MARTIRII RITULUI VECHI

Staroverii (sau creștinii de rit vechi) sunt creștinii ce s-au separat de biserica Ortodoxă
Rusă În semn de protest împotriva reformelor bisericești introduse de Patriarhul Nikon al
Moscovei între anii 1652-1666, rămânând fideli obiceiurilor vechi, dogmelor și structurilor
ecleziaste ale Ortodoxiei Ruse întocmai cum au fost ele înainte de reforme. Ortodocșii de rit
vechi susțin cu tărie că decizia Patriarhului Nikon de a-și introduce propriile reforme a fost
nefastă, deoarece a dus la un conflict cu venerabilul Consiliu Stoglav. Unii staroveri au migrat
spre Siberia, iar alții s-au stabilit în România.
În anul 1844, Guvernul austriac le-a dat staroverilor permisiunea să înființeze o
episcopie în cadrul mănăstirii Belaya Krinitsa(Fântâna Albă) din Galicia, la câțiva kilometri de
granița cu Rusia. Ortodocșii de rit vechi au înființat această mănăstire ca un loc al libertății
datorită legilor implementate în anul 1783 de către împăratul Iosif al II-lea. Conform statisticilor
realizate de guvernul Rusiei, după cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Austria
trăiau aproximativ 4000 de lipoveni, majoritatea în Bucovina, la granița cu Rusia la Prut, și
aproximativ 36 000 trăiau în Imperiul Otoman. Acolo, majoritatea erau stabiliți în Dobruja, în
nordul Deltei Dunării.
Chiar dacă toate grupurile de staroveri s-au format ca urmare a opoziției față de reforma
Nikoniană, aceștia nu constituie un singur intreg monolithic. În realitate, staroverii sunt
reprezentați de o mare diversitate de grupuri ce se ghidează după interpretări diferite ale
tradițiilor bisericești și cel mai adesea, nu au legături unii cu alții.
De-a lungul secolelor, mai multe figuri reprezentative dintre rândurile adepților ritului
vechi au rămas în istorie sub numele de „sfinți” sau „martiri” ai ritului vechi.

Feodosia Morozova
 De departe cea mai cunoscută partizană a mișcării starovere a fost (Boyarina) Feodosia
Prokopievna Morozova(1632-1675). A fost ridicată la rangul de „martiră” după arestarea și
moartea acesteia în închisoare.
Feodosia Morozova s-a născut pe data de 21 mai 1632. La vârsta de 17 ani, s-a căsătorit
cu boierul Gleb Morozov, fratele tutorelui țarului, Boris Morozov, unul dintre cei mai înstăriți
bărbați din Rusia. Boris Morozov o admira pe Feodosia foarte mult din punct de vedere
spiritual. Ori de câte ori purta discuții cu aceasta, el folosea întotdeauna cuvinte alese pentru a
o îndemna să fie mereu înțeleaptă și credincioasă. Feodosia i-a dăruit lui Gleb un singur fiu, pe
Ivan. După moartea timpurie a soțului ei, în anul 1662, a și-a păstrat poziția influentă în cadrul
curții Rusiei, aceea de doamnă de onoare a țarinei Maria. Pe lângă aceasta, Feodosia a moștenit
o avere imensă, pe care a administrat-o spre beneficiul fiului ei, Ivan.
Din cauza faptului că arhiepiscopul Avvakum era confesorul ei, în timpul Marii
Schisme, Feodosia s-a alăturat mișcării staroverilor și a depus în secret jurăminte monahale sub
numele de Teodora. Aflase de încercările Patriarhului Nikon de a implementa noi dogme și
inovații în cadrul Bisericii Creștine Ortodoxe și de a modifica învățămintele, structura ierarhică
și scrierile cărților vechii biserici, a gloriei sale, a cântecelor și a rugăciunilor. Astfel, credința
ortodoxă a intrat într-o criză acută. Mulți dintre susținătorii acesteia au fost revoltați de aceste
schimbări. Feodosia s-a opus reformelor Patriarhului Nikon, susținând cu tărie că acesta nu
avea nici un fel de autoritate bisericească pentru a schimba practicile obișnuite și considerând
aceste noi modificări ca o corupere a credinței de către antihrist. Până la urmă, temerile
Feodosiei au ajuns și la urechile țarului. Acesta a încercat în nenumărate rânduri să o asigure că
totul va fi bine, însă femeia nu s-a lăsat convinsă. Astfel, țarul l-a trimis la Morozova pe
Arhimandritul Ioachim al mănăstirii și sacristiei Petru, însă fără rezultat. Feodosia i-a respins
orice încercare de convingere, l-a acuzat, atât pe el, cât și pe țar de răspândirea ereziilor, astfel
umilindu-i profund. Din pricina acuzațiilor acesteia, țarul și patriarhul au dat ordin ca toți
oficialii de pe cuprinsul Rusiei să schimbe înfățișarea crucii cu trei laturi. De asemenea,
jumătate din bunurile de patrimoniu ale Morozovei au fost confiscate. Feodosia a suferit foarte
mult din cauza credinței sale, însă era hotărâtă să nu renunțe la aceasta. A preferat să moară
pentru adevăr. Ulterior, datorită intervenției soției țarului, Maria, situația Feodosiei s-a
ameliorat.
