai mare parte
din acest precipitaţii (70-80%) sunt necesare, pentru o bună vegetaţie a plantelor, în perioada brădişor-
înflorit, când inul consumă circa 62% din cantitatea totală de apă.
Tabelul 2.6
Influenţa lungimii zilei la inul de fuior
Variante (nr. zile Intervalul de la Lungimea Lungi
lungi în perioada răsărit la totală a mea
răsărit-îmbobocit înflorit (zile) tulpinii (cm) utilă
(cm)
30 zile lungi 43 107 87,7
20 zile lungi 43 100,4 81,2
10 zile lungi 53 114,8 102,0
2 zile lungi 55 110,0 102,3
În timpul vegetaţiei importanţă mai mare decât cantitatea de precipitaţii prezintă distribuţia uniformă a
acestora. Ploile mici, la intervale scurte, asigură nu numai o umiditate potrivită a solului, dar şi o
umiditate atmosferică favorabilă (umiditate care să fie de 70-80%).
Inul pentru fuior foloseşte foarte bine roua, priindu-i şi zonele cu ceaţă multă dimineaţa, când
plantele îşi menţin turgescenţa până la orele 10-11 chiar în perioadele secetoase (C. Vasilică, 1974).
În perioada maturităţii plantele au nevoie de timp uscat, cald şi însorit.
Inul de fuior este o plantă de zi lungă. La zile scurte se lungeşte intervalul de la răsărire până la
îmbobocire şi înflorire fapt ce conduce la creşterea taliei plantelor (tabelul 2.6). Aceasta înseamnă că
prin semănatul mai timpuriu se obţin producţii mai mari şi de calitate.
Faţă de intensitate luminii, inul creşte bine la o intensitate mai redusă a luminii solare, la
,,umbra norilor şi la adăpostul ceţii frecvente în apropierea munţilor sau mărilor nordice (N. Săulescu).
Lumina intensă nu este de dorit, deoarece provoacă ramificarea plantelor. Totuşi lumina insuficientă,
sub 50-60% din nivelul normal al radiaţiei solare, duce la alungirea tulpinii, dar cantitatea de fibră şi
calitatea fuiorului scade (P.A.Rogos, citat de C.Vasilcă).
Cerinţele faţă de sol. Sunt prielnice inului solurile profunde, permeabile, cu textură nisipo-
lutoasă sau luto-nisipoasă, structurate, fertile, cu substanţe nutritive uşor asimilabile, cu capacitate
ridicată de înmgazinare şi reţinere a apei, slab acide şi curate de buruieni. Cel mai potrivit pH este de
6,5-7 (E. Spaldon, 1982).
Cerinţele inului faţă de sol cresc pe măsură ce condiţiile climatice devin mai puţin favorabile.
Nu sunt potrivite pentru in solurile grele, deoarece pe ele bălteşte apa şi formează crustă sau
solurile uşoare, acestea fiind sărace şi uscate.
Zonele ecologice (fig.2.4). Zona foarte favorabilă (zona I de cultură) inului pentru fibre se
extinde în depresiunile Gheorghienilor, Ciucului şi Topliţei din Transilvania şi depresiunile Dornelor şi
Rădăuţilor din nord-vestul Moldovei. În zona Carpaţilor meridionali şi orientali, precum şi în zona
Rodnelor şi Apusenilor se găsesc microzone foarte favorabile inului pentru fibră.
Această zonă se caracterizează printr-un regim pluviometric în timpul vegetaţiei inului de 220-
250mm, umiditate relativă a aerului peste 70%, nebulozitatea cea mai ridicată din ţară, iar temperaturile
medii nu depăşesc 17C.
Zona favorabilă (zona II-a de cultură) cuprinde suprafeţe mai mari în regiunile muntoase ale Moldovei, în
zona Ciucului, judeţele Cluj şi Maramureş, pe Valea Oltului, depresiunea Făgăraş, regiunile submontane
din Banat, Oltenia, Muntenia.
În această zonă regimul precipitaţiilor, pe timpul perioadei de vegetaţie a inului, este mai redus
(sub 200mm).
Zona a treia de cultură se reţine ca zonă de perspectivă pentru inul de fuior.
Tabelul 2.7
Producţia inului de fuior după diferite plante premergătoare la SCA Suceava
în anii 1969-1978 (D. Catargiu)
Premergătoare Producţia de tulpini Buruieni
2
q/ha % g/m nr./m2
Inul de fuior 56,8 100,0 48 126
Porumb 71,4 125,7 15 23
Grău de toamnă 70,0 123,2 16 70
Cartof 69,2 121,8 14 57
Orzoaică de primăvară 66,1 116,4 20 31
Sfeclă pentru zahăr 65,1 114,6 18 19
Inul pentru fibră nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după cel puţin 6 ani. Prin
cultură repetată a inului se creează ,,oboseala solului,, datorită căreia producţiile scad continuu.
Oboseala solului datorită culturii repetate a inului este determintă de numeroase cauze, ca: acumularea
în sol de microorganisme dăunătoare; acumularea de diferite substanţe toxice; epuizarea unilaterală în
substanţe nutritive; acidifierea pronunţată a solului.
Se consideră de tot mai mulţi autori că oboseala solului provocată de cultura repetată a inului
este rezultatul unui dezechilibru în flora bacteriană a solului, dezechilibru ce duce apoi la dezvoltarea
diferiţilor agenţi patogeni, în particular a agentului fuzariozei, care accentuează oboseala solului (Gh.
Bîlteanu, 1993).
2.2.4.2 Fertilizarea.
Inul pentru fibre este o plantă care se caracterizează printr-un consum, relativ scăzut, de
substanţe nutritive.
După datele citate de S. Bugai (1963), pentru o tonă de tulpini nedecapsulate se consumă 13-
16,6 kg N, 4-5,3 kg P2O5 şi 8-10 kg K2O. În medie după şapte autori citaţi de C. Vasilică (1974), la producţii
cuprinse între 6,5-3 t/ha, consumul de elemente (pe tonă) înregistrează următoarele valori: 11,5 kg N,
5,2 kg P2O5 şi 13,3 kg K2O (raportul N : P : K = 1 : 0,45 : 1,15) (Gh.Bîlteanu, 1993).
Dar, cu toate că inul are un consum redus de substanţe nutritive, este o plantă pretenţioasă la
fertilizare. Cerinţele deosebite ale inului faţă de fertilizare rezultă din particularităţile biologice ale
acestei plante: sistem radicular cu o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive; perioadă de
vegetaţie scurtă; în cadrul acestei perioade de vegetatie absorbţia elementelor nutritive se face într-un
interval scurt de timp; rezistenţa redusă a plantelor la cădere; influenţa elementelor nutritive asupra
conţinutului şi calităţii fibrelor.
Ritmul cel mai intens în absorbţia elementelor nutritive are loc, la inul pentru fuior, în faza
creşterii intense (brădişor-înflorire), timp de circa 30 zile când planta acumulează 60% din substanţa
uscată totală. În această perioadă scurtă inul absoarbe 70% din azot, 60-70% din fosfor şi peste 80% din
potasiu (K.Opitz, 1939).
Fertilizarea inului pentru fibră se face în raporturi N : P : K, net diferenţiate faţă de cele de
consum, în scopul realizării unor culturi rezistente la cădere şi boli, cu procent ridicat de fibre şi de
calitate deosebită.
O bună orientare a fertilizării inului pentru fuior rezultă numai din cunoaşterea acţiunii specifice
a fiecărui element nutritiv.
Azotul în cantităţi suficiente favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensitatea
asimilaţiei şi în final randamentul de fibre şi calitatea lor.
Azotul, după F. Crescini (1969)(citat de Gh. Bîlteanu, 1993), reprezintă în cultura inului o ,,armă
cu două tăişuri,,. La insuficienţă de azot tulpina inului rămâne scurtă, cu lungimea tehnică redusă, cu
frunze mici, galbene şi potenţial fotosintetic redus. Fascicolele sunt reduse în secţiune, celulele fibroase
au diametru redus cu lumen mare şi membrane subţiri, rezultând un fuior de calitate inferioară.
Îngrăşărea unilaterală sau cu cantităţi mari duce la exces de azot, situaţie în care creşte sensibilitatea
plantelor la cădere şi boli, se prelungeşte perioada de vegetaţie, sunt favorizate ramificarea şi îngroşarea
tulpinii. Fascicolele fibroase sunt scurte, afânate, cu celule scurte, cu contur oval, pereţi subţiri, lumen
mare, rezistenţă slabă.
Fosforul în cantităţi suficiente atenuează parţial efectul negativ al azotului, scurtează vegetaţia,
favorizează sporirea numărului de fibre elementare şi îngroşarea pereţilor fibrelor.
Insuficienţa fosforului în nutriţia inului pentru fibră se manifestă prin reducerea ritmului de
creştere al plantelor, frunzele rămân mici, verzi-albăstrui, rezistenţa la cădere se reduce, iar procentul
de fibră este redus.
Excesul de fosfor, mai puţin dăunător decât excesul azotului, determină scurtarea şi ramificarea
tulpinilor, reduce randamentul de fuior în favoarea câlţilor.
Potasiul în cantităţi suficiente influenţează pozitiv biosinteza celulozei, producţia totală de fibră,
fineţea şi rezistenţa fibrelor. Potasiul influenţează pozitiv rezistenţa plantelor la cădere şi boli.
Insuficienţa potasiului dereglează biosinteza substanţelor organice şi drept urmare porţinui ale
marginilor frunzelor se brunifică, plantele rămân mici, sensibile la boli şi cădere.
Dintre cele trei elemente de bază: azot, fosfor şi potasiu, azotul este elementul determinant al
creşterii producţiei la inul pentru fibră. În unele experienţe efectuate de C. Vasilică (1974)(citat de Gh.
Bîlteanu), în nord-vestul Moldovei, azotul singur a sporit producţia de tulpini nedecapsulate cu 12-19%,
în timp ce la fosfor, sporul de producţie a fost de 4-5% iar la potasiu de 5-9%. La tulpini topite sporul
determinat de azot s-a ridicat până la 39%, iar cel de fibre industriale până la 25%.
Pentru cultura inului este obligatorie folosirea celor trei elemente nutritive. Eliminarea din
formula de îngrăşare a oricărui element de nutriţie atrage după sine scăderea producţiei (tabelul 2.8).
Tabelul 2.8
Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de tulpini
la inul pentru fibră, la Răuceşti-Neamţ (Maricica Leş, 1980)
16 martie 61,43
26 martie 54,54
6 aprilie 44,90
16 aprilie 38,49
Momentul optim pentru semănatul inului este deci, primăvara timpuriu, când temperatura
solului la 4-5 cm adâncime este de 4-5C timp de 2-3 zile. La însămânţarea prea timpurie răsărirea
întârzie, procentul plantelor nerăsărite se măreşte iar eventualele temperaturi sub -1C în faza
cotiledonală distrug plantele. Întârzierea semănatului scurtează faza creşterii intense, iar tulpinile şi
fuiorul rămân scurte. Întârzierea duce la scăderi mari de producţie (tabelul 2.10), explicate prin lanuri
îmburuienate, atacuri mai puternice de purici, plante mai scunde, dar mai puţin rezistente la cădere (Gh.
Bîlteanu, 1974)
Densitatea optimă a plantelor la inul pentru fibră este înscrisă în literatura fitotehnică, în limitele
de 1680 - 2900 plante recoltabile/m2 (Gh. Bîlteanu, 1993).
Densitatea optimă mai mult întâlnită, ca urmare a cercetărilor efectuate în ţările cultivatoare, se
cuprinde în limitele 1800 - 2200 pl/m2.
,,Secretul principal al culturilor reuşite de in de fuior constă în semănatul des; întradevăr, cu cât
se seamănă mai des, cu atât se obţin tulpini mai înalte, mai subţiri, mai neramificate şi care dau o
producţie mai mare de fibre superioare calitativ,,(N. Săulescu, 1965).
Nu trebuie depăşită însă densitatea optimă, specifică fiecărui soi cultivat, deoarece se ajunge la
căderea plantelor, cauzată de insuficienţa luminii pe verticala lanului şi accelerării vitezei de creştere.
Căderea plantelor are urmări nefavorabile asupra recoltării mecanizate, precum şi asupra
randamentelor care se realizează.
2.2.4.6 Recoltarea.
Randamentul de tulpini, dar mai ales calitatea fibrei care se obţine în urma prelucrării
industriale, depinde foarte mult de momentul recoltării inului pentru fuior.
La inul pentru fibra s-au diferenţit patru faze de maturare: maturarea verde, maturarea galbenă-
timpurie, maturarea galbenă-târzie şi maturarea deplină.
Maturarea verde se întinde de la sfârşitul înfloritului până la îngălbenirea părţii inferioare a
tulpinii. În această fază plantele sunt încă verzi, tulpinile, frunzele şi capsulele, exceptie fac frunzele de la
baza tulpinii care în a doua jumătate a acestei faze încep să se îngălbenească. Seminţele sunt verzi şi
pline cu un suc lăptos (maturitatea în lapte).
Dacă se recoltează în această fază nu se obţin seminţe sau o cantitate foarte mică, în schimb
fuiorul rezultat este alcătuit din fibre fine, subţiri, lucioase, albe, dar cu rezistenţă redusă. Recoltarea în
această fază conduce la obţinerea unui fuior din care se fabrică renumitele dantele belgiene şi cele mai
fine ţesături de in (batisturi).
Maturitatea galbenă timpurie, sau galbenă verzuie, sau maturitatea tehnică (deoarece în
această fază trebuie recoltat), se caracterizează prin: culoarea galbenă a tulpinii, afară de partea
superioară care se menţine încă verde, frunzele de la bază capătă o culoare brună şi cad, cele de la
mijloc sunt galbene, iar frunzele dinspre vârful tulpinii rămân verzi, muchiile capsulelor se îngălbenesc,
seminţele sunt galbene afară de vârful lor care începe să devină cafeniu.
Recoltat în această fază se obţin atât seminţe, care deşi nu sunt complet mature, îşi desăvârşesc
coacerea în capsule pe timpul uscării, cât şi fuior de bună calitate, cu fibră moale, mătăsoasă şi
rezistentă.
Maturarea galbenă târzie se realizează la circa o săptămână după coacerea galbenă timpurie şi
se caracterizează prin culoarea galbenă a întregii plante (a întregului lan), frunzele se mai menţin în
partea în partea superioră a plantei, însă ofilite.
Capsulele se îngălbenesc în întregime iar spre sfârşitul fazei devin castanii, iar seminţele capătă culoarea
specifică soiului şi se întăresc.
Recoltat în această fază producţia de seminţe este mai mare şi de bună calitate, în schimb
fuiorul obţinut are o calitate mai scăzută, deoarece pierde din elasticetate şi fineţe deşi rezistenţa lui
este mai mare decât la recoltarea din faza precedentă.
Maturarea deplină se caracterizează prin culoarea brună a tulpinilor, toate frunzele au căzut,
capsulele au complet culoarea brună, iar seminţele sunt tari, lucioase şi sună când capsulele sunt
scuturate.
Recoltat în această fază inul produce un fuior de calitate inferioară, cu fibră răscoaptă, aspră,
neelastică.
Recoltarea inului pentru fibră se face numai prin smulgere, fie manual, fie mecanic. O condiţie
de bază, pentru realizarea unui recoltat de calitate şi fără pierderi, este ca la maturitatea tehnică cultura
să nu fie căzută.
Căderea plantelor este favorizată de apa în exces (precipitaţii ridicate în perioada creşterii
intense), o aprovizionare abundentă cu azot, sau o densitate prea ridicată.
Recoltarea mecanizată se execută cu combine specifice acestei culturi, care fie smulg plantele şi le lasă
în brazdă pe teren, fie smulg plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Capsulele sunt treierate
ulterior la staţionar cu combina C12.
La recoltatul manual, mănunchiurile de in smulse, se scutură de pământ şi se aşează răsfirate pe
sol, ordonat, astfel ca terenul sa fie ocupat în întregime de tulpinile de in.
Pentru a se asigura de la început o clasificare a tulpinilor, se recomandă smulgerea lor în 2-3
timpi, adică stând pe loc de pe aceeaşi suprafaţă, se smulg mai întâi tulpinile cele mai lungi, apoi cele
mai scurte, răsfirându-se pentru uscat separat.
Inul se lasă pe câmp pentru zvântare 12-24 ore. După ce soarele usucă palele de in pe o parte,
acestea se întorc pe cealaltă parte. Dacă după recoltare timpul este, în general, mai secetos, tulpinile se
lasă pe câmp răsfirate până la uscare, după care se leagă în snopi mici, cu diametrul de 15-20 cm.
Legatul se face numai cu plante de in. Snopii trebuie să cuprindă tulpini cât mai uniforme ca lungime şi
grosime, bine scuturate de frunze şi pământ, cu rădăcinile la acelaşi nivel şi neîncâlcite. Snopii mai lungi
de 50cm se leagă în două locuri, la bază şi sub ramificaţii. După legare, snopii se aşează în picioare,
pentru a se usca în continuare.
În regiunile mai umede mănunchiurile de in nelegate se aşează sub formă de colibe lungi de 100
cm şi cu pereţii nu mai groşi de 10 cm. Colibele construite în acest fel nu sunt pătrunse de ploi, cel mult
sunt umezite pe stratul de deasupra, însă se usucă repede şi în condiţii foarte bune.
Inul poate rămâne în colibe 1-3 săptămâni, până când se usucă complet, iar seminţele sună în capsule la
scuturarea acestora.
Tulpinile uscate se predau topitoriilor unde intră în procesul de preindustrializare (sortare,
topire etc). Prin topire şi uscare ulterioară, tulpinile de in pierd 25% din masa iniţială. Prin prelucrare, din
tulpinile topite rezultă: 14-27% fibre industriale şi 73-86% puzderie. Din fibrele industriale fuiorul
reprezintă 40-76%, iar câlţii 24-60%.
2.3. CÂNEPA
Importanţă. Dintre plantele textile cultivate în climatul temperat, cânepa asigură cel mai
mare randament de fibre. De pe un hectar cultivat cu cânepă se pot realiza peste 3000 kg fibră.
Fibrele de cânepă prezintă o deosebită importanţă economică, în special pentru industria textilă,
datorită unor însuşiri deosebite: rezistenţă la tracţiune, torsiune, frecare şi putrezire. Fibrele de cânepă
sunt higroscopice, elastice şi flexibile.
Din fibrele de cânepă se obţin produse textile, de la cele mai grosiere până la cele mai
fine, cum sunt: odgoane, funii, sfoară, saci, furtunuri de apă, curele de transmisie, pânză de
saltele, foi de cort, raniţe, stofe de îmbrăcat mobila, haine de vară, halate, poşete,etc. Datorită
rezistenţei lor la umiditate, fibrele de cânepă sunt folosite pe scară largă pentru confecţionarea
uneltelor de pescuit.
Prin cotonizare este posibilă amestecarea cu fibre de bumbac sau in şi cu fibre artificiale
în diferite proporţii, obţinându-se produse economice, fine, frumos colorate, cu proprietăţi de
elasticitate şi higroscopicitate (îmbrăcăminte răcoroasă).
Câlţii, care reprezintă 40-50% din producţia de fibră, au o largă întrebuinţare în tapiţerie
şi ca material izolator.
Lemnul (puzderiile) ce rămân de la prelucrarea primară a tulpinilor reprezintă 45-55%
din masa tulpinii şi se întrebuinţează la fabricarea plăcilor izolatoare, a celulozei, a hârtiei,
celofibrei. Folosirea cânepii ca materie primă în industria de celuloză asigură o însemnată
economie de material lemnos.
Seminţele de cânepă sunt bogate în ulei, circa 33%, ulei sicativ cu utilizări în industria
lacurilor şi vopselelor, iar prin rafinare şi în industria conservelor. Turtele care rămân, după
extragerea uleiului, au valoare furajeră deosebită.
Cânepa este şi plantă medicinală, în acest scop utilizându-se vârfurile inflorescenţelor
plantelor femele şi seminţele, din care se scot diferite preparate cu efect sedativ, diuretic,
vomitiv, vermifug, etc.
Din cânepa indiană se obţine produsul narcotic denumit ,,haşiş,, produs care conţine
cannabinol, cannabidiol şi tetrahidrocannabinol. Tinctura de cânepă indiană se întrebuinţează în
neurologie, datorită propietăţilor ei narcotice, sedative şi spasmolitice (Gh.Bîlteanu, 1993).
Cânepa pentru fibre este şi o importantă plantă agricolă, deoarece părăseşte terenul
devreme, îl lasă curat de buruieni şi bine afânat.
Răspândire. La nivelul anului 2012 cânepa se mai cultiva pe 41,2 mii ha, în câteva ţări :
Corea de Nord 20 mii ha, Federaţia Rusă 4 mii ha, China 5 mii ha.
In România cânepa s-a cultivat, până în 1989, pe o suprafaţă de 46 mii ha, după care
suprafeţele s-au redus treptat ajungând ca în anul 1993 să se mai cultive doar pe 2,3 mii ha, iar în
2012 în jur de 1600 ha.
2.3.2. Sistematică
Fig.2.3 - Cânepa: plantule la scurt timp după răsărire (A, B); vârful plantei femele (C), floare femelă (D),
vârful plantei mascule (E), floare masculă (F), fruct (G) şi secţiune prin sămânţă (H).
Cânepa de cea mai bună calitate are tulpinile mai lungi de 150 cm, neramificate şi mai
subţiri de 6 mm. Cu cât diametrul tulpinilor este mai subţire, cu atât procentul de fibre este mai
ridicat. Cum diametrul este foarte mult influenţat de distanţa între plante, înseamnă că prin
densitate se creează condiţii favorabile pentru creşterea producţiei de fibră la cânepa care se
cultivă exclusiv pentru fibră (Gh. Bîlteanu, 1993).
Fibrele textile se formează în periciclu. La cânepă, ca şi la in, fuiorul este alcătuit din
numeroase fibre tehnice, iar fibrele tehnice din fibre elementare (celule fibroase). Fibra tehnică
grupează 12-38 celule fibroase. La mijlocul tulpinii, fascicolele cuprind între 12-20 celule
fibroase, iar în partea superioară între 15 şi 38 (N. Ceapoiu).
Fibrele elementare de cânepă au lungimea medie de 22mm, iar grosimea cuprinsă între 15
şi 25. Grosimea fibrelor de cânepă poate atinge însă chiar mai mult de 50.
Cânepa are însuşirea (spre deosebire de in) de a forma şi inele secundare (fig.2.13), mai
ales spre baza tulpinilor cât şi la tulpinile mai groase. Aceste fibre sunt inferioare prin
elasticitate, rezistenţă, structură şi uniformitate. Tăierea mai înaltă a tulpinilor groase la recoltare
duce la eliminarea, cel puţin parţială, a fibrelor necorespunzătoare pentru industria textilă.
Fibrele de cânepă conţin 75 - 81% celuloză, 10 - 21% substanţe pectice, 4 - 6% lignină şi
1,4% ceruri.
Procentul de fibră este obişnuit de 20 -28% la tulpinile subţiri, dar scade sub 15% în
tulpinile groase.
Florile(fig.2.3). Cânepa este o plantă unisexuat dioică. Florile cânepii mascule (cânepa de
vară) sunt grupate în cime la vârful plantelor. Florile femeieşti sunt dispuse tot spre vârful plantei
într-un spic aparent.Cânepa femelă, numită şi cânepa de toamnă, ajunge la maturitatea
fiziologică la 30 - 40 zile după fecundare.
