Sunteți pe pagina 1din 177

Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ
Anul IV

Prof. dr. Victor ȘTEFAN

FITOTEHNIE
Semestrul I
Semestrul II

Bucureşti
- 2014 -
© Copyright 2014: Victor ȘTEFAN. Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a
ilustraţiilor din această carte prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al
autorului. Toate drepturile rezervate.

2
CAPITOLUL 1

PLANTE OLEIFERE

1.1 GENERALITĂŢI
În această grupă fitotehnică intră acele specii în seminţele cărora se găsesc cantităţi
însemnate de grăsimi lichide, numite în mod curent uleiuri,ce se extrag cu uşurinţă pe cale
industrială. Plantele de la care se obţin grăsimi vegetale sunt foarte numeroase,peste 100 şi
aparţin la familii botanice cu tehnologii complet diferite. La unele specii scopul principal al
culturii este totdeauna obţinerea de uleiuri,acestea formând grupa plantelor oleifere tipice, cum
sunt:floarea-soarelui, inul de ulei, ricinul, rapiţa, şofrănelul, susanul, perila, lalemanţia. Sunt însă,
numeroase plante care furnizează uleiuri vegetale şi aparţin altor grupe fitotehnice, cum sunt :
bumbacul, cânepa, inul pentru fuior (plantele textile), porumb, sorg, orez (cereale), macul,
muştarul, tutunul (medicinale şi narcotice), soia şi alunele de pământ (leguminoase pentru
boabe). Cantităţi mari de ulei se găsesc şi în seminţele altor plante cum sunt: dovleacul şi
pepenele.
Producţia mondială de uleiuri vegetale a depăşit în ultimii ani 55-60 milioane tone din
care peste 40 milioane tone s-au folosit în alimentaţie. Pentru o alimentaţie raţională ar fi
necesare cca 70-75 mil. tone uleiuri alimentare, considerand că încă 30-40 mil. tone ar fi
asigurate prin consumul grăsimilor animale.
Uleiurile vegetale au o deosebită importanţă economică. În afară de alimentaţia
oamenilor, ele se utilizează în cele mai diverse ramuri ale industriei.
Cele mai multe uleiuri vegetale care se folosesc în alimentaţie au gust, miros şi culoare plăcute.
Uleiurile vegetale sunt valorificate de organismul uman în proporţie de 94,5%, fiind depăşite din
acest punct de vedere numai de untul de vacă.
În industria alimentară uleiurile vegetale sunt folosite pentru fabricarea conservelor şi a
margarinei.
Cantităţi tot mai mari de uleiuri vegetale sunt întrebuinţate pentru industria săpunului, în
industria de lacuri şi vopsele, precum şi pentru obţinerea biocarburanţilor.
Şroturile ce rămân după extragerea uleiului se utilizează în hrana animalelor, ele
reprezentând un nutreţ foarte bogat în proteine, grăsimi şi vitamine, iar de la unele specii şi în
hrana oamenilor, preparate sub diferite forme, precum şi în obţinerea proteinei tehnice şi a altor
produse.
Grăsimile sunt esteri ai acizilor graşi cu un alcool, care este acelaşi, glicerina. Deci
diferenţele între diversele grăsimi se datoresc numai acizilor. Grăsimile vegetale conţin în cea
mai mare parte acizi graşi nesaturaţi cum sunt: oleic, linoleic, linolenic, palmitic, arahidonic,
ricinoleic, erucic şi alţii.
Un indice important după care se pot aprecia şi clasifica uleiurile vegetale este indicele
iodic, respectiv numărul de grame de iod fixat de 100 g ulei. Uleiurile cu indicele iodic mare,
sunt aşa numitele uleiuri sicative care se întrebuinţează în industria lacurilor şi vopselelor
(tabelul 1.1).
Tabelul 1.1
Indicele iodic al uleiurilor obţinute de la câteva plante

PLANTA INDICE PLANTA INDICE

Perila 181-206 Soia 107- 137


Lalemanţia 162-203 Susanul 103-112
Inul 168-192 Bumbacul 101-117
Canepa 140-169 Rapiţa 94-112
Macul 131-143 Alunele de pamant 90-103
Floarea-soarelui 119-144 Ricinul 81- 86
Şofrănelul 115-155 Măslinul 78-95

Uleiurile cu indicele iodic mai mare de 140 sunt uleiuri sicative, nelipsite din industria de
lacuri şi vopsele. Aceste uleiuri întinse în strat subţire se oxidează, se usucă repede, se întăresc
formând o peliculă subţire densă şi elastică numită linoxină. Uleiurile cu indicele iodic cuprins
între 100-140 sunt uleiuri semisicative valoroase pentu consumul alimentar, iar uleiurile cu
indice iodic mai mic de 100 au întrebuinţări atât alimentare cât şi industriale.
In afară de conţinutul ridicat de ulei seminţele plantelor oleifere conţin şi cantităţi
însemnate de substanţe proteice. Suma acestor două substanţe valoroase din punct de vedere
alimentar, reprezintă în seminţele plantelor oleifere 67-80% din masa seminţelor. Aceasta a
determinat pe unii autori să denumească această grupă de plante oleoproteice sau
oleoproteaginoase.

1.2 FLOAREA-SOARELUI

1.2.1 Importanţă. Răspândire


Importanţă. Fructele acestei plante conţin peste 50% ulei, ulei semisicativ, excelent
pentru gătit şi salate, având gust şi miros plăcut şi o bună comportare la conservare. Uleiul de
floarea-soarelui are o proporţie ridicată de acid linoleic, peste 40%, dar frecvent ajunge la 60-
70%. Practic uleiul de floarea-soarelui este lipsit de acid linolenic. Uleiul de floarea-soarelui se
foloseşte de asemenea în industria alimentară la prepararea margarinei şi conservelor. Uleiul de
floarea-soarelui are şi multipleîntrebuinţări industriale pentru obţinerea:săpunului,materialelor
plastice, detergenţilor, pesticidelor. Din cojile fructelor de floarea-soarelui se poate obţine
furfurolul utilizat la fabricarea fibrelor artificiale, materialelor plastice sau folosit ca solvent la
rafinarea uleiului.
Floarea-soarelui este de asemenea una din cele mai apreciate plante melifere, de pe un hectar,
obţinându-se 20-30 kg miere de foarte bună calitate.
Răspândire. După informaţiile FAO, floarea-soarelui se cultivă în 65 de ţări, fiind
prezentă în cultură pe toate continentele. In lume (la nivelul anului 2012) floarea-soarelui s-a
cultivat pe o suprafaţă de peste 24,8 mil.hectare. Cele mai mari suprafeţe sunt cultivate în
Rusia,Ucraina, Argentina, India, China.
În ţara noastră floarea-soarelui s-a cultivat pe suprafeţe cuprinse intre 450-550 mii
hectare până în anul 1989. După 1990 suprafeţele cu floarea-soarelui au crescut, în anul 2012
fiind cultivată pe cca 1,06 mil.ha.
1.2.2. Sistematică
Floarea-soarelui aparţine la ordinul Compositalis (Asteralis), familia Compositae
(Asteracae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus L. In cultură, pentru seminţele sale
bogate în ulei, se cultivă specia Helianthus annuus L. var.macrocarpus(DC) Ckll., formă
monocefalică cu flori radiale ligulate şi cu achene mari. Există şi forme ornamentale ale acestei
specii (policefalice, cu număr mare de flori radiale ligulate).
Dintre obiectivele importante în ameliorarea florii-soarelui se menţionează : creşterea
capacităţii de producţie ; creşterea conţinutului de ulei în seminţe ; creşterea rezistenţei la boli
(mană, sclerotinie, pătarea brună şi frângerea tulpinilor şi alte boli) şi la lupoaie ; rezistenţă la
secetă ; rezistenţă la cădere şi pretabilitate la mecanizare. De asemenea este importantă găsirea
de genotipuri care la secetă închid stomatele de pe faţa inferioară a frunzelor (reducerea
pierderilor de apă), dar păstrează deschise stomatele de pe faţa superioară (schimbul de gaze şi
fotosinteză), forme la care acumularea azotului să fie mai lentă înainte de înflorire şi mai intensă
după înflorire (pentru a menţine frunzele verzi). Importanţă prezintă şi îmbunătăţirea indicelui de
recoltă la peste 0,35-0,45.

1.2.3. Compoziţia chimică


Seminţele de floarea-soarelui se caracterizează printr-un conţinut ridicat în grăsimi
vegetale şi substanţe proteice. Pentru actualul material biologic cultivat la noi în ţară, în cele mai
diferite condiţii de climă şi sol, conţinutul în grăsimi al fructelor este cuprins între 50%-55,5%
din substanţa uscată. Proporţia de grăsimi raportată numai la sămânţă este mult mai mare, putând
ajunge la peste 65% (tabelul 1. 2).
Tabelul 1.2
Compoziţia chimică a seminţelor de floarea-soarelui
Compuşii chimici Achenă (%) Sămânţă(%) Turte (%)

Lipide 44 - 53 58 - 69 6 - 10
Proteine 15 - 22 20 - 26 30 - 35
Glucide 15 8- 9 19 - 22
Celuloză 14 - 19 4- 5 12 - 18

Lipidele din seminţele de floarea-soarelui conţin 14 -70 % acid oleic, 20 - 72 % acid


linoleic şi 9 -16 % acid palmitic fiind lipsite de acid linolenic, fapt ce le asigură stabilitate şi
capacitate îndelungată de conservare. Hibrizii cultivaţi în România se caracterizează printr-un
conţinut mediu de acid linoleic de 64,5 %. Uleiul de floarea-soarelui conţine şi o serie de
provitamine şi vitamine liposolubile, cum sunt : A, D, E, B4, B8, precum şi fosfatide (lipide
complexe care conţin în moleculă acid fosforic esterificat cu componente alcoolice), fapt ce îi
măreşte valoarea nutritivă. Seminţele de floarea-soarelui se caracterizează şi printr-un conţinut
ridicat în substanţe proteice şi anume 15 - 22 % din substanţa uscată. Peste 70 -75 % din
substanţa uscată a seminţelor de floarea-soarelui este formată din lipide şi proteine. Proteinele
din seminţele de floarea-soarelui sunt bogate în aminoacizi esenţiali, având valoare nutritivă
apropiată cu a proteinelor din soia.
Conţinutul de grăsimi în seminţele de floarea-soarelui este influenţat în principal
de materialul biologic cultivat, zona de cultură şi condiţiile climatice, tehnologia aplicată (epoca
de semănat, densitate, fertilizare, irigare).
Condiţiile climatice influenţează semnificativ acumularea lipidelor şi a substanţelor
proteice în seminţele de floarea-soarelui. Cultivată în două localităţi diferite din punct de vedere
climatic, conţinutul în proteine s-a cuprins între 16,4%(zona umedă) şi 18,4% (zona secetoasă).
Numeroasse date experimentale au pus în evidenţă faptul că procentul de lipide din seminţele de
floarea-soarelui creşte pe măsură ce creşte umiditatea solului.
Aprovizionarea cu apă în perioada de formare şi umplere a boabelor prezintă importanţă
deosebită pentru acumularea substanţelor de rezervă în seminţe. Deficitul de apă în această fază
de vegetaţie conduce la uscarea prematură a frunzelor , situaţie în care, lipsa fotosintezei face ca
asimilatele din plantă să fie orientate pentru a forma produşi cu consumuri energetice mai reduse,
respectiv glucide şi proteine. Proteinele din bob sunt cel mai adesea legate de fenomenele de
redistribuire a asimilatelor din frunze,în timp ce conţinutul în grăsimi este legat de o asimilare
tardivă.
Aprovizionarea plantelor cu apă prezintă o importanţă deosebită pentru intensitatea
proceselor de asimilare tardivă şi redistribuire a asimilatelor din frunze (fig.1.1, după
C.E.T.I.O.M., 1992).
Aprovizionarea cu azot a plantelor influenţează conţinutul în substanţe proteice a
seminţelor de floarea-soarelui. La o nutriţie abundentă cu azot conţinutul în grăsimi al seminţelor
de floarea-soarelui are tendinţa de reducere, deoarece o parte din glucoză şi alţi hidraţi de carbon
trec în procesul de formare a substanţelor proteice, situaţie în care conţinutul în proteine creşte.

Fig.1.1 - Influenţa apei asupra raportului dintre asimilare şi redistribuire după înflorire

Este necesar ca prin tehnologia care se aplică la floarea-soarelui să se relizeze o


acumulare mai lentă cu azot înainte de înflorire şi mai intensă după înflorire, dar în prezenţa unei
aprovizionări normale cu apă, pentru menţinerea frunzelor verzi în scopul favorizării
procesuluide asimilare, care implicit conduce la creşterea procentului de grăsimi.

1.2.4. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie

Floarea-soarelui este plantă anuală, ierboasă, cu perioada de vegetaţie cuprinsă între


110 şi 140 zile. In cursul acestei perioade de vegetaţie se disting următoarele faze de vegetaţie :
1. Semănat - răsărit durează în mod obişnuit 10-12 zile, în funcţie de nivelul
temperaturilor din această perioadă intervalul până la răsărirea plantelor poate să fie mai lung.
Sub limita minimă de germinaţie, procesul de creştere al germenilor încetează, dar se reia la
ridicarea temperaturii. Pentru această perioadă ca stadii reper la floarea-soarelui se disting :
apariţia cotiledoanelor în crosă şi desfacerea cotiledoanelor când primele frunze devin vizibile.
(fig.1.2).
2. Răsărit - formarea calatidiului durata acestei faze depinde de perioada de vegetaţie a
formelor cultivate şi de nivelul temperaturilor care se înregistrează în această perioadă. In
general până la apariţia calatidiului sunt necesare :
21 -30 zile când plantele au 3-5 perechi de frunze la hibrizii timpurii
30 -36 zile când plantele au 5-7 perechi de frunze la hibrizii mijlocii
36 -40 zile când plantele au 7-9 perechi de frunze la hibrizii tardivi
In această fază de vegetaţie la floarea-soarelui are loc diferenţierea şi creşterea organelor
vegetative, cu ritmuri de creştere diferenţiate între organele care se formează în sol şi cele care
sunt în partea epigee a plantei. Ca stadii reper pentru această perioadă sunt : B1 (apariţia primei
perechi de frunze), B2 (apariţia celei de a doua perechi de frunze) .....Bn.. Din stadiul A2 până la
B8 ritmul de acumulare a biomasei este scăzut de cca 10 - 15 kg/ha/zi. Această perioadă durează
în jur de 30 zile şi este capitală pentru formarea sistemului radicular al plantelor.
La începutul vegetaţiei, ritmul de creştere al rădăcinii este de cca 6 ori mai intens în
comparaţie cu partea epigee.
Sistemul radicular al florii-soarelui este foarte sensibil la accidente, teren tasat sau
prezenţa hardpanului. De asemenea este necesară o alimentare corespunzătoare cu apă şi
substanţe nutritive a plantelor pe toată perioada de vegetaţie, ori aceasta depinde de calitatea şi
dezvoltarea sistemului radicular.
Primele 6 -8 frunze apar perechi, după care filotaxia se schimbă, frunzele apar altern pe
tulpină. Numărul total de frunze al unei plante de floarea-soarelui se stabileşte foarte devreme şi
anume după 10 -20 zile de la răsărire, când planta şi-a diferenţiat toţi mugurii foliari. Această
fază este sensibilă la condiţiile de mediu şi în special la aprovizionarea cu apă. O proastă
aprovizionare cu apă reduce numărul mugurilor foliari.
3. Apariţia calatidiului - începutul înfloririi durează 20-30 de zile şi se caracterizează
printr-un ritm intens de creştere a plantei. Este o perioadă în care fotosinteza decurge cu
intensitate ridicată şi se acumulează cantităţi importante de biomasă. Suprafaţa foliară devine
maximă la înflorire. In absenţa factorilor limitanţi suprafaţa foliară a unei plante este cuprinsă
între 4000 şi 7000 cm2 în funcţie de densitatea plantelor pe unitatea de suprafaţă.
La înflorire, frunzele din etajul de mijloc şi cele superioare pot reprezenta 60-80% din
suprafaţa foliară totală a plantei. Frunzele de la bază au o pondere mai redusă, ele sunt mai
sensibile la senescenţă, fenomen care se accentuează la un deficit hidric sau la carenţă de azot.
În tabelul 1.3. se prezintă contribuţia diferitelor etaje foliare asupra randamentului la floarea-
soarelui (după C.E.T.I.O.M., 1992).
Tabelul 1.3.
Contribuţia diferitelor etaje foliare asupra randamentului
la floarea-soarelui

Frunze Suprafaţa foliară (% ) Masa seminţelor pe


plantă(%)
1 - 25 (total) 100 100
1 - 18 88 (- 12) 55(- 45)
1 - 13 59 (- 41) 25(- 75)
1 - 8 23 (- 77) 2(- 98)

Interceptarea energiei luminoase variază în cursul perioadei de vegetaţie, atingând


maximul în apropierea înfloritului. Interceptarea optimă a energiei luminoase se realizează la un
indice foliar de 2,5 - 3. Este de dorit să evităm o dezvoltare vegetativă excesivă deoarece creşte
suprafaţa de transpiraţie, se măreşte riscul atacului de boli, apare riscul căderii plantelor,
autoumbrirea frunzelor de la bază, precum şi îmbătrânirea prematură a frunzelor.

4. Inflorirea durează 14 - 16 zile, timp în care tulpinile continuă să crească, însă cu ritm
redus şi de asemenea creşte suprafaţa foliară a frunzelor din treimea superioară a plantei. In
această periodă plantele de floarea-soarelui acumulează 100 - 150 kg SU/ha/zi. Numărul de flori
pe calatidiu depinde de densitatea plantelor şi de aprovizionarea acestora cu azot, precum şi de
intensitatea fotosintezei.
5. Sfârşitul înfloririi - maturitate durează 40 - 50 zile, perioadă în care are loc formarea
seminţelor şi acumularea substanţelor de rezervă. In această fază în seminţe se înregistrează
treptat reducerea procentului de coji, reducerea procentului de apă şi creşterea procentului de
ulei.
Relaţiile plantă - factori de vegeţatie. Floarea-soarelui este una din plantele care se
adaptează la diferite condiţii de mediu, datorită capacităţii ei de adaptare la oscilaţiile mari de
temperatură, rezistenţei la temperaturile joase mai ales la începutul perioadei de vegetaţie,
precum şi rezistenţei la secetă.
Temperatura. Floarea-soarelui este o plantă mezotermă, pentru întreaga perioadă de
vegetaţie solicită 2400 - 2800C temperaturi mai mari de 0C. Producţii ridicate se asigură însă
în zonele unde suma temperaturilor mai mari de 0C este mai mare de 2600C. Dacă se ia în
considerare pragul biologic de 7C (temperatură la care se seamănă floarea-soarelui), suma
temperaturilor utile (grade zilnice utile pentru creştere) se situează, pentru diferitele forme
cultivate la noi în ţară, între 1400 -1700C. Randamente ridicate se obţin la floarea-soarelui în
acele zone unde temperatura medie zilnică în faza de formare şi umplere a seminţelor ajunge la
18 -22 C.
Pe faze de vegetaţie cerinţele plantei faţă de temperatură sunt diferite. Astfel temperatura
minimă de germinaţie este de 3-5C, dar semănatul culturii se va face când în sol la adâncimea
de semănat se înregistrează 7 - 7,5C. Plantele tinere cu 1 - 2 perechi de frunze suportă
temperaturi scăzute până la -6 şi chiar - 8C, dacă acestea nu sunt de lungă durată. Brumele
târzii, când floarea-soarelui şi-a diferenţiat inflorescenţa, nu distrug plantele, dar vatămă vârful
de creştere fapt ce determină ramificarea tulpinii şi apariţia de numeroase calatidii mici cu
seminţe seci. Este citat anul 1952 când bruma din 22 mai a găsit plantele într-o fază de vegetaţie
avansată.
În perioada de formare a frunzelor floarea-soarelui solicită temperaturi medii zilnice de
15 -18C, iar în faza de diferenţiere a florilor temperaturile cele mai favorabile sunt cele de 18C
ziua şi 8 - 9C noaptea.
În perioada înfloritului floarea-soarelui solicită temperaturi moderate de 18 - 20C.
Temperaturile mai mari de 30C sunt foarte dăunătoare deoarece duc la pierderea vitalităţii
polenului şi la creşterea procentului de seminţe seci. Temperaturile ridicate sunt mult mai
dăunătoare când se asociază cu vânturi uscate şi cu umiditate relativă a aerului redusă.
În perioada de formare şi umplere a seminţelor floarea-soarelui pretinde temperaturi de
20 - 22C. În această perioadă, temperaturile mai ridicate duc la reducerea conţinutului de
grăsimi, dar se modifică şi calitatea acestora, în sensul reducerii conţinutului de acid linoleic şi
creşterii procentului de acid oleic.
Umiditatea. Floarea-soarelui are un consum ridicat de apă. Coeficientul de transpiraţie
vriază între 290 - 705 în funcţie de condiţiile de mediu. Cu toate acestea, floarea-soarelui este
una din plantele rezistente la secetă, datorită sistemului ei radicular foarte puternic dezvoltat şi
faptului că plantele suportă deshidratarea temporară a ţesuturilor provocată de secetă. Rezistenţa
la secetã a plantelor de floarea-soarelui este dată şi de perozitatea plantei şi sistemul medular din
tulpină care înmagazinează apa.
Pentru condiţiile de la noi din ţară consumul de apă se situează între 400 - 450 unităţi
pentru o unitate de substanţă uscată.
Cerinţele plantelor de floarea-soarelui faţă de umiditate variază cu fazele de vegetaţie. De
la răsărit până la apariţia inflorescenţei floarea-soarelui consumă numai 20% din cantitatea de
apă totală necesară în timpul vegetaţiei. De la apariţia inflorescenţei şi până la începutul înfloririi
floarea-soarelui consumă cca 30% din cantitatea totală de apă, în timpul înfloritului 14%, ca în
peioada de formare şi acumularea substanţelor de rezervă în seminţe, floarea-soarelui să
consume 35% din cantitatea totală de apă. După N. Zamfirescu şi Gh. Bîlteanu (1961), cel mai
mare consum de apă se înregistrează începând cu 10-14 zile înainte de deschiderea
inflorescenţei.
În zonele unde până la înflorire (F1) floarea-soarelui are un disponibil de 160-180 mm
(din precipitaţii plus rezerva de apă din primăvară), acesta este suficient pentru formarea unei
suprafeţe foliare moderate care să asigure o interceptare optimă a energiei radiante. In perioada
înfloritului o cantitate de 70 mm este suficientă pentru a asigura cerinţele florii-soarelui. După
înflorire până la maturitate floarea-soarelui solicită o cantitate de 150 - 200 mm pentru a realiza
randamente ridicate. Se ajunge astfel la un consum de 400-450 mm pentru întreaga perioadă de
vegetaţie.
Floarea-soarelui este o plantă care face risipă de apă atunci când acest factor nu este
limitant, aceasta deoarece rezistenţa stomatică, la transferul apei, pentru floarea-soarelui are
valori reduse comparativ cu alte plante.
Pentru floarea-soarelui s-a stabilit că există o corelaţie foarte strânsă între cantitatea de
precipitaţii din perioada septembrie - aprilie, precipitaţii acumulate ca rezervă de apă în sol. Cele
mai ridicate producţii în Bărăgan s-au înregistrat, când pe perioada menţionată au căzut 350 mm
precipitaţii. Deficitul de umiditate din sol la data semănatului nu poate fi compensat de o
cantitate mai mare de precipitaţii în timpul vegetaţiei. Cantitatea de apă acumulată de sol pe
perioada septembrie-aprilie constituie elementul de bază pentru stabilirea densităţii optime a
plantelor.
Lumina. Floarea-soarelui este o plantă care manifestă cerinţe ridicate faţă de lumină.
Fenomenul de heliotropism foarte accentuat la floarea-soarelui constituie un element esenţial
care atestă cerinţele mari ale acestei plante faţă de lumină şi intensitatea luminii. Majoritatea
cercetătorilor apreciează că floarea-soarelui nu este sensibilă la fotoperiodism.
Faţă de lumină o perioadă foarte sensibilă este la apariţia primei perechi de frunze
adevărate (B1), când umbrirea plantelor provoacă alungirea tulpinilor şi micşorarea suprafeţei
foliare a tinerelor plante. Planta manifestă sensibilitate la lumină şi în perioada B8 când începe
iniţierea primordiilor florale până în E1.
In partea a doua de vegetaţie, lumina capătă importanţă ca factor de fotosinteză şi corelat
cu temperatura aerului şi aprovizionarea solului cu apă, acţionează direct asupra producţiei de
seminţe şi ulei.
Solul. Floarea-soarelui solicită soluri cu textură mijlocie, lutoase, luto-argiloase, luto-
nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de reţinere a apei. De asemenea preferă solurile
structurate, netasate şi fără strarturi impermeabile. Nu sunt indicate pentru floarea-soarelui
solurile nisipoase sau solurile compacte, grele, reci. Solurile repartizate cultivării florii-soarelui
să fie bogate în substanţe nutritive: conţinutul în humus 3 -3,5 %, fosforul asimilabil să nu fie
sub 13 ppm iar potasiul asimilabil sub 130 ppm. Plantele de floarea-soarelui se dezvoltă normal
la pH cuprins în limitele 6,4 -7,2. Este o plantă tolerantă la salinitate.
Dintre solurile aflate pe teritoriul ţării noastre se pretează cel mai bine a fi cultivate cu
floarea-soarelui cernoziomurile, solurile brune şi brun-roşcate, precum şi solurile aluviale. Totuşi
prin folosirea îngrăşămintelor şi prin irigare floarea-soarelui asigură producţii foarte ridicate pe
nisipurile ameliorate din stânga Jiului. Rezultatele experimentale din ultimii ani pun în evidenţă
producţii economice pe vertisoluri, precum şi pe soluri luvice.
Zonarea culturii. În România floarea-soarelui întâlneşte, în diferite zone, condiţii de
vegetaţie cu grad ridicat de favorabilitate. Trebuie însă reţinut că potenţialul de producţie al
cultivarelor este adesea diminuat din cauza umidităţii, care nu este limitantă decât în codiţii de
irigare şi din cauza însuşirilor fizice şi chimice ale unor soluri pe care cultura florii-soarelui s-a
extins în ultimii ani.
Au fost stabilite pentru floarea-soarelui şase zone de cultură, în cadrul fiecărei zone
delimitându-se agroecosistemele în care se pot cultiva diferiţi hibrizi (fig.1.2).
Zona I se extinde pe terenurile irigate din Câmpia Română şi Dobrogea şi pe terenurile
irigate şi neirigate din Câmpia de Vest. In această zonă sunt asigurate în optim cerinţele florii-
soarelui faţă de temperatură (t  7C pe perioada aprilie - august 1600 - 1950C). Cerinţele
fată de umiditate sunt asigurate numai în condiţii de irigare. În Câmpia vestică, plantele
beneficiază de un regim de precipitaţii mai favorabil şi pe suprafeţe mari de aportul apei freatice.
Solurile predominante în întreaga zonă sunt cernoziomuri profunde, cu textură lutoasă şi cu
fertilitate ridicată. În Câmpia de Vest suprafeţe mari sunt reprezentate de lăcovişti. Nota medie
de bonitare a zonei se cuprinde între 81 şi 90 puncte. În sud-estul Câmpiei Române este extinsă
lupoaia (Orobanche cumana). Sunt de asemenea condiţii care determină atacuri moderate ale
putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi pătării brune (Phomopsis helianthi).
Zona a II-a se extinde în Lunca Dunării. În această zonă condiţiile de vegetaţie pentru
floarea-soarelui sunt favorabile datorită fertilităţii solurilor aluviale, aportului apei freatice şi a
microclimatului specific. Secetele din unii ani aduc totuşi importante depresiuni în recoltă. Nota
de bonitare a zonei se cuprinde între 71 şi 80 puncte. Trebuie reţinute condiţiile de vegetaţie cu
totul deosebite de pe aluviunile foste submerse. In acest agroecosistem se pot cultiva cu floarea-
soarelui 44 -53 mii hectare.
Zona a III-a cuprinde Câmpia Română şi Dobrogeană, suprafeţele neirigate. Este situată
în partea de nord a câmpiei irigate, în cea mai mare parte pe sol brun-roşcat şi cernoziom (în
Dobrogea, Bărăgan), cu frecvente perioade de secetă, cu note de bonitare cuprinse între 61 şi 70
puncte. In perioada aprilie - august se acumulează peste 1700C (t 7C). Deşi apreciată cu
condiţii mijlociu de favorabile hibrizii actuali asigură în această zonă producţii de peste 30 q/ha;
zona este moderat de favorabilă atacului de boli. In cele două agroecosisteme se pot cultiva cu
floarea-soarelui 74 - 83 mii hectare.
Zona a IV-a se extinde în Câmpia Găvanu-Burdea (cu asociaţii de vertisoluri), Câmpia
Leu - Rotunda şi Câmpia Plenita (cu cernoziomuri levigate şi soluri brun-roşcte) şi este foarte
favorabilă din punct de vedere termic (t  7C - aprilie - august peste 1700 C), cu precipitaţii
anuale peste 550 mm. Nota de bonitare a zonei se cuprinde între 51 şi 60 de puncte. Se pot
cultiva cu floarea-soarelui 14 - 17 mii hectare.
Zona a V-a cuprinde Câmpia Jijiei, podişul Bârladului şi Câmpia Transilvaniei. Se
acumulează în zonă în jur de 1500C (t 7C) şi plouă anual 450 - 550 mm în Moldova şi
550 - 600 mm în Transilvania. Nota de bonitare se cuprinde între 41 şi 50 puncte, zona situându-
se în fapt la limita inferioară de favorabilitate pentru floarea-soarelui. Favorabilitatea este redusă
în primul rând de gradul de eroziune al solului( de la moderat la excesiv), îndeosebi în Moldova
la care se adaugă deficitul de apă în perioada de vegetaţie, iar în Câmpia Transilvaniei de excesul
temporar de apă şi temperaturile mai scăzute. În Moldova se manifestă atac puternic de putregai
alb şi putregai cenuşiu. Se pot cultiva cu floarea-soarelui 50 - 60 mii hectare în Moldova şi
maxim 10 mii hectare în Câmpia Transilvaniei.

Fig. 1.2 - Zonele de cultură a florii-soarelui în România

Zona a VI-a , care se extinde în Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi Piemontul


Getic sudic este calificată cu nota de bonitare de numai 31 - 40 puncte, din cauza temperaturilor
mai scăzute şi din cauza compoziţiei fizice şi chimice a solurilor. Rezultatele experimentale
obţinute însă la Staţiunile de cercetări agricole Albota, Secueni şi Livada au făcut dovada că unii
hibrizi de floarea-soarelui asigură în agroecosistemele acestei zone producţii ridicate şi
constante. Fenomenele negative mai evidente ţin de sol şi anume: aciditate ridicată, eroziune,
exces de apă, compactare şi aprovizionare redusă cu humus şi elemente nutritive.
1.2.5. Tehnologia de cultivare

1.2.5.1 Amplasarea şi rotaţia culturii


La amplasarea culturilor de floarea-soarelui este necesar să se ţină seama de însuşirile
solului, respectiv textura şi aprovizionarea cu elemente nutritive.
Se va evita amplasarea florii-soarelui lângă culturi de grâu, in, mazăre etc., la care se
aplică erbicide pe bază de 2,4-D, MCPA, Bromoxinil, Bentozan sau alte produse fitotoxice
pentru floarea-soarelui. Particulele solutiei de erbicide purtate de vânt în timpul tratării acestor
culturi, ajunse pe frunze aduc acestei plante reduceri importante ale randamentului.
Floarea-soarelui este una din speciile pretenţioase la rotaţie, deoarece:
- nu suportă monocultura, revenirea pe aceeaşi suprafaţă se va face după minim 6 ani,
datorită în primul rând atacului de boli (mană, putregai alb, putregai cenuşiu, alternarioză), de
dăunători (gărgăriţa porumbului) şi de buruieni (lupoaie). Pentru a se obţine producţii ridicate de
floarea-soarelui se cere organizarea unui asolament, în care ponderea acestei culturi să nu
depăşească 18 %. Revenirea florii-soarelui pe acelaşi teren mai repede de 6 ani atrage după sine
scăderi importante de recoltă (tab.1.4). Producţiile sunt de fapt cu atât mai mari, cu cât ponderea
florii-soarelui în structura culturilor din asolament este mai mică.
- nu se cultivă după plantele atacate de putregaiul cenuşiu: cartof, sfeclă, in
- se evitată amplasarea după plante cu înrădăcinare adâncă şi consum mare de
apă:lucernă, sfeclă, sorg, iarbă de Sudan.
Tabelul 1.4
Influenţa ponderii florii-soarelui în structura culturilor asupra frecvenţei
atacului de mană şi asupra producţiei (Gh. Sin, 1971)
Ponderea în Frecvenţa PRODUCŢIA Diferenţa,
Rotaţia (ani) structura atacului de mană q/ha
culturilor(%) q/ha %
6 18 4,9 27,0 100 mt
5 20 10,0 26,0 96,3 - 1,0
4 25 16,3 24,3 90,0 - 2,7
3 33 25,0 21,7 80,4 - 5,3
2 50 34,1 18,1 67,0 - 8,9
1 100 37,5 15,0 55,5 - 12,0

- nu se cultivă după plantele atacate de putregaiul alb: soia, fasolea, năut, sfeclă, specii
din familia cruciferae.
Diferite experienţe efectuate în zona de silvostepă din sud au evidenţiat diferenţieri
importante în producţiile de floarea-soarelui cultivată după diferite plante premergătoare.
Cele mai mari producţii s-au obţinut după porumb, mazăre, şi grâu. Fără îndoială că grâul
de toamnă este una din cele mai bune plante premergătoare pentru floarea-soarelui. Totuşi după
porumb s-au obţinut producţii mai mari nu numai în zona de silvostepă dar şi în Dobrogea, la
staţiunea experimentală Valu lui Traian. Producţia de floarea-soarelui a fost în această staţiune,
în perioada 1963 - 1964 mai mare după porumb cu 5,79 q/ha decât după grâu (H. Simota, 1968).
Pe cernoziomul cambic de la Fundulea, Gh. Sin a obţinut , în medie pe 5 ani, un spor
semnificativ de producţie (1,2 q/ha) la floarea-soarelui cultivată după porumb faţă de cea
cultivată după grâu. Aplicarea îngrăşămintelor azotate şi fosfatice în cantităţi mai mari la porumb
au condus la obţinerea unor sporuri de producţie mai mari la floarea-soarelui cultivată după
porumb, decât după grâu.
Sfecla de zahăr nu este o bună plantă premergătoare pentru floarea-soarelui, din cauză că
ea consumă cantităţi mari de apă din sol şi mari cantităţi de substanţe nutritive, în special de
potasiu. Acestea sunt şi motivele care conduc la reducerea procentului de ulei în seminţele de
floarea-soarelui cultivată după sfeclă.
La rândul ei floarea-soarelui este o bună plantă premergătoare pentru culturile de
primăvară iar pentru grâul de toamnă este o premergătoare mai bună decât porumbul din
următoarele motive: eliberează terenul mai devreme; lasă o cantitate mai mică de resturi
vegetale pe sol; lasă terenul mai curat de buruieni; solul se poate pregăti şi fără executarea
arăturii mult mai bine decât după porumb.

1.2.5.2 Fertilizarea
Floarea-soarelui este o plantă care consumă cantităţi mari de substanţe nutritive pentru
a-şi realiza biomasa totală. Cu fiecare 1000 kg seminţe, la care se adaugă producţia
corespunzătoare de frunze, tulpini şi inflorescenţe, floarea-soarelui extrage din sol: 40-60 kg N;
15 - 23 kg P2O5 şi 75-120 kg K2O (A. Benvenuti şi G. Vannozzi).
Ritmul de acumulare a substanţei uscate la floarea-soarelui şi a elementelor nutritive este
diferit în cursul perioadei de vegetaţie (tab.1.5).
Gh. Bîlteanu (1962), în cercetările făcute pentru stabilirea perioadelor critice în nutriţia
minerală a florii-soarelui, găseşte că în perioada creşterii iniţiale, insuficienţa azotului, a
fosforului sau a potasului determină o scădere pronunţată a recoltei de seminţe.
Perioada creşterii iniţiale a florii-soarelui este o perioadă critică pentru oricare din elementele N,
P şi K; influenţa negativă a insuficienţei acestora nu se mai poate corecta în timpul vegetaţiei,
chiar dacă se asigură cele mai bune condiţii de nutriţie. Din această cauză asigurarea plantelor de
floarea-soarelui cu toate elementele nutritive, încă din perioada răsăritului, constituie una din
condiţiile principale pentru obţinerea de randamente ridicate.
Fertilizarea cu azot ridică probleme deosebite pentru floarea-soarelui deoarece atât deficitul cât şi
excesul, mai ales în fazele timpurii de creştere, au repercusiuni negative asupra proceselor de
creştere şi dezvoltare şi implicit asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei.

Tabelul 1.5
Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi a elementelor NPK la floarea-soarelui
Absorbţia elementelor nutritive( %)
Fazele de vegetaţie Substanţa
uscată acumulată(%) N P2O5 K2O

Formarea calatidiilor 37 60 42 56
Sfârşitul înfloririi 69 92 54 88
Inceputul formării 75 100 71 90
seminţelor

La insuficienţa azotului, plantele de floarea-soarelui rămân subţiri, cu internodiile lungi,


cu frunze puţine şi deci cu suprafaţă de asimilaţie redusă. Plantele au culoare verde-palid iar dacă
insuficienţa este mai accentuată, frunzele de la baza plantei se usucă. Inflorescenţele rămân mici
şi au un procent ridicat de seminţe seci, iar conţinutul în ulei al seminţelor este redus.
Azotul în exces determină manifestări diferite în funcţie de faza de vegetaţie când se
înregistrează. În primele 4-5 săptămâni de vegetaţie excesul de azot duce la piticirea plantelor,
deoarece în această fază tânără plantele acumulează azot, în cantităţi mai mari, ce nu poate fi
transformat în totalitate în azot organic, rămânând sub formă minerală fiind astfel toxic pentru
plantă. După această perioadă excesul de azot determină o creştere luxuriantă a tulpinilor şi
frunzelor, se prelungeşte perioada de vegetaţie a plantelor, creşte sensibilitatea plantelor la secetă
şi la boli, la cădere, iar procentul de ulei în seminţe se reduce.
Fosforul, singurul element chimic capabil de a stoca şi furniza energia necesară în
procesele de metabolism, joacă un rol important în dezvoltarea plantelor, fiind componentul
principal al acizilor nucleici, fosfolipidelor, fosfoproteinelor şi a multor enzime implicate în
sinteza şi vehicularea glucidelor şi în metabolismul lipidelor.
La insuficienţa fosforului plantele au creştere redusă, fructele rămân mici, iar maturarea
lor întârzie. Insuficienţa are efecte negative asupra formării şi umplerii seminţelor.
După răsărire, plantele fertilizate unilateral cu azot se dezvoltă şi cresc încet în timp ce la
cele fertilizate cu numai 40 kg P2O5/ha, alungirea şi îngroşarea tulpinii, precum şi formarea şi
creşterea frunzelor se desfăşoară într-un ritm intens.
În cazul accentuării carenţei de fosfor apar simptome de suferinţă pe frunze-pete
necrotice, internervuriene sub formă de cercuri concentrice, dispersate către vârful frunzelor,
simptome ce se aseamănă cu atacul de Alternaria şi de Septoria.
Cu toate că floarea-soarelui extrage fosfor din sol de la începutul şi până la sfârşitul
vegetaţiei, în perioada de la apariţia butonului floral şi până la înflorirea maximă absoarbe
60-70 % din totalul fosforului necesar (Rollier, 1972).
Potasiul este un element esenţial pentru sinteza în plante a proteinelor, glucidelor,
grăsimilor şi contribuie la vehicularea metaboliţilor între organe şi ţesuturi. Din cauza influenţei
pozitive asupra presiunii osmotice şi turgescentei celulelor, prin micşorarea transpiraţiei, potasiul
favorizează rezistenţa plantelor la secetă. De asemene, potasiul măreşte rezistenţa la cădere şi
boli şi influenţează pozitiv creşterea conţinutului de ulei în seminţe.
Simptomele insuficienţei de potasiu apar prima dată pe frunzele inferioare, mai bătrâne şi
numai în cazuri de carenţă foarte acută şi pe cele tinere. Plantele afectate rămân cu internodiile
scurte (mult mai scurte decât la insuficienţa azotului sau fosforului), plantele sunt mici, cu
frunzele mult apropiate între ele (,,tufe,,). Frunzele sunt de culoare galbenă, cu pete necrotice
care se extind de la vârf şi margini către mijlocul frunzei.
Acumularea potasiului în organele epigee ale florii-soarelui, se deosebeşte de acumularea
azotului şi fosforului prin aceea că tulpinile conţin mai mult potasiu decât frunzele, frunzele mai
mult decât capitulele, iar acestea mai mult decât seminţele.
Dintre microelemente, borul este menţionat ca deosebit de important pentru floarea-
soarelui. Borul participă în procesele respiratorii la translocarea zaharurilor şi altor metabolite,
iar în dezvoltarea florii-soarelui influenţează îndeosebi procesul de fecundare, fiind necesar
pentru germinarea polenului şi pentru creşterea tubului polenic. Simptomele carenţei de bor apar
cu puţin înainte de înflorire, pe frunzele mediane îşi fac apariţia pete brune care cu timpul se
unesc şi formează o arsură în dreptul peţiolului. In lipsa borului fecundarea este incompletă,
capitulele se deformează, tulpina se despică sub capitul, devenind sfărâmicioasă, provocând
şiştăvirea seminţelor şi uneori chiar căderea capitulului.
De asemenea insuficienţa borului influenţează nefavorabil metabolismul fosforului, fapt
cu consecinţe negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei în seminţe.
Un alt microelement, important pentru floarea-soarelui, este şi molibdenul care serveşte
ca purtător de electroni în sistemele enzimatice care operează reducerea nitraţilor şi a azotului
elementar în amoniu.
Rezultate bune în restabilirea echilibrului normal al nutriţiei minerale în situaţiile de
carenţă îl dau tratamentele foliare cu soluţii complexe de molibden şi bor. Tratamentele se
efectuează imediat după apariţia primelor simptome de carenţă sau în lipsa acestora, preventiv, în
faza când plantele de floarea-soarelui au 6 - 8 frunze.
În condiţiile de la noi din ţară pentru sporirea randamentului la floarea-soarelui au
importanţă atât îngrşămintele organice cât şi cele minerale.
Îngrăşămintele organice. Datele experimentale au pus însă în evidenţă, în comparaţie
cu alte plante, reacţia mai slabă a florii-soarelui la îngrăşămintele organice. Cu excepţia
rezultatelor de pe cernoziom carbonatat şi de pe brun luvic, sporurile de recoltă sunt mici (2 -
3,5 q/ha). Intre 20 t/ha gunoi şi 40 t/ha nu sunt diferenţe care să conducă la recomandarea
cantităţilor de gunoi de grajd mai mari de 20 t/ha.
Observaţiile efectuate cu mai mulţi ani în urmă (Florica Olteanu), au reliefat faptul că
floarea-soarelui valorifică gunoiul de grajd tot atât de bine când se administrează plantei
premergătoare, asigurându-se practic acelaşi spor de producţie ca în cazul îngrăşării directe.
Această particularitate biologică a fost confirmată şi de rezultatele experimentale din ultimii ani
în Bărăgan (A. Pascu, 1977). În cazul când floarea-soarelui urmează după porumb, plantă
premergătoare bună, este mult mai indicată administrarea gunoiului de grajd porumbului.
Pe solurile cernoziom carbonatat şi brun-luvic unde sporurile de recoltă sunt deosebit de
mari se recomandă administrarea gunoiului de grajd direct culturii de floarea-soarelui.
Îngrăşămintele minerale. Floarea-soarelui în comparaţie cu alte culturi reacţionează mai
slab la îngrăşămintele minerale (Gh. Sin, 1970) (tab.1.6).

Tabelul 1.6
Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de floarea-soarelui
Variantele Valu lui Brăila Mărculeşti Caracal Secuieni Media Diferenţa
Traian
Neîngrăşat 24,4 17,1 27,2 21,7 21,6 22,4 -
N48P48 25,6 22,1 30,4 23,5 24,9 25,3 2,9
N96P96 25,8 25,3 31,3 24,3 26,0 26,5 4,1
N96P96K90 26,3 26,2 32,9 25,5 26,1 27,4 5,0

Cercetările privind reacţia florii-soarelui la fertilizarea cu azot din perioada 1984 -1987 la
ICDA - Fundulea (Cr. Hera, I. Toncea) au reliefat dependenţa producţiei de rezerva de azot nitric
existentă în sol înainte de semănat. In medie la doi hibrizi cu care s-a experimentat (Select şi
Super), influenţa creşterii conţinutului de nitraţi s-a materializat prin sporuri de producţie
cuprinse între 14 şi 25%.
Sporuri prin aplicarea îngrăşământului mineral cu azot s-au înregistrat numai în
variantele cu un conţinut mediu de azot rezidual pe stratul de sol 0 - 30 cm mai mic de 2,8 mg
N/kg sol. Pe parcele mai bogate în azot nitric (peste 2,8 N - mg/kg sol) producţia de seminţe a
variat nesemnificativ (38,3 - 38,7 q/ha la hibridul Select şi 33,8 - 35,2 q/ha la hibridul Super)
(Tab.1.7).
Datorită acestei particularităţi biologice la fertilizarea cu azot a florii-soarelui trebuie
luată în considerare fertilizarea cu azot a plantei premergătoare, la care doza acestui element se
stabileste la nivelul optimului tehnic. Doza care se stabileşte pentru floarea-soarelui este
determinată de azotul rezidual (N - NO3 aflat în sol la desprimăvărare ( înainte de semănat ),
îndeosebi pe stratul arabil (0 - 30 cm). În funcţie de acest element, de capacitatea de producţie a
hibrizilor, de rezerva de apă a solului, doza de azot la floarea-soarelui este moderată ( 60 - 80
kg/ha).
Tabelul 1.7
Influenţa azotului rezidual şi a azotului din îngrăşământul mineral asupra producţiei de seminţe
la floarea soarelui (Fundulea 1985 - 1987)

Conţinutul solului în nitraţi N Hibridul Hibridul Media


înainte de semănat pe stratul îngrăşământ Select Super Super %
de sol 0-30 cm, Nmg/kg sol kg/ha q/ha q/ha Select
1,97 0 30,8 28,3 29,6 100
100 34,6 31,6 33,1 112
2,71 0 35,8 31,7 33,8 114
100 36,8 33,7 35,3 119
2,88 0 38,6 33,8 36,2 122
100 34,8 32,0 33,4 113
3,64 0 38,7 35,2 37,0 125
100 34,4 33,0 33,7 114
4,28 0 38,3 33,9 36,1 122
100 36,8 32,3 34,6 117

Referitor la epoca de administrare a azotului, în literatura de specialitate apar mai multe


recomandări: toată cantitatea administrată în toamnă; 50% înainte de semănat şi 50% la prima
sau a doua praşilă; fracţionarea în 2 - 3 epoci în vegetatie, evitând aplicarea la pregătirea patului
germinativ a îngrăşămintelor fiziologice acide. Astfel, alături de doză, o importanţă deosebită
pentru eficacitatea îngrăşămintelor simple cu azot o are epoca de aplicare.
Producţia de seminţe la floarea-soarelui este influenţată într-o formă mai redusă şi de
forma chimică a îngrăşămintelor cu azot. Hera si Toncea (1986) au stabilit, cu ajutorul metodelor
izotopice, că dintre principalele îngrăşăminte simple cu azot produse industrial (azotat de
amoniu, uree şi sulfat de amoniu) sulfatul de amoniu şi în special ureea influenţează negativ
producţia de seminţe.
Floarea-soarelui reacţionează pozitiv la fertilizarea cu fosfor, atât la producţia de seminţe,
cât şi la conţinutul acestora în ulei, practic pe toate solurile din ţara noastră. Cerinţele florii-
soarelui faţă de aprovizionarea solului cu fosfor mobil se ridică la 53-67ppm P, cerinţe apropiate
de ale grâului de toamnă şi mai mari decât la porumb şi fasole.
Epoca de aplicare condiţionează şi eficienţa fertilizării cu fosfor, cea mai eficace fiind
aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor prin împrăştiere şi încorporarea lor în sol cu arătura, precum
şi aplicarea localizată în benzi la semănat a unor cantităţi mici de fosfor (10-20 kg P2O5/ha) în
amestec cu cantităţi corespunzătoare de azot sau sub formă de îngrăşăminte complexe. La
Fundulea, în experienţă de lungă durată, Toncea şi Popîrlan (1985) au stabilit că îngrăşămintele
cu azot şi fosfor acţionează asupra conţinutului de ulei în seminţele de floarea-soarelui mai
puternic decât factorul climatic.
In medie pe 5 ani, cel mai ridicat conţinut de ulei (50,0 - 50,8 %) s-a înregistrat la variantele fără
azot (fig.1.11). Pe parcelele fertilizate cu azot, conţinutul de ulei scade proporţional cu doza, de
la 50,7 % la 48,4 % pe agrofondul fără fosfor şi de la 50 - 50,8 % la 46,6 - 47,0 % pe
agrofondurile cu fosfor.
Accentuarea scăderii conţinutului de ulei pe agrofondurile cu fosfor este determinată tot
de azotul mineral absorbit în cantităţi mai mari de plante ca urmare a efectului stimulator al
fosforului.
Deşi floarea-soarelui extrage din sol cantităţi mari de potasiu, reacţia la îngrăşămintele cu
potasiu este în general nesemnificativă, mai ales pe cernoziomuri şi alte soluri bine aprovizionate
nativ cu potasiu. Se consideră o bună aprovizionare a solului cu potasiu pentru floarea-soarelui
când acesta conţine peste 166 ppm K. Cele mai mari sporuri de producţie prin folosirea
îngrăşămintelor cu potasiu s-au obţinut la Oradea, pe sol brun luvic, cu conţinut redus de potasiu
(80-100ppm K). Potasiul trebuie luat în considerare, alături de azot şi fosfor în cazul solurilor
slab aprovizionate pentru a se putea valorifica cât mai mult din potenţialul genetic al hibrizilor
cultivaţi.
Referitor la epoca şi metoda de aplicare, Coculescu şi colab. (1969) evidenţiază ca
optimă aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu prin împrăştiere şi încorporarea lor în sol odată cu
lucrările de bază.
Reacţia mai slabă a florii-soarelui la îngrăşămintele minerale trebuie pusă pe seama:
- capacităţii plantei de a valorifica foarte bine substanţele nutritive din sol, chiar dacă sunt
în forme mai greu solubile ;
- seminţele reprezintă puţin (0,30 %) din biomasa pe care planta o formează;
- în unele zone reacţia mai slabă la îngrăşămintele minerale se explică şi prin regimul
hidric necorespunzător al solului.
Îngrăşămintele minerale care se aplică la floarea-soarelui pot fi simple sau complexe. In
practică, din considerente economice, sunt preferate cele complexe. O atenţie deosebită trebuie
acordată la administrarea uniformă a îngrăşămintelor, fie simple sau complexe, deoarece floarea-
soarelui pe suprafeţele cu cantităţi mari de elemente nutitive, îndeosebi de azot, se dezvoltă
necorespunzător şi devine foarte sensibilă la atacul de boli.

1.2.5.3 Lucrările solului


Principala lucrare a solului o reprezintă arătura care influenţează procesele fizice, chimice
şi biologice din sol. Arătura este definită de momentul când se execută şi de adâncimea pe care
se mobilizează solul.
Data efectuării arăturii este dependentă de momentul recoltării plantei premergătoare.
Arăturile executate în vară, după eliberarea terenului de cerealele păioase, creează cele mai bune
condiţii de pregătire a solului pentru semănat în primăvară. Floarea-soarelui reacţionează pozitiv
la arăturile efectuate cât mai devreme în vară.
Lăsarea terenului nelucrat până toamna târziu favorizează îmburuienarea, pierderea apei
din sol şi crearea unor condiţii mai grele pentru arat, cu consum sporit de combustibil.
După culturile recoltate în toamnă, trebuie efectuată obligatoriu arătura pentru floarea-
soarelui, evitându-se cu desăvârşire situaţiile în care solul ar rămâne nearat până în primăvară. Pe
terenurile arate în primăvară, pregătirea patului germinativ şi semănatul se efectează cu
întârziere, de cele mai multe ori după epoca optimă, ceea ce face ca sămânţa să fie pusă într-un
sol cu umiditate insuficientă, fiind astfel afectată în primul rând densitatea plantelor.
Cercetările efectuate pe cernoziomul de la Fundulea, arată că, în medie pe 4 ani,
pierderile de recoltă, înregistrate în varianta arată în primăvară faţă de cea arată toamna, au fost
cuprinse între 370 şi 460 kg/ha; consumul de combustibil necesar lucrării solului a fost cu 11,2
litri/ha mai ridicat în cazul arăturii de primăvară (Picu, 1984; Sin şi colab.1986).
Adâncimea arăturii a constituit un element tehnologic frecvent luat în studiu. Datele
obţinute de Săndoiu (1973) pe cernoziomul de la Studina şi pe solul brun roşcat de la Moara
Domnească indică obţinerea unor producţii asemănătoare prin arat la 10, 20 şi 30 cm.
De asemenea, cercetările efectuate în perioada 1963-1970, în diferite condiţii
pedoclimatice, au arătat că adâncimea arăturii nu contribuie la creşterea producţiei în condiţiile
unei stări culturale bune a solului (tabelul 1.8).
Pe terenurile mai tasate, puternic îmburuienate, cu deosebire cu specii perene greu de
combătut, precum şi pentru o încorporare mai bună a resturilor vegetale este preferată arătura
mai profundă la 28 - 30 cm.
Având în vedere că lucrarea solului solicită 25 - 30 % din consumul de combustibil pe
întreaga tehnologie, că trecerile repetate pe teren determină înrăutăţirea însuşirilor solului, s-a
pus problema raţionalizării lucrării solului fără a se afecta nivelul recoltei. Reducerea adâncimii
arăturii sau înlocuirea arăturii cu lucrări fără întoarcerea brazdelor, constituie şi pentru floarea-
soarelui una din cele mai importante probleme. Rezultatele experimentale arată că înlocuirea
arăturii prin lucrarea cu grapa cu discuri la 10 - 12 cm, unu, doi ani practic nu influenţează
nivelul producţiei. Renunţarea la arătură şi lucrarea solului superficial la 10 - 12 cm în fiecare an
a provocat scăderea semnificativă a producţiei, din cauza compactării solului şi a infestării
accentuate cu buruieni perene.

Tabelul 1.8
Influenţa adâncimii arăturii asupra producţiei de floarea-soarelui (kg/ha)în perioada 1963 - 1970
Localitatea (judeţul) Nr ani A d â n c i m e a a r ă t u r i i (cm )
20 30 30+10
Mărculeşti (Călăraşi) 5 2840 2870 2840
Fundulea(Călăraşi) -neirigat 4 2150 2270 2250
- irigat 3 3150 3090 3100
Valul lui Traian(Constanţa) 4 2560 2590 2560
Caracal (Olt) 4 2150 2270 2250
Secuieni (Neamţ) 7 2280 2290 2250
Oradea (Bihor) 3 2200 2080 2070
Livada (Satu Mare) 4 2410 2490 2480

Înlocuirea arăturii printr-o lucrare superficială apare recomandabilă în situaţii extreme,


când terenul a rămas nearat până în primăvară; în acest caz diminuarea efectelor negative ale
arăturii de primăvară este posibilă printr-o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 10-15 cm.
Lucrarea solului pentru floarea-soarelui prin înlocuirea arăturii se ia în considerare în funcţie de
planta premergătoare, la care obligatoriu trebuie efectuată arătura la cel puţin 20 cm adâncime.
Se poate adopta acest sistem când planta premergătoare este porumbul.
Pentru a evita înrăutăţirea condiţiilor de fertilitate a solurilor sărăturate şi pentru protecţia
contra eroziunii eoliene a solurilor nisipoase, lucrarea cu întoarcerea brazdei se poate înlocui prin
lucrarea cu cizel sau plug-cizel. La aplicarea acestei metode de lucrare a solului cu cizel sau
plug-cizel este obligatorie curăţirea prealabilă a terenului de resturi vegetale deoarece
încorporarea acestora în sol se realizează în proporţie foarte scăzută.
Pregătirea patului germinativ se realizează în primăvară numai după ce solul s-a zvântat.
Terenurile arate în vară, fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul sau
cultivatorul pentru cultivaţie totală, iar cele arate în toamnă, care prezintă denivelări şi unele
resturi vegetale se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi reglabili.

1.2.5.4 Sămânţa şi semănatul


Pentru semănat este admisă sămânţa la care puritatea este de cel puţin 97%, iar
capacitatea germinativă de peste 85%. Este indicat ca la semănat să se folosească sămânţă cu
masa a1000 de boabe cât mai mare. Odată cu creşterea masei seminţelor se măreşte puterea lor
de străbatere, creşte capacitatea de germinaţie în câmp, iar răsăritul plantelor şi vegetaţia decurg
uniform.
Sămânţa de floarea-soarelui obţinută de pe loturi semincere fertilizate cu microelemente
(bor, molibden) iniţiază evident o plantă mai viguroasă, o cultură uniformă de la răsărire,
asigurând în final sporuri de producţie de 7-12% (2,75-4,6 q/ha) (Letiţia Tiganaş şi colab. 1988).
Inainte de semănat seminţele se tratează semiumed (7 - 10 l apă/t sămânţă), cu unul din
produsele : Sumilex 50 WP (1kg/t), Rovral PU 50% (2 kg/t), Ronilan 50 WP (2 kg/t), Metoben
70 (2kg/t), Ostenal MT(4 kg/t), Royal Flo 42S (2,5 l/ha) sau alte produse omologate, contra
putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea), cu Apron
35 SD (4 kg/t), Galben Super SD (4kg/t), Ostenal MT(4kg/t) împotriva manei (Plasmopara
helianthi).
Dintre dăunători cei mai periculoşi pentru floarea-soarelui sunt răţişoara porumbului
(Tanymecus dilaticollis) şi viermii sârmă (Agriotes spp). Prin atacul pe care aceşti dăunători îl
provoacă la începutul vegetaţiei (chiar din faza de plantulă) se reduce densitatea optimă iar
uneori cultura se compromite. Şi în cazul acestor dăunători rotaţia are importanţă deosebită.
Tratamentele la seminţe cu Furadan sau Diafuran, înlătură în mare măsură riscul reducerii
densităţii şi deci al compromiterii culturii. Pentru a preveni atacul acestor dăunători se fac
tratamente la sămânţă cu unul din produsele: Diafuran 35 ST (28 l/t), Furadan 35 ST (28 l/t),
Gaucho 600 FS(12,5 l/t), Cosmos 500FS (2,5 l/t).
Epoca de semănat. Cercetările efectuate în diferite condiţii pedoclimatice din ţara
noastră, pentru stabilirea momentului optim de semănat au arătat că acesta este determinat de
temperatura şi umiditatea solului. În ţara noastră s-au efectuat, de-a lungul anilor, numeroase
cercetări cu privire la epoca de semănat a florii-soarelui. În diferite perioade de experimentare
s-a folosit materialul biologic aflat în cultură, atât sub aspectul capacităţii de producţie, cât şi sub
aspectul conţinutului seminţelor în ulei.
Semănatul se recomandă să înceapă când în sol, la adâncimea de semănat, se realizează
temperatura de 7°C. Calendaristic semănatul florii-soarelui se cuprinde între ultimele zile ale
lunii martie şi mijlocul lunii aprilie. În zona de nord a Moldovei şi în alte zone asemănătoare,
semănatul întârzie cu 7 - 10 zile, dată fiind evoluţia regimului termic din aceste zone (Gh. Sin,
1978).
În Câmpia Română, după cercetările efectuate timp de 10 ani de Gh. Bîlteanu şi
Gh.V.Roman (1986), semănatul florii-soarelui trebuie să înceapă la sfârşitul lunii martie
începutul lunii aprilie şi să se termine la 15 - 20 aprilie (tab.1.9).
Semănatul florii-soarelui prea timpuriu (la ,,desprimăvărare,,) nu este indicat deoarece
durata perioadei semănat - răsărirea plantelor se prelungeşte prea mult, poate atinge 20 de zile,
timp în care terenul se poate îmburuiena şi multe seminţe mucegăiesc, acest lucru fiind favorizat
de conţinutul mai ridicat în ulei şi cojile mai subţiri ale acestora. Toate aceste condiţii
nefavorabile conduc în final la nerealizarea densitătii, iar plantele răsărite prezintă o sensibilitate
ridicată la boli, fapt datorat debilitării acestora din cauza duratei mari a perioadei de răsărire şi a
parcurgerii în ritm încetinit a primelor faze de vegetaţie.

Tabelul 1.9
Producţia de seminţe la floarea-soarelui în funcţie de epoca de semănat(Săftica,
Moara Domnească, 1976 - 1985)
M e d i a 1976 - 1985
Data semănatului q/ha % diferenţa faţă de 3.04
13 martie* - - -
23 martie 34,8 96,4 -1,3
3 aprilie 36,1 100 Mt
13 aprilie 35,8 99,1 -0,3
23 aprilie 35,8 99,1 -0,3
3 mai 32,7 90,6 -3,4
13 mai 31,7 87,8 -4,4
23 mai 31,7 87,8 -4,4
*S-a putut semăna numai în anul 1983. Producţia 37,2 q/ha.

Întârzierea semănatului faţă de limita dovedită experimental determină creşterea


procentului de coji, creşterea conţinutului de proteine şi reducerea conţinutului de ulei în
seminţe. Sunt însă ani cu condiţii în care producţia de seminţe este ridicată şi la epocile târzii de
semănat. Astfel, în anul 1978, la Moara Domnească producţia la semănatul din 3 aprilie a fost de
42,5 q/ha, iar la semănatul din 3 iunie, 44,0 q/ha. Media producţiei pe un interval de 61 de zile de
la prima la ultima epocă a fost de 44,3 q/ha (Gh. Bîlteanu, Gh.V. Roman).
Durata mai mare a perioadei de semănat, în care floarea-soarelui nu-şi modifică
producţia, trebuie atribuită scurtării duratei de răsărire pe măsură ce creşte temperatura,
neutralităţii plantei faţă de reacţia la fotoperiodism, reacţiei pozitive la o durată mai mare de
strălucire a soarelui şi faptului că specia, în afară de temperatura de germinaţie, poate fi inclusă
în grupa plantelor termofile (foarte asemănătoare cu cerinţele porumbului).
Declanşarea semănatului în momentul optim şi efectuarea acestei lucrări într-un timp cât
mai scurt are o deosebită importanţă pentru asigurarea unor condiţii prielnice pentru răsărirea şi
dezvoltarea ulterioară a culturii. Semănatul în afara epocii optime este însoţit de scăderi de
producţie ce pot fi evitate fără nici un efort suplimentar; datele prezentate în tabelul 1.10 arată că
semănatul prea devreme prezintă riscuri mai ridicate în zonele cu regim termic deficitar, iar
înârzierea semănatului provoacă pierderi mai mari de producţie în zona de sud a ţării, unde prin
depăşirea epocii optime, sămânţa se încorporează de regulă în sol uscat, ceea ce întârzie răsărirea
şi reduce densitatea plantelor.
Tabelul 1.10.
Pierderi medii de producţie la floarea-soarelui (q/ha) când semănatul se execută în afara epocii
optime (1981 - 1987)(siteză Gh. Sin, 1989)
Staţiuni de cercetare
Epoca de semănat Fundulea Lovrin Drăgăneşti Şimnic Secuieni Podu-
Iloaiei
Prea devreme, 1,50 1,02 0,58 1,26 1,83 3,80
înaintea epocii
optime
Târziu, după epoca 3,65 1,65 4,55 2,38 3,20 1,95
optimă

Densitatea optimă a culturii. Cercetările privind densitatea plantelor la floarea-soarelui


sunt numeroase şi s-au efectuat de-a lungul timpului folosind soiurile şi mai târziu hibrizii
introduşi în cultură. În urma acestor cercetări s-a stabilit că plantele de floarea-soarelui îşi
modifică puternic componentele de producţie (fig.1.13). Rezultatele experimentale obţinute în
ţara noastră în peste 30 de ani cu soiuri şi hibrizi au pus în evidenţă o amplitudine de variaţie a
densităţii foarte redusă, indiferent de zona de cultură şi genotipul cultivat. Din sinteze s-a
desprins că în cultură neirigată densitatea optimă se cuprinde între 40 şi 50 mii plante
recoltabile/ha, limita superioară fiind pentru hibrizii cu talia mai redusă. În cultură irigată,
limitele se cuprind între 45 şi 55 mii plante recoltabile/ha (Gh. Sin, 1988).

Experienţele efectuate în perioada 1973 - 1980, cu 9 hibrizi în 5 localităţi din sudul ţării,
unde s-a urmărit reacţia în cultură irigată a florii-soarelui, la variaţia densităţii între 30 - 60 mii
plante/ha, au arătat o creştere a producţiei odată cu mărirea densităţii până la 50 mii plante/ha;
sporurile de recoltă obţinute prin creşterea densităţii sunt mai mari la hibrizii cu talie scundă şi
mai mici la cei cu talie înaltă. Plafonarea şi scăderea randamentului la densităţi superioare limitei
menţionate au loc datorită următoarelor cauze: micşorarea calatidiului şi deci reducerea
numărului de seminţe produse de o plantă, scăderea masei a 1000 seminţe, apariţia şi
intensificarea căderii plantelor, ca urmare a reducerii grosimii tulpinii şi a creşterii taliei plantelor
(Tianu şi colab., 1981).
Pe solul brun roşcat de la Moara Domnească în 4 ani de experimentare (1987-1990)
densitatea optimă a plantelor, la 3 hibrizi, s-a cuprins între 30 şi 50 mii pl/ha (Gh. V. Roman).
În ce priveşte densitatea de semănat şi cea a plantelor recoltabile, din tabelul 1.11, rezultă
o diferenţă de 4 - 13%, reprezentată de pierderile ce se înregistrează la răsărirea plantelor şi
ulterior datorită bolilor şi dăunătorilor, precum şi distrugerii plantelor cu ocazia lucrărilor de
întreţinere.
Pentru realizarea densităţii plantelor la recolltare este necesară creşterea densităţii la
semănat cu 10 - 15% şi luarea măsurilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de efectuare
corectă a praşilelor pentru a reduce la minimum diferenţa dintre densitatea de la semănat şi cea
de la recoltare.
Tabelul 1.11.
Relaţia dintre densitatea la semănat şi densitatea plantelor recoltabile

Fundulea(1970-1988) Şimnic(1981-1988) Teleorman(1981 -


Densitatea la 1988)
semănat mii % mii pl.rec/ha % mii pl.rec/ha %
pl rec./ha
30 28,0 93 27,6 92 29,0 96
40 35,5 89 35,8 90 38,0 96
50 43,8 88 44,6 89 46,6 93
60 52,0 87 - - 55,2 92

O importanţă deosebită o are, la aceeaşi densitate, distribuţia uniformă în spaţiu a


plantelor. De aceea rândurile fără goluri, cu plante echidistante, al căror număr corespunde
densităţii optime, permite valorificarea cu eficienţă maximă a energiei solare şi a fertilităţii
solului, reflectată apoi într-un nivel ridicat al producţiei.
Cantitatea de sămânţă folosită la hectar variază între 3,5 şi 5 kg/ha, în funcţie de densitate
şi indicii calitativi ai seminţelor.
Distanţa între rânduri este de 70 cm. La această distanţă lucrările de îngrijire se execută
fără pierderi mari de plante şi asigură condiţii corespunzătoare pentru valorificarea luminii.
Adâncimea de semănat, variază cu textura şi gradul de umiditate a solului de la 5 la 8 cm.
Adâncimea de semănat influenţează foarte mult procentul de plante răsărite.
În prezent, există tendinţa de a se semăna la o adâncime mai mică, pentru a obţine o răsărire
rapidă şi uniformă a plantelor. Reducerea adâncimii de semănat cere o grijă deosebită la
pregătirea patului germinativ în scopul realizării unui teren cât mai nivelat şi a conservării apei în
sol, factori care asigură uniformitatea adâncimii de semănat şi respectiv răsărirea rapidă şi
completă a plantelor.