Feodosia a dus o viață plină de virtute, așa că soția țarului s-a arătat foarte bună față de
ea și îi purta o profundă admirație. În urma grațierii sale, Feodosia a organizat mai multe
organizații caritabile, a donat nevoiașilor multe din proprietățile sale, ba chiar ulterior a mai
achiziționat și altele. De asemenea, o parte din averea sa a donat-o mănăstirilor, a finanțat mai
multe biserici modeste, a venit în ajutorul mai multor călugări, vindecându-i de lepră în propria
ei casă. Nu peste mult timp, Feodosia a cunoscut-o pe călugărița reverendă pe nume
Melania(cunoscută și sub numele de Maica Alexandra, din mănăstirea Juba, nu departe de
Belov, din regiunea Tula). Cele două au purtat o discuție pe teme religioase, iar Feodosia a fost
de acord cu tot ceea ce a avut de spus Melania. Mai mult, acesta i-a devenit un fel de mamă
spirituală Feodosiei, urmând-o întru totul. După un timp, unchiul Feodosiei, Mihail Alekseevici
Rtișcev și fiica sa, Anna au remarcat mintea virtuoasă și convingerile ei ferme în ceea ce privea
adevărul și au încercat să îi insufle acesteia predicile lui Nikon în speranța de a o face pe
Feodosia să își schimbe părerile. Îl lăudau adesea pe patriarh, însă Feodosia a rămas fidelă
propriilor convingeri, pe care și prințesa Evdochia, soția prințului Petru Urusov le împărtășea.
 Atunci când aceasta i-a arătat arhimandritului modul în care își făcea cruce, și anume, cu
arătătorul și degetul mijlociu lipite, Ioachim a mers imediat la țar să îi spună cele aflate.
La auzul veștilor, țarul ordonă arestarea prințesei Evdochia.Servitorii Feodosiei au fost și ei
interogați, după care arhimandritul i-a cerut femeii să își părăsească locuința.
Feodosia și prințesa Evdochia fură legate de picioare cu lanțuri de fier, duse într-un mare
conac de lemn înconjurat de gărzi și lăsate acolo. Două zile mai târziu, diacul Ilarion veni în
vizită. Ordonă ca cele două femei să fie dezlegate și eliberate. Văzând că Feodosia refuza
ajutorul, arhimandritul ceru servitorilor ei să o ia cu ei. Aceștia aduseră o pătură, o așezară pe
un scaun și, la ordinele lui Ilarion, o duseră la Mănăstirea Ciudov, unde urma să vină și
Evdochia. La Palatul Ecumenic se strânseseră deja Pavel, mitropolitul catedralei Krutițki,
Ioachim, arhimandritul mănăstirii Ciudov și diacul Ilarion. Cu o voce joasă, mitropolitul Pavel
trecu în revistă toate faptele Feodosiei, cât și originile sale, iar interogatoriul ce i-a urmat a durat
de la ora două după amiază până la ora zece. După terminarea acestuia, veni rândul prințesei
Evdochia. Asemenea Feodosiei, și ea a răspuns cu curaj la tot ceea ce a fost întrebată. Astfel,
ambele fură duse din nou la locul unde fuseseră ținute în detenție, lăsate într-o cameră fără
niciun pat și legate cu lanțuri. În dimineața următoare, oficialii de rang înalt veniră la ele. О
luară pe Feodosia și o așezară pe o sanie țărănească și, pentru a o umili, o duseră la mănăstirea
Ciodov trecând prin Poarta Țarului. Prințesei Evdochia i se legară, de asemenea, lanțuri de oțel
și fu dusă la mănăstirea Alexeev, unde rămase sub pază strictă. Destinația finală a Feodorei a
fost o așezare monahală din mănăstirea Pecerski, unde gărzi i-au fost doi ofițeri și zece străjeri.