Fructul cânepii este nuculă, rotundă sau ovoidă, uşor comprimată cu suprafaţa cenuşie-
argintie până la castanie, lucioasă, cu desene neregulate. MMB variază între 16 şi 26g.
La cânepă se pot diferenţia următoarele faze de vegetaţie: semanat - răsărit;
răsărit - apariţia butonilor florali; apariţia butonilor florali - înflorire; înflorire - maturitate.
Germinaţia în condiţii optime se produce după 2- 3 zile, iar după 4 – 5 zile cânepa
răsare.La o temperatură de 8 până la 10C, cânepa răsare după 11 zile, iar la o temperatură de 21
până la 24C în 4-5 zile.
În momentul ieşirii din sol, cotiledoanele sunt lipite, închizând între ele muguraşul
alcătuit din două frunzuliţe. Curând după aceasta, cotiledoanele se desfac iar muguraşul începe
să crească activ, folosind substanţele de rezervă din cotiledoane şi endosperm şi dă naştere axei
epicotile.
La 1-2 zile de la răsărit apare prima pereche de frunze tipice, care la 4-5 zile de la răsărit
ajung la mărimea cotiledoanelor. La 3-4 zile după răsărit apare perechea a doua de frunze care la
început sunt simple, dar după câteva zile devin tri sau pentalobate. Concomitent cu aceasta
începe diferenţierea internodiilor. După 20-25 zile de la răsărit apare perechea a patra şi a cincea
de frunze, iar internodiile se alungesc din ce în ce mai mult.
De la apariţia perechii întâia de frunze adevărate până la apariţia perechii a cincea de
frunze, partea epigee a cânepii are un ritm lent de creştere în timp ce rădăcina pătrunde adânc în
pământ şi dă naştere la numeroase rădăcini laterale.
De la apariţia perechii a cincea de frunze până la începutul formării inflorescenţei cânepa
intră într-o perioadă de creştere activă. Plantele de cânepă cresc zilnic cu 1-1,5% din înălţimea
totală. În această perioadă plantele ating 80 - 90% din înălţimea totală.
În această perioadă cele două sexe nu se pot deosebi. Cu 15-20 zile înaintea formării
inflorescenţei, plantele mascule încep să crească mai repede decât cele femele, depăşind în scurt
timp, în înălţime plantele femele. Plantele mascule menţin acest ritm mai rapid de creştere până
la sfârşitul vegetaţiei, ceea ce explică înălţimea lor mai mare în comparaţie cu plantele femele.
Perioada de creştere semiactivă durează de la începutul formării inflorescenţei şi până la sfârşitul
înfloritului plantelor mascule, respectiv până la începutul maturităţii seminţelor la plantele femele. În
această perioadă creşterea plantelor este mult mai înceată decât în perioada activă dar mai rapidă decât în
perioada de creştere lentă. În această perioadă plantele realizează 10-15% din înălţimea totală.
Înfloritul plantelor bărbăteşti, în sens vertical, începe cu florile de la baza inflorescenţei,
continuă cu cele de la mijlocul inflorescenţei şi se termină cu cele de la vârf. ¥n sens orizontal,
înfloritul începe cu florile situate pe axul principal şi se termină cu cele de la extremităţile
ramurilor. Mersul înfloritului plantelor femele este analog cu cel al plantelor mascule
În perioada înfloririi, cânepa are nevoie de căldură, de lumină şi umiditate suficientă.
Scăderile mari de temperatură, însoţite de ploi dese şi vânturi stânjenesc foarte mult înfloritul.
Căldurile mari şi seceta îndelungată împiedică de asemenea deschiderea florilor. În acest caz,
florile se usucă fără să se fi deschis.
Formarea fructelor are acelaşi ritm ca şi deschiderea florilor. Timpul ce se scurge de la
maturitatea fructelor de la baza inflorescenţei până la maturitatea fructelor de la vârful acesteia
este de aproximativ 30 zile.
Epoca optimă de recoltare este atunci când fructele de la mijlocul inflorescenţei au ajuns
la maturitate. În acest moment, numeroase fructe sunt încă necoapte, dar acestea îşi continuă
procesul de maturizare în snopi după recoltat. Orice întârziere a recoltării produce mari pagube
de seminţe prin scuturare.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Cânepa este o plantă cu plasticitate ecologică
deosebită, deoarece poate fi cultivată de la ecuator până la cercul polar şi de la altitudinea de 0m
până la 3000m (Himalaia).
Cânepa pentru fibră solicită pentru întreaga perioadă de vegetaţie 1800-2000C, iar
cânepa pentru sămânţă 2000-2800C (t 0C).
Pentru germinare temperatura minimă este de 1 - 2C, dar o răsărire uniformă şi
viguroasă nu se obţine decât la 8 - 10C. După răsărit, în faza de cotiledoane şi până la formarea
celei de a doua pereche de frunze, plantele de cânepă sunt sensibile la temperaturile scăzute, ele
nu pot suporta temperaturi de -2, -3C. Cu apariţia celei de a treia perechi de frunze, plantele de
cânepă devin mai rezistente la ger, ele putând suporta o durată scurtă de timp chiar temperaturi
de -5, -6C. Rezistenţa la temperaturile scăzute a plantelor de cânepă se menţine până la
începutul creşterii intense (planta are formate 5 perechi de frunze), după care această rezistenţă
se reduce treptat. ¥n faza formării mugurilor florali, plantele pier în masă, în cazul când
temperatura scade sub 0C.Plantele mascule sunt mai sensibile la temperaturile scăzute decât
cele femele.
Plantele de cânepă cresc bine când temperatura este peste 15C până la butonizare, de
peste 18C de la butonizare la sfârşitul înfloririi şi de 20 - 24C în perioda formării seminţelor şi
coacerii. Lipsa de căldură în primele două luni de vegetaţie determină plante pitice, cu înflorire
prematură (plante îmbătrânite), iar fibra este de calitate necorespunzătoare ca structură şi
rezistenţă. Nici temperaturile prea ridicate, peste 25C, nu sunt favorabile deoarece diminuează
procentul şi calitatea fibrei. Din această cauză, cânepa pentru fibră nu reuşeşte bine în stepa şi
silvostepa din sudul ţării, unde frecvenţa zilelor calde este mare (se acomodează mai bine cânepa
pentru sămânţă).
Cânepa reuşeşte bine, pentru condiţiile de la noi din ţară, în zonele unde pe toată perioada
de vegetaţie, temperatura medie are valori cuprinse între 16 şi 18C, iar temperatura medie
minimă între 14,5 - 15C.
Faţă de umiditate cânepa are cerinţe ridicate. Consumul specific variază în limitele de
400 - 800 (S. Bugai), cânepa consumând mai multă apă decât porumbul, grâul sau orezul.
Consumul cel mai mare de apă se înregistrează în perioada butonizare - înflorire în masă,
când foloseşte 65-75% din necesarul total de apă. La cânepa pentru sămânţă perioada
consumului maxim se continuă încă 15-18 zile.
Plantele mascule au un consum specific mai mic (450-550) decât plantele femele (600-
700).
Umiditatea optimă a solului pentru plantele de cânepă este de 70-80% din capacitatea
capilară pentru apă.
Lipsa de apă limitează dimensiunile (secţiunea) fibrei, lumenul este mare, iar lamelele
secundare (celulozice) sunt subţiri. Excesul de apă este, de asemenea, dăunător: la semănat
germinaţia este împiedicată, după răsărire plantele pier dacă apa stagnează, în perioada formării
fibrei fascicolele devin afânate, celulele rămân cu pereţii subţiri şi cu lumenul mare.
În condiţiile ţării noastre, randamente ridicate de cânepă, cu fibre de cea mai bună
calitate, se obţin când în cursul perioadei de vegetaţie cad 250-450 mm precipitaţii. Pentru
cânepa de fibre sunt hotărâtoare precipitaţiile din lunile mai, iunie şi prima jumătate a lunii iulie,
iar pentru cânepa de sămânţă precipitaţiile din lunile iunie, iulie şi august.
Solul. Cânepa solicită soluri bogate în substanţe nutritive, umede, cu reacţie uşor alcalină,
pH 7,1 - 7,4, cu textură lutoasă, luto-argiloasă, profunde, structurate.
În condiţiile ţării noastre s-au obţinut producţii mari de cânepă pe aluviuni, cernoziomuri
cu apa freatică mai la suprafaţă, pe lăcovişti lucrate adânc şi pe rendzine (N. Ceapoiu).
Sunt indicate pentru cânepă şi turbăriile. Cânepa poate fi socotită drept o plantă pioner
pentru valorificarea solurilor ,,mlăştinoase,, (N. Ceapoiu), cu condiţia unei fertilizăi adecvate
(inclusiv cu microelemente, în special cupru şi bor).
Nu sunt indicate pentru cânepă solurile cu nivelul apei freatice mai ridicat de 80 cm, cele
prea umede, sau cele prea uşoare. Sunt de asemenea contraindicate solurile sărace în humus şi în
substanţe nutritive minerale.
Zone ecologice (fig.2.4).
Zona foarte favorabilă cuprinde toată Câmpia de Vest (câmpiile Crişurilor, Mureşului,
Timişului, Carasului) pe văile Mureşului şi Târnavelor, Valea Someşului, Valea Oltului în
depresiunea Bârsei, depresiunea Sf. Gheorghe, precum şi pe văile din nord-vestul Moldovei
(Valea Siretului şi Valea Moldovei). În această zonă, în perioada de vegetaţie a cânepii,
temperatura medie este de 16-18C, iar precipitaţiile de 300-550mm. Solurile predominante sunt
cernoziomurile, aluviunile şi lăcoviştile.
Zona favorabilă (I şi II) se întinde în vecinătatea Câmpiei de Vest, în toată Câmpia
Transilvaniei, în partea de sud a podişului getic şi în nordul Câmpiei Române (zona solului brun-
roşcat). În zona favorabilă în timpul perioadei de vegetaţie cad 300-400mm precipitaţii, iar
temperatura medie a aerului este cuprinsă între 15,2 şi 18,9C. Solurile sunt mult mai variate:
cernoziomuri, brune, aluviale etc.
Fig.2.4 - Harta ecologicã a cânepii pentru fibrã
Cânepa trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă numai după 3-5 ani, iar în zonele unde
terenul este infestat cu lupoaie, cânepa nu trebuie să revină decât după 6-7 ani.
Nu se poate cultiva cânepa după floarea-soarelui şi tutun (atac de lupoaie), după porumb
erbicidat cu triazine sau atacat de sfredelitor, după grâu şi borceaguri, dacă în zonă există molia
cânepii (Grapholitha delineana). Nu se va amplasa cânepa în sole vecine cu cele care au fost
cultivate în anul precedent tot cu cânepă, sau pe terenuri infestate cu pălămidă şi pir.
Cele mai bune plante premergătoare sunt: trifoiul, lucerna, cartoful, sfecla, leguminoasele
anuale. Producţii ridicate asigură cânepa şi după cerealele păioase sau prăşitoare (dacă nu
intervin restricţiile preciazate mai sus).
La rândul său, cânepa pentru fibră este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor şi în special pentru grâul de toamnă.
2.3.4.2 Fertilizarea
Gunoiul de grajd administrat direct sau la planta premergătoare este foarte bine
valorificat de cânepă. În ţara noastră gunoiul de grajd asigură la cânepă sporuri de producţie pe
toate tipurile de sol. Sporurile cele mai mari se obţin pe solurile din regiunile umede (tabelul
2.13).
Tabelul 2.13
Sămânţa de cânepă pentru semănat trebuie să provină din recolta anului precedent, să
aibă puritatea minimă de 96%, capacitatea germinativă minimă 80%, iar MMB peste 20 g.
Înainte de semănat sămânţa se tratează cu fungicide (Tiradin 1,5-2 kg/t).
Epoca de semănat. Cânepa se seamănă când în sol la adâncimea de 5-7 cm, se
înregistrează 7-8C, (practic înaintea porumbului). Calendaristic, în diferite zone de cultură,
aceste condiţii se asigură pe parcursul primei decade a lunii aprilie (tabelul 2.14).
Tabelul 2.14
Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de tulpini
la cânepa pentru fibră (O. Segărceanu şi colab., 1979)
Staţiunea experimentală:
Epoca de semănat Lovrin (Timiş) Secueni (Roman) Turda
q/ha % q/ha % q/ha %
1 - 10 aprilie 104,2 100 103,5 100 77,2 100
20 - 22 aprilie 85,6 82 96,4 93 76,8 99
1 - 10 mai 77,2 74 81,2 74 78,1 100
La semănatul prea timpuriu plantele răsar neuniform, suferă din cauza temperaturilor
scăzute, cresc încet şi nu ating talia normală. Plantele sunt puternic atacate de purici şi produc o
cantitate mică de tulpini şi de calitate inferioară.
Întârzierea semănatului favorizează atacul moliei, scurtează perioada de vegetaţie,
plantele înfloresc devreme iar tulpinile rămân scurte.
Densitatea plantelor. La cânepa pentru fibră densitatea optimă este de 350-380 plante
recoltabile/m2. Această densitate se asigură prin folosirea la semănat a 400-450 boabe
germinabile/m2 (tabelul 2.15).
Tabelul 2.15
Densităţi de semănat la cânepa pentru fibră
Pregătirea patului germinativ Epoca de semănat Boabe germinabile la m2
Bună optimă 400
întârziată* 425
Mijlocie optimă 425
întârziată 450
* -după 10 aprilie (O. Segărceanu şi colab., 1981)
Cânepa pentru fibră dacă este semănată în epoca optimă, pe un teren foarte bine pregătit,
lipsit de buruieni, poate reuşi bine fără alte lucrări de îngrijire efectuate la sol. Răsărirea, în
aceste condiţii, are loc în timp scurt, iar plantele prin densitate şi ritm de creştere acoperă foarte
repede terenul şi înăbuşă buruienile. Pe parcelele unde se consideră necesar, buruienile se
combat prin folosirea unor erbicide antigramineice asociate cu un erbicid care combate
dicotiledonatele, administrate la pregătirea patului germinativ.
Măsurile specifice contra dăunătorilor au o mult mai mare importanţă.
Puricele cânepii (Psylliodes attenuata) produce pagube însemnate la cânepă în anii cu
primăveri secetoase. Combaterea se face, la avertizare, cu insecticidele admise.
Molia cânepii (Grapholita delineana) este cel mai periculos dăunător al cânepii, răspândit
în toate zonele de cultură ale acestei specii. Larvele din generaţia întâia se dezvoltă pe plantele
tinere, cele din generaţia a doua pe plante înaintate în vegetaţie şi pe primele inflorescenţe, iar
larvele din generaţia a treia atacă seminţele şi vârfurile tinere ale ramurilor. Larvele perforează
tulpinile depreciind calitatea fibrelor, iar la cânepa pentru sămânţă consumă sămânţa, producând
pagube care, în unii ani, se ridică până la 70-80% (Gh. Bîlteanu, 1993).
Combaterea moliei cânepii se face la avertizare prin tratamente cu unul din produsele
avizate.
2.3.4.6 Recoltarea.
Cânepa cultivată exclusiv pentru fuior se recoltează la maturitatea tehnică a plantelor
mascule, maturitate ce se recunoaşte prin îngălbenirea acestora şi prin scuturarea ultumului
polen. La cânepa monoică maturitatea tehnică coincide cu sfârâitul înfloritului florilor mascule
(Gh. Bîlteanu, 1993).
La maturitatea tehnică a plantelor mascule plantele femele asigură fibre de calitate
aproape tot atât de bună ca plantele mascule. Pentru fuior se recoltează integral atât plantele
mascule, cât şi cele femele, renunţându-se la producţia de seminţe.
Cânepa pentru fibră se recoltează prin tăierea plantelor fie manual (cu secera sau cosoare
speciale), fie mecanic (cu cositori sau secerători speciale).
Tulpinile de cânepă tăiate se lasă pe pământ în mănunchiuri de 15-20 cm grosime,
aşezate răsfirat în X (foarfecă) pentru uscare, întorcându-se pe cealaltă parte când partea
superioară s-a îngălbenit. Uscarea tulpinilor durează 4-8 zile. Tulpinile uscate sunt sortate după
lungime şi grosime, scuturate de frunze şi legate în snopi de 15-20 cm diametru.
Recoltarea mecanizată se realizează cu maşina JSK-2,1 sau MRC-2,4. Tulpinile tăiate
rămân pe sol, în strat subţiere, iar după uscare se procedează ca în cazul recoltatului manual.
Pentru recoltarea mecanică şi legarea tulpinilor în snopi (cu JSK-2,1 cu aparat de legare)
este necesar să se execute defolierea plantelor folosind produsul Purivel, 5-6 kg/ha. Tratamentul
trebuie efectuat cu 12-14 zile înainte de recoltare (10-15 zile de la începutul scuturării polenului).
Tratamentul mai timpuriu depreciază fibra. Defolierea se face prin aviotratamente, cu 100-150 l
soluţie/ha, înainte de ora 10 sau după ora 17.
Tulpinile de cânepă complet lipsite de frunze, se predau topitoriilor, unde urmează să
intre în procesul de preindustrializare (topire, meliţare etc).
Cânepa pentru sămânţă se cultivă numai în zonele foarte favorabile acestei plante,
respectiv în Câmpia de vest, Transilvania, Nord-Vestul Moldovei. În aceste zone, climatul umed
şi cu mai puţine zile tropicale asigură o bună vegetaţie plantelor femele în intervalul iulie-
septembrie.
La amplasarea culturilor pentru sămânţă se are în vedere spaţiul de izolare, de cel puţin
1000 m faţă de culturile din acelaşi soi sau de cel puţin 4000m faţă de culturile din alte soiuri
(culturile pentru fibră). în cazul cânepii monoice spaţiul de izolare trebuie să fie de cel puţin
5000 m atât faţă de acelaşi soi, cât şi faţă de soiurile dioice.
Premergătoarele cele mai favorabile pentru cânepa de sămânţă sunt leguminoasele
pentru boabe, cerealele de toamnă, rapiţa, cartoful, sfecla de zahăr. Nu se va cultiva după porumb
din cauza dăunătorului comun - Ostrinia nubilalis.
Fertilizarea se face practic cu aceleaşi cantităţi de elemente nutritive, deşi densitatea este
mult mai redusă decât la cânepa pentru fuior. (producţiile cele mai mari de sămânţă se obţin cu
N80-110 P50 kg/ha).
După rezultatele experimentale obţinute în diferite staţiuni experimentale (Lovrin,
Secueni, Turda), producţiile cele mai mari de sămânţă s-au realizat la fertilizarea cu N80-110
P50kg/ha, iar la Oradea cu N100P100.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa pentru semănat trebuie să prezinte însuşirile minime
prevăzute în standard (v. cânepa pentru fibră).
Epoca optima de semănat este la fel ca şi pentru cânepa de fibră, respectiv 1-20 aprilie
(tabelul 2.16).
Densitatea de semănat la care se obţin cea mai mare producţie de seminţe este de 110-120
bg/m (V.Tabără). Limitele de variaţie ale numărului de boabe germinabile/m 2 sunt cuprinse,
2
după V.Bîrnaure, între 60 şi 125, cea ce corespunde la 12-25 kg seminţe la hectar (Gh. Bîlteanu,
1993).
Tabelul 2.16
Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de sămânţă la cânepă
(O. Segărceanu şi colab., 1982)
Staţiunea de 1 - 10 aprilie 20 - 30 aprilie 1 - 10 mai
cercetări agricole kg/ha (%) % %
Lovrin (Timiş) 765 (100) 95,6 87,8
Secueni (Roman) 744 (100) 94,0 84,6
Turda 667 (100) 97,6 86,6
Distanţa între rânduri este diferită, fiind determinată, în afară de producţia de seminţe şi
de sistema de maşini din unitate pentru lucrările de întreţinere şi recoltare.
Cânepa pentru sămânţă se poate semăna în benzi sau rânduri ,,duble,, 60-80/20cm.
V.Tabără, citat de Gh. Bîlteanu, obţine cele mai bune rezultate la semănatul în rânduri simple, la
distanţa de 37,5 cm.
Pentru cânepa de sămânţă trebuie reţinute variantele care determină formarea unor tulpini
mai subţiri, fapt de importanţă deosebită pentru recoltarea (tăierea) mecanizată a plantelor.
Varianta spre 100bg/m2 la intervale mai mici între rânduri pare cea mai indicata (Gh. Bîlteanu,
1993).
Semănatul se execută cu semănătoarea SPC-6, brăzdarele fiind prevăzute cu limitatoare
de adâncime. Adâncimea de semănat este de 3-5cm.
Combaterea buruienilor se realizează prin praşile mecanice şi erbicide asociate,
antigramineice şi antidicotiledonate.
Combaterea dăunătorilor se face ca şi în cazul culturilor pentru fibră.
Polenizarea suplimentară determină sporuri de producţie de până la 150 kg/ha
(V.Bîrnaure). Se execută manual prin trecerea peste plante cu o funie care loveşte vârful
plantelor, când 25-30% din acestea sunt înflorite şi se repetă la 2-3 zile.
Recoltarea se face când în treimea inferioară a inflorescenţei seminţele au culoarea şi
luciul caracteristic şi nu mai sunt învelite în bracteole. Restul seminţelor din inflorescenţă se
maturează pe plante, după tăierea lor.
Cânepa se poate recolta mecanizat printr-o singura trecere sau în două faze şi manual.
Recoltatul mecanic într-o singură fază se face cu combine specializate (KKP-8) sau
echipate în acest scop (C-12), numai după defolierea plantelor. Pentru defoliere se foloseşte
Purivel 4-6 kg/ha (sau Reglone 4 l/ha), administrat cu 10-12 zile înainte de recoltare când
primele seminţe capătă culoarea caracteristică.
Recoltarea mecanizată în două faze constă în tăierea tulpinilor cu maşina MRC-2,4 sau
JSK-2,1, aşezarea lor în formă de foarfecă, cu inflorescenţele cât mai răsfirate pentru a se usca,
timp de 5-6 zile şi treieratul cu batoza pentru cânepă MLC-4,5 sau cu combina C-12 adaptată în
acest scop.
Recoltarea manuală constă în tăierea tulpinilor, legarea lor în snopi şi aşezarea în
piramide pentru uscare, timp de 6-8 zile, după care se bat manual şi se vântură imediat.
În vederea păstrării, seminţele sunt curăţate de impurităţi iar umiditatea lor trebuie
coborâtă la 9%.
CAPITOLUL 3
3.1. CARTOFUL
Tuberculii de cartofi mai conţin numeroase enzime şi cantităţi însemnate de vitamine (A,
B1, B2, C, D, PP).
În tuberculi se găsesc şi alcaloizi (solanină, cachonină, demissină, solacaulină) numiţi
curent ,,solanină ,, ce pot ajunge până la 65 mg la 100 g şi determină gust amar şi deranjamente
ale tubului digestiv. Solanina se găseşte în cantitate mai mare în jurul ochilor, unde poate ajunge
până la 0,05% (F. Crescini, 1969). Solanina este toxică, în cantitate de 0,1 g la un kilogram masă
vie animal (O. Popa, 1963). Proporţia de solanină creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în
timpul încolţirii acestora. Tuberculii încolţiţi şi înverziţi nu pot fi folosiţi nici în hrana
animalelor, decât după opărire şi îndepărtarea apei.