1.2.5.5 Lucrările de îngrijire


Principalele lucrări de îngrijire la cultura florii-soarelui constau în: combaterea
buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi irigare.
Combaterea buruienilor. Floarea-soarelui până în faza de apariţie a butonului floral (E1)
are un ritm mai lent de creştere a părţii epigee şi de aici pericolul îmburuienării culturii în
această perioadă de timp (30-40 zile de la răsărit). După această fază pericolul de îmburuienare a
culturii dispare, deoarece plantele acoperă foarte bine solul, prin umbrire, împiedicând răsărirea
buruienilor (plantă cu o pronunţată însuşire de înnăbuşire a oricărei specii de buruieni).
Dacă perioada de la semănat la răsărirea plantelor se prelungeşte din cauza
temperaturilor scăzute, există pericolul îmburuienării şi se impune distrugerea acestora printr-o
lucrare cu sapa rotativă pe direcţia rândurilor sau cu grapa cu colţi reglabili înclinaţi înapoi,
perpendicular pe direcţia rândurilor. Lucrarea se poate efectua numai în cazul în care
cotiledoanele se găsesc la o adâncime de 3 cm.
Lucrarea de bază pentru combaterea buruienilor o constituie prăşitul. Sunt recomandate
trei praşile mecanice între rândurile de plante şi două praşile manuale pe rând. Prima praşilă
mecanică se execută foarte devreme, în stadiul B1 - B2, deoarece dacă se întârzie distrugerea
buruienilor, plantele îşi încetinesc ritmul de creştere şi capătă culoarea verde-gălbuie, iar după
prăşit se refac greu şi numai parţial, înregistrându-se în final pierderi de producţie.
La efectuarea praşilelor mecanice se iau în consideraţie următoarele cerinţe:
-adâncimea de lucru a organelor active ale cultivatorului care trebuie să asigure
distrugerea tuturor buruienilor. Se va evita mobilizarea prea adâncă a solului în urma căreia
rezultă bulgări sau felii de sol care favorizează pierderea de apă şi provoacă acoperirea plantelor
cu sol. Adâncimea de lucrare a solului este de 4 - 6 cm; toate secţiile cultivatorului trebuie să
lucreze la aceeaşi adâncime.
- asigurarea unor zone de protecţie a plantelor, de o parte şi alta a rândurilor, cu lăţimea
de 10-15 cm, mai mică la prima praşilă după care se măreşte la praşilele următoare;
- viteza de deplasare în lucru a agregatului la prima praşilă, trebuie să fie mică, 3-5 km/h,
pentru a se evita acoperirea plăntuţelor cu sol sau vătămarea lor; la celelalte praşile viteza se
poate mări până la 7-8 km/h.
Praşilele manuale se execută după prima şi a doua praşilă mecanică, cu atenţie pentru a
nu tăia sau vătăma plantele.
Cercetările efectuate de Pintilie şi colab.(1986) privind contribuţia praşilelor la reducerea
îmburuienării şi sporirea producţiei arată că numai praşilele mecanice, fără aplicarea erbicidelor,
sporesc producţia de floarea-soarelui cu 470 - 800 kg/ha, o praşilă manuală aduce în continuare
un spor de încă 430 - 470 kg/ha, iar a doua praşilă manuală o creştere suplimentară de încă
200 - 370 kg/ha
Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor se bazează pe capacitatea acestora de a
produce la buruieni dereglarea unor procese vitale ca fotosinteza, respiraţia, absorbţia şi
metabolismul elementelor nutritive etc.
Cercetările privind eficacitatea acestor substanţe au fost efectuate în diferite condiţii
climatice şi au urmărit stabilirea condiţiilor de folosire (doză, moment de aplicare) în vederea
realizării unei eficacităţi maxime în combaterea buruienilor fără a se afecta creşterea şi
dezvoltarea normală a plantelor de floarea-soarelui.
În condiţiile ţării noastre s-au verificat numeroase erbicide, stabilindu-se cele aplicabile
pentru floarea-soarelui, cu indicarea dozei optime şi a momentului de administrare (tab. 1.12).
Combaterea buruienilor care pot infesta cultura de floarea-soarelui trebuie avută în
vedere chiar de la planta premergătoare (grâu, orz, porumb), prin folosirea la acestea a
erbicidelor cu spectru larg de acţiune, cum este erbicidul Icedin forte. De asemenea, trebuie
combătute buruienile dicotiledonate perene şi Sorghum halepense prin folosirea erbicidului
Roundup, asociat cu Icedin forte, (5 - 6 l/ha, respectiv 3 - 4 l/ha), administrate pe miriştea de
grâu, în momentul când Sorghum halepense, se află în faza de burduf iar pălămida şi alte
dicotiledonate perene sunt în acest moment destul de mari. După 20-30 de zile, timp în care
erbicidele sunt translocate în organele subterane perene ale buruienilor, se efectuează arătura.
Dacă după arătură răsar plante de costrei din seminţe se execută una-două lucrări cu grapa cu
discuri pentru a le distruge, alltfel până în toamnă acestea formează rizomi în sol.
Tabelul 1.12
Erbicide recomandate pentru cultura florii-soarelui
Produsul Substanţa activă Spectru de acţiune Doza/Momentul
Afalon 50SC Linuron Dicotile anuale 2-4 l/ha; ppi sau
premergent
Agil 100EC Propaquizafop Monocotile anuale 0,8 l/ha
Costrei din rizomi 1,0-1,5 l/ha
Dual Gold Metolaclor Monocotile anuale şi unele 1,0 – 1,5 l/ha
dicotile anuale ppi sau preemerg.
Express 50SG Tribenurommetil Dicotile anuale şi perene(inclusiv 30 g/ha +0,1%Trend
(pentru hibrizi Xanthium, Cirsium, Datura,
rezistenţi) Solanum)
Fusilade Forte Fluazifopbutil Monocotile + Costrei din rizomi 1,5 – 1,75 l/ha
150EC postemergent
Pulsar 40 Imazamox Dicotile anuale şi Orobanche 1,2 l/ha
(pentru hibrizii cumana postemergent
rezistenţi)

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cu toate realizările obţinute în lucrările de


ameliorare, floarea-soarelui rămâne o specie la care producţia este mult afectată de atacul
paraziţilor vegetali, în special al ciupercilor patogene. Pagube însemnate aduc acestei culturi:
mana (Plasmopara helianthi), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), pătarea brună şi
frângerea tulpinilor (Phomopsis helianthi), pătarea neagră a tulpinilor (Phoma oleracea),
putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), putrezirea rădăcinilor şi tulpinilor (Sclerotium bataticola)
şi alte boli care apar sporadic şi care parazitează în special frunzele.
Măsurile de prevenire a bolilor menţionate sunt de natură fitotehnică, între aceste măsuri
cea mai mare importanţă revenind rotaţiei culturii (planta să revină pe aceeaşi suprafaţă după o
perioadă mai lungă de timp, 6 - 7 ani, să nu se cultive după specii cu boli comune - soia, fasolea,
rapiţa etc.).
Prevenirea atacului de mană se realizează prin respectarea cu stricteţe a normelor
fitotehnice referitoare la amplasarea florii-soarelui în asolament, judicioasa alegere a culturii
premergătoare şi folosirea soiurilor rezistente la atacul manei. Evitarea fertilizării unilaterale sau
cu doze mari de azot, semănatul în cadrul epocii optime, respectarea densităţii optime,
combaterea buruienilor, recoltarea la timp sunt măsuri care contribuie la reducerea atacului de
boli.
Dintre produsele care se folosesc în cursul perioadei de vegetaţie, pentru combaterea
bolilor, se reţin: Acanto Plus (0,6 l/ha), Amistar XTRA (0,75 l/ha), Impact (1,5 l/ha), Miraj
45EC (1,0 l/ha), Sfera 535SC (0,4 l/ha), Topsin AL70PU (1,0 kg/ha).
Lupoaia (Orobanche cumana), fanerogamă parazită din familia Orobanchaceae,
parazitează pe rădăcinile plantelor de floarea-soarelui. De la un an la altul se transmite prin
seminţe, care pot rezista în sol 10 - 12 ani. În România, lupoaia este mai des întâlnită în zonele
de cultură din sud (Dolj,Teleorman, Olt, Ialomiţa, Constanţa, Tulcea, Brăila) şi din Moldova
(Iaşi, Bacău, Suceava). Mijlocul principal de combatere îl constituie rotaţia culturii şi evitarea ca
premergătoare a speciilor care sunt atacate de lupoaie (tutun, cânepă, castraveţi, tomate ş.a.).
În prezent o combatere eficientă a buruienilor şi a lupoaiei se poate face prin cultivarea
hibrizilor rezistenţi la imidazoline, în sistemul Clearfield prin folosirea erbicidiului Pulsar 40.
Irigarea. Consumul cel mai mare de apă se înregistrează la floarea-soarelui în perioada
de la apariţia inflorescenţei până la formarea seminţelor, când se poate ridica la 5 mm/zi şi chiar
mai mult. Calendaristic, floarea-soarelui se găseşte în faza critică pentru apă pe tot parcursul
lunii iulie şi prima decadă din august.
Se evită udarea florii-soarelui înaintea apariţiei butonului floral pentru a nu se ajunge la
formarea unei suprafeţe de asimilaţie luxuriante, precum şi pe toată perioada înfloritului pentru a
nu se favoriza atacul de sclerotinie şi a împiedica activitatea polenizatorilor
În funcţie de rezerva de apă a solului la semănat şi de precipitaţiile din timpul vegetaţiei
se administrează la floarea-soarelui 2-4 udări cu o normă de udare de 500-700 m3/ha.
Polenizarea suplimentară. La sporirea producţiei de seminţe contribuie şi polenizarea
suplimentară a florilor. Pentru aceasta se recomandă instalarea stupilor în apropierea lanurilor de
floarea-soarelui, cel puţin 2 stupi pentru un hectar.

1.2.5.6 Recoltarea şi păstrarea recoltei


Stabilirea momentului când trebuie recoltată floarea-soarelui are o importanţă deosebită,
momentul recoltării influenţând producţia, uscarea şi treieratul recoltei, ca şi calitatea seminţelor.
Volumul miezului la fructele de floarea-soarelui atinge mărimea normală la 12-14 zile de la
fecundare. Acumularea substanţei uscate în seminţe continuă însă şi se consideră că încetează
când umiditatea ajunge la 38-40 %. Încetarea acumulării substanţei uscate marchează începutul
fazei de maturizare.
Pentru practică interesează mult aspectul morfologic al plantelor de floarea-soarelui în
momentul când este indicată începerea recoltatului. Când seminţele au umiditatea de 38%, în lan
se găsesc 70% calatidii de culoare galbenă.
Floarea-soarelui se poate recolta manual sau mecanic. Recoltatul manual (în două etape),
începe atunci când la majoritatea plantelor florile ligulate şi frunzele sunt uscate, calatidiile
îngălbenite pe partea inferioară (dorsală), iar măduva din calatidii începe să se usuce. Pericarpul
fructelor este tare şi are culoarea caracteristică hibridului.
Recoltatul direct cu combina se face când 75-80% din calatidii au culoarea brună, iar
umiditatea din seminţe ajunge la 14-15%. Recoltarea trebuie terminată până când umiditatea
seminţelor ajunge la 10-11% (6-8 zile). Prelungirea duratei de recoltare atrage după sine pierderi
de 2-3 q/ha.
Păstrarea. Seminţele de floarea-soarelui, indiferent de metoda de recoltare, conţin în
masa lor o cantitate mare de corpuri străine, precum şi o cantitate mare de apă. Impurităţile şi
umiditatea ridicată sunt factori care aduc prejudicii serioase păstrării şi calităţii seminţelor, atât a
celor pentru industrializare cât şi a celor pentru semănat.
Curăţirea şi uscarea seminţelor se face direct în câmp pe arii sau în magazii. Este mai
avantajoasă uscarea pe arii, la soare, în straturi subţiri, lopătându-se de mai multe ori pe zi.
Noaptea seminţele se adună în grămezi şi se acoperă cu prelate. Din câmp seminţele se duc direct
la bazele de recepţie sau la fabricile de ulei. Seminţele se depozitează în magazii când
umiditatea lor este sub 12%, aşezându-se la început în strat de cel mult 50-60 cm. Când
umiditatea seminţelor scade sub 10% stratul de seminţe se îngroaşă până la 1,5 m. La umiditatea
de păstrare (7-8%) şi pe timp răcoros, stratul de seminţe se poate ridica până la 2,5 m.
1.3. INUL PENTRU ULEI

1.3.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Pentru condiţiile de la noi din ţară inul pentru ulei prezintă o importanţă
deosebită. Seminţele acestei plante au un conţinut ridicat de ulei, 39 - 43%, ulei cu un ridicat
grad de sicativitate (indicele iodic 168 - 192). Uleiul de in se usucă repede şi este rezistent la apă
şi substanţe corozive, însuşiri care-l fac să fie mult întrebuinţat în industria vopselelor, lacurilor
şi emailurilor, precum şi ca un foarte bun fixator al pigmenţilor diferitelor culori din pictură.
Uleiul de in se mai întrebuinţează în industria săpunurilor, a linoleumurilor, în tăbăcărie,
pentru obţinerea cernelurilor, pentru impregnarea izolatoarelor electrice şi, de asemenea,
întrebuinţări alimentare şi farmaceutice.
Şroturile de in au un conţinut ridicat de substanţe proteice (34,5-37,5 proteină brută),
constituiind un valoros nutreţ pentru bovine şi porcine, având şi însuşiri calmante şi uşor
laxative,fapt ce determină menţinerea animalelor în bune condiţii de sănătate.
La recoltarea inului pentru ulei cu combina de cereale rezultă o cantitate de 15 - 25 q/ha
de tulpini care se pot balota şi utiliza în industria celulozei pentru fabricarea hârtiei fine.
Culturile de in de ulei la care lungimea tehnică a tulpinilor este mai mare de 45 cm, sunt
recoltate cu combina pentru in şi se obţin 25 - 30 q/ha (sau mai mult), tulpini uscate care pot fi
utilizate în industria textilă pentru obţinerea de produse din fibră de in sau amestecuri cu fibre
sintetice.
Pleava care se obţine în urma treieratului, este un nutreţ cu valoare nutritivă destul de
ridicată şi cu o bună digestibilitate, se utilizează în hrana animalelor.
Câlţii care rezultă în urma prelucrării tulpinilor de in sunt folosiţi pentru obţinerea
plăcilor fono şi termoizolatoare, a celulozei şi hârtiei fine. De asemenea, puzderiile care rezultă
la prelucrarea tulpinilor, pot fi valorificate prin fabricare de plăci aglomerate.
Inul prezintă importanţă şi ca plantă agricolă, deoarece părăseşte terenul devreme, este o
foarte bună premergătoare pentru celelalte plante de cultură, în special pentru grâul de toamnă.
Răspândire. Inul de ulei se cultivă, în general, pe toate continentele între 36° latitudine
sudică şi 55° latitudine nordică. În ultimul timp suprafeţele cultivate cu in s-au redus ca urmare a
creşterii randamentelor la hectar. La nivelul anului 2012, pe glob, se cultivau cu in pentru ulei în
jur de 2,3 mil.ha. Suprafeţele cele mai mari se găsesc în India (431 mii.ha), China (350 mii ha),
Canada (360 mii ha), SUA (136 mii ha). În România au fost cultivate în acest an 2953 ha.

1.3.2. Sistematică
Inul aparţine familiei Linaceae, speciei Linum usitatissimum L. Inul pentru ulei se
încadreză în subspeciile L.u. transitorium Ell. şi L.u. mediterraneum Vav. et. Ell. Subspecia L.u.
transitorium cuprinde în cultură două forme: proles meridionalis şi proles anatolica.
Soiurile de in pentru ulei admise în cultură la noi în ţară fac parte din Linum
usitatissimum transitorium proles meridionalis: Adin, Alexin, Florinda, Fluin, Genţiana, Geria,
Iulia, Iunia 96, Lirina, Olin, Raluca.
1.3.3. Compoziţia chimică
Seminţele inului pentru ulei cultivat la noi în ţară, în diferite condiţii climatice, conţin
între 40 şi 46 % grăsimi, între 22 şi 25 % proteine (Heloiza Filipescu şi colab. 1976) (tab.1.13),
iar indicele iodic se încadreazä în limitele 177 -197.

Tabelul 1.13
Compoziţia chimică a seminţelor de in pentru ulei

Compuşi chimici %, în sămînţă %, în turte


Apa 75 - 90 10 - 16
Lipide 40 - 46 6 - 10
Proteine 22 - 25 34 - 44
Glucide 19 - 24 30 - 40
Cenuşă 3,4 - 4,1 5,6 - 6,8

Conţinutul în ulei şi proteine este determinat ,în primul rând, de soiul cultivat, precum şi
de condiţiile climatice şi măsurile fitotehnice aplicate, care pot determina variaţii ale conţinutului
în ulei de 4 - 10 %.
La fertilizare unilaterală cu azot (100 kg/ha) conţinutul în ulei pe luvisol albic de la
Albota (Piteşti) a fost mai mic cu 8% faţă de varianta fertilizată cu azot , fosfor şi potasiu (42%
faţă de 50%)(Gh. Cremenescu). Îngrăşămintele cu azot atât în cultură irigată, cât şi în cultură
neirigată, determină creşterea conţinutului de proteine, cu 2 - 4%, începând chiar de la doza de
30 kg/ha (Heloiza Filipescu).
Dintre condiţiile climatice, regimul de lumină şi temperatura influenţează în mod
deosebit conţinutul seminţelor în ulei.
Uleiul de in are în compoziţia sa acizii oleic (2,3 - 17,6%), linoleic (21,65 - 69,6%),
linolenic (18,5 - 40,5%), palmitic (6,7%) şi stearic (3,0%)(F. Canţăr, 1965). Prezenţa în cantitate
mare în uleiul de in a acidului linolenic, acid cu trei duble legături, îi conferă acestuia însuşirea
de ulei sicativ,uleiul de in fiind cel mai mult întrebuinţat în industria de lacuri şi vopsele.
Temperaturile ridicate şi seceta în perioada de maturare a capsulelor reduce gradul de sicativitate
al uleiului. În doi ani diferiţi ca temperatură şi umiditate în această perioadă, diferenţa în
valoarea indicelui iod a fost în medie de 4 - 14 unităţi.

1.3.4. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie


Perioada de vegetaţie a inului pentru ulei cultivat la noi în ţară durează de la 85 la
110 zile. În acestă perioadă inul trece prin diferite stadii de dezvoltare şi parcurge următoarele
faze de vegetaţie:
1. semănat - răsărit 10 - 12 zile
2. răsărit - brădişor 13 - 16 zile
3. brădişor - îmbobocit 21 - 34 zile
4. îmbobocit - înflorit 6 - 8 zile
5. înflorit - maturitate 30 - 50 zile
Durata intervalului de la semănat la răsărit depinde de temperatura şi umiditatea solului
din momentul semănatului. În perioada de la răsărit şi până în stadiul de brădişor plantele de in
înregistrează o creştere lentă a părţii epigee, fiind astfel foarte sensibile la îmburuienare, la atacul
puricilor şi la secetă. În acest interval de timp, sistemul radicular creşte intens, de 10 - 15 ori
masa acestuia este mai mare decât a părţii epigee. Inul pentru ulei are sistemul radicular mai
dezvoltat decât inul pentru fibră, însuşire care îi asigură adaptarea la condiţiile mai secetoase din
zonele unde se cultivă. În final, când îşi încetează creşterea (în preajma înfloritului), sistemul
radicular este mai redus în comparaţie cu masa epigee, iar puterea acestuia de solubilizare şi
utilizare a compuşilor minerali din sol este redusă.
Stadiul de brădişor al plantei ţine de la 5 - 6 cm înălţime, respectiv 6 - 7 frunze, până la
15 - 18 cm înălţime când planta are 14 - 15 frunze. Şi în această perioadă plantele au o creştere
lentă de 0,3 - 0,6 cm/zi. Frunzele sunt acoperite cu un strat de ceară, moment în care se pot
administra majoritatea erbicidelor pentru inul de ulei.
După stadiul de brădişor şi până la îmbobocit - înflorit, urmează o perioadă de creştere
foarte intensă de 2 - 6 cm/zi. În acest interval plantele de in absorb peste 50 - 60% din NPK şi
din cantitatea de apă necesară.
Tulpina la inul pentru ulei este mică, 40 - 70 cm, ramificată uneori chiar de la bază. Pe o
plantă de in se formează peste 80 - 100 frunze, asigurând lanului un indice foliar de 4 - 5.
Inflorescenţa este mult ramificată, numărul de ramificaţii poate ajunge la 40. Inul de ulei
este facultativ autogam, proporţia polenizării încrucişate fiind influenţată de soi, temperatură şi
umiditate. La temperatură mai ridicată şi umiditate redusă, procentul de polenizare străină este
mai mare. Fructul este o capsulă, iar sămânţa are o formă oval-alungită, turtită, terminată în zona
embrionului cu un rostru. Sămânţa inului de ulei este mai mare decât sămânţa inului de fibră.
MMB la inul de ulei este 7 - 8,5 g şi 9 - 13 g la inul mediteranean (faţă de numai 3 - 4 g, la inul
de fibră).
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Inul de ulei, în comparaţie cu inul de fibră, este mai
pretenţios la căldură şi mai puţin pretenţios faţă de umiditate. Pentru întreaga perioadă de
vegetaţie inul de ulei solicită o sumă a temperaturilor medii de 1800 - 2000°C (t0C).
Seminţele inului pentru ulei încep să germineze la temperatura de 1 - 3C. În condiţii de
temperatură şi umiditate optimă, germinaţia seminţelor durează trei zile. Din faza de cotiledoane
până la începutul creşterii intense, inul rezistă la temperaturi de -4C dacă sunt de scurtă durată.
În perioada de creştere intensă inul solicită temperaturi medii zilnice de 14 - 16C la
înflorire, polenizare - fecundare 18 - 22C, iar în faza de maturitate peste 20C. Arşiţele
puternice din perioada maturării provoacă pierderi însemnate de producţie şi la inul pentru ulei.
Maturarea bruscă a seminţelor în condiţii de temperatură ridicată, în verile excesiv de secetoase,
stânjeneşte acumularea acizilor graşi nesaturaţi, calitatea uleiului fiind în asemenea condiţii mai
slabă
Faţă de umiditate, inul pentru ulei necesită pentru întreaga perioadă de vegetaţie 150 -
180mm precipitaţii cu o repartizare uniformă. În zonele de cultură ale inului de ulei este de dorit
următoarea repartizare a precipitaţiilor pe faze de vegetaţie: răsărit - brădişor 40 - 45mm;
brădişor - înflorit 80 - 90mm; înflorit - maturitate 40 - 45mm. Slaba aprovizionare cu apă a
plantelor în perioada brădişor - înflorit diminuează creşterea, ramificarea plantelor, producţia de
seminţe şi cea de ulei.
Umiditatea excesivă după semănatul inului afectează germinaţia seminţelor şi procentul plantelor
răsărite, atât direct prin lipsa oxigenului, cât şi indirect prin formarea crustei. În timpul
înfloritului precipitaţiile ridicate împiedică polenizarea şi fecundarea, cu consecinţe negative
asupra randamentelor care se obţin.
Lumina intensă şi de durată (8 - 10 ore/zi), asociată cu umiditate corspunzătoare a solului,
favorizează reducerea înălţimii plantelor şi mărirea gradului de ramificare a tulpinii.
Inul pentru ulei asigură randamente ridicate pe soluri cu textură mijlocie, profunde,
fertile şi bine aprovizionate cu apă. Din punctul de vedere al reacţiei, inul de ulei preferă soluri
slab acide sau neutre ( pH 6 - 7).
Zonele ecologice (fig.1.3). Zona foarte favorabilă se extinde în silvostepa Moldovei şi
Munteniei şi în vestul ţării (Lunca Siretului între Hârlău, Paşcani şi Tg. Frumos, partea sudică şi
centrală a Olteniei şi jumătatea de vest a Banatului). În Dobrogea, zona foarte favorabilă se
extinde în partea de sud-est.
Zona foarte favorabilă se caracterizează printr-un regim pluviometric, pe perioada de
vegetaţie, de 200mm, bine repartizat şi prin soluri fertile, cu însuşiri fizice corespunzătoare
cerinţelor inului de ulei.
Zona favorabilă se extinde în partea de mijloc şi subcolinară din vestul ţării, în regiunile
subcolinare din Oltenia şi Muntenia, cea mai mare parte din Dobrogea şi zona de stepă din sudul
ţării (M. Doucet, 1964).

Fig. 1.3 - Harta ecologică a inului pentru ulei (M. Doucet).

În ţara noastră zona de silvostepă asigură pentru inul de ulei cele mai bune condiţii de
vegetaţie, condiţii favorabile pentru acumularea acizilor graşi nesaturaţi, pentru obţinerea unui
ulei cu grad înalt de sicativitate.
Inul pentru ulei se cultivă cu succes şi în zona de pădure, pe soluri podzolite, unde prin
îmbunătăţirea tehnologiei de cultivare, îndeosebi prin fertilizare şi combaterea buruienilor se
asigură producţii foarte ridicate. Important este şi faptul că se aduce prin această specie o
îmbunătăţire a structurii culturilor din această zonă, creându-se astfel condiţii mai bune pentru
locul grâului în rotaţie.

1.3.5. Tehnologia culturii


1.3.5.1. Rotaţia culturii
Inul nu suportă monocultura, deoarece provoacă fenomenul de ,,oboseală a solului,, şi
favorizează atacul de antracnoză, septorioză, rugini şi mai ales fuzarioză, motiv pentru care el nu
va reveni pe acelaşi loc decât după 5 - 6 ani.
Premărgătoarele cele mai bune pentru cultura inului sunt cerealele de toamnă, porumbul
îngrăşat cu gunoi de grajd şi care nu a fost erbicidat cu triazine. Floarea-soarelui şi sfecla sunt
considerate premergătoare mai slabe, din cauza unor boli comune (Botrytis) şi a consumului
mare de potasiu. După sfecla de zahăr pot să apară la in carenţe de bor, în cazul în care solul nu
este bine aprovizionat cu acest element.
Nu sunt indicate ca premergătoare sorgul, ovăzul, cânepa şi cruciferele.
Datorită perioadei sale de vegetaţie scurte, inul de ulei se amplasează întotdeauna în sola
care urmează să fie cultivată cu grâul de toamnă, fiind pentru acesta o excelentă plantă
premergătoare. De asemenea inul de ulei este o foarte bună premergătoare pentru toate culturile
de primăvară.

1.3.5.2. Fertilizarea
Inul pentru ulei consumă cantităţi importante de substanţe nutritive. Pentru realizarea
unei producţii de 100 kg seminţe, plus producţia secundară aferentă, inul pentru ulei extrage din
sol 5 - 7 kg N, 1,8 - 2,5 kg P2O5 şi 3,2 - 5,5 kg K2O (D. şi Velicica Davidescu).
Inul este o plantă pretenţioasă la fertilizare deoarece are o perioadă de vegetaţie scurtă,
intervalele de creştere lentă alternează cu cele de creştere intensă, sistemul radicular este redus şi
are o putere slabă de solubilizare şi absorbţie pentru elementele nutritive. Pe o perioadă scurtă,
cca 30 zile, premergătoare sfârşitului înfloritului, planta acumulează peste 50% din necesarul de
NPK.
Prin folosirea îngrăşămintelor minerale, în diferite condiţii pedoclimatice, se asigură la
inul de ulei sporuri importante de producţie. Astfel, la Fundulea pe cernoziom cambic cel mai
mare spor de recoltă s-a ridicat la 18 %; la Albeşti (Botoşani) pe acelaşi cernoziom, 29 % ; la
Banu-Mărăcine (Craiova) pe brun-roşcat, 100 %; iar la Albota (Piteşti) pe sol podzolit, sporul s-
a ridicat până la 118%.
Reacţia inului de ulei la îngrăşămintele minerale este determinată de gradul de
aprovizionare al solului cu azot, fosfor şi potasiu, de acest grad fiind condiţionate şi dozele de
îngrăşăminte. Ţinând seama de cele menţionate mai sus, dozele de azot optime, din punct de
vedere economic, sunt cuprinse între 30 şi 100 kg/ha, iar cele cu fosfor şi potasiu între 30 şi
90 kg/ha.
Dozele de azot se modifică în funcţie de planta premergătoare, de fertilizarea sau
nefertilizarea acesteia cu gunoi de grajd şi în funcţie de rezerva de apă a solului la semănat.
Fertilizarea unilaterală cu azot sau excesul azotului în raportul N: P: K micşorează
rezistenţa plantelor la cădere şi boli, prelungeşte perioada de vegetaţie, reduce conţinutul în ulei
al seminţelor şi influenţează negativ calitatea acestuia.
Fosforul are importanţă deosebită în sinteza uleiului, deoarece el participă la
transformarea glucidelor în lipide. La insuficienţa fosforului frunzele rămân mici cu suprafaţă
foliară redusă, iar înflorirea şi fructificarea decurg necorespunzător afectând randamentul final.
Potasiul nu apare necesar ca îngrăşământ pe cernoziomuri şi nici pe solul brun-roşcat.
Necesitatea administrării acestui element pe solurile menţionate trebuie urmărită în special după
plantele premergătoare mari consumatoare de potasiu, cum sunt sfecla de zahăr şi floarea-
soarelui (chiar şi porumbul). Raportul N : P : K este, în general, la fertilizarea inului pentru ulei
de 1 : 1,5 : 0, iar când planta premergătoare este mare consumatoare de potasiu 1 : 1,5 : 0,5.
Îngrăşămintele fosfatice şi cele potasice se încorporează în sol odată cu arătura de
toamnă. Îngrăşămintele cu azot se administrează primăvara şi se introduc în sol odată cu
lucrările de pregătire a patului germinativ.
În nutriţia inului pentru ulei importanţă deosebită prezintă borul. La insuficienţa acestui
microelement este diminuată producţia de seminţe din cauza ,,avortării,, organelor generative. Pe
solurile bogate în calciu, sub influenţa borului se reduce atacul de bacterioză. Borul are acţiune
favorabilă şi asupra dezvoltării sistemului radicular (M. Doucet, 1964).
Gunoiul de grajd nu se dă direct culturii inului de ulei, ci plantei premergătoare. Inul
pentru ulei nu utilizează bine gunoiul de grajd din cauza perioadei de vegetaţie scurte. În plus
gunoiul de grajd îmburuienează cultura, prelungeşte vegetaţia şi influenţează negativ
uniformitatea coacerii (determină lăstărirea târzie).

1.3.5.3. Lucrările solului


Ritmul lent de creştere în primele faze de vegetaţie şi umbrirea slabă a solului, datorită
foliajului redus al plantelor, particularităţi ce favorizează îmburuienarea, fac ca inul să fie o
cultură foarte pretenţioasă faţă de lucrările solului.
Inul pentru ulei nu valorifică arături mai adânci de 20 cm. Se recomandă efectuarea unor
arături mai adânci de 25 - 30 cm, când este necesară încorporarea resturilor vegetale rămase
după porumb, floarea-soarelui, cartof, sfeclă. Prezintă importanţă deosebită nivelarea solului,
înainte sau după lucrarea de bază şi întreţinerea arăturii, prin grăpare repetată, pentru mărunţire
şi combaterea buruienilor până în toamnă .
Primăvara, arătura lucrată din vară sau toamnă se pregăteşte pentru semănat cu
combinatorul. Terenul în care se seamănă inul trebuie să fie bine mărunţit, dar nu ,,pulverizat,,
din cauză că formează crustă, dăunătoare răsăririi.

1.3.5.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa de in trebuie să provină din recolta anului precedent, să fie decuscutată, cu
puritate minimă de 97%, o capacitate germinativă de minimum 90%, o energie germinativă mai
mare de 85% şi cu MMB specifică soiului.
Epoca de semănat. Semănatul inului pentru ulei se execută primăvara timpuriu, când în
sol la adâncimea de 5 cm se realizează o temperatură de 4 - 5C, asigurându-se prin aceasta:
valorificarea eficientă a umidităţii solului, răsărirea timpurie şi uniformă a plantelor, creşterea,
ramificarea şi maturarea mai uniformă a culturii, rezistenţă mărită la atacul puricilor şi la secetă,
obţinând astfel randamente sporite (tab.1.14).
Tabelul 1.14
Producţia de seminţe la inul de ulei , în funcţie de epoca de semănat,
la SCA Oradea, media anilor 1972 - 1974

Nivelul de fertilizare
Epoca de semănat N60 P40 K40 N120 P80 K80
q/ha % q/ha %
Decada a III-a, martie 10,2 100 10,9 100
Decada a I, aprilie 8,8 86 9,0 82
Decada a II-a, aprilie 7,3 71 7,7 70
Tabelul 1.15
Influenţa epocii de semănat asupra procentului de ulei în seminţele
inului pentru ulei
Epoca de % de ulei în seminţe
semănat
Epoca I 39,28
Epoca a II-a 36,41
Epoca a III-a 36,10
Epoca a IV-a 33,71

Prin întârzierea semănatului nu numai că scade producţia, dar se scurtează şi perioada de


formare şi maturare a seminţelor, fapt ce duce la o acumulare mai redusă a acizilor graşi
nesaturaţi şi deci la reducerea gradului de sicativitate (tab.1.15).
Densitatea plantelor la inul pentru ulei are o importanţă deosebită pentru creşterea şi
ramificarea plantelor. La o densitate mare plantele formează un număr mic de ramificaţii şi deci
un număr mic de flori, capsule şi seminţe. S-a dovedit că la 800 - 900 seminţe germinabile la m2
se obţin cele mai mari producţii. Pentru tipul mixt de in, densitatea trebuie ridicată la 1500
seminţe germinabile la m2. Această densitate se poate asigura printr-o cantitate de sămânţă de
60 - 70 kg/ha la inul de ulei şi de 90 - 110 kg/ha la inul mixt, funcţie de valoarea utilă şi de
MMB.
Distanţa de semănat între rânduri este de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat la inul de ulei este de 3 - 4 cm în condiţii de secetă şi pe solurile
uşoare, iar pe solurile umede sau mai grele de 2 - 3 cm.

1.3.5.5. Lucrările de îngrijire


Pentru cultura inului de ulei lucrările de îngrijire importante sunt: combaterea buruienilor
şi combaterea dăunătorilor şi bolilor.
Combaterea buruienilor. Aşa cum s-a prezentat, inul pentru ulei este foarte sensibil în
primele 30 zile la îmburuienare. Combaterea buruienilor la in se poate realiza indirect prin
amplasare şi rotaţie, prin lucrările solului, dar şi direct, numai prin folosirea erbicidelor.
Buruienile monocotiledonate anuale se combat prin aplicarea erbicidelor: Diizocab 4 -
6 l/ha, Lasso 4 - 6 l/ha, Dual 3 - 5 l/ha, Avadex 5 - 6 l/ha, la pregătirea patului germinativ.
Pentru buruienile dicotiledonate se folosesc în faza de ,,brădişor,,(asociat cu un erbicid
aplicat la pregătirea patului germinativ) unul din erbicidele: Brominal flax 1,5 - 2 l/ha, Buctril M
1,0 l/ha, Glean 10 - 15 g/ha, Basagran 2 - 4 l/ha. Aceste erbicide, în caz de infestare timpurie, se
pot administra chiar înainte de faza de brădişor când plantele au 4 - 5 cm înălţime şi chiar după
această fază când plantele au 20 - 25 cm înălţime. Pentru culturile puternic infestate cu Cirsium
arvense, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis ş.a. este foarte indicată folosirea erbicidului
Glean. În lipsa acestuia şi în situaţii asemănătoare, se recomandă folosirea lui Buctril M.
În cazul infestării culturii cu Sorghum halepense se fac tratamente cu Fusilade super
1,5 - 2 l/ha, Furore super 75EW 0,8 - 1 l/ha, când costreiul are înălţimea de 15 - 20 cm.
Combaterea dăunătorilor. Cei mai periculoşi dăunători ai inului pentru ulei sunt Aphtona
euphorbiae ( puricele inului ) şi tripsul (Trips linarius ).
Dintre măsurile fitotehnice de reducere a pagubelor trebuie reţinute: folosirea la semănat
a unei seminţe cu energie de germinaţie ridicată, pentru a obţine un răsărit uniform; asigurarea
unor condiţii optime de răsărire prin pregătirea foarte bună a patului germinativ; semănatul
timpuriu, astfel ca la apariţia adulţilor plantele să fie cât mai viguroase (trecute de faza de
cotiledoane); tratamentul seminţelor cu produse carbamice.
Tripsul inului atacă frunzele şi ramurile. Pentru protecţia culturii, la avertizare, se
administrează două-trei tratamente cu Decis 2,5 CE 0,5 l/ha, Fastac 0,1 l/ha, sau alte produse
avizate.
Irigarea. Consumul cel mai mare de apă la inul pentru ulei se înregistrează în faza de
creştere intensă, înflorire şi umplerea seminţelor. În funcţie de regimul de precipitaţii se
administrează 1400 - 1500 m3 de apă la hectar, în 2 - 3 udări.

1.3.5.6. Recoltarea
Inul pentru ulei trebuie recoltat în faza de maturitate deplină, fază caracterizată prin lipsa
aproape totală a frunzelor de pe tulpină, prin culoarea brună a 80 - 90 % din capsule şi culoarea
seminţelor specifică soiului. Întârzierea recoltatului determină pierderi de capsule prin ruperea
lor din inflorescenţă şi prin frângerea tulpinilor. De asemenea, au loc pierderi de seminţe prin
plesnirea capsulelor.
Recoltarea culturilor de in pentru ulei se face cu combina de cereale la care se montează
cuţitul liss şi cu reglajele corespunzătorare inului pentru sămânţă. În cazul că se valorifică şi
tulpinile, a căror lungime utilă este peste 45 cm, recoltatul se face prin smulgere, fie cu mâna pe
vreme uscată, fie cu maşina de smuls TLZ(V) -4, fie cu combina LK(V) - 4T la sfârşitul coacerii
în galben (50% capsule cu coastele brunificate).
Sămânţa de in treierată se condiţionează imediat prin aerare şi selectare, pentru a-i reduce
umiditatea sub 11%.

1.4. RICINUL

1.4.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Ricinul este una din plantele oleifere nealimentare valoroase cultivat din
timpuri străvechi de către chinezi, indieni, egipteni, greci şi arabi.Uleiul de ricin era folosit
pentru iluminat (flacără fără fum), la ungerea părului şi în diferite ritualuri religioase.
În prezent, uleiul de ricin se întrebuinţează în scopuri tehnice: în industria de pielărie ca
fixator de culori pe pieile tăbăcite, la fixarea flexibilităţii acestora, la obţinerea de piele artificială
etc, în industria textilă pentru obţinerea fibrelor textile de tipul rilsan, mult mai rezistente decât
naylonul (45% din producţia de ulei), precum şi ca degresant, ca material de impermeabilizare
sau fixator de culori, în industria vopselurilor, lacurilor, emulsiilor de cea mai bună calitate, la
fabricarea cauciucului, linoleumului, cernelii tipografice, în metalurgie, în industria farmaceutică
şi în multe alte domenii. Se apreciază că uleiul de ricin are peste 200 de întrebuinţări, în care nu
poate fi înlocuit sau în care asigură produse de calitate mult superioară produselor similare
obţinute din alte uleiuri (V.Bîrnaure, 1979).
Uleiul de ricin se foloseşte şi ca lubrefiant la motoare cu turaţie şi lagăre cu frecări puternice,
întrucât îşi păstrează neschimbate însuşirile fizice la modificări de temperatură.De asemenea din
uleiul de ricin se obţin cele mai valoroase lichide hidraulice.
Frunzele de ricin constituie hrana unor viermi de mătase, între care Phylosamia ricini are
importanţă economică deosebită. În China, ponderea producţiei de mătase naturală obţinută de la
specia Phylosamia ricini reprezintă 25% din producţia totală de mătase naturală a acestei ţări, iar
în Coreea de Sud, cca 50%. În ţara noastră primele importuri de sămânţă din specia Phylosamia
ricini, în scopuri experimentale s-au făcut în anul 1966 (Al. Căzănaru,1984).
Din tulpinile de ricin se pot obţine mucavale, plăci aglomerate şi fibre textile. Ricinul este
de asemenea o valoroasă plantă meliferă şi ornamentală.
Şroturile, care se obţin în urma extragerii uleiului, foarte bogate în substanţe proteice au
valoare deosebită în hrana animalelor.
Răspândire. Aria de extindere a ricinului, ca plantă tropicală şi subtropicală, se cuprinde între 40
latitudine sudică şi 40 latitudine nordică (A. Moskina, 1980). Obţinerea de soiuri cu perioada de
vegetaţie mai scurtă, cu limitarea creşterilor vegetative, a permis extinderea ariei de răspândire a
ricinului care depăşeşte limita de 43 latitudine nordică.
Suprafeţele cultivate cu ricin pe plan mondial, în ultimii 30 de ani s-au menţinut în limite
apropiate. Astfel în 1966 ricinul ocupa 1,4 mil. ha, în 1981 - 1,49 mil.ha, iar în 1991 în jur de 1,6
mil.ha. Cele mai mari suprafeţe le-a ocupat în anul 1986 cu 1,7 mil. ha şi în 1990 cu 1,66 mil. ha.
În 2012 s-a cultivat pe 1,65 mil.ha.
Suprafeţele cele mai mari cultivate cu ricin, la nivelul anului 2012, se găsesc în Asia unde
India cultivă 1.148 mii ha, iar China 130 mii ha.
România cultiva cu ricin cca 25 mii ha până în 1990 după care suprafeţele cultivate cu
această plantă s-au redus.

1.4.2. Sistematică
Ricinul face parte din familia Euphorbiaceae şi aparţine genului Ricinus.L. Formele de
ricin, destul de numeroase, au fost încadrate într-o singură specie, Ricinus communis L.
În ţara noastră sunt admise în cultură numai soiuri româneşti: Safir, Teleorman şi Vlaşca.

1.4.3. Compoziţia chimică


Seminţele de ricin, la soiurile cultivate la noi în ţară, conţin ulei între 53,7 - 55,5%.
Alături de ulei, seminţele mai conţin: proteine 15%, celuloză 18,8%, cenuşă 3,0% (I. Minkevici,
1952) şi hidraţi de carbon 13 - 20% (E. Weiss, 1971).
Principalul acid gras din seminţele de ricin îl constituie acidul ricinoleic (C18H34O3) care,
după C. Neniţescu se găseşte în proporţie de cca 80%. Alături de acidul ricinoleic, uleiul de ricin
mai conţine: acid oleic 6,8%, acid linoleic 1,4%, acid stearic 3,4%, şi acid dioxistearic 1,3%.
Uleiul de ricin este nesicativ (indicele iodic 81 - 86), dar prin procedee tehnologice (dehidratare)
el se poate transforma în ulei sicativ de foarte bună calitate.
Şroturile de ricin conţin 40% substanţe proteice. Ele mai conţin ricinină, un alcaloid cu
toxicitate moderată şi ricină (3 - 5%) o albumină (glicoproteină) foarte toxică şi un alergent
foarte puternic pentru om şi animale. Ricina nu se află în tegumentul seminl şi este insolubilă în
ulei, din care cauză ea nu se află în uleiul extras, ci numai în şroturi (F. Crescini, 1969). Sunt
cunoscute procedee de eliminare a substanţelor toxice din şroturile de ricin, făcându-le pe această
cale foarte valoroase pentru hrana animalelor
Substanţele menţionate mai sus se găsesc şi în celelalte organe ale plantei (tulpini, frunze,
inflorescenţe, fructe), provocând stări de intoxicare gravă la lucrătorii din câmpurile cu ricin şi
mai ales la treierat (F. Canţăr, 1965).
1.4.4. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie

În Africa şi Asia, în zona tropicală şi subtropicală, ricinul este plantă perenă, înaltă de
10 - 12 m şi cu o coroană care atinge 4 - 5 m în diametru. În condiţiile de climă temperată ricinul
se comportă ca plantă anuală, cu o perioadă de vegetaţie de 110 - 135 de zile.
Principalele faze de vegetaţie prin care ricinul trece în cursul acestei perioade sunt:
1. semănat - răsărit- 18 - 20 zile
2. răsărit - prima pereche de frunze - 10 - 12 zile
3. 1-a pereche de frunze - racemul principal - 30 - 40 zile
4. înflorire - maturarea racemuli principal - 54 - 55 zile
Seminţele de ricin au o germinaţie epigeică. Cotiledoanele, de formă ovală, sunt mari şi
îndeplinesc după răsărire funcţia de asimilare a carbonului.
Intervalul, în general, destul de lung de la semănat şi până la răsărirea plantelor conduce
la riscul îmburuienării culturii, motiv pentru care este necesar să fie luate toate măsurile pentru a
preveni acest risc.
În fazele iniţiale de creştere tulpina este foarte sensibilă la lovire, hipocotilul lung şi fragil
este uşor distrus la prăşitul timpuriu, dacă este atins.
În prima parte a vegetaţiei ricinul îşi dezvoltă sistemul radicular. Rădăcina principală este
pivotantă, profundă, cu ramificaţii laterale bine dezvoltate. Ea reprezintă în final 9 - 10% din
cantitatea totală de substanţă uscată produsă de plantă (I. Fazecaş, 1971).
Tulpina ricinului este erectă, fistuloasă, cu creştere simpodială, specifică plantelor perene.
Prima inflorescenţă se formează după 6 - 12 internoduri, numărul cât şi lungimea acestora putând
fi influenţate de condiţiile de vegetaţie. În vederea recoltatului mecanizat sunt preferate tipurile
de ricin cu puţine ramificaţii. Gradul de ramificare, în afară de tipul de ricin cultivat, este
puternic influenţat de densitatea plantelor.
Din substanţa uscată produsă de planta de ricin, tulpina reprezintă 40 - 41% (la soiul
Sanguineus 401).
Frunzele, lung peţiolate, dispuse altern, sunt palmate, mari (până la 30 cm diametru şi
chiar mai mult) şi glabre. Frunzele reprezintă 9 - 12% din substanţa uscată totală produsă de
plantă. Suprafaţa de asimilaţie a ricinului realizează valori diferite, în funcţie de soi, de regimul
de nutriţie şi de alţi factori.
Ricinul este o plantă monoică. Inflorescenţa, un racem compus, poartă în jumătatea
inferioară florile mascule, iar în jumătatea superioară florile femele. Fructul este capsulă
dehiscentă sau indehiscentă, triloculară cu suprafaţa netedă sau acoperită de ţepi.
Seminţele sunt mari (10 - 15mm lungime), oval -turtite, lipsite de endosperm, la bază cu
o excrescenţă cărnoasă, denumită carunculă. MMB variază în limite foarte largi, 70 - 1000 g. În
general, seminţele reprezintă 40 - 44% din producţia totală epigee a plantei.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Ricinul este o plantă pretenţioasă la căldură (termofilă), de-
a lungul întregii perioade de vegetaţie. Zonele favorabile în climat temperat sunt acelea în care
ricinul beneficiază de o temperatură medie de peste 20,5C în luna iunie şi de peste 23C în iulie
şi august (Gh. Bîlteanu, 1974). În condiţiile în care nivelele de temperatură sunt mai mici, ritmul
de creştere al plantelor este mai lent fapt ce conduce la prelungirea perioadei de vegetaţie.
Pentru germinare seminţele solicită o temperatură minimă de 10C, condiţii în care
perioada până la răsărit se prelungeşte la 18 - 20 zile. La temperatura de 15C răsar 98,5% din
seminţe în 7 - 8 zile, iar la 23C plăntuţele răsar numai după 3 zile. Pentru perioada de la
semănat la răsărit ricinul acumulează în zona de sud a judeţului Teleorman (comuna Piatra)
88 - 128C unităţi termice utile (t  10C) Al.Căzănaru,1984.
Brumele care cad în preajma răsăritului sau mai târziu, cât şi cele timpurii de toamnă, distrug
plantele de ricin.
Pe toată perioada de vegetaţie, semănat - maturarea racemului principal, este necesară
acumularea a peste 1300C temperaturi utile (mai mari de 10C).
La Alexandria, localitate aflată în principala zonă de cultură a ricinului din România, pe
perioada aprilie - octombrie se acumulează 1704C unităţi termice utile, cantitate de căldură care
asigură maturarea în condiţii optime a racemului principal la toate soiurile aflate în prezent în
cultură.
Ricinul este o plantă destul de exigentă faţă de umiditate, după unii autori cerinţele faţă
de apă sunt asemănătoare cu ale porumbului. Consumul specific se ridică la 417 (E. Pantanelli,
1955).
Randamente ridicate asigură ricinul dacă în perioada de vegetaţie se acumulează 250 –
300 mm precipitaţii, din care 50% în lunile iulie-august. Consumul cel mai ridicat de apă se
înregistrează începând din faza premergătoare apariţiei racemului principal şi pe toată perioada
înfloritului şi formării seminţelor din acest racem (iulie - august). Excesul de umiditate la înflorit
este însă dăunător, ca şi seceta de altfel.
Ricinul este pretenţios faţă de lumină. Creşte bine în zonele cu zile scurte şi cu multă
luminozitate.
Solurile potrivite pentru ricin sunt cele profunde, luto-nisipoase, permeabile şi bogate în
substanţe nutritive. Ricinul nu reuşeşte pe soluri acide şi este mediu tolerant faţă de alcalinitate
(pH 6 - 7,5).
Zone de cultură. Plantă cu cerinţe ridicate faţă de căldură, ricinul se cultivă în România
numai în zona de sud a ţării: jumătatea de sud a judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi Călăraşi, unde
se acumulează în plus peste 300C temperaturi utile faţă de cerinţele soiurilor aflate în cultură.

1.4.5. Tehnologia culturii


1.4.5.1. Rotaţia culturii
Ricinul nu este o plantă pretenţioasă faţă de planta premergătoare, cu condiţia combaterii
buruienilor şi a unei fertilizări corespunzătoare. Urmează în rotaţie, în primul rând după cereale
de toamnă (grâu, orz). Randamente ridicate se obţin la cultura ricinului şi după leguminoase
anuale şi prăşitoare bine gunoite. Monocultura este contraindicată din cauza înmulţirii bolilor,
îndeosebi a fuzariozei. Nu sunt recomandate ca premergătoare sorgul şi lucerna, după care solul
rămâne sărac în apă.
Ricinul este o bună premergătoare pentru toate speciile care se seamănă primăvara.

1.4.5.2. Fertilizarea
Pentru 100 kg seminţe şi tulpinile corespunzătoare, ricinul consumă: 7,1kg N, 1,7 kg
P2O5, şi 5,9 kg K2O.
Substanţele nutritive extrase de ricin se repartizează pe diferite organe cum se
menţionează în tabelul 1.16. (I. Fazecaş, 1971). Se constată din aceste date că cea mai mare parte
din azot şi fosfor se acumulează în seminţe (77%), în timp ce potasiul (peste 85%) se acumulează
în organele vegetative.
Ricinul reacţionează moderat la fertilizarea minerală, deoarece în zona în care se cultivă
solurile prezintă un grad ridicat de fertilitate (cernoziomuri), precum şi datorită stressului hidric
la care sunt supuse plantele în faza când se înregistrează cel mai mare consum de apă şi elemente
nutritive.
În cultura ricinului prezintă importanţă îngrăşămintele azotate şi fosfatice, iar dozele care
se administrează sunt moderate: 50 - 60 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P2O5 (Cr. Hera, Z. Borlan, 1980).

Tabelul 1.16
Repartizarea substanţelor nutritive N P K, extrase din sol, în diferite
organe ale plantei de ricin

Organele plantei % din SUtotală Elemente nutritive % din total


N P2O5 K2O
Rădăcină 9,19 3,80 2,84 8,49
Tulpină 40,96 10,30 13,90 62,67
Frunze 9,48 8,83 5,88 15,08
Seminţe 40,37 77,07 77,38 13,76
Total 100 100 100 100

Îngrăşămintele minerale cu fosfor şi chiar cele cu azot se încorporează în sol odată cu


arătura de bază efectuată în vară sau în toamnă, funcţie de planta premergătoare. Pe terenurile
irigate azotul se administrează primăvara, îninte de lucrarea solului cu grapa cu discuri. În situaţii
deosebite, îngrăşămintele minerale se administrează în totalitate primăvara, însă numai sub
formă de îngrăşăminte complexe, păstrând, în general, raportul N : P de 1 : 1.
Pentru cultura de ricin nu se administrează azot în timpul vegetaţiei , din cauză că se
întârzie maturarea racemului principal şi se stimulează ramificarea plantelor.
Sporul de recoltă care se obţine la ricin în condiţiile de cultură din ţara noastră, prin
fertilizare, se cuprinde între 200 - 400 kg/ha, funcţie de umiditatea solului.
Gunoiul de grajd ridică producţia de ricin cu 15 - 27 %, când acesta se aplică singur, sau
cu 22 - 34 % când se aplică împreună cu fosfor. În comparaţie cu alte specii care se cultivă în
acelaşi areal (sfeclă de zahăr, porumb, cartof), ricinul valorifică slab gunoiul de grajd. Este mai
raţional ca îngrăşământul organic să se administreze direct acestor specii, având în vedere şi
faptul că prăşitoarele fertilizate organic constituie bune plante premergătoare pentru ricin .

1.4.5.3 Lucrările solului


Lucrarea de bază a solului, pentru ricin, se execută la 25 - 30 cm. Este important să nu se
formeze la arat hardpan care împiedică pătrunderea pivotului rădăcinii la adâncime. Primăvara,
până la semănat, solul se lucrează cu grapa cu discuri iar înainte de semănat cu cultivatorul
combinat pentru pregătirea patului germinativ, la adâncimea de 8 - 10 cm.

1.4.5.4 Sămânţa şi semănatul


Sămânţa de ricin pentru semănat trebie să fie mare, lucioasă, cu puritate 100% şi
capacitate germinativă minimă de 85 %. Înainte de semănat, este obligatorie tratarea seminţelor
cu fungicide.
Epoca de semănat. Ricinul cu toate că are cerinţe ridicate faţă de temperatură
(temperatura minimă de germinaţie este de 10C), în zona de cultură din România, semănatul
ricinului se poate efectua, fără reţinere, în decada întâia şi a doua a lunii aprilie (tabelele 1.17).
Tabelul 1.17
Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de ricin (media soiurilor:Smarald,
Sanguineus 401, Donskoi 39-44) în câmpul experimental Piatra, jud. Teleorman (Al. Căzănaru,
1984)
Media 1977-1981 Media 1979-1981
Epoca de semănat Producţia de Producţia de
seminţe cu 12% %din epoca I seminţe cu % din
U, q/ha 12%U, q/ha epoca I
3 aprilie - - 19,2 100,0
10 aprilie 20,1 100,0 19,4 101,0
17 aprilie 20,6 102,5 19,9 104,0
24 aprilie 20,4 101,5 20,0 104,2
30 aprilie 19,4 96,5 19,3 100,5
7 mai 18,8 93,5 18,9 98,4
14 mai 17,4 86,5 17,7 92,2
21 mai - - 16,2 84,4

Datele experimentale prezentate evidenţiază posibilitatea efectuării semănatului la ricin


într-o perioadă mare de timp, fără ca producţia să sufere modificări ce ar merita să fie luate în
considerare.
La semănatul mai timpuriu, intervalul semănat-răsărit se prelungeşte, însă procentul de
plante răsărite nu se reduce simţitor (tabelul 1.18). Necesarul de căldură pentru răsărire se
păstrează în limite foarte strânse (este practic egal pentru toate epocile de semănat).

Tabelul 1.18
Durata semănat-răsărit la ricin, în funcţie de epoca de semănat,
în câmpul experimental Brânceni - Teleorman (Ioana Prodan, Manole Prodan, 1987)
Data semănatului Nr.zile semănat % plante răsărite  t  10C
-răsărit Smarald Sanguineus401 Semănat-răsărit
1983
31 martie 25 86 89 93,2
11 aprilie 19 87 91 102,9
21 aprilie 13 91 93 100,9
4 mai 10 91 95 91,9
1984
15 aprilie 30 81 86 89,9
3 aprilie 16 85 87 93,3
10 mai 11 86 90 98,9

Trebuie reţinut că pe cernoziom, sol pe care se cultivă ricinul în ţara noastră, condiţiile
de răsărire sunt deosebit de favorabile, mai ales dacă patul germinativ este foarte bine pregătit.
Acesta este elementul cel mai important care permite semănatul ricinului mai timpuriu, fară ca
densitatea de răsărire sa fie semnificativ afectată.
Densitatea optimă a plantelor. Această componentă a randamentului trebuie urmărită cu
atenţie deosebită, deoarece ricinul ramifică simpodial şi formează inflorescenţe tot timpul
vegetaţiei. Un spaţiu prea mare de nutriţie sau golurile din cultură determină o ramificare
puternică a plantelor şi formarea de noi inflorescenţe, care în condiţiile din ţara noastră, nu pot
ajunge la maturitate. Suprafaţa de nutriţie trebuie dirijată astfel ca să se realizeze condiţii pentru
asigurarea recoltei scontate, în primul rând, din inflorescenţele primare.
Prin creşterea densităţii culturii se limitează, iar la soiurile cu pronunţat caracter
,,monoracemal,, se reduce ramificarea plantelor, asigurând-se astfel un număr mai mare de
raceme pe hectar nu din mai multe raceme pe plantă, ci din mai multe plante cu un singur racem
(monoracemizare fitotehnică) (tab.1.19).
Tabelul 1.19
Recolta de ricin, totală şi din racemul principal, în funcţie de densitatea
plantelor(Piatra - jud. Teleorman) (Al. Căzănaru, 1984)
Densitate Spaţiul de SMARALD DONSKOI 39-44
pl/ha nutriţie din racemul %racemul din racemul %
cm Totală principal principal Totală principal racemul
q/ha q/ha q/ha q/ha principal
28571 70 x 50 18,7 16,6 89 19,9 13,5 68
47619 70 x 30 19,6 17,7 90 20,5 15,3 74
66666 50 x 40 18,8 17,1 91 17,9 13,4 75
71428 70 x 20 20,9 19,4 93 21,2 17,0 80
83383 60 x 20 20,3 18,9 93 19,5 15,7 80
100000 50 x 20 20,3 19,0 93 18,7 15,7 84

Densitatea plantelor nu se poate reduce sub 70 mii la hectar la soiurile care formează un
singur racem sau care ramifică puţin (Smarald, Teleorman) şi sub 80 mii plante la soiurile care
ramifică (Sanguineus 401).
Densitatea mare a culturii de ricin nu atrage după sine modificări importante în masa
seminţelor, a procentului de coji sau a procentului de seminţe seci (tab.1.20). Nu sunt modificări
nici în conţinutul de ulei şi de proteine.

Tabelul 1.20
Indicii de calitate ai seminţelor de ricin, soiul Smarald,
provenite de la densităţi diferite (Al. Căzănaru, 1984)
Densitatea, pl/ha MMB, g % de coji %de boabe seci

28571 342 23,45 2,5


47619 334 23,80 4,0
66666 325 23,95 4,0
71428 330 22,90 2,5
83383 322 23,10 2,0
100000 312 23,9 4,5
Distanţa între rânduri la ricin este de 70 cm, distanţa între plante pe rând fiind mai mare
sau mai mică, în funcţie de densitatea culturii. La 70 cm între rânduri lucrează şi maşina de
recoltat ricin KKC-6 sau combina de cereale adaptată pentru recoltarea mecanizată a capsulelor.
Cantitatea de seminţe la hectar trebuie calculată în funcţie de indicii de calitate şi poate
avea valori cuprinse între 30 - 40 kg/ha.
Adâncimea de semănat. Adâncimea de semănat a ricinului se încadrează în limitele
8 - 11 cm, între aceste limite adâncimea fiind determinată de epoca de semănat şi de umiditatea
solului. Adâncimea de semănat are importanţă deosebită asupra procentului de plante răsărite .
Ricinul se seamănă cu semănătoarea de precizie SPC-6, sau alte semănători pentru plante
prăşitoare.

1.4.5.5. Lucrările de îngrijire


Pentru cultura ricinului lucrările de îngrijire care prezintă importaţă sunt: combaterea
buruienilor, combaterea bolilor, irigarea.
Combaterea buruienilor se face prin 2 - 3 praşile mecanice între rânduri şi tot atâtea
manuale, între plante pe rând. Prima praşilă mecanică se execută după răsărirea totală a plantelor,
cu viteză de lucru redusă şi zonă de lucru de 12 - 15 cm, pentru a proteja plăntuţele şi a nu le
acoperi cu pământ. A doua praşilă se execută când plantele au 15 - 20 cm, iar a treia, dacă este
cazul, când au cel mult 35 - 40 cm, cu viteză mai mare, realizându-se astfel şi o uşoară bilonare
pe rând, fapt ce ajută la înăbuşirea buruienilor. Fiecare praşilă mecanică este urmată de o praşilă
manuală pe rând. Prin lucrările de îngrijire se pot înregistra în cultura ricinului pierderi de plante
până la 10% (Al. Căzănaru).
Deoarece de la semănat până la răsărire, poate trece un număr mare de zile (peste 20 zile
la semănatul timpuriu), folosirea erbicidelor pentru combaterea buruienilor graminee prezintă
pentru cultura ricinului o importanţă deosebită.
Combaterea bolilor. Fuzarioza (Fusarium spp.) boală păgubitoare în condiţiile de la noi
din ţară, se previne prin respectarea rotaţiei culturii. Într-o zonă infestată cu această boală, ricinul
nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după 7 - 8 ani. Putregaiul cenuşiu (Botrytis
cinerea) apare de regulă în perioada maturării capsulelor, în anii umezi şi la soiurile tardive.
Pentru combatere, la avertizare, se recomandă tratamente cu unul din fungicidele: Metoben sau
Fundazol (2 kg/ha produs comercial).
Irigarea. În zona de cultură a ricinului se înregistrează frecvent un deficit de apă, mai
ales în luna august, când consumul este cel mai ridicat, fiind necesară, pentru recolte mari şi un
conţinut ridicat de ulei în seminţe, irigarea. Udările aplicate corect şi la timp pot asigura un spor
de recoltă de până la 10 q/ha faţă de neirigat. Prima udare se aplică la apariţia racemului
principal, prin aspersiune, cu 600 m3/ha sau prin brazde, cu 1000 m3/ha. A doua udare, cu
aceeaşi normă ca şi prima, se efectuează după fecundare, când începe umplerea seminţelor.

1.4.5.6. Recoltarea
Ricinul se recoltează manual sau mecanic. Recoltarea manuală se practică la toate
soiurile şi este obligatorie în cazul în care se recoltează de pe plantă şi raceme secundare.
Momentul optim de recoltare este marcat de brunificarea tuturor capsulelor dintr-un racem şi de
umiditatea seminţelor, care trebuie să coboare la 15-13 %.
După recoltare, capsulele se usucă la soare, după care se treieră folosind batoze pentru decapsulat
ricin, sau combina KKC-6, la staţionar.
Recoltarea mecanizată se realizează într-o singură fază, cu combina de recoltat ricin
KKC-6, la culturile care anterior s-au tratat cu desicanţi. Desicarea plantelor se face prin tratarea
cu produsul Reglone (20% diquat), 4 - 5 l/ha, într-o cantitate de 200 - 300 l apă pe hectar prin
aviotratament, sau în 500 - 600 l apă/ha cu mijloace terestre.
Ricinul se poate recolta mecanizat, în două etape (divizat): prima etapă (culturi desicate),
recoltarea cu combina de cereale a capsulelor ajunse la maturitate; a doua etapă, treieratul
capsulelor cu batoza pentru decapsulat ricin.
După decapsulare se îndepărtează din masa de seminţe toate impurităţile, prin vânturare
sau selectare. Umiditatea de echilibru la ricin este cea mai scăzută (6,1%) din cauza conţinutului
ridicat în grăsimi al seminţelor.

1.5. RAPIŢA

1.5.1. Importanţă. Răspândire


Importanţă. Rapiţa este o valoroasă plantă de cultură, în prezent pe plan mondial este una
din cele mai importante specii oleifere. Seminţele de rapiţă au un conţinut ridicat de lipide, 42-
48%, dar şi un conţinut ridicat de substanţe proteice, 19- 24%.
Uleiul de rapiţă, ca atare, sau în urma transformărilor suferite prin hidrogenare, oxidare
etc, are multiple întrebuinţări în industria textilă, industria pielăriei, a vopselelor şi lacurilor, în
industria poligrafică, a săpunurilor, ca lubrefiant foarte bun.
În ultimul timp o pondere tot mai importantă o are uleiul de rapiţă în alimentaţia
oamenilor, în mod direct, sau în industria alimentară (fabricarea margarinei). Datorită
compoziţiei sale chimice, uleiul de rapiţă posedă o valoare nutritivă ridicată, recunoscută în
prezent de oamenii de ştiinţă.
Şroturile care rămân după extragerea uleiului se întrebuinţează în hrana animalelor,
deoarece sunt bogate în proteină (38 - 40%), cu valoare biologică ridicată. Din 100 kg seminţe de
rapiţă se obţin 30 - 35 kg ulei şi 50 - 55 kg şroturi (N. Săulescu, 1947).
În prezent o pondere tot mai mare, din producţia de ulei, o au întrebuinţările nealimentare
ale acestuia. Astfel, în urma unui proces de transesterificare este folosit pentru obţinerea
diesterului .Diesterul este un carburant comparabil cu motorina, fiind folosit, în amestec, pentru
motoarele disel.
Rapiţa se cultivă şi ca plantă de nutreţ verde, putând fi utilizată în hrana animalelor
primăvara timpuriu când se seamănă toamna, sau toamna târziu când se seamănă la sfârşitul
verii.
Rapiţa este şi o valoroasă plantă agricolă: este o plantă care se poate cultiva în zonele
umede şi răcoroase unde nu reuşesc alte plante uleioase ; se recoltează devreme fiind o excelentă
plantă premergătoare pentru grâul de toamnă ; în condiţii de irigare după rapiţă urmează o
cultură succesivă, de regulă porumb pentru boabe ; se seamănă şi se recoltează în afara
campaniilor aglomerate ; este o cultură complet mecanizată, fără sistemă specifică de maşini ;
ridică fertilitatea solului prin cantitatea de resturi organice pe care le lasă pe sol (aproximativ 10
tone SU); aduce la suprafaţa solului cantităţi însemnate de calciu şi potasiu ; valorifică foarte
bine îngrăşămintele minerale şi se poate cultiva pe o gamă largă de soluri ; este o bună plantă
antierozională ; o excelentă plantă meliferă.
Pe lângă avantajele menţionate, rapiţa prezintă şi unele neajunsuri (inconveniente), care duc la
nesiguranţa culturii, făcând din aceasta o ,,cultură riscantă,,.
Răspândire. Rapiţa se cultivă pe toate continentele, după FAO (2012) în 50 de ţări, pe o
suprafaţă de 34,0 mil.ha. Suprafeţele cele mai mari cultivate cu rapiţă (2012) se întâlnesc în
China 7,3 mil.ha, India 5,9 mil.ha, Canada 8,3 mil.ha. Suprafeţe mari sunt cultivate în Europa de
către: Germania(1,3 mil.ha), Franţa(1,6 mil.ha), Anglia(756mii ha), Polonia(720mii ha,).
În România, rapiţa s-a cultivat pe suprafeţe mai mari înainte de primul război mondial şi
între cele două războaie mondiale. Astfel, în anul 1913 rapiţa a ocupat 80,38 mii ha, iar în anul
1930 pe 77,32 mii ha. După anul 1948 suprafeţele au variat de la un an la altul, cultivându-se în
anul 1989 pe circa 20 mii ha. În anul 1990 suprafeţele s-au redus la 9 mii ha, ca în anul 2002 să
ajungă la 80 mii ha, iar în 2010 la 527 mii ha.

1.5.2. Sistematică
Rapiţa colza (Brassica napus L. ssp. oleifera DC) este o cruciferă rezultată prin
încrucişarea spontană între Brassica campestris L.(2n  20) şi Brassica oleracea L. (2n 18), din
care a rezultat o specie nouă, amfidiploidă, Brassica napus L. (2n  38 ). Această nouă specie,
s-a diversificat în două subspecii distincte: Brassica napus ssp. oleifera (colza) şi Brassica napus
ssp.napobrassica (gulia furajeră) (F.Bonciarelli,1987)
Pentru ulei se cultivă Brassica napus L.ssp. oleifera (rapiţa colza) şi Brassica campestris
L. ssp. oleifera (rapiţa naveta). În ţara noastră se cultivă în special soiuri de rapiţă colza de
toamnă.

1.5.3. Compoziţia chimică


Seminţele de rapiţă au un conţinut ridicat de lipide (tab. 1.21). În compoziţia chimică a
uleiului de rapiţă, pentru soiurile tradiţionale, intră într-o proporţie foarte ridicată acidul erucic
(45%) şi acidul eicosenoic (8%), (tab. 1.22).
Tabelul 1.21
Compoziţia chimică a seminţelor şi turtelor de rapiţă
Componente În sămânţă (%) În turte degresate (%)

Apă 5,2 - 7,3 variabilă


Lipide 37,2 - 49,6 -
Proteine 19,6 - 23,8 38,1 - 41,9
Glucide 17,8 - 19,1 31,5 - 36,6
Celuloză 5,8 - 7,4 11,9 - 14,4
Cenuşă 4,1 - 5,2 7,9 - 9,8

Pentru folosirea uleiului de rapiţă în scopuri alimentare, a fost necesară reducerea şi chiar
eliminarea din compoziţia sa chimică a acidului erucic (C22H42O2), considerat cu influenţă
negativă asupra organismului uman.
Prin lucrările de ameliorare s-a reuşit să se obţină soiuri cu conţinut redus de acid erucic,
cu numai 1 - 2%, ca apoi să se creeze numeroase soiuri fără acid erucic notate cu ,,0,, (zero
erucic). Prin eliminarea acestui acid a crescut proporţia acidului oleic de la 14% la 64% şi a
acidului linoleic de la 13% la 21%, în uleiul de rapiţă (L. Toniolo, 1981). Pentru alimentaţie s-a
acceptat uleiul de rapiţă cu până la 15% acid erucic.
Tabelul 1.22
Componenţa acizilor graşi ( % ) în uleiul rapiţei colza de toamnă
Acizi de bază Soiuri bogate în acid Soiuri sărace în acid
erucic erucic
Palmitic (16 : 0) 3-4 4-5
Stearic (18 : 0) 0,6 - 1,3 1,1 - 1,6
Oleic (18 : 1) 8 - 14 40 - 48
Linoleic (18 : 2) 11 - 15 15 - 25
Linolenic (18 : 3) 6 - 11 7 - 14
Eicosenoic (20 : 1) 6 - 10 3 - 16
Erucic (22 : 1) 45 - 54 3 - 11

Compoziţia uleiului de rapiţă continuă să se înbunătăţească prin reducerea conţinutului în


acid linolenic, acid cu 3 duble legături, sensibil la oxidare, limitând din această cauză folosirea
lui la salate. Prin descompunere, acidul linolenic formează compuşi aromatici care, prin mirosul
lor caracteristic, strică gustul alimentelor. Se urmăreşte, prin ameliorare, reducerea conţinutului
în acid linolenic al uleiului de colza de la 8 - 9% cât are în prezent la maximum 3% (A.V.
Vrânceanu, 1986).
Proteinele de rapiţă au 95% din valoarea biologică a proteinelor din soia, cuprinzând toţi
aminoacizii esenţiali. Valoarea biologică a proteinelor din colza este însă diminuată de prezenţa
unor glucozinolaţi (glucosinolaţi) particulari, care conţin sulf, cei mai reprezentativi fiind
progroitrina şi glucobrassicanapina. Sub acţiunea enzimei mirozinază, glucozinolaţii formează
compuşi toxici cu sulf. Este necesar ca turtele şi făina de colza să fie păstrate în stare uscată
pentru a împiedica începerea unui proces de hidroliză a glucozinolaţilor. Prin ameliorare s-au
creat soiuri de colza cu conţinut redus de glucozinolaţi. În prezent sunt numeroase soiuri de colza
fără acid erucic şi fără glucozinolaţi (tipul ,,00,,).

