OMONIMELE sunt cuvinte cu formă identică şi acelaşi corp fonetic, dar cu înţeles total
diferit:
Barca pluteşte pe lac.
Am dat cu lac pe unghii.
Eu am o rochie nouă.
El a luat nota nouă la istorie.
îrinâ poartă pantofi cu toc.
Ei au plantat lângă poartă un brad.
• Omonimele care se scriu la fel se numesc omografe, la unele fiind diferit accentul:
acele/acele; copii/copii;
Def. Sunt omografe cuvintele care se scriu identic, dar se pronunță diferit (definiție opusă
omofonelor).
Exemple:
Umbrele copacilor se oglindesc în lac. (acc. cade pe al doilea „e”)
Am fost într-un magazin în care se vând doar umbrele. (acc. cade pe ultimul „e”)
Va pleca în zori. (acc. cade pe „o”)
Îl zori ca să nu întârzie. (acc. cade pe „i”)
Voia să vină și el la ântâlnire. (aac. cade pe „a”)
Nu se poate face totul după voia ta. (acc. cade pe „o”)
• Omonimele care se pronunţă la fel, fiind alcătuite din aceleaşi sunete şi la care nu diferă nici
accentul se numesc omofone:
mii
— mii de roiuri de albine - numeral;
— mi-i drag de el -pronume + verb
car:
—car ghiozdanul în spate - verb;
—cred c-ar vrea o prăjitură - conjuncţie + verb.
1. Def. Omofonele sunt cuvinte care se pronunța identic, dar se scriu diferit. Este cazul
ortogramelor.
2. Exemple
R.E.I.
1
Mama sa este cântăreață.
S-a dus până la piață.
Ei vor să meargă în concediu la munte.
V-or (popular, cu sensul de „v-au”) dat premiul pe care vi l-au promis?
R.E.I.
2
-cuvintele polisemantice au sensuri apropiate, fiind derivate din sensul primar:
masă - obiect de mobilier;
masă - mâncare, ospăţ.
* Unele cuvinte sunt polisemantice în anumite contexte şi omonime în altele. De exemplu,
cuvântul masă. În situaţiile de mai sus, este polisemantic, dar este omonim cu sensul de
mulţime: în faţa catedralei era o masă de oameni.
R.E.I.
3
PARONIMELE
4. PARONIMELE sunt cuvinte cu formă aproape identică (uneori diferă un singur sunet)şi
cu sensuri diferite.
Pronumele este o parte de vorbire. Fiecare om are un nume şi un prenume. Complementul este
de mai multe feluri. Ei i-am făcut un compliment.
Atenţie!
* Criteriul după care o pereche de cuvinte e considerată pereche paronimică este cel
al atracţiei (confuzie paronimică). Vorbitorul foloseşte cuvântul uzual în locul celui mai puţin
cunoscut, evidenţiindu-şi în felul acesta gradul de incultură.