3.1.3 Sistematică
Cartoful aparţine familiei Solanaceae, genul Solanum L. Din numărul mare al speciilor de
cartof cu tuberculi, cultivate în America, în cultură (pe restul globului) s-a răspândit o singură
specie, Solanum tuberosum L, formă tetraploidă ( 2n = 48 ).
În prezent se află în cultură un număr mare de soiuri de cartof, grupate după mai multe
însuşiri, între care cele mai importante sunt: perioada de vegetaţie, întrebuinţare (calitate),
rezistenţă la degenerare.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie soiurile de cartof se împart în :
- timpurii, cu perioada de vegetaţie până la 95 zile (Agata, Catellyna, Claustar, Fresco,
Latona, Ostara, Roclas, Rubinia, Runica, Runica, Nikita, Mariana, Minerva, Superior Newleaf) ;
- semitimpurii,cu perioada de vegetaţie 95 - 110 zile (Astral N, Atlas, Bartina, Bârsa,
Bran, Cibin, Escort, Eterna, Impala, Magic, Maranca, Nativ, Rene, Robusta, Romano, Rustic,
Semenic, Signal, Suceviţa, Teo,) ;
- semitârzii, cu perioadă de vegetaţie 110 - 130 zile (Ago, Amelia, Bolesta, Carmine,
Caşin, Cosmos, Coval, Désirée, Dragomirna, Harghita, Luiza, Mureşan, Provento, Sante,,N,, ,
Super, Superstar, Tâmpa).
- târzii cu perioada de vegetaţie peste 130 zile (Titus).
Din punct de vedere al calităţii, soiurile de cartof se grupează în :
- Clasa A - pentru salată (tuberculi puţin făinoşi, care nu se sfărâmă la fierbere,
cu consistenţă tare);
- Clasa B - pentru preparate culinare diferite (tuberculi puţin făinoşi, nu se
sfărâmă la fierbere sau uneori crapă puţin, consistenţi, cu amidon fin);
- Clasa C - făinos (tuberculi făinoşi, cu consistenţă redusă, care crapă în timpul
fierberii );
- Clasa D - foarte făinos (tuberculii se sfărâmă complet în timpul fierberii, au
consistenţa redusă, amidon grosier, importanţi pentru industria amidonului);
3.1.4. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie
Cartoful aparţine plantelor erbacee, anuale, cu înmulţire vegetativă prin tuberculi şi sexuat, prin
seminţe (numai în lucrările de ameliorare). Prin biologia lui (reproducere vegetativă), cartoful
este însă ,,virtual,, o specie perenă (F. Crescini).
Spre deosebire de alte plante cultivate, la cartof fazele de vegetaţie pot fi prezentate atât
după formarea şi evoluţia organelor vegetative, cât şi după a organelor generative.
După formarea şi evoluţia organelor vegetative se diferenţiază următoarele faze de
vegetaţie :
1. plantat - răsărit 15 - 30 zile
2. răsărit - începutul tuberizării 10 - 35 zile
3. tuberizarea intensă 25 - 45 zile
4. maturarea tuberculilor 20 - 40 zile
Perioada de vegetaţie a cartofului se cuprinde între 70 zile (formele extratimpurii) şi
150 zile (la cele tardive).
Din punct de vedere practic, există o serie de elemente de sprijin prin cunoaşterea acestor
faze de vegetaţie ale cartofului.
Perioada de la plantat la răsărit poate dura 15 - 30 zile în funcţie de nivelul
temperaturilor care se înregistrează în acest timp, dar şi de felul cum s-a pregătit materialul de
plantat (preîncolţit, tratat cu substanţe stimulatoare). Cunoaşterea duratei acestui interval ajută la
stabilirea numărului lucrărilor de îngrijire (rebilonări), precum şi momentul aplicării erbicidelor.
Unele erbicide antidicotiledoneice care se aplică la cartof prezintă selectivitate de poziţie şi
trebuiesc administrate înaintea răsăririi plantelor. Nu se pot da însă nici cu mult timp înainte de
răsărirea cartofului deoarece se reduce intervalul de protecţie al plantelor în vegetaţie.
După răsărirea plantelor şi până la începutul tuberizării, este perioada în care are loc
creşterea intensă a rădăcinilor, a stolonilor, dar şi a părţii epigee (tulpini, frunze). Durata acestei
perioade (10-35 zile) depinde de mai mulţi factori: soiul cultivat, vârsta fiziologică a tuberculilor
şi a colţilor, lungimea zilei (scurtă 10 - 12 ore), temperatură (15 - 18C).
Rădăcina cartofului este fibroasă, ramificată şi cu o slabă putere de pătrundere în sol.
Rădăcinile care se formează de pe colţii porniţi în creştere sunt rădăcini primare iar rădăcinile
care pornesc din stoloni sunt rădăcini secundare sau stolonifere. Este necesar ca terenurile pe
care se cultivă cartoful să nu prezinte straturi de sol tasat, straturi care pot să apară datorită
arăturii (hardpan) sau prin lucrările de pregătirea patului germinativ. Pentru a realiza un sistem
radicular dezvoltat, profund, care să asigure o bună dezvoltare a celorlalte organe ale plantei,
solul nu trebuie să prezinte straturi tasate.
Un alt aspect important pentru buna funcţionare a sistemului radicular îl reprezintă
raportul oxigen-dioxid de carbon. Respiraţia rădăcinilor este intensă fapt ce solicită mult oxigen.
În situaţia în care există exces de apă în sol se poate ajunge la sufocarea rădăcinilor care nu mai
sunt capabile să absoarbă apa din sol. Sufocarea rădăcinilor poate să apară şi dacă stratul de sol
de la suprafaţă este compact şi nu permite o difuzie suficientă între aerul de la suprafaţa solului şi
cel din sol. Difuzia poate fi îmbunătăţită prin spargerea stratului de sol compact, având grijă să se
evite vătămarea rădăcinilor localizate în stratul superficial de sol.
Pentru o înrădăcinare bună şi activitate excelentă a rădăcinilor este important ca solul să
aibă un drenaj bun şi să nu conţină straturi tasate.
Tot în această fază trebuie să se evite excesul de azot care duce la inhibarea tuberizării şi la o
creştere excesivă a părţii vegetative epigee.
Stolonii ca tulpini subterane prezintă frunze subţiri, muguri axilari şi un mugure terminal
având un număr de frunzuliţe. La un moment dat, zona din spatele vârfului de creştere începe să
se umfle şi formează tuberculul. Lungimea stolonului în acest moment variază mult, depinzând
de soi, lungimea zilei, temperatură etc.
Faza de tuberizare intensă se caracterizează prin încetarea creşterii părţii epigee a
plantelor şi creşterea intensă a tuberculilor. Practic creşterea şi tuberizarea sunt două activităţi
antagoniste. Dacă după iniţierea tuberculilor sunt condiţii favorabile creşterii (temperaturi
ridicate, zile lungi), tuberculii mici rămân în acest stadiu, nu mai cresc, după care dispar.
Când sunt condiţii favorabile de tuberizare, în frunze se elaborează ,,hormonul de
tuberizare,, care face ca tuberizarea să fie ireversibilă, are loc creşterea tuberculilor şi stagnarea
creşterii celorlalte organe vegetative.
În faza tuberizării intense, plantele de cartof solicită cea mai mare cantitate de apă şi
elemante nutritive.
Ultima fază de vegetaţie, maturarea tuberculilor, se caracterizează prin reducerea
ritmului de tuberizare, migrarea intensă spre tuberculi a substanţelor asimilate în frunze,
formarea la suprafaţa tuberculului a stratului de suber, respectiv maturarea peridermului.
Frunzele şi lujerii încep să se îngălbenească de la bază spre vârf. Este faza când cerinţele
plantelor faţă de factorii de vegetaţie se reduc pe măsură ce planta se apropie de maturitate. Spre
sfârşitul fazei trebuie avut în vedere ca umiditatea solului să nu scadă sub 50% din IUA, pentru a
se putea efectua un recoltat de bună calitate.
Tuberculii care se obţin au mărimi diferite şi forme diferite, funcţie de soiul cultivat,
condiţiile pedoclimatice şi măsurile fitotehnice aplicate.
Tuberculul tânăr este protejat de epidermă, care se exfoliază uşor, după care se formează
coaja propriu-zisă (peridermul). Peridermul trebuie să fie elastic şi dens pentru a asigura o bună
rezistenţă tuberculilor la vătămare. Însuşirile peridermului sunt determinate în primul rând de soi,
dar poate fi foarte mult influenţat şi de măsurile fitotehnice, cum sunt: plantarea cartofului pe
soluri cu textură favorabilă (nisipo-lutoasă) plantat în epoca optimă, fertilizarea echilibrată cu
NPK, efectuarea tuturor tratamentelor fitosanitare necesare, respectarea momentului optim la
recoltare.
Pe suprafaţa unui tubercul se găsesc ochii, o grupare de trei muguri aflaţi la subsuoara
unui rudiment de frunză (sprânceană).
În condiţii de vegetaţie corespunzătoare, cartofii ,,încolţesc,, (germinează) prin pornirea
în vegetaţie, de regulă, a mugurelui din mijloc. Mugurul crescut poartă denumirea de colţ. Colţii
crescuţi la lumină sunt scurţi, groşi, coloraţi şi poartă numeroase proeminenţe (primordiile
rădăcinilor) .
Pentru realizarea unor producţii ridicate de tuberculi la hectar trebuie asigurate plantelor
de cartof astfel de condiţii încât să se asigure o cât mai mare productivitate procesului de
fotosinteză ( P.C.Struik şi colab., 1990).
Structura fitomasei şi componentele randamentului la cartof. Elementele fitomasei la
cartof prezintă o mare amplitudine de variaţie, fiind determinată în primul rănd, de
particularităţile soiurilor şi de momentul în care se determină aceste elemente. Lidia Geamănu
(1987) găseşte la două soiuri datele înscrise în tabelul 3.4.
Tabelul 3.4.
Componentele fitomasei la două soiuri de cartof, după înflorire (28.VII)
(medie pe 3 ani ; bazinul specializat Răcari - Dâmboviţa)
Elementele fitomasei Densitatea mii plante la hectar
35 55 75
Soiul Jaerla -Total fitomasă t/ha 43,23 57,80 73,73
din care : % frunze 10,3 8,9 7,5
% tulpini 8,4 7,7 7,3
% tuberculi 81,3 83,4 85,2
Soiul Desirée-total fitomasă t/ha 32,80 48,74 61,54
din care : % frunze 14,9 15,1 14,1
% tulpini 12,6 12,9 12,4
% tuberculi 72,5 72,0 73,5
Degenerarea cartofului. La toate soiurile de cartof s-a constatat de mult timp că, în
ciuda practicării unei tehnologii corespunzătoare, cu toate condiţiile favorabile de mediu şi în
cazul lipsei sau apariţiei moderate de paraziţi vegetali şi animali, producţiile de tuberculi
înregistrau de la un an la altul o scădere progresivă. Fenomenul a primit în practică denumirea de
,,degenerare,,.
Prin degenerarea cartofului se înţelege un fenomen biologic complez, sub influenţa căruia
producţia de tuberculi scade treptat, ajungănd chiar la dispariţia totală a unor soiuri.
Studiile privind explicarea şi combaterea fenomenului degenerării la cartof, au
demonstrat că degenerarea poate fi provocată de factori climatici şi factori patologici, de natură
virotică.
În regiunile sudice, condiţiile climatice necorespunzătoare, lipsa de umiditate,
temperaturile excesiv de mari în perioada formării tuberculilor, peste 30 - 35C, duc la
întreruperea repausului germinal şi deci îmbătrânirea lor fiziologică. Se poate ajunge la încolţire
şi formare de tuberculi secundari (puire) chiar din câmp îninte de recoltare. Astfel de tuberculi
plantaţi în anul următor produc plante degenerate. Această degenerare este deci fiziologică,
provocată de temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (degenerare climatică).
Pe măsură ce s-au dezvoltat cunoştinţele despre bolile virotice a fost emisă teoria
degenerării virotice a cartofului. Această teorie consideră virusurile drept agenţi principali ai
reducerii producţiei prin deformări, necrozări şi uscarea frunzelor iar prin migrarea lor din plantă
în tuberculi se transmit de la un an la altul.
De la o plantă la alta virusurile se transmit prin contact (X, S), prin afide (A, M, Y, VRFC), prin
alte insecte, prin ciuperci şi nematozi, impunându-se ca în culturile semincere de cartof să fie
luate măsuri fitotehnice speciale. Pentru condiţiile din ţara noastră, virusul Y şi virusul răsucirii
frunzelor de cartof (VRFC), sunt considerate ,,viroze grave,, deoarece determină reducerea
capacităţii de producţie cu peste 80% în numai câţiva ani (M. Berindei, 1985). Virusul X al
cartofului contribuie la reducerea randamentelor cu circa 50% şi diminuează valoarea comercială
prin creşterea însemnată a procentului de tuberculi mici, precum şi valoarea industrială prin
reducerea conţinutului de substanţă uscată. Alte virusuri, A, M, S, care produc pierderi de 5 -
30% sunt considerate ,,viroze uşoare,,.
Soiurile de cartof manifestă sensibilitate mai mare sau mai mică faţă de procesul de
degenerare. Din acest punct de vedere sunt stabilite 5 clase de degenerare, luând în considerare
rezistenţa faţă de virozele grave şi diferenţele în rata anuală de răspândire a acestora. Rezistenţa
la degenerare descreşte de la clasa I spre clasa V.
Deoarece infecţiile cu viroze reprezintă principala cauză a fenomenului degenerării
cartofului, s-au elaborat măsuri importante de prevenire, care se aplică cu multă rigurozitate în
procesul producerii materialului de plantat. Toate măsurile aplicate sistemului de producere a
materialului de plantare ,,liber de viroze“ au caracter profilactic. Boala nu se observă pe tubercul
şi deci nu pot fi eliiminaţi tuberculii bolnavi din materialul de plantare.
În urma numeroaselor cercetări s-a instituit un sistem riguros de producerea cartofului
pentru plantat, sistem care, în principal, cuprinde următoarele elemente :
- producerea cartofului de sămânţă (clonele A, B, C, D, E, baza superelită, superelita şi
elita) în zone închise, teritorii delimitate de obstacole naturale şi cordoane de protecţie în care
sunt asigurate condiţii foarte favorabile pentru vegetaţia plantelor, fără surse de infecţie cu boli
virotice şi fără afide transmiţătoare de viroze.
La noi în ţară zonele închise pentru producerea materialului necesar la plantare se extind
pe circa 25 mii hectare în judeţele: Braşov, Covasna, Harghita, Suceava, Botoşani, Bacău şi
Neamţ (S. Man, 1969, M. Berindei, 1977).
- continuarea procesului de producere a materialului de plantat I1 şi I2, în afara zonelor
închise în fiecare judeţ, pe cele mai favorabile terenuri şi în condiţii de irigare, acolo unde
precipitaţii le nu asigură cerinţele cartofului.
- păstrarea cartofului de sămânţă la temperaturi scăzute pentru a evita ,,degenerarea în
timpul păstrării,,(M. Berindei), determinată de temperaturi ridicate care scurtează perioada de
incubaţie, tuberculii producând colţi filoşi.
- reînoirea materialului de sămânţa anual, la doi sau trei ani, pe zone de reînoire, zone
stabilite în funcţie de condiţiile de degenerare ale cartofului (T. Catelly, 1975).
- practicarea pe loturile semincere a tehnologiei specifice şi optime de cultivare, pentru a
se produce plante viguroase, în stadiu avansat de creştere cu însuşirea de ,,rezistenţă de vârstă la
infecţii,, (M. Berindei, 1985), înainte de zborul maxim al afidelor şi care să asigure un număr cât
mai mare de tuberculi la cuib, de dimensiuni cerute cartofului de sămânţă.
Dintre elementele specifice tehnologiei de cultivare a cartofului pentru sămânţă
menţionăm :
- izolarea în spaţiu de orice sursă de infecţie virotică (sere, vatra satului, seminceri de
sfeclă, pomi din specia sâmburoase, cartof pentru consum).
- revenirea culturii pe aceeaşi suprafaţă după 4 - 5 ani. Ca plante premergătoare se vor
asigura în primul rând grâul de toamnă şi plantele furajere (trifoi, ierburi). Nu se va cultiva după
plante din aceeaşi familie, sfeclă de zahăr (rădăcini, sămânţă), in, gulii furajere, morcov.
- toate lucrările solului, inclusiv biloanele se execută în vara şi toamna anului precedent,
asigurându-se astfel condiţiile pentru plantatul cât mai timpuriu primăvara următoare.
- fertilizarea trebuie făcută cu foarte multă atenţie, urmărindu-se să se obţină la cuib
tuberculi mulţi şi mici (40 - 50 g) care sunt cei mai valoroşi pentru plantat. Azotul va fi dat în
doze moderate (100 - 140 kg/ha), pentru a preveni formarea de tuberculi mari şi puţini,
întârzierea vegetaţiei şi lăstăririle târzii.
Se folosesc cantităţi relativ mari de fosfor, 150 - 180 kg/ha şi moderate de potasiu 80
- 100 kg/ha. Fosforul asigură o tuberizare mai bogată şi previne influenţa negativă a excesului de
azot. Potasiul conferă plantelor rezistenţă mai mare la boli şi secetă, iar împreună cu fosforul
determină formarea unui periderm mai rezistent la vătămări mecanice şi deci o mai bună păstrare
a materialului de plantat.
- fertilizarea orgno-minerală trebuie evitată deoarece gunoiul de grajd nu poate fi
administrat uniform pe toată suprafaţa şi duce la neuniformităţi în dezvoltarea plantelor. Dacă
totuşi se foloseşte, atunci gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi administrat căt mai
uniform, iar dozele îngrăşămintelor minerale se reduc corespunzător.
- plantarea cât mai timpurie folosind material încolţit pentru a obţine o tuberizare cât mai
timpurie şi plante cât mai viguroase până la zborul masiv al afidelor.
- densitatea de plantare este mai mare decât la cartoful de consum, pentru a obţine la cuib
tuberculi cât mai mulţi şi mai mici.
- adaptarea sistemului de întreţinere cu un număr redus de treceri cu mijloace mecanice
pentru a se evita transmiterea virozelor prin ccontact (erbicidarea obligatorie şi folosirea de
pesticide cu efect remanent prelungit).
- irigarea obligatorie în zona de stepă şi silvostepă.
- protejarea culturilor prin insecticide din momentul răsăririi până la întreruperea
vegetaţiei. Se aplică 4 - 5 tratamente de combatere a afidelor la intervale de 12 - 14 zile din
momentul răsăririi plantelor.
- smulgerea şi eliminarea din loturile semincere a tuturor plantelor bolnave de viroze şi a
plantelor bolnave de înegrirea bazei tulpinii, începând de la înălţimea plantelor de 20 - 25cm (se
fac 2 - 3 eliminări la intervale de 10 - 15 zile, ultima eliminare în momentul înfloririi, când se
înlătură şi plantele netipice soiului).
- întreruperea vegetaţiei la avertizare (la circa 65 - 70 zile de la răsărire) (C. Draica, S.
Man, 1992), în funcţie de zborul masiv al afidelor. Întreruperea vegetaţiei se face la 10 - 12 zile
după ce s-a înregistrat ZMA, iar recoltarea tuberculilor după 15 - 20 zile de la întreruperea
vegetaţiei.
Durata totală de obţinere a materialului de plantat la cartof este de 8 - 9 ani. Pentru
scurtarea acestui interval s-au iniţiat tehnici de producerea materialului de plantat din meristeme,
obţinând un material absolut liber de viroze în 4 - 5 ani.
Cerinţele faţă de umiditate. Cartoful este una din plantele agricole foarte pretenţioasă faţă
de aprovizionarea continuă cu apă. Secetele, chiar de scurtă durată, dar şi excesul de apă chiar
temporar, au repercursiuni negative asupra creşterii plantelor şi deci asupra randamentelor care
se obţin, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Consumul specific are valori cuprinse între 167 - 659 (A. Alpatiev, 1954), în funcţie de
soi şi condiţiile pedoclimatice.
În perioada de la plantat la răsărit cartoful este mai puţin pretenţios faţă de apă (apariţia
colţilor la suprafaţa solului poate avea loc pe baza rezervelor de apă din tubercul). În această
perioadă excesul de apă limitează încolţirea şi poate duce la putrezirea tuberculilor.
După răsărire, până la tuberizare, lipsa apei din sol împiedică procesul de tuberizare sau îl
eşalonează rezultând tuberculi mai puţini, cu vârste diferite ceea ce duce la neuniformitatea
rezistenţei la vătămare. În această perioadă excesul de apă, mai ales asociat cu excesul de azot,
determină o creştere luxuriantă a vrejilor în detrimentul tuberizării (V.Bîrnaure). Lipsa
oxigenului devine factor limitativ al tuberizării şi deci al producţiei la cartof.
În faza de tuberizare intensă seceta micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind
perioada critică pentru apă a plantei. Lipsa pronunţată a apei duce la pieirea, în ordine, a
stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelor inferioare şi superioare.
Excesul de apă stânjeneşte creşterea tuberculilor iar tuberculii care se obţin au un
periderm cu o slabă rezistenţă la vătămare.
În perioada de maturare a tuberculilor, seceta poate provoca exportul substanţelor, deja
acumulate în tuberculi, în organele epigee. Solul se usucă şi nu permite recoltarea corectă a
cartofului cu combina. Indicele de separare a pământului de tuberculi înregistrează cele mai mari
valori (peste 85%) la o umiditate a solului cuprinsă între 16 - 24%.
În cursul perioadei de vegetaţie sunt necesari pentru cartof 250 - 400 mm precipitaţii, cu
o bună repartizare pe fazele de vegetaţie. Plantele de cartof au cea mai mare nevoie de apă la
înflorire. În această perioadă se cere o umiditate a solului de 85% din capacitatea capilară pentru
apă. Înainte şi după înflorire umiditatea optimă este de 70 - 75%. În general, cel mai mare
consum de apă se înregistrează între îmbobocire şi maturitate.
În cursul vegetaţiei ploile din luna iunie inflenţează, în primul rând, producţia soiurilor
timpurii, cele din iulie a soiurilor semitimpurii, iar cele din august a soiurilor târzii.
Cerinţele faţă de lumină. Cartoful are nevoie de multă lumină pentru a asigura
randamente ridicate. Nu suportă umbrirea. Din această cauză distanţele de plantare trebuie astfel
alese încât întreaga plantă să primească şi să intercepteze o cantitate cât mai mare de energie
luminoasă.
Pentru tuberizare, aşa cum s-a prezentat, durata scurtă de iluminare (ziua scurtă 10 -
12 ore) este cea mai favorabilă . Când durata zilei este mai mare de 14 ore stolonii se transformă
în lăstari. Acumularea substanţei uscate (creşterea tuberculilor) este însă mai intensă în zilele
lungi. Uniformitatea şi mărimea tuberculilor depinde de lungimea perioadei de tuberizare, adică
de durata perioadei de începere şi terminare a transformării stolonilor în tuberculi. Cu cât această
perioadă este mai scurtă, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime şi beneficiază de o
perioadă mai lungă de acumulare a substanţei uscate.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, datorită
particularităţilor sistemului radicular. Cele mai indicate pentru cultura cartofului sunt solurile
nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase, cu capacitate ridicată de aerisire, bine aprovizionate cu
humus, azot, fosfor, potasiu, calciu şi magneziu.