1.5.4. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie


Ciclul biologic al rapiţei colza (soiurile cultivate în ţara noastră) este bienal, cu o durată
de 270 - 300 zile. În această perioadă la colza se remarcă următoarele faze de vegetaţie:
1. semănat - răsărit
2. răsărit - iniţierea florală
3. perioada de iarnă
4. reluarea vegetaţiei - înflorire
5. înflorire - maturitate
Timpul necesar pentru răsărirea plantelor depinde în principal de condiţiile climatice,
respectiv umiditatea şi temperatura solului, în corelaţie cu calitatea patului germinativ, de care
depinde adâncimea de semănat şi calitatea contactului dintre sămânţă şi sol.
În condiţii corespunzătoare de umiditate răsărirea plantelor are loc în 10 - 15 zile,
perioadă în care sunt acumulate 130 - 170C (t 0C). Primele frunze care apar sunt frunzele
cotiledonale.
După răsărirea plantelor, mugurele terminal al plantei formează în mod ritmic primordii
foliare. Stadiile reper (de creştere şi dezvoltare) ale rapiţei sunt prezentate în fig. 1.4. În această
fază la puţin timp după formarea fiecărui primordiu foliar apare la subsuoara sa un mugure care
funcţionează în continuare ca mugurele terminal. Ritmul de formare a primordiilor poartă
denumirea de plastocron.
Fig.1.4 – Stadiile de creştere şi dezvoltare la rapiţă
Acesta depinde de suma gradelor zilnice de temperatură care separă apariţia a două primordii
foliare succesive.
Acest mod de funcţionare are loc până la iniţierea florală a mugurelui terminal. În acest
moment, numărul maxim de frunze pe tulpina principală este stabilit.
Unele frunze sunt deja fotosintetizante active, iar altele rămân ,,în stoc,, la nivelul apexului (în
stare de primordii foliare). Acestea vor apare mai târziu şi vor constituii în cea mai mare parte
suprafaţa fotosintetică din primăvară.
În creşterea părţii epigee, respectiv acumularea substanţei uscate în toamnă, se pot
distinge trei etape aşa cum sunt prezentate în figura 1.5.

Fig.1.5 – Creşterea şi dezvoltarea rapiţei până la sfârşitul înfloritului (Philippe Leterme)


La intrarea în iarnă, pentru a înlătura riscul pierderilor datorat temperaturilor scăzute din
iarnă, plantele de rapiţă trebuie să fie în stadiul de rozetă cu 6 - 10 frunze, diametrul la colet de 6
- 10 mm, pivotul de 15 - 18 cm lungime, iar tulpina să nu se alungească mai mult de 3 cm.
În timpul vegetaţiei din toamnă pot apare două fenomene nedorite:
- alungirea primelor internoduri ale tulpinii principale. Această alungire este determinată
în principal de competiţia plantelor pentru lumină. Un indice foliar ridicat, ca urmare a unei
densităţi mari de plante pe unitatea de suprafaţă, provoacă alungirea plantelor şi astfel
sensibilizarea lor la temperaturile scăzute din timpul iernii.
- căderea frunzelor, care se pare că depinde, în interacţiune cu temperatura, de condiţiile
de nutriţie. Astfel, s-a pus în evidenţă efectul pozitiv al azotului în supravieţuirea frunzelor. Pe de
altă parte, stressul hidric din această perioadă accelerează senescenţa frunzelor.
Paralel cu creşterea şi dezvoltarea părţii epigee are loc şi creşterea sistemului radicular.
La sistemul radicular al rapiţei se diferenţiază: pivotul, care reprezintă locul de acumulare al
glucidelor de rezervă şi rădăcinile secundare (ramificaţiile) care explorează lateral solul.
Iniţierea florală este dependentă de numeroşi factori, externi (fotoperioadă, temperatură)
şi interni (vârsta plantei sau starea de creştere şi dezvoltarea acestora). Factorul principal însă,
pentru iniţierea florală, îl reprezintă temperatura.
În perioada din iarnă, plantele de rapiţă au o creştere foarte redusă, practic se spune că
vegetaţia s-a oprit. Însă, fotosinteza continuă la temperaturi superioare lui 0C şi o anumită
cantitate de asimilate este dirijată şi stocată în pivot, de unde apoi este utilizată în procesele de
organogeneză florală.
În primăvară, la temperaturi mai mari de 5C este reluată vegetaţia, prin alungirea internodurilor
bazale. Viteza de creştere a plantelor în această etapă, depinde, în principal, de suprafaţa foliară.
Florile la rapiţă, dispuse în inflorescenţe racem sunt caracteristice familiei crucifere.
Fructul este o silicvă, lungă de 5 - 10 cm, cu două carpele, despărţite printr-un perete
membranos, de care rămân prinse seminţele când acestea se deschid. O silicvă cuprinde
11 - 24 seminţe (P. Diaconu, 1990).
La maturitate silicvele de colza plesnesc foarte uşor (riscul pierderilor la recoltare). În ultimii ani
s-au făcut însă progrese deosebite în obţinerea de soiuri cu grad de dehiscenţă redus, suficient
pentru a înlătura pe această cale pierderile de recoltă prin scuturare.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Rapiţa este o plantă cu cerinţe moderate faţă de
temperatură şi dă rezultate bune în regiunile cu climă temperată. Pentru perioada de vegetaţie,
care la rapiţa colza de toamnă durează 270 - 300 zile, plantele acumulează 2300 - 2400C (t
0C). Rapiţa colza realizează randamentele cele mai mari, în regiunile cu temperaturi medii
anuale de 7 - 9C, dar randamente economice asigură şi în zonele cu temperaturi anuale de 10 -
11C.
De la semănat până la intrarea în iarnă, rapiţa colza de toamnă vegetează bine la
temperaturi de 8-15C, temperaturi care permit dezvoltarea corespunzătoare a plantelor şi
pregătirea acestora pentru temperaturile scăzute din timpul iernii. Suma temperaturilor necesare
pentru perioada de vegetaţie din toamnă este de circa 800C (t 0C), sau de 400 - 450C (t
6C).
În iarnă plantele de rapiţă, normal dezvoltate, rezistă la temperaturi de până la -15C,
dacă acestea nu survin brusc şi solul este uscat. În cazul solului prea umed, rezistenţa la ger este
mult mai mică, plantele putând fi distruse la temperaturi de la -7C la - 10C. Din punct de
vedere al rezistenţei la ger, rapiţa se aseamănă mult cu orzul de toamnă (N.Săulescu, 1947).
În primăvară, rapiţa colza îşi reia vegetaţia foarte repede, chiar la temperaturi de 2C.
Dar, începutul primăverii pentru rapiţă se consideră atunci când temperaturile medii zilnice sunt
peste 5C (începe alungirea tulpinii). După reluarea vegetaţiei în primăvară şi până la înflorire
rapiţa colza solicită temperaturi medii zilnice de 12-15C (plantă microtermă). Brumele din
perioada de înflorire determină distrugerea întregii recolte. După înflorire, colza vegetează bine
la temperaturi medii zilnice de 15-20C (plantă mezotermă).
Faţă de umiditate rapiţa este o plantă pretenţioasă având un consum specific ridicat de
550-750. Perioada critică pentru apă la rapiţă este considerată că începe cu câteva zile înainte de
înflorire şi durează toată perioada de înflorire şi maturare a silicvelor. În această perioadă se
stabilesc toate componentele randamentului: numărul de silicve/m2, numărul de boabe în silicvă,
masa medie a bobului.
Consumul de apă pentru diferite faze de vegetaţie se cuprinde între: 95 - 130mm, semănat
- reluarea vegetaţiei; 55 - 75 mm, reluarea vegetaţiei - începutul înfloririi; 80 - 100 mm la
înflorire; 170 - 290 mm, sfârşitul înfloririi - maturitate.
La noi în ţară sunt probleme, în general, în zonele de S şi SE, cu asigurarea umidităţii
solului necesară răsăririi plantelor în toamnă. Seceta, înainte şi după semănat este dăunătoare
pentru răsăritul şi creşterea plantelor de rapiţă (riscul răsăririi plantelor).
În primăvară, datorită reluării vegetaţiei devreme rapiţa foloseşte în optim umiditatea
solului acumulată în timpul iernii.
Faţă de sol, rapiţa colza are pretenţii ridicate. Asigură randamente ridicate pe solurile
profunde, cu capacitate mare de reţinere a apei, textură lutoasă, luto-argiloasă, soluri bogate în
humus, cu forme accesibile de P, S, K, Ca şi cu pH neutru (7).
În ţara noastră, rapiţa găseşte cele mai bune condiţii de vegetaţie în Câmpia de vest,
Câmpia Dunării, Dobrogea şi în jumătatea de sud a Moldovei pe soluri brun roşcate,
cernoziomuri şi aluviuni. Totuşi rapiţa valorifică şi soluri mai puţin fertile, cum sunt solurile
brun - luvice cu pH acid.

1.5.5. Tehnologia culturii

1.5.5.1. Rotaţia culturii


Pentru rapiţă cele mai bune premergătore sunt plantele care se recoltează cât mai
timpuriu, pentru a putea pregăti terenul corespunzător până la semănat.
Premergătoare bune sunt: mazărea, borceagul de toamnă, cartofii timpurii, orzul de
toamnă, trifoiul roşu. Urmează apoi grâul de toamnă şi alte plante care se recoltează în prima
jumătate a lunii iulie. În zonele cu climat mai umed se pot lua în consideraţie ca premergătoare şi
acele plante care se recoltează mai târziu (porumbul siloz, cartoful).
Rapiţa nu suportă monocultura, poate reveni pe aceeaşi suprafaţă numai după 4 - 5 ani.
Rapiţa la rândul său este o foarte bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, iar în
cultură irigată se obţine a doua recoltă până în toamnă de porumb boabe, porumb furajer, varză,
fasole păstăi etc.

1.5.5.2. Fertilizarea
Rapiţa colza este o mare consumatoare de elemente nutritive. Astfel, pentru 100 kg
seminţe, plus partea aferentă din producţia secundară, rapiţa consumă : 6 - 7 kg N, 2,5 - 3 kg
P2O5, 10 kg K2O, 2,5 - 3 kg MgO, 2,5 - 4 kg S. Pentru o producţie de 35 q/ha o cultură de rapiţă
consumă cantităţile prezentate în tabelul 1.23.
Tabelul 1.23
Consumul principalelor elemente nutritive la rapiţă (35 q/ha)
Elementul Necesar total Restituie Exportă Exportat în
nutritiv (kg) (kg) (kg) % din total
Potasiu 350 315 35 10
Azot 244 134 110 45
Calciu 174 157 17 10
Magneziu 87 73 14 16
Sulf 215 143 72 33
Fosfor 88 41 47 53

Cea mai mare cantitate de potasiu (90%) revine în circuitul agricol prin resturile vegetale,
în timp ce 45% din azotul total şi 53% din fosforul total absorbit se exportă din circuitul agricol
prin producţia de seminţe.
Rapiţa colza este o plantă foarte recunoscătoare la aplicarea îngrăşămintelor mineale, în
special la cele azotate şi fosfatice. Prin aplicarea îngrăşămintelor cu azot la rapiţă, în diferite
condiţii pedoclimatice, s-au obţinut la rapiţă sporuri cuprinse între 6 şi 10 q/ha. În funcţie de
solul pe care se cultivă, cantităţile de azot ce se administrează la cultura de rapiţă colza se
cuprind între 90 şi 130 kg/ha (90 kg/ha pe cernoziomuri, 130 kg/ha pe soluri luvice). Aceste
cantităţi pot fi mărite în funcţie de planta premergătoare şi de umiditatea solului. Astfel, în
condiţii de irigare dozele de azot cresc cu 30 - 40kg/ha (Cr. Hera, Z. Borlan, 1980).
În toate ţările în care se cultivă rapiţa colza se iau în considerare pentru fertilizarea cu
azot doze foarte mari. F. Bonciarelli (1987) menţionează referindu-se la numeroase cercetări,
180-200kg/ha N. V. Bîrnaure (1979), citează pentru o recoltă de circa 30q/ha în Suedia, cantităţi
de 120-140kg/ha N.
La stabilirea epocii de aplicare a îngrăşămintelor cu azot trebuie avut în vedere faptul că
rapiţa colza absoarbe în toamnă (până la venirea iernii) circa 40 - 60% din cantitatea totală de
azot (Cr. Hera). Se recomandă în general, ca 50% din doza calculată să se administreze înainte
de semănat şi 50% primăvara. Cercetătorii francezi recomandă aplicarea îngrăşămintelor cu azot
în două sau trei etape.
Fosforul prezintă importanţă deosebită în vegetaţia rapiţei colza, prin faptul că asigură o
bună înrădăcinare a plantei şi favorizează procesul de adaptare la condiţiile de iernare. Sporul de
recoltă prin interacţiunea azot-fosfor uneori se dublează faţă de sporul asigurat numai de azot.
Fosforul aplicat singur asigură la rapiţă un spor de 6 - 7%.
În condiţiile de aprovizionare cu fosfor mobil al solurilor pe care se cultivă rapiţa în ţara
noastră, sunt recomandate cantităţi de 60-80 kg/ha P2O5 administrate înainte de efectuarea
arăturii.
Potasiul are rol deosebit în adaptarea plantelor de rapiţă la temperaturile din iarnă, la
creşterea rezistenţei acestora la cădere şi boli, precum şi la acumularea grăsimilor în seminţe.
Dozele de potasiu se stabilesc în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu acest
element. Solurile care au un conţinut în potasiu de 146-162 ppm (18-20 mg K2O/100g sol) se
consideră că sunt bine aprovizionate cu potasiu. Pe solurile slabe sau mijlociu aprovizionate cu
potasiu mobil, sub 130 ppm, se recomandă administrarea a 60-80 kg/ha K2O, sau chiar 150 kg/ha
înainte de arătură.
Rapiţa reacţionează foarte bine şi la îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd, în
cantitate de 20-30 t/ha, se încorporează sub arătură imediat după recoltarea plantei
premergătoare. Cu toate că gunoiul de grajd este bine valorificat de rapiţă, nu poate fi luat în
considerare pentru această cultură din cauza timpului redus între recoltarea plantei premergătoare
şi semănatul acesteia.

1.5.5.3. Lucrările solului


Realizarea unui pat germinativ, de foarte bună calitate constituie pentru rapiţă, în
condiţiile din ţara noastră, una din cele mai importante probleme prin care se poate reduce riscul
de răsărire al plantelor.
Imediat după recoltarea plantei premergătoare, dacă umiditatea solului este
corespunzătoare, se execută arătura fără a scoate bulgări. Dacă solul nu are umiditatea care să
permită executarea unei arături de calitate, se recomandă lucrarea cu cizelul care afânează solul
fără să întoarcă brazda.
Înainte de semănat pregătirea patului germinativ se face numai cu combinatorul.

1.5.5.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa. Pentru semănat se recomandă folosirea de sămânţă care a fost recoltată în
acelaşi an (în vară), cu puritatea minimă de 95 % şi capacitatea de germinaţie de cel puţin 85 %.
Sămânţa de rapiţă se păstrează greu şi după 3 ani îşi pierde facultatea de germinaţie (Gh.
Ionescu- Sişeşti, 1938).
Înainte de semănat este necesară tratarea seminţelor cu un fungicid (Royal Flo 42S-
3,75 l/tonă), pentru a preveni atacul agenţilor patogeni şi cu un insecticid (Nuprind AL600FS –
6,0 l/tonă), pentru a preveni atacul puricilor de pământ (Phyllotreta spp.).
Epoca de semănat. Pentru condiţiile de la noi din ţară s-a stabilit că pentru vegetaţia din
toamnă rapiţa colza are nevoie de 800 - 900C (t > 0C) sau de circa 400 - 450C (t > 6C).
Cu această cantitate de căldură şi în condiţii corespunzătoare de umiditate, planta de rapiţă
formează până la intrarea în iarnă o rozetă de 6 - 8 frunze, o rădăcină puternică (pivotul are 15
- 18 cm lungime) şi ajunge într-o stare fiziologică ce îi conferă rezistenţă la temperaturile scăzute
din timpul iernii.
Condiţiile menţionate se realizează prin semănatul rapiţei colza în perioada 25august - 10
septembrie în zona de sud a ţării şi 20 august - 10 septembrie în celelalte zone (vestul, nordul şi
estul ţării).
Densitate plantelor. În ţările cultivatoare de rapiţă din Europa, densitatea plantelor la
recoltare recomandată este de 70 - 80 pe m2 (F. Bonciarelli, E. Spaldon, V. Bîrnaure, 1990). În
Germania de nord s-au obţinut producţii practic egale în limitele de 30 - 60 plante recoltabile/m2
(J.Statenberg, 1979), iar în Elveţia cu 30 - 50 pl/m2 (P. Vollioud, 1992).
Densitatea optimă la rapiţa colza este în mică măsură influenţată de particularităţile
morfologice ale soiurilor aflate în cultură. La densitate mai mică, plantele ramifică puternic şi se
ajunge la 150 - 200 silicve/plantă, iar la densităţi mari plantele ramifică mai puţin formând
60 - 80 silicve/plantă.
În prezent sunt recomandate pentru semănat 40 – 50 boabe germinabile/m2 la hibrizi şi
60 – 80 boabe germinabile/m2 pentru soiuri.
La ieşirea din iarnă se face un control al lanului de rapiţă, pentru a constata starea culturii,
pagubele produse de ger, de exces de umiditate etc. Dacă la ,,smulgerea,, plantei din pământ
aceasta rezistă, înseamnă că este sănătoasă şi îşi va relua vegetaţia. În cazul când la ,,smulgere,,
planta nu rezistă şi se desprinde uşor de sol, aceasta a fost afectată de ger şi nu îşi mai poate relua
vegetaţia. În cazul când o cultură a fost afectată de ger, pentru soiurile cu ramificare viguroasă,
dacă la ieşirea din iarnă, sunt 15 - 20 plante/m2 cu o repartiţie uniformă pe teren, cultura nu este
compromisă şi poate fi lăsată în vegetaţie. Pentru soiurile cu ramificare redusă este necesar să
existe 30 - 35 plante/m2 cu o repartizare uniformă pe teren.
Cantitatea de seminţe la hectar prin care se asigură densitatea optimă a plantelor este de
4 - 8 kg/ha, luând în considerare că răsărirea plantelor în câmp se reduce la 70%, sau chiar mai
mult, din seminţele germinabile semănate, la care se adaugă pierderile de plante ce se pot
înregistra pe timpul iernii.
Există posibilitatea ca rapiţa să se cultive ca plantă prăşitoare (40 - 45 cm între rânduri) şi
să fie semănată bob cu bob, situaţie în care cantitatea de sămânţă este sub 2 kg/ha.
Distanţa între rânduri adoptată în ţara noastră este de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat a rapiţei este de 2 - 3 cm. Semănatul se execută cu semănătoarea
universală.

1.5.5.5. Lucrările de îngrijire


Combaterea buruienilor. Până la semănatul rapiţei colza există toate condiţiile pentru
combaterea buruienilor prin lucrările superficiale ale solului arat. Totuşi folosirea erbicidelor
apare obligatorie, întrucât, gramineele şi samulastra de grâu sau orz (când acestea sunt plante
premergătoare) pot influenţa negativ randamentele la rapiţă. Erbicidele recomandate pentru
cultura de rapiţă sunt : Butisan 400SC (1,5 - 2 l/ha), Lontrel 300 (0,3 - 0,5 l/ha), Dual
Gold960EC (1,0 - 1,5 l/ha), Leopard 0,7 l/ha), Pantera (0,75 l/ha), Cleranda (2 l/ha+1,0 l/ha
adjuvantDash) numai pentru hibrizii de rapiţă tip Clearfild.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Rapiţa colza este o cultură atacată de numeroase boli
care duc la reducerea însemnată a randamentului, cum sunt: putregaiul alb (Sclerotinia
sclerotiorum), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), alternaria (Alternaria sp.), făinare (Erysiphe
communis).
Măsurile de combatere sunt în primul rând preventive, respectiv măsuri fitotehnice, cum
sunt: respectarea rotaţiei (nu se cultivă după plante cu boli comune: fasole, soia lucernă, floarea-
soarelui), fertilizarea echilibrată, semănatul în epoca optimă, evitarea excesului de umiditate,
combaterea buruienilor, tratarea seminţelor înainte de semănat. În timpul vegetaţiei se fac, la
avartizare, tratamente cu unul din produsele : Folicur Solo250 EW (1,0 l/ha), Mirage 45 EC (1,0
l/ha), Caramba Turbo (0,7 - 1,0 l/ha), sau alte produse avizate.
Dintre dăunători pagube mai însemnate sunt produse de : puricii de pământ (Phylotreta
sp.), gărgăriţele cruciferelor (Ceuthorrynchus sp.) şi gândacul lucios al rapiţei (Meligethes sp.)
care se combat la avartizare prin tratamente cu Fastac 10 CE (0,075 l./ha), Actara 25WG(0,07 -
0,1kg/ha), Mospilan 20SG (0,150 kg/ha), sau alte produse.
Irigarea. De regulă, perioada în care se seamănă rapiţa este secetosă. Foarte adesea,
cultura nu reuşeşte din cauza secetei din toamnă la semănat. Astfel, perioada de vegetaţie din
toamnă, trebuie considerată pentru rapiţă ca o perioadă critică. Irigarea în vară (toamnă) pentru
rapiţă constituie o măsură de reuşită a culturii (se înlătură riscul răsăririi plantelor)
Udarea poate apare ca necesară pentru pregătirea solului, îndeosebi a patului germinativ
sau după semănat pentru răsărit (de preferat însă înainte de semănat). Se foloseşte o normă de
udare redusă, 350 - 400 m3/ha.
În primăvară, dacă aceasta este secetoasă, se recomandă o udare la începutul formării
primelor silicve (G1), cu o normă de 400 - 500 m3/ha.
1.5.5.6. Recoltarea
Rapiţa este o plantă la care stabilirea momentului optim de recoltare, cât şi recoltarea în
sine, solicită o deosebită atenţie fiind foarte dificile. Recoltarea mecanică a rapiţei se poate face
divizat, în două etape, sau direct.
Momentul optim pentru recoltarea divizată este atunci când întreg lanul a căpătat o
culoare galbenă-ruginie, silicvele au o culoare galbenă-liliachie, iar pe majoritatea seminţelor
care sunt încă verzi, a apărut un punct cafeniu. În acest stadiu seminţele conţin 25 - 35 % apă. În
prima etapă, plantele se taie cu vindroverul şi sunt lăsate pe miriştea înaltă de 30 - 40 cm, până la
maturizarea seminţelor (12 - 14 % apă). Este momentul când se intră cu combina, echipată cu
aparat de tăiere, pentru a tăia miriştea de sub plantele recoltate. În felul acesta sunt reduse foarte
mult pierderile la recoltare, iar sămânţa obţinută are o umiditate redusă şi o puritate ridicată.
Recoltarea rapiţei direct cu combina este însă metoda cea mai practică şi mai răspândită.
Momentul optim pentru recoltare este atunci când seminţele sunt brunificate iar umiditatea este
de 16-18 %, sau după unii autori chiar 15% (D. Soltner, 1990). Este necesară reglarea
corespunzătoare a combinei pentru a reduce cât mai mult pierderile prin scuturare.
După recoltare seminţele se curăţă de impurităţi şi pe cale artificială sau naturală se
reduce umiditatea sub 10 %.
CAPITOLUL 2

PLANTE TEXTILE

2.1 GENERALITĂŢI
Peste 700 specii vegetale, anuale sau perene, ierboase sau lemnoase, răspândite pe glob în
diferite regiuni climatice, au însuşirea de a forma fibre celulozice în ţesuturile lor care au utilizări variate
atât în industria textilă, cât şi în alte ramuri industriale.
Fibrele vegetale, după ţesutul din plantă în care se formează, se clasifică în:
- fibre periciclice se formează în scoarţa tulpinii prin modificarea unor celule generate de
periciclu la in, cânepă, iută, ramie, chenaf, teişor şi chendâr.
- fibre formate din celulele epidermice ale tegumentului seminţelor, la bumbac
- fibre produse în frunze (nervuri) la sisal, cânepa de Manila, Yucca, inul de Noua Zeelandă.
Unele plante textile care au seminţele bogate în grăsimi (bumbacul, inul, cânepa), sunt în acelaşi
timp importante plante producătoare de uleiuri, folosite în alimentaţia omului (bumbacul) sau la
fabricarea de lacuri şi vopsele (inul, cânepa).
Pentru condiţiile din ţara noastră importanţă prezintă inul, cânepa şi bumbacul.

2.2. INUL PENTRU FIBRE


2.2.1. Importanţă. Răspândire
Importanţă. Fibrele de in se caracterizează prin rezistenţă la rupere şi putrezire, cu luciu
mătăsos, fine bune conducătoare de căldură, higroscopice (ţesături ,,răcoroase,,). Din pânza de in se
fabrică lenjerie de corp şi pat, îmbrăcăminte de vară, prosoape, feţe de masă, feţe de încălţăminte,
curele de transmisie, pânze de corăbii, paraşute, pânze pentru pictură şi alte produse foarte căutate. Din
fibre se mai fabrică aţă pentru cismărie, aţă de cusut, dantele fine.
În ultimii ani foarte multe produse se obţin prin amestecuri de fibre de in şi fibre sintetice.
Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la obţinerea hârtiei de ţigarete, prelatelor sau pentru materiale
neţesute fono şi termoizolatoare (E.Morărescu şi M. Ducet, 1978).
Puzderiile rezultate de la prelucrarea inului de fuior se folosesc pentru confecţionarea plăcilor
aglomerate.
Sămânţa ce se obţine de la inul de fibră este utilizată pentru extragerea uleiului, ulei sicativ,
folosit în industria de lacuri şi vopsele.
Pleava care rămâne după treieratul capsulelor se întrebuinţează în hrana animalelor (oilor).
Răspândire. Aria de cultivare a inului pentru fibră pe glob se reduce la zonele umede şi
răcoroase din Europa, de-a lungul ţărmului Mării Nordului şi Mării Baltice (Irlanda, Franţa, Germania,
Polonia, Bielorusia), precum şi în unele zone restrânse în nordul Alpilor şi în Carpaţi (Austria, Cehia,
România)(Gh. Bîlteanu, 1993).
În lume, faţă de 1,4 mil. hectare cât se cultiva în perioada anilor 1979-1981, în anul 2011 se
cultivau cu in pentru fibră numai 246 mii ha. Principalele ţări cultivatoare în prezent: China 33 mii ha,
Franţa circa 61 mii ha, Belarus 61 mii ha.
Tabelul 2.1

Suprafeţe cultivate cu in pentru fibră şi producţia


medie de tulpini la hectar în România

Anul Suprafaţa (mii Prod. medie


ha) (kg/ha)
1989 70,1 1816
1990 21,3 2502
1991 10,8 1424
1992 11,4 2256
1993 3,2 2240

În România cultura inului pentru fibră a cunoscut o largă răspândire după anul 1965. Suprafeţele
cultivate cu această plantă au crescut, ajungând la 76,3 mii ha în 1985. În 1989 au fost cultivate 70,1 mii
hectare cu această plantă, după care suprafeţele cultivate cu in pentru fibră s-au redus foarte mult
(tabelul 2.1). La nivelul anului 2011 se cultivau cu in pentru fibră numai 30 ha.

2.2.2. Sistematică
Inul pentru fuior aparţine speciei Linum usitatissimum L. ssp. eurasiaticum, caracterizată prin
tulpini înalte (70-120 cm), subţiri, puţin ramificate la vărf, cultivat în regiunile mai umede şi răcoroase.
Principalele soiuri cultivate în ţara noastră, după Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de
cultură din România pentru anul 2001, sunt:Ada, Adria, Alin, Bazil, Carolina, Elisa, Ioana, Laura, Martin,
Mureş, Radu, Rolin, Sabena.

2.2.3. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie


Inul pentru fibră este o planta ierboasă, anuală cu rădăcină pivotantă, subţire şi slab ramificată.
În general, majoritatea rădăcinilor inului nu depăşesc cu mult, în adâncime, grosimea stratului de sol
lucrat şi puţine dintre ele ajung la adâncimi egale cu înălţimea tulpinii. O plantă de in la 74 zile, are
tulpina de 71 cm lungime iar rădăcina de 67 cm (Gh. Bîlteanu, 1993).
La începutul vegetaţiei, ritmul de creştere al rădăcinii de in este mult mai rapid decât ritmul de
creştere al tulpinii. Acest ritm de creştere se menţine până la înfloritul plantelor.Rădăcina inului de fibră
se caracterizează şi printr-o capacitate redusă pentru absorbţia substanţelor nutritive din sol. Rezultă
necesitatea asigurării culturilor de in pentru fibră a tuturor elementelor nutritive, în forme uşor
accesibile, pe tot parcursul vegetaţiei.
Tulpina reprezintă partea plantei de in din care se extrag fibrele. De anumite însuşiri (lungime şi
grosime) pe care le întruneşte tulpina depinde atât cantitatea de fibre ce se obţin, cât şi calitatea
acestora. Astfel, cu cât o tulpină are o lungime mai mare, cu atât producţia şi calitatea fibrelor este mai
bună. De regulă, înălţimea tulpinii de in este de 75 - 125 cm, fiind influenţată de numeroşi factori (soi,
climă, tehnologie).
Lungimea tulpinii se divide în trei părţi: hipocotil, lungimea tehnică şi partea ramificată (fig.2.1).
Din masa plantei de in pentru fibră smulsă şi decapsulată, porţiunea tehnică reprezintă 70-90 %,
hipocotilul şi restul de rădăcină 3-6 %, iar partea ramificată 2-15 %.
Grosimea tulpinii este de asemenea o însuşire de calitate importantă pentru inul de fibră. Sunt
apreciate ca fiind de calitate superioară, tulpinile care au diametrul de 1,3 - 1,7 mm (E. Spaldon, 1982).
Sunt valoroase soiurile care au tulpina elastică, rezistentă la cădere, cu ramificare pe zonă scurtă
la vârf (dar cu suficiente ramificaţii pentru a da o producţie de sămânţă corespunzătoare). În afară de
factorii genetici, caracteristicile tehnologice ale tulpinilor sunt influenţate de climă, sol, densitatea
culturii, starea fitosanitară a acesteia.
Frunzele dispuse altern, îngust lanceolate, sesile, cu limbul lung de 2-7cm şi lat de 3-4 mm, în
număr foarte mare pe tulpină(80-100). Indicele suprafeţei foliare ajunge la 5 datorită numărului foarte
mare de plante pe unitatea de suprafaţă. Frunzele la maturitatea deplină sunt complet căzute de pe
tulpină.
Florile sunt hermafrodite, grupate în cime, alcătuite pe tipul 5, cu petale de culoare albastră sau
albă (soiurile admise în cultură au petalele albe).
Fructul este o capsulă, ovoidă, ascuţită la vârf, cu 5-9 seminţe mici, cu vârf ascuţit. Sămânţa este
netedă, lucioasă, de culoare castanie-roşietică, cu capacitate mare de curgere. MMB are valori cuprinse
între 4,5-6 g.
Datorită substanţelor pectice din tegument seminţele umectate formează la suprafaţă un mucilagiu, cu
care se lipesc unele de altele, motiv pentru care la acestea nu se fac tratamente umede.
Fibrele textile se găsesc în tulpină care, în secţiune transversală prezintă următoarele zone:
epiderma (ep), formată dintr-un singur rând de celule; scoarţa (sc) alcătuită din 2-7 straturi de celule
parenchimatice; cilindrul central cu: periciclul care dă naştere fibrelor; fascicolele liberiene primare şi
secundare (lb); cambiul (c), lemnul primar şi secundar (lm); măduva care mai târziu, prin contractare,
produce în interiorul tulpinii lacuna medulară.
Fibrele de in sunt celule la care se resoarbe nucleul, se alungesc şi în pereţii lor se depun straturi
concentrice de microfibrile de celuloza. Celulele fibroase poartă obişnuit denumirea de fibre
elementare.Lungimea fibrelor elementare este în medie de 20 mm(2-120 mm), iar grosimea de 16  (12-
18 ).
Atât lungimea, cât şi grosimea fibrelor elementare se încadrează însă în limite destul de mari,
aceste limite fiind determinate de poziţia lor pe tulpină, de soi şi de factorii mediului de cultura.
Tabelul 2.2
Compoziţia chimică a fibrei de in
Componente principale %din SU*

Celuloză 84 - 90
Substanţe pectice 1- 2
Lignina 1,97 - 4, 06
Ceară 1,5 - 2,5
Cenuşă 0,89 - 3,11
* Conţinutul în apă este de 12 %, dar variază foarte mult fibra fiind higroscopică.
Din punct de vedere chimic fibrele elementare sunt alcătuite în cea mai mare parte din celuloză
(tabelul 2.2).
Celuloza în proporţie mai mare determină o mai buna calitate a fibrei.
Lignina este substanţa caracteristică lamelei mediane ce leagă fibrele elementare în fascicole
(fibra tehnică). La inul imatur proporţia este redusă (0,6%) şi fibrele elementare se separă la topit
(proces denumit ,,cotonizare,,). La inul recoltat la timp lignina reprezintă 2 %, în timp ce la întârzierea
recoltatului depăşeşte 4 % (tabelul 2.3).
Substanţele pectice constituie ,,cimentul,, care leagă fibrele de celelalte ţesuturi ale tulpinii. Ele
se distrug la topitul inului, permiţând separarea fuiorului.
Substanţele ceroase (ceruri, grăsimi, răşini, hidrocarburi) ajung în interiorul fibrei imprimând
acesteia calităţi deosebite în procesul de prelucrare (luciul caracteristic, tuşeul, culoarea, tăria etc).
În cenuşă predomină calciul (49%), potasiul (17%) şi siliciul (12,6%).
Tabelul 2.3
Conţinutul de lignină în fibrele de in în diferite
faze de maturare şi în diferite porţiuni de tulpină
(F. Crescini, 1969)
Faza de dezvoltare Lignină (%)

Imediat, înainte de înflorire 0,43


Faza de maturare: verde 0,59
galbena 1,93
deplină 4,06
În tulpina, aproape hipocotila 3,18
matură, zona mediană 2,36
terminala 1,64

Fibrele tehnice, care în practică poartă denumirea de fuior, sunt alcătuite din fascicole de fibre
elementare. Într-un fascicol se cuprind 10-40 fibre elementare, legate între ele prin substanţe pectice şi
lignină.
În general, fibrele tehnice mai valoroase se obţin de la tulpinile lungi de 70-100 cm şi cu
diametrul de 1,3-1,7 mm(L. Forgo, 1957, citat de Gh. Bîlteanu, 1993). Lungimea fuiorului variază între 30
şi 120 cm. Un fuior de calitate bună trebuie să aibă lungimea de cel puţin 50 cm (N. Săulescu, 1955).
Rezistenţa la rupere a fibrelor inului (110,4 kg/mm2) este superioară celor de cânepă (91,8
kg/mm ) şi de bumbac (36 kg/mm2).
2

Fibrele tehnice sunt de calitate mai bună când celulele care le alcătuiesc, au pereţii groşi (lumen
redus), sunt în număr mai mare şi foarte strânse între ele, fără spaţii intercelulare
Producţia de fibre la in şi calitatea fibrelor sunt foarte mult influenţate de factorii genetici, de
condiţiile climatice şi de măsurile fitotehnice.
Cantitatea cea mai mare de fibre (35 %) şi de cea mai bună calitate se găseşte la mijlocul tulpinii.
Partea superioară a tulpinii conţine fibre mai puţine (28%) de calitate mijlocie, iar la bază procentul de
fibre este cel mai mic (12 %) şi de cea mai slabă calitate(N.Săulescu).
Fazele de vegetaţie. La inul pentru fibră se deosebesc următoarele faze de vegetaţie: (tabelul
2.4).
Tabelul 2.4
Fazele de vegetaţie la inul de fuior
Durata Acumularea substanţei uscate
Faza de vegetaţie în Totală cumulată Rădăcină Tulpină
zile kg/ha % kg/ha % kg/ha %
Semănat - răsărit 7-8 80-250 2,5-4 80-250 13-19 - -
Răsărit - brădişor 18-22 335-1720 11-18 241-800 25-42 370-920 12-24
Raport răd./tulp. - - - 1 - 0,4-1,15 -
Brădişor- îmbobocit 27-31 2020-7510 70-78 810-1870 98 1200-5640 48-72
Îmbobocit-înflorit 6-7
Raport răd./tulp. - - - 1 - 1,5-3,0
Înflorit-coacere în 27-32 2906-9680 100 nulă - 2465-7780 100
galben
Raport răd./tulp. - - - 1 - 4,9-5,6
TOTAL zile 85-100
De la semănat până la răsărit trec 7 - 8 zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. La
temperaturi mai scăzute răsărirea se prelungeşte 11 - 16 zile (C. Vasilică, 1974).
De la apariţia frunzelor cotiledonale pănă în faza de brădişor, când plantele ating 6-8 cm
înălţime, trec 18-22 zile. Până în faza de brădişor plantele de in au creştere foarte înceată şi sunt
sensibile la seceta solului şi la atacul puricilor inului.
Din faza de brădişor până la îmbobocire sunt necesare 27-31 zile, timp în care plantele au un
ritm de creştere rapid (2,3-3 cm/zi). Din această etapă masa tulpinii depăşeşte cu mult masa rădăcinii
(raportul rădăcină : tulpină este de 1 : 1,5-3). Perioada de la brădişor la înflorit este numită şi faza
creşterii rapide.
Intensitatea puternică de creştere în paralel a tulpinii şi rădăcinii după faza de brădişor este un
argument puternic pentru fertilizarea inului de fuior în timpul vegetaţiei
(Chilis şi Gluscenko, 1969), la sfârşitul fazei de brădişor.
De la înflorire până la maturitatea tehnică trec 27-32 zile. Odată cu înfloritul încetează şi
creşterea plantelor, iar întreaga perioadă de vegetaţie a inului pentru fibră durează 85-100 zile.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Inul de fuior este o plantă de climat răcoros, cu cerinţe
modeste faţă de temperatură (tabelul 2.5).
Tabelul 2.5
Cerinţele inului de fuior faţă de căldură pe faze de vegetaţie(C)
(V. Bîrnaure, 1979)
Indici Semănat- Răsărit- Brădişor- Maturare Total
răsărit brădişor înflorit C0
Minim 6,1 11 11 15 - 17 -
Ideal 16,9 12,5 - 14 13,2 - 15,2 19 - 22 -
Sumă grade
în condiţii 83 - 148 220 - 270 380 - 600 600 - 700 1283 - 1718
ideale
Observaţii Foloseşte În faza Peste aceste Variaţiile de Variaţii după
căldură mai cotiledonală valori, lungimea temperatură soi, umiditate
puţină, dacă planta este utilă scade, la duc la structuri etc.
solul este umed distrusă la - 25C se reduce neuniforme în
1C. În faza cu 50% peretele
brădişor rezi- celulozic al
stă la -5C fibrei

Climatul marin (Belgia, Anglia, Suedia) şi al depresiunilor montane, inclusiv din ţara noastră,
unde temperaturile sunt sub 14C până la înflorire şi de 18-20C în perioada formării capsulelor şi
maturării tulpinilor, asigură producţii foarte mari de tulpini şi cu calitate superioară a fibrei.
Temperaturile mari în primele 50-60 zile de vegetaţie grăbesc trecerea stadiului de lumină şi de înflorire,
scurtează perioada de vegetaţie şi lungimea tulpinilor.
Totuşi în ultimele 30-35 zile sunt dăunătoare temperaturile sub 16-18C (asociate cu umiditate şi
nebulozitate duc la a doua înflorire a inului, darşi fără aceste fenomene fibra pierde din rezistenţă, luciu
şi elasticitate). În ultima lună de vegetaţie inul de fuior trebuie să beneficieze de jumătate din necesarul
total de căldură (M. Doucet şi Ilaria Doucet, 1975).
Inul pentru fibră are pretenţii deosebit de mari faţă de umiditate, făcând parte din grupa
plantelor hidrofile. Cerinţele mari ale inului faţă de umiditate se datoresc consumului specific de apă
ridicat (400-440), favorizat de numărul mare al stomatelor pe unitatea de suprafaţă foliară (2400-4000
stomate/cm2), precum şi densităţii foarte mari a plantelor, peste 2500 pe m2.
Inul de fuior reuşeşte în acele regiuni unde beneficiază de precipitaţii în tot timpul perioadei de
vegetaţie. Pe toată durata vegetaţiei trebuie să cadă circa 180-250 mm precipitaţii. Cea mai mare parte
din acest precipitaţii (70-80%) sunt necesare, pentru o bună vegetaţie a plantelor, în perioada brădişor-
înflorit, când inul consumă circa 62% din cantitatea totală de apă.
Tabelul 2.6
Influenţa lungimii zilei la inul de fuior
Variante (nr. zile Intervalul de la Lungimea Lungi
lungi în perioada răsărit la totală a mea
răsărit-îmbobocit înflorit (zile) tulpinii (cm) utilă
(cm)
30 zile lungi 43 107 87,7
20 zile lungi 43 100,4 81,2
10 zile lungi 53 114,8 102,0
2 zile lungi 55 110,0 102,3
În timpul vegetaţiei importanţă mai mare decât cantitatea de precipitaţii prezintă distribuţia uniformă a
acestora. Ploile mici, la intervale scurte, asigură nu numai o umiditate potrivită a solului, dar şi o
umiditate atmosferică favorabilă (umiditate care să fie de 70-80%).
Inul pentru fuior foloseşte foarte bine roua, priindu-i şi zonele cu ceaţă multă dimineaţa, când
plantele îşi menţin turgescenţa până la orele 10-11 chiar în perioadele secetoase (C. Vasilică, 1974).
În perioada maturităţii plantele au nevoie de timp uscat, cald şi însorit.
Inul de fuior este o plantă de zi lungă. La zile scurte se lungeşte intervalul de la răsărire până la
îmbobocire şi înflorire fapt ce conduce la creşterea taliei plantelor (tabelul 2.6). Aceasta înseamnă că
prin semănatul mai timpuriu se obţin producţii mai mari şi de calitate.
Faţă de intensitate luminii, inul creşte bine la o intensitate mai redusă a luminii solare, la
,,umbra norilor şi la adăpostul ceţii frecvente în apropierea munţilor sau mărilor nordice (N. Săulescu).
Lumina intensă nu este de dorit, deoarece provoacă ramificarea plantelor. Totuşi lumina insuficientă,
sub 50-60% din nivelul normal al radiaţiei solare, duce la alungirea tulpinii, dar cantitatea de fibră şi
calitatea fuiorului scade (P.A.Rogos, citat de C.Vasilcă).
Cerinţele faţă de sol. Sunt prielnice inului solurile profunde, permeabile, cu textură nisipo-
lutoasă sau luto-nisipoasă, structurate, fertile, cu substanţe nutritive uşor asimilabile, cu capacitate
ridicată de înmgazinare şi reţinere a apei, slab acide şi curate de buruieni. Cel mai potrivit pH este de
6,5-7 (E. Spaldon, 1982).
Cerinţele inului faţă de sol cresc pe măsură ce condiţiile climatice devin mai puţin favorabile.
Nu sunt potrivite pentru in solurile grele, deoarece pe ele bălteşte apa şi formează crustă sau
solurile uşoare, acestea fiind sărace şi uscate.
Zonele ecologice (fig.2.4). Zona foarte favorabilă (zona I de cultură) inului pentru fibre se
extinde în depresiunile Gheorghienilor, Ciucului şi Topliţei din Transilvania şi depresiunile Dornelor şi
Rădăuţilor din nord-vestul Moldovei. În zona Carpaţilor meridionali şi orientali, precum şi în zona
Rodnelor şi Apusenilor se găsesc microzone foarte favorabile inului pentru fibră.
Această zonă se caracterizează printr-un regim pluviometric în timpul vegetaţiei inului de 220-
250mm, umiditate relativă a aerului peste 70%, nebulozitatea cea mai ridicată din ţară, iar temperaturile
medii nu depăşesc 17C.
Zona favorabilă (zona II-a de cultură) cuprinde suprafeţe mai mari în regiunile muntoase ale Moldovei, în
zona Ciucului, judeţele Cluj şi Maramureş, pe Valea Oltului, depresiunea Făgăraş, regiunile submontane
din Banat, Oltenia, Muntenia.
În această zonă regimul precipitaţiilor, pe timpul perioadei de vegetaţie a inului, este mai redus
(sub 200mm).
Zona a treia de cultură se reţine ca zonă de perspectivă pentru inul de fuior.

Fig.2.1 - Zonele ecologice ale inului pentru fibre (M.Doucet, 1975)

2.2.4 Tehnologia de cultivare

2.2.4.1 Rotaţia culturii.


Inul pentru fibră asigura producţii ridicate şi cantitativ şi calitativ după premergătoare care lasă
solul structurat, afânat, curat de buruieni şi cu suficiente rezerve de hrană. Cele mai bune
premergătoare pentru inul de fibră sunt cartoful neinfestat de Rhizoctonia solani, sfecla de zahăr şi
cerealele de toamnă.
Cartoful şi sfecla lasă terenul curat de buruieni, afânt iar acţiunea remanentă a îngrăşămintelor
se resfrânge pozitiv asupra culturii de in. Cerealele păioase recoltate devreme dau posibilitatea unei
pregătiri bune a solului. Inul petru fibre asigură producţii ridicate şi după porumb, dacă se încorporează
foarte bine resturile vegetale şi nu se folosesc doze de atrazin mai mari de 3kg/ha (tabelul 2.7).

Tabelul 2.7
Producţia inului de fuior după diferite plante premergătoare la SCA Suceava
în anii 1969-1978 (D. Catargiu)
Premergătoare Producţia de tulpini Buruieni
2
q/ha % g/m nr./m2
Inul de fuior 56,8 100,0 48 126
Porumb 71,4 125,7 15 23
Grău de toamnă 70,0 123,2 16 70
Cartof 69,2 121,8 14 57
Orzoaică de primăvară 66,1 116,4 20 31
Sfeclă pentru zahăr 65,1 114,6 18 19
Inul pentru fibră nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după cel puţin 6 ani. Prin
cultură repetată a inului se creează ,,oboseala solului,, datorită căreia producţiile scad continuu.
Oboseala solului datorită culturii repetate a inului este determintă de numeroase cauze, ca: acumularea
în sol de microorganisme dăunătoare; acumularea de diferite substanţe toxice; epuizarea unilaterală în
substanţe nutritive; acidifierea pronunţată a solului.
Se consideră de tot mai mulţi autori că oboseala solului provocată de cultura repetată a inului
este rezultatul unui dezechilibru în flora bacteriană a solului, dezechilibru ce duce apoi la dezvoltarea
diferiţilor agenţi patogeni, în particular a agentului fuzariozei, care accentuează oboseala solului (Gh.
Bîlteanu, 1993).

2.2.4.2 Fertilizarea.

Inul pentru fibre este o plantă care se caracterizează printr-un consum, relativ scăzut, de
substanţe nutritive.
După datele citate de S. Bugai (1963), pentru o tonă de tulpini nedecapsulate se consumă 13-
16,6 kg N, 4-5,3 kg P2O5 şi 8-10 kg K2O. În medie după şapte autori citaţi de C. Vasilică (1974), la producţii
cuprinse între 6,5-3 t/ha, consumul de elemente (pe tonă) înregistrează următoarele valori: 11,5 kg N,
5,2 kg P2O5 şi 13,3 kg K2O (raportul N : P : K = 1 : 0,45 : 1,15) (Gh.Bîlteanu, 1993).
Dar, cu toate că inul are un consum redus de substanţe nutritive, este o plantă pretenţioasă la
fertilizare. Cerinţele deosebite ale inului faţă de fertilizare rezultă din particularităţile biologice ale
acestei plante: sistem radicular cu o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive; perioadă de
vegetaţie scurtă; în cadrul acestei perioade de vegetatie absorbţia elementelor nutritive se face într-un
interval scurt de timp; rezistenţa redusă a plantelor la cădere; influenţa elementelor nutritive asupra
conţinutului şi calităţii fibrelor.
Ritmul cel mai intens în absorbţia elementelor nutritive are loc, la inul pentru fuior, în faza
creşterii intense (brădişor-înflorire), timp de circa 30 zile când planta acumulează 60% din substanţa
uscată totală. În această perioadă scurtă inul absoarbe 70% din azot, 60-70% din fosfor şi peste 80% din
potasiu (K.Opitz, 1939).
Fertilizarea inului pentru fibră se face în raporturi N : P : K, net diferenţiate faţă de cele de
consum, în scopul realizării unor culturi rezistente la cădere şi boli, cu procent ridicat de fibre şi de
calitate deosebită.
O bună orientare a fertilizării inului pentru fuior rezultă numai din cunoaşterea acţiunii specifice
a fiecărui element nutritiv.
Azotul în cantităţi suficiente favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensitatea
asimilaţiei şi în final randamentul de fibre şi calitatea lor.
Azotul, după F. Crescini (1969)(citat de Gh. Bîlteanu, 1993), reprezintă în cultura inului o ,,armă
cu două tăişuri,,. La insuficienţă de azot tulpina inului rămâne scurtă, cu lungimea tehnică redusă, cu
frunze mici, galbene şi potenţial fotosintetic redus. Fascicolele sunt reduse în secţiune, celulele fibroase
au diametru redus cu lumen mare şi membrane subţiri, rezultând un fuior de calitate inferioară.
Îngrăşărea unilaterală sau cu cantităţi mari duce la exces de azot, situaţie în care creşte sensibilitatea
plantelor la cădere şi boli, se prelungeşte perioada de vegetaţie, sunt favorizate ramificarea şi îngroşarea
tulpinii. Fascicolele fibroase sunt scurte, afânate, cu celule scurte, cu contur oval, pereţi subţiri, lumen
mare, rezistenţă slabă.
Fosforul în cantităţi suficiente atenuează parţial efectul negativ al azotului, scurtează vegetaţia,
favorizează sporirea numărului de fibre elementare şi îngroşarea pereţilor fibrelor.
Insuficienţa fosforului în nutriţia inului pentru fibră se manifestă prin reducerea ritmului de
creştere al plantelor, frunzele rămân mici, verzi-albăstrui, rezistenţa la cădere se reduce, iar procentul
de fibră este redus.
Excesul de fosfor, mai puţin dăunător decât excesul azotului, determină scurtarea şi ramificarea
tulpinilor, reduce randamentul de fuior în favoarea câlţilor.
Potasiul în cantităţi suficiente influenţează pozitiv biosinteza celulozei, producţia totală de fibră,
fineţea şi rezistenţa fibrelor. Potasiul influenţează pozitiv rezistenţa plantelor la cădere şi boli.
Insuficienţa potasiului dereglează biosinteza substanţelor organice şi drept urmare porţinui ale
marginilor frunzelor se brunifică, plantele rămân mici, sensibile la boli şi cădere.
Dintre cele trei elemente de bază: azot, fosfor şi potasiu, azotul este elementul determinant al
creşterii producţiei la inul pentru fibră. În unele experienţe efectuate de C. Vasilică (1974)(citat de Gh.
Bîlteanu), în nord-vestul Moldovei, azotul singur a sporit producţia de tulpini nedecapsulate cu 12-19%,
în timp ce la fosfor, sporul de producţie a fost de 4-5% iar la potasiu de 5-9%. La tulpini topite sporul
determinat de azot s-a ridicat până la 39%, iar cel de fibre industriale până la 25%.
Pentru cultura inului este obligatorie folosirea celor trei elemente nutritive. Eliminarea din
formula de îngrăşare a oricărui element de nutriţie atrage după sine scăderea producţiei (tabelul 2.8).

Tabelul 2.8
Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de tulpini
la inul pentru fibră, la Răuceşti-Neamţ (Maricica Leş, 1980)

Variantele experimentale Producţia de tulpini %faţă de


q/ha martor
N0P48K80 44,8 100
N30P48K80 51,4 115
N90P48K80 58,4 130
N64P0K80 43,0 100
N64P48K80 54,4 126
N64P80K80 55,6 129
N64P48K0 45,2 100
N64P48K50 51,8 115
N64P48K100 55,6 123

Rezultatele experimentale obţinute până în prezent, pe diferite soiuri, conduc la necesitatea


folosirii în cultura inului pentru fibră a unor doze mici de îngrăşăminte.
Pentru condiţiile din ţara noastră, în funcţie de mai mulţi factori, C. Vasilică (1983) recomandă
cantităţile de îngrăşăminte cuprinse în tabelul 2.9.
În toate situaţiile prezentate în tabelul 2.10 în raportul N : P : K predomină fosforul şi potasiul (1
: 1,5 :1; 1 : 1,3 : 1,3; 1 : 1,2 : 1,2). Nu se face nici o greşeală dacă în raportul N : P : K fosforul şi mai ales
potasiul se ridică la 2. În cazul în care plantele premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe, dozele
de azot se reduc cu 15-25kg/ha (Gh. Bîlteanu, 1993).
La inul de fuior, sensibilitatea la conditiile meteorologice şi inconstanţa recoltelor duc la
valorificarea inegală a îngrăşămintelor în diferiţi ani de cultură. La aceleaşi cantităţi utilizate, într-un an
cultura îngrăşată este mai rezistentă la cădere decât martorul neîngrăşat, iar în altul căderea este mai
puternică în cazul fertilizării.
Tabelul 2.9
Dozele orientative de azot, fosfor şi potasiu în cultura inului de fibră

Soiuri şi densităţi Planta Fertilitatea solului


de semănat premergătoare Mijlocie, pH 6-6,5 Scăzută pH 4,5-6
N P K N P K
Sensibile la cădere Cereale toamnă 32 48 48 48 64 64
2200-2400bg/m2 Prăşitoare 48 64 64 64 72 72
Rezistente la cădere Cereale toamnă 48 64 64 64 72 72
2400-2600bg/m2 Prăşitoare 64 80 80 82 96 96

Semănatul cu întârziere duce la accelerarea ritmului de creştere a plantelor şi la micşorarea


rezistenţei la cădere, făcând neeconomice cantităţile de îngrăşăminte, cu care rezultatele ar fi fost foarte
bune în cazul semănatului la epoca optimă.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează vara sau toamna şi se încorporează în sol
prin arătura de bază.Administrarea în primăvară înainte de pregătirea patului germinativ, se face numai
în cazuri extreme şi numai sub formă de îngrăşăminte complexe. Îngrăşămintele cu azot se
administrează la pregătirea patului germinativ. Datorită însă faptului că în zona de cultură a inului
pentru fibră cade o cantitate mai mare de precipitaţii, pe solurile ,,uşoare,, doza de azot calculată se
fracţionează, jumătate înainte de semănat şi jumătate în timpul vegetaţiei, când plantele trec de faza de
brăduleţ (la începutul fazei de creştere intensă) (Gh. Bîlteanu, 1993).
În urma cercetărilor efectuate, inul pentru fibră are o reacţie favorabilă la aplicarea
microelementelor, în primul rând la bor şi mangan.
Asociat la azot, fosfor şi potasiu, borul a determinat un spor la fibra lungă de 56 kg/ha, iar
manganul de 60 kg/ha. Asociate împreună, sporul de fibră lungă s-a ridicat la 158 kg/ha (S. Bugai, 1963).
Administrarea borului la pregătirea patului germinativ asigură o creştere a lungimii fibrei cu 2-4% şi
măreşte rezistenţa plantelor la bacterioze (B. Kuzneţov,1979 citat de Gh. Bîlteanu, 1993).
Pe solurile cu un pH mai mic de 5,6 apare necesară aplicarea amendamentelor calcaroase,
amendamente care se încorporează în sol cu 2-3 ani înaintea cultivării inului pe suprafaţa respectivă
(calciul în exces dăunează calităţii fibrelor, se formează o fibră ,,casantă,,)
Gunoiul de grajd nu se foloseşte direct la inul de fuior, ci la planta premergătoare. El nu este
folosit decât parţial de in, contribuie la îmburuienarea culturii, la neuniformizarea lanului, căderea
plantelor şi la deprecierea calităţii tulpinilor şi fibrelor.

2.2.4.3 Lucrările solului


În vederea semănatului inului pentru fuior, lucrările solului sunt aceleaşi ca şi pentru inul de ulei.

2.2.4.4 Sămânţa şi semănatul


Sămânţa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: puritatea minimă 97%; capacitatea de
germinaţie 80%; lipsită de seminţe de buruieni, în special de cuscută, volbură, rapiţă sălbatică, muştar
de câmp, sălbăţia inului (Lolium remotum). Sămânţa, înainte de semănat, se tratează împotriva bolilor
(antracnoză, fuzarioză, ş.a.) cu un fungicide avizat, asociat cu un insecticid pentru combaterea
dăunătorilor.
Epoca de semănat este timpurie, respectiv când se poate ieşi în câmp pentru pregătirea patului
germinativ.
Prin semănatul timpuriu se realizează o cultură de in pentru fibră formată din plante cu tulpini
înalte, subţiri, neramificate, rezistente la cădere, îmburienare şi atacul puricilor şi care asigură producţii
mari de fibre de calitate. La semănatul timpuriu, plantele de in îşi parcurg stadiul de lumină într-un timp
mai lung, fapt ce contribuie la creşterea lor în lungime.
Tabelul 2.10

Producţia de tulpini la inul pentru fibre


în funcţie de epoca de semănat

Data semănatului Tulpini uscate,


q/ha

16 martie 61,43
26 martie 54,54
6 aprilie 44,90
16 aprilie 38,49

Momentul optim pentru semănatul inului este deci, primăvara timpuriu, când temperatura
solului la 4-5 cm adâncime este de 4-5C timp de 2-3 zile. La însămânţarea prea timpurie răsărirea
întârzie, procentul plantelor nerăsărite se măreşte iar eventualele temperaturi sub -1C în faza
cotiledonală distrug plantele. Întârzierea semănatului scurtează faza creşterii intense, iar tulpinile şi
fuiorul rămân scurte. Întârzierea duce la scăderi mari de producţie (tabelul 2.10), explicate prin lanuri
îmburuienate, atacuri mai puternice de purici, plante mai scunde, dar mai puţin rezistente la cădere (Gh.
Bîlteanu, 1974)
Densitatea optimă a plantelor la inul pentru fibră este înscrisă în literatura fitotehnică, în limitele
de 1680 - 2900 plante recoltabile/m2 (Gh. Bîlteanu, 1993).
Densitatea optimă mai mult întâlnită, ca urmare a cercetărilor efectuate în ţările cultivatoare, se
cuprinde în limitele 1800 - 2200 pl/m2.
,,Secretul principal al culturilor reuşite de in de fuior constă în semănatul des; întradevăr, cu cât
se seamănă mai des, cu atât se obţin tulpini mai înalte, mai subţiri, mai neramificate şi care dau o
producţie mai mare de fibre superioare calitativ,,(N. Săulescu, 1965).
Nu trebuie depăşită însă densitatea optimă, specifică fiecărui soi cultivat, deoarece se ajunge la
căderea plantelor, cauzată de insuficienţa luminii pe verticala lanului şi accelerării vitezei de creştere.
Căderea plantelor are urmări nefavorabile asupra recoltării mecanizate, precum şi asupra
randamentelor care se realizează.

Fig.2.2 - Schema montării brăzdarelor pentru a


realiza distanţa de 4cm între rânduri(C.Vasilică 1991)
Ca şi la alte culturi, care se seamănă în rânduri apropiate, realizarea densităţii optime depinde
de numărul boabelor germinabile care se asigură pe metru pătrat. De la semănat până la recoltare se
înregistrează pierderi de 27-35% din numărul boabelor însămânţate (C. Vasilică, 1974).Densitatea de
semănat la inul pentru fibre se cuprinde între 2200 - 2800 bg/m2. În aceste limite densitatea de semănat
se diferenţiază în funcţie de textura solului, calitatea patului germinativ, epoca de semănat şi rezistenţa
soiurilor la cădere.
Cantitatea de seminţe la hectar, în funcţie de indicii de calitate şi densitatea la semănat, se
cuprinde între 110 - 160kg.
Distanţa între rânduri folosită în ţara noastră este de 12,5 cm. În zonele de cultură din nord-
vestul Europei şi a Mării Baltice este de 6,5-7 cm, iar în Olanda, Franţa, distanţa între rânduri s-a redus la
4 cm (fig.2.2), folosind brăzdare duble. În unele experienţe efectuate în zona Sucevei, reducerea
distanţei între rânduri de la 12,5 cm la 8 cm a determinat un spor de 81 kg/ha la producţia de fibră (C.
Vasilică, 1974).
Adâncimea de semănat este de 1,5-3 cm, în funcţie de textura solului. Adâncimea de semănat
influenţează foarte mult procentul plantelor răsărite şi deci densitatea şi uniformitatea culturii.

2.2.4.5 Lucrările de îngrijire.


La culturile de in pentru fibră importanţă deosebită prezintă combaterea buruienilor şi
combaterea dăunătorilor şi bolilor.
Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai importantă din cultura inului pentru fibră.
Dacă nu sunt luate măsurile corespunzătoare, buruienile pot conduce la pagube de 25-50%, sau chiar la
compromiterea culturii (Gh. Bîlteanu, 1993).
În prezent, singura măsură eficace pentru combaterea buruienilor din culturile de in o constituie
folosirea erbicidelor.
În cazul infestării culturilor de in pentru fibre pe lângă monocotiledonatele obişnuite şi cu Avena fatua
este indicată folosirea erbicidelor pe bază de trialate asociate cu un erbicid antidicotiledoneic. În
culturile puternic infestate cu dicotiledonate perene (pălămidă, susai, volbură ş.a.) se foloseşte cu
precădere Gleanul, iar în lipsa acestuia Buctril sau Brominal flax (N. Şarpe, 1987).
Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători ai inului pentru fibre sunt puricii inului (Aphtona
euphorbiae) şi tripsul inului (Thrips linarius).
Puricii inului produc daune mari culturilor de in mai ales în primăverile secetoase (fig.2.8). Este prevenit
atacul acestora prin efectuarea tratamentelor la sămânţă. În cazul în care nu s-au tratat seminţele, la
avertizare cultura se trateză cu unul din insecticidele avizate.
Tripsul inului atacă plantele de in din faza de brădişor până la înflorit. Tratamentele pentru
combaterea acestui dăunător se fac: primul la avertizare, al doilea la 8-10 zile (când apar larvele), iar în
anii secetoşi se aplică şi al treilea tratament. Se foloseşte unul din insecticidele avizate.

2.2.4.6 Recoltarea.
Randamentul de tulpini, dar mai ales calitatea fibrei care se obţine în urma prelucrării
industriale, depinde foarte mult de momentul recoltării inului pentru fuior.
La inul pentru fibra s-au diferenţit patru faze de maturare: maturarea verde, maturarea galbenă-
timpurie, maturarea galbenă-târzie şi maturarea deplină.
Maturarea verde se întinde de la sfârşitul înfloritului până la îngălbenirea părţii inferioare a
tulpinii. În această fază plantele sunt încă verzi, tulpinile, frunzele şi capsulele, exceptie fac frunzele de la
baza tulpinii care în a doua jumătate a acestei faze încep să se îngălbenească. Seminţele sunt verzi şi
pline cu un suc lăptos (maturitatea în lapte).
Dacă se recoltează în această fază nu se obţin seminţe sau o cantitate foarte mică, în schimb
fuiorul rezultat este alcătuit din fibre fine, subţiri, lucioase, albe, dar cu rezistenţă redusă. Recoltarea în
această fază conduce la obţinerea unui fuior din care se fabrică renumitele dantele belgiene şi cele mai
fine ţesături de in (batisturi).
Maturitatea galbenă timpurie, sau galbenă verzuie, sau maturitatea tehnică (deoarece în
această fază trebuie recoltat), se caracterizează prin: culoarea galbenă a tulpinii, afară de partea
superioară care se menţine încă verde, frunzele de la bază capătă o culoare brună şi cad, cele de la
mijloc sunt galbene, iar frunzele dinspre vârful tulpinii rămân verzi, muchiile capsulelor se îngălbenesc,
seminţele sunt galbene afară de vârful lor care începe să devină cafeniu.
Recoltat în această fază se obţin atât seminţe, care deşi nu sunt complet mature, îşi desăvârşesc
coacerea în capsule pe timpul uscării, cât şi fuior de bună calitate, cu fibră moale, mătăsoasă şi
rezistentă.
Maturarea galbenă târzie se realizează la circa o săptămână după coacerea galbenă timpurie şi
se caracterizează prin culoarea galbenă a întregii plante (a întregului lan), frunzele se mai menţin în
partea în partea superioră a plantei, însă ofilite.
Capsulele se îngălbenesc în întregime iar spre sfârşitul fazei devin castanii, iar seminţele capătă culoarea
specifică soiului şi se întăresc.
Recoltat în această fază producţia de seminţe este mai mare şi de bună calitate, în schimb
fuiorul obţinut are o calitate mai scăzută, deoarece pierde din elasticetate şi fineţe deşi rezistenţa lui
este mai mare decât la recoltarea din faza precedentă.
Maturarea deplină se caracterizează prin culoarea brună a tulpinilor, toate frunzele au căzut,
capsulele au complet culoarea brună, iar seminţele sunt tari, lucioase şi sună când capsulele sunt
scuturate.
Recoltat în această fază inul produce un fuior de calitate inferioară, cu fibră răscoaptă, aspră,
neelastică.
Recoltarea inului pentru fibră se face numai prin smulgere, fie manual, fie mecanic. O condiţie
de bază, pentru realizarea unui recoltat de calitate şi fără pierderi, este ca la maturitatea tehnică cultura
să nu fie căzută.
Căderea plantelor este favorizată de apa în exces (precipitaţii ridicate în perioada creşterii
intense), o aprovizionare abundentă cu azot, sau o densitate prea ridicată.
Recoltarea mecanizată se execută cu combine specifice acestei culturi, care fie smulg plantele şi le lasă
în brazdă pe teren, fie smulg plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Capsulele sunt treierate
ulterior la staţionar cu combina C12.
La recoltatul manual, mănunchiurile de in smulse, se scutură de pământ şi se aşează răsfirate pe
sol, ordonat, astfel ca terenul sa fie ocupat în întregime de tulpinile de in.
Pentru a se asigura de la început o clasificare a tulpinilor, se recomandă smulgerea lor în 2-3
timpi, adică stând pe loc de pe aceeaşi suprafaţă, se smulg mai întâi tulpinile cele mai lungi, apoi cele
mai scurte, răsfirându-se pentru uscat separat.
Inul se lasă pe câmp pentru zvântare 12-24 ore. După ce soarele usucă palele de in pe o parte,
acestea se întorc pe cealaltă parte. Dacă după recoltare timpul este, în general, mai secetos, tulpinile se
lasă pe câmp răsfirate până la uscare, după care se leagă în snopi mici, cu diametrul de 15-20 cm.
Legatul se face numai cu plante de in. Snopii trebuie să cuprindă tulpini cât mai uniforme ca lungime şi
grosime, bine scuturate de frunze şi pământ, cu rădăcinile la acelaşi nivel şi neîncâlcite. Snopii mai lungi
de 50cm se leagă în două locuri, la bază şi sub ramificaţii. După legare, snopii se aşează în picioare,
pentru a se usca în continuare.
În regiunile mai umede mănunchiurile de in nelegate se aşează sub formă de colibe lungi de 100
cm şi cu pereţii nu mai groşi de 10 cm. Colibele construite în acest fel nu sunt pătrunse de ploi, cel mult
sunt umezite pe stratul de deasupra, însă se usucă repede şi în condiţii foarte bune.
Inul poate rămâne în colibe 1-3 săptămâni, până când se usucă complet, iar seminţele sună în capsule la
scuturarea acestora.
Tulpinile uscate se predau topitoriilor unde intră în procesul de preindustrializare (sortare,
topire etc). Prin topire şi uscare ulterioară, tulpinile de in pierd 25% din masa iniţială. Prin prelucrare, din
tulpinile topite rezultă: 14-27% fibre industriale şi 73-86% puzderie. Din fibrele industriale fuiorul
reprezintă 40-76%, iar câlţii 24-60%.
2.3. CÂNEPA

2.3.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Dintre plantele textile cultivate în climatul temperat, cânepa asigură cel mai
mare randament de fibre. De pe un hectar cultivat cu cânepă se pot realiza peste 3000 kg fibră.
Fibrele de cânepă prezintă o deosebită importanţă economică, în special pentru industria textilă,
datorită unor însuşiri deosebite: rezistenţă la tracţiune, torsiune, frecare şi putrezire. Fibrele de cânepă
sunt higroscopice, elastice şi flexibile.
Din fibrele de cânepă se obţin produse textile, de la cele mai grosiere până la cele mai
fine, cum sunt: odgoane, funii, sfoară, saci, furtunuri de apă, curele de transmisie, pânză de
saltele, foi de cort, raniţe, stofe de îmbrăcat mobila, haine de vară, halate, poşete,etc. Datorită
rezistenţei lor la umiditate, fibrele de cânepă sunt folosite pe scară largă pentru confecţionarea
uneltelor de pescuit.
Prin cotonizare este posibilă amestecarea cu fibre de bumbac sau in şi cu fibre artificiale
în diferite proporţii, obţinându-se produse economice, fine, frumos colorate, cu proprietăţi de
elasticitate şi higroscopicitate (îmbrăcăminte răcoroasă).
Câlţii, care reprezintă 40-50% din producţia de fibră, au o largă întrebuinţare în tapiţerie
şi ca material izolator.
Lemnul (puzderiile) ce rămân de la prelucrarea primară a tulpinilor reprezintă 45-55%
din masa tulpinii şi se întrebuinţează la fabricarea plăcilor izolatoare, a celulozei, a hârtiei,
celofibrei. Folosirea cânepii ca materie primă în industria de celuloză asigură o însemnată
economie de material lemnos.
Seminţele de cânepă sunt bogate în ulei, circa 33%, ulei sicativ cu utilizări în industria
lacurilor şi vopselelor, iar prin rafinare şi în industria conservelor. Turtele care rămân, după
extragerea uleiului, au valoare furajeră deosebită.
Cânepa este şi plantă medicinală, în acest scop utilizându-se vârfurile inflorescenţelor
plantelor femele şi seminţele, din care se scot diferite preparate cu efect sedativ, diuretic,
vomitiv, vermifug, etc.
Din cânepa indiană se obţine produsul narcotic denumit ,,haşiş,, produs care conţine
cannabinol, cannabidiol şi tetrahidrocannabinol. Tinctura de cânepă indiană se întrebuinţează în
neurologie, datorită propietăţilor ei narcotice, sedative şi spasmolitice (Gh.Bîlteanu, 1993).
Cânepa pentru fibre este şi o importantă plantă agricolă, deoarece părăseşte terenul
devreme, îl lasă curat de buruieni şi bine afânat.
Răspândire. La nivelul anului 2012 cânepa se mai cultiva pe 41,2 mii ha, în câteva ţări :
Corea de Nord 20 mii ha, Federaţia Rusă 4 mii ha, China 5 mii ha.
In România cânepa s-a cultivat, până în 1989, pe o suprafaţă de 46 mii ha, după care
suprafeţele s-au redus treptat ajungând ca în anul 1993 să se mai cultive doar pe 2,3 mii ha, iar în
2012 în jur de 1600 ha.

2.3.2. Sistematică

Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, genul Cannabis. Se disting în cadrul genului


Cannabis două specii: Cannabis sativa L.(cânepa comună) cultivată pentru fibră şi Cannabis
indica L.(cânepa indiană) folosită pentru obţinerea de substanţe narcotice.
Pentru ţara noastră prezintă importanţă numai specia Cannabis sativa. Această specie
cuprinde trei grupe ecologice: borealis, medioruthenica şi australis. Cannabis sativa proles
australis, numită şi cânepa sudică, este cultivată în exclusivitate în Europa şi în zonele de sud al
e Rusiei şi Ucrainei.
În cultură sunt admise soiurile dioice Armanca, Silvana, Lovrin110, şi monoice Dacia
Scuieni, Denise, Zenit.