Luând în considerare textura solului, lucrările de pregătire a solului pentru cartof şi
lucrările de întreţinere a culturii pe timpul vegetaţiei s-a stabilit că însuşirile solului contribuie la
realizarea producţiei cu 77 % .
Elementul care determină gradul de favorabilitate al unui sol pentru cartof îl constituie
conţinutul acestuia în argilă.
Conţinutul optim de argilă al unui sol pentru cartof se cuprinde între 10 şi 30 % (ideale
sunt solurile care au în jur de 10 - 12 % argilă (N.Maxim). Cartoful asigură totuşi producţii
ridicate şi pe soluri mai grele, cum sunt solurile brune sau brun-roşcate, cu condiţia aplicării la
timp şi în condiţii optime a tuturor lucrărilor ce asigură afânarea şi aerisirea lor şi a unor doze
ridicate de gunoi de grajd.
Tasarea solului reduce foarte mult procucţia de tuberculi şi calitatea acestora. Cu cât solul
este mai greu, cu atât gradul de diminuare a randamentului, datorat tasării este mai mare. Prin
toate lucrările mecanizate din cultura cartofului trebuie să se evite cât mai mult tasarea solului.
Faţă de reacţia solului cartoful nu este pretenţios. El reuşeşte bine pe solurile uşor acide,
dar suportă şi un pH de 5 - 5,5. Nu sunt diferenţe prea mari de producţie între pH 5 şi 7,5.
Solurile pe care se cultivă în primul rând cartoful sunt cele aluviale, dar rezultate foarte
bune se obţin şi pe cernoziomuri sau solurile luvice, cu textură uşoară, din zonele foarte favorabil
climatic.
Solul are pentru cartof importanţă cu totul deosebită în zonarea culturii. M.Berindei şi
colab. (1967; 1972) au stabilit bazine specializate de cultură a cartofului, ponderea cea mai mare
în conturarea bazinelor revenind factorilor edafici (fig.3,1).
Prin zonarea cartofului în bazine specializate s-a descongestionat zona tradiţională,
mărind astfel spaţiul pentru producerea cartofului de sămânţă şi s-au asigurat condiţiile pentru
creşterea însemnată a producţiei medii la hectar (Gh. Bîlteanu, 1993).
La rândul său, cartoful este o foarte bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă şi
orzul de toamnă şi pentru culturile de primăvară. Cartoful recoltat în vară, până la 10 august, este
o plantă bună premergătoare pentru rapiţa de toamnă. De asemenea cartoful este o premergătoare
preferată pentru orzoaica de toamnă şi primăvară, după care această plantă asigură boabe de
calitate superioară pentru industria berei .
3.1.5.2 Fertilizarea.
Cartoful face parte din culturile agricole care consumă cantităţi mari de substanţe
nutritive şi reacţionează bine la îngrăşămintele organice şi minerale în toate zonele de cultură din
ţara noastră.
După diferiţi autori (I. Ahromenko, G. Remy, E. Handenburg), pentru o tonă de tuberculi
inclusiv producţia de vreji, cartoful consumă: 5 - 7 kg N; 1,3 - 2 kg P2O5; 6 - 8 kg K2O; 2,5 - 4,5
kg CaO; şi 1,3 - 2 kg MgO. Pentru culturile recoltate înainte de maturarea plantei (extratimpurii
sau timpurii) consumurile pentru o tonă de tuberculi sunt mult mai ridicare: 8 - 10 kg N, 3Kg
P2O5 şi 12 - 14 kg K2O ( V.Bîrnaure, M. Bălaşa).
Din consumul total de substanţe nutritive, în tubercul se reţin: N - 66%; P2O5 - 63,6% ;
K2O - 58,2 %; CaO - 7,9 %; MgO - 40 % (tabelul 3.6).
Tabelul 3.6
Repartizarea consumului de elemente nutritive pe componente
ale fitomasei la cartof
Recolta în kg
N P2O5 K2O CaO Mg
1 tonă tuberculi 3,2 1,4 6,0 0,3 0,6
0,4 tone vreji 1,2 0,6 3,4 3,2 0,8
Resturi după recoltare 0,4 0,2 0,9 0,3 0,1
Întreaga recoltă 4,8 2,2 10,3 3,8 1,5
În general, pentru o recoltă de 40 t/ha, necesarul de elemente nutritive se prezintă în
tabelul 3.7.
Tabelul 3.7
Necesarul de elemente nutritive pentru o producţie de 40 t/ha
Elemente NECESAR EXPORTĂ REVINE %
nutritive kg kg kg
N 190 130 60 70
P2O5 88 56 32 60
K2O 400 240 160 60
CaO 152 12 140 10
Mg 60 24 36 40
Dozele de gunoi de grajd care se administrează la cartof se cuprind între 20 şi 40 t/ha, iar M.
Berindei menţionează doza de 30t/ha ca optimă pentru toate condiţiile de climă si sol din ţara noastră.
Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi împrăştiat uniform pe întreaga suprafaţă.
Încorporarea în sol se face numai prin arătura de toamnă (vară).
Îngrăşămintele minerale prezintă în prezent o deosebită importanţă pentru sporirea producţiei de
cartof.Êle se folosesc pe toate tipurile de sol şi la toate soiurile de cartof, asigurând sporuri de producţie
egale şi de multe ori mai mari decât sporurile ce se asigură cu gunoiul de grajd.
În numeroşi ani, în numeroase experienţe, în condiţii pedoclimatice diferite (Braşov, Şercaia,
Suceava, Cluj, Oradea, Secuieni), sporul de producţie obţinut cu îngrăşăminte minerale s-a cuprins între
3,3 şi 8,8 t/ha (Ecaterina Constantinescu şi colab.,1969).
Pe solul brun-roşcat din Câmpia Română, la îngrăşarea cu azot şi fără fosfor s-au obţinut în anii
favorabili sporuri de recoltă de 10 t/ha, iar în anii mai puţin favorabili, sporuri de recoltă de 6 t/ha (Gh.
Bîlteanu, 1965).
Experimentând în 9 bazine specializate, situate în condiţii climatice diferite, într-un număr de 10
variante de fertilizare, W. Copony şi colab. (1982) obţin la trei soiuri de cartof datele din tabelul 3.9.
Tabelul 3.9
Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de cartof
(producţia medie de tuberculi)
Doze de îngrăşăminte Soiul Ostara Soiul Desirée Soiul Eba
kg/ha s.a.
N P2O5 K2O t/ha % t/ha % t/ha %
100 60 45 37,1 100 40,1 100 35,2 100
100 120 95 37,5 101 41,1 102 36,3 105
150 60 45 37,8 102 42,5 106 38,6 105
150 90 60 37,9 102 43,0 107 38,3 109
150 120 90 40,0 108 43,7 109 39,6 113
220 90 60 40,0 108 43,7 109 39,1 111
220 120 90 40,0 108 44,7 111 39,8 113
220 180 120 40,5 109 45,5 113 39,2 111
300 120 90 40,5 109 45,3 113 38,8 110
300 180 120 42,0 113 45,8 114 39,5 112
În general, în cultură neirigată, dozele economice de azot se cuprind între 120 -
150 kg/ha, raportul N : P : K fiind de 1 : 0,3 : 0,5. În condiţii ecologice favorabile, cu tehnologie
corespunzătoare se obţin 50 - 60 t/ha fără irigaţie. În cultură irigată doza economică de azot se
cuprinde între 150 - 200 kg/ha cu raportul N : P : K de 1 : 0,6 : 1.
În toate zonele de cultură a cartofului din ţara noastră, îngrăşămintele fosfatice şi potasice
trebuie încorporate în sol sub arătura de bază. Îngrăşămintele azotate se încorporează primăvara,
la pregătirea solului pentru plantat.
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot se poate face şi în două etape: o parte din doză la
pregătirea terenului pentru plantat sau odată cu plantatul, iar restul dozei în vegetaţie după
tuberizarea cartofului.
Administrarea unei părţi din îngrăşămintele minerale localizat, concomitent cu plantarea
cartofului, la distanţa de 5 - 7 cm de rănd şi mai adânc decât adâncimea de plantare, constituie o
măsură deosebit de importantă pentru o mai bună valorificare a elementelor nutritive
(G.F. Linnik, 1959). Fertilizarea localizată constituie în acelaşi timp o măsură prin care dozele de
îngrăşăminte se reduc cu circa 30 %.
Pentru îngrăşărea localizată se folosesc numai îngrăşăminte granulate complexe, cu
raport echilibrat între azot, fosfor şi potasiu.
Amendamentele pentru corectarea acidităţii solului nu se administrează direct culturii de
cartof, întrucât se favorizează apariţia râiei comune, boală care aduce prejudicii tuberculilor, mai
ales sub aspect calitativ.
3.1.5.4 Plantarea.
Cartoful se înmulţeşte prin tuberculi. Pentru a înlătura efectele dăunătoare ale procesului
de degenerare, materialul pentru plantare se produce continuu după o schemă bine stabilită. În
zona foarte favorabilă reînoirea materialului de plantat (,,sămânţa,,) se realizează în cicluri
trienale, în zona favorabilă bienale, iar în zona de câmpie, favorabilă soiurilor timpurii, anual.
Tuberculii de cartof pentru plantare nu trebuie să fie infectaţi de viroze sau alte boli
(mană, putregai uscat). De asemenea, se cere ca în timpul păstrării tuberculii de sămânţă să nu
încolţească. Valoarea biologică a tuberculilor pentru plantare este determinată de starea lor
sanitară si de starea fiziologică (incubaţia să nu fie în stadiu avansat).
În vederea plantării este necesară o pregătire corespunzătoare a materialului de plantat,
pregătire care constă în:
Sortarea tuberculilor şi calibrarea acestora constituie o măsură esenţială pentru realizarea
unei distribuţii uniforme pe teren (fără goluri şi duble) şi la densitatea optimă stabilită, prin
plantarea mecanizată. Calibrarea se realizează pe grupe de soiuri, în funcţie de forma
tuberculilor.
În timpul procesului de sortare se elimină manual toate impurităţile, precum şi tuberculii
bolnavi sau cu vătămări mecanice mari.
Dacă din recolta obţinută nu se poate asigura materialul de plantare necesar, se recurge la
secţionarea tuberculilor, în două, a celor din calibrul II sau în mai multe bucăţi a celor mai mari
(4 - 8, în funcţie de mărime).
Secţionarea tuberculilor în cantităţi mari de,,sămânţă,, se poate face mecanizat, fiind
realizată în acest scop o maşină cu randament de 6 - 10 t/oră. Maşina este pevăzută cu dispozitiv
care tratează tuberculii secţionaţi cu praf de cretă (10 kg/t) în amestec cu un fungicid (3 - 4 kg/t),
pentru prevenirea infecţiilor în sol cu boli de putrezire (M.Berindei, 1985).
Incolţirea tuberculilor de sămânţă înainte de plantare constituie un procedeu introdus în
practică de mult timp şi în prezent are importanţă aproape exclusivă pentru culturile de cartof
destinate consumului extratimpuriu şi timpuriu şi chiar pentru consumul de vară.
Prin încolţirea tuberculilor de cartof se asigură o plantare mai timpurie,o grăbire a
răsăririi plantelor, tuberizarea mai timpurie şi randamente mai ridicate .
Rezultatele experimentale obţinute de M. Berindei (tabelul 3.10) pun în evidenţă
posibilitatea producerii cartofului pentru consum timpuriu (1 - 10 iunie) practic în toată ţara,
producerea pentru consumul extratimpuriu fiind localizată în bazinele specializate din sud (Gh.
Bîlteanu, 1993).
Tabelul 3.10
Influenţa încolţirii tuberculilor pentru sămânţă înainte de plantare
asupra producţiei, recolta 1 - 10 iunie (medie pe 3 ani )
Variante Caracal Ştefăneşti Târgu Secueni-
experimentale Argeş Mureş Roman Braşov Suceava
t/ha % t/ha % t/ha % t/ha % t/ha % t/ha %
Tuberculi 16,9 100 13,9 100 7,6 100 9,9 100 6,3 100 7,9 100
neîncolţiţi
Tuberculi 21,9 130 17,8 128 16,0 210 14,9 150 11,4 180 17,3 219
încolţiţi
În tehnica ce se aplică pentru realizarea încolţirii cartofilor se disting următoarele etape
succesive:
- tratamentul cu formalină are drept scop prevenirea îmbolnăvirii şi se face prin
scufundarea sacilor sau a coşurilor cu tuberculi, timp de 5 minute, într-o soluţie de concentraţie
de 0,5 % (1 litru formalină 40 % la 80 l apă). Tuberculii scoşi din soluţie se aşează în grămezi şi
se ţin acoperiţi cu prelate timp de două ore, pentru sudaţie. După aceea, se întind pentru uscare şi
se aeriseşte încăperea.
- preîncolţirea (forţarea pornirii colţilor) se face prin aşezarea tuberculilor în grămezi de
circa 40 cm înălţime, la întuneric şi la o temperatură de 15 - 18C, timp de 8 - 10 zile până când
colţii au 1 - 2 mm lungime.
- încolţirea propriu-zisă (forţarea creşterii colţilor) se realizează în încăperi, în condiţii de
lumină naturală sau artificială şi cu posibilitatea de aerisire. Pentru aceasta, tuberculii se aşează
în lădiţe cu capacitatea de 15 - 20 kg, iar acestea se grupează în stive câte 10 - 15. Tuberculii se
ţin pentru încolţire, la o temperatură de 12 - 14C, timp de 20 - 45 zile.
În timpul procesului de încolţire se elimină toţi tuberculii cu colţi filoşi, se schimbă din 7
în 7 zile poziţia lădiţelor în stive pentru a obţine o încolţire uniformă şi se menţine în încăpere o
umiditate ridicată a aerului prin aşezarea unor vase cu apă sau prin stropirea tuberculilor. La
sfârşitul acestei etape tuberculii trebuie să prezinte colţi scurţi, de 15 - 20 mm lungime şi
8 - 10 mm grosime.
Pentru a obţine o răsărire uniformă şi mai rapidă cu câteva zile înainte de plantare,
tuberculii pentru sămânţă din soiurile care asigură consumul toamnă-iarnă se pot preîncolţi. Cu
circa 8 - 10 zile îninte de plantare se crează, la întuneric, condiţii care să determine pornirea
colţilor în vegetaţie şi care, până la plantare, să atingă 2 - 3 mm. La această lungime, colţii nu se
rup la plantarea mecanizată (Gh. Bîlteanu, 1993).
Epoca de plantare. Cartoful se plantează timpuriu în primăvară. Colţii pornesc în
vegetaţie şi cresc la temperatura de 6 - 7C, iar rădăcinile cresc la temperaturi şi mai scăzute
(4 - 5C). Momentul plantării este determinat de zvântarea solului până la adâncimea de plantare
plus 3 - 4 cm, astfel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului şi plantat fără tasări,
fără a se forma felii de sol umed sau bulgări.
Plantarea timpurie conduce la creşterea randamentelor la cartof, dar şi la o serie de alte aspecte,
biologic deosebit de importante: stoloni mai scurţi, tuberizare mai timpurie, tuberculi mai
uniformi ca mărime.
De regulă, condiţiile optime pentru plantarea cartofului se înregistrează la jumătatea
lunii martie în zonele din sud şi Câmpia Banatului, în ultima decadă a acestei luni în zona
colinară şi la începutul lunii aprilie în zona foarte favorabilă din punct de vedere climatic (zona
submontană şi depresiunile intramontane).
Cartoful încolţit, destinat consumului timpuriu se plantează în zona nisipurilor din
Oltenia între 5 si 15 martie şi până la 25 martie în restul bazinelor specializate (V. Bîrnaure,
1979). M.Berindei menţionează că întârzierea plantării la cartoful încolţit cu 15 zile din
momentul când terenul se zvântă şi se poate lucra mecanic, atrage după sine reducerea producţiei
de tuberculi cu 5,8 - 7,8 t/ha .
Durata de plantare a cartofului trebuie să fie cât mai scurtă. La depăşirea duratei de
6 - 8 zile în zona de câmpie, de 10 - 12 zile în zona favorabilă climatic şi de 15 - 18 zile în zona
foarte favorabilă se înregistrează scăderi semnificative de producţie (V. Bîrnaure).
Densitatea culturii este una din componentele cele mai importante ale randamentului.
Densitatea la cartof este în funcţie de particularităţile soiurilor, condiţiile de climă şi sol, de
scopul culturii şi de mărimea tuberculilor.
În general, trebuie reţinut că nu mărimea tuberculilor pentru plantat determină producţia
de cartof, ci densitatea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la
hectar. Astfel, tuberculii mari, în comparaţie cu tuberculii mai mici produc un număr mai mare
de tulpini şi deci densitatea de plantare va fi mai mică.
Când se plantează tuberculi mai mici, atunci se va mări şi densitatea, pentru a se asigura
un număr mai mare de tulpini şi deci o suprafaţă de asimilaţie mai mare (tabelul 3.l1. şi 3.l2)
Tabelul 3.l1
Calibrul, numărul de lujeri iniţiali şi numărul de tuberculi
în cuib la câteva soiuri de cartof
Soiul Calibrul (mm) Numărul de lujeri Numărul de
iniţiali tuberculi în cuib
Ostara 30 - 45 3-4 7-8
45 - 55 4-5 9 - 10
Super 30 - 45 4-5 14 - 15
45 - 55 6-7 16 - 18
Desiree 30 - 45 4-5 8 - 10
45 - 55 5-6 11 - 12
Tabelul 3.l2
Numărul de tuberculi /hectar şi masa tuberculilor în kg/ha în funcţie
de calibrul acestora şi numărul de tulpini /ha.
Calibrul Numărul de tuberculi /ha ( kg tuberculi la ha )
pentru un număr de tulpini date
180 000 200 000 220 000 300 000
28/35 51 400 57 140 62 900 85 700
(3,5 tulpini) 1 450 1 600 1 750 2 380
35/45 32 700 36 370 40 000 54 500
(5,5 tulpini) 1 800 2 000 2 200 3 030
45/55 24 000 26 670 29 300 40 000
(7,5 tulpini) 2 400 2 700 2 900 4 000
Tabelul 3.l3
S-a pus în evidenţă faptul că cea mai mare producţie de tuberculi se obţine la o densitate
de 230 - 280 mii tulpini principale (lujeri) la hectar.
În funcţie de scopul culturii densităţile recomandate sunt prezentate în tabelul 3.l3. În
cazul în care se folosesc la plantat tuberculi tăiaţi, densitatea de plantare se măreşte, întrucât
numărul de ochi pe bucăţile de tubercul este mai mic decât la un tubercul întreg.
Cantitatea de tuberculi la hectar. Între calibrul tuberculilor (diametrul transversal),
masa acestora şi numărul de tulpini care se formează pe plantă există o strânsă corelaţie. Cu cât
acest diametru este mai mic cu atât numărul de tuberculi care intră într-un kg este mai mare, iar
numărul de tulpini care se formează pe plantă este mai mic.
La plantare se vor folosi în această situaţie un număr mai mare de tuberculi (vezi tabelul
3.l3).
Distanţa între rânduri. Obişnuit cartoful se plantează între rânduri la distanţa de
70 - 75 cm. S-au practicat şi se practică şi distanţe mai mici, de 50 - 60 cm, pentru soiurile
extratimpurii şi timpurii la care se execută un plantat semimecanizat.
Problema distanţei între rânduri a fost mult discutată în ultimele două decenii în
principalele ţări cultivatoare de cartof în Europa. Analizând situaţia distanţei dintre rânduri la
cartof pe plan european şi experimentând în ţara noastră în 18 localităţi cu condiţii de sol şi climă
variate, în cultură irigată şi neirigată, un colectiv de 14 autori de la Institutul de Cercetare şi
Producţie a Cartofului (1978) ajung la concluzia că mărirea distanţei între rânduri de la 70 cm la
80 cm, păstrând densitatea de plantare optimă, nu modifică producţia de tuberculi la hectar.
Autorii care s-au ocupat de această problemă recomandă mărirea distanţei la 75 cm şi ulterior la
80 cm, pe măsura adaptării sistemei de maşini folosită în tehnologia de cultivare (Gh. Bîlteanu,
1993)
În condiţii de irigare (zona de stepă şi silvostepă) cele mai mari producţii la hectar se
realizează la densitatea de 60 - 75 mii cuiburi la hectar şi la distanţa între rânduri de 60 - 70 cm
(tabelul 3.14).
Tabelul 3.14
Influenţa distanţei între rânduri, asupra producţiei la cartoful irigat
(I. Neguţi, W. Copony, 1978)
Densitatea Distanţa între Tuberculi Diferenţa % din varianta 45 mii
(cuiburi / ha ) rânduri (cm) (t/ha) (t/ha) pl/ha, 70 cm între
rânduri
60 43,1 -3,8 92
45 000 70 46,9 Mt 100
80 46,4 -0,5 99
90 40,1 -6,8 86
60 46,4 -0,5 99
60 000 70 50,8 3,9 108
80 45,4 -1,5 97
90 43,1 -3,8 92
60 50,6 3,7 108
75 000 70 50,6 3,7 107
80 47 0,1 100
90 45,9 -1,0 98
În zonele de stepă şi silvostepă creşterea distanţei între rânduri la peste 70 cm lasă solul
neacoperit de vegetaţie cu consecinţe nefavorabile culturii cartofului din cauza arşiţelor şi
temperaturilor ridicate specifice acestor zone. La distanţe mai mici se crează în cultură un
microclimat prin acoperire, ferind solul de acţiunea directă a razelor solare (Gh. Bîlteanu, 1993).
Tabelul 3.15
Relatia dintre distanţa între rânduri suprafaţa bilonului, şi adâncimea
teoretică de lucru ( cm ).
Distanţa Suprafaţa
între bilonului(cm2)
rânduri
600 700 900
70 8,5 10,0 13,0
75 8,0 9,5 12,0
90 7,0 8,0 10,0
Tabelul 3.16
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din culturile de cartof
Erbicidul Substanţa Buruieni combătute Perioada Doza (pc)
activă aplicării
Afalon 50SC Linuron Dicotile şi unele monocotile anuale preemergent 2,0 l/ha
DualGold 960EC Metolaclor Monocotile anuale preemergent 1 -1,5 l/ha
Linurex 50SC Linuron Dicotile şi unele monocotile anuale ,, 2 - 4 l/ha
Frontier Forte S-dimetenamid Monocotile anuale şi unele dicotile ,, 0,8-1,4 l/ha
anuale
Sencor 70WG Metribuzin Dicotile şi monocotile anuale ,, 0,7-1,2kg/ha
Stomp 330EC Pendimetalin Monocotile anuale şi uele dicotile ,, 5 l/ha
Fusilade Forte EC Fluazifopbutil Costrei (20 – 25cm înălţime) postemergent 1,5 l/ha
Leopard 5EC Quizalofopetil Agropyron repens(până la 20cm), postemergent 1,5-2 l/ha
Sorghum halepense(15-25cm)
Targa Super 5EC Quizalofopetil Monocotile perene postemergent 0,7-1,0 l/ha
Pe terenurile infestate cu pir sau costrei, după răsărirea cartofilor, indiferent de faza de
creştere, dar în momentul când costreiul (Sorghum halepense), are 15 - 35 cm, sau pirul târâtor
(Agropyron repens) şi pirul gros (Cynodon dactylon) au 10 - 15 cm, se administrează unul din
erbicidele: Fusilade super, Gallant, Targa în cantitate de 2 - 3 l/ha pentru combaterea costreiului
sau 4 - 6 l/ha pentru combaterea pirului.
Buruienile dicotiledonate, ca şi cele monocotiledonate perene se combat în anul anterior
culturii de cartof, după recoltarea plantei premergătoare (cereale păioase), cu erbicidul Roundup
(glyphosate) în cantitate de 8 - 10 l/ha.
Pe terenurile nisipoase, unde, plantatul se face direct cu bilon înalt, dacă nu au răsărit
buruieni nu se mai execută lucrarea de rebilonare şi deci erbicidele se aplică fără această lucrare.
Combaterea buruienilor din culturile de cartof nu este în totalitate asigurată prin lucrările
şi erbicidele menţionate mai sus. Din această cauză nu se exclud din timpul vegetaţiei lucrarile
manuale selective, după cum nici smulgerea eventualelor buruieni care apar mai târziu, în a doua
parte a verii.
Dintre boli, mana cartofului (Phytophtora infestans) este aceea care aduce cele mai mari
pagube culturii cartofului. Boala afectează suprafaţa de asimilaţie până la distrugerea ei în timp
foarte scurt şi afectează sau chiar compromite producţia de tuberculi.
În combaterea manei în afara măsurilor fitotehnice de prevenirea atacului, sunt folosite şi
măsuri chimice, care se efectuează la avertizare cu diferite substanţe, pe bază de mancozeb
(Dithane, Mancoplus, Triziman M - 2,5 kg /ha), chlorothalonil (Bravo 720, Dorimat, Fongil Fl. -
3 l / ha ), cupru + mancozeb + zineb (Cuprosan 311, Super D - 5 kg / ha), oxiclorură de cupru
(Cupravit, Coprarex, Cuprocure), sau alte produse admise.
Dăunătorul cel mai periculos pentru culturile de cartof este gândacul de Colorado
(Leptinotarsa decemlineata), care poate determina reducerea producţiei de tuberculi cu
25-43%. Pentru combatere se foloseşte o gamă largă de produse, între care se reţin:
organoclorurate (Lindatox 3PP, PEB+Lindan 5+3PP s.a.), organofosforice (Triclorfon,
Dipterex), carbamice (Carbaril) sau pe bază de piretroizi de sinteză (Decis, Ripcord, Fastac,
Karate).
Irigarea. Cartoful este una din culturile care reacţionează la irigare mai bine decât
oricare plantă de cultură. Sporul de productie pe mm de apă dat prin irigare se cuprinde în zona
de sud a ţării, între 30 şi 120 kg/ha (sfecla de zahăr, 40 - 110 kg ; porumb, 8 - 20 kg; grâu,
4 - 14 kg ; soia, 3 - 6 kg).
Consumul de apă se diferenţiază între soiurile aflate în cultură în funcţie de perioada lor
de vegetaţie. Soiurile timpurii au un consum total de apă de 320 - 450 mm, soiurile semitimpurii
şi semitârzii 450 - 550 mm, iar soiurile târzii 550 - 650 mm.
În cultura cartofului sunt favorabile udările la intervale mai scurte, mai ales în faza de
creştere a tuberculilor, pe această cale asigurând-se reducerea temperaturilor în sol, la suprafaţa
solului şi la nivelul părţii epigee.
Ca tehnică de udare la cartof este indicată irigarea prin aspersiune, metodă care asigură
reducerea normelor de udare, mărirea umidităţii relative a aerului, micşorarea temperaturii
aerului şi îmbunătăţirea pe această cale a condiţiilor de vegetaţie ale plantelor de cartof (Vl.
Ionescu-Şişeşti , 1982).
Elementele regimului de irigare pentru cultura cartofului în zona de stepă şi silvostepa de
sud a ţării se prezintă în tabelul 3.16.
Tabelul 3.17
Elemente ale regimului de irigare la cartof
ZONA
Stepă (sud, vest şi est) Silvostepă (sudul ţării)
Faza de vegetaţie Număr Norma de Plafonul Număr Norma de Plafonul
udări udare minim udări udare minim
3 3
( m /ha ) ( m /ha )
Formarea tuberculilor 3-4 300-450 50% IUA 2 - 3 300-400 50% IUA
Creşterea tuberculilor 4-5 350-500 70% IUA 4 - 5 350-400 70% IUA
Pentru cartoful timpuriu irigarea are mai mică importanţă, deoarece acesta se recoltează
înainte de instalarea perioadelor de secetă din lunile de vară. Pe solurile nisipoase din sudul
Olteniei la cartoful timpuriu se administrează 2 - 3 udări în anii cu precipitaţii normale sau
3 - 4 udări în anii săraci în precipitaţii, cu o normă de udare de 250 m3/ha (Alisa Marinică, 1981).
3.1.5.6 Recoltarea.
Recoltarea cartofului constituie una dintre cele mai importante activităţi, de calitatea acesteia
depinde materializarea eforturilor pentru obţinerea unor randamente ridicate şi de calitate.
Lucrarea de recoltare mecanizată trebuie pregătită prin întreaga tehnologie de cultivare a
cartofului şi chiar prin lucrările de pregătirea solului şi de întreţinere care se fac la planta
premergătoare.
Stabilirea momentului optim la care trebuie recoltaţi cartofii se apreciază, în primul rând,
după destinaţia pe care o au tuberculii.
În culturile de cartof destinate obţinerii materialului de plantat, la stabilirea momentului
de recoltare se ţine seama, pe de o parte, de dinamica de creştere a tuberculilor, iar pe de altă
parte, de perioada zborului maxim al afidelor (vectorii virusurilor). Pe aceste loturi la maximum
10 zile de la data când se înregistrează zborul maxim al afidelor se întrerupe vegetaţia prin
distrugerea vrejilor, mecanic (MTV, sau CSU+EI) sau chimic (Reglone, 3 l/ha; Trifanex L, 30
l/ha; Purivel, 4 kg/ha). Recoltarea are loc după 15 - 20 de zile de la întreruperea vegetaţiei, timp
în care tuberculii suberifică şi ating ,,maturitatea tehnică,, (coaja nu se exfoliază, stolonul îşi
pierde turgescenţa, tuberculul se desprinde uşor de stolon, iar pe secţiune are aspect de zvântat)
(Gh. Bîlteanu , 1993).
Culturile de cartof destinate consumului timpuriu, se recoltează atunci când tuberculii au
atins mărimea comercială, adică cel putin 30 g (peste 200 - 250 g/cuib). Recoltarea se face
manual, treptat, pe măsură ce se realizează valorificarea tuberculilor.
La culturile de cartof destinate consumului de vară, toamnă, iarnă, faza de maturitate tehnică
corespunde când vrejii sunt uscaţi în proporţie de circa 70%. Creşterea în masă a tuberculilor de
cartof se încheie înainte de uscarea totală a vrejilor. Se atinge în această fază maturitatea
fiziologică a tuberculilor şi cea mai mare producţie la hectar. Recoltarea nu se face însă în
această fază de maturitate, întrucât coaja nu aderă bine de pulpă şi se produc numeroase vătămări
mecanice la recoltare. Din această cauză recoltarea se face la maturitatea tehnică. Între
maturitatea fiziologică şi maturitatea tehnică producţia scade cu 5 - 7% (M.Berindei).
Maturarea naturală a tuberculilor de la căderea (îngălbenirea) vrejilor până la maturarea tehnică
(de recoltare) se desfăşoară într-o perioadă lungă de timp. Prin întreruperea vegetaţiei pe cale
mecanică sau chimică, această perioadă se reduce cu 9 - 23 zile. Întreruperea vegetaţiei atrage
după sine o serie de avantaje pentru cultura cartofului: creşterea rezistenţei tuberculilor la
vătămare; reducerea infectării tuberculilor cu boli de putrezire; prevenirea îmburuienării până la
recoltare, fenomen frecvent după căderea vrejilor; oprirea trecerii bolilor din partea epigee în
tuberculi, asigurându-se o păstrare a acestora cu pierderi reduse; îmbunătăţirea calităţii chimice
şi tehnologice ale tuberculilor în raport cu destinaţia producţiei (G.W. Burton, 1966).
Stabilirea corectă a momentului de recoltare a tuberculilor de cartof are importanţă deosebită
asupra infecţiei cu putregai umed pe timpul păstrării.
Momentul recoltării după distrugerea vrejilor se poate pune în evidenţă prin frecarea cu
degetul mare a unei probe de tuberculi din fracţia 45 - 60 mm, cu o presiune de circa 2 daN/cm2.
Dacă proporţia tuberculilor care nu se exfoliază este peste 90% atunci se poate începe recoltatul.
Recoltarea mecanizată a cartofului cu combina reprezintă metoda cea mai rapidă şi
economică. Pentru recoltatul cu combina se cer însă îndeplinite mai multe condiţii, între care
menţionăm: amplasarea culturii cartofului numai pe soluri uşoare şi mijlocii (până la 20%
argilă) ; evitarea tasării solului prin toate lucrările mecanice care se execută; plantarea cartofului
la adâncime redusă şi uniformă; solul să fie fără bulgări şi curat de buruieni; vrejii să fie distruşi
mecanic sau chimic; în momentul recoltării umiditatea solului sa fie de 16 - 24 %, pentru a se
realiza o separare cât mai bună a tuberculilor de pământ ; o recoltare economică se realizează
când producţia de tuberculi este mai mare de 25 - 30 t/ha iar în masa de tuberculi se găseşte până
la 15 - 20 % pământ.
Cartoful se poate recolta şi cu maşina E - 649, MSC - 1, MSC - 2 sau alte utilaje destinate
acestui scop
După recoltare tuberculii trebuiesc transportaţi imediat la centrele de preluare unde se
separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi), cu ajutorul unor instalaţii pentru
separarea impurităţilor (ISIC - 30), în componenţa cărora intră şi maşina de presortare (MP - 1),
după care sunt trecuţi prin instalaţiile de calibrare (MCC - 60).
– componenţa ploidică:
- diploide (2x)
- poliploide (3x;4x)
După semănat glomerulele de sfeclă, puse în condiţii de germinare, absorb circa 120%
apă din masa lor.
Pregătirea patului germinativ pentru semănat prezintă o importanţă deosebită pentru
sfecla de zahăr. Glomerulele acoperite cu pământ, absorb repede apa din sol, o reţin şi o cedează
lent ajutând în acest fel germenele pentru a trece peste o eventuală perioadă de secetă. La o
temperatură a solului de 7-10C, în condiţii de umiditate corespunzătoare, răsărirea are loc după
12-15 zile.
Din sămânţă porneşte mai întâi radicela care, cu vârful de creştere, saltă căpăcelul
glomerulei. După ce rădăcina este fixată în sol şi poate absorbi substanţele nutritive,
cotiledoanele apar la suprafaţa solului, înverzesc şi încep asimilaţia. Când glomerula nu a fost
bine fixată în sol, cotiledoanele ies afară din pământ împreună cu ea.
La soiurie plurigerme apar 2-3 plante sau chiar mai multe dintr-o glomerulă. Pentru
creşterea şi tuberizarea normală a corpului sfeclei este necesar să rămână doar o singură plantă
de unde rezultă necesitatea efectuării răritului. Pentru realizarea numărului optim de plante la
unitatea de suprafaţă interesează numărul glomerulelor care germinează şi nu numărul de
germeni ce se pot obţine dintr-o glomerulă.
Faza de germinaţie constituie pentru sfecla de zahăr o perioadă critică, mai ales pe timpul
în care cotiledoanele ies afară din seminţe şi străbat stratul de sol pentru a ajunge la lumină
(etapa obscură a plăntuţei).
În acest timp, planta în creştere trăieşte numai pe seama puţinelor substanţe de rezervă
aflate în sămânţă. Din această cauză, la sfecla de zahăr trebuie acordată o atenţie deosebită
asigurării condiţiilor de germinare şi adââncimii semănatului. În caz contrar, până la ieşirea la
suprafaţă, plantele dispar sau dacă răsar, sunt slabe, fiind uşor distruse de paraziţi.
După răsărit, când apare prima şi a doua pereche de frunze adevărate, plantele devin mai
robuste şi trec de această perioadă critică din ciclul lor de vegetaţie. La 7-10 zile de la răsărit,
rădăcina ajunge la 15-25 cm adâncime şi are o masă de numai 0,5-2 g faţă de frunze care ating
5-10 g (G. Venturi, 1981). Până la rărit rădăcina pătrunde în sol până la 35-40 cm.
După răsărire până la începutul tuberizării rădăcinii este nevoie de o perioadă de
60-75 zile, calendaristic în condiţiile ţării noastre, de la jumătatea lunii aprilie până la sfârşitul
lunii iunie.
În această fază planta îşi formează sistemul radicular şi sistemul foliar de bază. Până în
fenofaza de îngroşare, rădăcina diferenţiază o structură primară urmată de o structură secundară
şi terţiară.
Pe parcursul acestei faze de vegetaţie rădăcina creşte în lungime, pivotul ajungând la
sfârşitul fazei la 150-200 cm adâncime, iar masa lor totală dacă ajunge la 80-100 g (G. Venturi,
1981).
Rădăcinile laterale se întind până la 100 cm (în diametru), cele din orizontul arat sunt mai
subţiri şi au rol principal în asigurarea plantei cu elemente nutritive, pe când cele adânci se
dezvoltă sub formă de cordoane şi extrag apa din straturile profunde ale solului. Rădăcinile de
sfeclă prezintă un număr foarte mare de perişori absorbanţi, chiar şi în straturile mai adânci.
Rezultă necesitatea asigurării sfeclei de zahăr cu soluri care au orizontul A adânc şi uşor
penetrabil.
Tot în această fază, planta îşi formează primele 20-30 (40) de frunze, care la sfârşitul
fazei au o masă de 400-500 g. Frunzele iau naştere din meristemele conului de creştere al
epicotilului şi au o creştere nedeterminată. Practic, declanşarea apariţiei şi creşterilor de frunze
începe imediat după răsărire în acelaşi timp cu apariţia primelor două frunze adevărate.
Primele frunze apar sub formă de perechi, apoi ca frunze solitare, formarea lor
continuând în primul an pâână la instalarea temperaturilor scăzute din iarnă. Frunzele care apar
la începutul acestei faze au o suprafaţă mai mică şi o durată de creştere redusă, intră în
senescenţă chiar pe timpul acestei faze. Următoarele 10-20 frunze au limbul cel mai dezvoltat
(300-400 cm²), cu o perioadă de creştere de 40-50 de zile şi cu o activitate fotosintetică de 80 -
120 zile.
Tabelul 3.1.Raportul procentual dintre rădăcină şi frunze(după Gh. Olteanu) % din masă
Perioada Rădăcina Frunzele
1 iunie 11 89
1 iulie 32 68
1 august 50 50
1 septembrie 67 33
20 septembrie 73 27
20 octombrie 77 23
Intervalul normal de apariţie a două frunze este de 2,5-3 zile. În funcţie de nivelul
aprovizionării cu azot, în exces sau în deficit, acest interval se reduce la 1,5-2 zile sau se măreşte
la 4-5 zile, cu consecinţe negative pentru sfecla de zahăr.
Numărul frunzelor este variabil, fiind influenţat de particularităţile soiului, condiţiile de
mediu, momentul efectuării răritului, densitatea culturii, aprovizionarea cu apă şi elemente
nutritive.
Raportul dintre masa aparatului foliar şi masa rădăcinii nu este constant pe parcursul
perioadei de vegetatie, el variind de la 1 : 0,2 pâână la 1 : 2 chiar 1 : 3-4 (tabelul 3.1).
Această variaţie a raportului masă foliară/rădăcină se datorează faptului că în primele
faze de vegetaţie creşterile înregistrate de aparatul foliar, ca rată zilnică de acumulare, sunt mai
mari decât cele pe care le înregistrează rădăcina pe de-o parte, iar pe de altă parte, spre sfârşitul
perioadei de vegetaţie aparatul foliar intră în faza de senescenţă, în timp ce rădăcina îşi continuă
creşterea.
Faza de îngroşare (tuberizare) a corpului sfeclei de zahăr se desfăşoară în cursul lunilor
iulie-august (60-70 de zile) şi se caracterizează prin creşterea intensă a rădăcinii în grosime şi
masă şi continuarea creşterii suprafeţei de asimilaţie.
Primele frunze apărute la începutul fazei anterioare se îngălbenesc şi dispar. În condiţii
bune de vegetaţie, indicele suprafeţei foliare poate ajunge la sfârşitul lunii iulie la 6-7.
Această fază de vegetaţie reprezintă, pentru sfecla de zahăr, o perioadă critică în ceea ce
priveşte consumul de elemente nutritive (în iulie pentru azot, în august pentru fosfor şi potasiu) şi
apă. Astfel, dacă la începutul fazei, corpul sfeclei de zahăr are un diametru de 1,5-3 cm şi o masă
de 30-80 g (50g), ajunge la sfârşitul acestei faze la un diametru de 7-13 cm şi o masă de 400-
850 g sau mai mult. Creşterea are loc prin dezvoltarea în corpul sfeclei a structurii terţiare,
procesul fiind numit tuberizarea corpului sfeclei de zahăr.
Din punct de vedere anatomo-morfologic şi botanic, termenul de rădăcină, cu care este
denumit organul în care se depozitează zaharoza, este impropiu. Aceasta deoarece ,,corpul
sfeclei,, (botanic rizocaulă) rezultă din concreşterea a trei părţi ale plantei şi anume: a
epicotilului, hipocotilului şi a rădăcinii propriu-zisă.
Epicotilul (coletul, capul) este partea superioara a corpului sfeclei de zahăr pe care sunt
inserate frunzele în primul an de vegetaţie şi tijele florale în anul al doilea. Coletul reprezintă în
general 4-8% din lungimea corpului sfeclei şi 15-20% din masa acestuia. Coletul creşte afară din
pământ şi este delimitat în partea inferioara de inserţia frunzelor celor mai de jos (primele
formate).
Coletul poate fi plat, conic sau rotund. Este porţiunea cea mai săracă în zaharoză şi cu un
conţinut ridicat de factori melasigeni, motiv pentru care coletul nu se industrializează ci se separă
la recoltare împreună cu frunzele prin operaţiunea denumită decoletare.
Hipocotilul (gâtul) este porţiunea cuprinsă între limita inferioară de inserţie a frunzelor şi
partea superioară de inserţie a celor două rânduri de rădăcini secundare. Zona hipocotilă
reprezintă circa 5-10% din lungimea corpului sfeclei şi circa 25-30% din masa acestuia.
Rădăcina propriu-zisă este partea cea mai dezvoltată a corpului sfeclei pentru zahăr,
reprezentând 80-90% din lungime şi circa 50-60% din masă, apreciată până în punctul unde
diametrul ei scade sub 1 cm.
Rădăcina sfeclei pentru zahăr prezintă de-a lungul ei două şanţuri opuse, numite şi şanţuri
zaharifere, mai mult sau mai puţin accentuate şi spiralate, din care pornesc rădăcinile laterale.
Morfologic, corpul sfeclei pentru zahăr prezintă o mare variabilitate. S-a constatat că
există o anumită corelaţie între aspectul exterior al rădăcinilor de sfeclă de zahăr şi calitatea
tehnologică a acestora. Astfel, pentru aprecierea calităţii tehnologice a sfeclei se pot folosi câţiva
indicatori ai aspectului exterior: indicatorul coletului sfeclei, indicatorul de formă şi indicatorul
de diametru.
O altă particularitate a rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr o reprezintă poziţionarea
coletului faţă de nivelul solului. Întâlnim astfel :
- rădăcini profunde, cu coletul de cele mai multe ori conic şi care se află în intervalul de
până la 5 cm faţă de nivelul solului;
- rădăcini normale al căror colet este poziţionat în intervalul 5-10 cm;
- rădăcini cu tendinţa de creştere epigee al căror colet se află la peste 10-15 cm de la
nivelul solului;
- rădăcini cu creştere epigee al căror colet se află la peste 20 cm;
Între poziţionarea şi forma coletului şi caracteristicile economico-productive ale
rădăcinilor există o legătură care se referă la faptul că, atunci câând este mai mult ieşită din sol,
rădăcina este mai mare şi are un conţinut mai scăzut de zaharoză.
Asupra poziţionării rădăcinii şi coletului, o mare importanţă o are modul în care a fost
executată arătura. La o arătură superficială de 12-15 cm, s-a evidenţiat prezenţa unui strat
puternic tasat la 17 cm, care a provocat o creştere puternic epigee a corpului sfeclei de zahăr.
În ultima fază de vegetaţie care se parcurge în luna septembrie-octombrie (35-50 zile),
are loc acumularea intensă a zaharozei. La sfârşitul lunii august, prima decadă din septembrie,
substanţa uscată este acumulată în proporţie de 85-90%, iar zaharoza în proporţie de 60%-70%.
În această fază creşterea masei rădăcinii este mai puţin intensă, frunzele se usucă în ritm
mai accelerat şi cad. Se constată o acumulare intensă de zaharoză, care continuă până când
temperaturile coboară la 5-6C.
Zaharoza se depozitează în cantităţi mai mari în celulele parenchimatice din apropierea
fasciculelor liberiene, în aşa-zisele pungi cu zahăr. Deoarece numai celulele din vecinătatea
fasciculelor de vase sunt pline cu zharoză, cu cât sfecla are mai multe inele de vase şi deci
parenchimuri interfasciculare mai reduse cu atât ea are un conţinut mai mare de zaharoză. În
corpul sfeclei de zahăr se diferenţiază 8-12 inele (conţinut în zaharoză 17,5%), în timp ce la
sfecla furajeră numai 3-6 inele (conţinut în zaharoză 8-10%).
În zonele centrale, parenchimul fiind mai dezvoltat este mai sărac în zaharoză, către
exterior conţinutul este de asemenea mai scăzut deoarece fasciculele şi parenchimul aferent
formându-se mai târziu au avut la dispoziţie o durată mai scurtă pentru acumularea zaharozei.
Conţinutul cel mai ridicat se găseşte în parenchimul inelelor 3-6.
S-a constatat că există o anumită corelaţie între conţinutul în zaharoză şi dimensiunile
(diametrul şi masa) corpului sfeclei de zahar (tabelul 3.2).
Densitatea plantelor la recoltare influenţează în mare măsură mărimea rădăcinilor sfeclei
de zahăr şi respectiv valoarea lor tehnologică.
Tabelul 3.2
Conţinutul în zahăr al sfeclei, în funcţie de diametrul şi masa rădăcinii
(după Gh. Rizescu)
Diametrul rădăcinii Masa medie % zahăr
(cm) (g)
Dinamica de creştere a plantelor de sfeclă pentru zahăr, pe tot timpul vegetaţiei, din
primul an, se prezintă în tabelul 3.3.
Cunoaşterea acestei dinamici de creştere prezintă interes deosebit în stabilirea
itinerariului tehnic al acestei culturi, respectiv aplicarea îngrăşămintelor şi a irigaţiei.