2.3.3. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie


Cânepa (fig.2.3) este o plantă anuală, cu perioada de vegetaţie la culturile pentru fuior de
97-120 zile, iar pentru culturile de sămânţă de 130-165 zile.
Rădăcina este formată dintr-un pivot şi numeroase ramificaţii laterale. Rădăcina
principală poate pătrunde în pământ până la adâncimea de 2 m pe soluri normale şi până la
40-50 cm pe soluri turboase (practic pivotul lipseşte). Ramificaţiile laterale se întind până la
70-80 cm. Masa principală a rădăcinilor se găseşte însă răspândită în stratul de sol de la 20 la
40cm.
Tulpina, la cânepa sudică, are înălţimi de 1,5 la 5 m, în funcţie de sexul plantei de
condiţiile climatice şi cele de cultură (densitatea, fertilizarea cu azot).Tulpina este formată din
noduri şi internoduri, numărul acestora fiind foarte variabil (20-40). S-a constatat că nu există o
corelaţie între lungimea plantelor şi numărul de internodii. Lungimea internodiilor este mult
influenţată de densitatea plantelor şi de îngrăşămintele azotate. Sunt de preferat tulpinile cu
internodii lungi care asigură o fibră mai lungă şi mai rezistentă. Diametrul tulpinii este influenţat
de aceeiaşi factori ca şi înălţimea şi variază de la 3 la 30 mm, iar la plante izolate chiar
40-60 mm(N. Ceapoiu). Cânepa semănată pentru fibră are diametru mai mic comparativ cu
cânepa pentru sămânţă. Diametrul plantelor mascule de asemenea este mai mic decât al plantelor
femele.

Fig.2.3 - Cânepa: plantule la scurt timp după răsărire (A, B); vârful plantei femele (C), floare femelă (D),
vârful plantei mascule (E), floare masculă (F), fruct (G) şi secţiune prin sămânţă (H).
Cânepa de cea mai bună calitate are tulpinile mai lungi de 150 cm, neramificate şi mai
subţiri de 6 mm. Cu cât diametrul tulpinilor este mai subţire, cu atât procentul de fibre este mai
ridicat. Cum diametrul este foarte mult influenţat de distanţa între plante, înseamnă că prin
densitate se creează condiţii favorabile pentru creşterea producţiei de fibră la cânepa care se
cultivă exclusiv pentru fibră (Gh. Bîlteanu, 1993).
Fibrele textile se formează în periciclu. La cânepă, ca şi la in, fuiorul este alcătuit din
numeroase fibre tehnice, iar fibrele tehnice din fibre elementare (celule fibroase). Fibra tehnică
grupează 12-38 celule fibroase. La mijlocul tulpinii, fascicolele cuprind între 12-20 celule
fibroase, iar în partea superioară între 15 şi 38 (N. Ceapoiu).
Fibrele elementare de cânepă au lungimea medie de 22mm, iar grosimea cuprinsă între 15
şi 25. Grosimea fibrelor de cânepă poate atinge însă chiar mai mult de 50.
Cânepa are însuşirea (spre deosebire de in) de a forma şi inele secundare (fig.2.13), mai
ales spre baza tulpinilor cât şi la tulpinile mai groase. Aceste fibre sunt inferioare prin
elasticitate, rezistenţă, structură şi uniformitate. Tăierea mai înaltă a tulpinilor groase la recoltare
duce la eliminarea, cel puţin parţială, a fibrelor necorespunzătoare pentru industria textilă.
Fibrele de cânepă conţin 75 - 81% celuloză, 10 - 21% substanţe pectice, 4 - 6% lignină şi
1,4% ceruri.
Procentul de fibră este obişnuit de 20 -28% la tulpinile subţiri, dar scade sub 15% în
tulpinile groase.
Florile(fig.2.3). Cânepa este o plantă unisexuat dioică. Florile cânepii mascule (cânepa de
vară) sunt grupate în cime la vârful plantelor. Florile femeieşti sunt dispuse tot spre vârful plantei
într-un spic aparent.Cânepa femelă, numită şi cânepa de toamnă, ajunge la maturitatea
fiziologică la 30 - 40 zile după fecundare.
Fructul cânepii este nuculă, rotundă sau ovoidă, uşor comprimată cu suprafaţa cenuşie-
argintie până la castanie, lucioasă, cu desene neregulate. MMB variază între 16 şi 26g.
La cânepă se pot diferenţia următoarele faze de vegetaţie: semanat - răsărit;
răsărit - apariţia butonilor florali; apariţia butonilor florali - înflorire; înflorire - maturitate.
Germinaţia în condiţii optime se produce după 2- 3 zile, iar după 4 – 5 zile cânepa
răsare.La o temperatură de 8 până la 10C, cânepa răsare după 11 zile, iar la o temperatură de 21
până la 24C în 4-5 zile.
În momentul ieşirii din sol, cotiledoanele sunt lipite, închizând între ele muguraşul
alcătuit din două frunzuliţe. Curând după aceasta, cotiledoanele se desfac iar muguraşul începe
să crească activ, folosind substanţele de rezervă din cotiledoane şi endosperm şi dă naştere axei
epicotile.
La 1-2 zile de la răsărit apare prima pereche de frunze tipice, care la 4-5 zile de la răsărit
ajung la mărimea cotiledoanelor. La 3-4 zile după răsărit apare perechea a doua de frunze care la
început sunt simple, dar după câteva zile devin tri sau pentalobate. Concomitent cu aceasta
începe diferenţierea internodiilor. După 20-25 zile de la răsărit apare perechea a patra şi a cincea
de frunze, iar internodiile se alungesc din ce în ce mai mult.
De la apariţia perechii întâia de frunze adevărate până la apariţia perechii a cincea de
frunze, partea epigee a cânepii are un ritm lent de creştere în timp ce rădăcina pătrunde adânc în
pământ şi dă naştere la numeroase rădăcini laterale.
De la apariţia perechii a cincea de frunze până la începutul formării inflorescenţei cânepa
intră într-o perioadă de creştere activă. Plantele de cânepă cresc zilnic cu 1-1,5% din înălţimea
totală. În această perioadă plantele ating 80 - 90% din înălţimea totală.
În această perioadă cele două sexe nu se pot deosebi. Cu 15-20 zile înaintea formării
inflorescenţei, plantele mascule încep să crească mai repede decât cele femele, depăşind în scurt
timp, în înălţime plantele femele. Plantele mascule menţin acest ritm mai rapid de creştere până
la sfârşitul vegetaţiei, ceea ce explică înălţimea lor mai mare în comparaţie cu plantele femele.
Perioada de creştere semiactivă durează de la începutul formării inflorescenţei şi până la sfârşitul
înfloritului plantelor mascule, respectiv până la începutul maturităţii seminţelor la plantele femele. În
această perioadă creşterea plantelor este mult mai înceată decât în perioada activă dar mai rapidă decât în
perioada de creştere lentă. În această perioadă plantele realizează 10-15% din înălţimea totală.
Înfloritul plantelor bărbăteşti, în sens vertical, începe cu florile de la baza inflorescenţei,
continuă cu cele de la mijlocul inflorescenţei şi se termină cu cele de la vârf. ¥n sens orizontal,
înfloritul începe cu florile situate pe axul principal şi se termină cu cele de la extremităţile
ramurilor. Mersul înfloritului plantelor femele este analog cu cel al plantelor mascule
În perioada înfloririi, cânepa are nevoie de căldură, de lumină şi umiditate suficientă.
Scăderile mari de temperatură, însoţite de ploi dese şi vânturi stânjenesc foarte mult înfloritul.
Căldurile mari şi seceta îndelungată împiedică de asemenea deschiderea florilor. În acest caz,
florile se usucă fără să se fi deschis.
Formarea fructelor are acelaşi ritm ca şi deschiderea florilor. Timpul ce se scurge de la
maturitatea fructelor de la baza inflorescenţei până la maturitatea fructelor de la vârful acesteia
este de aproximativ 30 zile.
Epoca optimă de recoltare este atunci când fructele de la mijlocul inflorescenţei au ajuns
la maturitate. În acest moment, numeroase fructe sunt încă necoapte, dar acestea îşi continuă
procesul de maturizare în snopi după recoltat. Orice întârziere a recoltării produce mari pagube
de seminţe prin scuturare.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Cânepa este o plantă cu plasticitate ecologică
deosebită, deoarece poate fi cultivată de la ecuator până la cercul polar şi de la altitudinea de 0m
până la 3000m (Himalaia).
Cânepa pentru fibră solicită pentru întreaga perioadă de vegetaţie 1800-2000C, iar
cânepa pentru sămânţă 2000-2800C (t 0C).
Pentru germinare temperatura minimă este de 1 - 2C, dar o răsărire uniformă şi
viguroasă nu se obţine decât la 8 - 10C. După răsărit, în faza de cotiledoane şi până la formarea
celei de a doua pereche de frunze, plantele de cânepă sunt sensibile la temperaturile scăzute, ele
nu pot suporta temperaturi de -2, -3C. Cu apariţia celei de a treia perechi de frunze, plantele de
cânepă devin mai rezistente la ger, ele putând suporta o durată scurtă de timp chiar temperaturi
de -5, -6C. Rezistenţa la temperaturile scăzute a plantelor de cânepă se menţine până la
începutul creşterii intense (planta are formate 5 perechi de frunze), după care această rezistenţă
se reduce treptat. ¥n faza formării mugurilor florali, plantele pier în masă, în cazul când
temperatura scade sub 0C.Plantele mascule sunt mai sensibile la temperaturile scăzute decât
cele femele.
Plantele de cânepă cresc bine când temperatura este peste 15C până la butonizare, de
peste 18C de la butonizare la sfârşitul înfloririi şi de 20 - 24C în perioda formării seminţelor şi
coacerii. Lipsa de căldură în primele două luni de vegetaţie determină plante pitice, cu înflorire
prematură (plante îmbătrânite), iar fibra este de calitate necorespunzătoare ca structură şi
rezistenţă. Nici temperaturile prea ridicate, peste 25C, nu sunt favorabile deoarece diminuează
procentul şi calitatea fibrei. Din această cauză, cânepa pentru fibră nu reuşeşte bine în stepa şi
silvostepa din sudul ţării, unde frecvenţa zilelor calde este mare (se acomodează mai bine cânepa
pentru sămânţă).
Cânepa reuşeşte bine, pentru condiţiile de la noi din ţară, în zonele unde pe toată perioada
de vegetaţie, temperatura medie are valori cuprinse între 16 şi 18C, iar temperatura medie
minimă între 14,5 - 15C.
Faţă de umiditate cânepa are cerinţe ridicate. Consumul specific variază în limitele de
400 - 800 (S. Bugai), cânepa consumând mai multă apă decât porumbul, grâul sau orezul.
Consumul cel mai mare de apă se înregistrează în perioada butonizare - înflorire în masă,
când foloseşte 65-75% din necesarul total de apă. La cânepa pentru sămânţă perioada
consumului maxim se continuă încă 15-18 zile.
Plantele mascule au un consum specific mai mic (450-550) decât plantele femele (600-
700).
Umiditatea optimă a solului pentru plantele de cânepă este de 70-80% din capacitatea
capilară pentru apă.
Lipsa de apă limitează dimensiunile (secţiunea) fibrei, lumenul este mare, iar lamelele
secundare (celulozice) sunt subţiri. Excesul de apă este, de asemenea, dăunător: la semănat
germinaţia este împiedicată, după răsărire plantele pier dacă apa stagnează, în perioada formării
fibrei fascicolele devin afânate, celulele rămân cu pereţii subţiri şi cu lumenul mare.
În condiţiile ţării noastre, randamente ridicate de cânepă, cu fibre de cea mai bună
calitate, se obţin când în cursul perioadei de vegetaţie cad 250-450 mm precipitaţii. Pentru
cânepa de fibre sunt hotărâtoare precipitaţiile din lunile mai, iunie şi prima jumătate a lunii iulie,
iar pentru cânepa de sămânţă precipitaţiile din lunile iunie, iulie şi august.
Solul. Cânepa solicită soluri bogate în substanţe nutritive, umede, cu reacţie uşor alcalină,
pH 7,1 - 7,4, cu textură lutoasă, luto-argiloasă, profunde, structurate.
În condiţiile ţării noastre s-au obţinut producţii mari de cânepă pe aluviuni, cernoziomuri
cu apa freatică mai la suprafaţă, pe lăcovişti lucrate adânc şi pe rendzine (N. Ceapoiu).
Sunt indicate pentru cânepă şi turbăriile. Cânepa poate fi socotită drept o plantă pioner
pentru valorificarea solurilor ,,mlăştinoase,, (N. Ceapoiu), cu condiţia unei fertilizăi adecvate
(inclusiv cu microelemente, în special cupru şi bor).
Nu sunt indicate pentru cânepă solurile cu nivelul apei freatice mai ridicat de 80 cm, cele
prea umede, sau cele prea uşoare. Sunt de asemenea contraindicate solurile sărace în humus şi în
substanţe nutritive minerale.
Zone ecologice (fig.2.4).
Zona foarte favorabilă cuprinde toată Câmpia de Vest (câmpiile Crişurilor, Mureşului,
Timişului, Carasului) pe văile Mureşului şi Târnavelor, Valea Someşului, Valea Oltului în
depresiunea Bârsei, depresiunea Sf. Gheorghe, precum şi pe văile din nord-vestul Moldovei
(Valea Siretului şi Valea Moldovei). În această zonă, în perioada de vegetaţie a cânepii,
temperatura medie este de 16-18C, iar precipitaţiile de 300-550mm. Solurile predominante sunt
cernoziomurile, aluviunile şi lăcoviştile.
Zona favorabilă (I şi II) se întinde în vecinătatea Câmpiei de Vest, în toată Câmpia
Transilvaniei, în partea de sud a podişului getic şi în nordul Câmpiei Române (zona solului brun-
roşcat). În zona favorabilă în timpul perioadei de vegetaţie cad 300-400mm precipitaţii, iar
temperatura medie a aerului este cuprinsă între 15,2 şi 18,9C. Solurile sunt mult mai variate:
cernoziomuri, brune, aluviale etc.
Fig.2.4 - Harta ecologicã a cânepii pentru fibrã

2.3.4 Tehnologia de cultivare


2.3.4.1 Rotaţia culturii.
Cânepa este una din plantele agricole care se poate cultiva după ea însăşi mai mulţi ani la
rând, cu condiţia să nu fi fost atacată de boli şi dăunători specifici (molia cânepii, puricele
cânepii, putregaiul alb etc) şi să primească în fiecare an cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte
organice şi minerale. În gospodăriile ţărăneşti se cultiva neîntrerupt mulţi ani, folosind în fiecare
an cantităţi importante de gunoi bine fermentat (Gh.Bîlteanu, 1993).
Practica, cât şi cercetarea agricolă, au demonstrat că monocultura cânepii conduce la
reducerea randamentelor de la un an la altul. Efectul plantei premergătoare asupra producţiei de
cânepă este incontestabil (tabelul 2.11).
Tabelul 2.11
Producţia de cânepă după diferite plante premergătoare

Planta premergătoare Tulpini uscate % Fibră %


q/ha q/ha
Cartof 91,6 162 18,0 200
Porumb 91,2 161 16,9 187
Trifoi 85,4 156 17,3 192
Grâu 76,8 136 12,8 142
Cânepă 56,4 100 9,0 100

Cânepa trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă numai după 3-5 ani, iar în zonele unde
terenul este infestat cu lupoaie, cânepa nu trebuie să revină decât după 6-7 ani.
Nu se poate cultiva cânepa după floarea-soarelui şi tutun (atac de lupoaie), după porumb
erbicidat cu triazine sau atacat de sfredelitor, după grâu şi borceaguri, dacă în zonă există molia
cânepii (Grapholitha delineana). Nu se va amplasa cânepa în sole vecine cu cele care au fost
cultivate în anul precedent tot cu cânepă, sau pe terenuri infestate cu pălămidă şi pir.
Cele mai bune plante premergătoare sunt: trifoiul, lucerna, cartoful, sfecla, leguminoasele
anuale. Producţii ridicate asigură cânepa şi după cerealele păioase sau prăşitoare (dacă nu
intervin restricţiile preciazate mai sus).
La rândul său, cânepa pentru fibră este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor şi în special pentru grâul de toamnă.

2.3.4.2 Fertilizarea

Cânepa este o plantă pretenţioasă la substanţele nutritive şi consumă cantităţi mari, cu


toate că sistemul ei radicular, în comparaţie cu partea epigee, este slab dezvoltat (8-10% din
masa plantei întregi).
După S.Bugai (1963), citat de Gh.Bîlteanu (1993), cânepa în cultură exclusiv pentru
fibră, pentru 100 kg tulpini uscate, consumă: 2,6-3,3 kg N, 0,3-0,4 kg P2O5 şi 1,5-1,7 kg K2O.
Azotul influenţează cel mai puternic producţia de tulpini şi fibră la cânepă. Îngrăşămintele
azotate influenţează nu numai producţia, dar şi calitatea acesteia. Astfel în cantităţi suficiente,
azotul îmbunătăţeşte structura membranei fibrelor elementare, diferitele componente ale acesteia
fiind mai strâns unite între ele. Dozele mari de azot,influenţează negativ calitatea fibrei la
cânepă, determină o structură laxă a membranei fascicolelor, o formă neregulată şi rezistenţă mai
slabă. Fertilizarea unilaterală cu azot a determinat reducerea conţinutului de fibră în tulpină de la
24,2% la 18,4% (Gh. Ciobanu şi colab., 1980).
La insuficienţă de azot ritmul de creştere al plantelor se reduce puternic, iar în caz de
carenţă se reduce conţinutul de clorofilă din plante, înregistrându-se o decolorare (chiar cloroză)
a acestora.
Pe solurile cu fertilitate ridicată, îngrăşămintele azotate trebuie aplicate în cultura cânepii
pentru fuior în doze moderate de 60-80kg/ha, iar pe solurile cu fertilitate mai redusă se pot da
doze mai mari, 100-120kg/ha.
Fosforul influenţează mai puţin producţia de tulpini la cânepă, dar măresc randamentul
de fibră şi îmbunătăţesc însuşirile tehnologice ale acesteia (structură, rezistenţă, elasticitate etc).
Fosforul are o deosebită importanţă pentru creşterea producţiei de seminţe, mărind
totodată şi conţinutul acestora în ulei.
Pe solurile din ţara noastră îngrăşămintele azotate trebuie aplicate întotdeauna împreună
cu îngrăşămintele fosfatice. În funcţie de fertilitatea solului, la cultura cânepii pentru fibră se
administrează de la 50-60 kg/ha P2O5 (la 8mg P2O5/100g sol) până la 80-110 kg/ha (la sub 3mg
P2O5/100g sol)(Gh. Bîlteanu, 1993).
Potasiul, ca şi fosforul, influenţează mai puţin producţia la cânepă, dar influenţează
procentul şi calitatea fibrelor din tulpină. Potasiul măreşte şi rezistenţa tulpinilor la frângere.
Dozele mici de potasiu măresc procentul de fibre de bună calitate, în timp ce dozele mari îl
micşorează.
Aplicarea împreună a îngrăşămintelor azotate, fosfatice şi potasice asigură în cultura
cânepii cele mai mari producţii de tulpini şi fibrele de cea mai bună calitate.
În mai multe staţiuni agricole din ţară, situate în zone foarte favorabile şi favorabile
pentru cânepă, variantele de fertilizare cu azot, fosfor şi potasiu sunt înscrise în tabelul 2.12
(O.Segărceanu şi colab. 1979)
În toate staţiunile de cercetări, în varianta optimă de fertilizare, raportul N:P:K, azotul
este predominant. N.Ceapoiu recomandă ca cel mai raţional raportul: 2,0-2,5 : 1,0-1,5 : 1-1,7.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se introduc în sol, în toate zonele de cultură a cânepii,
sub arătura de toamnă, în afară de o cantitate mică de fosfor (20-25% din doză) care este indicat
să se aplice în primăvară la pregătirea patului germinativ
Tabelul 2.12
Variantele de fertilizare pentru cânepa de fibră în diferite condiţii pedoclimatice

Staţiunea de Dozele de Raportul Producţia Spor de producţie La o


cercetări îngrăşăminte N : P :K tulpini unitate
agricole s.a. kg/ha uscate q/ha kg/1 kg investită
q/ha îngrăşământ s.a revin
Lovrin N112P50K50 2,2:1:1 85,4 21,50 10,1 2,5
Oradea N130P100K50 1,4:1:0,5 81,1 24,90 8,6 2,0
Secueni N90P50K0 1,8:1:0 104,9 10,30 7,5 1,6
Suceava N97P50K50 1,9:1:1 109,5 24,40 12,4 3,5
Turda N120P50K50 2,4:1:1 80,9 40,50 18,2 5,3
Urziceni N100P50K50 2:1:1 117,3 41,30 19,7 5,9

Îngrăşămintele azotate, în general se aplică primăvara la pregătirea patului germinativ,


dar în zonele mai secetoase pot fi date şi din toamnă.

Gunoiul de grajd administrat direct sau la planta premergătoare este foarte bine
valorificat de cânepă. În ţara noastră gunoiul de grajd asigură la cânepă sporuri de producţie pe
toate tipurile de sol. Sporurile cele mai mari se obţin pe solurile din regiunile umede (tabelul
2.13).
Tabelul 2.13

Sporuri de producţie la cânepa de fibră (tulpini uscate q/ha) obţinute


prin folosirea gunoiului de grajd (N.Ceapoiu, 1958)
Cantitatea de gunoi t/ha
Tipul de sol, locul de 20 40
experimentare
Brun-roşcat(Câmpia-Turzii) 6,50 22,50
Cernoziom(Devesel-Mehedinţi) 4,10 13,59
Cernoziom(Tg.Frumos-Iaşi) 5,51 12,84
Cernoziom(Mărculeşti-Ialomiţa) 2,80 1,84

Gunoiul de grajd în cantităţi mari reduce procentul de fibre elementare bune şi


înrăutăţeşte însuşirile lor tehnologice.
Producţii mari şi de bună calitate se obţin atunci când împreună cu gunoiul de grajd se
administrează (tot sub arătură) 40-60kg/ha fosfor s.a. Mai indicată este aplicarea gunoiului de
grajd, în cantităţi mai mari la planta premergătoare.
Microelementele (borul, manganul, cuprul ş.a.), au o mare importanţă în nutriţia plantelor
de cânepă. Astfel, lipsa borului conduce în final la reducerea rezistenţei fibrelor, lipsa cuprului
stânjeneşte creşterea în înălţime a plantelor, precum şi procesele de lignificare şi de formare a
fibrelor. Prezenţa manganului favorizează utilizarea de către cânepă a altor elemente nutritive din
sol, în special a azotului, fosforului şi potasiului.
Microelementele ca îngrăşăminte pentru cânepă sunt necesare în mod deosebit pe solurile
,,de mlaştină,, pe turbării, pe care cânepa se cultivă sau se poate cultiva pe mari suprafeţe
(Gh.Bîlteanu, 1993).

2.3.4.3 Lucrările solului.

Cânepa reacţionează puternic la mobilizarea adâncă a solului. Astfel, este necesară


executarea arăturii de bază la 25-30cm cât mai repede după recoltarea plantei premergătoare. Pe
solurile grele (vertisoluri, lăcovişti) cânepa răspunde foarte bine la afânarea adâncă a solului
(scarificarea), la adâncimea de 60cm.
Cânepa cere un teren arat adânc, foarte bine mărunţit şi uniform lucrat, fără denivelări. În
primăvară, solul se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, iar
pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul la adâncimea de 5-6 cm.

2.3.4.4 Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de cânepă pentru semănat trebuie să provină din recolta anului precedent, să
aibă puritatea minimă de 96%, capacitatea germinativă minimă 80%, iar MMB peste 20 g.
Înainte de semănat sămânţa se tratează cu fungicide (Tiradin 1,5-2 kg/t).
Epoca de semănat. Cânepa se seamănă când în sol la adâncimea de 5-7 cm, se
înregistrează 7-8C, (practic înaintea porumbului). Calendaristic, în diferite zone de cultură,
aceste condiţii se asigură pe parcursul primei decade a lunii aprilie (tabelul 2.14).
Tabelul 2.14
Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de tulpini
la cânepa pentru fibră (O. Segărceanu şi colab., 1979)

Staţiunea experimentală:
Epoca de semănat Lovrin (Timiş) Secueni (Roman) Turda
q/ha % q/ha % q/ha %
1 - 10 aprilie 104,2 100 103,5 100 77,2 100
20 - 22 aprilie 85,6 82 96,4 93 76,8 99
1 - 10 mai 77,2 74 81,2 74 78,1 100

La semănatul prea timpuriu plantele răsar neuniform, suferă din cauza temperaturilor
scăzute, cresc încet şi nu ating talia normală. Plantele sunt puternic atacate de purici şi produc o
cantitate mică de tulpini şi de calitate inferioară.
Întârzierea semănatului favorizează atacul moliei, scurtează perioada de vegetaţie,
plantele înfloresc devreme iar tulpinile rămân scurte.
Densitatea plantelor. La cânepa pentru fibră densitatea optimă este de 350-380 plante
recoltabile/m2. Această densitate se asigură prin folosirea la semănat a 400-450 boabe
germinabile/m2 (tabelul 2.15).
Tabelul 2.15
Densităţi de semănat la cânepa pentru fibră
Pregătirea patului germinativ Epoca de semănat Boabe germinabile la m2
Bună optimă 400
întârziată* 425
Mijlocie optimă 425
întârziată 450
* -după 10 aprilie (O. Segărceanu şi colab., 1981)

Densitatea plantelor la cânepa pentru fibră influenţează atât producţia de fibră,cât şi


calitatea fibrelor. La densităţi reduse tulpinile cresc în grosime, sunt neuniforme şi au procent
redus de fibre. La densităţi mari se obţin plante subţiri şi uniforme cu conţinut ridicat în fibră, dar
în asemenea condiţii tulpinile rămân scurte şi producţia de fibre la hectar se micşorează.
Cantitatea de seminţe la hectar, în funcţie de densitatea la semănat şi indicii de calitate se
cuprinde între 70 şi 90 kg.
Distanţa de semănat între rânduri pentru cânepa de fibră este de 12,5 cm, folosind
semănătoarea universală.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm. Pe solurile uşoare sau în primăverile secetoase, se
poate ajunge la 5-6 cm.

2.3.4.5 Lucrările de îngrijire

Cânepa pentru fibră dacă este semănată în epoca optimă, pe un teren foarte bine pregătit,
lipsit de buruieni, poate reuşi bine fără alte lucrări de îngrijire efectuate la sol. Răsărirea, în
aceste condiţii, are loc în timp scurt, iar plantele prin densitate şi ritm de creştere acoperă foarte
repede terenul şi înăbuşă buruienile. Pe parcelele unde se consideră necesar, buruienile se
combat prin folosirea unor erbicide antigramineice asociate cu un erbicid care combate
dicotiledonatele, administrate la pregătirea patului germinativ.
Măsurile specifice contra dăunătorilor au o mult mai mare importanţă.
Puricele cânepii (Psylliodes attenuata) produce pagube însemnate la cânepă în anii cu
primăveri secetoase. Combaterea se face, la avertizare, cu insecticidele admise.
Molia cânepii (Grapholita delineana) este cel mai periculos dăunător al cânepii, răspândit
în toate zonele de cultură ale acestei specii. Larvele din generaţia întâia se dezvoltă pe plantele
tinere, cele din generaţia a doua pe plante înaintate în vegetaţie şi pe primele inflorescenţe, iar
larvele din generaţia a treia atacă seminţele şi vârfurile tinere ale ramurilor. Larvele perforează
tulpinile depreciind calitatea fibrelor, iar la cânepa pentru sămânţă consumă sămânţa, producând
pagube care, în unii ani, se ridică până la 70-80% (Gh. Bîlteanu, 1993).
Combaterea moliei cânepii se face la avertizare prin tratamente cu unul din produsele
avizate.
2.3.4.6 Recoltarea.
Cânepa cultivată exclusiv pentru fuior se recoltează la maturitatea tehnică a plantelor
mascule, maturitate ce se recunoaşte prin îngălbenirea acestora şi prin scuturarea ultumului
polen. La cânepa monoică maturitatea tehnică coincide cu sfârâitul înfloritului florilor mascule
(Gh. Bîlteanu, 1993).
La maturitatea tehnică a plantelor mascule plantele femele asigură fibre de calitate
aproape tot atât de bună ca plantele mascule. Pentru fuior se recoltează integral atât plantele
mascule, cât şi cele femele, renunţându-se la producţia de seminţe.
Cânepa pentru fibră se recoltează prin tăierea plantelor fie manual (cu secera sau cosoare
speciale), fie mecanic (cu cositori sau secerători speciale).
Tulpinile de cânepă tăiate se lasă pe pământ în mănunchiuri de 15-20 cm grosime,
aşezate răsfirat în X (foarfecă) pentru uscare, întorcându-se pe cealaltă parte când partea
superioară s-a îngălbenit. Uscarea tulpinilor durează 4-8 zile. Tulpinile uscate sunt sortate după
lungime şi grosime, scuturate de frunze şi legate în snopi de 15-20 cm diametru.
Recoltarea mecanizată se realizează cu maşina JSK-2,1 sau MRC-2,4. Tulpinile tăiate
rămân pe sol, în strat subţiere, iar după uscare se procedează ca în cazul recoltatului manual.
Pentru recoltarea mecanică şi legarea tulpinilor în snopi (cu JSK-2,1 cu aparat de legare)
este necesar să se execute defolierea plantelor folosind produsul Purivel, 5-6 kg/ha. Tratamentul
trebuie efectuat cu 12-14 zile înainte de recoltare (10-15 zile de la începutul scuturării polenului).
Tratamentul mai timpuriu depreciază fibra. Defolierea se face prin aviotratamente, cu 100-150 l
soluţie/ha, înainte de ora 10 sau după ora 17.
Tulpinile de cânepă complet lipsite de frunze, se predau topitoriilor, unde urmează să
intre în procesul de preindustrializare (topire, meliţare etc).

2.3.5. Cultura cânepii pentru sămânţă

Cânepa pentru sămânţă se cultivă numai în zonele foarte favorabile acestei plante,
respectiv în Câmpia de vest, Transilvania, Nord-Vestul Moldovei. În aceste zone, climatul umed
şi cu mai puţine zile tropicale asigură o bună vegetaţie plantelor femele în intervalul iulie-
septembrie.
La amplasarea culturilor pentru sămânţă se are în vedere spaţiul de izolare, de cel puţin
1000 m faţă de culturile din acelaşi soi sau de cel puţin 4000m faţă de culturile din alte soiuri
(culturile pentru fibră). în cazul cânepii monoice spaţiul de izolare trebuie să fie de cel puţin
5000 m atât faţă de acelaşi soi, cât şi faţă de soiurile dioice.
Premergătoarele cele mai favorabile pentru cânepa de sămânţă sunt leguminoasele
pentru boabe, cerealele de toamnă, rapiţa, cartoful, sfecla de zahăr. Nu se va cultiva după porumb
din cauza dăunătorului comun - Ostrinia nubilalis.
Fertilizarea se face practic cu aceleaşi cantităţi de elemente nutritive, deşi densitatea este
mult mai redusă decât la cânepa pentru fuior. (producţiile cele mai mari de sămânţă se obţin cu
N80-110 P50 kg/ha).
După rezultatele experimentale obţinute în diferite staţiuni experimentale (Lovrin,
Secueni, Turda), producţiile cele mai mari de sămânţă s-au realizat la fertilizarea cu N80-110
P50kg/ha, iar la Oradea cu N100P100.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa pentru semănat trebuie să prezinte însuşirile minime
prevăzute în standard (v. cânepa pentru fibră).
Epoca optima de semănat este la fel ca şi pentru cânepa de fibră, respectiv 1-20 aprilie
(tabelul 2.16).
Densitatea de semănat la care se obţin cea mai mare producţie de seminţe este de 110-120
bg/m (V.Tabără). Limitele de variaţie ale numărului de boabe germinabile/m 2 sunt cuprinse,
2

după V.Bîrnaure, între 60 şi 125, cea ce corespunde la 12-25 kg seminţe la hectar (Gh. Bîlteanu,
1993).
Tabelul 2.16
Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de sămânţă la cânepă
(O. Segărceanu şi colab., 1982)
Staţiunea de 1 - 10 aprilie 20 - 30 aprilie 1 - 10 mai
cercetări agricole kg/ha (%) % %
Lovrin (Timiş) 765 (100) 95,6 87,8
Secueni (Roman) 744 (100) 94,0 84,6
Turda 667 (100) 97,6 86,6

Distanţa între rânduri este diferită, fiind determinată, în afară de producţia de seminţe şi
de sistema de maşini din unitate pentru lucrările de întreţinere şi recoltare.
Cânepa pentru sămânţă se poate semăna în benzi sau rânduri ,,duble,, 60-80/20cm.
V.Tabără, citat de Gh. Bîlteanu, obţine cele mai bune rezultate la semănatul în rânduri simple, la
distanţa de 37,5 cm.
Pentru cânepa de sămânţă trebuie reţinute variantele care determină formarea unor tulpini
mai subţiri, fapt de importanţă deosebită pentru recoltarea (tăierea) mecanizată a plantelor.
Varianta spre 100bg/m2 la intervale mai mici între rânduri pare cea mai indicata (Gh. Bîlteanu,
1993).
Semănatul se execută cu semănătoarea SPC-6, brăzdarele fiind prevăzute cu limitatoare
de adâncime. Adâncimea de semănat este de 3-5cm.
Combaterea buruienilor se realizează prin praşile mecanice şi erbicide asociate,
antigramineice şi antidicotiledonate.
Combaterea dăunătorilor se face ca şi în cazul culturilor pentru fibră.
Polenizarea suplimentară determină sporuri de producţie de până la 150 kg/ha
(V.Bîrnaure). Se execută manual prin trecerea peste plante cu o funie care loveşte vârful
plantelor, când 25-30% din acestea sunt înflorite şi se repetă la 2-3 zile.
Recoltarea se face când în treimea inferioară a inflorescenţei seminţele au culoarea şi
luciul caracteristic şi nu mai sunt învelite în bracteole. Restul seminţelor din inflorescenţă se
maturează pe plante, după tăierea lor.
Cânepa se poate recolta mecanizat printr-o singura trecere sau în două faze şi manual.
Recoltatul mecanic într-o singură fază se face cu combine specializate (KKP-8) sau
echipate în acest scop (C-12), numai după defolierea plantelor. Pentru defoliere se foloseşte
Purivel 4-6 kg/ha (sau Reglone 4 l/ha), administrat cu 10-12 zile înainte de recoltare când
primele seminţe capătă culoarea caracteristică.
Recoltarea mecanizată în două faze constă în tăierea tulpinilor cu maşina MRC-2,4 sau
JSK-2,1, aşezarea lor în formă de foarfecă, cu inflorescenţele cât mai răsfirate pentru a se usca,
timp de 5-6 zile şi treieratul cu batoza pentru cânepă MLC-4,5 sau cu combina C-12 adaptată în
acest scop.
Recoltarea manuală constă în tăierea tulpinilor, legarea lor în snopi şi aşezarea în
piramide pentru uscare, timp de 6-8 zile, după care se bat manual şi se vântură imediat.
În vederea păstrării, seminţele sunt curăţate de impurităţi iar umiditatea lor trebuie
coborâtă la 9%.
CAPITOLUL 3

PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

3.1. CARTOFUL

3.1.1. Importanţă. Răspândire

3.1.1.1 Importanţă. Cartoful plantă tuberculiferă de mare importanţă pentru alimentaţia


omului, pentru industrie cât şi pentru hrana animalelor, se cultivă în toate continentele, dar mai
ales în Europa, care deţine 60% din suprafaţa mondială.
În alimentaţie, cartoful se foloseşte atât pentru consum direct, fiind cunoscute peste
400 reţete culinare, cât şi indirect, prelucrat, sub formă de numeroase produse uscate sau
semipreparate.
În ultimul timp se înregistrează o scădere, a consumului direct de cartofi proaspeţi,
proporţională cu o creştere a produselor obţinute în industria alimentară. Astfel, în prezent
cartoful constituie o importantă materie primă pentru industria alimentară.
Pentru industrie, cartoful reprezintă o valoroasă materie primă în vederea obţinerii de
alcool, amidon, dextrină, dextroză, glucoză, cleiuri, cauciuc sintetic, etc. Din 1000 kg cartofi, în
urma prelucrărilor industriale, se pot obţine: 95 l alcool de 40, sau 15 - 17 kg cauciuc sintetic,
sau 140 kg de amidon uscat, sau 100 kg de dextrină.
În hrana animalelor, cartoful este valoros în primul rând pentru porcine şi bovine, dar
poate fi valorificat şi de alte specii.
Cartoful este o plantă importantă şi din punct de vedere fitotehnic : se cultivă în zone mai
umede şi răcoroase, acolo unde porumbul nu reuşeşte în cultură (nu ajunge la maturitate) ;
valorifică foarte bine terenurile uşoare ; valorifică economic gunoiul de grajd şi îngrăşămintele
minerale ; este o cultură prăşitoare şi lasă terenul curat de buruieni şi afânat; permite rotaţii
raţionale cu toate culturile (mai puţin cu solanaceele), fiind o plantă premergătoare deosebit de
valoroasă pentru grâul de toamnă, orzoaică şi alte culturi; reacţionează cu sporuri mari de
producţie la irigare; are în cultură soiuri cu perioade de vegetaţie diferite care se recoltează din
iunie până în octombrie şi favorizează eşalonarea lucrărilor agricole în cadrul exploataţiilor
specializate în cultura cartofului.
Pe lângă aceste avantaje, cultura cartofului prezintă şi o serie de neajunsuri
(inconveniente), cum sunt : necesită măsuri specifice de zonare şi de producere a materialului de
plantat; tuberculii pentru plantare trebuie reînoiţi periodic, altfel producţia scade datorită
fenomenului de degenerare; bolile şi dăunătorii (în special mana şi gândacul din Colorado) pot
produce pagube deosebite, mergând până la compromiterea totală a culturii, fapt ce impune
măsuri fito-sanitare foarte riguroase; tuberculii de cartof se conservă cu dificultate şi numai în
limite stricte de temperatură şi umiditate. Sunt necesare depozite speciale pentru păstrarea
producţiei; transportul lor este dificil datorită sensibilităţii la lovire; necesită o cantitate mare de
material pentru plantat; cartoful este sensibil la variaţiile climatice şi foarte pretenţios la sol;
reclamă sistemă de maşini specifică pentru plantat, recoltat, sortat, calibrat ;
Răspândire. Originar din America de Sud, cartoful este semnalat de anuarul FAO în
cultura a 150 de ţări. Se extinde până la 71 latitudine nordică, unde abia este posibilă cultura
orzului şi nu lipseşte din Groenlanda.
Pe suprafeţe mai mari se cultiva cartoful la nivelul anului 2013 în China (5,7 mil.ha),
Rusia (2,0 mil.ha), India (1,9 mil.ha), Ukraina (1,4 mil.ha), Polonia (337 mii ha) şi în alte ţări.
In România la nivelul anului 2013 cartoful s-a cultivat pe 207.603 ha.

3.1.2 Compoziţia chimică


Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof (tabelul 3.1) arată că aceştia conţin în medie 76,3%
apă şi 23,7% substanţă uscată.
Tabelul 3.1
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof (A. Schick,1966 )
Compuşii chimici Valori minime Valori maxime Media
% % %
Apă 63,2 86,9 76,3
Substanţă uscată 13,1 36,8 23,7
Glucide 8,0 29,4 17,5
Proteină brută 0,7 4,6 2,0
Grăsimi brute 0,04 1,0 0,1
Celuloză brută 0,2 3,5 0,7
Cenuşă 0,4 1,9 1,1

Raportate la substanţa uscată, principalele componente din tuberculii de cartof reprezintă:


amidon 75,3%; proteină brută 7,94%; grăsime brută 0,5%; celuloză brută 2,32%; cenuşă 4,41% .
Conţinutul ridicat în amidon arată că tuberculii de cartof au în alimentaţie, în primul rând,
rol energetic. Proporţia de amidon, din substanţa uscată a tuberculilor de cartof, variază de la un
soi la altul şi este mult influenţată de condiţiile pedoclimatice şi măsurile fitotehnice aplicate.
Conţinutul de amidon este mai mare la soiurile cu perioada de vegetaţie mai lungă decât la cele
timpurii, diferenţa între aceste grupe de soiuri putând ajunge la 5 - 7%. În regiunile umede sau în
anii cu precipitaţii abundente şi nebulozitate mare conţinutul de amidon al tuberculilor este mai
mic decât în regiunile mai secetoase sau în anii secetoşi.
Conţinutul în substanţe proteice al tuberculilor constituie de asemenea o caracteristică de
soi, dar şi el este puternic influenţat de condiţiile climatice şi măsurile fitotehnice. În anii
secetoşi proporţia de proteină brută în substanţa uscată creşte şi scade în anii umezi sau în
condiţii de irigare. Sub influenţa îngrăşămintelor azotate, conţinutul de azot al tuberculilor se
măreşte, îndeosebi pe seama compuşilor neproteici. Proteina din tuberculii de cartof conţine toţi
aminoacizii esenţiali (tabelul 3.2).
Tabelul 3.2
Conţinutul proteinei din tuberculul de cartof în aminoacizi esenţiali
Aminoacizi esenţiali Necesar Grâu Soia Cartof
( g/100 g proteine ) uman
Lizină 4,2 2,78 6,3 4,2
Treonină 2,8 2,92 3,9 6,5
Metionină 2,2 1,50 1,4 2,8
Valină 4,2 4,41 5,2 6,9
Leucină 4,8 6,67 7,7 16,2
Fenilalanină 2,8 4,51 5,0 5,0
Triptofan 1,4 1,08 1,4 1,8

Tuberculii de cartofi mai conţin numeroase enzime şi cantităţi însemnate de vitamine (A,
B1, B2, C, D, PP).
În tuberculi se găsesc şi alcaloizi (solanină, cachonină, demissină, solacaulină) numiţi
curent ,,solanină ,, ce pot ajunge până la 65 mg la 100 g şi determină gust amar şi deranjamente
ale tubului digestiv. Solanina se găseşte în cantitate mai mare în jurul ochilor, unde poate ajunge
până la 0,05% (F. Crescini, 1969). Solanina este toxică, în cantitate de 0,1 g la un kilogram masă
vie animal (O. Popa, 1963). Proporţia de solanină creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în
timpul încolţirii acestora. Tuberculii încolţiţi şi înverziţi nu pot fi folosiţi nici în hrana
animalelor, decât după opărire şi îndepărtarea apei.

3.1.3 Sistematică
Cartoful aparţine familiei Solanaceae, genul Solanum L. Din numărul mare al speciilor de
cartof cu tuberculi, cultivate în America, în cultură (pe restul globului) s-a răspândit o singură
specie, Solanum tuberosum L, formă tetraploidă ( 2n = 48 ).
În prezent se află în cultură un număr mare de soiuri de cartof, grupate după mai multe
însuşiri, între care cele mai importante sunt: perioada de vegetaţie, întrebuinţare (calitate),
rezistenţă la degenerare.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie soiurile de cartof se împart în :
- timpurii, cu perioada de vegetaţie până la 95 zile (Agata, Catellyna, Claustar, Fresco,
Latona, Ostara, Roclas, Rubinia, Runica, Runica, Nikita, Mariana, Minerva, Superior Newleaf) ;
- semitimpurii,cu perioada de vegetaţie 95 - 110 zile (Astral N, Atlas, Bartina, Bârsa,
Bran, Cibin, Escort, Eterna, Impala, Magic, Maranca, Nativ, Rene, Robusta, Romano, Rustic,
Semenic, Signal, Suceviţa, Teo,) ;
- semitârzii, cu perioadă de vegetaţie 110 - 130 zile (Ago, Amelia, Bolesta, Carmine,
Caşin, Cosmos, Coval, Désirée, Dragomirna, Harghita, Luiza, Mureşan, Provento, Sante,,N,, ,
Super, Superstar, Tâmpa).
- târzii cu perioada de vegetaţie peste 130 zile (Titus).
Din punct de vedere al calităţii, soiurile de cartof se grupează în :
- Clasa A - pentru salată (tuberculi puţin făinoşi, care nu se sfărâmă la fierbere,
cu consistenţă tare);
- Clasa B - pentru preparate culinare diferite (tuberculi puţin făinoşi, nu se
sfărâmă la fierbere sau uneori crapă puţin, consistenţi, cu amidon fin);
- Clasa C - făinos (tuberculi făinoşi, cu consistenţă redusă, care crapă în timpul
fierberii );
- Clasa D - foarte făinos (tuberculii se sfărâmă complet în timpul fierberii, au
consistenţa redusă, amidon grosier, importanţi pentru industria amidonului);
3.1.4. Particularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie
Cartoful aparţine plantelor erbacee, anuale, cu înmulţire vegetativă prin tuberculi şi sexuat, prin
seminţe (numai în lucrările de ameliorare). Prin biologia lui (reproducere vegetativă), cartoful
este însă ,,virtual,, o specie perenă (F. Crescini).
Spre deosebire de alte plante cultivate, la cartof fazele de vegetaţie pot fi prezentate atât
după formarea şi evoluţia organelor vegetative, cât şi după a organelor generative.
După formarea şi evoluţia organelor vegetative se diferenţiază următoarele faze de
vegetaţie :
1. plantat - răsărit 15 - 30 zile
2. răsărit - începutul tuberizării 10 - 35 zile
3. tuberizarea intensă 25 - 45 zile
4. maturarea tuberculilor 20 - 40 zile
Perioada de vegetaţie a cartofului se cuprinde între 70 zile (formele extratimpurii) şi
150 zile (la cele tardive).
Din punct de vedere practic, există o serie de elemente de sprijin prin cunoaşterea acestor
faze de vegetaţie ale cartofului.
Perioada de la plantat la răsărit poate dura 15 - 30 zile în funcţie de nivelul
temperaturilor care se înregistrează în acest timp, dar şi de felul cum s-a pregătit materialul de
plantat (preîncolţit, tratat cu substanţe stimulatoare). Cunoaşterea duratei acestui interval ajută la
stabilirea numărului lucrărilor de îngrijire (rebilonări), precum şi momentul aplicării erbicidelor.
Unele erbicide antidicotiledoneice care se aplică la cartof prezintă selectivitate de poziţie şi
trebuiesc administrate înaintea răsăririi plantelor. Nu se pot da însă nici cu mult timp înainte de
răsărirea cartofului deoarece se reduce intervalul de protecţie al plantelor în vegetaţie.
După răsărirea plantelor şi până la începutul tuberizării, este perioada în care are loc
creşterea intensă a rădăcinilor, a stolonilor, dar şi a părţii epigee (tulpini, frunze). Durata acestei
perioade (10-35 zile) depinde de mai mulţi factori: soiul cultivat, vârsta fiziologică a tuberculilor
şi a colţilor, lungimea zilei (scurtă 10 - 12 ore), temperatură (15 - 18C).
Rădăcina cartofului este fibroasă, ramificată şi cu o slabă putere de pătrundere în sol.
Rădăcinile care se formează de pe colţii porniţi în creştere sunt rădăcini primare iar rădăcinile
care pornesc din stoloni sunt rădăcini secundare sau stolonifere. Este necesar ca terenurile pe
care se cultivă cartoful să nu prezinte straturi de sol tasat, straturi care pot să apară datorită
arăturii (hardpan) sau prin lucrările de pregătirea patului germinativ. Pentru a realiza un sistem
radicular dezvoltat, profund, care să asigure o bună dezvoltare a celorlalte organe ale plantei,
solul nu trebuie să prezinte straturi tasate.
Un alt aspect important pentru buna funcţionare a sistemului radicular îl reprezintă
raportul oxigen-dioxid de carbon. Respiraţia rădăcinilor este intensă fapt ce solicită mult oxigen.
În situaţia în care există exces de apă în sol se poate ajunge la sufocarea rădăcinilor care nu mai
sunt capabile să absoarbă apa din sol. Sufocarea rădăcinilor poate să apară şi dacă stratul de sol
de la suprafaţă este compact şi nu permite o difuzie suficientă între aerul de la suprafaţa solului şi
cel din sol. Difuzia poate fi îmbunătăţită prin spargerea stratului de sol compact, având grijă să se
evite vătămarea rădăcinilor localizate în stratul superficial de sol.
Pentru o înrădăcinare bună şi activitate excelentă a rădăcinilor este important ca solul să
aibă un drenaj bun şi să nu conţină straturi tasate.
Tot în această fază trebuie să se evite excesul de azot care duce la inhibarea tuberizării şi la o
creştere excesivă a părţii vegetative epigee.
Stolonii ca tulpini subterane prezintă frunze subţiri, muguri axilari şi un mugure terminal
având un număr de frunzuliţe. La un moment dat, zona din spatele vârfului de creştere începe să
se umfle şi formează tuberculul. Lungimea stolonului în acest moment variază mult, depinzând
de soi, lungimea zilei, temperatură etc.
Faza de tuberizare intensă se caracterizează prin încetarea creşterii părţii epigee a
plantelor şi creşterea intensă a tuberculilor. Practic creşterea şi tuberizarea sunt două activităţi
antagoniste. Dacă după iniţierea tuberculilor sunt condiţii favorabile creşterii (temperaturi
ridicate, zile lungi), tuberculii mici rămân în acest stadiu, nu mai cresc, după care dispar.
Când sunt condiţii favorabile de tuberizare, în frunze se elaborează ,,hormonul de
tuberizare,, care face ca tuberizarea să fie ireversibilă, are loc creşterea tuberculilor şi stagnarea
creşterii celorlalte organe vegetative.
În faza tuberizării intense, plantele de cartof solicită cea mai mare cantitate de apă şi
elemante nutritive.
Ultima fază de vegetaţie, maturarea tuberculilor, se caracterizează prin reducerea
ritmului de tuberizare, migrarea intensă spre tuberculi a substanţelor asimilate în frunze,
formarea la suprafaţa tuberculului a stratului de suber, respectiv maturarea peridermului.
Frunzele şi lujerii încep să se îngălbenească de la bază spre vârf. Este faza când cerinţele
plantelor faţă de factorii de vegetaţie se reduc pe măsură ce planta se apropie de maturitate. Spre
sfârşitul fazei trebuie avut în vedere ca umiditatea solului să nu scadă sub 50% din IUA, pentru a
se putea efectua un recoltat de bună calitate.
Tuberculii care se obţin au mărimi diferite şi forme diferite, funcţie de soiul cultivat,
condiţiile pedoclimatice şi măsurile fitotehnice aplicate.
Tuberculul tânăr este protejat de epidermă, care se exfoliază uşor, după care se formează
coaja propriu-zisă (peridermul). Peridermul trebuie să fie elastic şi dens pentru a asigura o bună
rezistenţă tuberculilor la vătămare. Însuşirile peridermului sunt determinate în primul rând de soi,
dar poate fi foarte mult influenţat şi de măsurile fitotehnice, cum sunt: plantarea cartofului pe
soluri cu textură favorabilă (nisipo-lutoasă) plantat în epoca optimă, fertilizarea echilibrată cu
NPK, efectuarea tuturor tratamentelor fitosanitare necesare, respectarea momentului optim la
recoltare.
Pe suprafaţa unui tubercul se găsesc ochii, o grupare de trei muguri aflaţi la subsuoara
unui rudiment de frunză (sprânceană).
În condiţii de vegetaţie corespunzătoare, cartofii ,,încolţesc,, (germinează) prin pornirea
în vegetaţie, de regulă, a mugurelui din mijloc. Mugurul crescut poartă denumirea de colţ. Colţii
crescuţi la lumină sunt scurţi, groşi, coloraţi şi poartă numeroase proeminenţe (primordiile
rădăcinilor) .

Colţii crescuţi la întuneric sunt alungiţi, cu internodiile mari şi etiolaţi.


Pornirea colţilor în vegetaţie are loc numai după ce tuberculul a ieşit din repausul
germinal, repaus care durează 30 - 50 zile. Repausul germinal (repaus vegetativ), este considerat
perioada în care tuberculul, deşi pus în condiţii optime de temperatură şi umiditate nu încolţeşte
(nu germinează). Durata repausului vegetativ este legată de fiziologia internă a tuberculului.
Nu trebuie să se confunde însă repausul germinal cu perioada ,,dormindă,, perioadă
determinată de condiţiile externe (temperatură scăzută) care împiedică încolţirea şi prin care se
prelungeşte perioada de păstrare, chiar după ce s-a parcurs fiziologic repausul germinal (N.
Rigot, 1969).
Durata repausului vegetativ variază de la un soi la altul, fiind în general mai lungă la
soiurile timpurii şi mai scurtă la cele târzii. Perioada de repaus germinal la tuberculii de cartof
este determinată de aceleaşi cauze care determină repausul seminal la seminţe.
Sunt mijloace prin care se poate prelungi repausul germinal la cartof. Astfel, prin
stropirea tuberculilor de cartof cu produsul Solenid lichid (ester izopropilic al acidului
naftilacetic) în doză de 2 l/tonă, sau cu Solenid pudră, 2 kg/tonă. Poate fi folosit şi preparatul
Cartofin (esterul metilic al acidului alfa-naftil-butiric) în cantitate de 2 kg/tonă, după ce s-a
realizat cicatrizarea rănilor de pe tuberculii de cartof.
După încheierea procesului de repaus vegetativ, în timpul păstrării, în tuberculii de cartof
se formează substanţe care stimulează tuberizarea (aceiaşi substanţă pe care o formează şi
frunzele). Perioada de la încheierea repausului germinal şi până la acumularea în cantitate
maximă a substanţei de tuberizare este considerată ,,stadiul de incubaţie,, (Ec. Constantinescu,
1965). Acest proces este ireversibil şi prin el se explică recoltele mici ce se obţin din cartofii de
sămânţă păstraţi timp îndelungat, în condiţii necorespunzătoare.
Durata ,,stadiului de incubaţie,, depinde de soi, condiţiile de păstrare şi condiţiile
climatice din timpul perioadei de vegetaţie. În perioada de incubaţie în tuberculul de cartof se
formează o substanţă (,,stimul,,) de tuberizare, a cărei constituţie nu este clar stabilită.
Convenţional acestei substanţe i se spune hormon de tuberizare.
Substanţa de tuberizare, pe parcursul formării ei determină stadiul fiziologic al
tuberculilor de cartof şi comportarea acestora în iniţierea unei noi plante.
După organele generative (înflorire) care sunt mai accesibile simţului vizual se
delimitează mai bine fazele de vegetaţie ale cartofului. Astfel se disting fazele :
1. plantat - răsărit
2. răsărit - îmbobocit
3. îmbobocit - înflorit
4. înflorit - maturitate
În perioada de la răsărit şi până la îmbobocit are loc creşterea sistemului radicilar,
formarea stolonilor, iniţierea tuberculilor, precum şi creşterea şi dezvoltarea tufei.
Frunzele şi tulpinile (denumite tufă), normal dezvoltate sunt necesare pentru interceptarea
energiei luminoase şi folosirea produselor de fotosinteză în producerea substanţei uscate.
Tufa la cartof poate fi caracterizată prin: numărul de tulpini (principale şi laterale),
numărul etajelor foliare, raportul dintre frunze şi tulpină exprimat în substanţă uscată şi tipul
tufei.
Numărul tulpinilor principale este determinat de următorii factori: mărimea tuberculului
de sămânţă, numărul de colţi pe tubercul, densitatea plantelor şi pregătirea patului germinativ. În
general, un număr mai mare de tulpini determină o acoperire mai timpurie a solului de către
frunze. Tulpinile laterale de pe tulpina principală pot ajuta la realizarea unei tufe mai compacte şi
astfel se favorizează intercepţia luminii. Numărul tulpinilor principale influenţează nu numai
dezvoltarea tufei dar şi mărimea tuberculilor.
În culturile de cartof pentru sămânţă vom urmări să realizăm un număr mai mare de
tulpini principale/m2 pentru a obţine mai mulţi tuberculi în cuib şi o masă mai mică, iar în
culturile pentru consum un număr mai mic pentru a realiza tuberculi cu masa mai mare.
Numărul etajelor foliare. Tulpinile cartofului cresc respectând un model stabil. După
formarea a 14 - 19 frunze (primul etaj) floarea sau mugurele floral devine vizibil (prima floare).
În continuare încep să crească în mod normal două tulpini laterale de la subsuoara frunzelor de
sub floare, fiecare din ele formând o floare sau un mugure floral. Adesea una din tulpinile
laterale de sub floare poate creşte în aceeaşi direcţie ca şi tulpina principală, făcând astfel să
apară ca o tulpină principală cu o singură tulpină laterală.
Condiţiile climatice şi aprovizionarea cu azot influenţează numărul etajelor foliare. În condiţii
necorespunzătoare nu se formează nici etajul al doilea de frunze
Raportul frunze/tulpini în substanţă uscată depinde de stadiul de dezvoltare al culturii, soi
şi condiţiile de creştere. Înainte de realizarea tufei maxime, masa frunzelor (substanţa uscată)
este puţin mai mare ca a tulpinilor. La creşterea maximă a tufei, raportul frunze/tulpină variază
de la 1/1 la 1/2 şi după acest moment valoarea raportului scade.
Tipul tufei. În general, un soi cu un raport frunze/tulpină (în substanţă uscată) ridicat,
tinde să prezinte o dispoziţie a frunzelor plană (tipul închis de tufă, ca la majoritatea soiurilor din
Tuberosum) în timp ce un raport mai mic indică o distribuţie a frunzelor mai erectă (tipul deschis
de tufă ca la majoritatea soiurilor din Andigenum).
Această diferenţă privind tipul tufei poate influenţa penetraţia luminii în foliaj şi astfel afectează
eficienţa de utilizare a luminii interceptate de foliaj.
În perioada îmbobocit - înflorit are loc intensificarea procesului de tuberizare şi reducerea
ritmului de creştere al tufei.
În ultima fază de vegetaţie, înflorit - maturitate se înregistrează încetarea creşterii tufei,
creşterea accentuată a tuberculilor şi maturarea tuberculilor. Când tuberculii au atins
dimensiunile caracteristice, în funcţie de condiţiile de vegetaţie, începe formarea suberului
(maturarea peridermului), moment în care frunzele din jumătatea inferioară a vrejilor s-au
îngălbenit.
Raportul dintre masa părţii epigee şi producţia de tuberculi. A. Lorch a găsit că se
obţin cele mai mari producţii de tuberculi la hectar, când raportul parte epigee: tuberculi are cel
mai adesea valoarea 1:3. Prin realizarea unei producţii cât mai ridicată de tuberculi pe unitatea de
masă a părţii epigee, se asigură o valorificare mult mai economică a umidităţii solului,
îngrăşămintelor şi, în general, a tuturor factorilor de vegetaţie. În special, consumul de substanţe
nutritive pe tona de tuberculi este mult mai mic atunci când raportul parte epigee : tuberculi este
subunitar.
Totuşi, aşa cum arată numeroasele experinţe efectuate în acest sens de N. Cimora (1953),
nu se poate lua ca bază raportul 1 : 3, deoarece acest raport este mult influenţat de
particularităţile biologice ale soiurilor şi de condiţiile de mediu. În condiţii mai bune de nutriţie
şi de spaţiu, producţia relativă de tuberculi, raportată la partea epigee este mai mică, în schimb
producţia absolută este mai mare (tabelul 3.3).
Tabelul 3.3
Producţia părţii epigee şi a părţii hipogee (tuberculi)
(medie pe 5 ani pentru soiul Lorch)

Masa medie a tuberculilor, la


Masa medie a unei tufe(20-25VIII) maturitate, pentru fiecare Masa tuberculilor în %
tufă faţă de masa tufei
g % g %
900 100 1034 100 135
1490 165 1510 146 101
2290 255 2105 203 92
3716 413 3280 317 88

Pentru realizarea unor producţii ridicate de tuberculi la hectar trebuie asigurate plantelor
de cartof astfel de condiţii încât să se asigure o cât mai mare productivitate procesului de
fotosinteză ( P.C.Struik şi colab., 1990).
Structura fitomasei şi componentele randamentului la cartof. Elementele fitomasei la
cartof prezintă o mare amplitudine de variaţie, fiind determinată în primul rănd, de
particularităţile soiurilor şi de momentul în care se determină aceste elemente. Lidia Geamănu
(1987) găseşte la două soiuri datele înscrise în tabelul 3.4.
Tabelul 3.4.
Componentele fitomasei la două soiuri de cartof, după înflorire (28.VII)
(medie pe 3 ani ; bazinul specializat Răcari - Dâmboviţa)
Elementele fitomasei Densitatea mii plante la hectar
35 55 75
Soiul Jaerla -Total fitomasă t/ha 43,23 57,80 73,73
din care : % frunze 10,3 8,9 7,5
% tulpini 8,4 7,7 7,3
% tuberculi 81,3 83,4 85,2
Soiul Desirée-total fitomasă t/ha 32,80 48,74 61,54
din care : % frunze 14,9 15,1 14,1
% tulpini 12,6 12,9 12,4
% tuberculi 72,5 72,0 73,5

Degenerarea cartofului. La toate soiurile de cartof s-a constatat de mult timp că, în
ciuda practicării unei tehnologii corespunzătoare, cu toate condiţiile favorabile de mediu şi în
cazul lipsei sau apariţiei moderate de paraziţi vegetali şi animali, producţiile de tuberculi
înregistrau de la un an la altul o scădere progresivă. Fenomenul a primit în practică denumirea de
,,degenerare,,.
Prin degenerarea cartofului se înţelege un fenomen biologic complez, sub influenţa căruia
producţia de tuberculi scade treptat, ajungănd chiar la dispariţia totală a unor soiuri.
Studiile privind explicarea şi combaterea fenomenului degenerării la cartof, au
demonstrat că degenerarea poate fi provocată de factori climatici şi factori patologici, de natură
virotică.
În regiunile sudice, condiţiile climatice necorespunzătoare, lipsa de umiditate,
temperaturile excesiv de mari în perioada formării tuberculilor, peste 30 - 35C, duc la
întreruperea repausului germinal şi deci îmbătrânirea lor fiziologică. Se poate ajunge la încolţire
şi formare de tuberculi secundari (puire) chiar din câmp îninte de recoltare. Astfel de tuberculi
plantaţi în anul următor produc plante degenerate. Această degenerare este deci fiziologică,
provocată de temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (degenerare climatică).
Pe măsură ce s-au dezvoltat cunoştinţele despre bolile virotice a fost emisă teoria
degenerării virotice a cartofului. Această teorie consideră virusurile drept agenţi principali ai
reducerii producţiei prin deformări, necrozări şi uscarea frunzelor iar prin migrarea lor din plantă
în tuberculi se transmit de la un an la altul.
De la o plantă la alta virusurile se transmit prin contact (X, S), prin afide (A, M, Y, VRFC), prin
alte insecte, prin ciuperci şi nematozi, impunându-se ca în culturile semincere de cartof să fie
luate măsuri fitotehnice speciale. Pentru condiţiile din ţara noastră, virusul Y şi virusul răsucirii
frunzelor de cartof (VRFC), sunt considerate ,,viroze grave,, deoarece determină reducerea
capacităţii de producţie cu peste 80% în numai câţiva ani (M. Berindei, 1985). Virusul X al
cartofului contribuie la reducerea randamentelor cu circa 50% şi diminuează valoarea comercială
prin creşterea însemnată a procentului de tuberculi mici, precum şi valoarea industrială prin
reducerea conţinutului de substanţă uscată. Alte virusuri, A, M, S, care produc pierderi de 5 -
30% sunt considerate ,,viroze uşoare,,.
Soiurile de cartof manifestă sensibilitate mai mare sau mai mică faţă de procesul de
degenerare. Din acest punct de vedere sunt stabilite 5 clase de degenerare, luând în considerare
rezistenţa faţă de virozele grave şi diferenţele în rata anuală de răspândire a acestora. Rezistenţa
la degenerare descreşte de la clasa I spre clasa V.
Deoarece infecţiile cu viroze reprezintă principala cauză a fenomenului degenerării
cartofului, s-au elaborat măsuri importante de prevenire, care se aplică cu multă rigurozitate în
procesul producerii materialului de plantat. Toate măsurile aplicate sistemului de producere a
materialului de plantare ,,liber de viroze“ au caracter profilactic. Boala nu se observă pe tubercul
şi deci nu pot fi eliiminaţi tuberculii bolnavi din materialul de plantare.
În urma numeroaselor cercetări s-a instituit un sistem riguros de producerea cartofului
pentru plantat, sistem care, în principal, cuprinde următoarele elemente :
- producerea cartofului de sămânţă (clonele A, B, C, D, E, baza superelită, superelita şi
elita) în zone închise, teritorii delimitate de obstacole naturale şi cordoane de protecţie în care
sunt asigurate condiţii foarte favorabile pentru vegetaţia plantelor, fără surse de infecţie cu boli
virotice şi fără afide transmiţătoare de viroze.
La noi în ţară zonele închise pentru producerea materialului necesar la plantare se extind
pe circa 25 mii hectare în judeţele: Braşov, Covasna, Harghita, Suceava, Botoşani, Bacău şi
Neamţ (S. Man, 1969, M. Berindei, 1977).
- continuarea procesului de producere a materialului de plantat I1 şi I2, în afara zonelor
închise în fiecare judeţ, pe cele mai favorabile terenuri şi în condiţii de irigare, acolo unde
precipitaţii le nu asigură cerinţele cartofului.
- păstrarea cartofului de sămânţă la temperaturi scăzute pentru a evita ,,degenerarea în
timpul păstrării,,(M. Berindei), determinată de temperaturi ridicate care scurtează perioada de
incubaţie, tuberculii producând colţi filoşi.
- reînoirea materialului de sămânţa anual, la doi sau trei ani, pe zone de reînoire, zone
stabilite în funcţie de condiţiile de degenerare ale cartofului (T. Catelly, 1975).
- practicarea pe loturile semincere a tehnologiei specifice şi optime de cultivare, pentru a
se produce plante viguroase, în stadiu avansat de creştere cu însuşirea de ,,rezistenţă de vârstă la
infecţii,, (M. Berindei, 1985), înainte de zborul maxim al afidelor şi care să asigure un număr cât
mai mare de tuberculi la cuib, de dimensiuni cerute cartofului de sămânţă.
Dintre elementele specifice tehnologiei de cultivare a cartofului pentru sămânţă
menţionăm :
- izolarea în spaţiu de orice sursă de infecţie virotică (sere, vatra satului, seminceri de
sfeclă, pomi din specia sâmburoase, cartof pentru consum).
- revenirea culturii pe aceeaşi suprafaţă după 4 - 5 ani. Ca plante premergătoare se vor
asigura în primul rând grâul de toamnă şi plantele furajere (trifoi, ierburi). Nu se va cultiva după
plante din aceeaşi familie, sfeclă de zahăr (rădăcini, sămânţă), in, gulii furajere, morcov.
- toate lucrările solului, inclusiv biloanele se execută în vara şi toamna anului precedent,
asigurându-se astfel condiţiile pentru plantatul cât mai timpuriu primăvara următoare.
- fertilizarea trebuie făcută cu foarte multă atenţie, urmărindu-se să se obţină la cuib
tuberculi mulţi şi mici (40 - 50 g) care sunt cei mai valoroşi pentru plantat. Azotul va fi dat în
doze moderate (100 - 140 kg/ha), pentru a preveni formarea de tuberculi mari şi puţini,
întârzierea vegetaţiei şi lăstăririle târzii.
Se folosesc cantităţi relativ mari de fosfor, 150 - 180 kg/ha şi moderate de potasiu 80
- 100 kg/ha. Fosforul asigură o tuberizare mai bogată şi previne influenţa negativă a excesului de
azot. Potasiul conferă plantelor rezistenţă mai mare la boli şi secetă, iar împreună cu fosforul
determină formarea unui periderm mai rezistent la vătămări mecanice şi deci o mai bună păstrare
a materialului de plantat.
- fertilizarea orgno-minerală trebuie evitată deoarece gunoiul de grajd nu poate fi
administrat uniform pe toată suprafaţa şi duce la neuniformităţi în dezvoltarea plantelor. Dacă
totuşi se foloseşte, atunci gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi administrat căt mai
uniform, iar dozele îngrăşămintelor minerale se reduc corespunzător.
- plantarea cât mai timpurie folosind material încolţit pentru a obţine o tuberizare cât mai
timpurie şi plante cât mai viguroase până la zborul masiv al afidelor.
- densitatea de plantare este mai mare decât la cartoful de consum, pentru a obţine la cuib
tuberculi cât mai mulţi şi mai mici.
- adaptarea sistemului de întreţinere cu un număr redus de treceri cu mijloace mecanice
pentru a se evita transmiterea virozelor prin ccontact (erbicidarea obligatorie şi folosirea de
pesticide cu efect remanent prelungit).
- irigarea obligatorie în zona de stepă şi silvostepă.
- protejarea culturilor prin insecticide din momentul răsăririi până la întreruperea
vegetaţiei. Se aplică 4 - 5 tratamente de combatere a afidelor la intervale de 12 - 14 zile din
momentul răsăririi plantelor.
- smulgerea şi eliminarea din loturile semincere a tuturor plantelor bolnave de viroze şi a
plantelor bolnave de înegrirea bazei tulpinii, începând de la înălţimea plantelor de 20 - 25cm (se
fac 2 - 3 eliminări la intervale de 10 - 15 zile, ultima eliminare în momentul înfloririi, când se
înlătură şi plantele netipice soiului).
- întreruperea vegetaţiei la avertizare (la circa 65 - 70 zile de la răsărire) (C. Draica, S.
Man, 1992), în funcţie de zborul masiv al afidelor. Întreruperea vegetaţiei se face la 10 - 12 zile
după ce s-a înregistrat ZMA, iar recoltarea tuberculilor după 15 - 20 zile de la întreruperea
vegetaţiei.
Durata totală de obţinere a materialului de plantat la cartof este de 8 - 9 ani. Pentru
scurtarea acestui interval s-au iniţiat tehnici de producerea materialului de plantat din meristeme,
obţinând un material absolut liber de viroze în 4 - 5 ani.

Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Cartoful este considerat o plantă a climatelor


temperate, climate diferite faţă de condiţiile din zona de origine. Suma temperaturilor medii
zilnice la care diferite soiuri de cartof dau producţii normale variază între 1500 şi 3000C.
Producţiile de cartof extratimpuriu se obţin şi la o constantă termică de 1000- 1300C realizată în
60 - 70 zile de la plantat.
Pornirea colţilor în vegetaţie are loc la temperatura de 5 - 6C. Temperatura optimă de
răsărire este de 13 - 15C. În cursul vegetaţiei, temperaturile moderate asigură condiţiile
corespunzătoare atât pentru formarea tuberculilor, cât şi pentru creşterea părţii epigee. Cartoful
nu rezistă la temperaturi scăzute, acestea ducând la distrugerea colţilor (-0,8C), frunzelor (-5C)
sau a tuberculilor (-1C).
Temperaturile optime pentru formarea şi creşterea tuberculilor sunt de 16 - 18C. Rezultă
necesitatea plantării cât mai devreme posibil(în special în zonele de câmpie), ca planta să
beneficieze o perioadă mai lungă de condiţii optime pentru creşterea tuberculilor.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor în interacţiune cu durata de iluminare
(fig.3.7). La temperaturi de 16 - 18C tuberizarea are loc şi în condiţii de zi scurtă dar şi la durată
mai lungă de iluminare. Dacă temperaturile ajung la 20 - 22C până la 24C, tuberizarea nu mai
are loc decât în condiţii de zi scurtă. Din nou se desprinde necesitatea de a planta cartoful
devreme.
În cursul perioadei de vegetaţie temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare culturilor de
cartof. La temperaturi mai mari de 25C nu se mai formează tuberculi, iar la timperaturi peste
29C creşterea acestora încetează (nu se mai depun substanţe de rezervă în tuberculi).
Recoltarea cartofului este necesar să se facă la temperaturi mai mari de 10C (iar după
unii autori de 12 - 15C), deoarece sub aceste valori tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare şi
deci nu se pot păstra corespunzător (pierderi mari).
În zonele de câmpie din ţara noastră, cartoful asigură randamente ridicate numai în
condiţii de irigare. Prin irigare se asigură corecţia temperturilor din aer, dar mai ales din sol,
permiţând o vegetaţie normală cartofului şi în lunile de vară. Prin irigare temperatura din sol se
poate reduce cu 8 - 12C faţă de temperaturile din atmosferă (M. Berindei).

Cerinţele faţă de umiditate. Cartoful este una din plantele agricole foarte pretenţioasă faţă
de aprovizionarea continuă cu apă. Secetele, chiar de scurtă durată, dar şi excesul de apă chiar
temporar, au repercursiuni negative asupra creşterii plantelor şi deci asupra randamentelor care
se obţin, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Consumul specific are valori cuprinse între 167 - 659 (A. Alpatiev, 1954), în funcţie de
soi şi condiţiile pedoclimatice.
În perioada de la plantat la răsărit cartoful este mai puţin pretenţios faţă de apă (apariţia
colţilor la suprafaţa solului poate avea loc pe baza rezervelor de apă din tubercul). În această
perioadă excesul de apă limitează încolţirea şi poate duce la putrezirea tuberculilor.
După răsărire, până la tuberizare, lipsa apei din sol împiedică procesul de tuberizare sau îl
eşalonează rezultând tuberculi mai puţini, cu vârste diferite ceea ce duce la neuniformitatea
rezistenţei la vătămare. În această perioadă excesul de apă, mai ales asociat cu excesul de azot,
determină o creştere luxuriantă a vrejilor în detrimentul tuberizării (V.Bîrnaure). Lipsa
oxigenului devine factor limitativ al tuberizării şi deci al producţiei la cartof.
În faza de tuberizare intensă seceta micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind
perioada critică pentru apă a plantei. Lipsa pronunţată a apei duce la pieirea, în ordine, a
stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelor inferioare şi superioare.
Excesul de apă stânjeneşte creşterea tuberculilor iar tuberculii care se obţin au un
periderm cu o slabă rezistenţă la vătămare.
În perioada de maturare a tuberculilor, seceta poate provoca exportul substanţelor, deja
acumulate în tuberculi, în organele epigee. Solul se usucă şi nu permite recoltarea corectă a
cartofului cu combina. Indicele de separare a pământului de tuberculi înregistrează cele mai mari
valori (peste 85%) la o umiditate a solului cuprinsă între 16 - 24%.
În cursul perioadei de vegetaţie sunt necesari pentru cartof 250 - 400 mm precipitaţii, cu
o bună repartizare pe fazele de vegetaţie. Plantele de cartof au cea mai mare nevoie de apă la
înflorire. În această perioadă se cere o umiditate a solului de 85% din capacitatea capilară pentru
apă. Înainte şi după înflorire umiditatea optimă este de 70 - 75%. În general, cel mai mare
consum de apă se înregistrează între îmbobocire şi maturitate.
În cursul vegetaţiei ploile din luna iunie inflenţează, în primul rând, producţia soiurilor
timpurii, cele din iulie a soiurilor semitimpurii, iar cele din august a soiurilor târzii.
Cerinţele faţă de lumină. Cartoful are nevoie de multă lumină pentru a asigura
randamente ridicate. Nu suportă umbrirea. Din această cauză distanţele de plantare trebuie astfel
alese încât întreaga plantă să primească şi să intercepteze o cantitate cât mai mare de energie
luminoasă.
Pentru tuberizare, aşa cum s-a prezentat, durata scurtă de iluminare (ziua scurtă 10 -
12 ore) este cea mai favorabilă . Când durata zilei este mai mare de 14 ore stolonii se transformă
în lăstari. Acumularea substanţei uscate (creşterea tuberculilor) este însă mai intensă în zilele
lungi. Uniformitatea şi mărimea tuberculilor depinde de lungimea perioadei de tuberizare, adică
de durata perioadei de începere şi terminare a transformării stolonilor în tuberculi. Cu cât această
perioadă este mai scurtă, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime şi beneficiază de o
perioadă mai lungă de acumulare a substanţei uscate.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, datorită
particularităţilor sistemului radicular. Cele mai indicate pentru cultura cartofului sunt solurile
nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase, cu capacitate ridicată de aerisire, bine aprovizionate cu
humus, azot, fosfor, potasiu, calciu şi magneziu.
Luând în considerare textura solului, lucrările de pregătire a solului pentru cartof şi
lucrările de întreţinere a culturii pe timpul vegetaţiei s-a stabilit că însuşirile solului contribuie la
realizarea producţiei cu 77 % .
Elementul care determină gradul de favorabilitate al unui sol pentru cartof îl constituie
conţinutul acestuia în argilă.
Conţinutul optim de argilă al unui sol pentru cartof se cuprinde între 10 şi 30 % (ideale
sunt solurile care au în jur de 10 - 12 % argilă (N.Maxim). Cartoful asigură totuşi producţii
ridicate şi pe soluri mai grele, cum sunt solurile brune sau brun-roşcate, cu condiţia aplicării la
timp şi în condiţii optime a tuturor lucrărilor ce asigură afânarea şi aerisirea lor şi a unor doze
ridicate de gunoi de grajd.
Tasarea solului reduce foarte mult procucţia de tuberculi şi calitatea acestora. Cu cât solul
este mai greu, cu atât gradul de diminuare a randamentului, datorat tasării este mai mare. Prin
toate lucrările mecanizate din cultura cartofului trebuie să se evite cât mai mult tasarea solului.
Faţă de reacţia solului cartoful nu este pretenţios. El reuşeşte bine pe solurile uşor acide,
dar suportă şi un pH de 5 - 5,5. Nu sunt diferenţe prea mari de producţie între pH 5 şi 7,5.
Solurile pe care se cultivă în primul rând cartoful sunt cele aluviale, dar rezultate foarte
bune se obţin şi pe cernoziomuri sau solurile luvice, cu textură uşoară, din zonele foarte favorabil
climatic.
Solul are pentru cartof importanţă cu totul deosebită în zonarea culturii. M.Berindei şi
colab. (1967; 1972) au stabilit bazine specializate de cultură a cartofului, ponderea cea mai mare
în conturarea bazinelor revenind factorilor edafici (fig.3,1).
Prin zonarea cartofului în bazine specializate s-a descongestionat zona tradiţională,
mărind astfel spaţiul pentru producerea cartofului de sămânţă şi s-au asigurat condiţiile pentru
creşterea însemnată a producţiei medii la hectar (Gh. Bîlteanu, 1993).

Fig.3.1 – Bazine specializate pentru cultura cartofului


Zonele ecologice (fig.3.2). Ţinând seama de condiţiile de climă, teritoriul ţării noastre se
împarte în trei zone de favorabilitate pentru cultura cartofului şi anume :
- zona foarte favorabilă, ce cuprinde în primul rând depresiunile intra şi extra-montane,
unde temperaturi de peste 25C sunt extrem de rare, temperaturile medii din perioada de
vegetaţie sunt sub 18 - 19C, precipitaţiile depăşesc 600 mm anual cu o bună repartizare în
cursul vegetaţiei.

Fig.3.2 – Zone de favorabilitate climatică pentru cultura cartofului

- zona favorabilă, ce se extinde în zona dealurilor din vecinătatea lanţului muntos, cu


temperaturi mai ridicate, temperatura lunii iulie cuprinsă între 19 şi 20C şi precipitaţii mai
reduse.
- zona favorabilă culturilor timpurii se întinde în regiunile de şes din Câmpia Banatului,
Câmpia Dunării şi regiunile de coline ale Olteniei, Munteniei şi Moldovei, unde de la sfârşitul
lunii iunie temperaturile depăşesc frecvent 25C iar precipitaţiile sunt reduse, cu perioade lungi
de secetă în lunile iulie şi august.

3.1.5. Tehnologia de cultivare


3.1.5.1 Rotaţia culturii.

Cartoful este o plantă agricolă puţin pretenţioasă la planta premergătoare. Ca


premergătoare, cele mai favorabile plante sunt : leguminoasele perene şi anuale, grâul, secara,
orzul, porumbul, inul pentru fibră, sfecla de zahăr şi alte culturi. În cultura cartofului trebuie
evitată folosirea ca premergătoare a plantelor din aceeaşi familie botanică.
În structura de culturi dintr-un asolament, cartoful poate reprezenta 25 - 67% în funcţie
de caracteristicile solului (M.Berindei, 1985).
Producţiile cresc evident dacă participarea în structura de culturi este mai mică (tabelul
3.5). Pentru cartof rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani. Se acceptă rotaţii de 3 ani
numai în situaţiile când putem amplasa cartoful pe soluri mai corespunzătoare din punct de
vedere al texturii.
Tabelul 3.5
Producţia de cartof în funcţie de reprezentarea speciei în cadrul unui asolament
( ICPC Braşov medie pe 8 ani )
Rotaţia % din rotaţia
t/ha de 4 ani
4 ani - 25% 32,8 100
3 ani - 33 % 31,4 95,7
2 ani - 50 % 26,3 80,2
3 ani - 66 % 24,4 74,4
Monocultură 19,9 60,7
100%

La rândul său, cartoful este o foarte bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă şi
orzul de toamnă şi pentru culturile de primăvară. Cartoful recoltat în vară, până la 10 august, este
o plantă bună premergătoare pentru rapiţa de toamnă. De asemenea cartoful este o premergătoare
preferată pentru orzoaica de toamnă şi primăvară, după care această plantă asigură boabe de
calitate superioară pentru industria berei .

3.1.5.2 Fertilizarea.
Cartoful face parte din culturile agricole care consumă cantităţi mari de substanţe
nutritive şi reacţionează bine la îngrăşămintele organice şi minerale în toate zonele de cultură din
ţara noastră.
După diferiţi autori (I. Ahromenko, G. Remy, E. Handenburg), pentru o tonă de tuberculi
inclusiv producţia de vreji, cartoful consumă: 5 - 7 kg N; 1,3 - 2 kg P2O5; 6 - 8 kg K2O; 2,5 - 4,5
kg CaO; şi 1,3 - 2 kg MgO. Pentru culturile recoltate înainte de maturarea plantei (extratimpurii
sau timpurii) consumurile pentru o tonă de tuberculi sunt mult mai ridicare: 8 - 10 kg N, 3Kg
P2O5 şi 12 - 14 kg K2O ( V.Bîrnaure, M. Bălaşa).
Din consumul total de substanţe nutritive, în tubercul se reţin: N - 66%; P2O5 - 63,6% ;
K2O - 58,2 %; CaO - 7,9 %; MgO - 40 % (tabelul 3.6).
Tabelul 3.6
Repartizarea consumului de elemente nutritive pe componente
ale fitomasei la cartof
Recolta în kg
N P2O5 K2O CaO Mg
1 tonă tuberculi 3,2 1,4 6,0 0,3 0,6
0,4 tone vreji 1,2 0,6 3,4 3,2 0,8
Resturi după recoltare 0,4 0,2 0,9 0,3 0,1
Întreaga recoltă 4,8 2,2 10,3 3,8 1,5
În general, pentru o recoltă de 40 t/ha, necesarul de elemente nutritive se prezintă în
tabelul 3.7.
Tabelul 3.7
Necesarul de elemente nutritive pentru o producţie de 40 t/ha
Elemente NECESAR EXPORTĂ REVINE %
nutritive kg kg kg
N 190 130 60 70
P2O5 88 56 32 60
K2O 400 240 160 60
CaO 152 12 140 10
Mg 60 24 36 40

Azotul este elementul determinant pentru nivelul producţiei la cartof. La 1 kg de azot se


obţin, pe baza experienţelor din ţara noastră, între 40 şi 106 kg tuberculi (V. Bîrnaure, W.
Copony, M. Berindei). S. Gericke (1961) menţionează un spor mediu de 98 kg tuberculi la kg de
azot.
Azotul are o deosebită importanţă pentru formarea şi dezvoltarea aparatului fotosintetic al
plantelor de cartof.
La insuficienţa azotului plantele sunt galbene-verzui, iar suprafaţa de asimilaţie se reduce
pronunţat. Reducerea suprafeţei de asimilaţie are consecinţe negative asupra formării stolonilor
şi a tuberculilor. Azotul în cantităţi ridicate determină o creştere luxuriantă a părţii epigee, în
detrimentul producţiei de tuberculi. Azotul în exces prelungeşte perioada de vegetaţie a
cartofului şi măreşte sensibilitatea acestuia la boli. În unele experienţe, excesul de azot a
determinat o întârziere a înfloritului cu 25 - 26 zile (N.Zamfirescu şi colab., 1959).
Azotul influenţează foarte mult şi calitatea tuberculilor care se obţin. Astfel, la cantităţi
mai mari de azot indicele de elasticitate al tuberculilor se reduce, conţinutul în substanţă uscată
de asemenea, dar creşte conţinutul în substanţe proteice şi substanţe reducătoare.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 44kg
tuberculi la 1 kg fosfor (S. Gericke, 1961 ; V. Bîrnaure, 1979). Fosforul are o importanţă
deosebită în dezvoltarea sistemului radicular, în formarea tuberculilor, a maturizării lor şi în
depunerea amidonului. Fosforul contribuie la creşterea procentului de amidon din tuberculi şi a
dimensiunii grăunciorilor.
La insuficienţa fosforului, ritmul de creştere al plantelor de cartof se reduce, marginile
foliolelor se răsucesc în sus iar limbul lor este mai mic şi de culoare închisă. Suprafaţa de
asimilaţie se reduce, însă în mult mai mică măsură în comparaţie cu insuficienţa azotului.
Excesul de fosfor nu dăunează cartofului cum dăunează azotul. În schimb el grăbeşte
mult vegetaţia, determină o mai rapidă maturizare a plantelor şi o mai rapidă formare a
tuberculilor, fapt care, la soiurile semitârzii şi târzii, se resfrânge negativ asupra producţiei.
Pentru producerea cartofilor timpurii grăbirea formării tuberculilor are însă o deosebită
importanţă.
Potasiul este consumat de cartof în cantităţi mari, dar aduce sporuri de producţie mai
mici în comparaţie cu sporul asigurat de azot şi fosfor, 10 - 15 kg tuberculi pentru 1 kg de K2O
(V. Bîrnaure, 1979).
Potasiul influenţează pozitiv formarea suprafeţei de asimilaţie, intensitatea procesului de
fotosinteză şi migrarea asimilatelor din frunze în tuberculi. Potasiul influenţează favorabil
valoarea seminală a tuberculilor, iar împreună cu fosforul contribuie la formarea unui periderm
dens, elastic, ceea ce conferă tuberculilor o mai bună rezistenţă la păstrare şi vătămare.
La insuficienţa potasiului ritmul de creştere al plantelor este redus, iar dacă insuficienţa
este mai accentuată creşterea chiar încetează. Internodiile tulpinilor sunt mai scurte, tufele devin
din această cauză dense, compacte, reducându-se indicele de intercepteare a luminii precum şi
eficienţa tratamentelor care se aplică în vegetaţie. Apariţia timpurie a culorii verde-închis a
frunzelor este unul din cele mai semnificative simptome ale insuficienţei potasiului în nutriţia
cartofului.
Potasiul trebuie folosit în primul rând la soiurile cu perioadă lungă de vegetaţie, deoarece
menţine tufa verde în intervalele de secetă (relativă), în asemenea situaţii determinând sporuri
substanţiale de producţoe (V. Bîrnaure, 1979).
În ritmul de absorbţie al elementelor nutritive nu se disting diferenţieri pronunţate de la
un element la altul. Cel mai mare consum de substanţe nutritive, la toate soiurile, are loc în
perioada de formare a tuberculilor. Astfel, după K. Muller (1969), planta de cartof foloseşte până
la înflorit, 75% din cantitatea totală de fosfor şi 77% din cantitatea totală de potasiu. Parte
însemnată (43 %) din magneziu, element cu rol esenţial (cheie) în metabolismul amidonului se
absoarbe după înflorire, în faza de creştere intensă a tuberculilor.
Ritmul de absorbţie este mai rapid la soiurile timpurii şi mai lent la cele târzii, curba
absorbţiei păstrând aceeaşi alură pentru toate soiurile.
La aplicarea îngrăşămintelor pentru cultura cartofului trebuie să se ţină seamă, în afară de
condiţiile pedoclimatice şi de perioada de vegetaţie a soiurilor.
Gunoiul de grajd este îngrăşământul care nu ar trebui să lipsească din cultura cartofului.
Acest îngrăşământ are asupra producţiei o acţiune directă, prin elementele nutririve pe care le
furnizează, cât şi indirectă prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului. Gunoiul de grajd este
valoros în primul rând pentru soiurile cu perioadă mai lungă de vegetaţie. La cartoful pentru
consumul extratimpuriu şi timpuriu gunoiul de grajd are efect direct redus asupra producţiei, în
schimb aduce îmbunătăţiri condiţiilor fizice şi biologice ale solului, precum şi regimului termic
al acestuia. Efectul gunoiului de grajd se răsfrânge însă la cultura succesivă.
M. Berindei (1985) arată că gunoiul de grajd asigură la cartof sporuri de recoltă de 4,9 la
11,7 t/ha. În unele experienţe desfăşurate în depresiunea Făgăraş, V. Bîrnaure (1971) obţine un
spor de tuberculi de 370 kg la tona de gunoi de grajd (11,2 t/ha). În zona de sud, pe cernoziom,
în condiţii de irigare sporul de recoltă pe tona de gunoi s-a ridicat la 667 kg la doza de 40 t/ha
(tabelul 3.8).
Tabelul 3.8
Influenţa gunoiului de grajd asupra producţiei de tuberculi, soiul Desirée
(ICCPT-Fundulea ; Gh. Şipoş, 1980)
Varianta Tuberculi t/ha Spor de producţie Spor
( medie pe 5 ani ) t/ha %
Fără îngrăşăminte 23,44 - -
Gunoi de grajd, 20 t/ha 30,76 7,32 31
Gunoi de grajd, 40 t/ha 36,78 13,34 56

Dozele de gunoi de grajd care se administrează la cartof se cuprind între 20 şi 40 t/ha, iar M.
Berindei menţionează doza de 30t/ha ca optimă pentru toate condiţiile de climă si sol din ţara noastră.
Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi împrăştiat uniform pe întreaga suprafaţă.
Încorporarea în sol se face numai prin arătura de toamnă (vară).
Îngrăşămintele minerale prezintă în prezent o deosebită importanţă pentru sporirea producţiei de
cartof.Êle se folosesc pe toate tipurile de sol şi la toate soiurile de cartof, asigurând sporuri de producţie
egale şi de multe ori mai mari decât sporurile ce se asigură cu gunoiul de grajd.
În numeroşi ani, în numeroase experienţe, în condiţii pedoclimatice diferite (Braşov, Şercaia,
Suceava, Cluj, Oradea, Secuieni), sporul de producţie obţinut cu îngrăşăminte minerale s-a cuprins între
3,3 şi 8,8 t/ha (Ecaterina Constantinescu şi colab.,1969).
Pe solul brun-roşcat din Câmpia Română, la îngrăşarea cu azot şi fără fosfor s-au obţinut în anii
favorabili sporuri de recoltă de 10 t/ha, iar în anii mai puţin favorabili, sporuri de recoltă de 6 t/ha (Gh.
Bîlteanu, 1965).
Experimentând în 9 bazine specializate, situate în condiţii climatice diferite, într-un număr de 10
variante de fertilizare, W. Copony şi colab. (1982) obţin la trei soiuri de cartof datele din tabelul 3.9.
Tabelul 3.9
Influenţa îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de cartof
(producţia medie de tuberculi)
Doze de îngrăşăminte Soiul Ostara Soiul Desirée Soiul Eba
kg/ha s.a.
N P2O5 K2O t/ha % t/ha % t/ha %
100 60 45 37,1 100 40,1 100 35,2 100
100 120 95 37,5 101 41,1 102 36,3 105
150 60 45 37,8 102 42,5 106 38,6 105
150 90 60 37,9 102 43,0 107 38,3 109
150 120 90 40,0 108 43,7 109 39,6 113
220 90 60 40,0 108 43,7 109 39,1 111
220 120 90 40,0 108 44,7 111 39,8 113
220 180 120 40,5 109 45,5 113 39,2 111
300 120 90 40,5 109 45,3 113 38,8 110
300 180 120 42,0 113 45,8 114 39,5 112
În general, în cultură neirigată, dozele economice de azot se cuprind între 120 -
150 kg/ha, raportul N : P : K fiind de 1 : 0,3 : 0,5. În condiţii ecologice favorabile, cu tehnologie
corespunzătoare se obţin 50 - 60 t/ha fără irigaţie. În cultură irigată doza economică de azot se
cuprinde între 150 - 200 kg/ha cu raportul N : P : K de 1 : 0,6 : 1.
În toate zonele de cultură a cartofului din ţara noastră, îngrăşămintele fosfatice şi potasice
trebuie încorporate în sol sub arătura de bază. Îngrăşămintele azotate se încorporează primăvara,
la pregătirea solului pentru plantat.
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot se poate face şi în două etape: o parte din doză la
pregătirea terenului pentru plantat sau odată cu plantatul, iar restul dozei în vegetaţie după
tuberizarea cartofului.
Administrarea unei părţi din îngrăşămintele minerale localizat, concomitent cu plantarea
cartofului, la distanţa de 5 - 7 cm de rănd şi mai adânc decât adâncimea de plantare, constituie o
măsură deosebit de importantă pentru o mai bună valorificare a elementelor nutritive
(G.F. Linnik, 1959). Fertilizarea localizată constituie în acelaşi timp o măsură prin care dozele de
îngrăşăminte se reduc cu circa 30 %.
Pentru îngrăşărea localizată se folosesc numai îngrăşăminte granulate complexe, cu
raport echilibrat între azot, fosfor şi potasiu.
Amendamentele pentru corectarea acidităţii solului nu se administrează direct culturii de
cartof, întrucât se favorizează apariţia râiei comune, boală care aduce prejudicii tuberculilor, mai
ales sub aspect calitativ.

3.1.5.3 Lucrările solului.


Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de calitatea lucrărilor solului, lucrări care
spre deosebire de alte culturi nu vizează numai realizarea unui teren bine pregătit, curat de
buruieni, cu regim aero-hidric favorabil şi cu elemente nutritive în forme uşor accesibile, dar şi
asigurarea condiţiilor pentru a mecaniza integral cultura evitând tasarea şi formarea bulgărilor.
La executarea lucrărilor solului pentru cultura cartofului, pot apare diferite situaţii care
conduc la foramarea bulgărilor, situaţii care trebuie să fie evitate. Astfel, efectuarea arăturii sau
pregătirea patului germinativ la umiditate necorespunzătoare a solului, pregătirea superficială a
solului în primăvară, plantarea şi efectuarea lucrărilor de îngrijire pe sol umed sau tasare cu
pneurile în apropierea rândurilor, bilonarea solului când este prea umed sau uscat.
Pentru a nu se ajunge la aceste situaţii cu totul nedorite, solul trebuie afânat cât mai adânc.
Aceasta se realizează printr-o arătură la adâncimea de 28 - 30 cm, cu excepţia solurilor
podzolice, pe care adâncimea este stabilită în funcţie de grosimea stratului arabil. Efectele
pozitive ale arăturii adânci se menţin pe întreaga perioadă de vegetaţie a cartofului.
Într-un număr mare de experienţe (23) desfăşurate pe soluri diferite, efectuarea arăturii cu
plugul cu scormonitor (30 + 15 cm) a determinat un spor mediu faţă de arătura simplă, de 2 t/ha
tuberculi. Pe soluri lutoase şi luto-argiloase, efectul pozitiv al arăturii cu plugul cu scormonitor
este şi mai evident.
De însemnătate deosebită este calitatea arăturii. Arătura trebuie să fie lipsită de bulgări pe
toată adâncimea ei (mărunţire sub 2,5 cm în proporţie de 80%). Bulgării în arătură constituie un
mare neajuns, atât pentru dezvoltarea sistemului radicular şi al tuberculilor, cât mai ales pentru
formarea biloanelor, eficacitatea erbicidelor şi recoltarea mecanizată. Din aceste considerente,
umiditatea solului la care se face arătura trebuie să fie optimă pentru această lucrare.
Importanţă deosebită pentru cartof prezintă şi nivalarea terenului, care se execută înainte
de efectuarea arăturii. Se realizează astfel condiţii optime pentru o arătură uniformă, cu
consecinţe pozitive asupra uniformităţii culturilor de cartof. M. Berindei a obţinut ca efect al
nivelării, sporuri de recoltă cuprinse între 1,8 şi 6 t/ha tuberculi.
În primăvară, pregătirea terenului premergător plantării se face numai în momentul când
în urma lucrării rezultă un câmp bine mărunţit, afânat, fără bulgări sau ,,felii,, umede care prin
uscare devin bulgări. Intrarea pe teren, în primăvară se va face numai după zvântarea solului.

3.1.5.4 Plantarea.
Cartoful se înmulţeşte prin tuberculi. Pentru a înlătura efectele dăunătoare ale procesului
de degenerare, materialul pentru plantare se produce continuu după o schemă bine stabilită. În
zona foarte favorabilă reînoirea materialului de plantat (,,sămânţa,,) se realizează în cicluri
trienale, în zona favorabilă bienale, iar în zona de câmpie, favorabilă soiurilor timpurii, anual.
Tuberculii de cartof pentru plantare nu trebuie să fie infectaţi de viroze sau alte boli
(mană, putregai uscat). De asemenea, se cere ca în timpul păstrării tuberculii de sămânţă să nu
încolţească. Valoarea biologică a tuberculilor pentru plantare este determinată de starea lor
sanitară si de starea fiziologică (incubaţia să nu fie în stadiu avansat).
În vederea plantării este necesară o pregătire corespunzătoare a materialului de plantat,
pregătire care constă în:
Sortarea tuberculilor şi calibrarea acestora constituie o măsură esenţială pentru realizarea
unei distribuţii uniforme pe teren (fără goluri şi duble) şi la densitatea optimă stabilită, prin
plantarea mecanizată. Calibrarea se realizează pe grupe de soiuri, în funcţie de forma
tuberculilor.
În timpul procesului de sortare se elimină manual toate impurităţile, precum şi tuberculii
bolnavi sau cu vătămări mecanice mari.
Dacă din recolta obţinută nu se poate asigura materialul de plantare necesar, se recurge la
secţionarea tuberculilor, în două, a celor din calibrul II sau în mai multe bucăţi a celor mai mari
(4 - 8, în funcţie de mărime).
Secţionarea tuberculilor în cantităţi mari de,,sămânţă,, se poate face mecanizat, fiind
realizată în acest scop o maşină cu randament de 6 - 10 t/oră. Maşina este pevăzută cu dispozitiv
care tratează tuberculii secţionaţi cu praf de cretă (10 kg/t) în amestec cu un fungicid (3 - 4 kg/t),
pentru prevenirea infecţiilor în sol cu boli de putrezire (M.Berindei, 1985).
Incolţirea tuberculilor de sămânţă înainte de plantare constituie un procedeu introdus în
practică de mult timp şi în prezent are importanţă aproape exclusivă pentru culturile de cartof
destinate consumului extratimpuriu şi timpuriu şi chiar pentru consumul de vară.
Prin încolţirea tuberculilor de cartof se asigură o plantare mai timpurie,o grăbire a
răsăririi plantelor, tuberizarea mai timpurie şi randamente mai ridicate .
Rezultatele experimentale obţinute de M. Berindei (tabelul 3.10) pun în evidenţă
posibilitatea producerii cartofului pentru consum timpuriu (1 - 10 iunie) practic în toată ţara,
producerea pentru consumul extratimpuriu fiind localizată în bazinele specializate din sud (Gh.
Bîlteanu, 1993).
Tabelul 3.10
Influenţa încolţirii tuberculilor pentru sămânţă înainte de plantare
asupra producţiei, recolta 1 - 10 iunie (medie pe 3 ani )
Variante Caracal Ştefăneşti Târgu Secueni-
experimentale Argeş Mureş Roman Braşov Suceava
t/ha % t/ha % t/ha % t/ha % t/ha % t/ha %
Tuberculi 16,9 100 13,9 100 7,6 100 9,9 100 6,3 100 7,9 100
neîncolţiţi
Tuberculi 21,9 130 17,8 128 16,0 210 14,9 150 11,4 180 17,3 219
încolţiţi
În tehnica ce se aplică pentru realizarea încolţirii cartofilor se disting următoarele etape
succesive:
- tratamentul cu formalină are drept scop prevenirea îmbolnăvirii şi se face prin
scufundarea sacilor sau a coşurilor cu tuberculi, timp de 5 minute, într-o soluţie de concentraţie
de 0,5 % (1 litru formalină 40 % la 80 l apă). Tuberculii scoşi din soluţie se aşează în grămezi şi
se ţin acoperiţi cu prelate timp de două ore, pentru sudaţie. După aceea, se întind pentru uscare şi
se aeriseşte încăperea.
- preîncolţirea (forţarea pornirii colţilor) se face prin aşezarea tuberculilor în grămezi de
circa 40 cm înălţime, la întuneric şi la o temperatură de 15 - 18C, timp de 8 - 10 zile până când
colţii au 1 - 2 mm lungime.
- încolţirea propriu-zisă (forţarea creşterii colţilor) se realizează în încăperi, în condiţii de
lumină naturală sau artificială şi cu posibilitatea de aerisire. Pentru aceasta, tuberculii se aşează
în lădiţe cu capacitatea de 15 - 20 kg, iar acestea se grupează în stive câte 10 - 15. Tuberculii se
ţin pentru încolţire, la o temperatură de 12 - 14C, timp de 20 - 45 zile.
În timpul procesului de încolţire se elimină toţi tuberculii cu colţi filoşi, se schimbă din 7
în 7 zile poziţia lădiţelor în stive pentru a obţine o încolţire uniformă şi se menţine în încăpere o
umiditate ridicată a aerului prin aşezarea unor vase cu apă sau prin stropirea tuberculilor. La
sfârşitul acestei etape tuberculii trebuie să prezinte colţi scurţi, de 15 - 20 mm lungime şi
8 - 10 mm grosime.
Pentru a obţine o răsărire uniformă şi mai rapidă cu câteva zile înainte de plantare,
tuberculii pentru sămânţă din soiurile care asigură consumul toamnă-iarnă se pot preîncolţi. Cu
circa 8 - 10 zile îninte de plantare se crează, la întuneric, condiţii care să determine pornirea
colţilor în vegetaţie şi care, până la plantare, să atingă 2 - 3 mm. La această lungime, colţii nu se
rup la plantarea mecanizată (Gh. Bîlteanu, 1993).
Epoca de plantare. Cartoful se plantează timpuriu în primăvară. Colţii pornesc în
vegetaţie şi cresc la temperatura de 6 - 7C, iar rădăcinile cresc la temperaturi şi mai scăzute
(4 - 5C). Momentul plantării este determinat de zvântarea solului până la adâncimea de plantare
plus 3 - 4 cm, astfel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului şi plantat fără tasări,
fără a se forma felii de sol umed sau bulgări.
Plantarea timpurie conduce la creşterea randamentelor la cartof, dar şi la o serie de alte aspecte,
biologic deosebit de importante: stoloni mai scurţi, tuberizare mai timpurie, tuberculi mai
uniformi ca mărime.
De regulă, condiţiile optime pentru plantarea cartofului se înregistrează la jumătatea
lunii martie în zonele din sud şi Câmpia Banatului, în ultima decadă a acestei luni în zona
colinară şi la începutul lunii aprilie în zona foarte favorabilă din punct de vedere climatic (zona
submontană şi depresiunile intramontane).
Cartoful încolţit, destinat consumului timpuriu se plantează în zona nisipurilor din
Oltenia între 5 si 15 martie şi până la 25 martie în restul bazinelor specializate (V. Bîrnaure,
1979). M.Berindei menţionează că întârzierea plantării la cartoful încolţit cu 15 zile din
momentul când terenul se zvântă şi se poate lucra mecanic, atrage după sine reducerea producţiei
de tuberculi cu 5,8 - 7,8 t/ha .
Durata de plantare a cartofului trebuie să fie cât mai scurtă. La depăşirea duratei de
6 - 8 zile în zona de câmpie, de 10 - 12 zile în zona favorabilă climatic şi de 15 - 18 zile în zona
foarte favorabilă se înregistrează scăderi semnificative de producţie (V. Bîrnaure).
Densitatea culturii este una din componentele cele mai importante ale randamentului.
Densitatea la cartof este în funcţie de particularităţile soiurilor, condiţiile de climă şi sol, de
scopul culturii şi de mărimea tuberculilor.
În general, trebuie reţinut că nu mărimea tuberculilor pentru plantat determină producţia
de cartof, ci densitatea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la
hectar. Astfel, tuberculii mari, în comparaţie cu tuberculii mai mici produc un număr mai mare
de tulpini şi deci densitatea de plantare va fi mai mică.
Când se plantează tuberculi mai mici, atunci se va mări şi densitatea, pentru a se asigura
un număr mai mare de tulpini şi deci o suprafaţă de asimilaţie mai mare (tabelul 3.l1. şi 3.l2)
Tabelul 3.l1
Calibrul, numărul de lujeri iniţiali şi numărul de tuberculi
în cuib la câteva soiuri de cartof
Soiul Calibrul (mm) Numărul de lujeri Numărul de
iniţiali tuberculi în cuib
Ostara 30 - 45 3-4 7-8
45 - 55 4-5 9 - 10
Super 30 - 45 4-5 14 - 15
45 - 55 6-7 16 - 18
Desiree 30 - 45 4-5 8 - 10
45 - 55 5-6 11 - 12
Tabelul 3.l2
Numărul de tuberculi /hectar şi masa tuberculilor în kg/ha în funcţie
de calibrul acestora şi numărul de tulpini /ha.
Calibrul Numărul de tuberculi /ha ( kg tuberculi la ha )
pentru un număr de tulpini date
180 000 200 000 220 000 300 000
28/35 51 400 57 140 62 900 85 700
(3,5 tulpini) 1 450 1 600 1 750 2 380
35/45 32 700 36 370 40 000 54 500
(5,5 tulpini) 1 800 2 000 2 200 3 030
45/55 24 000 26 670 29 300 40 000
(7,5 tulpini) 2 400 2 700 2 900 4 000

Tabelul 3.l3

Densităţi de plantare la cartof

Mii tuberculi Cantitatea


Scopul culturii la ha necesară kg
30-45 45-55 30-45 45-55
mm mm mm mm
Timpurii 70 55 - 60 3500 4800
Consum de vară 60 - 65 50 - 55 3300 4400
Consum toamnă- 55 - 60 45 - 50 3100 4200
iarnă
Pentru industrie 55 - 60 45 - 50 3000 4200

S-a pus în evidenţă faptul că cea mai mare producţie de tuberculi se obţine la o densitate
de 230 - 280 mii tulpini principale (lujeri) la hectar.
În funcţie de scopul culturii densităţile recomandate sunt prezentate în tabelul 3.l3. În
cazul în care se folosesc la plantat tuberculi tăiaţi, densitatea de plantare se măreşte, întrucât
numărul de ochi pe bucăţile de tubercul este mai mic decât la un tubercul întreg.
Cantitatea de tuberculi la hectar. Între calibrul tuberculilor (diametrul transversal),
masa acestora şi numărul de tulpini care se formează pe plantă există o strânsă corelaţie. Cu cât
acest diametru este mai mic cu atât numărul de tuberculi care intră într-un kg este mai mare, iar
numărul de tulpini care se formează pe plantă este mai mic.
La plantare se vor folosi în această situaţie un număr mai mare de tuberculi (vezi tabelul
3.l3).
Distanţa între rânduri. Obişnuit cartoful se plantează între rânduri la distanţa de
70 - 75 cm. S-au practicat şi se practică şi distanţe mai mici, de 50 - 60 cm, pentru soiurile
extratimpurii şi timpurii la care se execută un plantat semimecanizat.
Problema distanţei între rânduri a fost mult discutată în ultimele două decenii în
principalele ţări cultivatoare de cartof în Europa. Analizând situaţia distanţei dintre rânduri la
cartof pe plan european şi experimentând în ţara noastră în 18 localităţi cu condiţii de sol şi climă
variate, în cultură irigată şi neirigată, un colectiv de 14 autori de la Institutul de Cercetare şi
Producţie a Cartofului (1978) ajung la concluzia că mărirea distanţei între rânduri de la 70 cm la
80 cm, păstrând densitatea de plantare optimă, nu modifică producţia de tuberculi la hectar.
Autorii care s-au ocupat de această problemă recomandă mărirea distanţei la 75 cm şi ulterior la
80 cm, pe măsura adaptării sistemei de maşini folosită în tehnologia de cultivare (Gh. Bîlteanu,
1993)
În condiţii de irigare (zona de stepă şi silvostepă) cele mai mari producţii la hectar se
realizează la densitatea de 60 - 75 mii cuiburi la hectar şi la distanţa între rânduri de 60 - 70 cm
(tabelul 3.14).
Tabelul 3.14
Influenţa distanţei între rânduri, asupra producţiei la cartoful irigat
(I. Neguţi, W. Copony, 1978)
Densitatea Distanţa între Tuberculi Diferenţa % din varianta 45 mii
(cuiburi / ha ) rânduri (cm) (t/ha) (t/ha) pl/ha, 70 cm între
rânduri
60 43,1 -3,8 92
45 000 70 46,9 Mt 100
80 46,4 -0,5 99
90 40,1 -6,8 86
60 46,4 -0,5 99
60 000 70 50,8 3,9 108
80 45,4 -1,5 97
90 43,1 -3,8 92
60 50,6 3,7 108
75 000 70 50,6 3,7 107
80 47 0,1 100
90 45,9 -1,0 98

În zonele de stepă şi silvostepă creşterea distanţei între rânduri la peste 70 cm lasă solul
neacoperit de vegetaţie cu consecinţe nefavorabile culturii cartofului din cauza arşiţelor şi
temperaturilor ridicate specifice acestor zone. La distanţe mai mici se crează în cultură un
microclimat prin acoperire, ferind solul de acţiunea directă a razelor solare (Gh. Bîlteanu, 1993).
Tabelul 3.15
Relatia dintre distanţa între rânduri suprafaţa bilonului, şi adâncimea
teoretică de lucru ( cm ).
Distanţa Suprafaţa
între bilonului(cm2)
rânduri
600 700 900
70 8,5 10,0 13,0
75 8,0 9,5 12,0
90 7,0 8,0 10,0

În funcţie de distanţa între rânduri la plantare şi suprafaţa bilonului în secţiune se


stabileşte adâncimea de lucru (tabelul 3.15).
Faţă de plantarea clasică cu biloane simple la distanţa de 70 cm, se încearcă plantarea
cartofului pe biloane cu lăţimi de 1,40 m - 2,10 m (cu 3, respectiv 5 rânduri de plante pe bilon),
în scopul creşterii suprafeţei utilizate efectiv de fiecare plantă.
Adâncimea de plantare. În general cartoful se plantează prin acoperire cu biloane, cele
mai bune rezultate obţinându-se când piesele de bilonare sunt de tip disc
Tehnica plantării. Cartoful pentru consumul extratimpuriu şi timpuriu se plantează
semimecanizat şi mecanizat. În cazul plantării semimecanizate se deschid rigole cu cultivatorul
echipat cu corpuri de rariţă, iar pe fundul rigolelor se aşează manual tuberculii la distanţa
stabilită pe rând, în funcţie de densitatea culturii. Rigolele se acoperă cu pământ manual cu sapa
sau mecanic. Pe solurile nisipoase, după acoperirea tuberculilor terenul rămâne plan.
Plantarea mecanizată se face cu maşina de plantat cartofi încolţiţi (MPCI - 6), cu maşina
de plantat răsad cu echipament pentru plantat cartofi încolţiţi, cu maşina SK-4-290 sau alte
utilaje destinate pentru acest scop.
Pentru tuberculii neîncolţiţi (sau preîncolţiţi cu colţi de 1 - 2 mm), se pot utiliza:
4SaBP-62,5 ; 6 SAD-75 ; 4 SA-75 (MARS - 4) sau alte maşini pentru plantat.

3.1.5.5 Lucrările de îngrijire.


Lucrările de îngrijire aplicate în culturile de cartof urmăresc menţinerea afânată a
terenului pentru o bună aeraţie, stimularea formării unui număr mai mare de stoloni la plante,
combaterea buruienilor a bolilor şi dăunătorilor. Itinerariul tehnic al lucrărilor de îngrijire este
determinat de metoda de plantare şi de combaterea buruienilor prin lucrări mecanice şi manuale
sau prin folosirea erbicidelor.
Plantatul fără bilon. Până la răsărirea colţilor (20 - 30 zile) grăpatul culturii este cea mai
importantă lucrare, realizând-se afânarea solului, distrugerea crustei şi combaterea buruienilor în
curs de răsărire sau abia răsărite.
Se executa 2 - 3 grăpări: prima imediat după plantare, a doua când se observă formarea
crustei, iar a treia la începutul răsăririi. Numărul de grăpări este hotărât de umiditate, de starea de
îmburuienare, de natura soului. Cele două, trei grăpări până la răsărire, care echivalează de fapt
cu o praşilă, asigură un spor de producţie de circa 3,5 t/ha (M.Berindei, 1985). Grăparea culturii
se face cu grapa cu colţi reglabili orientaţi înapoi faţă de direcţia de înaitare a agregatului.
Praşilele în cultura cartofului sunt nu numai lucrări de combaterea buruienilor, ci şi
lucrări de bilonare (,,muşuroire,,), obligatorii pentru această cultură. Praşilele (bilonările) se
execută cu cultivatorul echipat cu cuţite săgeată mare şi rariţă cu aripi reglabile. Prin reglarea
aripilor la rariţă şi a vitezei de înaintare a tractorului se reglează şi mărimea bilonului.
Prima bilonare (praşilă) se execută când plantele au 15 - 20 cm înălţime, adâncimea de
lucru a cuţitelor fiind mai mare (8 - 10 cm), iar bilonul redus ca înălţime, pentru a nu se acoperi
tufele. Viteza de lucru a tractorului este redusă, 4 - 5 km/ora. După 10 - 14 zile se execută a doua
bilonare cu bilonul mai mare decât primul. Această rebilonare este urmată de o praşilă manuală
pe rând. La începutul înfloritului (nu mai târziu ) se execută ultima rebilonare cu bilon mare. La
această ultimă lucrare, este necesar ca în faţa roţilor tractorului să se monteze ridicătoare de vreji,
pentru a se evita vătămarea plantelor.
Plantatul cu bilon. Înainte de răsărire se execută o lucrare de refacere a bilonului (praşila oarbă)
cu cultivatorul echipat cu cuţite speciale (în formă de T întors) şi rariţe pentru muşuroire.
În timpul răsăritului, cultura se grăpează peste biloane cu grapa plasă, sau cu grapa cu colţi
reglabili la care colţii sunt orientaţi spre înapoi faţă de direcţia de înaintare a agregatului.
După răsărire, când plantele au 10 - 15 cm înălţime se refac biloanele cu ajutorul cultivatorului
echipat cu cuţite săgeată şi rariţe cu aripi reglabile. Această rebilonare este urmată de o praşilă manuală pe
rând. În continuare se mai execută două lucrări de refacere a biloanelor (rebilonări).
Rariţele folosite în cultura cartofului realizează o înălţare medie a bilonului de 24 cm, o mărunţire
a solului de 80 - 82 %, distrugerea buruienilor în proporţie de 79 - 98% iar vătămarea plantelor de numai
2,3 % (N. Bria ).
Îngrijirea culturii cu folosirea erbicidelor. În această situaţie este obligatorie plantarea cartofului
cu bilon înalt. Pentru cultura cartofului sunt recomandate erbicidele prezentate în tabelul 3.16.

Tabelul 3.16
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din culturile de cartof
Erbicidul Substanţa Buruieni combătute Perioada Doza (pc)
activă aplicării
Afalon 50SC Linuron Dicotile şi unele monocotile anuale preemergent 2,0 l/ha
DualGold 960EC Metolaclor Monocotile anuale preemergent 1 -1,5 l/ha
Linurex 50SC Linuron Dicotile şi unele monocotile anuale ,, 2 - 4 l/ha
Frontier Forte S-dimetenamid Monocotile anuale şi unele dicotile ,, 0,8-1,4 l/ha
anuale
Sencor 70WG Metribuzin Dicotile şi monocotile anuale ,, 0,7-1,2kg/ha
Stomp 330EC Pendimetalin Monocotile anuale şi uele dicotile ,, 5 l/ha
Fusilade Forte EC Fluazifopbutil Costrei (20 – 25cm înălţime) postemergent 1,5 l/ha
Leopard 5EC Quizalofopetil Agropyron repens(până la 20cm), postemergent 1,5-2 l/ha
Sorghum halepense(15-25cm)
Targa Super 5EC Quizalofopetil Monocotile perene postemergent 0,7-1,0 l/ha
Pe terenurile infestate cu pir sau costrei, după răsărirea cartofilor, indiferent de faza de
creştere, dar în momentul când costreiul (Sorghum halepense), are 15 - 35 cm, sau pirul târâtor
(Agropyron repens) şi pirul gros (Cynodon dactylon) au 10 - 15 cm, se administrează unul din
erbicidele: Fusilade super, Gallant, Targa în cantitate de 2 - 3 l/ha pentru combaterea costreiului
sau 4 - 6 l/ha pentru combaterea pirului.
Buruienile dicotiledonate, ca şi cele monocotiledonate perene se combat în anul anterior
culturii de cartof, după recoltarea plantei premergătoare (cereale păioase), cu erbicidul Roundup
(glyphosate) în cantitate de 8 - 10 l/ha.
Pe terenurile nisipoase, unde, plantatul se face direct cu bilon înalt, dacă nu au răsărit
buruieni nu se mai execută lucrarea de rebilonare şi deci erbicidele se aplică fără această lucrare.
Combaterea buruienilor din culturile de cartof nu este în totalitate asigurată prin lucrările
şi erbicidele menţionate mai sus. Din această cauză nu se exclud din timpul vegetaţiei lucrarile
manuale selective, după cum nici smulgerea eventualelor buruieni care apar mai târziu, în a doua
parte a verii.
Dintre boli, mana cartofului (Phytophtora infestans) este aceea care aduce cele mai mari
pagube culturii cartofului. Boala afectează suprafaţa de asimilaţie până la distrugerea ei în timp
foarte scurt şi afectează sau chiar compromite producţia de tuberculi.
În combaterea manei în afara măsurilor fitotehnice de prevenirea atacului, sunt folosite şi
măsuri chimice, care se efectuează la avertizare cu diferite substanţe, pe bază de mancozeb
(Dithane, Mancoplus, Triziman M - 2,5 kg /ha), chlorothalonil (Bravo 720, Dorimat, Fongil Fl. -
3 l / ha ), cupru + mancozeb + zineb (Cuprosan 311, Super D - 5 kg / ha), oxiclorură de cupru
(Cupravit, Coprarex, Cuprocure), sau alte produse admise.
Dăunătorul cel mai periculos pentru culturile de cartof este gândacul de Colorado
(Leptinotarsa decemlineata), care poate determina reducerea producţiei de tuberculi cu
25-43%. Pentru combatere se foloseşte o gamă largă de produse, între care se reţin:
organoclorurate (Lindatox 3PP, PEB+Lindan 5+3PP s.a.), organofosforice (Triclorfon,
Dipterex), carbamice (Carbaril) sau pe bază de piretroizi de sinteză (Decis, Ripcord, Fastac,
Karate).
Irigarea. Cartoful este una din culturile care reacţionează la irigare mai bine decât
oricare plantă de cultură. Sporul de productie pe mm de apă dat prin irigare se cuprinde în zona
de sud a ţării, între 30 şi 120 kg/ha (sfecla de zahăr, 40 - 110 kg ; porumb, 8 - 20 kg; grâu,
4 - 14 kg ; soia, 3 - 6 kg).
Consumul de apă se diferenţiază între soiurile aflate în cultură în funcţie de perioada lor
de vegetaţie. Soiurile timpurii au un consum total de apă de 320 - 450 mm, soiurile semitimpurii
şi semitârzii 450 - 550 mm, iar soiurile târzii 550 - 650 mm.
În cultura cartofului sunt favorabile udările la intervale mai scurte, mai ales în faza de
creştere a tuberculilor, pe această cale asigurând-se reducerea temperaturilor în sol, la suprafaţa
solului şi la nivelul părţii epigee.
Ca tehnică de udare la cartof este indicată irigarea prin aspersiune, metodă care asigură
reducerea normelor de udare, mărirea umidităţii relative a aerului, micşorarea temperaturii
aerului şi îmbunătăţirea pe această cale a condiţiilor de vegetaţie ale plantelor de cartof (Vl.
Ionescu-Şişeşti , 1982).
Elementele regimului de irigare pentru cultura cartofului în zona de stepă şi silvostepa de
sud a ţării se prezintă în tabelul 3.16.

Tabelul 3.17
Elemente ale regimului de irigare la cartof
ZONA
Stepă (sud, vest şi est) Silvostepă (sudul ţării)
Faza de vegetaţie Număr Norma de Plafonul Număr Norma de Plafonul
udări udare minim udări udare minim
3 3
( m /ha ) ( m /ha )
Formarea tuberculilor 3-4 300-450 50% IUA 2 - 3 300-400 50% IUA
Creşterea tuberculilor 4-5 350-500 70% IUA 4 - 5 350-400 70% IUA

Pentru cartoful timpuriu irigarea are mai mică importanţă, deoarece acesta se recoltează
înainte de instalarea perioadelor de secetă din lunile de vară. Pe solurile nisipoase din sudul
Olteniei la cartoful timpuriu se administrează 2 - 3 udări în anii cu precipitaţii normale sau
3 - 4 udări în anii săraci în precipitaţii, cu o normă de udare de 250 m3/ha (Alisa Marinică, 1981).

3.1.5.6 Recoltarea.
Recoltarea cartofului constituie una dintre cele mai importante activităţi, de calitatea acesteia
depinde materializarea eforturilor pentru obţinerea unor randamente ridicate şi de calitate.
Lucrarea de recoltare mecanizată trebuie pregătită prin întreaga tehnologie de cultivare a
cartofului şi chiar prin lucrările de pregătirea solului şi de întreţinere care se fac la planta
premergătoare.
Stabilirea momentului optim la care trebuie recoltaţi cartofii se apreciază, în primul rând,
după destinaţia pe care o au tuberculii.
În culturile de cartof destinate obţinerii materialului de plantat, la stabilirea momentului
de recoltare se ţine seama, pe de o parte, de dinamica de creştere a tuberculilor, iar pe de altă
parte, de perioada zborului maxim al afidelor (vectorii virusurilor). Pe aceste loturi la maximum
10 zile de la data când se înregistrează zborul maxim al afidelor se întrerupe vegetaţia prin
distrugerea vrejilor, mecanic (MTV, sau CSU+EI) sau chimic (Reglone, 3 l/ha; Trifanex L, 30
l/ha; Purivel, 4 kg/ha). Recoltarea are loc după 15 - 20 de zile de la întreruperea vegetaţiei, timp
în care tuberculii suberifică şi ating ,,maturitatea tehnică,, (coaja nu se exfoliază, stolonul îşi
pierde turgescenţa, tuberculul se desprinde uşor de stolon, iar pe secţiune are aspect de zvântat)
(Gh. Bîlteanu , 1993).
Culturile de cartof destinate consumului timpuriu, se recoltează atunci când tuberculii au
atins mărimea comercială, adică cel putin 30 g (peste 200 - 250 g/cuib). Recoltarea se face
manual, treptat, pe măsură ce se realizează valorificarea tuberculilor.
La culturile de cartof destinate consumului de vară, toamnă, iarnă, faza de maturitate tehnică
corespunde când vrejii sunt uscaţi în proporţie de circa 70%. Creşterea în masă a tuberculilor de
cartof se încheie înainte de uscarea totală a vrejilor. Se atinge în această fază maturitatea
fiziologică a tuberculilor şi cea mai mare producţie la hectar. Recoltarea nu se face însă în
această fază de maturitate, întrucât coaja nu aderă bine de pulpă şi se produc numeroase vătămări
mecanice la recoltare. Din această cauză recoltarea se face la maturitatea tehnică. Între
maturitatea fiziologică şi maturitatea tehnică producţia scade cu 5 - 7% (M.Berindei).
Maturarea naturală a tuberculilor de la căderea (îngălbenirea) vrejilor până la maturarea tehnică
(de recoltare) se desfăşoară într-o perioadă lungă de timp. Prin întreruperea vegetaţiei pe cale
mecanică sau chimică, această perioadă se reduce cu 9 - 23 zile. Întreruperea vegetaţiei atrage
după sine o serie de avantaje pentru cultura cartofului: creşterea rezistenţei tuberculilor la
vătămare; reducerea infectării tuberculilor cu boli de putrezire; prevenirea îmburuienării până la
recoltare, fenomen frecvent după căderea vrejilor; oprirea trecerii bolilor din partea epigee în
tuberculi, asigurându-se o păstrare a acestora cu pierderi reduse; îmbunătăţirea calităţii chimice
şi tehnologice ale tuberculilor în raport cu destinaţia producţiei (G.W. Burton, 1966).
Stabilirea corectă a momentului de recoltare a tuberculilor de cartof are importanţă deosebită
asupra infecţiei cu putregai umed pe timpul păstrării.
Momentul recoltării după distrugerea vrejilor se poate pune în evidenţă prin frecarea cu
degetul mare a unei probe de tuberculi din fracţia 45 - 60 mm, cu o presiune de circa 2 daN/cm2.
Dacă proporţia tuberculilor care nu se exfoliază este peste 90% atunci se poate începe recoltatul.
Recoltarea mecanizată a cartofului cu combina reprezintă metoda cea mai rapidă şi
economică. Pentru recoltatul cu combina se cer însă îndeplinite mai multe condiţii, între care
menţionăm: amplasarea culturii cartofului numai pe soluri uşoare şi mijlocii (până la 20%
argilă) ; evitarea tasării solului prin toate lucrările mecanice care se execută; plantarea cartofului
la adâncime redusă şi uniformă; solul să fie fără bulgări şi curat de buruieni; vrejii să fie distruşi
mecanic sau chimic; în momentul recoltării umiditatea solului sa fie de 16 - 24 %, pentru a se
realiza o separare cât mai bună a tuberculilor de pământ ; o recoltare economică se realizează
când producţia de tuberculi este mai mare de 25 - 30 t/ha iar în masa de tuberculi se găseşte până
la 15 - 20 % pământ.
Cartoful se poate recolta şi cu maşina E - 649, MSC - 1, MSC - 2 sau alte utilaje destinate
acestui scop
După recoltare tuberculii trebuiesc transportaţi imediat la centrele de preluare unde se
separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi), cu ajutorul unor instalaţii pentru
separarea impurităţilor (ISIC - 30), în componenţa cărora intră şi maşina de presortare (MP - 1),
după care sunt trecuţi prin instalaţiile de calibrare (MCC - 60).

3.1.2.7 Păstrarea cartofilor.


Păstrarea cartofilor este tot atât de de importantă ca şi producerea lor, iar realizarea unor condiţii
de păstrare cât mai bune face parte din problemele tehnice de bază ale culturii acestei plante.
Pentru cartof este necesară păstrarea unor cantităţi mari în fiecare an întrucât acest produs
nu poate fi consumat într-un timp scurt, ci treptat, atât în alimentaţia omului şi a animalelor, cât
şi în industrie. În afară de aceasta, o mare cantitate de tuberculi, aproape un milion de tone,
trebuie păstraţi pentru plantările anului următor.
Tuberculii de cartof se păstrează cu dificultate datorită conţinutului ridicat în apă (peste
75 %) şi durata mare a păstrării, care se cuprinde cel mai adesea între 2 şi 9 luni.
În timpul păstrării, sub influenţa condiţiilor exterioare, tuberculii de cartof pot să-şi
modifice compoziţia chimică şi să-şi piardă valoarea culinară, pot pierde apa, pot încolţi sau pot
fi atacaţi de diferite boli, fapt ce atrage după sine alterarea recoltei şi înregistrarea unor
importante scăderi de greutate.
În condiţii bune, funcţie de modul de păstrare se înregistrează la cartof pierderi normale
de 8 - 12%. În condiţii mai puţin corespunzătoare, pierderile se ridică la 20 - 25%, dar pot ajunge
şi la 30 - 40%.
Pentru o cât mai bună păstrare a tuberculilor este necesar să fie respectate o serie de
măsuri preventive: la plantare să fie folosiţi numai tuberculi sănătoşi; asigurarea protecţiei
fitosanitare în cursul vegetaţiei; asigurarea tuturor condiţiilor pentru formarea unui periderm
dens, elastic şi rezistent; la recoltare procentul tuberculilor vătămaţi să fie cât mai redus
(sub 3%), iar tuberculii să fie feriţi de razele solare, ploi sau condens ; sortarea tuberculilor
înainte de depozitare ; pregătirea şi dezinfectarea spaţiilor de depozitare.
Păstrarea cartofilor este condiţionată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi
sunt: particularităţile soiurilor (rezistenţa la păstrare, durata repausului seminal), temperatura şi
umiditatea .
Soiurile de cartof se diferenţiază între ele sub aspectul rezistenţei la păstrare. şinând
seama de procentul total de pierderi, acestea au fost clasificate: sensibile la păstrare cu pierderi
16%; mijlociu de rezistente cu 12,5% pierderi; rezistente cu 9,6% pierderi (Rodica Ghimbăşan,
T.Catelly, 1980).
Temperatura cea mai potrivită pentru păstrarea cartofilor este cuprinsă între 2 şi 4C. La
temperaturi mai joase se reduce intensitatea respiraţiei, transpiraţiei şi activitatea
microorganismelor. La temperaturi mai mici de 6C are loc transformarea amidonului în zahăr,
iar la temperaturi mai mari de 6C se intensifică transpiraţia şi respiraţia cartofilor.
Temperaturile cele mai indicate pentru păstrare variază după destinaţia produsului, astfel:
- cartoful pentru consum, pentru industrie (amidon, spirt), cât şi materialul de plantat, se păstrează
la temperaturi de 2 - 4C.
- cartoful destinat semipreparatelor industriale (cips, pommes-frittes) se păstrează la temperaturi
mai ridicate 5 - 7C pentru a nu se produce zaharuri simple care în procesul de obţinere a
semipreparatelor caramelizează denaturând gustul şi culoarea acestora. La aceste temperaturi, păstrarea se
face folosind inhibitori de creştere şi o ventilaţie mai îndelungată cu cantităţi mai mari de aer, peste 200
m3/t/oră, faţă de 80 - 120 m3/t/oră cât este suficient la cartoful de consum.
Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie ridicată, pentru a se preveni sau reduce transpiraţia şi
veştejirea. La temperatura de păstrare de 2 - 4C, umiditatea relativă a aerului trebuie să aibă valori
cuprinse între 85 - 93%.
Aerisirea depozitelor în care se păstrează cartofii este deosebit de importantă. La cantităţi prea
mici de oxigen se produce în tuberculi o respiraţie anaerobă care grăbeşte alterarea lor, iar la cantităţi prea
mari de oxigen se intensifică procesul de respiraţie, de asemenea dăunător unei bune păstrări. Aerul din
depozitele de păstrare trebuie să fie mai sărac în oxigen (un conţinut de 5 - 12%) şi mai bogat în dioxid
de carbon (2,5-3%).
Tuberculii de cartof se păstrează în depozite permanente (pivniţe, bordeie, depozite speciale) sau
în depozite temporare (silozuri amenajate, şanţuri).
Păstrarea cu cele mai reduse pierderi se realizează în depozitele speciale, care sunt construcţii
permanente, cu instalaţii pentru dirijarea temperaturii şi umidităţii aerului. Etapele de păstrare şi modul
cum sunt dirijaţi cei doi factori în timpul păstrării se prezintă în tabelul 3.18.
Tabelul 3.18
Etapele de păstrare şi dirijarea factorilor în depozitele
ventilate mecanic
ETAPA Durata Umiditatea Temperatura Ventilare
relativă (%) C
Zvântare 1 - 3 zile 65 - 80 15 - 20 Permanent
Vindecare a rănilor 2 săptămâni 78 - 85 13 - 18 3-4 reprize
a 4 ore
Răcire  4-7 săptămâni 85 - 90 10 - 4 2 - 3 reprize
a 4 ore
Păstrare propriu-zisă 3 - 8 luni 85 - 90 2-4 4 reprize
a câte o oră
Pregătire pentru 1 - 2 75 - 85 10 - 15 4 reprize
livrare săptămâni a câte o oră
 Ventilarea se face cu aer a cărui temperatură este cu maximum 2,5C mai rece decât
temperatura din masa tuberculilor. Reducere zilnică a temperaturii din masa de tuberculi este de
maximum 0,5C (gradientul de răcire).
3.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR

3.2.1. Importanţă. Răspândire


Importanţă. Sfecla pentru zahăr este o plantă care, în condiţiile calimatului temperat,
furnizează cel mai mare număr de calorii la hectarul de cultură şi se remarcă prin varietatea
produselor utile pentru societate .
Sfecla pentru zahăr este importantă, în primul rând, ca materie primă pentru industria
zahărului. Zahărul este un produs a cărui valoare în alimentaţia omului este unanim
recunoscută, datorită valorii energetice deosebite, gradului de asimilare foarte mare şi duratei
scurte de asimilare (15 min.). Circa 30% din producţia mondială de zahăr provine de la această
planta (restul de 70% este furnizat de treistia de zahăr).
Importanţă deosebita prezintă şi reziduurile (subprodusele) industriale rezultate în urma
extragerii zahărului . Astfel melasa (un lichid gros de culoare brună), care conţine 50% zahăr,
20% apa, se utilizează pentru extragerea mai departe a zahărului, în industria spirtului, industria
alimentară şi hrana animalelor.
Tăiţeii (partea insolubilă a sfeclei rămasă după extragerea sucului dulce), proaspeţi,
muraţi sau uscaţi, reprezintă un nutreţ valoros pentru hrana vacilor cu lapte.
Coletele şi frunzele, care reprezintă circa 40% din biomasa totală a sfeclei pentru zahăr
şi care rămân la cultivator, constituie un nutreţ cu o valoare nutritivă ridicată. Astfel, la o
producţie de 40 t/ha rădăcini de sfeclă pentru zahăr, în afară de 4 - 6 t zahăr la hectar se mai obţin
următoarele cantităţi: 15 - 20t/ha colete şi frunze (în zone mai secetoase), a 120 UN/t; 1,5 t de
melasă (circa 4%), a 700 UN/t; 15 t de tăiţei proaspeţi, a 50-70 UN/t.
Se obţin peste 4000 UN, iar în zonele umede peste 5000 UN/ha, respectiv echivalentul
energetic a 5000 kg orz permiţând obţinerea a circa 6000 l lapte sau 600 - 800 kg carne.
Spuma de defecaţie, rezultată de la fabricile de zahar constituie un amendament foarte
bun pentru terenurile acide.
Din punct de vedere agricol, cultivarea sfeclei pentru zahăr prezintă de asemenea importanţă
deosebită: valorifică foarte bine fertilitatea naturală a solurilor precum şi îngrăşămintele şi apa de
irigaţie; impune progresul în agricultură deoarece solicită o tehnologie complexă de cultivare,
maşini agricole perfecţionate, măsuri fitosanitare integrate; cultivată raţional este o plantă cu rol
esenţial în refacerea fertilităţii şi structurii solului; prin valoarea economică a produselor care se
obţin, sfecla de zahăr este o cultură rentabilă şi în structura de culturi a unei exploataţii agricole
aduce cea mai mare contribuţie la venitul acesteia.
Pe lângă aceste avantaje, trebuie arătate şi câteva inconveniente ce decurg din cultivarea
sfeclei pentru zahăr: prin cerinţele deosebite faţă de climă şi sol, împinge alte culturi pe terenuri
şi în zone mai puţin favorabile; mecanizarea culturii cere încă soluţii mai adecvate decât cele
care sunt în prezent; transportul recoltei solicită drumuri modernizate în interiorul unitătilor
agricole; păstrarea recoltei se face cu multă greutate, iar scurtarea duratei de industrializare
reclamă o organizare foarte bună; planta solicită încă multă forţă de muncă; solicită numeroase
măsuri fitosanitare; cultura sfeclei de zahar este foarte sensibilă la orice greşeală tehnologică.
Răspândire. Cultura sfeclei pentru zahar se întâlneşte în zone climatice foarte variate, de
la caldo-aride până la altitudine de peste 2000 m (în Colorado). Sfecla pentru zahăr se
caracterizează prin capacitate mare de adaptare la variate condiţii ecologice, fiind totuşi
considerată o cultura a climatului continental. În acest climat este singura specie care furnizează
zahăr. În zona subtropicală, materia primă pentru producerea zahărului este furnizată de trestia
pentru zahăr.
Pe glob, la nivelul anului 2013, sfecla pentru zahar ocupa circa 4,4 milioane hectare,
realizând 56,2 t/ha.
În Europa cele mai mari suprafeţe cultivate cu sfeclă se întâlnesc în Germania (357 mii
ha), Franţa (393 mii ha), Polonia (193 mii ha), (Anglia 117 mii ha), Federaţia Rusă (889 mii ha),
Ucraina (270 mii ha).
În România, suprafaţa cultivată cu sfecla pentru zahăr în perioada 1934 - 1938 a fost de
25,6 mii hectare. În 1959 se cultivau circa 200 mii hectare, iar în 1985 sfecla de zahar s-a cultivat
în România pe 275,5 mii hectare. După 1989 atât suprafeţele cultivate cu sfecla de zahăr, s-au
redus ajungând în anul 2013 la 28,0 mii ha, cu o producţie medie de 36,7 t/ha
3.2.2. Compoziţia chimică.
Corpul sfeclei pentru zahăr în primul an de vegetaţie conţine circa 75% apă şi 25%
substanţă uscată. Substanţa uscată este alcătuită în principal din două componente: zaharoză
(17,5%) şi substanţe nezaharoase (7,5%) .
Substanţele nezaharoase pot să fie insolubile (5%) sau solubile (2,5%). Substanţele
nezaharoase insolubile în mod curent poartă denumirea de marc şi cuprinde toate nezaharurile
care nu trec în suc (la presiunea standard) şi anume: membrane celulare, alte formaţiuni
celulozice, cenuşa insolubilă, proteinele insolubile ş.a. Substanţele nezaharoase solubile, sunt
substanţele care în procesul de prelucrare trec în zeama (sucul) de difuzie. Aceste substanţe
nezaharoase solubile sunt de natură anorganică (cenuşa solubilă 0,5% din masa sfeclei) sau de
natură organică (proteine solubile, aminoacizi, amide, amine, substanţe pectice, rafinoză,
saponine s.a.- circa 2%). Substanţele nezaharoase solubile de natură organică se pot diferenţia în
două grupe: compuşi organici cu azot (1,2%) şi compuşi organici fără azot (0,8%).
Substanţa uscată din corpul sfeclei de zahăr este alcătuită din următoarele substanţe
chimice:
Glucide alcătuite în principal din zaharoză, glucoză, fructoză, rafinoză, celuloză şi
hemiceluloză. Glucoza şi fructoza se găsesc în sfeclă sub formă liberă în toate organele plantei,
dar mai ales în frunze unde participă la biosinteza zaharozei.
Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză, solubil în apă şi care poate
cristaliza. Zaharoza prin fierbere, în mediu acid, hidrolizează într-un amestec echimolar de
glucoză şi fructoză, cunoscut sub denumirea de zahăr invertit. Fenomenul poate avea loc şi sub
acţiunea enzimei, denumită invertază, în special în timpul depozitării sfeclei.
Conţinutul de zaharoză din rădăcinile de sfeclă de zahăr este influenţat în principal de
factorul genetic (soiul cultivat), dar şi de factorul ecologic (condiţiile pedoclimatice) şi factorul
tehnologic (epoca de semănat, densitatea plantelor, irigarea culturii, momentul recoltării). Acest
conţinut are valori cuprinse între 14-20% iar în unele cazuri ajunge până la 21-23%. Dacă apa
este cel mai important component cantitativ al rădăcinii proaspete, zaharoza este principalul
component al substanţei uscate din rădăcină.
Celuloza şi hemiceluloza sunt principalele substanţe care intră în alcătuirea marcului
reprezentând circa 3,5% din masa rădăcinii de sfecla.
Rafinoza este un trizaharid format din glucoză, levuloză şi galactoză şi se găseşte în
sfeclă în proporţie de 0,01-0,03%. Rafinoza reduce viteza de cristalizare a zaharozei şi este de
dorit să se găsească în cantitate cât mai redusă în rădăcina de sfeclă de zahăr. Rafinoza se
acumulează în cantităţi mai mari în condiţii de secetă. Zonarea corectă a culturii, folosirea de
soiuri cu perioadă de vegetaţie adaptată climatului şi irigarea sunt mijloace care conduc la
scăderea conţinutului de rafinoză în sfeclă.
Substanţele pectice sunt produse macromoleculare neomogene, care datorită
proprietăţilor lor de coloizi hidrofili, împiedică circulaţia fluidului de extracţie şi îngreunează
filtrarea siropurilor. În rădăcina de sfeclă de zahăr substanţele pectice sunt în proporţie de 2-2,5%
din masa rădăcinii. Cantitatea de substanţe pectice solubile, care trec în zeama de difuzie, este cu
atât mai ridicată cu cât sfecla a fost recoltată înainte de maturitatea tehnologică.
Reducerea conţinutului de substanţe pectice care ajung în sucul de extracţie se realizează
prin luarea tuturor măsurilor ca sfecla să ajungă la maturitatea tehnologică (soi, epocă de
semănat, densitate, momentul recoltării) şi prin reducerea perioadei de depozitare a rădăcinilor.
Acizii organici, malic, malonic, oxicitric, glicolic, oxalic, lactic, tartic şi mulţi alţii,
imprimă zemei de difuzie o reacţie acidă şi împiedică astfel cristalizarea zaharozei.
Substanţele azotoase se găsesc în proporţie de circa 1,25% din masa rădăcinii şi sunt
alcătuite în principal din: albumine, aminoacizi, amide, betaină (derivat trimetilat al
glicocolului).
În procesul de fabricaţie al zahărului o acţiune specifică (cu efect negativ), o are aşa-
numitul azot vătămător, adică acel azot care nu poate fi îndepărtat din zemurile de fabricare după
purificare şi care împiedică cristalizarea unei importante cantităţi de zaharoză, antrenând această
zaharoză în melasă. Este admis că pentru o parte de azot vătămător nu cristalizează 25 până la 28
părţi de zaharoză.
Azotul vătămător se poate exprima prin relaţia:
Nv = Ntotal - (Nprotidic + Namidic + Namoniacal)
Rămâne ca azot vătămător, azotul din glutamină şi acidul glutamic, betaină, aminoacizi, unele
amine.
Conţinutul de azot vătămător poate fi influenţat prin tehnologia care se aplică culturii de
sfeclă: respectarea epocii de semănat, fertilizarea echilibrată cu azot, fosfor şi potasiu,
respectarea densităţii plantelor şi a momentului de recoltare.
Cenuşa, este constituită din sărurile de potasiu, calciu, sodiu, magneziu,etc. Se găseşte în
sfeclă în proporţie de 0,5-0,8% din masa acesteia. Cenuşa solubilă de asemenea împiedică
cristalizarea zaharozei, pentru o parte de cenuşă solubilă rămân neextrase 5-6 părţi de zaharoză.
În rădăcina sfeclei pentru zahăr conţinutul de cenuşă este invers proporţional cu
conţinutul de zaharoză. Cel mai ridicat conţinut în cenuşă solubilă se găseşte în capul şi vârful
rizocaulei, motiv pentru care aceste părţi sunt înlăturate în procesul de recoltare. Conţinutul de
cenuşă solubilă este mai ridicat în rădăcinile recoltate prematur, nedecoletate, fertilizate
necorespunzător cu NPK, obţinute din culturi cu densitate mică şi în condiţii de secetă.
Calitatea tehnologică a sfeclei pentru zahăr se apreciază în principal, după conţinutul de
zaharoză, de azot vătămător şi cenuşă solubilă, coeficientul de puritate al sucului, precum şi după
caracteristicile fizico-mecanice ale rădăcinilor.
3.2.3. Sistematică.
Sfecla de zahăr face parte din familia Chenopodiaceae, genul Beta. Acest gen cuprinde
4 secţii, dintre care Vulgares prezintă cea mai mare importanţă, acesteia aparţinând specia Beta
vulgaris (în care îşi au originea formele de sfeclă cultivată) şi specia Beta maritima, mult utilizată
în procesul de ameliorare a sfeclei de zahăr.
Printre numeroasele forme cultivate ce aparţin speciei Beta vulgaris se numără varietatea
B. vulgaris saccharifera sau sfecla de zahăr.
Soiuri. Numărul mare de soiuri de sfeclă de zahăr, prezente astăzi în cultură, a necesitat
gruparea lor după diferite criterii:
– masa corpului sfeclei şi procentul de zaharoză
-tipul E, productiv (Ertragreich), caracterizat prin rădăcină mare, cu epicotilul
bine dezvoltat, cu conţinut de zahăr mai redus (16-18%)
- tipul N, normal (Normal), cuprinde soiurile cu rădăcina mai conică şi mai bogate
în zahăr (cu circa 0,5%) comparativ cu tipul precedent.
- tipul Z, bogat în zahăr (Zuckerreich), cuprinde soiuri cu conţinut mai mare de
zahăr decât tipul N (cu 0,8-1,6%) cu rădăcini conice, alungite.
Pe parcursul procesului de obţinere a soiurilor de sfeclă de zahăr, între aceste trei forme
s-a făcut o serie întreagă de încrucişări, astfel că în momentul de faţă există o gamă întreagă de
soiuri cu caracteristici intermediare sau extreme ca: EE, NE, NZ, ZZ.
– procentul de zaharoză acumulat la 135 zile de la răsărit:
- <13,6 - tipul E
- 13,6-14,2 - tipul N
- 14,2-14,8 - tipul Z
- 14,8 - tipul ZZ
– gradul de realizare al monogermiei:
- monogermă genetic (mm)
- plurigermă (MM)
- monogermie mecanică (segmentare şi şlefuire)