Tabelul 3.3
Dinamica de creştere a sfeclei de zahăr pe tot parcursul vegetaţiei
Masa unei plante verzi %rădăcină % frunze
Data Din care din masa din masa Conţinutul
analizelor Totală rădăcină frunze totală totală în zahăr
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Sfecla pentru zahăr este una din plantele de
cultură cu mare plasticitate ecologică. Ea asigură rezultate bune în producţie, atât în regiunile
unde perioada utilă din timpul verii este de numai 4 luni, cât şi în regiuni unde durata de
vegetaţie se poate prelungi la 9-11 luni. În unele regiuni (California, sudul Italiei) sfecla pentru
zahăr se seamănă şi în luna decembrie sau mai devreme şi se recoltează în octombrie anul
următor. Unei perioade de vegetaţie mai lungi a sfeclei pentru zahăr îi corespund o producţie şi o
calitate mai ridicată (Gh. Bîlteanu, 1993).
În ţara noastră perioada de vegetaţie a sfeclei pentru zahăr durează 160 - 170 zile, în zona
umedă şi răcoroasă şi 200 - 210 zile în zona secetoasă şi caldă (Z.Stănescu,1968)
Faţă de căldură sfecla este o plantă mezotermă. În primul an de cultură, suma
temperaturilor medii zilnice se cuprinde la sfecla de zahăr între 2400 - 2900C, cu o medie
zilnică de 15,3C (tabelul 3.4)
Tabelul 3.4
Asigurarea necesarului biologic de resurse termice pentru sfecla de zahăr
în anul I de vegetaţie (>0C)
Fenofaza Temperatura Suma temperaturilor Suma acumulărilor
zilnică
Semănat - răsărit minimum 4 - -
Formarea aparatului foliar 10,7 650 650
Îngroşarea rădăcinilor 18,8 1150 1800
Acumularea zahărului 16,5 600 - 1000 2400 - 2600
Media anuală 15,3 - -
Cerinţele faţă de temperatură se diferenţiază în funcţie de fenofaza pe care o parcurge
planta. Din tabel se remarcă, că în general, sfecla pentru zahăr pentru formarea substanţelor de
constituţie (celuloza) are nevoie de o temperatură a mediului ambiant mai ridicată decât pentru
formarea glucidelor (zaharozei) cu moleculă mică. Formarea ţesuturilor frunzelor, în special a
celor asimilatorii (bogate în proteine), necesită o temperatură sensibil mai mică decât pentru
formarea ţesuturilor parenchimatice de depozitare. În zona temperată sfecla de zahăr asigură
randamente ridicate la temperaturi medii zilnice de 23 - 26C, dar conţinut ridicat în zaharoză
realizează la temperaturi medii zilnice de 17 - 23C.
După semănat, germinaţia glomerulelor începe la temperaturi de 3C dar cu o viteză de
germinare redusă. Din această cauză semănatul este bine să se facă când în sol se înregistrează
temperaturi de 5-6C .
Pentru a răsări sfecla pentru zahăr are nevoie de 110 - 130C. Durata în care se realizează
răsărirea, la o aprovizionare normală cu apă, diferă în funcţie de nivelul temperaturilor care se
înregistrează: la temperaturi de 3-5C sfecla răsare în circa 22 zile, la temperaturi de 9-10C
răsărirea are loc după 9 zile, iar la temperaturi de 15-16C răsare numai după 4 zile.
S-a stabilit că plantele care au răsărit în primele 5 zile de la debutul acesteia, asigură 73%
din producţia de sfeclă pentru zahăr şi 56% din densitatea plantelor la recoltare, în timp ce
plantele care răsar după 5 zile contribuie la realizarea producţiei cu numai 27%, iar a densităţii
plantelor cu 44%.
Temperaturi mai mici de 4C în cursul răsăritului şi în faza de cotiledoane stânjenesc
vegetaţia plantei, iar temperaturile de -2C până la -4C produc degerarea cotiledoanelor.
Plantele cu 6-10 frunze pot suporta însă geruri de până la -8C.
După răsărirea plantelor până la începutul tuberizării, când are loc creşterea în lungime a
sistemului radicular şi formarea aparatului foliar de bază, sfecla pentru zahăr solicită temperaturi
medii de 10 - 15C.
În perioada tuberizării rădăcinii (lunile iulie şi august), când începe formarea ţesuturilor
parenchimatice de depozitare, plantele de sfeclă pentru zahăr au cerinţele cele mai mari faţă de
temperatură, solicită temperaturi medii de 18 - 19C, iar suma temperaturilor pentru această
etapă este în jur de 1200C.
Temperaturile ideale pentru această perioadă sunt cele de 23 - 26C cu condiţia ca
noaptea să nu coboare sub 20C. Aceste temperaturi ideale trebuie însă să fie asociate cu
satisfacerea ideală a nevoilor de apă şi lumină ale plantei.
La temperaturi ridicate din punct de vedere biologic se poate aprecia că sfecla pentru
zahăr este o plantă deosebit de rezistentă. Astfel, frecvent în sudul ţării la nivelul solului s-au
înregistrat temperaturi mai mari de 45C (în anul 1988 chiar 60C), fenomen care nu a provocat
modificări ireversibile în fiziologia plantelor. Totuşi aceste temperaturi ridicate reduc cu peste
40% nivelul productiv al plantelor şi influenţează negativ valoarea lor tehnologică.
În etapa de acumulare intensă a zaharozei, lunile septembrie şi octombrie, când se
acumulează 30 - 40% din cantitatea totală de zaharoză, temperaturile medii cele mai favorabile
sunt cele de 16 - 17C, dar cu condiţia unor valori mai ridicate în timpul zilei (21 - 22C) şi mai
scăzute în timpul nopţii (9 - 12C). Pentru această perioadă suma temperaturilor medii zilnice
este de circa 1000C.
Acumularea zaharozei încetează practic la temperaturi mai mici de 6C.
Semincerii de sfeclă de zahăr parcurg perioada de vegetaţie cu 1800C. Cele mai mari
producţii se obţin când în timpul plantării butaşilor temperatura este de 5 - 6C (C. Cojocaru,
1951). Temperatura scăzută la plantare şi după plantare contribuie la vernalizarea plantelor şi în
consecinţă la un grad mai mare de lăstărire. Temperaturile de 15 - 20C în perioada înfloririi
asigură condiţii corespunzătoare fecundării. Vremea rece în faza formării şi dezvoltării
embrionului favorizează apariţia de lăstari floriferi la plantele pentru cultură industrială
(Z. Stănescu).
Faţă de umiditate sfecla pentru zahăr este o plantă care are cerinţe deosebite pe tot
parcursul perioadei de vegetaţie. Necesarul de apă al sfeclei de zahăr este ridicat. Astfel, pentru
1kg substanţă uscată sintetizată şi depozitată (rădăcină + frunze), consumă între 350 - 600 kg
apă, în funcţie de zona de cultură, textura solului, aprovizionarea cu elemente nutritive.
Consumul de apă al sfeclei pentru zahăr este condiţionat puternic de o serie de factori de
mediu de care trebuie să se ţină seama la înfiinţarea culturilor. Aceştia sunt: intensitatea
luminoasă - creşterea intensităţii luminoase influenţează în plus consumul de apă; umiditatea
atmosferică - scăderea acesteia conduce la creşterea consumului de apă; densitatea culturii -
creşterea numărului de plante pe unitatea de suprafaţă influenţează în plus consumul de apă. Dar,
chiar la o densitate mai mare, ca urmare a unui grad mai ridicat de acoperire a solului cu frunze,
consumul de apă se reduce dacă nu intervin alţi factori; starea de aprovizionare cu elemente
nutritive a solului este un factor de vegetaţie care produce o variaţie direct proporţională a
consumului de apă.
Consumul de apă zilnic şi lunar este diferit de-a lungul perioadei de vegetaţie (tabelul
3.5).
Tabelul 3.5
Consumul mediu zilnic de apă (mm) al unei culturi de sfeclă pentru zahăr
pe parcursul vegetaţiei în anul I (zona de stepă)
Luna Consumul zilnic Consumul lunar Procente din total
Aprilie 1,8 54,0 7,2
Mai 2,4 74,4 9,9
Iunie 4,8 144,0 19,3
Iulie 6,3 195,3 26,1
August 5,2 161,2 21,6
Septembrie 2,7 81,0 10,8
Octombrie 1,2 37,2 5,1
Media/total 3,49 747,1 100
Sfecla de zahăr pentru a intercepta peste 1300 MJ/m², în cursul perioadei de vegetaţie,
are nevoie de 1000 - 1150 ore de strălucire a soarelui.
Pe faze de vegetaţie, plantele tinere nu agreează o intensitate luminoasă ridicată, deoarece
aceasta afectează activitatea fotosintetică a cloroplastelor care nu sunt încă ajunse la maturitate.
În perioada creşterii sistemului radicular şi formarea aparatului foliar, sfecla pentru zahăr are
nevoie de lumină intensă iar pentru acumularea zaharozei solicită o intensitate luminoasă mai
slabă.
Solul. Într-un mediu climatic determinat solul, prin însuşirile sale, influenţează în mod
deosebit recolta la sfecla pentru zahăr. Trebuie să nu se piardă din vedere faptul că la sfecla
pentru zahăr întreaga producţie care ne interesează în primul an de vegetaţie se formează în
pământ şi că rădăcina cere în sol condiţii deosebit de favorabile respiraţiei, creşterii şi
înmagazinării zahărului (Gh.Bîlteanu, 1993).
Sfecla pentru zahăr având un sistem radicular puternic dezvoltat şi profund, cu o mare
capacitate de respiraţie, cu un consum ridicat de apă şi hrană, are nevoie de soluri profunde, bine
structurate şi aerate, bogate în humus şi elemente nutritive.
Toate însuşirile solului influenţează atât randamentul la sfecla de zahăr, cât şi valoarea
tehnologică a rădăcinilor.
Din punct de vedere al texturii cele mai bune sunt solurile luto-nisipoase cu 17-20%
argilă deoarece: se lucrează uşor în intervale mai largi de umiditate, permiţând o bună pregătire a
solului în primăvară; nu se compactează, făcând posibil recoltatul mecanizat fără pierderi;
asigură o bună pătrundere a apei în sol datorită permeabilităţii specifice.
Solurile grele, tasate, cu conţinut ridicat de argilă şi exces temporar sau permanent de
umiditate, chiar dacă sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive, sunt improprii acestei culturi
deoarece pe aceste soluri creşterea rădăcinilor este stâânjenită, rădăcinile tind să crească în afara
solului, ramificate, contorsionate, cu calitate tehnologică foarte scăzută.
În prezent se cunosc însă măsuri fitotehnice care pot asigura condiţii favorabile pentru
creşterea rădăcinilor de sfeclă pentro zahăr şi pe soluri mai grele.
Solurile uşoare (nisipoase), cu conductibilitate termică şi hidrică mare, sunt de asemenea
improprii, datorită pierderilor rapide a apei şi căldurii. Cultivarea sfeclei pe aceste terenuri are
drept consecinţă reducerea dimensiunilor rădăcinilor şi acumularea substanţelor proteice peste
limitele normale în colet şi rădăcină şi, în ultimă instanţă, o reducere masivă a purităţii sucului
celular.
Solurile trebuie să fie structurate pentru a asigura un echilibru aero-hidric corespunzător
necesar dezvoltării normale a rădăcinilor de sfeclă. Porozitatea totală a solurilor cultivate cu
sfeclă de zahăr să fie cuprinsă între 48 - 60%, din care porozitate capilară 30 - 36%.
Solurile repartizate sfeclei pentru zahăr să fie bogate în humus, peste 2,5% şi să nu
conţină materie organică nedescompusă (gunoi de grajd sau resturi vegetale), deoarece aceasta
favorizează putrezirea rădăcinilor de sfeclă.
De asemenea rezervele de fosfor, potasiu să fie mari şi sub formă uşor accesibilă. Sfecla
nu este indicat să fie cultivată pe terenuri cu un conţinut mai mic de 3 mg P2O5/100 g sol.
Reacţia solului, este o altă însuşire de care trebuie să se ţină seama la amplasarea sfeclei
de zahăr. Sfecla preferă soluri cu un pH cuprins între 6,5 - 8. Solurile cu pH sub 6,5 (uşor
acid,acid) pot provoca strangularea plăntuţelor şi favorizarea atacului ciupercilor care duc la
putrezirea acestora şi carenţe de fosfor, calciu şi magneziu. Solurile cu pH peste 8 determină
fixarea borului în complexul absorbant şi se ajunge la carenţa borului.
Amplasarea sfeclei pentru zahăr pe solurile care întrunesc cel mai mare număr de puncte
de bonitare constituie un element de cea mai mare importanţă pentru o producţie ridicată de
rădăcini (tabelul 3.7).
Tabelul 3.7
Producţia de sfeclă de zahăr în funcţie de gradul de favorabilitate al solului
(V. Popescu, 1986)
Note de bonitare Realizarea
Clasa de favorabilitate (puncte) producţiei (%)
I - foarte favorabilă 81 - 100 100
II - favorabilă 61 - 80 74
III - mediu favorabilă 41 - 60 49
IV - puţin favorabilă 21 - 40 23
V - nefavorabilă 0 - 20 -
Sfecla de zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi, în primul rând din cauza atacului de
boli şi dăunători.
În funcţie de gradul de infestare cu nematozi revenirea sfeclei pe acelaşi teren se face
după 4 - 8 ani. Monocultura cu sfeclă produce şi ,,oboseala solului,, prin apariţia carenţei de bor,
prin acumularea unor compuşi toxici în sol, prin înmulţirea buruienilor specifice
Sfecla pentru zahăr nu trebuie cultivată după rapiţă, muştar sau alte plante din familia
Cruciferae, după plante din familia Chenopodiaceae, sau după ovăz deoarece acestea sunt atacate
de aceeaşi specie de nematozi de care este atacată sfecla de zahăr (Heterodera schachtii).
Se cer evitate ca premergătoare floarea-soarelui, leguminoasele anuale şi perene, întrucât
aceste specii măresc rezerva biologică de Bothynoderes punctiventris, Phoma betae, Pytium spp.,
Fusarium spp. (A. Doncilă şi colab., 1990).
3.2.5.2 Fertilizarea.
Sfecla pentru zahăr este una din plantele agricole care consumă cantităţi mari de
substanţe nutritive şi care reacţionează foarte puternic atâât la îngrăşămintele organice, cât şi la
cele minerale.
Numeroase cercetări au pus în evidenţă faptul că sfecla de zahăr consumă, pentru
realizarea unei recolte corespunzătoare capacităţii ei productive, cele mai mari cantităţi de
substanţe nutritive dintre toate plantele de care se ocupă fitotehnia (Gh. Bîlteanu, 1993).
Astfel, o sinteză după diverse publicaţii întocmită de D. Soltner (1990) (citat de Gh.
Bîlteanu), pune în evidenţă consumul de elemente nutritive înscrise în tabelul 3.9.
Tabelul 3.9
Cantitatea de elemente nutritive folosită de sfecla de zahăr
pentru o tonă de substanţă verde
Componentele biomasei kg elemente pentru o tonă de substanţă brută
N P2O5 K2O Na2O CaO MgO
Rădăcină 1,0-1,5 0,7-0,9 1,8-2,2 0,6-0,8 0,4-0,6 0,4-0,6
Frunze 3,0-3,5 1,0-1,5 4,0-6,0 2,0-2,5 1,0-2,0 1,0-2,0
Total 4,0-5,0 1,7-2,4 5,8-8,2 2,6-3,3 1,4-2,6 1,4-2,6
Repartizate pe luni de vegetaţie, cele mai mari cantităţi de elemente nutritive sunt
utilizate de sfecla de zahăr astfel : azotul în lunile iunie, iulie şi august (80%); fosforul şi potasiul
în iulie, august şi septembrie (73%,respectiv 77%) (tabelul 3.11).
Azotul se consumă în cea mai mare parte în perioada când sfecla pentru zahăr îşi
formează aparatul foliar, respectiv în perioada când raportul între frunze şi rădăcină se păstrează
în favoarea frunzelor. Spre toamnă este mai ridicat consumul de fosfor şi potasiu decât cel de
azot, deoarece aceste două elemente au un rol important în depunerea zahărului.
Tabelul 3.11
Valoarea procentuală a consumului de elemente nutritive
pe parcursul vegetaţiei sfeclei de zahăr în anul I (%)
Elementul LUNA
V VI VII VIII IX
Azot 2,5 23 48 9 17,5
Valori Fosfor 1,5 15 41 16 26,5
lunare Potasiu 1,5 13,5 46 17 22
Calciu 2,0 12 52 15 19
Magneziu 2,0 19 42 7 30
Azot 2,5 25,5 73,5 82,5 100
Valori Fosfor 1,5 16,5 57,5 73,5 100
cumulate Potasiu 1,5 15,0 61,0 78,0 100
Calciu 2,0 14,0 66,0 81,0 100
Magneziu 2,0 21,0 63,0 70,0 100
Când azotul este dat unilateral, excesul se manifestă şi la cantităţi sub 100 kg N/ha. Dacă
la fertilizare se asigură raporturi de 1 : 0,6 : 0,6 se poate da azot, fără să apară în exces, până la
150 - 160 kg/ha. Pentru producţii mari de sfeclă sunt necesare cantităţi de 200 - 220 kg/ha, iar
raportul cu celelalte elemente nutritive trebuie să fie de 1 : 1 : 1.
Fosforul este utilizat de sfecla de zahăr mult mai eficient decât celelalte culturi de câmp,
gradul de recuperare din îngrăşăminte fiind de pâână la 30% (în timp ce celelalte culturi, cu
excepţia cartofului, nu depăşesc 15 - 20%).
Fosforul este elementul esenţial al existenţei materiei vii, fiind prezent în toate reacţiile
biochimice care au loc în celulele vii.
Cultura de sfeclă de zahăr este de neconceput fără folosirea îngrăşămintelor cu fosfor.
Fosforul favorizează dezvoltarea rădăcinilor tinere, contribuie la îmbunătăţirea calităţii sfeclei şi
la îmbogăţirea conţinutului de zahăr, accelerează creşterea şi maturitatea plantelor. Fosforul
asigură o bună asimilare a azotului şi intervine ca un factor esenţial în timpul acumulării
zaharozei furnizând energia necesară sintezei zaharozei şi respectiv transportului şi depozitării
acesteia.
Nivelul optim de aprovizionare a solului cu fosfor pentru sfecla de zahăr este de
8 - 10 mg P2O5/100 g sol (Al. Pascu, 1980).
Insuficienţa fosforului întârzie creşterea plantei, masa rădăcinilor scade şi se înregistrează
o reducere a conţinutului de zaharoză. Plantele de sfeclă sunt mai sensibile la insuficienţa
fosforului la începutul vegetaţiei, atunci câând sistemul lor radicular este încă puţin dezvoltat şi,
în consecinţă, explorează o masă de sol insuficientă pentru asigurarea cerinţelor în acest element.
Insuficienţa de fosfor la începutul vegetaţiei determină o întâârziere a dezvoltării plantelor,
întârziere ce nu mai poate fi compensată şi care conduce la o reducere a randamentului. Frunzele
capată o culoare verde întunecată, iar dacă insuficienţa se accentuează, marginea se înconjoară
de o culoare roşcată foarte caracteristică (Gh. Bîlteanu, 1993).
Carenţa de fosfor se constată frecvent la sfecla de zahăr pe solurile cu mai puţin de
4 - 5 mg P2O5 la 100 g sol uscat (18 - 22 ppm) (Cr. Hera, 1980).
La exces de fosfor, rădăcinile au o structură mai consistentă, fără să-şi piardă însă din
calitate şi se maturizează mai repede, fapt ce determină reducerea producţiei.
Un număr de 2504 experienţe efectuate în Germania demonstrează efectul fosforului
asupra producţiei de rădăcini la sfecla de zahăr, asupra conţinutului de zahăr şi asupra producţiei
de zahăr pe hectar (tabelul 3.13) (Gh. Bîlteanu, 1993).
Tabelul 3.13
Acţiunea fosforului asupra producţiei şi conţinutului de zahăr la sfecla de zahăr
Îngrăşăminte Rădăcini % de zahăr Zahăr
(t/ha) (t/ha)
NK. 35,8 17,7 6,34
NK + 40 kg/ha P2O5 37,9 18,3 6,94
NK + 60 kg/ha P2O5 38,9 18,9 7,35
NK + 90 kg/ha P2O5 40,1 19,7 7,90
NK +120 kg/ha P2O5 41,1 19,7 8,09
Potasiul are şi el rol deosebit în creşterea normală a sfeclei pentru zahăr şi la obţinerea
unor cantităţi mari de zahăr. Asimilarea fosforului este influenţată de prezenţa potasiului care
intervine în procesul de esterificare. În lipsa potasiului esterificarea decurge mai lent din care
cauză şi sinteza celorlalte combinaţii organice este stâânjenită. Potasiul intervine în reglarea
proprietăţilor hidrofile ale coloizilor, legând o cantitate importantă de apă, ceea ce măreşte
rezistenţa plantei la secetă.
Prezenţa potasiului în plantă imprimă acesteia o rezistenţă mai mare la condiţiile
nefavorabile de mediu şi la atacul bolilor.
Dintre cele trei elemente NPK, cererea de potasiu este mai importantă în cantitate şi
intensitate. Cerinţa ridicată în potasiu rezultă din rolul jucat de potasiu în sinteza glucidelor şi în
transferul lor spre rădăcină.
Insuficienţa de potasiu se manifestă pe soluri cu mai puţin de 16 mg K2O la 100 g sol
uscat (Cr.Hera,1980). Insuficienţa potasiului duce la o dezvoltare necorespunzătoare a rădăcinii
sfeclei de zahăr, o sensibilitate mărită a plantei faţă de boli şi secetă, precum şi o degradare
generală a calităţii rădăcinii.
La exces de potasiu frunzele plantelor de sfeclă cresc puternic, în detrimentul rădăcinii.
Borul este unul din elementele cu activitate biocatalizatoare avâând efecte favorabile
asupra creşterii plantelor de sfeclă.
Insuficienţa borului se constată mai frecvent în cultură neirigată, pe cernoziomuri şi
aluviuni cu reacţie neutră sau alcalină şi în anii cu precipitaţii reduse în a 2-a jumătate a lunii
iulie şi prima jumătate a lunii august. Carenţa de bor provoacă îngălbenirea frunzelor tinere şi
uscarea vârfului acestora, iar într-o fază mai avansată este afectat tot centrul rozetei de frunze,
frunzele pier iar pulpa coletului de sub frunze se brunifică şi se necrozează. Resutul coletului şi
centrul rădăcinii putrezeşte, boala ,,putrezirea inimii sfeclei,, dar în acelaşi timp are loc şi
,,putrezirea uscată a vârfului rădăcinii,,.
Ambele procese de putrezire se datorează pieirii meristemelor apicale şi instalării pe
ţesuturile depreciate şi moarte a unui complex de paraziţi (Phoma, Pythium, Rhizoctonia,
Fusarium).
Carenţa de bor se previne prin aplicarea de îngrăşăminte cu bor în sol în doze de
1,5 - 3 kg/ha bor (8,5 - 17 kg/ha acid boric sau 13 - 26 kg/ha borax), în acelaşi timp cu
îngrăşămintele cu azot, fosfor şi potasiu. O diminuare a carenţei de bor se obţine prin fertilizare
extraradiculară cu soluţii de acid boric 0,05 - 0,1% (Cr. Hera, Z. Borlan).
Molibdenul este implicat în metabolismul azotului, activând reacţia nitrat-reductazei.
Lipsa molibdenului blochează nitrat-reductaza, prima enzimă din lanţul de reducere a nitraţilor,
iar în frunze se acumulează cantităţi mari de azot nitric apărând semne de fitotoxicitate.
Molibdenul poate fi blocat la nivelul soluţiei solului de către o fertilizare în exces cu azot.
Carenţa de molibden duce la o marmorare a frunzelor şi a nervurilor acestora. Lipsa
molibdenului se înlătură prin administrarea de molibdat de amoniu în cantitate de 1 - 2 kg sa/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor. Sfecla de zahăr recţionează foarte bine, pe tote solurile, atât
la îngrăşămintele organice cât şi la cele minerale.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ foarte important pentru sfecla de zahăr, deoarece el
acţionează pozitiv nu numai prin substanţele nutritive, dar şi prin îmbunătăţirea condiţiilor fizice
şi biochimice ale solului.
În experienţe executate de ICDA Fundulea (1964) s-au obţinut sporuri la producţia de
rădăcini de până la 11,4 t/ha, iar la producţia de zahăr până la 1,78 t/ha (tabelul 3.14).
În condiţii de irigare, la Mărculeşti (Bărăgan), gunoiul de grajd a determinat un spor de
producţie de 15,9 t/ha (Al.Pascu).
Gunoiul de grajd asigură sporuri de producţie administrat atât fermentat, cât şi mai puţin
fermentat sau nefermentat. Totuşi, experienţe efectuate la fabrica de zahăr de la Arad
(Gh.Olteanu) au evidenţiat că la doze mai ridicate (30 t/ha), gunoiul fermentat este superior
gunoiului nefermentat, depăşindu-l pe acesta din urmă printr-un spor de 3,6 t/ha rădăcini şi
0,62 t/ha zahăr (Gh.Bîlteanu,1993).
Tabelul 3.14
Influenţa gunoiului de grajd asupra producţiai la sfecla de zahăr (t/ha)
Cantitatea de gunoi folosită şi sporurile de producţie
Staţiunea şi solul 20 t/ha 30 t/ha 40 t/ha
rădăcini zahăr rădăcini zahăr rădăcini zahăr
Braşov,sol aluvial-lăcoviştit 5,9 1,27 7,3 1,5 7,9 1,7
Tg.Mureş, sol aluvial 3,4 0,6 5,5 1,1 9,0 1,8
Lovrin, cernoziom freatic 5,6 0,8 4,3 0,8 7,6 1,4
Fundulea,cernoziom mediu 9,2 - - - 11,4 -
levigat
Obligatoriu gunoiul de grajd se încorporează în sol sub arătura de vară sau de toamnă.
Încorporat pe timpul iernii efectul lui se reduce substanţial şi adeseori rădăcinile ramifică.
Gunoiul de grajd se administrează prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa.
Îngrăşămintele minerale. Fertilizarea minerală a sfeclei de zahar constituie o măsură
fitotehnică esenţială pentru creşterea producţiei de rădăcini şi zahăr.
Stabilirea cantităţilor de elemente nutritive, necesare a fi aplicate într-un an de cultură, la
sfecla de zahăr prezintă o importanţă deosebită, în realizarea unor randamente ridicate cantitativ
şi calitaiv.
Dozele de azot, fosfor şi potasiu, ca şi la alte culturi, se asigură în funcţie de recolta care
se doreşte, de consumul specific şi de aprovizionarea solului în aceste elemente.
Sfecla de zahăr, din necesarul total de azot de care are nevoie, 36% şi-l procură din
îngrăşăminte, iar restul de 64% din azotul existent în sol.
Orientativ se prezintă în tabelul 3.15 dozele de elemente nutritive pentru cultura sfeclei
de zahăr, în funcţie de volumul recoltei şi de asigurarea solului cu aceste elemente (Cr.Hera,
Z.Borlan).
În condiţiile din ţara noastră, sfecla de zahăr reacţionează, la fertilizarea minerală, prin
sporuri mari de recoltă pe toate solurile pe care se cultiva, atât în cultură neirigată, cât şi în
condiţii de irigare.
Tabelul 3.15
Dozele de N,P,K la sfecla de zahăr, în funcţie de recolta scontată (Rs)
şi de asigurarea potenţială a solului
Recolta scontată N kg/ha la indicele de azot (IN)
(Rs) (t/ha) 2,0 3,0 4,0 5,0 6,0
30 126 107 92 83 78
40 164 145 130 121 116
50 196 177 162 153 148
60 223 204 189 180 175
70 246 227 212 203 198
P2O5 kg/ha când PAL este de : ppm P
Rs t/ha 20 30 40 50 60
30 66 62 59 57 56
40 90 85 82 80 79
50 110 105 102 101 100
60 129 124 121 119 118
70 145 140 138 136 135
K2O kg/ha când KAL este de : ppm K
Rs t/ha 60 80 100 120 140 160 180 200
30 94 78 65 55 48 42 37 34
40 120 104 91 81 74 68 63 60
50 140 124 111 101 94 88 83 79
60 155 139 127 117 109 103 99 95
70 168 152 139 129 122 116 111 108
PAL în ppm P 0,229 = mg P2O5 la 100 g sol
KAL în ppm K 0,12 = mg K2O LA 100 g sol
Fertilizarea organo-minerală. Sfecla de zahăr reacţionează foarte bine când
îngrăşămintele organice şi minerale se administreză împreună. Gunoiul de grajd îmbunăntăţeşte
condiţiile fizice şi biologice ale solului şi satisface cerinţele plantelor în elemente nutritive tot
timpul verii şi spre toamnă. Îngrăşămintele minerale au efect imediat, asigurâând plantelor de
sfeclă condiţii optime de nutriţie chiar de la începutul vegetaţiei. În plus, azotul şi fosforul din
îngrăşămintele chimice creează condiţii mai bune pentru mineralizarea gunoiului de grajd
(Gh.Bîlteanu, 1993).
În condiţiile din ţara noastră este acceptată ca optim pentru sfecla de zahăr cantitatea de
20 - 30 t/ha gunoi de grajd. S-au evidenţiat sporuri importante câând, împreună cu gunoiul, se
administrează 50 - 60 kg/ha azot şi 40 kg/ha fosfor.Pe cernoziom mediu levigat (Fundulea)
Cr.Hera (1978) recomandă 30 t/ha gunoi de grajd, împreună cu 34 kg/ha azot şi 82 kg/ha fosfor.
Epoca de administrare îngrăşămintelor minerale. În litertura de specialitate se găsesc
diferite recomandări asupra momentului când trebuie administrate îngrăşămintele minerale la
sfecla de zahăr. Astfel, se disting posibilităţile: numai sub arătura de bază; sub arătură şi
primăvara înainte de semănat şi odată cu semănatul; sub arătură, înainte de semănat şi în timpul
vegetaţiei (Gh.Bîlteanu, 1993).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează obligatoriu înainte de efectuarea
arăturii de bază (vara sau toamna), prin împrăştiere uniformă pe întreaga suprafaţă. Dacă sunt
administrate peste arătură şi încorporate în sol prin lucrări superficiale, aceste îngrăşăminte nu
sunt valorificate de sfecla de zahăr decât în mai mică măsură.
Diferiţi autori recomandă administrarea azotului fie fracţionat, jumătate toamna -
jumătate primăvara, fie numai primăvara la pregătirea patului germinativ, fie primăvara la
pregătirea patului germinativ si la prima praşilă şi a doua praşilă, fie localizat odată cu semănatul
sau la semănat şi a doua praşilă.
Prin fertilizarea localizată există posibilitatea realizării unor sporuri importante de
producţie, concomitent cu reducerea dozelor de azot administrate.
Pregătirea patului germinativ pentru sfecla de zahăr în cea mai mare parte trebuie
realizată din toamnă, prin lucrări ale arăturii cu grapa cu discuri prevăzută cu lamă nivelatoare.
Se recomandă ca sfecla de zahăr din punct de vedere al pregătirii terenului să fie considerată ca o
,,cultura de toamnă,, astfel încât în primăvară să fie executată o singură lucrare pentru pregătirea
patului germinativ.
Pregătirea patului germinativ pentru sfecla de zahăr trebuie să asigure: eliminarea
microdenivelărilor care s-au creat în urma lucrărilor anterioare; obţinerea unui pat germinativ
foarte uniform, pentru a realiza plasarea echidistantă a seminţelor în plan orizontal şi vertical;
formarea imediat sub nivelul de îngropare a seminţei a unui strat de sol mai compact, care să
asigure prin capilaritate, ascensiunea apei din straturile imediat următoare; formarea la suprafaţa
solului (peste sămânţă) a unui strat superficial afânat cu agregate de sol care să împiedice
formarea crustei (Al. Pascu, Gh.Gârniceanu, 1990).
Primăvara patul germinativ se pregăteşte pentru semănat printr-o singură lucrare cu
combinatorul, prevăzut cu organe active care mobilizează solul până la adâncimea de 4 cm.
Erbicidele se administrează şi se încorporează în sol concomitent cu această lucrare pe stratul de
sol de 4 cm. Folosirea primăvara a grapei cu discuri constituie pentru răsărirea plantelor de sfeclă
de zahăr unul din cele mai mari neajunsuri şi una din cele mai mari greşeli în cultura acestei
plante.
Tabelul 3.20
Influenţa densităţii plantelor la sfecla de zahăr în cultură irigată
asupra producţiei de rădăcini (Gh. Ştefan, 1977)
Densitatea plantelor Mărculeşti - Bărăgan Valu lui Trăian (Constanţa)
Rădăcini t/ha Diferenţa t/ha Rădăcini t/ha Diferenţa t/ha
60000 73,9 -6,6 68,2 -2,0
80000 77,1 -3,4 68,9 -1,3
100000 80,5 martor 70,2 martor
120000 77,4 -3,1 69,2 -1,0
Tabelul 3.21
Distanţa pe rând între seminţele de sfeclă de zahăr, în funcţie de
capacitatea de germinaţie şi gradul de monogermie (Z.Stănescu, 1974)
Sămânţa Germinaţia Monogermie Distanţa de semănat
(%) (%) pe rând, cm
Calibrată 73 - 80 70 - 80 4-6
Drajată 75 - 85 80 - 90 5-8
Monogermă genetic,drajată 80 - 90 90 - 100 8 - 18
3.2.5.6 Recoltarea.
Activitatea de recoltare, transport şi prelucrare a sfeclei de zahăr trebuie foarte bine
organizată pentru a reduce cât mai mult posibil pierderile de zahăr.
Stabilirea momentului de recoltare prezintă unele greutăţi, din cauză că planta are o
perioadă lungă de depunere a zahărului, iar semnele exterioare nu marchează pragul după care
întârzierea recoltatului ar influenţa negativ producţia. Momentul recoltării trebuie de fapt să
coincidă cu maturitatea tehnologică a rădăcinii, maturitate evidenţiată prin cel mai redus conţinut
în factori melasigeni (Gh.Bîlteanu, 1993). În acest stadiu puritatea sucului celular oferă condiţiile
prelucrării rapide şi fără pierderi în procesul tehnologic de extragere a zahărului.
O analiză a purităţii sucului celular oferă datele de bază care se pot lua în considerare la
stabilirea momentului de recoltare. Campania de recoltare a sfeclei de zahăr se declanşează la
solicitarea fabricilor de zahăr care prin dinamica decadală a calităţii tehnologice efectuată, pot
stabili momentul optim al recoltării.
Din unele observaţii a rezultat că sfecla de zahăr este ajunsă la maturitate când masa
rădăcinii unei plante este de 1,5-2,0 ori mai mare decât masa frunzelor (Gh. Rizescu, 1971).
Acest criteriu nu poate fi însă generalizat, întrucât sunt diferenţe însemnate între culturile din
zonele secetoase şi culturile din zonele umede, sau între culturile neirigate şi irigate.
Fenotipic, începutul maturităţii tehnologice este marcat de schimbarea culorii frunzelor
din verde pronunţat în verde deschis. Se observă o îngălbenire a frunzelor de la marginea
limbului spre interior. O parte din frunze se îngălbenesc complet, iar altele se desprind şi cad. La
sfecla ajunsă la maturitate rămân verzi numai frunzele tinere din mijlocul rozetei.
Recoltarea sfeclei pentru zahăr înainte de a-şi realiza maturitatea tehnologică, are
consecinţe negative asupra producţiei de rădăcini şi de zahăr (tabelul 3.23).
Din numeroasele rezultate experimentale şi luâând în considerare industrializarea
rădăcinilor, calendaristic, recoltarea sfeclei de zahăr trebuie să înceapă, cu abateri mai mari sau
mai mici, în funcţie de condiţiile anului de cultură, la jumătatea lunii septembrie (15-20) în
zonele din sudul ţării şi la începutul lunii octombrie (1-5) în zonele mai reci (Transilvania,
Moldova), iar durata recoltării să se încadreze în circa 30 de zile (temperaturi mai mari de 10C)
(Gh.Bîlteanu, 1993).
În anumite situaţii, recoltarea sfeclei poate să înceapă şi mai devreme faţă de momentul
optim. Astfel, culturile care şi-au pierdut în cea mai mare parte frunzele datorită unei secete
prelungite sau din cauza atacului de cercosporioză, culturi cu densitate redusă sau cele situate
foarte departe de fabrică, pot să fie recoltate chiar înainte de jumătatea lunii septembrie.
Întârzierea recoltatului nu este de dorit deoarece condiţiile climatice din toamnă
(precipitaţiile în special) îngreunează recoltatul şi transportul sfeclei şi apare pericolul ca
rădăcinile să fie surprinse pe câmp de îngheţuri. În principiu, recoltarea rădăcinilor de sfecla
destinate industrializării implică următoarele operaţiuni: dislocarea rădăcinii, decoletarea
rădăcinii şi curăţirea acesteia de pământ.
Tabelul 3.23
Influenţa epocii de recoltare a sfeclei de zahar asupra producţiei
şi a unor elemente de maturitate tehnologică (Câmpia Turzii)
Rădăcini Zahăr Conţinut în Conţinutul Factor Zahăr în
Data zaharoză în cenuşă mela- sac Pierderi
recol t/ha % t/ha %faţă % % % % sigen t/ha % zahăr
tării faţă de faţă faţă de (MW) faţă t/ha
de 15.X. de 15.X. de
15.X. 15.X. 15.X
.
1.08 22,6 61 3,4 43 15,1 71 0,66 144 47 2,5 38 0,8
1.09 33,1 90 6,3 80 19,0 90 0,56 122 29 5,1 76 1,1
15.X. 37,0 100 7,8 100 21,2 100 0,40 100 29 6,7 100 1,4
4.1 TUTUNUL
Importanţă. Tutunul este o plantă tehnică la care partea utilă este reprezentată de frunze.
Frunzele de tutun recoltate la maturitatea tehnică, dospite, uscate şi fermentate, constituie
materia primă pentru fabricarea ţigaretelor, a ţigărilor de foi şi tutunului de pipă.
Din frunzele varietăţilor bogate în nicotină se prepară praful de tutun şi apoi soluţia de
tutun (leşia), folosită ca insecticid cu eficacitate foarte bună.
De asemenea, din frunzele de tutun se poate extrage nicotina, substanţă mult utilizată în
industria farmaceutică, precum şi acidul citric care la mahorcă se găseşte în proporţie ridicată (10
- 15%).
Tutunul este una din plantele agricole foarte productive, poate asigura, în funcţie de
climat, 16 - 33 t/ha/an substanţă uscată (3 tone proteine) (Yvonne Rebeyrol 1979, citat de
N.Aniţia, 1983). Din cantitatea totală de proteină obţinută, circa 50% este proteină solubilă care
poate intra în hrana omului. Valoarea nutritivă a proteinelor tutunului este asemănătoare celor
din lapte.
Seminţele de tutun conţin 35 - 40% ulei semisicativ, care poate fi extras şi folosit în
alimentaţie şi industrie. Turtele care rezultă după extragerea grăsimilor sunt folosite în hrana
animalelor (nu conţin nicotină).
În prezent atât în ţara noastră cât şi în multe alte ţări, în mod justificat, se desfăşoară o
campanie susţinută împotriva fumatului. Nicotina şi substanţele care rezultă în procesul de
ardere aduc mari prejudicii sănătăţii fumătorilor şi a celor din preajma lor. Pentru a reduce din
efectele negative ale tutunului asupra organismului uman s-au creat numeroase instituţii
specializate de producere şi industrializare care, între alte probleme, urmăresc producerea unor
soiuri pentru ţigarete al căror efect asupra fumătorilor să fie redus la minimum sau anihilat
complet.
Pentru ca nicotina să fie mai puţin toxică este necesar ca aşa numitele ,,gene de
conversie,, (Ct şi Cs) să nu fie prezente în noile soiuri, iar conţinutul de nicotină să fie sub 1 -
1,5% din substanţa uscată, nicotină care în urma arderii să nu conducă la formarea gudroanelor.
La reducerea gudroanelor, precum şi la îmbunătăţirea gustului, participă şi calitatea foiţei care
trebuie să fie cât mai subţire, iar celuloza să fie cât mai pură.
Tutunul este şi o plantă agricolă importantă, în sensul că unele soiuri valorifică economic
soluri cu potenţial productiv redus, cum sunt solurile nisipoase, erodate sau alte soluri puţin
productive. Tutunul este o bună plantă premergătoare pentru multe culturi, iar veniturile pe care
le asigură la unitatea de suprafaţă sunt deosebit de mari.
Răspândire. Tutunul se cultiva la nivelul anului 2012 pe 4,29 milioane hectare.
Suprafeţe mai mari cu tutun au fost cultivate în China (circa 1480 mii ha), India (495mii
ha), Brazilia (410 mii ha).
În România în anul 2012 au fost cultívate cu tutun 1258 ha.
4.1.2. Sistematică
Tutunul aparţine familiei Solanaceae, genul Nicotiana L. alcătuit din 15 secţiuni şi 60
specii (după Goodspeed, 1945). Din acest număr mare de specii cuprinse în genul Nicotiana,
numai două prezintă interes din punct de vedere agricol şi industrial şi anume: Nicotiana
tabacum L (frunze sesile sau peţiolate) şi Nicotiana rustica L.(mahorca cu frunze peţiolate).
Ambele specii sunt anuale, polimorfe şi cu acelaşi număr de cromozomi (n = 24).
După N.Vavilov, tutunul are două centre de origine: sud-mexican şi american central
pentru specia N.rustica şi centrul Americii de Sud (Peru, Ecuador, Bolivia) pentru specia
N.tabacum. La N.rustica (mahorca) aparţine tutunul cu ,,miros puternic,, foarte puţin cultivat, iar
la N.tabacum aparţin toate formele de tutun pentru fumat. În România se cultivă în exclusivitate
specia N. tabacum.
Luând în considerare centrele de origine, zonele de răspândire, condiţiile de formare,
similitudinile şi diversitatea fenotipică ca şi proprietăţile biologice s-au definit următoarele
categorii taxonomice pentru specia N. tabacum (E.N. Pasareva, 1966):
1. subspecia Orientalis - var. macedonicum
- var. turcicum
2. subspecia Americana - var. virginica
- var. marilandica
3. subspecia Australis - var. brasilliensis
- var. argentinica
4.subspecia Asiatica - var. indica
- var. japonica
5. subspecia Insularis - var. havanensis
- var. sumatrensis
Soiurile de tutun existente în prezent în cultură, au rezultat din hibridarea a două sau mai
multe varietăţi şi sunt grupate în mai multe tipuri, fiecare tip cuprinzând soiuri cu particularităţi
morfologice, biologice şi calitative apropiate.
Astfel se disting tipurile: oriental, semioriental, Virginia, de mare consum, Burley.
I.Trifu şi D.Gavriliu (1953), citaţi de Gh.Bîlteanu (1993), grupează soiurile de tutun în:
soiuri pentru ţigarete superioare, soiuri pentru ţigarete de calitate mijlocie şi mare consum, soiuri
pentru ţigarete de calitate inferioară şi de larg consum şi soiuri pentru ţigări de foi.
Tipul oriental se caracterizează prin frunze mici (lungimea frunzelor din etajul mijlociu,
20 - 25 cm), precocitate mare (plantat - înflorit 50 - 65 zile), ţesutul frunzelor catifelat şi elastic,
conţinutul de nicotină scăzut (0,3 - 0,6%), conţinutul în glucide solubile ridicat, aromă fină şi
gust plăcut la fumat. După uscare predomină culorile galbenă, galben - portocalie şi roşie
deschisă. Capacitatea de producţie a acestor soiuri este mai mică decât a soiurilor din celelalte
tipuri(11-14 q/ha frunze uscate), dar sunt tutunuri de calitate superioară.
Tipul semioriental are frunze mai mari (lungimea frunzelor de la etajul din mijloc 28 -
32 cm), perioada de vegetaţie mai lungă (plantat - înflorit 75 - 80 zile), ţesut foliar fin şi elastic,
conţinut de nicotină mai ridicat (0,6 - 1%), conţinutul în glucide solubile mai scăzut decât la tipul
oriental. Prin uscarea frunzelor se obţine un tutun roşcat cu elasticitate şi consistenţă bună, folosit
pentru ţigaretele de calitate mijlocie şi de mare consum. Capacitatea de producţie este mai
ridicată (15 - 20q/ha).
Tipul Virginia se caracterizează prin frunze mult mai mari (lungimea frunzelor din
etajul din mijloc 40 - 50 cm), perioada de vegetaţie mijlocie (plantat - înflorit 60 - 85 zile),
conţinut în nicotină mijlociu (0,6 - 1%), conţinut în glucide solubile foarte ridicat iar conţinutul
în albumine foarte scăzut. Prin uscare (la foc indirect) se obţine un tutun de culoare galbenă de
diferite nuanţe, cu aromă fină şi gust plăcut, utillizat pentru obţinerea ţigaretelor de calitate
superioară. Asigură producţii mari şi constante de frunze uscate (18 - 24q/ha).
Tipul de mare consum are frunzele mari, perioada de vegetaţie lungă (de la plantat la
înflorit peste 85 zile), conţinut ridicat de nicotină (1,5 - 5%) şi conţinut redus în glucide.
Frunzele uscate produc un tutun de culoare roşie până la castanie brună, utilizat pentru fabricarea
ţigaretelor de calitate mijlocie şi inferioară. Capacitatea de producţie este mare (18 - 24q/ha
frunze uscate).
Tipul Burley are frunzele mari, perioada de vegetaţie lungă (plantat – înflorit 85 - 90
zile), conturul plantei conic, capacitatea de producţie ridicată (peste 20 q/ha frunze uscate).
Frunza este fină, elastică, cu capacitate mare de absorbţie şi reţinere a sosurilor, pretabilă la
obţinerea ţigaretelor de foi.
Combustibilitatea este un caracter de soi, dar ea este influenţată de climă şi condiţiile de cultură
(fertilizare, densitate, irigare etc.). Compoziţia chimică a foilor rămâne însă factorul principal al
combustibilităţii.
Aprecierea combustiei ţigaretelor se poate face prin determinarea randamentului de ardere:
R = 100(1 - g1/g), în care g este cantitatea de substanţă organică a tutunului, iar g1 cantitatea de substanţă
organică din scrum, incomplet arsă.
Pentru aprecierea obiectivă a calităţii tutunului au fost stabiliţi şi o serie de coeficienţi chimici.
Dintre numeroşii coeficienţi chimici, se menţionează pentru tutunurile de ţigarete următorii:
- coeficientul Şmuk, dat de raportul dintre conţinutul glucidelor solubile (%) şi conţinutul
substanţelor albuminoide (%).Tutunurile la care acest coeficient este sub 1 sunt considerate inferioare, iar
cele cu valori între 1 şi 3 sunt de bună calitate pentru ţigarete.