– componenţa ploidică:
- diploide (2x)
- poliploide (3x;4x)

3.2.4. Paricularităţi biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie


Sfecla pentru zahăr este o plantă bienală. În primul an de vegetaţie se formează ,,corpul
sfeclei,, şi o rozetă de frunze, iar în al doilea an apar ramurile florifere care fructifică.
Apariţia de lăstari floriferi în primul an de vegetaţie este un fenomen nedorit. Această
trecere rapidă de la faza vegetativă la faza generativă se înregistrează când temperaturi de 3-4C
după răsărirea plantelor sunt asociate cu o durată mai lungă de iluminare. Apariţia lăstarilor în
primul an este un fenomen nedorit, deoarece sfecla nu mai acumulează zaharoză.
În primul an de vegetaţie, (etapa vegetativă), deci pentru culturile de sfeclă destinate
industrializării, perioada de vegetaţie durează 160-210 zile, în funcţie de soiul cultivat şi de
condiţiile climatice ale anului din zona de cultură.
Durata acestei etape nu se apreciază după momentul când are loc încetinirea proceselor
biologice în planta de sfeclă, respectiv a fost realizată maturitatea biologică, ci după momentul
când sfecla a ajuns la maturitatea tehnologică. Între momentul maturităţii biologice şi cel al
maturităţii tehnice pot fi diferenţe de peste 30 de zile, perioadă în urma căreia în corpul sfeclei
pentru zahăr s-a ajuns la cel mai mare conţinut de zaharoză iar conţinutul în substanţe
melasigene este cel mai scăzut.
De la semănat şi până la maturitatea tehnică (etapa vegetativă), luând în considerare
formarea aparatului foliar, creşterea şi tuberizarea rădăcinii, acumularea zahărului şi evolutia
indicatorilor tehnologici, se diferenţiază la sfecla de zahăr următoarele faze de vegetaţie:
1 - semănat - răsărit 12 - 15 zile
2 - răsărit - începutul îngroşării rădăcinii 60 -75 zile
3 - începutul îngroşării rădăcinii - maturitatea biologică 60 -70 zile
(faza de tuberizare a rădăcinii)
4 - maturitatea biologică - maturitatea tehnică 35 - 50 zile
(faza de acumulare intensă a zahărului)

După semănat glomerulele de sfeclă, puse în condiţii de germinare, absorb circa 120%
apă din masa lor.
Pregătirea patului germinativ pentru semănat prezintă o importanţă deosebită pentru
sfecla de zahăr. Glomerulele acoperite cu pământ, absorb repede apa din sol, o reţin şi o cedează
lent ajutând în acest fel germenele pentru a trece peste o eventuală perioadă de secetă. La o
temperatură a solului de 7-10C, în condiţii de umiditate corespunzătoare, răsărirea are loc după
12-15 zile.
Din sămânţă porneşte mai întâi radicela care, cu vârful de creştere, saltă căpăcelul
glomerulei. După ce rădăcina este fixată în sol şi poate absorbi substanţele nutritive,
cotiledoanele apar la suprafaţa solului, înverzesc şi încep asimilaţia. Când glomerula nu a fost
bine fixată în sol, cotiledoanele ies afară din pământ împreună cu ea.
La soiurie plurigerme apar 2-3 plante sau chiar mai multe dintr-o glomerulă. Pentru
creşterea şi tuberizarea normală a corpului sfeclei este necesar să rămână doar o singură plantă
de unde rezultă necesitatea efectuării răritului. Pentru realizarea numărului optim de plante la
unitatea de suprafaţă interesează numărul glomerulelor care germinează şi nu numărul de
germeni ce se pot obţine dintr-o glomerulă.
Faza de germinaţie constituie pentru sfecla de zahăr o perioadă critică, mai ales pe timpul
în care cotiledoanele ies afară din seminţe şi străbat stratul de sol pentru a ajunge la lumină
(etapa obscură a plăntuţei).
În acest timp, planta în creştere trăieşte numai pe seama puţinelor substanţe de rezervă
aflate în sămânţă. Din această cauză, la sfecla de zahăr trebuie acordată o atenţie deosebită
asigurării condiţiilor de germinare şi adââncimii semănatului. În caz contrar, până la ieşirea la
suprafaţă, plantele dispar sau dacă răsar, sunt slabe, fiind uşor distruse de paraziţi.
După răsărit, când apare prima şi a doua pereche de frunze adevărate, plantele devin mai
robuste şi trec de această perioadă critică din ciclul lor de vegetaţie. La 7-10 zile de la răsărit,
rădăcina ajunge la 15-25 cm adâncime şi are o masă de numai 0,5-2 g faţă de frunze care ating
5-10 g (G. Venturi, 1981). Până la rărit rădăcina pătrunde în sol până la 35-40 cm.
După răsărire până la începutul tuberizării rădăcinii este nevoie de o perioadă de
60-75 zile, calendaristic în condiţiile ţării noastre, de la jumătatea lunii aprilie până la sfârşitul
lunii iunie.
În această fază planta îşi formează sistemul radicular şi sistemul foliar de bază. Până în
fenofaza de îngroşare, rădăcina diferenţiază o structură primară urmată de o structură secundară
şi terţiară.
Pe parcursul acestei faze de vegetaţie rădăcina creşte în lungime, pivotul ajungând la
sfârşitul fazei la 150-200 cm adâncime, iar masa lor totală dacă ajunge la 80-100 g (G. Venturi,
1981).
Rădăcinile laterale se întind până la 100 cm (în diametru), cele din orizontul arat sunt mai
subţiri şi au rol principal în asigurarea plantei cu elemente nutritive, pe când cele adânci se
dezvoltă sub formă de cordoane şi extrag apa din straturile profunde ale solului. Rădăcinile de
sfeclă prezintă un număr foarte mare de perişori absorbanţi, chiar şi în straturile mai adânci.
Rezultă necesitatea asigurării sfeclei de zahăr cu soluri care au orizontul A adânc şi uşor
penetrabil.
Tot în această fază, planta îşi formează primele 20-30 (40) de frunze, care la sfârşitul
fazei au o masă de 400-500 g. Frunzele iau naştere din meristemele conului de creştere al
epicotilului şi au o creştere nedeterminată. Practic, declanşarea apariţiei şi creşterilor de frunze
începe imediat după răsărire în acelaşi timp cu apariţia primelor două frunze adevărate.
Primele frunze apar sub formă de perechi, apoi ca frunze solitare, formarea lor
continuând în primul an pâână la instalarea temperaturilor scăzute din iarnă. Frunzele care apar
la începutul acestei faze au o suprafaţă mai mică şi o durată de creştere redusă, intră în
senescenţă chiar pe timpul acestei faze. Următoarele 10-20 frunze au limbul cel mai dezvoltat
(300-400 cm²), cu o perioadă de creştere de 40-50 de zile şi cu o activitate fotosintetică de 80 -
120 zile.
Tabelul 3.1.Raportul procentual dintre rădăcină şi frunze(după Gh. Olteanu) % din masă
Perioada Rădăcina Frunzele

1 iunie 11 89
1 iulie 32 68
1 august 50 50
1 septembrie 67 33
20 septembrie 73 27
20 octombrie 77 23
Intervalul normal de apariţie a două frunze este de 2,5-3 zile. În funcţie de nivelul
aprovizionării cu azot, în exces sau în deficit, acest interval se reduce la 1,5-2 zile sau se măreşte
la 4-5 zile, cu consecinţe negative pentru sfecla de zahăr.
Numărul frunzelor este variabil, fiind influenţat de particularităţile soiului, condiţiile de
mediu, momentul efectuării răritului, densitatea culturii, aprovizionarea cu apă şi elemente
nutritive.
Raportul dintre masa aparatului foliar şi masa rădăcinii nu este constant pe parcursul
perioadei de vegetatie, el variind de la 1 : 0,2 pâână la 1 : 2 chiar 1 : 3-4 (tabelul 3.1).
Această variaţie a raportului masă foliară/rădăcină se datorează faptului că în primele
faze de vegetaţie creşterile înregistrate de aparatul foliar, ca rată zilnică de acumulare, sunt mai
mari decât cele pe care le înregistrează rădăcina pe de-o parte, iar pe de altă parte, spre sfârşitul
perioadei de vegetaţie aparatul foliar intră în faza de senescenţă, în timp ce rădăcina îşi continuă
creşterea.
Faza de îngroşare (tuberizare) a corpului sfeclei de zahăr se desfăşoară în cursul lunilor
iulie-august (60-70 de zile) şi se caracterizează prin creşterea intensă a rădăcinii în grosime şi
masă şi continuarea creşterii suprafeţei de asimilaţie.
Primele frunze apărute la începutul fazei anterioare se îngălbenesc şi dispar. În condiţii
bune de vegetaţie, indicele suprafeţei foliare poate ajunge la sfârşitul lunii iulie la 6-7.
Această fază de vegetaţie reprezintă, pentru sfecla de zahăr, o perioadă critică în ceea ce
priveşte consumul de elemente nutritive (în iulie pentru azot, în august pentru fosfor şi potasiu) şi
apă. Astfel, dacă la începutul fazei, corpul sfeclei de zahăr are un diametru de 1,5-3 cm şi o masă
de 30-80 g (50g), ajunge la sfârşitul acestei faze la un diametru de 7-13 cm şi o masă de 400-
850 g sau mai mult. Creşterea are loc prin dezvoltarea în corpul sfeclei a structurii terţiare,
procesul fiind numit tuberizarea corpului sfeclei de zahăr.
Din punct de vedere anatomo-morfologic şi botanic, termenul de rădăcină, cu care este
denumit organul în care se depozitează zaharoza, este impropiu. Aceasta deoarece ,,corpul
sfeclei,, (botanic rizocaulă) rezultă din concreşterea a trei părţi ale plantei şi anume: a
epicotilului, hipocotilului şi a rădăcinii propriu-zisă.
Epicotilul (coletul, capul) este partea superioara a corpului sfeclei de zahăr pe care sunt
inserate frunzele în primul an de vegetaţie şi tijele florale în anul al doilea. Coletul reprezintă în
general 4-8% din lungimea corpului sfeclei şi 15-20% din masa acestuia. Coletul creşte afară din
pământ şi este delimitat în partea inferioara de inserţia frunzelor celor mai de jos (primele
formate).
Coletul poate fi plat, conic sau rotund. Este porţiunea cea mai săracă în zaharoză şi cu un
conţinut ridicat de factori melasigeni, motiv pentru care coletul nu se industrializează ci se separă
la recoltare împreună cu frunzele prin operaţiunea denumită decoletare.
Hipocotilul (gâtul) este porţiunea cuprinsă între limita inferioară de inserţie a frunzelor şi
partea superioară de inserţie a celor două rânduri de rădăcini secundare. Zona hipocotilă
reprezintă circa 5-10% din lungimea corpului sfeclei şi circa 25-30% din masa acestuia.
Rădăcina propriu-zisă este partea cea mai dezvoltată a corpului sfeclei pentru zahăr,
reprezentând 80-90% din lungime şi circa 50-60% din masă, apreciată până în punctul unde
diametrul ei scade sub 1 cm.
Rădăcina sfeclei pentru zahăr prezintă de-a lungul ei două şanţuri opuse, numite şi şanţuri
zaharifere, mai mult sau mai puţin accentuate şi spiralate, din care pornesc rădăcinile laterale.
Morfologic, corpul sfeclei pentru zahăr prezintă o mare variabilitate. S-a constatat că
există o anumită corelaţie între aspectul exterior al rădăcinilor de sfeclă de zahăr şi calitatea
tehnologică a acestora. Astfel, pentru aprecierea calităţii tehnologice a sfeclei se pot folosi câţiva
indicatori ai aspectului exterior: indicatorul coletului sfeclei, indicatorul de formă şi indicatorul
de diametru.
O altă particularitate a rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr o reprezintă poziţionarea
coletului faţă de nivelul solului. Întâlnim astfel :
- rădăcini profunde, cu coletul de cele mai multe ori conic şi care se află în intervalul de
până la 5 cm faţă de nivelul solului;
- rădăcini normale al căror colet este poziţionat în intervalul 5-10 cm;
- rădăcini cu tendinţa de creştere epigee al căror colet se află la peste 10-15 cm de la
nivelul solului;
- rădăcini cu creştere epigee al căror colet se află la peste 20 cm;
Între poziţionarea şi forma coletului şi caracteristicile economico-productive ale
rădăcinilor există o legătură care se referă la faptul că, atunci câând este mai mult ieşită din sol,
rădăcina este mai mare şi are un conţinut mai scăzut de zaharoză.
Asupra poziţionării rădăcinii şi coletului, o mare importanţă o are modul în care a fost
executată arătura. La o arătură superficială de 12-15 cm, s-a evidenţiat prezenţa unui strat
puternic tasat la 17 cm, care a provocat o creştere puternic epigee a corpului sfeclei de zahăr.
În ultima fază de vegetaţie care se parcurge în luna septembrie-octombrie (35-50 zile),
are loc acumularea intensă a zaharozei. La sfârşitul lunii august, prima decadă din septembrie,
substanţa uscată este acumulată în proporţie de 85-90%, iar zaharoza în proporţie de 60%-70%.
În această fază creşterea masei rădăcinii este mai puţin intensă, frunzele se usucă în ritm
mai accelerat şi cad. Se constată o acumulare intensă de zaharoză, care continuă până când
temperaturile coboară la 5-6C.
Zaharoza se depozitează în cantităţi mai mari în celulele parenchimatice din apropierea
fasciculelor liberiene, în aşa-zisele pungi cu zahăr. Deoarece numai celulele din vecinătatea
fasciculelor de vase sunt pline cu zharoză, cu cât sfecla are mai multe inele de vase şi deci
parenchimuri interfasciculare mai reduse cu atât ea are un conţinut mai mare de zaharoză. În
corpul sfeclei de zahăr se diferenţiază 8-12 inele (conţinut în zaharoză 17,5%), în timp ce la
sfecla furajeră numai 3-6 inele (conţinut în zaharoză 8-10%).
În zonele centrale, parenchimul fiind mai dezvoltat este mai sărac în zaharoză, către
exterior conţinutul este de asemenea mai scăzut deoarece fasciculele şi parenchimul aferent
formându-se mai târziu au avut la dispoziţie o durată mai scurtă pentru acumularea zaharozei.
Conţinutul cel mai ridicat se găseşte în parenchimul inelelor 3-6.
S-a constatat că există o anumită corelaţie între conţinutul în zaharoză şi dimensiunile
(diametrul şi masa) corpului sfeclei de zahar (tabelul 3.2).
Densitatea plantelor la recoltare influenţează în mare măsură mărimea rădăcinilor sfeclei
de zahăr şi respectiv valoarea lor tehnologică.
Tabelul 3.2
Conţinutul în zahăr al sfeclei, în funcţie de diametrul şi masa rădăcinii
(după Gh. Rizescu)
Diametrul rădăcinii Masa medie % zahăr
(cm) (g)

< 4,5 107 17,1


4,5 - 7 250 17,4
7 - 10 510 17,9
10 - 13 877 17,2
13 - 16 1391 16,4
16 1721 16,6

Dinamica de creştere a plantelor de sfeclă pentru zahăr, pe tot timpul vegetaţiei, din
primul an, se prezintă în tabelul 3.3.
Cunoaşterea acestei dinamici de creştere prezintă interes deosebit în stabilirea
itinerariului tehnic al acestei culturi, respectiv aplicarea îngrăşămintelor şi a irigaţiei.
Tabelul 3.3
Dinamica de creştere a sfeclei de zahăr pe tot parcursul vegetaţiei
Masa unei plante verzi %rădăcină % frunze
Data Din care din masa din masa Conţinutul
analizelor Totală rădăcină frunze totală totală în zahăr

20.05 9,0 1,3 7,7 14 86 1,5


14.06 47,4 10,9 36,5 23 77 1,85
25.06 81,7 24,8 56,9 30 70 3,44
1.07 99,3 36,4 62,9 36 64 4,87
10.07 262,7 90,7 172,0 34 66 5,45
22.07 365,6 143,0 222,6 39 61 9,35
30.07 473,0 176,0 297,0 37 63 10,22
10.08 805 353,0 452 44 56 10,23
20.08 872 412 460 47 53 11,95
30.08 936,8 510,8 426 54 46 12,84
12.09 970 570 400 58 42 13,75
20.09 994 666 388 61 39 15,84
1.10 1007 689 318 68 36 16,66

Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Sfecla pentru zahăr este una din plantele de
cultură cu mare plasticitate ecologică. Ea asigură rezultate bune în producţie, atât în regiunile
unde perioada utilă din timpul verii este de numai 4 luni, cât şi în regiuni unde durata de
vegetaţie se poate prelungi la 9-11 luni. În unele regiuni (California, sudul Italiei) sfecla pentru
zahăr se seamănă şi în luna decembrie sau mai devreme şi se recoltează în octombrie anul
următor. Unei perioade de vegetaţie mai lungi a sfeclei pentru zahăr îi corespund o producţie şi o
calitate mai ridicată (Gh. Bîlteanu, 1993).
În ţara noastră perioada de vegetaţie a sfeclei pentru zahăr durează 160 - 170 zile, în zona
umedă şi răcoroasă şi 200 - 210 zile în zona secetoasă şi caldă (Z.Stănescu,1968)
Faţă de căldură sfecla este o plantă mezotermă. În primul an de cultură, suma
temperaturilor medii zilnice se cuprinde la sfecla de zahăr între 2400 - 2900C, cu o medie
zilnică de 15,3C (tabelul 3.4)
Tabelul 3.4
Asigurarea necesarului biologic de resurse termice pentru sfecla de zahăr
în anul I de vegetaţie (>0C)
Fenofaza Temperatura Suma temperaturilor Suma acumulărilor
zilnică
Semănat - răsărit minimum 4 - -
Formarea aparatului foliar 10,7 650 650
Îngroşarea rădăcinilor 18,8 1150 1800
Acumularea zahărului 16,5 600 - 1000 2400 - 2600
Media anuală 15,3 - -
Cerinţele faţă de temperatură se diferenţiază în funcţie de fenofaza pe care o parcurge
planta. Din tabel se remarcă, că în general, sfecla pentru zahăr pentru formarea substanţelor de
constituţie (celuloza) are nevoie de o temperatură a mediului ambiant mai ridicată decât pentru
formarea glucidelor (zaharozei) cu moleculă mică. Formarea ţesuturilor frunzelor, în special a
celor asimilatorii (bogate în proteine), necesită o temperatură sensibil mai mică decât pentru
formarea ţesuturilor parenchimatice de depozitare. În zona temperată sfecla de zahăr asigură
randamente ridicate la temperaturi medii zilnice de 23 - 26C, dar conţinut ridicat în zaharoză
realizează la temperaturi medii zilnice de 17 - 23C.
După semănat, germinaţia glomerulelor începe la temperaturi de 3C dar cu o viteză de
germinare redusă. Din această cauză semănatul este bine să se facă când în sol se înregistrează
temperaturi de 5-6C .
Pentru a răsări sfecla pentru zahăr are nevoie de 110 - 130C. Durata în care se realizează
răsărirea, la o aprovizionare normală cu apă, diferă în funcţie de nivelul temperaturilor care se
înregistrează: la temperaturi de 3-5C sfecla răsare în circa 22 zile, la temperaturi de 9-10C
răsărirea are loc după 9 zile, iar la temperaturi de 15-16C răsare numai după 4 zile.
S-a stabilit că plantele care au răsărit în primele 5 zile de la debutul acesteia, asigură 73%
din producţia de sfeclă pentru zahăr şi 56% din densitatea plantelor la recoltare, în timp ce
plantele care răsar după 5 zile contribuie la realizarea producţiei cu numai 27%, iar a densităţii
plantelor cu 44%.
Temperaturi mai mici de 4C în cursul răsăritului şi în faza de cotiledoane stânjenesc
vegetaţia plantei, iar temperaturile de -2C până la -4C produc degerarea cotiledoanelor.
Plantele cu 6-10 frunze pot suporta însă geruri de până la -8C.
După răsărirea plantelor până la începutul tuberizării, când are loc creşterea în lungime a
sistemului radicular şi formarea aparatului foliar de bază, sfecla pentru zahăr solicită temperaturi
medii de 10 - 15C.
În perioada tuberizării rădăcinii (lunile iulie şi august), când începe formarea ţesuturilor
parenchimatice de depozitare, plantele de sfeclă pentru zahăr au cerinţele cele mai mari faţă de
temperatură, solicită temperaturi medii de 18 - 19C, iar suma temperaturilor pentru această
etapă este în jur de 1200C.
Temperaturile ideale pentru această perioadă sunt cele de 23 - 26C cu condiţia ca
noaptea să nu coboare sub 20C. Aceste temperaturi ideale trebuie însă să fie asociate cu
satisfacerea ideală a nevoilor de apă şi lumină ale plantei.
La temperaturi ridicate din punct de vedere biologic se poate aprecia că sfecla pentru
zahăr este o plantă deosebit de rezistentă. Astfel, frecvent în sudul ţării la nivelul solului s-au
înregistrat temperaturi mai mari de 45C (în anul 1988 chiar 60C), fenomen care nu a provocat
modificări ireversibile în fiziologia plantelor. Totuşi aceste temperaturi ridicate reduc cu peste
40% nivelul productiv al plantelor şi influenţează negativ valoarea lor tehnologică.
În etapa de acumulare intensă a zaharozei, lunile septembrie şi octombrie, când se
acumulează 30 - 40% din cantitatea totală de zaharoză, temperaturile medii cele mai favorabile
sunt cele de 16 - 17C, dar cu condiţia unor valori mai ridicate în timpul zilei (21 - 22C) şi mai
scăzute în timpul nopţii (9 - 12C). Pentru această perioadă suma temperaturilor medii zilnice
este de circa 1000C.
Acumularea zaharozei încetează practic la temperaturi mai mici de 6C.
Semincerii de sfeclă de zahăr parcurg perioada de vegetaţie cu 1800C. Cele mai mari
producţii se obţin când în timpul plantării butaşilor temperatura este de 5 - 6C (C. Cojocaru,
1951). Temperatura scăzută la plantare şi după plantare contribuie la vernalizarea plantelor şi în
consecinţă la un grad mai mare de lăstărire. Temperaturile de 15 - 20C în perioada înfloririi
asigură condiţii corespunzătoare fecundării. Vremea rece în faza formării şi dezvoltării
embrionului favorizează apariţia de lăstari floriferi la plantele pentru cultură industrială
(Z. Stănescu).
Faţă de umiditate sfecla pentru zahăr este o plantă care are cerinţe deosebite pe tot
parcursul perioadei de vegetaţie. Necesarul de apă al sfeclei de zahăr este ridicat. Astfel, pentru
1kg substanţă uscată sintetizată şi depozitată (rădăcină + frunze), consumă între 350 - 600 kg
apă, în funcţie de zona de cultură, textura solului, aprovizionarea cu elemente nutritive.
Consumul de apă al sfeclei pentru zahăr este condiţionat puternic de o serie de factori de
mediu de care trebuie să se ţină seama la înfiinţarea culturilor. Aceştia sunt: intensitatea
luminoasă - creşterea intensităţii luminoase influenţează în plus consumul de apă; umiditatea
atmosferică - scăderea acesteia conduce la creşterea consumului de apă; densitatea culturii -
creşterea numărului de plante pe unitatea de suprafaţă influenţează în plus consumul de apă. Dar,
chiar la o densitate mai mare, ca urmare a unui grad mai ridicat de acoperire a solului cu frunze,
consumul de apă se reduce dacă nu intervin alţi factori; starea de aprovizionare cu elemente
nutritive a solului este un factor de vegetaţie care produce o variaţie direct proporţională a
consumului de apă.
Consumul de apă zilnic şi lunar este diferit de-a lungul perioadei de vegetaţie (tabelul
3.5).
Tabelul 3.5
Consumul mediu zilnic de apă (mm) al unei culturi de sfeclă pentru zahăr
pe parcursul vegetaţiei în anul I (zona de stepă)
Luna Consumul zilnic Consumul lunar Procente din total
Aprilie 1,8 54,0 7,2
Mai 2,4 74,4 9,9
Iunie 4,8 144,0 19,3
Iulie 6,3 195,3 26,1
August 5,2 161,2 21,6
Septembrie 2,7 81,0 10,8
Octombrie 1,2 37,2 5,1
Media/total 3,49 747,1 100

Neasigurarea apei în perioadele critice are implicaţii deosebite în realizarea producţiilor


de sfeclă pentru zahăr, în general planta reacţionând prin reducerea potenţialului de producţie al
rădăcinilor, dar şi al zahărului. O secetă prelungită, instalată în luna august şi continuată în luna
septembrie, nu afectează atât de mult masa rădăcinii, cât influenţează conţinutul în zahăr şi,
evident, producţia de zahăr.
O asigurare a necesarului optim de apă, sau aproape de optim, are efecte favorabile atât
asupra producţiei de zahăr, cât şi asupra conţinutului de azot vătămător. Conţinutul de azot
vătămător în sfecla pentru zahăr optim asigurată cu apă, este cu peste 20% mai mic, fapt care a
provocat o creştere de peste 40% a cantităţii de zahăr extractibil (Olteanu, 1954).
Irigarea, chiar dacă aparent reduce conţinutul procentual de zaharoză în comparaţie cu
sfecla neirigată, are efect benefic asupra relaţiei dintre zahăr şi substanţele melasigene, fără să
mai contabilizăm şi faptul că producţia de zahăr este net superioară, fapt care face ca, în procesul
de extracţie al zahărului din sfeclă, randamentele să fie mai mari în comparaţie cu rădăcinile de
sfeclă cu acelaşi conţinut în zahăr, dar care s-au dezvoltat în terenuri neirigate sau chiar în
condiţii de secetă.
Într-o experienţă executată de Vlad Ionescu-}işeşti (1960) sfecla pentru zahăr cultivată la
diferite regimuri de irigare şi-a mărit masa rădăcinii de la 125 g la 1300 g, procentul de zaharoză
a scăzut de la 19,2 la 14,8 , dar producţia totală de zahăr din rădăcină nu a scăzut, ci a crescut de
la 24,0 g la 192,4 g.
Precipitaţiile abundente din perioada septembrie-octombrie se corelează însă negativ cu
procentul de zaharoză al rădăcinilor de sfeclă de zahăr, aspect evidenţiat în experienţe efectuate
timp de 15 ani de L.Gisiger (citat de Gh. Bîlteanu, 1993).
Importanţa apei în asigurarea productiei la sfecla de zahăr este capitală. Astfel, dacă pe
parcursul perioadei de vegetaţie apa este asigurată sub limitele minime specifice fiecărei
fenofaze, productivitatea culturii se reduce cu peste 60% în comparaţie cu potenţialul soiului în
condiţiile unei asigurări minime cu apă.
De asemenea, dacă într-o fenofază nu s-a asigurat necesarul biologic de apă, compensarea
acesteia în altă fenofază nu reface potenţialul de producţie. Astfel, lipsa apei în faza de îngroşare
a rădăcinilor reduce potenţialul pentru zahăr cu până la 36% iar valoarea tehnologică a sfeclei se
înrăutăţeşte considerabil (în special parametrii fizico-mecanici).
Pentru germinarea glomerulelor este necesară o cantitate de 120 - 150% apă faţă de masa
glomerulei normale. Trebuie acordată o atenţie deosebită modului de pregătire a patului
germinativ, pentru a asigura o germinare bună, cunoscut fiind faptul că sfecla se seamănă
superficial. Dacă în această etapă nu este asigurată umiditatea corespunzătoare, răsărirea
plantelor se realizează neuniform şi eşalonat, rezultă plante debile, sensibile la boli şi deci o
densitate redusă, cu consecinţe negative asupra randamentului de rădăcini şi zahăr.
În perioada de formare a aparatului foliar şi creşterea în lungime a rădăcinii, sfecla
consumă circa 36% din întreaga cantitate de apă necesară . Insuficienţa apei în această perioadă,
duce la reducerea numărului de frunze, deci reducerea capacităţii de fotosinteză, iar producţia de
rădăcini se reduce cu circa 20%.
În faza de tuberizare a rădăcinii, cerinţele sfeclei faţă de apă cresc, se consumă circa 48%
din cantitatea totală de apă. Neasigurarea uniformă cu apă în această fenofază conduce la
neasigurarea ratei zilnice de creştere a rădăcinii şi deci o reducere a potenţialului de producţie cu
pâână la 36%.
În perioada de acumulare intensă a zaharozei, cerinţele faţă de apă scad, se mai consumă
circa 16% din cantitatea totală de apă. Insuficienţa apei în această perioadă conduce la
diminuarea ratei zilnice de acumulare a zaharozei, fapt ce conduce la reducerea conţinutului de
zaharoză din rădăcină, la creşterea conţinutului de substanţe melasigene, cu o diminuare în final
a producţiei de zahăr cu 40%.
Excesul de apă în această perioadă, pe lângă reducerea conţinutului de zaharoză, reduce
foarte mult capacitatea de păstrare a rădăcinilor. Acest lucru are implicaţii în modul cum va fi
organizată campania de prelucrare, în sensul că aceste rădăcini vor fi prelucrate cât mai repede.
Umiditatea relativă a aerului, joacă un rol important în creşterea sfeclei de zahăr şi în
activitatea de depunere a zahărului. Ea determină mărimea ratei diurne de acumulare a substanţei
uscate a rădăcinii, prin influenţa pe care o exercita asupra fenomenelor de fotorespiraţie şi de
transpiraţie.
Scăderea umidităţii relative a aerului, mai ales dacă se produce pe un fond de temperaturi
ridicate şi de neaprovizionare cu apă a solului, duce la o creştere substanţială a fotorespiraţiei
plantelor de sfecla de zahăr, care este un fenomen activ ce se face cu consum de glucide. Se
ajunge la un deficit de glucide la nivelul frunzelor, deficit care nu mai poate fi compensat prin
fotosinteză, a cărei rată în aceste condiţii, se reduce substanţial. În aceste situaţii frunzele
apelează la glucidele din organele de rezervă, iar dacă fenomenul stressant se prelungeşte,
conţinutul în zahăr al rădăcinilor se reduce.
Fenomenul este tamponat oarecum de însuşirea plantelor de a se opune fenomenelor de
fotorespiraţie şi transpiraţie prin creşterea concentraţiei sucului celular la nivelul frunzelor şi prin
închiderea osteolelor stomatelor.
Valorile optime ale umidităţii relative a aerului, în funcţie de faza de vegetatie, se cuprind
între 70 şi 75%.
Lumina. La sfecla pentru zahăr, plantă cu un intens proces de fotosinteză, cantitatea de
energie luminoasă interceptată, joacă un rol deosebit de important în realizarea producţiei de
zahăr .
Sfecla pentru zahăr, este planta de cultură, care în condiţii de climat temperat are cel mai
pronunţat necesar de energie luminoasă raportat la durata perioadei de vegetaţie şi care se poate
aprecia indirect, prin cantitatea de substanţă proaspătă sau uscată capabilă a fi produsă pe
unitatea de suprafaţă (sfeclă - 100 t/ha; cartof - 60 t/ha). Din cantitatea totală de energie care
ajunge pe unitatea de suprafaţă, sfecla reuşeşte să intercepteze 52% (tabelul 3.6). Procentul de
interceptare al energiei luminoase depinde de valoarea suprafeţei foliare de pe unitatea de
suprafaţa.
Tabelul 3.6
Cantitatea de energie luminoasă (MJ/m²) interceptată de o cultură
de sfeclă de zahăr (după Scott şi Jaggard, 1978)
Radiaţia IV V VI VII VIII IX X Total
Radiaţia emisă (soare) 310 445 510 565 390 290 165 2575
Radiaţia interceptată 0 5 140 405 370 275 140 1335
Radiaţia pierdută 310 440 370 60 20 15 25 1240
% de interceptare 0 1 27 72 95 95 85 52

Sfecla de zahăr pentru a intercepta peste 1300 MJ/m², în cursul perioadei de vegetaţie,
are nevoie de 1000 - 1150 ore de strălucire a soarelui.
Pe faze de vegetaţie, plantele tinere nu agreează o intensitate luminoasă ridicată, deoarece
aceasta afectează activitatea fotosintetică a cloroplastelor care nu sunt încă ajunse la maturitate.
În perioada creşterii sistemului radicular şi formarea aparatului foliar, sfecla pentru zahăr are
nevoie de lumină intensă iar pentru acumularea zaharozei solicită o intensitate luminoasă mai
slabă.
Solul. Într-un mediu climatic determinat solul, prin însuşirile sale, influenţează în mod
deosebit recolta la sfecla pentru zahăr. Trebuie să nu se piardă din vedere faptul că la sfecla
pentru zahăr întreaga producţie care ne interesează în primul an de vegetaţie se formează în
pământ şi că rădăcina cere în sol condiţii deosebit de favorabile respiraţiei, creşterii şi
înmagazinării zahărului (Gh.Bîlteanu, 1993).
Sfecla pentru zahăr având un sistem radicular puternic dezvoltat şi profund, cu o mare
capacitate de respiraţie, cu un consum ridicat de apă şi hrană, are nevoie de soluri profunde, bine
structurate şi aerate, bogate în humus şi elemente nutritive.
Toate însuşirile solului influenţează atât randamentul la sfecla de zahăr, cât şi valoarea
tehnologică a rădăcinilor.
Din punct de vedere al texturii cele mai bune sunt solurile luto-nisipoase cu 17-20%
argilă deoarece: se lucrează uşor în intervale mai largi de umiditate, permiţând o bună pregătire a
solului în primăvară; nu se compactează, făcând posibil recoltatul mecanizat fără pierderi;
asigură o bună pătrundere a apei în sol datorită permeabilităţii specifice.
Solurile grele, tasate, cu conţinut ridicat de argilă şi exces temporar sau permanent de
umiditate, chiar dacă sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive, sunt improprii acestei culturi
deoarece pe aceste soluri creşterea rădăcinilor este stâânjenită, rădăcinile tind să crească în afara
solului, ramificate, contorsionate, cu calitate tehnologică foarte scăzută.
În prezent se cunosc însă măsuri fitotehnice care pot asigura condiţii favorabile pentru
creşterea rădăcinilor de sfeclă pentro zahăr şi pe soluri mai grele.
Solurile uşoare (nisipoase), cu conductibilitate termică şi hidrică mare, sunt de asemenea
improprii, datorită pierderilor rapide a apei şi căldurii. Cultivarea sfeclei pe aceste terenuri are
drept consecinţă reducerea dimensiunilor rădăcinilor şi acumularea substanţelor proteice peste
limitele normale în colet şi rădăcină şi, în ultimă instanţă, o reducere masivă a purităţii sucului
celular.
Solurile trebuie să fie structurate pentru a asigura un echilibru aero-hidric corespunzător
necesar dezvoltării normale a rădăcinilor de sfeclă. Porozitatea totală a solurilor cultivate cu
sfeclă de zahăr să fie cuprinsă între 48 - 60%, din care porozitate capilară 30 - 36%.
Solurile repartizate sfeclei pentru zahăr să fie bogate în humus, peste 2,5% şi să nu
conţină materie organică nedescompusă (gunoi de grajd sau resturi vegetale), deoarece aceasta
favorizează putrezirea rădăcinilor de sfeclă.
De asemenea rezervele de fosfor, potasiu să fie mari şi sub formă uşor accesibilă. Sfecla
nu este indicat să fie cultivată pe terenuri cu un conţinut mai mic de 3 mg P2O5/100 g sol.
Reacţia solului, este o altă însuşire de care trebuie să se ţină seama la amplasarea sfeclei
de zahăr. Sfecla preferă soluri cu un pH cuprins între 6,5 - 8. Solurile cu pH sub 6,5 (uşor
acid,acid) pot provoca strangularea plăntuţelor şi favorizarea atacului ciupercilor care duc la
putrezirea acestora şi carenţe de fosfor, calciu şi magneziu. Solurile cu pH peste 8 determină
fixarea borului în complexul absorbant şi se ajunge la carenţa borului.
Amplasarea sfeclei pentru zahăr pe solurile care întrunesc cel mai mare număr de puncte
de bonitare constituie un element de cea mai mare importanţă pentru o producţie ridicată de
rădăcini (tabelul 3.7).
Tabelul 3.7
Producţia de sfeclă de zahăr în funcţie de gradul de favorabilitate al solului
(V. Popescu, 1986)
Note de bonitare Realizarea
Clasa de favorabilitate (puncte) producţiei (%)
I - foarte favorabilă 81 - 100 100
II - favorabilă 61 - 80 74
III - mediu favorabilă 41 - 60 49
IV - puţin favorabilă 21 - 40 23
V - nefavorabilă 0 - 20 -

În concluzie, nerespectarea cerinţelor plantei faţă de sol, poate duce la compromiterea


totală a culturii, deoarece în anumite fenofaze, sfecla pentru zahăr manifestă o sensibilitate
deosebită faţă de caracteristicile acestuia.
Zonele ecologice. Având în vedere cerinţele sfeclei pentru zahăr faţă de condiţiile
pedoclimatice, au fost stabilite în ţara noastră următoarele zone ecologice :
Zona foarte favorabilă ocupă suprafeţe mari în Câmpia de vest a ţării, Câmpia
Transilvaniei, depresiunea Bârsei şi partea de nord-est a Moldovei. Din aceste zone sunt excluse
pentru cultura sfeclei de zahăr solurile nisipoase, sărăturate, lăcoviştile sau alte soluri mai puţin
favorabile. În această zonă, cea mai favorabilă culturii sfeclei de zahăr din ţara noastră, cantitatea
de precipitaţii căzute anual este de 630 - 740 mm, din care 360 - 400 mm cad în intervalul
perioadei de vegetaţie a sfeclei de zahăr (aprilie-octombrie).
Izoterma din timpul verii este cuprinsă între 18-21C, iar frecvenţa zilelor cu temperaturi
de peste 30C este numai de 10-30 de zile, ceea ce favorizează acumularea în bune condiţii a
zahărului în rădăcini.
Zona favorabilă ocupă suprafeţe mari în vecinătatea zonei foarte favorabile, atât în
Câmpia de vest, cât şi în Câmpia Transilvaniei, în Moldova, şi Câmpia Română.
Trebuie făcută precizarea că unele regiuni din zonele favorabile devin foarte favorabile
pentru cultura sfeclei de zahăr prin extinderea irigaţiilor, estul Câmpiei Române, Bărăganul,
Dobrogea unde temperatura, lumina şi condiţiile fizice şi de fertilitate ale solurilor sunt optime .
Spre deosebire de zona foarte favorabilă, în zona favorabilă precipitaţiile anuale sunt de
numai 450 - 350 mm, iar repartizarea lor este mai puţin favorabilă.
În cadrul acestei zone se deosebesc subzonele favorabile I şi II, subzone determinate, în
primul rând, de natura soului.

3.2.5 Tehnologia de cultivare


3.2.5.1 Rotaţia culturii.
Introducerea sfeclei pentru zahăr în rotaţie cu alte culturi agricole are o deosebită
importanţă pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi chimice ale terenului. Sfecla de zahăr
îmbunătăţeşte însuşirile solului, mai întâi prin lucrările obligatorii pe care le cere, apoi prin
substanţele fertilizante din îngrăşămintele organice şi minerale pe care le lasă nefolosite (Gh.
Bîlteanu, 1993).
Respectarea cerinţelor sfeclei pentru zahăr faţă de planta premergătoare şi a locului în
rotaţia culturilor au o influenţă deosebită asupra dinamicii umidităţii solului, stării de fertilitate şi
fitosanitare a culturii.
Ţinând seama de aceste particularităţi, sfecla pentru zahăr urmează în cultură, în primul
rând, după cerealele de toamnă. Se obţin rezultate bune după grâul de toamnă datorită faptului
că, spre deosebire de sfeclă, acesta are o înrădăcinare superficială şi, părăsind terenul devreme,
crează condiţii optime pentru pregătirea solului corespunzător cu cerinţele sfeclei de zahăr.
Rezultatele experimentale demonstrează superoritatea grâului ca premergătoare pentru
sfecla de zahăr comparativ cu alte plante de cultură (tabelul 3.8).
Pentru condiţiile ţării noastre, grâul de toamnă trebuie luat în considerare ca plantă
premergătoare pentru sfecla de zahăr înaintea tuturor celorlalte culturi. Trebuie menţionat însă că
plante premergătoare bune pentru sfecla de zahăr sunt şi orzul, inul, secara, cartoful, plante cu
care sfecla intră în rotaţie în zonele foarte favorabile acestor culturi.
Porumbul ca plantă premergătoare pentru sfecla de zahăr prezintă unele neajunsuri, între
care se cer reţinute: eliberarea târzie a terenului şi cantitatea mare de resturi vegetale rămase pe
teren după recoltare; gărgăriţa porumbului, dăunător comun pentru ambele culturi; triazinele
folosite la porumb pentru combaterea buruienilor sunt fitotoxice pentru sfeclă; timp insuficient
după recoltare pentru efectuarea de calitate a tuturor lucrărilor solului (Gh. Bîlteanu, 1993).
Tabelul 3.8
Producţiile de sfeclă pentru zahăr după diferite premergătoare
Planta premergătoare Rădăcini Zahăr
t/ha % t/ha %
Grâu 41,8 144 7,39 152
Mazăre 46,1 159 8,2 169
Sfeclă 28,9 100 4,85 100
Porumb 39,5 136 7,11 146
Cânepă 34,7 120 6,28 120

Sfecla de zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi, în primul rând din cauza atacului de
boli şi dăunători.
În funcţie de gradul de infestare cu nematozi revenirea sfeclei pe acelaşi teren se face
după 4 - 8 ani. Monocultura cu sfeclă produce şi ,,oboseala solului,, prin apariţia carenţei de bor,
prin acumularea unor compuşi toxici în sol, prin înmulţirea buruienilor specifice
Sfecla pentru zahăr nu trebuie cultivată după rapiţă, muştar sau alte plante din familia
Cruciferae, după plante din familia Chenopodiaceae, sau după ovăz deoarece acestea sunt atacate
de aceeaşi specie de nematozi de care este atacată sfecla de zahăr (Heterodera schachtii).
Se cer evitate ca premergătoare floarea-soarelui, leguminoasele anuale şi perene, întrucât
aceste specii măresc rezerva biologică de Bothynoderes punctiventris, Phoma betae, Pytium spp.,
Fusarium spp. (A. Doncilă şi colab., 1990).

3.2.5.2 Fertilizarea.
Sfecla pentru zahăr este una din plantele agricole care consumă cantităţi mari de
substanţe nutritive şi care reacţionează foarte puternic atâât la îngrăşămintele organice, cât şi la
cele minerale.
Numeroase cercetări au pus în evidenţă faptul că sfecla de zahăr consumă, pentru
realizarea unei recolte corespunzătoare capacităţii ei productive, cele mai mari cantităţi de
substanţe nutritive dintre toate plantele de care se ocupă fitotehnia (Gh. Bîlteanu, 1993).
Astfel, o sinteză după diverse publicaţii întocmită de D. Soltner (1990) (citat de Gh.
Bîlteanu), pune în evidenţă consumul de elemente nutritive înscrise în tabelul 3.9.

Tabelul 3.9
Cantitatea de elemente nutritive folosită de sfecla de zahăr
pentru o tonă de substanţă verde
Componentele biomasei kg elemente pentru o tonă de substanţă brută
N P2O5 K2O Na2O CaO MgO
Rădăcină 1,0-1,5 0,7-0,9 1,8-2,2 0,6-0,8 0,4-0,6 0,4-0,6
Frunze 3,0-3,5 1,0-1,5 4,0-6,0 2,0-2,5 1,0-2,0 1,0-2,0
Total 4,0-5,0 1,7-2,4 5,8-8,2 2,6-3,3 1,4-2,6 1,4-2,6

Principalele elemente nutritive consumate sunt repartizate diferit în organele vegetative


formate în primul an de vegetaţie (tabelul 3.10).
Tabelul 3.10
Repartiţia consumului de NPK pe rădăcini şi frunze la sfecla de zahăr
AZOT FOSFOR POTASIU
Total Rădăcini Frunze Total Rădăcini Frunze Total Rădăcini Frunze
217 88 129 72 37 35 467 184 283
100% 40 60 100% 51 49 100% 39 61

Repartizate pe luni de vegetaţie, cele mai mari cantităţi de elemente nutritive sunt
utilizate de sfecla de zahăr astfel : azotul în lunile iunie, iulie şi august (80%); fosforul şi potasiul
în iulie, august şi septembrie (73%,respectiv 77%) (tabelul 3.11).
Azotul se consumă în cea mai mare parte în perioada când sfecla pentru zahăr îşi
formează aparatul foliar, respectiv în perioada când raportul între frunze şi rădăcină se păstrează
în favoarea frunzelor. Spre toamnă este mai ridicat consumul de fosfor şi potasiu decât cel de
azot, deoarece aceste două elemente au un rol important în depunerea zahărului.

Tabelul 3.11
Valoarea procentuală a consumului de elemente nutritive
pe parcursul vegetaţiei sfeclei de zahăr în anul I (%)
Elementul LUNA
V VI VII VIII IX
Azot 2,5 23 48 9 17,5
Valori Fosfor 1,5 15 41 16 26,5
lunare Potasiu 1,5 13,5 46 17 22
Calciu 2,0 12 52 15 19
Magneziu 2,0 19 42 7 30
Azot 2,5 25,5 73,5 82,5 100
Valori Fosfor 1,5 16,5 57,5 73,5 100
cumulate Potasiu 1,5 15,0 61,0 78,0 100
Calciu 2,0 14,0 66,0 81,0 100
Magneziu 2,0 21,0 63,0 70,0 100

Azotul are acţiune dominantă ca factor de creştere al sfeclei pentru zahăr.


Acţiunea lui se manifestă mai ales asupra dezvoltării aparatului foliar al plantelor. Favorizând
activitatea clorofiliană, azotul influenţează prin aceasta producţia de rădăcini şi de zahăr. La 1 kg
azot, administrat la sfecla de zahăr, se realizează un spor de 50 - 110 kg rădăcini sau circa 14 kg
zahăr.
Într-o cultură de sfeclă pentru zahăr, fertilizarea cu azot trebuie astfel condusă, încât
aceasta să-şi formeze cât mai rapid suprafaţa foliară, iar apoi întreţinerea unei activităţi
fotosintetice în profitul acumulării zahărului.
Particularitatea asimilării azotului de către plantele de sfeclă pentru zahăr şi rolul său
esenţial în realizarea creşterilor în volum fac ca, în cazul unei fertilizări insuficiente, acesta să fie
consumat în totalitate în faza de formare a aparatului foliar, planta nemaiavând rezervele
necesare creşterilor în fenofazele de tuberizare a rădăcinii şi acumularea zaharozei, fapt ce duce
la reducerea drastică a producţiei de rădăcini, în mod special, dar şi de zahăr.
La o aprovizionare insuficientă cu azot de la începutul vegetaţiei se formează un număr
redus de frunze (intervalul de apariţie al frunzelor se măreşte la 4-5 zile), iar dacă deficitul este
mai mare, creşterea aparatului foliar se opreşte, situaţie în care rădăcinile rămân mici şi cu un
conţinut redus de zahăr.
Carenţa de azot se poate aprecia şi prin aceea că frunzele mature rămân mici, alungite,
erecte şi decolorate. La accentuarea carenţei de azot decolorările bazale ale limbului capătă
nuanţe roşcate, culoare ce se extinde şi la partea bazală a peţiolului şi la coletul sfeclei.
Excesul de azot manifestă o influenţă negativă asupra plantei, începând cu primele faze
de vegetaţie, când azotul amoniacal inhibă germinaţia seminţelor (tabelul 3.12).
Excesul de azot este dăunător, mai ales când survine în faze mai tâârzii de creştere :
determină o mărire exagerată a masei frunzelor şi a coletelor; o scurtare a perioadei de maturare
tehnologică, deoarece se prelungeşte mai mult intervalul până la realizarea maturităţii biologice.
În asemenea situaţii se obţin producţii mari de rădăcini dar zahăr puţin, căci valoarea tehnologică
a acestor rădăcini este redusă: zaharoza acumultă în cantitate mai mică; cantitate mai mare de
azot vătămător (din acid glutamic) şi cenuşă solubilă.
Tabelul 3.12
Influenţa azotului, fosforului şi potasiului asupra germinaţiei şi creşterii
plantelor de sfeclă pentru zahăr (Gh. Bîlteanu, 1967)
Cantitatea de substanţă % seminţe germinate
activă, g la 1 kg sol uscat la aer N P K
Martor (0) 80 82 76
0,1 70 70 76
0,3 74 76 86
0,5 90 74 86
0,7 78 72 94
0,8 42 78 90
0,9 42 78 94
1,0 32 74 92
1,2 24 72 90
 Experienţa a cuprins 31 variante (ultima, 5 g la 1 kg sol uscat la aer)

Când azotul este dat unilateral, excesul se manifestă şi la cantităţi sub 100 kg N/ha. Dacă
la fertilizare se asigură raporturi de 1 : 0,6 : 0,6 se poate da azot, fără să apară în exces, până la
150 - 160 kg/ha. Pentru producţii mari de sfeclă sunt necesare cantităţi de 200 - 220 kg/ha, iar
raportul cu celelalte elemente nutritive trebuie să fie de 1 : 1 : 1.
Fosforul este utilizat de sfecla de zahăr mult mai eficient decât celelalte culturi de câmp,
gradul de recuperare din îngrăşăminte fiind de pâână la 30% (în timp ce celelalte culturi, cu
excepţia cartofului, nu depăşesc 15 - 20%).
Fosforul este elementul esenţial al existenţei materiei vii, fiind prezent în toate reacţiile
biochimice care au loc în celulele vii.
Cultura de sfeclă de zahăr este de neconceput fără folosirea îngrăşămintelor cu fosfor.
Fosforul favorizează dezvoltarea rădăcinilor tinere, contribuie la îmbunătăţirea calităţii sfeclei şi
la îmbogăţirea conţinutului de zahăr, accelerează creşterea şi maturitatea plantelor. Fosforul
asigură o bună asimilare a azotului şi intervine ca un factor esenţial în timpul acumulării
zaharozei furnizând energia necesară sintezei zaharozei şi respectiv transportului şi depozitării
acesteia.
Nivelul optim de aprovizionare a solului cu fosfor pentru sfecla de zahăr este de
8 - 10 mg P2O5/100 g sol (Al. Pascu, 1980).
Insuficienţa fosforului întârzie creşterea plantei, masa rădăcinilor scade şi se înregistrează
o reducere a conţinutului de zaharoză. Plantele de sfeclă sunt mai sensibile la insuficienţa
fosforului la începutul vegetaţiei, atunci câând sistemul lor radicular este încă puţin dezvoltat şi,
în consecinţă, explorează o masă de sol insuficientă pentru asigurarea cerinţelor în acest element.
Insuficienţa de fosfor la începutul vegetaţiei determină o întâârziere a dezvoltării plantelor,
întârziere ce nu mai poate fi compensată şi care conduce la o reducere a randamentului. Frunzele
capată o culoare verde întunecată, iar dacă insuficienţa se accentuează, marginea se înconjoară
de o culoare roşcată foarte caracteristică (Gh. Bîlteanu, 1993).
Carenţa de fosfor se constată frecvent la sfecla de zahăr pe solurile cu mai puţin de
4 - 5 mg P2O5 la 100 g sol uscat (18 - 22 ppm) (Cr. Hera, 1980).
La exces de fosfor, rădăcinile au o structură mai consistentă, fără să-şi piardă însă din
calitate şi se maturizează mai repede, fapt ce determină reducerea producţiei.
Un număr de 2504 experienţe efectuate în Germania demonstrează efectul fosforului
asupra producţiei de rădăcini la sfecla de zahăr, asupra conţinutului de zahăr şi asupra producţiei
de zahăr pe hectar (tabelul 3.13) (Gh. Bîlteanu, 1993).

Tabelul 3.13
Acţiunea fosforului asupra producţiei şi conţinutului de zahăr la sfecla de zahăr
Îngrăşăminte Rădăcini % de zahăr Zahăr
(t/ha) (t/ha)
NK. 35,8 17,7 6,34
NK + 40 kg/ha P2O5 37,9 18,3 6,94
NK + 60 kg/ha P2O5 38,9 18,9 7,35
NK + 90 kg/ha P2O5 40,1 19,7 7,90
NK +120 kg/ha P2O5 41,1 19,7 8,09

Potasiul are şi el rol deosebit în creşterea normală a sfeclei pentru zahăr şi la obţinerea
unor cantităţi mari de zahăr. Asimilarea fosforului este influenţată de prezenţa potasiului care
intervine în procesul de esterificare. În lipsa potasiului esterificarea decurge mai lent din care
cauză şi sinteza celorlalte combinaţii organice este stâânjenită. Potasiul intervine în reglarea
proprietăţilor hidrofile ale coloizilor, legând o cantitate importantă de apă, ceea ce măreşte
rezistenţa plantei la secetă.
Prezenţa potasiului în plantă imprimă acesteia o rezistenţă mai mare la condiţiile
nefavorabile de mediu şi la atacul bolilor.
Dintre cele trei elemente NPK, cererea de potasiu este mai importantă în cantitate şi
intensitate. Cerinţa ridicată în potasiu rezultă din rolul jucat de potasiu în sinteza glucidelor şi în
transferul lor spre rădăcină.
Insuficienţa de potasiu se manifestă pe soluri cu mai puţin de 16 mg K2O la 100 g sol
uscat (Cr.Hera,1980). Insuficienţa potasiului duce la o dezvoltare necorespunzătoare a rădăcinii
sfeclei de zahăr, o sensibilitate mărită a plantei faţă de boli şi secetă, precum şi o degradare
generală a calităţii rădăcinii.
La exces de potasiu frunzele plantelor de sfeclă cresc puternic, în detrimentul rădăcinii.
Borul este unul din elementele cu activitate biocatalizatoare avâând efecte favorabile
asupra creşterii plantelor de sfeclă.
Insuficienţa borului se constată mai frecvent în cultură neirigată, pe cernoziomuri şi
aluviuni cu reacţie neutră sau alcalină şi în anii cu precipitaţii reduse în a 2-a jumătate a lunii
iulie şi prima jumătate a lunii august. Carenţa de bor provoacă îngălbenirea frunzelor tinere şi
uscarea vârfului acestora, iar într-o fază mai avansată este afectat tot centrul rozetei de frunze,
frunzele pier iar pulpa coletului de sub frunze se brunifică şi se necrozează. Resutul coletului şi
centrul rădăcinii putrezeşte, boala ,,putrezirea inimii sfeclei,, dar în acelaşi timp are loc şi
,,putrezirea uscată a vârfului rădăcinii,,.
Ambele procese de putrezire se datorează pieirii meristemelor apicale şi instalării pe
ţesuturile depreciate şi moarte a unui complex de paraziţi (Phoma, Pythium, Rhizoctonia,
Fusarium).
Carenţa de bor se previne prin aplicarea de îngrăşăminte cu bor în sol în doze de
1,5 - 3 kg/ha bor (8,5 - 17 kg/ha acid boric sau 13 - 26 kg/ha borax), în acelaşi timp cu
îngrăşămintele cu azot, fosfor şi potasiu. O diminuare a carenţei de bor se obţine prin fertilizare
extraradiculară cu soluţii de acid boric 0,05 - 0,1% (Cr. Hera, Z. Borlan).
Molibdenul este implicat în metabolismul azotului, activând reacţia nitrat-reductazei.
Lipsa molibdenului blochează nitrat-reductaza, prima enzimă din lanţul de reducere a nitraţilor,
iar în frunze se acumulează cantităţi mari de azot nitric apărând semne de fitotoxicitate.
Molibdenul poate fi blocat la nivelul soluţiei solului de către o fertilizare în exces cu azot.
Carenţa de molibden duce la o marmorare a frunzelor şi a nervurilor acestora. Lipsa
molibdenului se înlătură prin administrarea de molibdat de amoniu în cantitate de 1 - 2 kg sa/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor. Sfecla de zahăr recţionează foarte bine, pe tote solurile, atât
la îngrăşămintele organice cât şi la cele minerale.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ foarte important pentru sfecla de zahăr, deoarece el
acţionează pozitiv nu numai prin substanţele nutritive, dar şi prin îmbunătăţirea condiţiilor fizice
şi biochimice ale solului.
În experienţe executate de ICDA Fundulea (1964) s-au obţinut sporuri la producţia de
rădăcini de până la 11,4 t/ha, iar la producţia de zahăr până la 1,78 t/ha (tabelul 3.14).
În condiţii de irigare, la Mărculeşti (Bărăgan), gunoiul de grajd a determinat un spor de
producţie de 15,9 t/ha (Al.Pascu).
Gunoiul de grajd asigură sporuri de producţie administrat atât fermentat, cât şi mai puţin
fermentat sau nefermentat. Totuşi, experienţe efectuate la fabrica de zahăr de la Arad
(Gh.Olteanu) au evidenţiat că la doze mai ridicate (30 t/ha), gunoiul fermentat este superior
gunoiului nefermentat, depăşindu-l pe acesta din urmă printr-un spor de 3,6 t/ha rădăcini şi
0,62 t/ha zahăr (Gh.Bîlteanu,1993).

Tabelul 3.14
Influenţa gunoiului de grajd asupra producţiai la sfecla de zahăr (t/ha)
Cantitatea de gunoi folosită şi sporurile de producţie
Staţiunea şi solul 20 t/ha 30 t/ha 40 t/ha
rădăcini zahăr rădăcini zahăr rădăcini zahăr
Braşov,sol aluvial-lăcoviştit 5,9 1,27 7,3 1,5 7,9 1,7
Tg.Mureş, sol aluvial 3,4 0,6 5,5 1,1 9,0 1,8
Lovrin, cernoziom freatic 5,6 0,8 4,3 0,8 7,6 1,4
Fundulea,cernoziom mediu 9,2 - - - 11,4 -
levigat
Obligatoriu gunoiul de grajd se încorporează în sol sub arătura de vară sau de toamnă.
Încorporat pe timpul iernii efectul lui se reduce substanţial şi adeseori rădăcinile ramifică.
Gunoiul de grajd se administrează prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa.
Îngrăşămintele minerale. Fertilizarea minerală a sfeclei de zahar constituie o măsură
fitotehnică esenţială pentru creşterea producţiei de rădăcini şi zahăr.
Stabilirea cantităţilor de elemente nutritive, necesare a fi aplicate într-un an de cultură, la
sfecla de zahăr prezintă o importanţă deosebită, în realizarea unor randamente ridicate cantitativ
şi calitaiv.
Dozele de azot, fosfor şi potasiu, ca şi la alte culturi, se asigură în funcţie de recolta care
se doreşte, de consumul specific şi de aprovizionarea solului în aceste elemente.
Sfecla de zahăr, din necesarul total de azot de care are nevoie, 36% şi-l procură din
îngrăşăminte, iar restul de 64% din azotul existent în sol.
Orientativ se prezintă în tabelul 3.15 dozele de elemente nutritive pentru cultura sfeclei
de zahăr, în funcţie de volumul recoltei şi de asigurarea solului cu aceste elemente (Cr.Hera,
Z.Borlan).
În condiţiile din ţara noastră, sfecla de zahăr reacţionează, la fertilizarea minerală, prin
sporuri mari de recoltă pe toate solurile pe care se cultiva, atât în cultură neirigată, cât şi în
condiţii de irigare.

Tabelul 3.15
Dozele de N,P,K la sfecla de zahăr, în funcţie de recolta scontată (Rs)
şi de asigurarea potenţială a solului
Recolta scontată N kg/ha la indicele de azot (IN)
(Rs) (t/ha) 2,0 3,0 4,0 5,0 6,0
30 126 107 92 83 78
40 164 145 130 121 116
50 196 177 162 153 148
60 223 204 189 180 175
70 246 227 212 203 198
P2O5 kg/ha când PAL este de : ppm P
Rs t/ha 20 30 40 50 60
30 66 62 59 57 56
40 90 85 82 80 79
50 110 105 102 101 100
60 129 124 121 119 118
70 145 140 138 136 135
K2O kg/ha când KAL este de : ppm K
Rs t/ha 60 80 100 120 140 160 180 200
30 94 78 65 55 48 42 37 34
40 120 104 91 81 74 68 63 60
50 140 124 111 101 94 88 83 79
60 155 139 127 117 109 103 99 95
70 168 152 139 129 122 116 111 108
 PAL în ppm P  0,229 = mg P2O5 la 100 g sol
KAL în ppm K  0,12 = mg K2O LA 100 g sol
Fertilizarea organo-minerală. Sfecla de zahăr reacţionează foarte bine când
îngrăşămintele organice şi minerale se administreză împreună. Gunoiul de grajd îmbunăntăţeşte
condiţiile fizice şi biologice ale solului şi satisface cerinţele plantelor în elemente nutritive tot
timpul verii şi spre toamnă. Îngrăşămintele minerale au efect imediat, asigurâând plantelor de
sfeclă condiţii optime de nutriţie chiar de la începutul vegetaţiei. În plus, azotul şi fosforul din
îngrăşămintele chimice creează condiţii mai bune pentru mineralizarea gunoiului de grajd
(Gh.Bîlteanu, 1993).
În condiţiile din ţara noastră este acceptată ca optim pentru sfecla de zahăr cantitatea de
20 - 30 t/ha gunoi de grajd. S-au evidenţiat sporuri importante câând, împreună cu gunoiul, se
administrează 50 - 60 kg/ha azot şi 40 kg/ha fosfor.Pe cernoziom mediu levigat (Fundulea)
Cr.Hera (1978) recomandă 30 t/ha gunoi de grajd, împreună cu 34 kg/ha azot şi 82 kg/ha fosfor.
Epoca de administrare îngrăşămintelor minerale. În litertura de specialitate se găsesc
diferite recomandări asupra momentului când trebuie administrate îngrăşămintele minerale la
sfecla de zahăr. Astfel, se disting posibilităţile: numai sub arătura de bază; sub arătură şi
primăvara înainte de semănat şi odată cu semănatul; sub arătură, înainte de semănat şi în timpul
vegetaţiei (Gh.Bîlteanu, 1993).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează obligatoriu înainte de efectuarea
arăturii de bază (vara sau toamna), prin împrăştiere uniformă pe întreaga suprafaţă. Dacă sunt
administrate peste arătură şi încorporate în sol prin lucrări superficiale, aceste îngrăşăminte nu
sunt valorificate de sfecla de zahăr decât în mai mică măsură.
Diferiţi autori recomandă administrarea azotului fie fracţionat, jumătate toamna -
jumătate primăvara, fie numai primăvara la pregătirea patului germinativ, fie primăvara la
pregătirea patului germinativ si la prima praşilă şi a doua praşilă, fie localizat odată cu semănatul
sau la semănat şi a doua praşilă.
Prin fertilizarea localizată există posibilitatea realizării unor sporuri importante de
producţie, concomitent cu reducerea dozelor de azot administrate.

3.2.5.3 Lucrările solului.


Sfecla de zahăr prin sistemul său radicular profund şi prin tuberizarea corpului, realizează
în sol o importantă masă vegetală, fapt ce conduce la pretenţii foarte ridicate faţă de lucrările
solului.
Terenul pentru cultura sfeclei de zahăr trebuie astfel lucrat încât să nu aibă buruieni, dacă
este posibil pe întreaga perioadă de vegetaţie, sau cel puţin în perioada pâna la instalarea culturii.
Este necesară să fie evitată îmburuienarea sfeclei de zahăr prin toate mijloacele, în principal prin
amplasarea culturii; prin lucrările solului, respectiv efectuarea unei arături adâânci; prin lucrările
de pregătirea solului şi întreţinere efectuate la cultura premergătoare şi la sfecla de zahăr.
Arătura trebuie să răspundă, în general, pentru cultura sfeclei de zahăr la următoarele
cerinţe: să fie adââncă şi uniformă pe întreaga suprafaţă; să realizeze o încorporare perfectă a
îngrăşămintelor organice, minerale precum şi a resturilor vegetale; să fie lipsită de greşuri.
Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi
nivelarea terenului constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului
aero-hidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor.
Sfecla pentru zahăr se dezvoltă corespunzător pe terenurile care au o masă volumetrică de
1,1 - 1,3 g/cm³ . Pe măsură ce densitatea aparentă creşte producţia scade cu până la 45%, ca
urmare a reducerii densităţii plantelor, a masei rădăcinilor precum şi a valorii tehnologice
necorespunzătoare a acestor rădăcini.
Pe un sol tasat lipsa aerului determină o reducere a numărului de perişori absorbanţi cu
repercursiuni asupra nutriţiei plantelor şi deci a producţiei realizate.
După plantele care părăsesc terenul în vară se execută imediat o dezmiriştire cu grapa cu
discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se previne pierderea
apei din sol şi se reduce din rezerva de buruieni a solului.
Sfecla de zahăr solicită terenuri foarte bine nivelate, astfel încât pe terenurile care
prezintă denivelări, după dezmiriştire se va efectua nivelarea de exploatare prin două treceri
perpendiculare cu nivelatorul.
Arătura pentru sfecla de zahăr se execută la 28 - 30 cm şi cu subsolaj. Afânarea fundului
brazdei cu scormonitor, aduce faţă de arătura la 30 cm adâncime un spor de producţie de peste
7 t/ha. După efectuarea arăturii, terenul se lucrează cu grapa cu discuri, lucrare care asigură
obţinerea unor randamente ridicate în toate zonele de cultură (tabelul 3.16)
Tabelul 3.16
Influenţa întreţinerii arăturii asupra epocii de semănat, răsăririi plantelor
şi producţiei de sfeclă pentru zahăr.
Varianta Epoca de % plante răsărite Producţia / hectar (%)
semănat Zona umedă Zona Zona umedă Zona
secetoasă secetoasă
Arătură Întârziat cu 100 100 100 100
neîntreţinută 10 - 20 zile
Arătură La 114 125 105 117
întreţinută desprimăvărare

Pregătirea patului germinativ pentru sfecla de zahăr în cea mai mare parte trebuie
realizată din toamnă, prin lucrări ale arăturii cu grapa cu discuri prevăzută cu lamă nivelatoare.
Se recomandă ca sfecla de zahăr din punct de vedere al pregătirii terenului să fie considerată ca o
,,cultura de toamnă,, astfel încât în primăvară să fie executată o singură lucrare pentru pregătirea
patului germinativ.
Pregătirea patului germinativ pentru sfecla de zahăr trebuie să asigure: eliminarea
microdenivelărilor care s-au creat în urma lucrărilor anterioare; obţinerea unui pat germinativ
foarte uniform, pentru a realiza plasarea echidistantă a seminţelor în plan orizontal şi vertical;
formarea imediat sub nivelul de îngropare a seminţei a unui strat de sol mai compact, care să
asigure prin capilaritate, ascensiunea apei din straturile imediat următoare; formarea la suprafaţa
solului (peste sămânţă) a unui strat superficial afânat cu agregate de sol care să împiedice
formarea crustei (Al. Pascu, Gh.Gârniceanu, 1990).
Primăvara patul germinativ se pregăteşte pentru semănat printr-o singură lucrare cu
combinatorul, prevăzut cu organe active care mobilizează solul până la adâncimea de 4 cm.
Erbicidele se administrează şi se încorporează în sol concomitent cu această lucrare pe stratul de
sol de 4 cm. Folosirea primăvara a grapei cu discuri constituie pentru răsărirea plantelor de sfeclă
de zahăr unul din cele mai mari neajunsuri şi una din cele mai mari greşeli în cultura acestei
plante.