- coeficientul Smirnov, dat de raportul dintre glucidele solubile (%) şi azotul total (%) din foaia
de tutun. Are valori între 2 şi 8, valorile mai mari indicând o calitate mai bună.
După smulgerea răsadului din condiţiile favorabile de viaţă din răsadniţă şi plantarea sa
în câmp, planta de tutun trece printr-o perioadă de stress. Această perioadă este cu atât mai uşor
depăşită cu cât răsadul a fost mai bine adaptat pentru condiţiile din câmp (călirea răsadului).
Rădăcina tutunului care este pivotantă poate pătrunde în sol până la 1,5-2,0 m, dar cea
mai mare parte din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol de până la 20 cm adâncime.
Tulpina tutunului este dreaptă, înaltă de 1,5 - 2 m, rotundă în secţiune. Tulpina este prevăzută cu
numeroşi muguri axilari, iar în partea superioară, de la subsuoara frunzelor emite ramificaţii
numite copili.
În anumite situaţii, şi anume în cazul unor accidente climatice (grindină), când tulpina şi
frunzele au fost complet distruse, se recomandă înlăturarea tulpinii principale la 10 - 12 cm de
suprafaţa solului (recepatul tutunului). Din mugurii axilari de pe porţiunea de tulpină rămasă,
planta are posibilitatea să regenereze.
Frunzele tutunului sunt simple, de forme diferite (rotundă, ovală, lanceolată, rotund-
eliptică, eliptic-lanceolată, ovală sau obovală), sesile sau scurt peţiolate, de culoare verde de
diferite nuanţe (în funcţie de vârsta plantei), acoperite de perişori glandulari care secretă uleiuri
eterice şi răşini.
Tutunurile cultivate la noi în ţară formează un număr mare de frunze (20 - 34), în funcţie
de soiul cultivat, deosebindu-se pe tulpină cinci grupe de frunze sau cinci etaje. Frunzele de pe
un etaj ajung, în general, la maturitatea tehnologică în acelaşi timp.
Culoarea frunzelor reprezintă indicatorul principal în stabilirea gradului de maturitate a
frunzelor la recoltare şi a fazelor procesului tehnologic care urmează (dospire, uscare,
fermentare).
Valoarea tehnologică a foilor de tutun, în afară de caracteristicile chimice, care exprimă
însuşirile intrinseci, este determinată şi de caracteristicile fizice, care exprimă însuşirile
extrinseci (Gh. Bîlteanu, 1993).
Însuşirile fizice ale foilor de tutun sunt determinate de soi, de condiţiile de mediu şi de
cultură, precum şi de tratamentele tehnologice de dospire - uscare şi fermentare. În tehnologia
tutunului sunt menţionate următoarele îsuşiri fizice: mărimea şi forma foilor; grosimea şi
structura foilor; consistenţa foilor; nervaţiunea foilor; masa foilor şi a unităţii de suprafaţă;
elasticitate şi rezistenţa foilor; culoarea foilor; higroscopicitatea foilor. Din toate aceste
caracteristici fizice, ne oprim numai la câteva:
- grosimea frunzelor verzi de tutun variază între 200 şi 400. Mărimea celulelor,
conţinutul lor şi deci grosimea frunzei verzi variază în funcţie de soi, etaj şi condiţiile de creştere
a plantei.
Frunzele de vârf sunt mai groase decât cele de poală, iar în urma cârnirii această diferenţă
se măreşte.
Îngrăşămintele cu azot, duc la celule mai mari, mai pline şi frunze mai groase. Umiditatea
ridicată în sol, determină celule mai mari dar mai goale, astfel că după uscare, aceste foi devin
subţiri, slabe. Plantele de tutun crescute la densităţi mai mari pe unitatea de suprafaţă dau foi mai
subţiri decât la densităţi mai mici.
Grosimea foii uscate de tutun variază între 50 şi 140.
- mărimea şi forma foilor. Lungimea foilor poate varia de la 5 - 7 cm, la unele tutunuri
orientale (la foile de vârf), până la aproape 100 cm, la unele soiuri de tip Virginia.
Forma foilor este dată de raportul diametral şi de indicele de ovalitate. Suprafaţa unei foi
variază între 100 şi 850 cm2, după soi, etaj şi condiţiile de creştere a plantelor, iar suprafaţa totală
a foilor unei plante este cuprinsă între 0,3 - 0.9 m2.
- consistenţa foilor este determinată de densitatea celulelor, de spaţiile intercelulare, de
pereţii celulari, de conţinutul celulelor şi de natura ţesutului. Consistenţa foilor se apreciază prin
coeficientul de consistenţă, care este dat de raportul între grosimea foii (mm) şi masa în grame a
100 cm2 de foaie, multiplicat cu 10. Foile cu consistenţă bună au coeficientul de consistenţă
peste 2,5 iar cele cu consistenţă slabă sub 1,5.
- nervaţiunea foilor constă din nervura principală şi nervurile secundare. Acestea sunt
desigur cu atât mai groase cu cât foaia este mai mare. Proporţia nervurii principale raportată la
masa totală a foii variază mult în funcţie de soi, etaj şi condiţii de creştere, putând atinge 12 -
30%. La tutunul oriental nervura principală reprezintă 13 - 17%, la semioriental 19 - 21%, la
Virginia şi Burley 26 - 28%, iar la cel de mare consum 21 - 24% (N.Aniţia, 1983).
În industria ţigaretelor, o nervaţiune grosieră este un dezavantaj şi necesită decapoşarea
(tăierea a 1/3 din foi spre vârf) şi denervurarea celor 2/3 spre bază, pentru a obţine ţigarete fără
,,cotoare,,
- culoarea foilor de tutun este în strânsă corelaţie cu alte însuşiri de calitate, prezentând
din acest punct de vedere o însemnătate deosebită. Tutunul uscat are trei culori de bază: galben,
roşu şi brun. La fiecare culoare de bază se au în vedere trei însuşiri şi anume: tonalitatea,
intensitatea şi uniformitatea culorii.
Culoarea unui tutun este legată de o anumită compoziţie chimică şi prin aceasta se
evidenţiază calitatea intrinsecă, fumativă a tutunului. Culoarea tutunului variază mult în timpul
proceselor tehnologice. Din frunza verde de pe plantă, la recoltare, se obţine în cursul dospirii -
uscării o culoare galbenă, roşie sau brună, de diferite nuanţe care se definitivează în cursul
fermentării.
Culoarea este primul indice al calităţii tehnologice a tutunului. Astfel, pentru ţigarete,
culoarea galbenă a tutunurilor orientale şi de tip Virginia indică un tutun de calitate, culoarea
roşie indică un tutun de calitate mijlocie, iar culoarea brună un tutun inferior.
Culoarea galbenă indică un conţinut bogat de glucide solubile, de xantofilă şi carotină.
Acestea sunt tutunuri dulci la fumat. Culoarea brună indică un conţinut ridicat de substanţe
albuminoide, care dau la fumat un gust tare, iute, amar.
Diferenţele mari de culoare ale foilor sunt determinate de soi şi de procesul tehnologic
de uscare şi fermentare. În cadrul aceluiaşi soi culoarea mai este influenţată de poziţia frunzei pe
plantă şi de gradul de maturare la recoltare. Nuanţa, intensitatea şi uniformitatea culorii foilor
uscate constituie o însuşire fizică de bază la diferenţierea pe clase de calitate a tutunului la
recepţia de la producători.
În perioada de la îmbobocit la înflorit, în funcţie de tipul de tutun cultivat, se intervine
asupra plantei în scopul reducerii perioadei de vegetaţie şi favorizarea maturizării frunzelor din
etajele superioare ale plantei. Pentru aceasta este necesară cârnirea plantelor şi ca o consecinţă a
acesteia copilitul.
De la formarea bobocului floral până la deschiderea florii trec circa 14 zile.
Florile tutunului sunt grupate în inflorescenţă de tip racem, situată în vârful plantei.
Fecundarea este predominant autogamă, iar cazurile de fecundare încrucişată se datoresc
insectelor. Înflorirea începe cu floarea centrală şi se face eşalonat în 25 - 30 zile.
În ultima fază de vegetaţie, înflorire - maturarea seminţelor, se ajunge numai în
culturile necârnite şi pe loturile pentru obţinerea seminţelor.
Fructul este o capsulă biloculară de formă şi mărime variabilă (ovală până la eliptică). O
capsulă conţine 2000 - 4000 seminţe. Sămânţa este mică, alungită, subreniformă, cu reticulaţii pe
întreaga suprafaţă, de culoare cafenie. În secţiune, la sămânţa de tutun se disting: tegumentul,
endospermul şi embrionul. Sămânţa de tutun conţine apă 6 - 8%, ulei brut 37 - 45%, proteină
brută 23 - 28%, zahăr 2 - 4%; nu conţine amidon şi nici nicotină. MMB are valori cuprinse între
70 şi 100 mg pentru N. tabacum şi 250 - 500 mg pentru N. rustica.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Tutunul ca plantă originară din zonele tropicale şi
subtropicale este o plantă termofilă, dar se cultivă şi în zone temperate datorită faptului că o parte
din perioada sa de vegetaţie este parcursă în răsadniţă.
Cerinţele mari faţă de temperatură se manifestă încă de la semănat, când solicită pentru
germinaţie o temperatură minimă de 12C. Temperatura optimă de germinaţie a seminţelor din
soiurile cultivate în ţara noastră este de 30 - 35C iar maximă de 38 - 42C.
Temperatura optimă de creştere a plantelor este de 27C, având limitele extreme de 25 şi
30C. La temperaturi de 16 - 17C, în perioada de creştere, se înrăutăţeşte calitatea tutunului.
Temperaturile de -1, -2C de scurtă durată, pot fi suportate de plantele mici de tutun, după
plantare, numai dacă răsadul a fost bine călit, iar solul este relativ uscat.
Suma gradelor de temperatură (t>0C) pentru întreaga perioadă de vegetaţie în câmp
este de 2500 - 2900C, respectiv 3200 - 3600C dacă se mai adaugă etapa din răsadinţă.
Tutunurile cele mai aromate şi de calitate superioară se obţin în general în regiunile cu
climă caldă. În condiţii de climă caldă dar secetoasă, se obţin tutunuri aromate, însă mai sărace în
nicotină şi cu producţii mai mici. Climatul cald şi umed, cum este cel de la tropice, favorizează
obţinerea unor producţii mari de tutun, foarte aromat şi mai bogat în nicotină. Într-un climat
umed şi răcoros, bogat în precipitaţii, se obţin tutunuri mai grosiere, lipsite de aromă şi bogate în
nicotină.
Faţă de umiditate tutunul nu este o plantă extrem de pretenţioasă. Totuşi, umiditatea în
corelaţie cu temperatura influenţează în mod deosebit producţia şi calitatea tutunului.
Pentru producerea unui kilogram de substanţă uscată, tutunul foloseşte 300 - 500 l apă.
Plantele vegetează bine la umiditatea solului de 60 - 80% din capacitatea de câmp. Tutunul
realizează producţii ridicate şi de calitate în acele zone unde în cursul lunilor mai, iunie şi iulie
primeşte câte 60 - 70 mm precipitaţii, cât mai uniform repartizate. Lunile august şi septembrie
trebuie să fie secetoase pentru a asigura astfel condiţii bune pentru maturarea frunzelor,
recoltarea, dospirea şi uscare lor.
Tutunul este o plantă cu posibilităţi reduse de luptă împotriva secetei: frunzele au cuticula
epidermică foarte subţire, iar pubescenţa rară. În condiţii de secetă frunzele rămân mici şi groase,
numărul de frunze este redus, iar combustibilitatea lor scade. Dacă umiditatea este în exces, se
prelungeşte perioada de vegetaţie, plantele sunt mai sensibile la boli, frunzele formează ţesuturi
grosiere, lipsite de aromă dar bogate în nicotină.
Un rol important în obţinerea unor tutunuri de calitate superioară îl are umiditatea relativă
a aerului. La umiditate scăzută transpiraţia este intensă, fapt care determină obţinarea de foi
subţiri, casante, sărace în uleiuri eterice.
Regiunile cu vânturi puternice nu sunt favorabile tutunului, deoarece acestea pot provoca
ruperea plantelor, deteriorarea frunzelor şi înrăutăţirea condiţiilor pentru uscatul la soare.
Vânturile moderate care primenesc continuu atmosfera, creează condiţii mai puţin favorabile
dezvoltării bolilor criptogamice, iar procesul de uscare al frunzelor la soare este favorizat.
Lumina influenţează, de asemenea, producţia şi calitatea tutunului. Un tutun cu ţesut fin,
subţire, elastic şi rezistent, aşa cum se cere tipului pentru ţigări de foi, se obţine la o intensitate
luminoasă mai redusă. Celelalte tipuri de tutun trebuie să dispună de lumină mai multă.
Trebuie precizat faptul că cerinţele tutunului faţă de climă sunt diferite de la un tip la altul
şi că însuşirile de aromă, fineţe, tărie sunt determinate în primul rând de condiţiile climatice.
Solul. Alături de climă, însuşirile fizice şi chimice ale solului au o foarte mare importanţă
în realizarea unor producţii ridicate şi de calitate. Sunt favorabile tutunului solurile uşoare,
lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul cuprins între 6,4 şi 7,3.
Cerinţele tutunului faţă de sol se diferenţiază însă de la un tip de tutun la altul.
Astfel, tutunurile de tip oriental reuşesc bine pe soluri nisipo-pietroase, superficiale, slab
fertile (cum sunt aluviunile vechi), permeabile, calde, cu expoziţie sudică, bine însorite.
Tipul semioriental dă producţii ridicate şi de calitate pe soluri aluviale, brun-roşcate,
cernoziomuri puternic levigate, calde, permeabile şi cu expoziţie sudică.
Pentru tipul Virginia cele mai potrivite sunt solurile profunde, uşoare, sărace în substanţe
nutritive şi mai ales în humus, ca cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene, pe soluri cu cel
mult 25% argilă.Pe soluri cu mai mult de 25% argilă, tutunul Virginia îşi prelungeşte vegetaţia,
asigură producţii ridicate dar de calitate inferioară.
Tutunurile de mare consum reuşesc bine pe solurile lutoase, fertile, profunde şi
permeabile. Sunt indicate cernoziomurile, solurile brune sau brune lăcoviştite.
Tutunurile pentru ţigări de foi dau producţii de calitate pe soluri aluviale luto-nisipoase,
profunde umede şi bogate în substanţe nutritive şi humus. Terenurile formate pe sedimente aduse
de ape, provenite din descompunerea recentă a rocilor, sunt cele mai indicate pentru aceste
tutunuri.
România cu terenuri atât de variate, oferă condiţii favorabile tuturor tipurilor de tutun
aflate în cultură, de la cele mai fine pentru ţigarete până la cele pentru pipă şi ţigări de foi.
4.1.5.2 Fertilizarea
Tutunul este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de elementele fertilizante, atât faţă de cantitatea
acestora, cât mai ales faţă de raportul dintre ele în funcţie de tipul de tutun, de soi şi de zona
ecologică de cultură.
Cosumul specific de elemente nutritive este prezentat în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3
Consumul de azot, fosfor şi potasiu, kg pentru 100 kg frunze uscate,
plus partea epigee aferentă
Sursa N P2O5 K2 O
Staţiunea Centrală de Cercetări pentru 9,5 2,8 10,8
Cultura şi Industrializarea Tutunului (1980)
P.Gisquet şi H.Hitie (1961) 8,5 1,7 15,3
H.Hitie şi M.Sahourin (1965) 7,5 1,6 10,4
Tabelul 4.6
Doze de potasiu (K2O) recomandate în fertilizarea tutunului cultivat în România,
în funcţie de conţinutul solului în potasiu (după E. Ioan şi P. Marseu, 1988)
Tabelul 4.7
Perioada de semănat
Zona Răsadniţe Răsadniţe Tunele
calde semicalde
Sudul ţării 25.II - 10.III 10.III - 20.III 15.III - 30.III
Nordul ţarii
şi zonele 1.III - 10.III 10.III - 20.III 20.III - 30.III
mai reci
Pentru semănat sămânţa se amestecă cu nisip uscat sau cenuşă de lemn, calculând 1kg
nisip sau 0,6 - 0,7 kg cenuşă pentru cantitatea de seminţe ce se foloseşte la 6 m2 de răsadniţă.
Semănatul se face cu mâna, prin împrăştiere căt mai uniformă.
După semănat, sămânţa se acoperă, împrăştiind deasupra un strat de mraniţă foarte bine
mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4mm, care se presează uniform cu o scândură, iar apoi se
udă cu apă călduţă şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri. După 7 - 9 zile plăntuţele răsar.
Lucrările de îngrijire pe timpul vegetaţiei în răsadinţă trebuie să asigure obţinerea unui
răsad viguros şi constau din: asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţă, aerisirea, udarea,
combaterea buruienilor, răritul, terotajul, fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor şi
dăunătorilor şi călirea răsadului.
Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul bunei germinări a
seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară o temperatură de 30 - 32C, din
această cauză se face protejarea răsadniţelor cu rogojini şi în timpul zilei. După răsărire,
temperatura se va păstra în limitele de 18 - 25C, motiv pentru care se renunţă la protejarea
răsadinţelor cu rogojini în timpul zilei. Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de
cameră.
Până în faza de urechiuşe, răsadul va fi umbrit ziua între orele 11 - 16; după această fază
răsadul se umbreşte numai în zilele foarte calde.
Aerisirea prezintă o deosebită importanţă nu numai pentru asigurarea plantelor cu
oxigenul necesar, dar şi pentru a se elimina din răsadniţe gazele ce se formează în timpul
fermentaţiei gunoiului, gaze care sunt dăunătoare plantelor de tutun (CO2; NH3). Constituie de
asemenea una din condiţiile importante prin care se previne apariţia anumitor boli.
Aerisirea se face prin săltarea geamurilor în partea mai înaltă a tocului de răsadniţă,
câţiva centimetri sau mai mult în funcţie de temperatura de afară. Când timpul este mai cald,
aerisirea se face pe ambele părţi ale tocului de răsadniţe şi anume un geam se saltă pe o parte iar
altul pe cealaltă parte a tocului. În acest fel se asigură o mai bună primenire a aerului.
După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite toată ziua pe timp călduros şi se
acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi ploios. Serele, solariile şi tunelele se aerisesc
mai intens.
Udarea răsadului are ca scop menţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al
patului germinativ. La început se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, dar cu
cantităţi mai mari de apă.
În perioada semănat - răsărit şi apoi până în faza de cruciuliţă se udă de 2 - 3 ori pe zi, cu
0,5 - 1l/m2. Temperatura apei în perioada germinării trebuie să fie ridicată,iar după răsărire apa
va avea temperatura aerului atmosferic. Pe timp rece apa se încălzeşte, asfel încât, în momentul
când ajunge pe răsad să aibă o temperatură de 23 - 25C.
Între fazele de cruciuliţă şi urechiuşe răsadul nu se udă 2 - 3 zile, conferinu-i rezistenţă la
înbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza de urechiuşe şi până la călirea răsadului,
udarea se face mai rar, asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv pe 8 - 10 cm adâncime.
Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau/şi cu erbicide. Plivitul trebuie efectuat cu multă
atenţie, numai după ce s-a udat bine cu apă, pentru a nu se smulge şi plantele de tutun. Este bine ca
plivitul să se facă în zilele mai înourate, mai puţin călduroase. Plivitul se face ori de câte ori este nevoie.
Combaterea buruienilor, este mult mai indicată, să se facă prin folosirea erbicidelor. Se poate
folosi erbicidul Devrinol 50WP (napropamid 50%), 0,3 - 0,35g/m2, când nu se seamănă sămânţă încolţită,
iar administrarea se face cu 7 - 8 zile înainte de semănat.
Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi faza de urechiuşe. Se
răreşte atunci când densitatea plăntuţelor este mai mare decât normal, procedându-se ca la plivit.
Terotajul (adăugarea mraniţei) se face începând cu faza de cruciuliţă, la intervale de 3 - 5 zile şi
constă din împrăştierea sau cernerea paste răsad a unei cantităţi de mraniţă, dezinfectată în prealabil.
Terotajul se face cu scopul de a stimula formarea de rădăcini şi de pe o porţiune de tulpină, obţinându-se
astfel un răsad mai viguros.
Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele sunt uscate, pentru a nu se lipi
mraniţa de ele. După aplicarea mraniţei se stropesc plantele pentru a spăla frunzele şi pentru a se aşeza
mraniţa.
Fertilizarea suplimentară prezintă o importanţă deosebită pentru obţinerea unor plante viguroase.
Patul nutritiv pe care creşte răsadul sărăceşte în elemente nutritive, pe de o parte, datorită densităţii mari a
plantelor, iar pe de altă parte, datorită udărilor repetate, spălării în platformă a o parte din aceste elemente.
Se fac 2 - 3 fertilizări în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă, obligatoriu cu toate cele trei
elemente .
Tabelul 4.10
Cantităţile de îngrăşăminte minerale ce se folosesc în răsadniţe
Cantităţile de îngrăşăminte chimice
Faza când se face îngrăşarea la 100 m2 răsadniţe (grame)
Azotat de Superfosfat Sulfat de
amoniu 32% 16% P2O5 potasiu48%K2O
N
Prima fertilizare - faza de urechiuşe 300 800 400
A doua fertilizare - 6 -8 zile după prima 500 1200 800
A treia fertilizare cu o săptămână 500 1200 800
înainte de plantare
Tabelul 4.11
Orientări asupra distanţelor la care se plantează soiurile de tutun
Soiul Distanţele de plantare (cm) Mii plante la ha
Între rânduri Pe rând
Djebel 35 - 40 12 - 15 200 - 240
Molovata 35 - 40 15 - 18 160 - 200
Ghimpaţi 50 20 - 25 80 - 100
Burley 60 - 70 40 - 45 31 - 42
Virginia, Banat şi 60 - 65 35 - 40 38 - 46
Bărăgan (neirigat)
Virginia - irigat 70 40 - 50 28 - 35
Distanţele între rânduri şi densităţile la hectar pot suferi la tutun modificări importante
atunci când se pune problema mecanizării ,,totale,, a culturii. Astfel, tutunul Virginia, uscat pe
cale artificială, se plantează la distanţele 110 40 cm, realizând o densitate de 22 - 24 mii plante
la ha. La aceleaşi distanţe şi densităţi, se plantează şi tutunul de mare consum şi tutunul Burley,
când se urmăreşte mecanizarea totală.
Tehnica plantării răsadului de tutun nu se deosebeşte de tehnica plantării răsdurilor de
legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţele stabilite între rânduri, cu marcatorul
sau semănătoarea SPC, iar la distanţele calculate pe rând se practică în sol un orificiu cu
plantatorul în care se toarnă o cantitate suficientă de apă. După ce apa este absorbită, se introduce
cu grijă răsadul în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai
uniform şi să nu se îndoaie în sus. Apoi, tot cu plantatorul, se strânge pământul lângă răsad,
făcând o mişcare de jos în sus şi din afară spre fir. Pentru o mai bună conservare a apei folosite la
udare şi pentru a împiedica formare crustei la suprafaţă, pe lângă răsad se adună un strat de
pământ mărunţit şi uscat.
Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de plantat răsad MPR-5
în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina Balthes, maşină care poate fi adaptată pentru diferite
lucrări din tehnologia de cultivare a tutunului.