3.2.5.4 Sămânţa şi semănatul.


Sămânţa. Pentru semănatul sfeclei pentru zahăr se foloseşte sămânţă provenită din loturi
semincere certificate, sămânţă plurigermă şi monogermă şlefuită. Sămâânţa şlefuită se poate
draja asigurându-se prin acest tratament un material superior ca valoare culturală şi care se poate
semăna fără dificultate cu semănători de precizie.
Între indicii de calitate ai seminţei se reţine capacitatea de germinaţie redusă. Acest
aspect biologic constituie un neajuns important în realizarea direct din semănat a densităţii
culturii, a distanţei între plante pe rând (Gh. Bîlteanu, 1993).
Capacitatea de germinatie a seminţelor de sfeclă pentru zahăr influenţează direct
producţia de rădăcini şi zahăr. Creşterea acesteia de la 70% la 90% atrage după sine un spor la
producţia de rădăcini de 3,7 t/ha (5,4%), iar la producţia de zahăr de 0,50 t/ha (4,7%)
(I.ţucudean, 1983).
Înainte de semănat sămânţa nedrajată se tratează cu fungicide pentru combaterea bolilor
din perioada de germinare şi cu insecticide pentru combaterea dăunătorilor care aduc pagube
însemnate la răsărire (tabelul 3.17).
Tabelul 3.17
Produse recomandate pentru tratarea seminţelor la sfecla pentru zahăr
Produsul Substanţa activă Conc.în subst.activă Doza
Seedoprid 600FS imidacloprid 600 g/l 6 – 8 l/t sămânţă
PonchoBeta 453,34 Clodianidin + beta- 400 g/l + 53,34 g/l 112,5ml/unitate
ciflutrin germinativa
Cruiser 350FS Tiametoxan 350 g/l 1,5 l/t sămânţă
Apron XL 350ES Metalaxil- M 35 g/l 4 l/t sămânţă

Epoca de semănat. Sfecla pentru zahar se seamănă primăvara timpuriu, în momentul


când se poate intra pe teren pentru pregătirea patului germinativ cu combinatorul.
Epoca de semănat prezintă importanţă atât în realizarea producţiei de rădăcini, cât mai
ales în realizarea producţiei de zahăr (tabelul 3.18).
Tabelul 3.18
Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de sfeclă de zahăr
în zona de silvostepă din sud
Epoca de semănat Soiul Rădăcini Zahăr
t/ha % t/ha %
Optimă (la pregătirea patului plurigerm 66,5 100 10,3 100
germinativ) monogerm 69,7 100 10,8 100
După 10 zile plurigerm 54,3 81 8,3 80
monogerm 55,4 79 8,2 76
Capacitatea de germinaţie a seminţelor 80%
Cu fiecare zi întârziere a însămânţării faţă de momentul optim (imediat la
desprimăvărare), la actualul potenţial biologic al soiurilor aflate în cultură, se înregistrează
pierderi de 1 - 1,4 t/ha rădăcini, respectiv 140 - 180 kg/ha zahăr.
După I.Popovici (1985), producţia de sfeclă pentru zahăr scade pe măsură ce se întârzie
semănatul faţă de temperatura de 5-6C pe adâncimea de sol 0 - 10 cm.
Sămânţa de sfeclă (glomerulul) are un ţesut sclerenchimatic dezvoltat şi solicită pentru
germinatie un conţinut ridicat de apă (circa120-150% din masa seminţei). Acţiunea energizantă a
temperaturii nu se manifestă decât după deplina imbibiţie cu apă a seminţei şi ea acţionează
numai peste pragul de 5C. La această temperatură în embrion are loc diviziunea energică a
celulelor din zona hipocotilului, care se alungeşte şi apar cele două cotiledoane la suprafaţa
solului. Cu cât germenul trăieşte mai mult în sol, consumând energie pentru respiraţie, cu atât
planta este mai slăbită când apare la suprafaţa solului, predispusă la atacul diferiţilor patogeni şi
cu ritm de creştere încetinit în prima fază de vegetatie.
Din această cauză, când în perioada toamnă-iarnă s-a acumulat în sol o cantitate mai mică
de apă, iar primăvara este secetoasă, trebuie grăbită lucrarea de pregătirea patului germinativ
pentru a începe semănatul chiar la 2 - 3C în vederea valorificării apei din sol. Îmbibarea cu apă
a glomerulei de sfeclă durează 6-8 zile, timp în care temperatura ajunge la 5C, suficient pentru
declanşarea procesului de germinare.
Densitatea plantelor. Producţia de sfeclă pentru zahăr este hotărâtă în proporţie
însemnată de această componentă de producţie. Reducerea densităţii sub anumite limite
determină creşterea masei rădăcinilor, dar în acelaşi timp şi reducerea producţiei de rădăcini şi de
zahăr la hectar.
În experienţe efectuate la Câmpia Turzii reducerea densităţii sub 100000 plante la hectar
a influenţat negativ producţia (tabelul 3.19).
Tabelul 3.19
Influenţa densităţii asupra productiei de rădăcini la sfecla de zahăr
Procent de Plante la hectar Rădăcini Scăderea producţiei
goluri t/ha %din martor
0 100000 33,6 100 0
10 90000 31,7 94,5 5,5
20 80000 29,4 87,5 12,5
30 70000 26,3 78,6 21,4
40 60000 22,3 66,7 33,3
50 50000 16,7 50,0 50,0

Tabelul 3.20
Influenţa densităţii plantelor la sfecla de zahăr în cultură irigată
asupra producţiei de rădăcini (Gh. Ştefan, 1977)
Densitatea plantelor Mărculeşti - Bărăgan Valu lui Trăian (Constanţa)
Rădăcini t/ha Diferenţa t/ha Rădăcini t/ha Diferenţa t/ha
60000 73,9 -6,6 68,2 -2,0
80000 77,1 -3,4 68,9 -1,3
100000 80,5 martor 70,2 martor
120000 77,4 -3,1 69,2 -1,0

Densitatea de 100000 plante la hectar s-a dovedit ca optimă şi în condiţii de irigare de la


Mărculeşti şi Valu lui Trăian (tabelul 3.20).
Numeroase experienţe efectuate în Belgia de către L. Decoux şi J. Vanderwaren (citaţi de
Gh.Bîlteanu,1993), scot în evidenţă că densitatea de 100000 plante la hectar conduce la
realizarea celor mai ridicate randamente.
Deşi literatura de specialitate, în majoritate, consemnează ca optimă densitatea de 100000
plante la hectar, se consideră totuşi ca limită inferioară 80 mii plante la hectar, între aceste limite
(80 - 100 mii) asigurându-se cerinţele pentru recoltarea mecanizată şi dimensiunea optimă a
rădăcinilor (500 - 800 g) la care se obţin în procesul de fabricaţie tăiţei de calitate, cu randament
superior la difuzie (Gh. Bîlteanu, 1993).
Distanţa între rânduri. În practică, în funcţie de dotarea existentă în exploataţiile
agricole, privind maşinile agricole pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi recoltarea sfeclei
pentru zahăr, aceasta se poate semăna echidistant la 45 - 50 cm între rânduri sau în benzi cu 3 - 4
rânduri în bandă la 45 cm, iar între benzi 60 cm.
Distanţa între plante pe rând, pentru asigurarea densităţii optime la hectar (10pl/m²) ar
trebui să fie de 22 cm (4,5 - 4,6 plante la metru linear de rând). Distanţa între seminţe
(glomerule) pe rând, respectiv între plante pe rând, iar în final densitatea plantelor, depinde de
mai mulţi factori.
Eliminarea lucrării de rărire, cea mai grea lucrare din tehnologia de cultivare a sfeclei de
zahăr, poate fi luată în considerare numai dacă distanţa între seminţe pe rând este de cel puţin
12 cm. În această situaţie, rărirea reprezintă numai o lucrare de corecţie cu săpăliga cu lamă de
15 cm. Practicarea distanţei de 12 cm presupune folosirea unei seminţe monogerme drajată cu
capacitate de germinaţie mai mare de 90%. În funcţie de capacitatea de germinaţie se pot adopta
orientativ, distanţele pe rând înscrise în tabelul 3.21 (Gh.Bîlteanu, 1993).

Tabelul 3.21
Distanţa pe rând între seminţele de sfeclă de zahăr, în funcţie de
capacitatea de germinaţie şi gradul de monogermie (Z.Stănescu, 1974)
Sămânţa Germinaţia Monogermie Distanţa de semănat
(%) (%) pe rând, cm
Calibrată 73 - 80 70 - 80 4-6
Drajată 75 - 85 80 - 90 5-8
Monogermă genetic,drajată 80 - 90 90 - 100 8 - 18

Cantitatea de săminţe la hectar depinde de valoarea culturală a seminţei (puritate,


germinaţie, masa a 1000 de seminţe) şi de densitatea seminţelor la semănat.
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pentru seminţele monogerme şi de 2-4 cm pentru
seminţele plurigerme.
Semănatul sfeclei pentru zahăr se face cu semănători de precizie la care se montează
limitatoare de adâncime şi reglate corespunzător pentru a asigura numărul de seminţe pe unitatea
de suprafaţă.
Respectarea tuturor condiţiilor impuse de semănatul sfeclei este obligatoriu pentru a
realiza o cultură cu densitate corespunzătoare. Densitatea plantelor la recoltare, reprezintă şi
pentru sfecla de zahăr, o componentă de bază în obţinerea unei producţii ridicate de rădăcini şi
zahăr.

3.2.5.5 Lucrările de îngrijire.


Sfecla pentru zahăr este una din plantele agricole pretenţioase la lucrările de întreţinere,
ca de altfel la toate verigile tehnologice.
Principalele lucrări de îngrijire în cultura sfeclei pentru zahăr constau în: combaterea
buruienilor, răritul, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi irigarea.
De la semănat şi până la răsărirea sfeclei pentru zahar trec 15-25 de zile, în funcţie de
umiditatea şi temperatura solului. În această perioadă, relativ lungă, cultura poate fi
îmburuienată, fapt pentru care se recomandă executarea unei praşile mecanice pe intervalul
dintre rânduri (,,praşila oarbă,,) care, pe lâângă distrugerea buruienilor, favorizează şi răsărirea
plantelor prin distrugerea crustei dacă s-a format. Cultivatorul pentru această lucrare trebuie să
fie echipat cu cuţite tip săgeată şi discuri de protecţie pentru rândurile de sfeclă.
Răritul plantelor constituia lucrarea cea mai costisitoare din tehnologia de cultivare a
sfeclei pentru zahăr şi contribuia la asigurarea densităţii optime a plantelor, influenţând astfel
randamentul cantitativ şi calitaiv.
În condiţii normale de vegetaţie şi când plantele au răsărit uniform, răritul se face în faza
de două frunze adevărate. Întârzierea răritului atrage după sine scăderea producţiei de sfecla de
zahăr. În cazul în care se semnalează atac de dăunători, lucrarea de rărit se mai amână până în
faza de 4 frunze, timp în care trebuie stopat şi eliminat atacul dăunătorilor (Tanymecus palliatus,
Bothynoderes punctiventris).
La răritul sfeclei pentru zahăr asigurarea distanţei între plante pe rând la 18-22 cm are
importanţă deosebita pentru obţinerea unei decoletări normale cu maşinile de recoltat. Rădăcinile
de sfeclă la o distanţă mai mică de 15 cm nu se dezvoltă normal şi sunt decoletate
necorespunzător (N.Bria, 1971).
În prezent sunt în cultură soiuri monogerme drajate, cu capacitate germinativă ridicată,
care permit semănatul glomerulelor la distanţe de 16 – 18 cm pe rând, eliminând astfel lucrarea
de rărit
Prăşitul. Prin praşile se distrug buruienile faţă de care sfecla de zahăr se prezintă ca o
cultură foarte sensibilă, mai ales la începutul vegetaţiei; se conservă apa şi se crează condiţii
corespunzătoare pentru aerisirea solului, în care se dezvoltă partea cea mai importantă a recoltei
(Gh. Bîlteanu, 1993).
După răsărirea plantelor, urmează o perioadă de 2-4 săptămââni în care ritmul de creştere
al plantelor de sfeclă este mai lent. Datorită acestei particularităţi biologice, plantele de sfeclă se
găsesc într-o aprigă luptă (concurenţă) cu buruienile fiind necesară distrugerea acestora prin toate
mijloacele (preventive şi curative).
Numărul de praşile variază, în funcţie de condiţiile anului de cultură, de la 3 la 5. Prima
praşilă mecanică se execută când rândurile de plante se disting bine, la o adâncime de 4-5 cm, cu
o zonă de protecţie de 7-8 cm, iar viteza de deplasare a agregatului să fie redusă (3-4 km/ora).
Pentru a proteja plăntuţele este obligatoriu ca organele active care acţionează pe lâângă rândurile
de sfeclă să fie prevăzute cu organe de protecţie.
A doua praşilă mecanică se execută imediat după rărit, la o adâncime de 6-8 cm şi cu o
zonă mai mare de protecţie faţă de rândul de plante (10-12 cm).
Următoarele praşile se vor executa la interval de 10-12 zile, în funcţie de starea terenului
(umiditate) şi gradul de îmburuienare al solei respective. Adâncimea de mobilizare a solului
creşte progresiv până la 10-12 cm, iar viteza de deplasare a agregatului până la 7-8 km/oră.
Cultivatorul va fi echipat numai cu cuţite unilaterale.
Praşilele manuale (2-3) se execută pe rând, cu atenţie deosebită pentru protejarea fiecărei
plante, de dorit cu săpăligi uşoare, confecţionate în acest scop şi care se folosesc şi la lucrarea de
rărit. Nu trebuie folosite sape mari, deoarece oricâtă atenţie s-ar depune se distrug totuşi
numeroase plante, reducând astfel densitatea culturii (Gh.Bîlteanu, 1993).
Combaterea chimică a buruienilor. Sunt sintetizate numeroase erbicide selective pentru
sfecla de zahăr (tab.3.22).
Tabelul 3.22
Erbicide recomandate pentru cultura de sfeclă de zahăr
Erbicidul Substanţa Buruieni combătute Momentul Doza
activă aplicării p.c.
Diizocab Butilat 800 g/l Monocotile şi unele dicotile anuale ppi 6-8
l/ha
Eradicane 72EC EPTC 720 g/l+ Monocotile şi unele dicotile anuale ppi 6-8
Antidot 60 g/l l/ha
Olticarb 75CE Cicloat 750g/l Monocotile şi unele dicotile anuale ppi 6-8
l/ha
Ro - neet 6E Cicloat 720g/l Monocotile şi unele dicotile anuale ppi 6-8
l/ha
Venzar 80WP Lenacil 80% Dicotile anuale ppi 1-2
asociat kg/ha
Adol 80WP Lenacil 80% Dicotile anuale ppi 1-2
asociat kg/ha
Pyramin WP Cloridazon Dicotile anuale ppi sau 4-6
65% preem kg/ha
Dual 960 CE Metolaclor Monocotile anuale ppi 2-3
960g/l l/ha
Betanal Fenmedifan Dicotile anuale postem 6 l/ha
157 g/l
Kemiron Plus Fl Ethofumesate Monocotile anuale postem 2-
465 g/l 2,5l/ha
Nortron Ethofumesate Monocotile şI unele dicotile anuale postem 2 l/ha
200 g/l 2trat.
Nabu S Setoxidim Monocotile anuale şi perene postem 6-8
125 g/l inclusiv Sorghum halepense din l/ha
rizomi
Furore 90 EC Fenoxapropetil ,, postem 2-3l/ha
Betanal Fenmedifam+Desmedifam Dicotile anuale postem 4,5l/ha
compact
Betanal Progres Ethofumesat+Fenmedifam+Desmedifam ,, postem 4 l/ha

Cercetările întreprinse pentru combaterea buruienilor au scos în evidenţă că pentru


obţinerea unui control eficace asupra buruienilor este necesară o asociere de 3-4 erbicide
aplicate preemergent şi postemergent, controlându-se astfel atacul buruienilor pe o perioadă mai
lungă în timpul vegetaţiei şi o reducere a dozelor folosite faţă de sistemul clasic.
La pregătirea patului germinativ se aplică un erbicid rezidual care se încorporează în sol
cu combinatorul. În nici un caz încorporarea erbicidelor în sol nu se va face cu grapa cu discuri
care distruge patul germinativ cu urmări negative asupra realizării densităţii culturii.
În zonele de cultură ale sfeclei de zahăr din Transilvania şi Moldova infestate cu odos,
alături de erbicidele prezentate se folosesc şi erbicide care combat această buruiană: Fusilade
Super, sau Gallant, sau Targa, în doză de 1,5-2 l/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Sfecla de zahăr prezintă o sensibilitate ridicată faţă
de boli şi dăunători, sensibilitate care datorită particularităţilor specifice ale plantei se manifestă
pe întreaga perioadă de vegetaţie. Astfel, deoarece sfecla de zahăr are o germinaţie şi o răsărire
înceată, glomerulele, germenii şi tinerele plante sunt afectate de un complex de patogeni şi
dăunători care în unii ani pot compromite cultura dacă nu sunt luate măsurile corespunzătoare de
combatere.
La plantele dezvoltate, foliajul bogat creează condiţii de microclimat deosebit de
favorabil pentru bolile şi dăunătorii care pot distruge parţial sau total frunzele, în timp ce
rădăcina prin substanţele pe care le conţine, este atacată de o altă serie de patogeni şi dăunători.
Sunt numeroşi dăunători şi numeroase boli care produc daune sfeclei de zahăr. Între boli
trebuie reţinute cele de la germinare şi răsărire (căderea plantelor produsă de: Phytium de
baryanum, Phoma betae, Aphanomyces sp., Fusarium sp., Rhizoctonia sp.), bolile plantelor
dezvoltate (cercosporioza-Cercospora beticola, făinarea-Erysiphe betae, mana-Peronospora
farinosa, Rizomania -provocată de virusul îngălbenirii şi necrozării nervurilor).
Între dăunători trebuie reţinuţi: gărgăriţa sfeclei (Bothynoderes punctiventris), răţişoara
(Tanymecus palliatus şi T. dilaticollis), molia sfeclei (Scrobipala ocellatella), buha verzei
(Mamestra spp), afidele (Aphis fabae, Myzus persicae), puricele sfeclei (Chaetocnema tibialis),
viermii sârmă ş.a.(Gh.Bîlteanu, 1993)
Este necesar ca în lupta contra bolilor şi dăunătorilor să fie luate în considerare şi aplicate
toate mijloacele astfel încât să se realizeze o combatere integrată a acestora. În afară de măsurile
fitotehnice (amplasarea şi rotaţia culturii, lucrările solului, combaterea buruienilor, fertilizarea
raţională, respectarea densităţii optime a plantelor), se mai iau măsuri de combatere chimică prin
tratamente la seminţe cu insectofungicide şi tratamente pe vegetaţie, de asemenea, cu
insectofungicide.
Principalele boli foliare (cercosporioza, făinarea, mana) se combat prin tratamente foliare
la apariţia acestora. Se practică 1-2 tratamente la culturile neirigate şi 2-3 tratamente la culturile
irigate. Pierderile provocate de cercosporioză ajung la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la
producţia de zahăr. Tratamentele împotriva bolilor foliare, când este cazul, pot fi combinate cu
tratamente pentru combaterea larvelor defoliatoare.
Irigarea. Sfecla de zahăr plantă cu cerinţe deosebite faţă de umiditate, dă rezultate foarte
bune în acele zone unde în cursul întregii perioade de vegetaţie planta nu suferă de secetă
(umiditatea solului nu se apropie de valoarea coeficientului de ofilire). Dar, cum în majoritatea
zonelor de cultură, în timpul vegetaţiei sfeclei de zahăr, apar perioade de secetă, este necesar să
se intervină prin irigare.
În cazul aplicării celor mai adecvate măsuri fitotehnice, irigarea este foarte necesară,
amplificând efectul celorlalţi factori, ceea ce duce în final la obţinerea de producţii mari şi
stabile.
În zona de stepă a ţării (Bărăgan), în perioada aprilie-septembrie evapotranspiraţia medie
se ridică la 7090 m³/ha, cel mai mare consum înregistrându-se în luna iulie (6,3 mm/zi). În zona
de silvostepă din Câmpia Română (Fundulea), evapotranspiraţia medie atinge 6183 m³/ha,
consumul mediu zilnic cel mai ridicat având loc de asemenea, în luna iulie (5,3 mm/ha) (Ioana
Crăciun şi colab., 1985).
În zona Botoşani, în medie pe 13 ani E. Albineţ (1989), citat de Gh.Bîlteanu, (1993)
găseşte un consum de apă pe întreaga perioadă de vegetaţie de 6674 m³/ha, iar în zona colinară a
Transilvaniei sfecla de zahăr înregistrează, în medie pe 24 ani, un consum de 4775 m³/ha în
cultură obişnuită şi 5488 m³/ha în cultură irigată, iar consumul zilnic cel mai ridicat se găseşte tot
în luna iulie (4,4 mm/zi)(Z.Nagy şi colab., 1988).
Prin irigare masa corpului sfeclei se măreşte, dar, se reduce procentul de zaharoză cu
0,5-0,7% faţă de neirigat, datorită acumulărilor rapide de masă somatică în detrimentul
substanţelor asimilate. Totuşi producţia totală de zahăr la unitatea de suprafaţă creşte.
Pe luni udările se pot eşalona astfel: iunie o udare, iulie-august 3-5 udări, iar în
septembrie o udare. Între ultima udare şi recoltare trebuie să treacă obligatoriu 30 de zile.

3.2.5.6 Recoltarea.
Activitatea de recoltare, transport şi prelucrare a sfeclei de zahăr trebuie foarte bine
organizată pentru a reduce cât mai mult posibil pierderile de zahăr.
Stabilirea momentului de recoltare prezintă unele greutăţi, din cauză că planta are o
perioadă lungă de depunere a zahărului, iar semnele exterioare nu marchează pragul după care
întârzierea recoltatului ar influenţa negativ producţia. Momentul recoltării trebuie de fapt să
coincidă cu maturitatea tehnologică a rădăcinii, maturitate evidenţiată prin cel mai redus conţinut
în factori melasigeni (Gh.Bîlteanu, 1993). În acest stadiu puritatea sucului celular oferă condiţiile
prelucrării rapide şi fără pierderi în procesul tehnologic de extragere a zahărului.
O analiză a purităţii sucului celular oferă datele de bază care se pot lua în considerare la
stabilirea momentului de recoltare. Campania de recoltare a sfeclei de zahăr se declanşează la
solicitarea fabricilor de zahăr care prin dinamica decadală a calităţii tehnologice efectuată, pot
stabili momentul optim al recoltării.
Din unele observaţii a rezultat că sfecla de zahăr este ajunsă la maturitate când masa
rădăcinii unei plante este de 1,5-2,0 ori mai mare decât masa frunzelor (Gh. Rizescu, 1971).
Acest criteriu nu poate fi însă generalizat, întrucât sunt diferenţe însemnate între culturile din
zonele secetoase şi culturile din zonele umede, sau între culturile neirigate şi irigate.
Fenotipic, începutul maturităţii tehnologice este marcat de schimbarea culorii frunzelor
din verde pronunţat în verde deschis. Se observă o îngălbenire a frunzelor de la marginea
limbului spre interior. O parte din frunze se îngălbenesc complet, iar altele se desprind şi cad. La
sfecla ajunsă la maturitate rămân verzi numai frunzele tinere din mijlocul rozetei.
Recoltarea sfeclei pentru zahăr înainte de a-şi realiza maturitatea tehnologică, are
consecinţe negative asupra producţiei de rădăcini şi de zahăr (tabelul 3.23).
Din numeroasele rezultate experimentale şi luâând în considerare industrializarea
rădăcinilor, calendaristic, recoltarea sfeclei de zahăr trebuie să înceapă, cu abateri mai mari sau
mai mici, în funcţie de condiţiile anului de cultură, la jumătatea lunii septembrie (15-20) în
zonele din sudul ţării şi la începutul lunii octombrie (1-5) în zonele mai reci (Transilvania,
Moldova), iar durata recoltării să se încadreze în circa 30 de zile (temperaturi mai mari de 10C)
(Gh.Bîlteanu, 1993).
În anumite situaţii, recoltarea sfeclei poate să înceapă şi mai devreme faţă de momentul
optim. Astfel, culturile care şi-au pierdut în cea mai mare parte frunzele datorită unei secete
prelungite sau din cauza atacului de cercosporioză, culturi cu densitate redusă sau cele situate
foarte departe de fabrică, pot să fie recoltate chiar înainte de jumătatea lunii septembrie.
Întârzierea recoltatului nu este de dorit deoarece condiţiile climatice din toamnă
(precipitaţiile în special) îngreunează recoltatul şi transportul sfeclei şi apare pericolul ca
rădăcinile să fie surprinse pe câmp de îngheţuri. În principiu, recoltarea rădăcinilor de sfecla
destinate industrializării implică următoarele operaţiuni: dislocarea rădăcinii, decoletarea
rădăcinii şi curăţirea acesteia de pământ.
Tabelul 3.23
Influenţa epocii de recoltare a sfeclei de zahar asupra producţiei
şi a unor elemente de maturitate tehnologică (Câmpia Turzii)
Rădăcini Zahăr Conţinut în Conţinutul Factor Zahăr în
Data zaharoză în cenuşă mela- sac Pierderi
recol t/ha % t/ha %faţă % % % % sigen t/ha % zahăr
tării faţă de faţă faţă de (MW) faţă t/ha
de 15.X. de 15.X. de
15.X. 15.X. 15.X
.
1.08 22,6 61 3,4 43 15,1 71 0,66 144 47 2,5 38 0,8
1.09 33,1 90 6,3 80 19,0 90 0,56 122 29 5,1 76 1,1
15.X. 37,0 100 7,8 100 21,2 100 0,40 100 29 6,7 100 1,4

Recoltarea sfeclei se poate efectua în trei moduri: manual, semimecanizat şi


mecanizat.
La recoltare manuală dislocarea rădăcinii se efectuează cu furci speciale de dislocat
(furcă cu două coarne , în formă de liră), care nu provoacă ruperea rădăcinii, decoletarea,
curăţirea de pământ şi îndepărtarea codiţei făcându-se cu ajutorul unor cuţite speciale sau cu
secera.
Vârful rădăcinii (codiţa) trebuie înlăturat, deoarece se veştejeşte mai repede şi de aici
începe alterarea întregii rădăcini. Circa 10% din pierderile de zahăr ce se înregistrează în timpul
păstrării sfeclei se datoresc neînlăturării vâârfului rădăcinii (Gh. Olteanu, 1960).
Recoltarea semimecanizată presupune utilizarea echipamentului pentru dislocarea
rădăcinii (DSP-4), scoaterea acesteia din sol, decoletarea şi celelalte operaţiuni efectuâându-se
manual. Pentru ambele metode trebuie precizat faptul că decoletarea trebuie efectuată în aceeaşi
zi cu dislocatul pentru a se evita pierderile prin transpiraţie şi respiraţie a frunzelor.
De asemenea este important să se organizeze frontul de lucru în asemenea manieră încât
să nu rămână peste noapte în câmp nici rădăcini dislocate şi nedecoletate, nici rădăcini decoletate
şi netransportate la bazele de recepţie.
S-a stabilt că, în general, sfecla recoltată şi decoletată corect, lăsată pe câmp pierde după
o zi 0,40% zahăr, după 3 zile, 0,90% zahar, după 6 zile, 1,30% zahăr iar după 10 zile, 2,25%
zahar.
În situaţia în care sfecla decoletată rămâne pe câmp, aceasta trebuie adunată în grămezi
mai mari de 1000 kg şi acoperite cu frunze şi colete pentru a reduce la jumătate pierderile în
greutate şi de zahăr.
Recoltarea mecanizată se poate efectua prin două metode: divizat şi direct.
Recoltarea mecanizată divizată constă în: decoletarea rădăcinilor (prima fază); dislocarea,
extragerea din sol, separarea rădăcinilor de pămâânt şi, încărcarea în buncăre sau mijloace de
transport (a doua fază).
Prin metoda directă de recoltare se realizează, cu o singură maşină (o singura trecere),
toate operaţiile menţionate mai sus (decoletare, dislocare, curăţire, încărcare).
Maşinile de recoltat sfeclă trebuie să disloce rădăcinile cu pierderi câât mai reduse
(maximum 1%) şi să le decoleteze corect, pe linia frunzelor inferioare. Gradul de vătămare al
rădăcinilor nu trebuie să depăşească 3%, iar pămâântul rămas pe rădăcinile recoltate, 6%
(D.Toma, 1987).
Sfeclele decoletate trebuie scoase din pământ cât mai repede, în cazul când se face mai
întâi decoletatul mecanic şi apoi dislocatul şi încărcatul. Din datele experimentale obţinute până
în prezent de M.Ludecke (citat de Gh.Bîlteanu,1993), întârzierea cu numai o zi a extragerii din
sol a sfeclei decoletate determină o pierdere de zahăr de 0,4%, iar la 9 zile întârziere, pierderile
se ridică la 1,4%.

3.2.6. Producerea seminţei la sfecla pentru zahăr.

În România s-a organizat un sistem de producere de sămânţă necesară pentru întreaga


suprafaţă cultivată cu sfeclă pentru zahăr. Producerea de sămânţă se realizează în trei etape:
producerea seminţei prebază ;
- producerea seminţei bază ;
- producerea seminţei originale;
În cazul soiurilor poliploide sămâânţa originală este de natură hibridă într-o anumită
proporţie şi se obţine prin încrucişarea unui soi tetraploid cu un soi diploid, după formulele:
- 4n MM x 2n MM (plurigerm)
- 4n mm x 2n MM (monogerm)
- 2n mm x 4n MM (monogerm)

3.2.6.1. Obţinerea butaşilor


Obţinerea butaşilor se poate realiza în două variante tehnologice: în cultură de primăvară
şi în cultură succesivă, prin însămâânţarea în vară.
Obţinerea butaşilor în cultură de primăvară. Această variantă tehnologică pentru
obţinerea butaşilor nu se deosebeşte practic de tehnologia culturii sfeclei pentru zahăr. Sunt
indicate aceleaşi plante premergătoare, aceleaşi lucrări ale solului, precum şi unele lucrări de
întreţinere.
Fertilizarea. Gunoiul de grajd trebuie administrat întotdeauna bine fermentat, în doze de
15 - 20 t/ha, împreună cu 30 - 40 kg/ha fosfor şi tot atâta potasiu.
Raportul de fertilizare N : P este de 1 : 0,8 (Z. Stănescu şi colab., 1968), folosindu-se
dozele de N80P60 după cereale păioase şi N100P80 după porumb, floarea-soarelui sau cartof.
Ingrăşămintele cu potasiu, în funcţie de gradul de aprovizionare al solului şi planta
premergătoare, se aplică în doze de 60 - 120 kg/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor în cultura butaşilor ridică nu numai producţia, dar şi vigoarea
acestora, vigoare ce se răsfrânge pozitiv şi asupra producţiei de seminţe şi chiar asupra producţiei
sfeclei industriale.
Semănatul. Epoca de semănat este aceeaşi ca şi la cultura sfeclei pentru zahăr.
Intârzierea semănatului reduce proporţia de butaşi utili (100 - 300 g) şi schimbă structura
ploidică a acestora, reducându-se proporţia de butaşi din soiul mamă (A. Ştefănescu, 1977).
Distanţa între rânduri este de 45 cm, iar distanţa între glomerule pe rând de 5 cm. Aceasta
corespunde la un număr de 440 - 450000 glomerule/ha, ceea ce permite obţinerea a minimum
200000 butaşi/ha.
Orientativ, cantitatea de seminţe la hectar este de 12 - 14 kg la formele plurigerme şi de
6 - 8 kg la cele monogerme.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm. Semănatul se execută cu semănătorile tip SPC.
Lucrările de îngrijire. În culturile semănate la distanţa de 5 cm între glomerule pe rând
lucrarea de rărit nu se execută. Celelalte lucrări de întreţinere sunt identice cu cele din cultura
industrială. In timpul vegetaţiei apare ca obligatorie lucrarea de eliminare a tuturor plantelor care
dau lăstari floriferi.
Obţinerea butaşilor în cultură de vară. În sudul ţării se recomandă însămânţarea de vară,
pentru obţinerea butaşilor în cultură succesivă, economisindu-se timp şi teren, dar care impune,
în primul rând, suprafeţe irigate, care asigură răsărirea rapidă si uniformă, precum şi butaşi
viguroşi cu mare putere de răsărire în anul următor (Z. Stănescu, A.F.Badiu, 1986).
Bune premergătoare sunt plantele care părăsesc terenul pâână la sfârşitul lunii iunie:
mazăre, borceaguri, rapiţă, orz, soiuri timpurii de grâu.
Terenul se ară imediat la adâncimea de 18 - 20 cm, iar pregătirea patului germinativ se
realizează în condiţii corespunzătoare cu combinatorul, în aceeaşi zi cu aratul.
Fertilizarea se face corelat cu îngrăşămintele aplicate la planta premergătoare. In cazul
câând fosforul şi potasiul sunt asigurate, se fertilizează unilateral cu azot, 100 kg/ha; în caz
contrar se folosesc îngrăşăminte complexe cu toate cele trei elemente, care se încorporează în sol
odată cu arătura.
Epoca de semănat este între 10 - 15 iulie. Intârzierea semănatului determină reducerea
masei butaşilor obţinuţi.
Combaterea buruienilor. Samulastra de orz sau de grâu şi buruienile mono şi
dicotiledonate se combat foarte bine cu erbicidele Ro-Neet sau Dual 500 asociate cu Venzar.
Combaterea costreiului din rizomi, se poate realiza prin tratamente cu Fusilade. Asocierea
erbicidelor Fusilade+Betanal AM au asigurat combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate,
inclusiv a costreiului (N. Sarpe, 1987).
Regimul de irigare: o udare de 800 - 1200 m3//ha după recoltarea plantei premergătoare;
o udare de răsărire cu 400 - 500 m3/ha; 3 - 4 udări în vegetaţie, astfel ca solul să fie menţinut la
50 - 60% din IUA. Ultima udare se execută la sfărşitul lunii septembrie - începutul lunii
octombrie.
Celelalte lucrări sunt similare celor din culturile realizate în ogor propriu.
Din observaţiile făcute în ţara noastră (Z. Stănescu), butaşii obţinuţi prin însămânţări de
vară sunt mai valoroşi decât cei obţinuţi prin însămânţări de primăvară, datorită faptului că sunt
mai tineri ca vârstă şi crescuţi în condiţii de vegetaţie mai favorabile. Temperatura moderată din
timpul toamnei, umiditatea solului asigurată la timp prin irigare, lipsa atacului de boli şi
dăunători favorizează dezvoltarea primordiilor viitoarelor ramuri florifere.
Recoltarea butaşilor. Epoca de recoltare a butaşilor este la maturitatea deplină,
exteriorizată prin îngălbenirea frunzelor, cu excepţia celor din mijlocul rozetei, asociată cu
scăderea temperaturii sub 6 - 7C, când butaşii nu mai acumulează substanţă uscată (V. Bîrnaure,
1979). Aceasta corespunde calendaristic cu mijlocul lunii octombrie în zonele din nordul ţării şi
respectiv sfârşitul aceleiaşi luni în sudul ţării. Butaşii recoltaţi prea devreme, când temperaturile
noaptea sunt de peste 6 - 7C, nu sunt bine maturaţi, îşi pierd turgescenţa şi se păstrează greu în
silozuri (Gh. Bîlteanu, 1974).
Recoltarea se face cu cazmaua, cu plugul, cu dislocatorul (DSP-4), sau cu combina de
recoltat (CRS-2) la care se suspendă aparatul de decoletare.
La recoltarea mecanizată cu combina CRS-2, în prealabil, trebuie efectuată îndepărtarea
frunzelor cu 2 cm mai sus de epicotil, cu CSU-EI, sau cu MTV-4. După recoltarea manuală sau
semimecanizată, butaşii se adună în grămadă, se sortează, reţinându-se cei cu masa între 100 -
300 g, sănătoşi, neramificaţi, nedeformaţi şi se fasonează tăind frunzele la circa 2 cm deasupra
epicotilului şi a codiţei .
Referitor la mărimea butaşilor trebuie făcută menţiunea că cele mai bune rezultate se
obţin cu butaşii a căror masă este de 80 - 200 g(după Z. Stănescu masa optimă este de 200 -
300 g). La butaşii mai mici de 80 g producţia de seminţe scade, iar la butaşii mai mari de 200 g
creşte preţul de cost al seminţelor.
Păstrarea butaşilor. Sortarea butaşilor pe categorii de mărime (80 - 140 g, 150 - 200 g
şi peste 200 g) uşurează lucrările din primăvară, plantarea urmâând a se face conform cu masa
butaşilor, fapt ce contribuie la obţinerea de culturi uniforme.
Păstrarea se face în silozuri semiîngropate, îngropate sau de suprafaţă, cu lăţimea de 80 -
100 cm şi înalte de 60 - 80 cm.
Temperatura optimă de păstrare este de 2 - 3C. Controlul temperaturii trebuie efectuat
cel puţin din 10 în 10 zile. Când temperatura urcă peste 6C se reduce grosimea stratului de
pământ acoperitor sau se fac dezveliri parţiale pe laturile silozului, refăcându-se câând
temperatura scade la 2 - 3C. Dacă temperatura se menţine ridicată, înseamnă că în masa
silozului sunt focare de încingere, fapt ce impune înlăturarea lor imediată.

3.2.6.2. Cultura plantelor semincere


Lucrările solului constau din arătura adâncă la 30 cm cu scormonitor, efectuată în
agregat cu grapa stelată, menţinută afâânată, curată de buruieni şi nivelată pâână la intrarea în
iarnă.
Fertilizarea optimă se realizează în varianta organo-minerală, cu 20 - 30 t/ha gunoi de
grajd şi N60P90K40. Fertilizarea numai cu îngrăşăminte chimice vizează realizarea unui raport
N : P de 1 : 1,2, cu doze de N100-120P120-150 kg/ha. Ingrăşămintele cu potasiu, în funcţie de
gradul de aprovizionare al solului, se aplică în doze de 50 - 100 kg/ha s.a.
Plantarea se face primăvara cât mai timpuriu. Epoca de plantare are deosebită
importanţă pentru obţinerea de recolte ridicate. Din date obţinute la Cenad, faţă de media
recoltelor pe 10 ani, plantările timpurii au dat un spor de până la 792 kg/ha, iar plantările târzii
un minus de 823 kg/ha (C. Cojocaru, 1964).
In sudul şi vestul ţării, în anii normali, plantarea trebuie realizată la sfâârşitul lunii
februarie - începutul lunii martie, iar în Transilvania şi Moldova în a doua jumătate a lunii
martie. Eventualele îngheţuri de -6C, -7C nu dăunează culturii dacă plantarea s-a făcut în bune
condiţii, în schimb prinderea este aproape totală şi fructificarea plantelor este 100%, dacă şi
păstrarea în silozuri s-a făcut în bune condiţii. In schimb, dacă temperatura imediat după plantare
creşte la peste 10C, butaşii emit greu şi eşalonat lăstari floriferi (ideale sunt pentru pornirea
lăstarilor temperaturile de 4 - 10C). Intârziind plantatul, polenizarea şi fecundarea se petrece la
călduri mari (18 - 20C), ceea ce diminuează recolta de sămânţă şi reduce valoarea biologică a
acesteia (Z. Stănescu, 1967).
Densitatea optimă de plantare la soiurile plurigerme, în condiţii de neirigare la S.C.A.
Lovrin (I.Bratu, Gh.ăipoş, 1972) a fost de 30 - 50 mii butaşi/ha, iar în condiţii de irigare la
S.C.A.Băneasa-Giurgiu (A.Ştefănescu, 1975) a fost de 40 - 50 mii butaşi/ha. Densităţi chiar mai
mari (60000 butaşi/ha) se pot folosi în cazul butaşilor mici, sub 100 g.
Distanţa între rânduri, pentru a obţine o coacere mai uniformă, este de 60 cm.
Adââncimea de plantare se stabileşte astfel încât capul butaşilor să fie la 2 cm sub nivelul solului.
Plantarea butaşilor se face cu maşini de plantat butaşi MPB-4, care asigură plantarea în
poziţie verticală, tasarea solului în jurul butaşilor şi acoperirea epicotilului cu un strat de 4 - 5
cm sol. Plantarea butaşilor se poate face şi manual (cu cazmale înguste), sau semimecanizat
(câând solul se despică până la 18 - 20 cm, cu organe active tip daltă); butaşii se introduc în
rigola deschisă şi se tasează bine pământul, iar deasupra se pune un strat de pământ mărunţit şi
umed de 2 - 6 cm.
Plantarea partenerilor monogermi se face în râânduri, în raport de 3 : 1 (6 : 2), respectiv
3 rânduri mamă la un rând tată, în schimb la soiurile plurigerme raportul 3 : 1 este realizat prin
amestecul seminţei elită.
Lucrările de îngrijire. Primăvara, devreme, se execută manual sau printr-o lucrare cu
grapa dezvelirea rozetei de frunze.
Combaterea mecanică şi manuală a buruienilor, când nu se folosesc erbicide, se
realizează prin 3 - 4 praşile mecanice şi 2 praşile manuale pe râând executate până la înflorirea
plantelor. Prima praşilă mecanică se execută mai la suprafaţă, la 5 - 7 cm, imediat ce 40 - 50%
din seminceri au răsărit, iar următoarele la 10 - 12 cm.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu aceleaşi erbicide şi doze ca la sfecla
pentru zahăr, cu precizarea că doza de Venzar se poate mări la 2 - 3 kg/ha. In culturile erbicidate
se execută 1 - 2 praşile mecanice şi o praşilă pe râând.
Cârnitul vârfului lăstarilor principali, când au înălţimea de 10 - 12 cm şi ciupitul vârfului
tuturor lăstarilor după fecundare sunt lucrări care conduc la obţinerea unor importante sporuri de
producţie şi reducerea numărului de glomerule mici.
Cârnitul lăstarului principal favorizează formarea grupată a ramificaţiilor de ordinul I,II,
conducând în felul acesta la o uniformizare a coacerii. Ramificaţiile de ordinul II asigură, în
medie, 90% din masa totală a glomerulelor unei plante cârnite.
Polenizarea suplimentară se execută în faza de înflorire cu ajutorul unor frânghii lungi de
3 - 5 m, de care sunt agăţate bucăţele de pânză lungi de 20 - 25 cm şi late de 10 - 15 cm.
Irigarea. In zonele cu deficit de precipitaţii se pot efectua 2-3 udări: o udare după
plantare cu 300 - 400 m3/ha (câând este cazul), a doua udare în perioada formării lăstarilor cu
400 - 600 m3/ha şi ultima udare la înflorit-formarea seminţelor.
Recoltarea. Maturarea glomerulelor este neuniformă, începând de la bază spre vârf, la
început pe tulpinile principale şi continuă cu ramificaţiile de ordinul I, II etc., iar la maturitatea
completă glomerulele se scutură uşor.
Recoltarea se poate realiza mecanizat, direct sau divizat şi manual.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combina la un interval de circa 5 zile după
aplicarea desicantului Reglone (5 l/ha în 100 -150 l apă). Momentul de aplicare al desicantului
este atunci când glomerulele de la baza lăstarilor au culoare castanie, iar seminţele, în secţiune,
au aspect făinos. Această metodă dă bune rezultate în lanurile cu coacere uniformă şi curate de
buruieni.
Recoltarea divizată constă în tăierea plantelor cu vindroverul şi treierarea lor după 5 - 10
zile, în funcţie de uscare, cu combina.
Recoltarea manuală se face prin secerarea semincerilor de pe 5 - 6 rânduri în zonele
umede sau 7 - 8 rânduri în zonele de câmpie şi aşezarea lor pe două râânduri, în brazde continue.
După uscarea plantelor se execută treieratul cu combina.
După treerat seminţele se expun la soare, se curăţă prin vânturare mecanică, şi se
lopătează pâână ajung la umiditatea de 14%.
Producerea seminţelor prin iernarea butaşilor în câmp. Această metodă a început să
fie studiată după 1920, mai întâi în America, apoi în mai multe ţări din Europa. în prezent ea este
extinsă în Kuban, Kirghizia, Ucraina, în S.U.A., Danemarca, Anglia, Italia, Bulgaria, Turcia şi
alte ţări, în zone unde iernile sunt mai blânde. Prin această metodă, preţul de cost al seminţelor se
reduce cu circa 50%. În România problema producerii seminţelor prin metoda directă a fost
studiată de C.Cojocaru (1964) şi Aurora Rădoi (1971), concluziile fiind în favoarea metodei.
În esenţă, metoda constă în semănatul seminţelor în vară, în ogor negru, sau pe teren
eliberat de o cultură timpurie. Plantele iernează în sol, iar în primăvară pornesc activ în vegetaţie,
formează ramuri florifere şi produc la hectar o recoltă egală sau mai mare şi cu aceeaşi valoare
biologică ca în cultura obişnuită. Prin acest procedeu se evită lucrările de recoltare a butaşilor, de
păstrare şi de plantare, iar durata producerii seminţelor se reduce, de la doi la un singur an.
CAPITOLUL 4

4.1 TUTUNUL

4.1.1 Importanţă. Răspândire

Importanţă. Tutunul este o plantă tehnică la care partea utilă este reprezentată de frunze.
Frunzele de tutun recoltate la maturitatea tehnică, dospite, uscate şi fermentate, constituie
materia primă pentru fabricarea ţigaretelor, a ţigărilor de foi şi tutunului de pipă.
Din frunzele varietăţilor bogate în nicotină se prepară praful de tutun şi apoi soluţia de
tutun (leşia), folosită ca insecticid cu eficacitate foarte bună.
De asemenea, din frunzele de tutun se poate extrage nicotina, substanţă mult utilizată în
industria farmaceutică, precum şi acidul citric care la mahorcă se găseşte în proporţie ridicată (10
- 15%).
Tutunul este una din plantele agricole foarte productive, poate asigura, în funcţie de
climat, 16 - 33 t/ha/an substanţă uscată (3 tone proteine) (Yvonne Rebeyrol 1979, citat de
N.Aniţia, 1983). Din cantitatea totală de proteină obţinută, circa 50% este proteină solubilă care
poate intra în hrana omului. Valoarea nutritivă a proteinelor tutunului este asemănătoare celor
din lapte.
Seminţele de tutun conţin 35 - 40% ulei semisicativ, care poate fi extras şi folosit în
alimentaţie şi industrie. Turtele care rezultă după extragerea grăsimilor sunt folosite în hrana
animalelor (nu conţin nicotină).
În prezent atât în ţara noastră cât şi în multe alte ţări, în mod justificat, se desfăşoară o
campanie susţinută împotriva fumatului. Nicotina şi substanţele care rezultă în procesul de
ardere aduc mari prejudicii sănătăţii fumătorilor şi a celor din preajma lor. Pentru a reduce din
efectele negative ale tutunului asupra organismului uman s-au creat numeroase instituţii
specializate de producere şi industrializare care, între alte probleme, urmăresc producerea unor
soiuri pentru ţigarete al căror efect asupra fumătorilor să fie redus la minimum sau anihilat
complet.
Pentru ca nicotina să fie mai puţin toxică este necesar ca aşa numitele ,,gene de
conversie,, (Ct şi Cs) să nu fie prezente în noile soiuri, iar conţinutul de nicotină să fie sub 1 -
1,5% din substanţa uscată, nicotină care în urma arderii să nu conducă la formarea gudroanelor.
La reducerea gudroanelor, precum şi la îmbunătăţirea gustului, participă şi calitatea foiţei care
trebuie să fie cât mai subţire, iar celuloza să fie cât mai pură.
Tutunul este şi o plantă agricolă importantă, în sensul că unele soiuri valorifică economic
soluri cu potenţial productiv redus, cum sunt solurile nisipoase, erodate sau alte soluri puţin
productive. Tutunul este o bună plantă premergătoare pentru multe culturi, iar veniturile pe care
le asigură la unitatea de suprafaţă sunt deosebit de mari.
Răspândire. Tutunul se cultiva la nivelul anului 2012 pe 4,29 milioane hectare.
Suprafeţe mai mari cu tutun au fost cultivate în China (circa 1480 mii ha), India (495mii
ha), Brazilia (410 mii ha).
În România în anul 2012 au fost cultívate cu tutun 1258 ha.

4.1.2. Sistematică
Tutunul aparţine familiei Solanaceae, genul Nicotiana L. alcătuit din 15 secţiuni şi 60
specii (după Goodspeed, 1945). Din acest număr mare de specii cuprinse în genul Nicotiana,
numai două prezintă interes din punct de vedere agricol şi industrial şi anume: Nicotiana
tabacum L (frunze sesile sau peţiolate) şi Nicotiana rustica L.(mahorca cu frunze peţiolate).
Ambele specii sunt anuale, polimorfe şi cu acelaşi număr de cromozomi (n = 24).
După N.Vavilov, tutunul are două centre de origine: sud-mexican şi american central
pentru specia N.rustica şi centrul Americii de Sud (Peru, Ecuador, Bolivia) pentru specia
N.tabacum. La N.rustica (mahorca) aparţine tutunul cu ,,miros puternic,, foarte puţin cultivat, iar
la N.tabacum aparţin toate formele de tutun pentru fumat. În România se cultivă în exclusivitate
specia N. tabacum.
Luând în considerare centrele de origine, zonele de răspândire, condiţiile de formare,
similitudinile şi diversitatea fenotipică ca şi proprietăţile biologice s-au definit următoarele
categorii taxonomice pentru specia N. tabacum (E.N. Pasareva, 1966):
1. subspecia Orientalis - var. macedonicum
- var. turcicum
2. subspecia Americana - var. virginica
- var. marilandica
3. subspecia Australis - var. brasilliensis
- var. argentinica
4.subspecia Asiatica - var. indica
- var. japonica
5. subspecia Insularis - var. havanensis
- var. sumatrensis
Soiurile de tutun existente în prezent în cultură, au rezultat din hibridarea a două sau mai
multe varietăţi şi sunt grupate în mai multe tipuri, fiecare tip cuprinzând soiuri cu particularităţi
morfologice, biologice şi calitative apropiate.
Astfel se disting tipurile: oriental, semioriental, Virginia, de mare consum, Burley.
I.Trifu şi D.Gavriliu (1953), citaţi de Gh.Bîlteanu (1993), grupează soiurile de tutun în:
soiuri pentru ţigarete superioare, soiuri pentru ţigarete de calitate mijlocie şi mare consum, soiuri
pentru ţigarete de calitate inferioară şi de larg consum şi soiuri pentru ţigări de foi.
Tipul oriental se caracterizează prin frunze mici (lungimea frunzelor din etajul mijlociu,
20 - 25 cm), precocitate mare (plantat - înflorit 50 - 65 zile), ţesutul frunzelor catifelat şi elastic,
conţinutul de nicotină scăzut (0,3 - 0,6%), conţinutul în glucide solubile ridicat, aromă fină şi
gust plăcut la fumat. După uscare predomină culorile galbenă, galben - portocalie şi roşie
deschisă. Capacitatea de producţie a acestor soiuri este mai mică decât a soiurilor din celelalte
tipuri(11-14 q/ha frunze uscate), dar sunt tutunuri de calitate superioară.
Tipul semioriental are frunze mai mari (lungimea frunzelor de la etajul din mijloc 28 -
32 cm), perioada de vegetaţie mai lungă (plantat - înflorit 75 - 80 zile), ţesut foliar fin şi elastic,
conţinut de nicotină mai ridicat (0,6 - 1%), conţinutul în glucide solubile mai scăzut decât la tipul
oriental. Prin uscarea frunzelor se obţine un tutun roşcat cu elasticitate şi consistenţă bună, folosit
pentru ţigaretele de calitate mijlocie şi de mare consum. Capacitatea de producţie este mai
ridicată (15 - 20q/ha).
Tipul Virginia se caracterizează prin frunze mult mai mari (lungimea frunzelor din
etajul din mijloc 40 - 50 cm), perioada de vegetaţie mijlocie (plantat - înflorit 60 - 85 zile),
conţinut în nicotină mijlociu (0,6 - 1%), conţinut în glucide solubile foarte ridicat iar conţinutul
în albumine foarte scăzut. Prin uscare (la foc indirect) se obţine un tutun de culoare galbenă de
diferite nuanţe, cu aromă fină şi gust plăcut, utillizat pentru obţinerea ţigaretelor de calitate
superioară. Asigură producţii mari şi constante de frunze uscate (18 - 24q/ha).
Tipul de mare consum are frunzele mari, perioada de vegetaţie lungă (de la plantat la
înflorit peste 85 zile), conţinut ridicat de nicotină (1,5 - 5%) şi conţinut redus în glucide.
Frunzele uscate produc un tutun de culoare roşie până la castanie brună, utilizat pentru fabricarea
ţigaretelor de calitate mijlocie şi inferioară. Capacitatea de producţie este mare (18 - 24q/ha
frunze uscate).
Tipul Burley are frunzele mari, perioada de vegetaţie lungă (plantat – înflorit 85 - 90
zile), conturul plantei conic, capacitatea de producţie ridicată (peste 20 q/ha frunze uscate).
Frunza este fină, elastică, cu capacitate mare de absorbţie şi reţinere a sosurilor, pretabilă la
obţinerea ţigaretelor de foi.

4.1.3. Compoziţia chimică


Compoziţia chimică a foilor de tutun prezintă o importanţă deosebită deoarece determină
calitatea produsului pentru fumat. Există numeroase studii care au pus în evidenţă nu numai
importanţa compoziţiei foilor asupra calităţii, dar şi factorii ce influenţează compoziţia şi căile
pentru îmbunătăţirea acesteia.
Compoziţia chimică a foilor de tutun este foarte mult influenţată de condiţiile de creştere
a plantei, de gradul de fertilitate a solului, de umiditatea din sol, de etajul foilor pe tulpină, şi
desigur de tipul şi soiul de tutun.
Substanţa uscată a foilor de tutun conţine 75 - 92% substanţe organice şi 8 - 25%
substanţe minerale.
Substanţele minerale sunt în cantităţi mai mici în tutunurile de culoare galbenă, de
calitate superioară, comparativ cu tutunurile de calitate inferioară, cele de culoare închisă.
Foile de la baza plantei au un conţinut mai ridicat de cenuşă (15 - 25%), comparativ cu
foile de vârf (8 - 17%).
Cenuşa este formată din oxizi, carbonaţi şi alte săruri minerale. În cenuşă se găseşte în
cantităţi mari compuşii calciului (35%CaO) şi ai potasiului (30%K2O) şi în cantităţi mai mici cei
ai magneziului, fierului, fosforului, sulfului etc. Aceste elemente din cenuşă au limite de variaţie
destul de mari, după cantitatea din elementul respectiv găsită în plantă şi respectiv în sol.
Substanţele minerale din foile de tutn reglează procesul de ardere la fumat. Dar arderea
este influenţată nu atât de cantitatea totală de cenuşă cât mai ales de elementele componente ale
acesteia. Astfel, potasiul are influenţa pozitivă cea mai mare asupra arderii, calciul o favorizează
mai puţin, iar magneziul o atenuează. Clorurile şi sulfaţii influenţează negativ arderea.
Substanţele organice sunt alcătuite din glucide, substanţe organice cu azot, acizi
organici, polifenoli, substanţe colorate, răşini şi uleiuri volatile.
Glucidele în unele tutunuri fermentate pentru ţigarete reprezintă aproximativ jumătate
din substanţa organică. Conţinutul în glucide variază în funcţie de tipul de tutun, condiţiile de
cultură, de poziţia foilor pe plantă, de tehnologia de prelucrare. Se disting glucide de constituţie
ca: hemiceluloza, celuloza şi lignina şi glucide de rezervă, cum sunt zaharurile, dextrinele şi
amidonul.
Glucidele solubile în apă (zaharurile) cuprind monozaharidele (glucoză, fructoză şi
galactoză) şi dizaharidele (zaharoză şi maltoză) care au o acţiune favorabilă asupra calităţii.
În timpul arderii, la fumat, glucidele solubile produc însemnate cantităţi de acizi organici,
aldehide, fenoli şi substanţe de tipul caramelului, mărind astfel aciditatea şi influenţând favorabil
gustul şi aroma tutunului. Astfel, glucidele solubile neutralizează într-un anumit sens
alcalinitatea substanţelor cu azot trecute în fum, făcând ca fumul să-şi piardă din tăria sa.
Influenţa pozitivă a glucidelor asupra calităţii tutunului este deci indirectă şi anume prin
produsele lor de ardere.
Conţinutul în glucide solubile la tutunurile galbene este de 8 - 20% din substanţa uscată,
ajungând până la 30% (Virginia). Acest procent scade odată cu închiderea culorii tutunului, 4 -
12% la tutunul roşu şi 1 -7% la cel brun. Creşterea dozelor de azot din sol duce la închiderea
culorii tutunului şi corespuzător la scăderea conţinutului glucide. Aceste scăderi sunt mai
accentuate la tutunurile de mare consum şi mai puţin accentuate la tutunurile orientale şi
Virginia.
Amidon şi dextrine nu se găsesc în tutunurile fermentate, decât rar şi numai resturi din
cele care nu s-au putut hidroliza. Aceste glucide sunt importante, deoarece dau prin hidroliză
zaharuri în timpul proceselor de dospire - uscare şi fermentare.
Hemiceluloza intră în constituţia scheletului celulei vegetale, în pereţii celulari. Ea poate
fi transformată parţial prin procese enzimatice în glucide de rezervă.
Celuloza (8 - 15%) este principalul constituient al pereţilor celulari cu rol mecanic şi protector,
are rol principal în întreţinerea arderii.
Substanţele azotate pe care le conţin frunzele de tutun sunt reprezentate prin amoniac,
albumină, aminoacizi şi alcaloizi.
Azotul total din foile de tutun variază între 1 - 6% din substanţa uscată. Tutunurile de
culoare deschisă (galbene) conţin 1 - 2% azot, cele de culoare roşie au 2 - 3%, iar cele de culoare
închisă (brune) peste 3%.
Pe aceeaşi plantă, conţinutul de azot total al foilor uscate din etajele inferioare este de
1,48 - 2,57% şi creşte la foile de vârf la 3,54 - 4,71%. Conţinutul de azot total variază de
asemenea şi pe porţiuni de frunză, fiind mai mic la mijlocul suprafeţei foilor şi spre bază şi mai
ridicat pe margini şi la vârful frunzei.
Amoniacul se găseşte în cantităţi mici în tutun (0,1 - 0,9%), mai puţin în tutunurile
galbene şi mai mult în cele de culoare închisă.
Aminoacizii ocupă în frunza de tutun 0,25 - 0,58% din substanţa uscată. Aminoacizii au
acţiune pozitivă asupra fumatului îndeosebi la tutunurile pentru ţigări de foi.
Substanţele albuminoide influenţează negativ calitatea tutunului, prin ardere imprimă
fumului de tutun un gust iute, amar şi aromă neplăcută.
În tutunuri, substanţele albuminoide se găsesc în cantităţi medii de 4 - 12,5% din
substanţa uscată. Variaţia lor este determinată de condiţiile de creştere ale plantei şi de
tehnologia aplicată. Cu cât solul este mai bogat în azot, cu atât tutunul va avea un conţinut mai
mare de albumine.
Culoarea foilor este în general un indiciu al conţinutului în albumine. Astfel, tutunurile de
culoare galbenă conţin în medie 4 - 7% albumine, cele roşii au 5 - 8%, cele brune 6 - 12%, iar
tutunurile pentru ţigări de foi au până la 10 - 15% albumine.
Pe aceeaşi plantă, conţinutul de albumine din foile uscate de tutun, creşte de la etajele
inferioare (6,28 - 9,38%) spre foile din etajele superioare (14,5 - 17,9%).
Alcaloizii sunt substanţe caracteristice tutunului. În tutun se găsesc circa 30 alcaloizi. Din
cantitatea totală de alcaloizi nicotina reprezintă 95 - 97%, iar restul alcaloizilor numai 3 - 5%
(I.C.Mohnacev, 1983). În afară de nicotină, tutunul mai conţine şi alcaloizi secundari, din care
mai importanţi sunt: nornicotina, anabazina şi oxinicotina.
Nicotina (C10H14N2) este principalul alcaloid din frunzele de tutun, cu o deosebită
importanţă în ceea ce priveşte calitatea foilor şi cu acţiune fiziologică complexă asupra
organismului uman.
Cantitatea de nicotină din frunzele de tutun este influenţată de numeroşi factori, dintre
care se menţionează: specia, soiul, poziţia frunzei pe plantă, umiditatea solului, substanţele
nutritive din sol şi de tehnologia aplicată.
Mahorca (Nicotiana rustica) conţine 8 - 16% nicotină în timp ce tutunul (Nicotiana
tabacum) numai 0,3 - 5%, cu diferenţieri în funcţie de tipul de tutun: 0,3 - 1% la tipul oriental; 1
- 2% la tipul semioriental şi Virginia; 1,5 - 2,5% la tipul de mare consum şi 2,5 - 5% la tutunul
pentru ţigări de foi.
Umiditatea solului şi substanţele nutritive, în special azotul, influenţează conţinutul de
nicotină al foilor de tutun .
Conţinutul de nicotină al foilor de tutun variază şi cu poziţia lor pe plantă. În anumite
condiţii foile de vârf conţin mai multă nicotină, iar în altele un conţinut mai redus.
Astfel, s-a determinat că la doze mici de azot în sol, foile de bază au cel mai mare procent de
nicotină, în timp ce la doze mari de azot în sol foile de vârf au conţinutul cel mai ridicat.
Tutunurile din anii calzi şi secetoşi sunt mai bogate în nicotină decât tutunurile din anii umezi şi
răcoroşi. Lumina influenţează şi ea conţinutul foilor de tutun în nicotină. În condiţii de
luminozitate mai mare plantele de tutun au un conţinut mai ridicat de nicotină. Trebuie avută în
vedere asigurarea unei densităţi optime, pentru fiecare tip de tutun, ca să nu se obţină foi cu un
conţinut mai mare de nicotină decât cel caracteristic tipului de tutun cultivat.
Prin cârnitul şi copilitul plantei de tutun se acumulează în plantă, mai ales în foi, mai
multă nicotină (J.Chouteau, 1977).
Cercetările efectuate de I.Vlădescu la noi în ţară cu soiul Molovata, în două localităţi
(Băneasa şi Suluc), au scos în evidenţă că procentul de nicotină scade în frunzele de tutun
necârnit de la baza plantei spre vârful ei, iar în cazul tutunului cârnit variaţia conţinutului de
nicotină este inversă, respectiv nicotina din frunze creşte de la bază spre vârful plantei.
Nicotina se găseşte în toate părţile plantei, în afară de sămânţa matură. După I.Vlădescu,
repartizarea procentuală a nicotinei pe diferite părţi ale plantei de tutun este următoarea: frunze
66%; tulpină 15%; inflorescenţă 2,4%; rădăcină 16,2%. Se consideră în prezent că locul de
sintetizare a nicotinei în planta de tutun este coletul (F.Crescini, 1969).
Acizii organici intră în compoziţia frunzei de tutun în cantitate de 12 - 16%. Cei mai
frecvenţi sunt acizii: malic, citric, oxalic, ş.a. Rolul acestor acizi asupra calităţii tutunului nu este
încă bine precizat. Se apreciază că, în general, au o acţiune negativă asupra calităţii, mai ales
acidul citric, dar unii acizi au o acţiune pozitivă, cum este cel oxalic.
Răşinile şi uleiurile volatile imprimă tutunului aroma, însuşire foarte importantă pentru
calitatea foilor. Cantitatea de răşini din frunze variază între 2 şi 16% (la tutunurile româneşti
între 3 şi 8%), iar cantitatea de uleiuri eterice de la 0,047% (tutunurile de mare consum) la 1,2%
(tutunurile orientale aromate) (N.Aniţia, 1974).
Conţinutul tutunului în răşini şi uleiuri eterice variază în raport cu tipul şi soiul de tutun,
cu condiţiile de cultură, precum şi cu poziţia frunzelor pe plantă. În regiuni mai secetoase, calde,
însorite, dar cu atmosferă suficient de umedă, tutunurile au cantităţi mai mari de răşini şi uleiuri
volatile şi din contră mai puţine în regiunile mai ploioase şi mai reci. Pe plantă, frunzele de vârf
sunt mai bogate în aceste substanţe decât frunzele de bază.
Calitatea unui produs reprezintă totalitatea proprietăţilor şi aptitudinea acestuia de a
satisface o nevoie dată.
Calitate tutunului este definită de Padilla (1965) ca fiind suma caracteristicilor fizice,
organoleptice, economice şi chimice care îl fac de dorit sau nu, pentru scopul în care a fost
produs şi pentru folosiri specifice.
Aprecierea calităţii tutunului se face de către producători, cumpărători, tehnologi,
chimişti şi, în final, de fumători.
Numeroşi cercetători au găsit unele corelaţii mulţumitoare între compoziţia chimică a tutunului şi
calitatea lui (tabelul 4.1).
Calitatea tutunului este apreciată după criterii subiective (aroma, gustul, acţiunea narcotică), dar
şi după criterii obiective (culoare, mărime, structură, consistenţă, elasticitate, nervaţiune, higroscopicitate,
combustibilitate, etc.).
Dintre aceste criterii obiective, combustibilitatea este una din caracteristicile principale ale
tutunului pentru fumat. O bună combustibilitate pune în evidenţă gustul şi aroma fumului de tutun.
Combustibilitatea se apreciază prin durata de ardere şi viteza de ardere a tutunului. Durata de ardere
trebuie să fie suficient de lungă iar viteza de ardere trebuie să fie lentă. La o ardere completă cenuşa este
albă sau gri deschis. Dacă arderea este incompletă cenuşa este de culoare gri închis sau chiar neagră, din
cauza particulelor de carbon rămase în cenuşă. Are importanţă, de asemenea, tăria (consistenţa) cenuşei,
care, pe timpul arderii ţigaretei trebuie să se păstreze cât mai multă vreme.
Tabelul 4.1
Componentele calităţii, caracteristica lor şi substanţele care le determină
(după A.A.Şmuk)
Componentele Caracterizarea componentelor calităţii Factorii care determină
calităţii componentele calităţii
ca atare Când nu arde tutunul Uleiuri eterice
Aroma Dată de substanţele aromate din timpul arderii Grupa răşinilor şi
de ardere componenţii polifenoli
Gustul Caracteristic diferitelor calităţi Glucide, polifenoli
1.Excitarea sistemului nervos Nicotina totală
fiziologică 2.Respiraţii mai rare (încetinite) Alcaloizii înrudiţi
Tăria 3.Amplitudinile respiraţiilor mai mari
1.Gust astrigent Amoniac, acizi volatili,
de gust 2.Impresie de obstacol în gât când se respiră acizi răşinoşi. Alcalini-
fumul tatea liberă
Iuţimea O zgâriere şi o ardere uşoară în gât -
(deosebit de tăria de gust)
Moliciunea Contra tăriei şi iuţimei (tutunul nu este nici tare -
nici iute, ci moale)
Amăreala O caracteristică specială în gustul tutunului Albumine
Satisfacerea Satisfacerea fiziologică, de gust şi aromă Conlucrare armonică a
componenţilor
Nesatisfacerea Nesatisfacerea fiziologică de gust şi aromă Conlucrare nearmonică a
componenţilor
Combustibilitatea Ardere uniformă, lentă şi continuă % mic de apă, conţinut
bogat în K

Combustibilitatea este un caracter de soi, dar ea este influenţată de climă şi condiţiile de cultură
(fertilizare, densitate, irigare etc.). Compoziţia chimică a foilor rămâne însă factorul principal al
combustibilităţii.
Aprecierea combustiei ţigaretelor se poate face prin determinarea randamentului de ardere:
R = 100(1 - g1/g), în care g este cantitatea de substanţă organică a tutunului, iar g1 cantitatea de substanţă
organică din scrum, incomplet arsă.
Pentru aprecierea obiectivă a calităţii tutunului au fost stabiliţi şi o serie de coeficienţi chimici.
Dintre numeroşii coeficienţi chimici, se menţionează pentru tutunurile de ţigarete următorii:
- coeficientul Şmuk, dat de raportul dintre conţinutul glucidelor solubile (%) şi conţinutul
substanţelor albuminoide (%).Tutunurile la care acest coeficient este sub 1 sunt considerate inferioare, iar
cele cu valori între 1 şi 3 sunt de bună calitate pentru ţigarete.
- coeficientul Smirnov, dat de raportul dintre glucidele solubile (%) şi azotul total (%) din foaia
de tutun. Are valori între 2 şi 8, valorile mai mari indicând o calitate mai bună.

4.1.4. Particularităţile biologice şi relaţiile cu factorii de vegetaţie


Perioada de vegetaţie a tutunului cultivat în condiţiile climatului temperat cuprinde două etape
distincte, şi anume: perioada de vegetaţie din răsadniţă şi perioada de vegetaţie din câmp.
Perioada de vegetaţie din răsadniţă. Durata acestei perioade depinde de tipul de răsadniţă în
care se produce răsadul de tutun şi poate fi cuprinsă între 40 - 65 zile. Fazele de vegetaţie ale răsadului,
pentru etapa de viaţă din răsadniţă, sunt următoarele: semănat - răsărit; răsărit - cruciuliţă; cruciuliţă -
urechiuşe formate; urechiuşe formate - răsad format complet (fig.6.12).
Perioada de vegetaţie din câmp. În această etapă de viaţă tutunul parcurge următoarele faze de
vegetaţie: plantat - îmbobocit; îmbobocit - înflorit; înflorit - maturarea capsulelor.
În prima fază de vegetaţie (plantat-îmbobocit), după plantarea tutunului în câmp, rădăcinile
plantelor, caracterizate printr-o capacitate mare de prindere, au o intensitate de creştere mult mai mare
decât partea epigee. Astfel, după datele obţinute de A.Piescu (1938), la mai multe soiuri de tutun, la 35 -
40 zile de la plantare (fig.6.5), înălţimea părţii epigee a fost de 25 - 30 cm, în timp ce rădăcinile aveau
lungimea cuprinsă între 60 şi 72 cm, iar creşterea laterală era de 55 - 60 cm (tabelul 4.2).

Fig.4.1 – Fazele de creştere ale răsadului de tutun: 1,2-răsărirea; 3-începutul cruciuliţei;


4-cruciuliţa formată; 5-apariţia urechiuşelor; 6-urechiuşe formate; 8-răsad format complet.
Tabelul 4.2

Creşterea rădăcinilor de tutun în lungime şi lateral


la 35 - 40 zile de la plantare

Nr. de Înălţimea Adâncimea Creşterea


Soiurile frunze plantelor rădăcinilor laterală a
(cm) (cm) rădăcinilor
(cm)
Molovata 10 26,0 66,5 60,0
Ghimpaţi 10 30,0 65,0 57,5
Banat 9 29,0 70,0 55,0
Ialomiţa 8 29,5 72,5 55,0

După smulgerea răsadului din condiţiile favorabile de viaţă din răsadniţă şi plantarea sa
în câmp, planta de tutun trece printr-o perioadă de stress. Această perioadă este cu atât mai uşor
depăşită cu cât răsadul a fost mai bine adaptat pentru condiţiile din câmp (călirea răsadului).
Rădăcina tutunului care este pivotantă poate pătrunde în sol până la 1,5-2,0 m, dar cea
mai mare parte din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol de până la 20 cm adâncime.

Tulpina tutunului este dreaptă, înaltă de 1,5 - 2 m, rotundă în secţiune. Tulpina este prevăzută cu
numeroşi muguri axilari, iar în partea superioară, de la subsuoara frunzelor emite ramificaţii
numite copili.
În anumite situaţii, şi anume în cazul unor accidente climatice (grindină), când tulpina şi
frunzele au fost complet distruse, se recomandă înlăturarea tulpinii principale la 10 - 12 cm de
suprafaţa solului (recepatul tutunului). Din mugurii axilari de pe porţiunea de tulpină rămasă,
planta are posibilitatea să regenereze.
Frunzele tutunului sunt simple, de forme diferite (rotundă, ovală, lanceolată, rotund-
eliptică, eliptic-lanceolată, ovală sau obovală), sesile sau scurt peţiolate, de culoare verde de
diferite nuanţe (în funcţie de vârsta plantei), acoperite de perişori glandulari care secretă uleiuri
eterice şi răşini.
Tutunurile cultivate la noi în ţară formează un număr mare de frunze (20 - 34), în funcţie
de soiul cultivat, deosebindu-se pe tulpină cinci grupe de frunze sau cinci etaje. Frunzele de pe
un etaj ajung, în general, la maturitatea tehnologică în acelaşi timp.
Culoarea frunzelor reprezintă indicatorul principal în stabilirea gradului de maturitate a
frunzelor la recoltare şi a fazelor procesului tehnologic care urmează (dospire, uscare,
fermentare).
Valoarea tehnologică a foilor de tutun, în afară de caracteristicile chimice, care exprimă
însuşirile intrinseci, este determinată şi de caracteristicile fizice, care exprimă însuşirile
extrinseci (Gh. Bîlteanu, 1993).
Însuşirile fizice ale foilor de tutun sunt determinate de soi, de condiţiile de mediu şi de
cultură, precum şi de tratamentele tehnologice de dospire - uscare şi fermentare. În tehnologia
tutunului sunt menţionate următoarele îsuşiri fizice: mărimea şi forma foilor; grosimea şi
structura foilor; consistenţa foilor; nervaţiunea foilor; masa foilor şi a unităţii de suprafaţă;
elasticitate şi rezistenţa foilor; culoarea foilor; higroscopicitatea foilor. Din toate aceste
caracteristici fizice, ne oprim numai la câteva:
- grosimea frunzelor verzi de tutun variază între 200 şi 400. Mărimea celulelor,
conţinutul lor şi deci grosimea frunzei verzi variază în funcţie de soi, etaj şi condiţiile de creştere
a plantei.
Frunzele de vârf sunt mai groase decât cele de poală, iar în urma cârnirii această diferenţă
se măreşte.
Îngrăşămintele cu azot, duc la celule mai mari, mai pline şi frunze mai groase. Umiditatea
ridicată în sol, determină celule mai mari dar mai goale, astfel că după uscare, aceste foi devin
subţiri, slabe. Plantele de tutun crescute la densităţi mai mari pe unitatea de suprafaţă dau foi mai
subţiri decât la densităţi mai mici.
Grosimea foii uscate de tutun variază între 50 şi 140.
- mărimea şi forma foilor. Lungimea foilor poate varia de la 5 - 7 cm, la unele tutunuri
orientale (la foile de vârf), până la aproape 100 cm, la unele soiuri de tip Virginia.
Forma foilor este dată de raportul diametral şi de indicele de ovalitate. Suprafaţa unei foi
variază între 100 şi 850 cm2, după soi, etaj şi condiţiile de creştere a plantelor, iar suprafaţa totală
a foilor unei plante este cuprinsă între 0,3 - 0.9 m2.
- consistenţa foilor este determinată de densitatea celulelor, de spaţiile intercelulare, de
pereţii celulari, de conţinutul celulelor şi de natura ţesutului. Consistenţa foilor se apreciază prin
coeficientul de consistenţă, care este dat de raportul între grosimea foii (mm) şi masa în grame a
100 cm2 de foaie, multiplicat cu 10. Foile cu consistenţă bună au coeficientul de consistenţă
peste 2,5 iar cele cu consistenţă slabă sub 1,5.
- nervaţiunea foilor constă din nervura principală şi nervurile secundare. Acestea sunt
desigur cu atât mai groase cu cât foaia este mai mare. Proporţia nervurii principale raportată la
masa totală a foii variază mult în funcţie de soi, etaj şi condiţii de creştere, putând atinge 12 -
30%. La tutunul oriental nervura principală reprezintă 13 - 17%, la semioriental 19 - 21%, la
Virginia şi Burley 26 - 28%, iar la cel de mare consum 21 - 24% (N.Aniţia, 1983).
În industria ţigaretelor, o nervaţiune grosieră este un dezavantaj şi necesită decapoşarea
(tăierea a 1/3 din foi spre vârf) şi denervurarea celor 2/3 spre bază, pentru a obţine ţigarete fără
,,cotoare,,
- culoarea foilor de tutun este în strânsă corelaţie cu alte însuşiri de calitate, prezentând
din acest punct de vedere o însemnătate deosebită. Tutunul uscat are trei culori de bază: galben,
roşu şi brun. La fiecare culoare de bază se au în vedere trei însuşiri şi anume: tonalitatea,
intensitatea şi uniformitatea culorii.
Culoarea unui tutun este legată de o anumită compoziţie chimică şi prin aceasta se
evidenţiază calitatea intrinsecă, fumativă a tutunului. Culoarea tutunului variază mult în timpul
proceselor tehnologice. Din frunza verde de pe plantă, la recoltare, se obţine în cursul dospirii -
uscării o culoare galbenă, roşie sau brună, de diferite nuanţe care se definitivează în cursul
fermentării.
Culoarea este primul indice al calităţii tehnologice a tutunului. Astfel, pentru ţigarete,
culoarea galbenă a tutunurilor orientale şi de tip Virginia indică un tutun de calitate, culoarea
roşie indică un tutun de calitate mijlocie, iar culoarea brună un tutun inferior.
Culoarea galbenă indică un conţinut bogat de glucide solubile, de xantofilă şi carotină.
Acestea sunt tutunuri dulci la fumat. Culoarea brună indică un conţinut ridicat de substanţe
albuminoide, care dau la fumat un gust tare, iute, amar.
Diferenţele mari de culoare ale foilor sunt determinate de soi şi de procesul tehnologic
de uscare şi fermentare. În cadrul aceluiaşi soi culoarea mai este influenţată de poziţia frunzei pe
plantă şi de gradul de maturare la recoltare. Nuanţa, intensitatea şi uniformitatea culorii foilor
uscate constituie o însuşire fizică de bază la diferenţierea pe clase de calitate a tutunului la
recepţia de la producători.
În perioada de la îmbobocit la înflorit, în funcţie de tipul de tutun cultivat, se intervine
asupra plantei în scopul reducerii perioadei de vegetaţie şi favorizarea maturizării frunzelor din
etajele superioare ale plantei. Pentru aceasta este necesară cârnirea plantelor şi ca o consecinţă a
acesteia copilitul.
De la formarea bobocului floral până la deschiderea florii trec circa 14 zile.
Florile tutunului sunt grupate în inflorescenţă de tip racem, situată în vârful plantei.
Fecundarea este predominant autogamă, iar cazurile de fecundare încrucişată se datoresc
insectelor. Înflorirea începe cu floarea centrală şi se face eşalonat în 25 - 30 zile.
În ultima fază de vegetaţie, înflorire - maturarea seminţelor, se ajunge numai în
culturile necârnite şi pe loturile pentru obţinerea seminţelor.
Fructul este o capsulă biloculară de formă şi mărime variabilă (ovală până la eliptică). O
capsulă conţine 2000 - 4000 seminţe. Sămânţa este mică, alungită, subreniformă, cu reticulaţii pe
întreaga suprafaţă, de culoare cafenie. În secţiune, la sămânţa de tutun se disting: tegumentul,
endospermul şi embrionul. Sămânţa de tutun conţine apă 6 - 8%, ulei brut 37 - 45%, proteină
brută 23 - 28%, zahăr 2 - 4%; nu conţine amidon şi nici nicotină. MMB are valori cuprinse între
70 şi 100 mg pentru N. tabacum şi 250 - 500 mg pentru N. rustica.
Relaţiile plantă - factori de vegetaţie. Tutunul ca plantă originară din zonele tropicale şi
subtropicale este o plantă termofilă, dar se cultivă şi în zone temperate datorită faptului că o parte
din perioada sa de vegetaţie este parcursă în răsadniţă.
Cerinţele mari faţă de temperatură se manifestă încă de la semănat, când solicită pentru
germinaţie o temperatură minimă de 12C. Temperatura optimă de germinaţie a seminţelor din
soiurile cultivate în ţara noastră este de 30 - 35C iar maximă de 38 - 42C.
Temperatura optimă de creştere a plantelor este de 27C, având limitele extreme de 25 şi
30C. La temperaturi de 16 - 17C, în perioada de creştere, se înrăutăţeşte calitatea tutunului.
Temperaturile de -1, -2C de scurtă durată, pot fi suportate de plantele mici de tutun, după
plantare, numai dacă răsadul a fost bine călit, iar solul este relativ uscat.
Suma gradelor de temperatură (t>0C) pentru întreaga perioadă de vegetaţie în câmp
este de 2500 - 2900C, respectiv 3200 - 3600C dacă se mai adaugă etapa din răsadinţă.
Tutunurile cele mai aromate şi de calitate superioară se obţin în general în regiunile cu
climă caldă. În condiţii de climă caldă dar secetoasă, se obţin tutunuri aromate, însă mai sărace în
nicotină şi cu producţii mai mici. Climatul cald şi umed, cum este cel de la tropice, favorizează
obţinerea unor producţii mari de tutun, foarte aromat şi mai bogat în nicotină. Într-un climat
umed şi răcoros, bogat în precipitaţii, se obţin tutunuri mai grosiere, lipsite de aromă şi bogate în
nicotină.
Faţă de umiditate tutunul nu este o plantă extrem de pretenţioasă. Totuşi, umiditatea în
corelaţie cu temperatura influenţează în mod deosebit producţia şi calitatea tutunului.
Pentru producerea unui kilogram de substanţă uscată, tutunul foloseşte 300 - 500 l apă.
Plantele vegetează bine la umiditatea solului de 60 - 80% din capacitatea de câmp. Tutunul
realizează producţii ridicate şi de calitate în acele zone unde în cursul lunilor mai, iunie şi iulie
primeşte câte 60 - 70 mm precipitaţii, cât mai uniform repartizate. Lunile august şi septembrie
trebuie să fie secetoase pentru a asigura astfel condiţii bune pentru maturarea frunzelor,
recoltarea, dospirea şi uscare lor.
Tutunul este o plantă cu posibilităţi reduse de luptă împotriva secetei: frunzele au cuticula
epidermică foarte subţire, iar pubescenţa rară. În condiţii de secetă frunzele rămân mici şi groase,
numărul de frunze este redus, iar combustibilitatea lor scade. Dacă umiditatea este în exces, se
prelungeşte perioada de vegetaţie, plantele sunt mai sensibile la boli, frunzele formează ţesuturi
grosiere, lipsite de aromă dar bogate în nicotină.
Un rol important în obţinerea unor tutunuri de calitate superioară îl are umiditatea relativă
a aerului. La umiditate scăzută transpiraţia este intensă, fapt care determină obţinarea de foi
subţiri, casante, sărace în uleiuri eterice.
Regiunile cu vânturi puternice nu sunt favorabile tutunului, deoarece acestea pot provoca
ruperea plantelor, deteriorarea frunzelor şi înrăutăţirea condiţiilor pentru uscatul la soare.
Vânturile moderate care primenesc continuu atmosfera, creează condiţii mai puţin favorabile
dezvoltării bolilor criptogamice, iar procesul de uscare al frunzelor la soare este favorizat.
Lumina influenţează, de asemenea, producţia şi calitatea tutunului. Un tutun cu ţesut fin,
subţire, elastic şi rezistent, aşa cum se cere tipului pentru ţigări de foi, se obţine la o intensitate
luminoasă mai redusă. Celelalte tipuri de tutun trebuie să dispună de lumină mai multă.
Trebuie precizat faptul că cerinţele tutunului faţă de climă sunt diferite de la un tip la altul
şi că însuşirile de aromă, fineţe, tărie sunt determinate în primul rând de condiţiile climatice.
Solul. Alături de climă, însuşirile fizice şi chimice ale solului au o foarte mare importanţă
în realizarea unor producţii ridicate şi de calitate. Sunt favorabile tutunului solurile uşoare,
lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul cuprins între 6,4 şi 7,3.
Cerinţele tutunului faţă de sol se diferenţiază însă de la un tip de tutun la altul.
Astfel, tutunurile de tip oriental reuşesc bine pe soluri nisipo-pietroase, superficiale, slab
fertile (cum sunt aluviunile vechi), permeabile, calde, cu expoziţie sudică, bine însorite.
Tipul semioriental dă producţii ridicate şi de calitate pe soluri aluviale, brun-roşcate,
cernoziomuri puternic levigate, calde, permeabile şi cu expoziţie sudică.
Pentru tipul Virginia cele mai potrivite sunt solurile profunde, uşoare, sărace în substanţe
nutritive şi mai ales în humus, ca cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene, pe soluri cu cel
mult 25% argilă.Pe soluri cu mai mult de 25% argilă, tutunul Virginia îşi prelungeşte vegetaţia,
asigură producţii ridicate dar de calitate inferioară.
Tutunurile de mare consum reuşesc bine pe solurile lutoase, fertile, profunde şi
permeabile. Sunt indicate cernoziomurile, solurile brune sau brune lăcoviştite.
Tutunurile pentru ţigări de foi dau producţii de calitate pe soluri aluviale luto-nisipoase,
profunde umede şi bogate în substanţe nutritive şi humus. Terenurile formate pe sedimente aduse
de ape, provenite din descompunerea recentă a rocilor, sunt cele mai indicate pentru aceste
tutunuri.
România cu terenuri atât de variate, oferă condiţii favorabile tuturor tipurilor de tutun
aflate în cultură, de la cele mai fine pentru ţigarete până la cele pentru pipă şi ţigări de foi.

4.1.5 Tehnologia de cultivare


4.1.5.1 Amplasarea şi rotaţia culturii
Tutunul este bine să fie amplasat pe terenurile din imediata vecinătate a localităţilor, sau
chiar pe terenurile libere din intravilan. Prin această amplasare se asigură condiţiile pentru
transportul, pe distanţe scurte şi imediat, al frunzelor de tutun, în vederea înşirării şi uscării cu
mijloace puţin pretenţioase. De asemenea, este indicat ca terenurile unde urmează să fie plantat
tutunul să se găsească lângă surse de apă.
Tutunul este una din plantele agricole care suportă monocultura mai mulţi ani fără să se
înregistreze fenomenul de oboseală a solului. Se citează frecvent monoculturi de tutun de 15 -
20 ani şi chiar mai mulţi ani (în Cuba, Germania, Belgia, Franţa etc), iar tutunul oriental chiar de
100 ani (Gh.Bîlteanu, 1993).
Cultivarea tutunului în monocultură conduce totuşi la înmulţirea paraziţilor specifici
(boli, viroze, dăunători) şi la distrugerea structurii solului. Se preferă monocultura numai acolo
unde, în cadrul zonei determinate climatic, solurile specifice tipului de tutun se găsesc în
suprafaţă redusă. Amplasarea tutunului pe alte soluri decât cele specifice ar atrage după sine
diminuarea calităţii foilor. În ţara noastră, din aceste considerente, se recomandă cultivarea după
el însuşi, 2 - 3 ani, numai a tutunului oriental. De asemenea, pe terenuri proaspăt defrişate, după
o pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul pentru ţigări de foi se poate cultiva 2- 3 ani
la rând.
Alegerea plantei premergătoare pentru tutun se face diferenţiat, în funcţie de tipul
cultivat. Astfel, pentru tutunul din tipurile oriental, semioriental şi Virginia cele mai bune
premergătoare sunt cerealele păioase (grâul, orzul, ovăzul), care asigură condiţii optime pentru
efectuarea lucrărilor solului.
Tutunurile mai închise, mai tari la fumat (pentru ţigări de foi, pentru pipă), pot fi cultivate
şi după leguminoase pentru boabe sau culturi furajere anuale (borceaguri), deoarece aceste
tutunuri cer un sol mai bogat în azot.
Tutunurile de mare consum, pentru ţigarete, pot fi cultivate atât după cereale păioase, cât
şi după leguminoasele pentru boabe când solurile sunt mai sărace.
Porumbul, sau alte plante prăşitoare cu recoltare târzie, sunt mai puţin indicate ca
premergătoare pentru tutun, deoarece părăsesc târziu terenul şi se întârzie cu lucrările solului, iar
resturile vegetale care rămân pe teren împiedică plantarea în condiţii bune. Mai trebuie adăugat
că în solul cultivat cu prăşitoare se dezvoltă numeroşi dăunători polifagi (viermele sârmă, buha
semănăturilor etc).
Nu se poate cultiva tutunul după porumbul erbicidat cu atrazin. Nu trebuie cultivat după
plante din familia Solanaceae (cartof, tomate, ardei), sau după castraveţi, pepeni, varză, dovleci,
fasole, cânepă şi floarea-soarelui, datorită unor paraziţi comuni tutunului şi acestor plante
(viroze, lupoaie, dăunători).
Tutunul este o bună premergătoare pentru toate culturile, cu excepţia solanaceelor şi a
celor cu dăunători comuni, întrucât eliberează terenul destul de timputiu şi-l lasă curat de
buruieni şi în bună stare de fertilitate.

4.1.5.2 Fertilizarea
Tutunul este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de elementele fertilizante, atât faţă de cantitatea
acestora, cât mai ales faţă de raportul dintre ele în funcţie de tipul de tutun, de soi şi de zona
ecologică de cultură.
Cosumul specific de elemente nutritive este prezentat în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3
Consumul de azot, fosfor şi potasiu, kg pentru 100 kg frunze uscate,
plus partea epigee aferentă
Sursa N P2O5 K2 O
Staţiunea Centrală de Cercetări pentru 9,5 2,8 10,8
Cultura şi Industrializarea Tutunului (1980)
P.Gisquet şi H.Hitie (1961) 8,5 1,7 15,3
H.Hitie şi M.Sahourin (1965) 7,5 1,6 10,4

Fertilizarea tutunului cere o deosebită atenţie, întrucât elementele nutritive utilizate


influenţează atât producţia de frunze, cât şi calitatea acestora.
Azotul este consumat în cantităţi mari de plantele de tutun. La insuficienţa azotului,
plantele de tutun au un ritm lent de creştere, tulpina rămâne subţire, frunzele au o culoare verde-
deschis (fără pete necrotice), iar către maturitate devin verzi-gălbui. Prin uscare, frunzele
tutunului pentru ţigarete se colorează frumos, în galben (corespunzător cerinţelor), pe când
frunzele tutunurilor destinate ţigărilor de foi capătă culori deschise, nedorite. Conţinutul în
nicotină al frunzelor este mai redus.
Azotul în exces determină la plantele de tutun formarea de frunze mari, verzi-închis şi
grosolane. Perioada de vegetaţie se prelungeşte, plantele devin mai sensibile la boli, se obţine un
tutun de calitate inferioară cu o combustibilitate redusă, un conţinut ridicat în substanţe
albuminoide şi nicotină şi scăzut în glucide. La exces de azot, frunzele la maturitate nu se
îngălbenesc, iar la uscare şi fermentare capătă culoare verde, roşie, brună sau uneori chiar
neagră.
Influenţa negativă sau pozitivă a azotului asupra randamentului şi calităţii tutunului este
într-o strânsă corelaţie cu acţiunea celorlalte elemente nutritive (P,K), precum şi cu factorul
umiditate.
Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii acesteia.
La insuficienţa fosforului plantele de tutun cresc încet, sistemul radicular nu se dezvoltă
normal, frunzele rămân mici şi înguste. După uscare freuzele capătă o culoare prea închisă.
Excesul de fosfor influenţează nu atât cantitatea producţiei, cât mai ales calitatea ei.
Astfel, grăbeşte maturitatea, frunzele sunt fără fineţe şi elasticitate, combustibilitatea se reduce,
iar gustul se înrăutăţşte.
Potasiul nu conduce la sporuri însemnate de producţie, mai ales pe solurile din ţara
noastră, dar ameliorează însuşirile de calitate a tutunului. Potasiul creează condiţii mai bune
pentru maturarea frunzelor, îmbunătăţeşte gustul, aroma, culoarea şi combustibilitatea lor. De
asemenea, potasiul măreşte rata fotosintetică, realizând astfel un conţinut mai mare de hidraţi de
carbon în frunze.
Insuficienţa potasiului determină reducerea vigorii generale a plantei, încreţirea frunzei şi
răsucirea marginilor ei în jos. Foile uscate provenite de la plantele crescute la insuficienţa de
potasiu sunt mici, zdrenţuite, cu culoare schimbată, cu textura, elasticitatea, aroma şi arderea
reduse (V. Ghimpu, 1940).
Calciul este important pentru tutun atât ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin
raporturile lui cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mult absorbţia acestora.
Insuficienţa calciului duce la obţinerea unor frunze deformate, groase şi de calitate
inferioară. Excesul de calciu duce la obţinerea unor tutunuri casante, rău colorate şi cu
combustibilitate redusă.
Insuficienţa calciului în sol face ca magneziul să devină toxic pentru planta de tutun, iar
excesul diminuează absorbţia acestui element. Pentru o nutriţie favorabilă a plantelor de tutun cu
magneziu se cere în sol un raport calciu : magneziu de 3 : 1.
Magneziul are o influenţă favorabilă asupra calităţii tutunului atunci când este asociat cu
potasiul, cu care trebuie să se găsească în raportul de 1 : 3. Aceste două elemente asociate
asigură tutunului la ardere o cenuşă compactă, combustibilitate şi aromă bună.
Aplicarea îngrăşămintelor. Tutunul este o plantă care valorifică bine atât îngrăşămintele
organice cât şi cele minerale
Gunoiul de grajd. Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi din nord-vestul ţării, la tutunurile
Virginia se recomandă aplicarea gunoiului de grajd semifermentat sau proaspăt la planta premergătoare,
încorporat adânc în sol, împreună cu 80 kg/ha P2O5.
Tutunul de tip Burley asigură rezultate foarte bune atuncicând se fertilizează cu 20 - 40 t/ha gunoi
de grajd.
La tutunurile de mare consum, la tutunurile de pipă şi ţigări de foi, gunoiul de grajd bine
fermentat se aplică direct, în cantitate de 20 - 25 t/ha. Gunoiul de grajd trebuie încorporat totdeauna sub
arătura adâncă din vară sau toamnă.
Îngrăşămintele minerale, simple sau complexe, sunt eficiente la toate tipurile de tutun şi
pe toate tipurile de sol. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte trebuie să se ţină cont, în principal,
de fertilitatea naturală a solului, de tipul de tutun cultivat şi umiditatea solului.
Dozele de azot recomandate sunt prezentate în tabelul 4.4.
Tabelul 4.4
Doze de azot recomandate în fertilizarea tutunului în România, în funcţie
de conţinutul solului în azot (după E. Ioan şi P. Marseu, 1988)
Starea Doza de N kg/ha pe tipuri de tutun
Indice azot de asigurare Oriental Semi- Virginia Mare Burley
(IN) a solului cu oriental consum
azot
2,0 Slabă 40 50 50 80 120
2,1 - 4,0 Mijlocie 30 40 40 70 80
4,1 - 6,0 Bună 20 30 20 50 70
6,0 Foarte bună nu nu nu 40 60
Ţinând seama de particularităţile biologice ale diferitelor soiuri de tutun, este important
să se reţină că tutunurile pentru ţigarete, de tipul oriental şi Virginia, asigură producţii superioare
din punct de vedere calitativ la doze mici, respectiv moderate de azot. Tutunurile de mare
consum şi pentru ţigări de foi, care sunt mai productive şi care trebuie să fie mai bogate în
nicotină, asigură producţii ridicate la doze mai mari de azot.
Ingrăşămintele minerale cu azot, ca regulă generală, se administrează cu 10 - 15 zile
înainte de plantare, la pregătirea solului cu grapa cu discuri. Pentru tutunurile din tipul de mare
consum, în cazul când administrarea nu se poate face integral la pregătirea solului pentru
plantare, se admite aplicarea fracţionată (2/3 înainte de plantare, 1/3 odată cu prima praşilă).
Pentru fosfor şi potasiu dozele recomandate sunt înscrise în tabelele 4.5 şi 4.6.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică sub arătura de bază.
Tabelul 4.5
Doze de fosfor (P2O5) recomandate pentru tutunurile cultivate în România,
în funcţie de conţinutul solului în fosfor (după E. Ioan şi P. Marseu, 1988)

P2O5 Starea de asigurare Dozele de P2O5kg/ha pe tipuri de tutun


(ppm) a solului cu fosfor Oriental Semi - Virginia Mare Burley
PAL oriental consum
8 Foarte slabă 70 90 120 120 160
8,1 -18 Slabă 60 80 100 100 140
18,1 - 36 Mijlocie 90 50 80 80 100
36,1 - 72 Bună 40 50 70 60 80
72 Foarte bună nu nu 50 nu 60

Tabelul 4.6
Doze de potasiu (K2O) recomandate în fertilizarea tutunului cultivat în România,
în funcţie de conţinutul solului în potasiu (după E. Ioan şi P. Marseu, 1988)

K2O (ppm) Starea de asigurare Doze de K2O kg/ha pe tipuri de tutun


K - Al a solului cu potasiu Oriental Semi - Virginia Mare Burley
oriental consum
66,0 Slabă 70 90 120 120 160
66,1 - 132 Mijlocie 60 70 100 100 140
132 - 200 Bună 40 50 70 60 100
200 Foarte bună nu nu 50 nu 60

Tabelul 4.7

Raportul N : P : K la tipurile de tutun cultivate în România

Tipul de tutun N P2O5 K2O


Oriental 1 2-3 1-2
Semioriental 1 1,5 - 2 1 - 1,5
Virginia 1 1,5 - 2,5 1,5 - 2,5
Burley şi mare 1 1 - 1.5 1
consum
Raportul între cele trei elemente nutritive de bază variază cu tipul tutunului cultivat, cu
fertilitatea solului, cu planta premergătoare şi regimul de precipitaţii din zona de cultură.
Pentru orientare se dau în tabelul 4.7 raportul între azot, fosfor şi potasiu.
Aceste raporturi se realizează prin folosirea îngrăşămintelor simple sau complexe ( 16 :
48 : 0; 23 : 23 : 0; 13 : 26 : 13; 16 : 16 : 16; ş.a).
Tutunul se dezvoltă în condiţii bune la un pH al solului cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-
ul solului scade sub 5,6 este necesar să se intervină cu amendamente calcaroase sub arătura de
bază, o dată la 4 ani.

4.1.5.3 Lucrările solului


Tutunul solicită un teren bine pregătit, afânat, mărunţit corespunzător, curat de buruieni şi
cu rezerve de apă cât mai ridicate.
Adâncimea la care se execută arătura diferă în funcţie de grosimea stratului arabil sau de
gradul de afânare a solului. Pentru tutun, arăturile executate cât mai devreme posibil (în vară),
la 22 - 30 cm adâncime, pe soluri care permit această adâncime, au dat rezultatele cele mai bune.
Pe solurile nisipoase, din zona de cultură a tutunului din tipul Virginia, arătura se execută
la 28 - 30 cm adâncime, toamna târziu sau primăvara devreme (L. Pop şi colab., 1974), cu care
ocazie se încorporează şi îngrăşămintele organice şi minerale. În asemenea arături se acumulează
o cantitate mai mare de apă, se reduce evaporaţia, iar nitraţii se acumulează mai adânc în sol,
unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă cea mai mare parte din rădăcini (K. Rauhe, 1958).
În primăvară terenul se lucrează până la plantare cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa
cu colţi reglabili. Ultima lucrare, înainte de plantare, se face cu cultivatorul combinat pentru
pregătirea patului germinativ şi cultivaţie totală a solului (CPGC).

4.1.5.4 Producerea răsadului


Tutunul datorită cerinţelor ridicate faţă de temperatură (germinează la cel puţin 12C,
sensibilitate la temperaturile joase) şi a perioadei de vegetaţie relativ lungă, nu se seamănă direct
în câmp ci în răsadniţe. După ce a trecut pericolul brumelor târzii, răsadul se plantează apoi în
câmp.
Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate răsadniţe, pentru producerea
răsadului de tutun, sunt răsadniţele încălzite cu biocombustibil (gunoi de grajd proaspăt). Există
şi răsadniţe calde la care sursa de căldură o constituie aburii sau apa caldă. În afară de răsadniţe
calde, răsdul de tutun se mai poate obţine în sere, solarii încălzite, sau neîncălzite, în răsadniţe
semicalde şi tunele. În răsadniţele clade după 40 - 44 zile de la semănat se obţine răsadul pentru
plantare, indiferent de condiţiile climatice din primăvară.
Gunoiul cel mai indicat este cel de cabaline, cu condiţia să fie destul de păios şi bogat în
dejecţii. Gunoiul se aşează în platformă, la suprafaţa solului. Înălţimea platformei de gunoi, bine
îndesat, este de 40 - 60 cm, iar suprafaţa se calculează după numărul ramelor (tocurilor) ce
urmează să se aşeze pe platformă. Distanţa între tocuri este de 50 cm, iar la marginea platformei
de 60 cm.
Peste platforma de gunoi, bine aşezată, se instalează tocurile de răsadniţe care se îmbracă
cu gunoi atât pe dinafară, cât şi pe dinâuntru. După 5 - 6 zile, necesare pentru aşezarea gunoiului
se introduce în tocul răsadniţei amestecul nutritiv, într-un strat de 15 - 20 cm grosime, format din
o parte pământ de ţelină sau de grădină, două părţi mraniţă şi o parte nisip. Amestecul trebuie
dezinfectat cu Basamid G98 în doză de 35 g/ m3. Dezinfecţia cu Basamid trebuie făcută din
toamnă sau iarnă, deoarece timp de 3 - 4 săptămâni de la aplicare are şi acţiune erbicidă.
După introducerea amestecului nutritiv, tocurile se acoperă cu geamuri timp de 8-12 zile.
În această perioadă, în platforma de gunoi se intensifică procesele fermentative datorită cărora
după 4 - 5 zile temperatura ajunge la 60C. După 8 -12 zile temperatura se stabilizează la circa
40C, când se poate trece la semănat.
Tabelul 4.8

Suprafaţa de răsadniţă pentru 1 ha tutun

Soiul Tip răsadniţă - m2


caldă semicaldă
Djebel 90 - 100 100 - 120
Molovata 80 -90 90 - 100
Ghimpaţi 60 - 65 65 - 70
Virginia, 40 - 55 45 - 50
Bărăgan
Banat, Burley 35 - 40 40 - 45

Răsadniţele se amenajează cu 60 - 65 zile înainte de plantarea răsadului de tutun în


câmp, adică la sfârşitul luniii februarie, începutul lunii martie.
Suprafaţa de răsadniţă de tutun ce se construieşte se calculează în funcţie de numărul de fire de
răsad ce se pot obţine la metru pătrat de răsadniţă şi de densitatea plantelor în câmp.
În răsadniţele calde se obţin 2500 fire de răsad la m2, din care 2000 fire sunt bune de
plantat.În răsadniţele semicalde se obţin 2000 fire/m2, bune de plantat fiind 1500 fire, iar în
răsadniţele reci se obţin 1500 fire/m2, din care bune de plantat sunt 1000 fire. Suprafaţa de
răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 4.8.
Înainte de semănat se recomandă ca în răsadniţă să se facă o fertilizare de bază cu 10 kg
îngrăşământ complex 13 : 27 : 13 pentru 100 m2 răsadniţă. În lipsa îngrăşmântului complex se
poate fertiliza cu 5 kg azotat de amoniu, 10 kg superfosfat simplu şi 4 kg sulfat de potasiu pentru
aceeaşi suprafaţă de 100 m2 răsadniţă.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa este produsă de unităţi specializate, care o tratează cu
fungicide (Tiramet 60 PTS 3g/kg sămânţă) şi o expediază la producători.
În scopul reducerii perioadei de producere a răsadului se recomandă încolţirea prealabilă
a seminţelor, asigurându-se obţinerea răsadului bun de plantare cu 5 - 10 zile mai devreme, dar
şi o economie de forţă de muncă de 20 - 25% (Gheorghiev, 1967). Pentru încolţire, seminţele se
pun în săculeţi de pânză şi se ţin în apă călduţă timp de 10 - 12 ore, după care se introduc într-o
încăpere la temperatura de 20 - 25C, timp de 4 - 5zile. În această perioadă seminţele se stropesc
periodic cu apă călduţă. La semănat lungimea colţului nu trebuie să depăşească lungimea
seminţei.
Perioada de semănat este diferită, în funcţie de zona şi de tipul de răsadniţe (tabelul 4.9).
Cantitatea de sămânţă este de 0,4 - 0,6g/m2 în răsadniţele calde şi de 0,5 - 0,7g/ m2 în
răsadniţele reci.
Tabelul 4.9

Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă

Perioada de semănat
Zona Răsadniţe Răsadniţe Tunele
calde semicalde
Sudul ţării 25.II - 10.III 10.III - 20.III 15.III - 30.III
Nordul ţarii
şi zonele 1.III - 10.III 10.III - 20.III 20.III - 30.III
mai reci

Pentru semănat sămânţa se amestecă cu nisip uscat sau cenuşă de lemn, calculând 1kg
nisip sau 0,6 - 0,7 kg cenuşă pentru cantitatea de seminţe ce se foloseşte la 6 m2 de răsadniţă.
Semănatul se face cu mâna, prin împrăştiere căt mai uniformă.
După semănat, sămânţa se acoperă, împrăştiind deasupra un strat de mraniţă foarte bine
mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4mm, care se presează uniform cu o scândură, iar apoi se
udă cu apă călduţă şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri. După 7 - 9 zile plăntuţele răsar.
Lucrările de îngrijire pe timpul vegetaţiei în răsadinţă trebuie să asigure obţinerea unui
răsad viguros şi constau din: asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţă, aerisirea, udarea,
combaterea buruienilor, răritul, terotajul, fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor şi
dăunătorilor şi călirea răsadului.
Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul bunei germinări a
seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară o temperatură de 30 - 32C, din
această cauză se face protejarea răsadniţelor cu rogojini şi în timpul zilei. După răsărire,
temperatura se va păstra în limitele de 18 - 25C, motiv pentru care se renunţă la protejarea
răsadinţelor cu rogojini în timpul zilei. Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de
cameră.
Până în faza de urechiuşe, răsadul va fi umbrit ziua între orele 11 - 16; după această fază
răsadul se umbreşte numai în zilele foarte calde.
Aerisirea prezintă o deosebită importanţă nu numai pentru asigurarea plantelor cu
oxigenul necesar, dar şi pentru a se elimina din răsadniţe gazele ce se formează în timpul
fermentaţiei gunoiului, gaze care sunt dăunătoare plantelor de tutun (CO2; NH3). Constituie de
asemenea una din condiţiile importante prin care se previne apariţia anumitor boli.
Aerisirea se face prin săltarea geamurilor în partea mai înaltă a tocului de răsadniţă,
câţiva centimetri sau mai mult în funcţie de temperatura de afară. Când timpul este mai cald,
aerisirea se face pe ambele părţi ale tocului de răsadniţe şi anume un geam se saltă pe o parte iar
altul pe cealaltă parte a tocului. În acest fel se asigură o mai bună primenire a aerului.
După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite toată ziua pe timp călduros şi se
acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi ploios. Serele, solariile şi tunelele se aerisesc
mai intens.
Udarea răsadului are ca scop menţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al
patului germinativ. La început se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, dar cu
cantităţi mai mari de apă.
În perioada semănat - răsărit şi apoi până în faza de cruciuliţă se udă de 2 - 3 ori pe zi, cu
0,5 - 1l/m2. Temperatura apei în perioada germinării trebuie să fie ridicată,iar după răsărire apa
va avea temperatura aerului atmosferic. Pe timp rece apa se încălzeşte, asfel încât, în momentul
când ajunge pe răsad să aibă o temperatură de 23 - 25C.
Între fazele de cruciuliţă şi urechiuşe răsadul nu se udă 2 - 3 zile, conferinu-i rezistenţă la
înbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza de urechiuşe şi până la călirea răsadului,
udarea se face mai rar, asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv pe 8 - 10 cm adâncime.
Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau/şi cu erbicide. Plivitul trebuie efectuat cu multă
atenţie, numai după ce s-a udat bine cu apă, pentru a nu se smulge şi plantele de tutun. Este bine ca
plivitul să se facă în zilele mai înourate, mai puţin călduroase. Plivitul se face ori de câte ori este nevoie.
Combaterea buruienilor, este mult mai indicată, să se facă prin folosirea erbicidelor. Se poate
folosi erbicidul Devrinol 50WP (napropamid 50%), 0,3 - 0,35g/m2, când nu se seamănă sămânţă încolţită,
iar administrarea se face cu 7 - 8 zile înainte de semănat.
Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi faza de urechiuşe. Se
răreşte atunci când densitatea plăntuţelor este mai mare decât normal, procedându-se ca la plivit.
Terotajul (adăugarea mraniţei) se face începând cu faza de cruciuliţă, la intervale de 3 - 5 zile şi
constă din împrăştierea sau cernerea paste răsad a unei cantităţi de mraniţă, dezinfectată în prealabil.
Terotajul se face cu scopul de a stimula formarea de rădăcini şi de pe o porţiune de tulpină, obţinându-se
astfel un răsad mai viguros.
Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele sunt uscate, pentru a nu se lipi
mraniţa de ele. După aplicarea mraniţei se stropesc plantele pentru a spăla frunzele şi pentru a se aşeza
mraniţa.
Fertilizarea suplimentară prezintă o importanţă deosebită pentru obţinerea unor plante viguroase.
Patul nutritiv pe care creşte răsadul sărăceşte în elemente nutritive, pe de o parte, datorită densităţii mari a
plantelor, iar pe de altă parte, datorită udărilor repetate, spălării în platformă a o parte din aceste elemente.
Se fac 2 - 3 fertilizări în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă, obligatoriu cu toate cele trei
elemente .
Tabelul 4.10
Cantităţile de îngrăşăminte minerale ce se folosesc în răsadniţe
Cantităţile de îngrăşăminte chimice
Faza când se face îngrăşarea la 100 m2 răsadniţe (grame)
Azotat de Superfosfat Sulfat de
amoniu 32% 16% P2O5 potasiu48%K2O
N
Prima fertilizare - faza de urechiuşe 300 800 400
A doua fertilizare - 6 -8 zile după prima 500 1200 800
A treia fertilizare cu o săptămână 500 1200 800
înainte de plantare

Îngrăşămintele minerale în cantitate totală de 15 - 25 g/ m2 sunt dizolvate în 2 l apă.


Pentru 100 m2 răsadniţă sunt necesare cantităţile înscrise în tabelul 4.10.
După administrarea îngrăşămintelor minerale este obligatorie stropirea cu apă curată, 2l/
2
m pentru a spăla plantele de substanţele nutritive care ar putea să dăuneze frunzelor tinere de
tutun. Dacă după prima şi a doua fertilizare se observă o pronunţată culoare verde a frunzelor, se
suspendă alte îngrăşări pentru a se evita o ,,,înmuiere,, a tulpinii, înmuiere care ar îngreuna
plantarea (Giuliano Cima, 1960).
Combaterea bolilor, foarte numeroase în răsadniţe, constituie una din cele mai
importante lucrări de îngrijire ale răsadului de tutun. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt:
căderea răsadului (produsă de Rhizoctonia solani şi Pythium debaryanum), putrezirea neagră a
rădăcinilor (Thieloviopsis basicola) şi mana tutunului (Peronospora tabacina).
Căderea răsadului se combate la observarea primelor vetre de atac, folosind Tiuram 75PU
sau Captadin 50PU, ambele în concentraţie de 0,3% cu 30 litri soluţie la 100 m2 răsadniţă,
tratament efectuat cu vermorelul şi care se repetă la 7 zile.
Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicide ca Chinoin, Fundazol în doză de
2 g/ m2 folosind 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, aplicat cu stropitoarea.
Împotriva manei tutunului, se aplică tratamente preventive, la avertizare, cu Ridomil Plus
48PU (0,25%) sau unul din produsele: Tiuram 75PU, Captadin 50PU, Turdacupral 50PU, toate
în concentraţie de 0,3%, folosind 30 l soluţie pentru 100 m2 răsadniţă. Practic pentru mană se fac
stropiri, din momentul răsăririi până în faza de cruciuliţă, un tratament pe săptămână, iar din faza
de cruciuliţă până în faza ,,bun de plantat,, două tratamente pe săptămânâ.
Excesul de umiditate, precum şi neaerisirea în răsadniţe, conduce la condiţii favorabile
pentru apariţia şi dezvoltarea acestor agenţi patogeni şi deci la îmbolnăvirea răsadului de tutun.
Combaterea dăunătorilor. În răsadniţă principalii dăunători sunt: coropişniţa (Gryllotalpa
gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).
Coropişniţele se combat folosind, înainte de semănat, unul din produsele: Furadan 10G,
în doză de 3 - 5g/m2 sau Sintogrill 5G 3 g/m2, distribuite uniform. Pot să fie folosite şi momeli
pregătite din boabe de grâu sau porumb, fierte şi amestecate cu florosilicat de sodiu (5%) sau
fosfură de zinc (1%).
Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad virusul care
produce boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3). Pentru combatere se utilizează unul din
produsele: Carbetox 37CE (0,4%), Sinoratox 35R (0,15%), Actellic (0,1%), folosind 30 l emulsie
la 100 m2 răsadniţă. Sunt recomandate două tratamente: primul în faza de urechiuşe şi al doilea
cu 3 - 5 zile înainte de transplantare.
Călirea răsadului realizează o adaptare a plantelor pentru condiţiile naturale din câmp
(luminozitate, temperatură, aeraţie). Pentru aceasta cu 7 - 8 zile înainte de plantare, răsadul se
lasă descoperit ziua şi noaptea, se udă o dată la două zile, cu apă mai puţină. Cu 3 - 4 zile înainte
de plantare, udatul se suspendă pentru a determina planta la o mai bună înrădăcinare. Răsadul în
această perioadă se mai acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de brumă sau ploi abundente.
Răsadul de tutun bun pentru plantare în câmp trebuie să aibă lungimea de 8 - 12 cm, respectiv 5
- 6 frunze pentru plantarea manuală şi 16 - 18 cm (7 - 8 frunze) pentru plantarea mecanizată.

4.1.5.5 Plantarea tutunului


Răsadul de tutun se scoate din răsadniţă numai în ziua plantării, cu puţin timp înainte de
plantare. După smulgere răsadul se triază, eliminând firele pipernicite, iar la plantele oprite
pentru plantare li se elimină foile de la bază, care sunt îngălbenite şi li se îndepărtează vârful
rădăcinii principale.
Răsadul smuls, fără să se scuture de pământ se aşează într-un singur strat, în cutii
acoperite cu o pânză udă şi se transportă în câmp. Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după
amiază. Dacă este înnourat plantatul se poate face în tot cursul zilei.
Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale regiunii de cultură şi de
durata de vegetaţie a soiurilor.
Din numeroasele experienţe efectuate în ţara noastră a rezultat că timpul optim plantării
tutunului se încadrează între 20 aprilie şi 10 - 15 mai. Plantările efectuate în afara epocii optime
influenţează negativ atât producţia cât şi calitatea acesteia.
Se recomandă o eşalonare a plantării luând în considerare condiţiile climatice din zonă,
rezistenţa la ger a soiurilor de tutun, starea solului la plantare precum şi aspectele organizatorice
legate de plantat şi apoi de recoltat.
Densitatea plantelor constituie un element fitotehnic de foarte mare importanţă în
realizarea unor producţii ridicate şi de calitate.
Ţinând seama de particularităţile soiurilor, densităţile cele mai mari se asigură la
tutunurile orientale, care au frunzele mici, iar tutunurile de tip Virginia, de mare consum şi
pentru ţigări de foi, densităţi mai mici (tabelul 4.11).

Tabelul 4.11
Orientări asupra distanţelor la care se plantează soiurile de tutun
Soiul Distanţele de plantare (cm) Mii plante la ha
Între rânduri Pe rând
Djebel 35 - 40 12 - 15 200 - 240
Molovata 35 - 40 15 - 18 160 - 200
Ghimpaţi 50 20 - 25 80 - 100
Burley 60 - 70 40 - 45 31 - 42
Virginia, Banat şi 60 - 65 35 - 40 38 - 46
Bărăgan (neirigat)
Virginia - irigat 70 40 - 50 28 - 35

Distanţele între rânduri şi densităţile la hectar pot suferi la tutun modificări importante
atunci când se pune problema mecanizării ,,totale,, a culturii. Astfel, tutunul Virginia, uscat pe
cale artificială, se plantează la distanţele 110  40 cm, realizând o densitate de 22 - 24 mii plante
la ha. La aceleaşi distanţe şi densităţi, se plantează şi tutunul de mare consum şi tutunul Burley,
când se urmăreşte mecanizarea totală.
Tehnica plantării răsadului de tutun nu se deosebeşte de tehnica plantării răsdurilor de
legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţele stabilite între rânduri, cu marcatorul
sau semănătoarea SPC, iar la distanţele calculate pe rând se practică în sol un orificiu cu
plantatorul în care se toarnă o cantitate suficientă de apă. După ce apa este absorbită, se introduce
cu grijă răsadul în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai
uniform şi să nu se îndoaie în sus. Apoi, tot cu plantatorul, se strânge pământul lângă răsad,
făcând o mişcare de jos în sus şi din afară spre fir. Pentru o mai bună conservare a apei folosite la
udare şi pentru a împiedica formare crustei la suprafaţă, pe lângă răsad se adună un strat de
pământ mărunţit şi uscat.
Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de plantat răsad MPR-5
în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina Balthes, maşină care poate fi adaptată pentru diferite
lucrări din tehnologia de cultivare a tutunului.

4.1.5.6 Lucrările de îngrijire


De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere şi îngrijire a
solului şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul, recepatul şi irigarea.
Completarea golurilor trebuie realizată la 3 - 4 zile de la plantare şi nu mai târziu, cu
rasad de cea mai bună calitate. La întârzierea acestei lucrări plantele cu care s-au copletat
golurile rămân în urmă cu dezvoltarea, constituind pe timpul vegetaţiei substraturi de infecţie cu
diferite boli.
Combaterea buruienilor. Buruienile prin consumul de apă şi elemente nutritive,conduc la
îmbătrânire prematură a plantelor de tutun, care îşi reduc numărul de frunze, frunze ce rămân
mici fără consistenţă iar la uscare se pătează. Buruienile sunt totodată gazde ale unor boli şi
dăunători, cum sunt: Pseudomonas tabaci (focul sălbatic), Thieloviopsis basicola (putrezirea
neagră a rădăcinilor), Thrips tabaci (tripsul) ş.a.
Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul erbicidelor,
completate cu praşile.
Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce s-au prins plantele, chiar
dacă solul nu este îmburuienat, la adâncimea de 6 - 8 cm. Prin această praşilă se urmăreşte, în
primul rând, afânarea terenului (bătătorit din timpul plantării) şi distrugerea buruienilor care au
plecat în vegetaţie. La internale de 10 - 15 zile, în funcţie de precipitaţiile căzute şi de gradul de
îmburuienare, urmează alte 2 - 3 praşile. Praşilele se execută manual la culturile cu distanţe mici
între rânduri şi mecanizat la celelalte, unde între plante pe rând se prăseşte manual.
Combaterea chimică a buruienilor constituie o metodă deosebit de eficace şi importantă
pentru protejarea frunzelor de tutun de deteriorările mecanice produse de agregatul de prăşit.
Principalele erbicide recomandate în prezent, pentru cultura de tutun, sunt prezentate în tabelul
4.12.
Tabelul 4.12
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor din culturile de tutun
Buruieni Produsul Substanţa activă Doza, p.c. Momentul
kg, l/ha aplicării
Devrinol 50 WP Napropamid 3-4 Cu 7 - 8 zile înainte de
Balan 18 EC Benfluralin 5-8 plantare, încorporate în sol la
Triflurom 24 EC Trifluralin 3-4 8 - 10 cm adâncime prin 2
Monocotile Diizocab 80 EC Butylate 5-7 treceri cu GD
şI dicotile Mecloran 48CE Alachlor 4 Cu 7 - 8 zile înainte de
anuale Dual 500 Metholachlor 5-6 plantare încorporate cu
combinatorul la 3 - 5 cm

Patoran Metobromuron 2,5 - 4 Încorporat la


3 - 5 cm adâncime cu
combinatorul

Pe solurile infestate cu pir (Agropyron repens, Cynodon dactylon), în mod deosebit


solurile nisipoase şi costrei (Sorghum halepense) din rizomi, pe lângă erbicidele ce se
administrează pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate se foloseşte în vegetaţie
unul din produsele menţionate în tabelul 4.13.
Tabelul 4.13

Doza recomandată(l p.c./ha)


Erbicidul Substanţa activă Sorghum h. la Agropyron şi Cynodon
25- 35cm înălţime la 10 - 15 cm înălţime
Fusilade Fluazifop-butyl 2-3 4-6
Gallant Haloxyfop-ethoxy- 2-3 4-6
ethyl
Targa Quizalofop-ethyl 2 -3 4-6

Combaterea buruienilor cu erbicide, în funcţie de efectul acestora, se completează cu


praşile mecanice şi manuale.
Politul este lucrarea prin care se înlătură frunzele de la baza plantelor de tutun, după ce
acestea şi-au format frunzele de mijloc şi cele de vârf. Frunzele de la bază se dezvoltă în condiţii
necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de întreţinere sau stropite
cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu prezintă importanţă industrială, în
schimb constituie mediu de infecţie şi consumă din substanţele necesare celorlalte frunze de pe
plantă.
La soiurile cu frunze mari se elimină 2 -3 frunze, iar la cele cu frunze mici 4 - 5 frunze
(până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face odată cu efectuarea praşilei a treia
manuale.
Cârnitul constă în înlăturarea inflorescenţelor cu un număr mai mare sau mai mic de
frunze, în scopul creşterii producţiei şi îmbunătăţirii calităţii frunzelor.
Prin cârnit, sporul de producţie înregistrat frecvent în culturile de tutun este de 10 - 15%,
dar poate ajunge uneori la peste 25% (tabelul 4.14).
Tabelul 4.14
Influenţa cârnitului asupra producţiei la tutun
Soiul kg/ha foi uscate Spor de producţie (%)
Martor Cârnit
Molovata 976 1244 27
Ghimpaţi 1200 1376 15
Virginia 1059 1187 12

Cârnitul influenţază pozitiv producţia şi calitatea, prin îmbunătăţirea compoziţiei chimice


şi a consistenţei frunzelor, oricât de mult ar varia principalii factori de vegetaţie - apa şi azotul.
Modul în care se execută cârnitul depinde de soi, fertilitatea solului şi condiţiile meteorologice.
Pe soluri cu fertilitate mai scăzută cârnirea plantelor se face de timpuriu (la îmbobocire) şi mai
,,adânc,, adică cu un număr mai mare de frunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată cârnitul se face
mai târziu şi mai ,,înalt,, respectiv cu un număr mai mic de frunze.
Tutunurile orientale se cârnesc, de regulă, înalt (2 - 3 frunze) şi târziu, când înfloritul se
apropie de sfârşit.
Tutunurile semiorientale se cârnesc înalt, la începutul înfloritului. Pe solurile fertile şi cu
umiditate bună nu se cârnesc.
Tutunurile de mare consum, Virginia şi Burley se cârnesc timpuriu şi adânc pe terenurile
mai puţin fertile şi în condiţii de secetă şi înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi în
condiţii de umiditate suficientă.
Copilitul plantelor de tutun este o lucrare foarte importantă şi se execută la toate culturile
la care s-a făcut cârnitul. Prin cârnit se realizează în plantă un dezechilibru auxinic, care
determină dezvoltarea pe planta de tutun (de la subsuoara frunzelor) a copililor. Copilii produc
frunze de calitate slabă şi împiedică creşterea şI maturarea frunzelor de pe tulpina principală.
Lucrarea se efectuează când lăstarii (copilii) au lungimea de 6 - 10 cm şi se repetă de 2 -
3 ori; este bine să se facă dimineaţa sau spre seară, când plantele sunt turgescente.
Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe inhibitoare, de
contact, Royal MH30, 20 l/ha care se aplică imediat după cârnit, sau sistemice (hidrazida
maleică), adesea necesare pentru a completa acţiunea substanţelor de contact şi se aplică, în
general, la 8 - 10 zile după acestea.
Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează tulpina, printr-o tăietură oblică, la cel
de al doilea internod de la suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi
copili, dintre care se alege unul, cel mai viguros, care continuă creşterea plantei.
Refacerea culturilor de tutun bătute de grindină trebuie luată în considerare numai când
recepatul se efectuează până în jurul datei de 20 iulie, astfel ca frunzele de pe copili să poată
ajunge la maturitate şi să rămână timpul necesar uscatului înainte de a se intra în perioada
ploioasă şi rece de toamnă (V. Popa, 1943).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mana tutunului (Peronospora tabacina) se combate
cu diferite produse (Zineb, Captadin, Benlate, Ridomil), prin efectuarea tratamentelor
săptămânal, cât timp sunt condiţii favorabile bolii.
Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă plantele pe tot
timpul vegetaţiei. Insecta are trei generaţii: de primăvară (aprilie - iunie); de vară (iulie - august);
de toamnă-iarnă (august până în aprilie anul următor). Combaterea se face cu Carbetox 37CE
(0,4%), prin stropirea plantelor în câmp la 10 - 15 zile de la plantare, la 10 zile după primul
tratament şi la 10 - 15 zile de la cel de al doilea tratament.
Alţi dăunători sunt: buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermele sârmă (Agriotes
lineatus), afidele (Myzus persicae), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), omida capsulelor
(Heliothis obsoleta). Principalele măsuri de combatere pentru aceşti dăunători sunt de natură
agrotehnică, folosindu-se dacă este cazul şi combaterea chimică.
Irigarea tutunului se poate face în multe zone de cultură, cu consecinţe importante asupra
producţiei de frunze, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de apă se reduce procentul
de nicotină, se îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa foilor. La o îngrăşare abundentă cu azot, o
bună aprovizionare a plantelor cu apă împiedică ridicarea conţinutului de albumine în frunze.
În ţara noastră, interes deosebit pentru cultura irigată prezintă: tutunul Virginia cultivat pe
nisipurile din stânga Jiului; tutunul Burley cultivat în sud-estul Câmpiei Române, precum şi
tutunul de mare consum extins în aceeaşi zonă.
Pe solurile nisipoase tutunul se udă de 6 - 8 ori, în funcţie de precipitaţiile care cad. Prima
udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce plantele s-au înrădăcinat şi au pornit în
creştere, până la înflorire se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire tot de 2 - 3 ori. Plantele se
dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din capacitatea de câmp, pe
adâncimea de 50 cm. Normele de udare sunt de 200 - 300 m3/ha.
Pentru tutunul Burley şi de mare consum se aplică 3 - 5 udări cu norme de 400 - 500
m3/ha. În perioada creşterii intense, până la înflorire se aplică 3 udări, iar după înflorire o udare.
4.1.5.7 Recoltarea
Tutunul se recoltează la maturitatea tehnică, caracterizată prin dezvoltarea maximă a
frunzelor şi prin acumularea în frunze a unei cantităţi maxime de substanţe organice. Frunzele de
pe aceeaşi plantă nu ajung la maturitatea tehnică în acelaşi timp, ci treptat, înregistrându-se o
diferenţă de 20 - 25 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a celor din vârful plantei.
La frunzele de la bază intervalul de timp între maturarea a două foi vecine este foarte
scurt, de 1 - 2 zile. Maturarea frunzelor de mijloc se face mai lent, fiind necesare 3 - 4 zile, iar la
frunzele de vârf intervalul de timp este şi mai lung, de circa 6 - 7 zile.
Maturitatea tehnologică a frunzelor de tutun se constată pe baza semnelor caracteristice,
care permit să se stabilească momentul cel mai potrivit pentru recoltare. Astfel, frunzele capătă o
culoare verde mai deschisă (clorofila începe să se degradeze), treptat apar uşoare băşicături de
culoare tot mai deschisă până ce devin galbene. Aceste pete galbene care apar la vârful şi
marginile limbului foliar, se întind treptat spre centrul frunzii până se răspândesc pe tot limbul
foliar. Când petele galbene au cuprins o treime din frunză, se consideră că maturitatea este
avansată iar când s-au extins pe toată frunza maturitatea tehnologică este depăşită (maturitate
trecută).
La maturitatea tehnică, perii epidermei încep să dispară şi substanţele răşinoase fac
frunza lipicioasă, emanând un miros puternic şi pătrunzător. Ca urmare a acumulării amidonului
în frunze, parenchimul devine mai rigid, mai turgescent şi dacă frunza se îndoaie, plesneşte
rupându-se după o linie dreaptă. La recoltare frunza se rupe uşor de pe tulpină, cu un zgomot
caracteristic (pocnet).
Condiţiile de cultură influenţează mult felul şi ritmul apariţiei semnelor de maturitate.
Semnele de maturitate descrise anterior sunt caracteristice tutunului cultivat pe un sol cu
fertilitate normală. Pe solurile sărace, frunzele la maturitate se îngălbenesc uniform pe toată
suprafaţa deodată (nu prin apariţia treptată a petelor galbene). La aceste frunze este destul de
dificil să se stabilească momentul optim al recoltării, căci nu trebuie confundată culoarea gălbuie
a frunzei din cauza azotului redus din sol, cu culoare galbenă determinată de maturitatea frunzei.
Când solul este bogat în azot, frunzele plantelor de tutun se maturează lent, târziu şi
uniform. Fosforul grăbeşte maturarea frunzelor şi determină o îngălbenire mai uniformă.
Condiţiile climatice, în special precipitaţiile, influenţează de asemenea maturarea
frunzelor. O secetă prelungită determină o maturare forţată, înainte de dezvoltarea normală a
frunzelor.
Recoltarea tutunului pentru ţigarete de tip oriental şi Virginia se face într-un stadiu de
coacere mai avansat, când jumătate din limbul foliar s-a îngălbenit asigurându-se în acest fel
frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă. Soiurile cu frunze mari pentru ţigarete
se recomandă să fie recoltate când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit. Soiurile
din tipul Virginia selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează timpuriu, imediat ce
pe suprafaţa frunzelor se văd pete galbene rotunde.
Tutunurile pentru ţigări de foi se recoltează la maturitatea tehnică incipientă, adică atunci
când frunzele sunt încă complet vii, nuanţa verde devine mai deschisă, dar fără să fi apărut pete
galbene pe vârful sau marginile limbului foliar.
Tutunurile cultivate pe terenuri sărace se recoltează înainte de apariţia pe frunze a petelor
galbene, în timp ce pe solurile mai fertile se recoltează mai târziu.
Pe timp de secetă, când frunzele încep să se usuce pe tulpină, recoltarea frunzelor de jos
trebuie grăbită, pentru a crea condiţii mai bune de vegetaţie celorlalte frunze. În anii ploioşi, din
contră, recoltare frunzelor trebuie amânată. În cazul atacului de boli şi dăunători, recoltarea se
face înainte de maturitatea tehnică.
Recoltatul trebuie făcut în momentul optim de maturare (coacere), căci dacă frunzele se
recoltează crude (nemature), după uscare se obţine un produs inferior de culoare verde sau brună.
De asemenea, dacă frunzele se recoltează trecute din coacere (răscoapte), cu ţesut foliar epuizat
de substanţe organice, după uscare se obţine un produs sec şi casant, de calitate slabă.
Recoltarea se face de la bază spre vârf în mai multe etape (de obicei 5 - 6), intervalul de
timp de la o recoltă la alta fiind de 6 - 7 zile. La o singură recoltare (numită şi mână) se desprind
de pe plante 2 - 7 frunze, mai puţine la baza tulpinii şi mai multe la mijloc şi vârf.
Recoltatul se face manual, rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos, pentru a
nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului câteva ore pentru o uşoară veştejire, apoi
se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare.
Recoltarea manuală poate fi uşurată prin adaptarea maşinii Balthes pentru a asigura deplasarea
muncitorilor printre rândurile de tutun, care desprind manual frunzele de pe plante şi le aşează în
,,bunkere,, aflate pe maşină.
Se poate recolta integral mecanizat tutunul, în special tipul Virginia pentru uscare la foc
indirect, dar şi tipul de mare consum şi Burley, când prin tehnologia de cultivare se lasă pe plantă
numai 10 - 12 frunze, pentru o maturare uniformă. Maşina desprinde de pe plante toate frunzele
la o singură trecere, iar tulpinile care rămân în picioare sunt tocate şi încorporate în sol.

4.1.5.8 Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelor


După recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor procese (dospire, uscare, fermentare),
care determină o serie de transformări fizice şi biochimice hotărând calitatea fumativă a foilor.
Printr-o conducere raţională a acestor procese tehnologice se pot corecta multe din
defectele pe care le posedă tutunul când este adus din câmp. În urma procesului de uscare,
calitatea potenţială a reclotei poate fi dezvoltată la maximum sau din contră, recolta obţinută în
câmp se poate degrada într-o proporţie însemnată.
Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung proces de
transformare şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sau sfori prin
nervurile lor.
Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, grad de coacere, integritate, atac de
boli şi dăunători. Având în vedere recoltarea eşalonată pe etaje, operaţia de sortare este mai
uşoară.
Pentru înşirare frunzele se sortează în trei categorii de mărime: mari, mijlocii şi mici.
Frunzele deteriorate şi cele atacate de boli şi dăunători se înşiră separat.
Înşiratul manual se face cu ajutorul undrelei, olamă de oţel, iar înşiratul mecanizat se face
cu ajutorul maşinii MTS-2, care lucrează pe principiul maşinii de cusut.
Lungimea sforilor sau sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m reprezintă lungimea de
înşirare, iar 50 cm partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe cărucioare sau pe alţi suporţi.
Frunzele mari se înşiră faţă la faţă, lăsând circa un cm între nervuri pentru aerare cât mai
bună. Frunzele mici se înşiră faţă la dos, pentru o evaporare mai înceată a apei şi o perioadă mai
lungă de degradare a clorofilei, obţinându-se foi de culoare deschisă. Frunzele care se usucă pe
cale artificială se înşiră pe şipci.
Dospirea sau îngalbenirea tutunului este prima fază a procesului tehnologic, în care
culoarea verde a frunzelor devine galbenă, brună sau roşie. Dospirea frunzelor începe imediat
după recoltarea acestora şi constă dintr-un complex de procese şi reacţii care determină în cele
din urmă îngălbenirea frunzelor şi îmbunătăţirea calităţii lor.Factorii care determină
transformările ce se petrec în frunze în timpul dospirii sunt temperatura şi umiditatea.
Temperatura optimă de dospire obişnuită este cuprinsă între 25 şi 36C, iar în cazul
uscării la căldură artificială între 26 şi 49C (I. Trifu şi D. Gavriliu, 1953). După N. Aniţia şi P.
Marinescu (1983), dospirea decurge mai bine la temperaturi cuprinse între 27 şi 32C
Umiditatea relativă cea mai favorabilă desfăşurării normale a procesului de dospire se
cuprinde între 75 şi 85%. La recoltare frunzele de tutun conţin 80 - 85% apă, iar în timpul
procesului de dospire ele nu trebuie să piardă mai mult de 35 - 45% din cantitatea iniţială de apă.
Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete superioare şi
ajunge la 21 zile la tutunurile pentru ţigări de foi.
În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele de respiraţie şi
transpiraţie, concomitent cu transformarea substanţelor organice complexe în substanţe mult mai
simple. În primul rând, are loc o hidroliză puternică a amidonului, o degradare a substanţelor
albuminoide şi a clorofilei, o creştere a proporţiei de acizi organici îmbunătăţindu-se continu
calitatea tutunului. Nicotina, în timpul dospirii, nu suferă schimbări importante.
La sfârşitul dospirii frunzele de tutun sunt de culoare galbenă (datorită degradării
clorofilei), urmând fixarea acestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii
galbene în roşu şi apoi în brun-închis la soiurile pentru ţigări de foi.
Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri, aşezate în încăperi cu un mediu optim
de căldură şi umiditate sau în năsadă (frunzele se aşează cu cotorul în jos în straturi de 20 cm
grosime), în solarii sau camere speciale. Gherghefurile sunt nişte rame aşezate vertical, între
marginile cărora se întind şirurile de frunze legate paralel. Dospirea se poate grăbi prin scoaterea
gherghefurilor la soare 2 - 3 ore pe zi.
Uscarea foilor după dospire asigură fixarea culorii galbene si eliminarea apei, astfel ca
produsul să fie ferit de orice proces care ar duce la alterarea lui. În acelaşi timp, procesele
biochimice (hidroliza amidonului, degradarea albuminelor, creşterea proporţiei de acizi organici
etc) se continuă în foaie, îmbunătăţind calitate acesteia.
Prin uscare umiditatea în foi trebuie să scadă la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale
naturală şi cu ajutorul căldurii artificiale.
Uscarea naturală se realizează, în principal, prin uscarea la soare (sun-curing), care se
aplică tutunurilor orientale (Djebel,Molovata) semiorientale (Ghimpaţi) şi tutunului de mare
consum (Banat, Bărăgan) şi prin uscarea la umbră şi curenţi de aer (air - curing), care se aplică
la tutunurile pentru ţigări de foi şi la tutunul Burley.
Pentru uscarea la soare, şirurile de tutun se fixează pe gherghefuri, care se ţin afară la
soare la distanţe mai mari între ele, pentru a asigura circulaţia aerului. Peste noapte sau în timp
de ploaie, gherghefurile se introduc sub şoproane.
În vederea dospirii şi uscării tutunului se construiesc solarii acoperite cu folii de
polietilenă, pentru tutunurile orientale, semiorientale şi de mare consum.
Durata uscării la soare a foilor de tutun depinde de soi şi de condiţiile de temperatură şi
umiditate din timpul uscării (3 – 6 zile pentru uscarea limbului foliar şi 8 – 26 zile pentru nervura
principală).
Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi curenţi de aer, în magazii anume
construite, şoproane, şure sau solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare închisă. Durata
de uscare a tutunului este de regulă 30 - 40 zile în uscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii cu
folie de polietilenă.
Uscarea la căldură artificială se practică în două variante: uscare la foc indirect (flue-
curing) pentru tutunurile Virginia şi uscarea la foc direct (fire-curing), pentru tutunurile închise,
tari (Kentucky).
Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunurile de tip Virginia, asigurând
un produs de culoare deschisă, cu caracteristici fumative deosebite.
În comparaţie cu uscatul la soare, uscatul la foc indirect prezintă o serie de avantaje, cum
sunt: obţinerea unui produs de calitate mai bună; reducerea la jumătate a volumului de muncă;
reducerea spaţiului necesar uscării şi reducerea duratei uscării de 3 - 4 ori. Reducerea bruscă a
proceselor vitale din frunza de tutun, în momentul îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii),
asigură păstrarea în foaie a unor cantităţi mai mari de hidraţi de carbon solubili.
Uscarea se face în uscătorii speciale care dispun de instalaţii de control şi menţinere a
factorilor (temperatura, umiditatea şi aeraţia) la nivelul dorit.
Păstrarea tutunului uscat. Şirurile uscate se scot de pe gherghefuri, sau din solarii, se
îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3 - 5 şiruri (evenghiuri). Şirurile astfel legate se
reaşează suspendate în magaziile sau încăperile destinate păstrării, care trebuie să fie uscate fără
igrasie, mirosuri neplăcute şi cu posibilităţi de ventilare.
Predarea tutunului. Pentru predare foile de tutun se sortează pe calităţi, ţinându-se
seama la sortare de culoare, mărime, consistenţă, de starea sănătăţii, de gradul de deteriorare a
foilor etc. Frunzele alese se netezesc, se aşează una peste alta, câte 20 - 25, se leagă cu un fir de
rafie, sfoară, pănuşi de porumb etc., în apropiere de cotor, mănunchiurile formate purtând
numele de păpuşi. Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi cele de
mare consum. Frunzele se pot aşeza în stos, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar nu se
leagă la bază. Aşezarea frunzelor în fascicole constă în formarea de pachete de 8 - 10 frunze, la
soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă la bază cu o frunză
de tutun.
Cu o zi înainte de livrare tutunul astfel aşezat, se ambalează, de regulă, în teancuri unde
păpuşile cu cotoarele către exterior sunt încadrate în şipci de lemn (cleşti).

S-ar putea să vă placă și