După două luni și jumătate de chin și torturi, Evdochia își dădu sfârșitul pe data de 11
septembrie 1672. Feodosia legă trei fire, simbolizând Sfânta Treime, în jurul trupului
neînsuflețit al surorii sale și anunță gărzile de moartea acesteia. Rămășițele femeii fură luate
din ordinele ofițerilor. După moartea martirei Evdochia, autoritățile o aduseră și pe Maria în
temnița Feodosiei. Măreața Feodosia muri în somn în noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1672. La
cererea acesteia, femeia a fost îngropată lângă sora ei, Evdochia. Aceasta din urmă, în loc de
straiele ei prețioase, fu învelită într-un preș. Maria încet din viață exact o lună mai târziu, pe
data de 2 decembrie.

Avvakum Petrov
Avvakum Petrov a fost unul din preoții Bisericii Ruse din secolul al XVII-lea. A fost
liderul grupurilor care se opuneau noilor reforme impuse bisericii de către Patriarhul Nikon.
Pentru el, acest lucru a însemnat închisoarea, exilul în Siberia și multe alte chinuri care au
continuat chiar și după demiterea lui Nikon din funcție, toate acestea culminând cu arderea pe
rug a preotului. Grupurile care s-au opus noilor legi bisericești au fost numiți Staroveri sau
Rascolnici.
Avvakum s-a născut pe data de 20 noiembrie 1621 în satul Grigorovo, de pe lângă Nijni
Novgorod, într-o familie de preoți. Tatăl său, Petru, era preot în cadrul bisericii Boris și Gleb,
iar după moartea acestuia, mama lui Avvakum, Maria, s-a călugărit sub numele de Marfa.
Aceasta era o femeie foarte pioasă și i-a insuflat acest caracter și fiului ei. În satul natal al
copilului Avvakum trăiau cele mai representative figuri ale rascolului, printre care și patriarhul
Nikon, protopopul Ioan Neronov, episcopul Kolomnei, Pavel și arhiepiscopul Riazanului,
Ilarion. Avvakum s-a căsătorit cu fiica unui fierar, Anastasia, iar după moartea mamei s-a mutat
în alt sat. La vârsta de douăzeci și unu de ani, a primit ordinul de diacon, urmând ca după doi
ani să primească ordinul de preot, iar opt ani mai târziu să fie ridicat la rangul de arhiepiscop.
Avvakum era un om foarte spiritual și își lua foarte în serios funcția de preot, având
mulți copii spirituali și călătorind adesea, uneori până în Siberia pentru a ține predici și a
răspândi Cuvântul Domnului. Se întâmpla adesea să nu doarmă nopțile, preferând să se cufunde
în lectură. În timpul slujbelor sale, oamenii stăteau ca vrăjiți și nu îndrăzneau să iasă din biserică
până la terminarea slujbei respective. Mereu își făcea timp să citească. De exemplu, după cină,
citea canoane, rugăciuni, apoi făcea 300 de reverențe, rostea 600 de rugăciuni pentru Hristos și
100 pentru Fecioara Maria. Soția sa, de asemenea, făcea 200 de reverențe și rostea 400 de
rugăciuni. În jurul anului 1640 s-a alăturat mișcării de renaștere a Rusiei, Кружок ревнителей
благочестия. Caracterul său scrupulous și modul în care își îndeplinea îndatoririle morale i-au
atras mulți susținători, dar și câțiva rivali. Printre aceștia se numărau și câteva figuri importante
din Lopatițe. Aceștia l-au prins pe Avvakum, l-au băgat într-o groapă, au și tras în el, ca într-un
final, să îl ajunge din sat în anul 1646. Avvakum a fugit în Moscova și a fost prezentat țarului,
care și-a dat acordul ca acesta să se întoarcă în Lopatițe. Autoritățile de acolo nu l-au primit
deloc cu brațele deschise, obligându-l să se reîntoarcă în Moscova. Venirea lui Nikon ca
Patriarh al Rusiei în anul 1652, Avvakum și susținătorii săi s-au întors împotriva mișcării de
renaștere atunci când au considerat că reformele și acțiunile Patriarhului Nikon subminau
autoritatea ierarhiei bisericești. În anul 1652, acesta a fost numit protopop al orașului Yureveț,
unde a promovat refacerea normelor bisericești. La nici două luni, predicile, exigența și purtarea
sa perseverentă au întors locuitorii din Yureveț împotriva lui Avvakum, precum și întreaga
suflare duhovnicească. Astfel, protopopul a plecat din nou la Moscova. În anul 1653, patriarhul
Nikon a decretat schimbarea modului în care creștinii ortodocși trebuiau să se închine, și anume
cu degetele arătător și mijlociu lipite de degetul mare. Această schimbare a provocat un protest
amplu, însă Nikon a reacționat imediat ca răspuns, trimițându-l pe Neronov(superiorul
Catedralei din Kazan) în exil într-o zonă pe lângă lacul Kubenski. Ulterior, în luna august a
aceluiași an, Avvakum i-a luat locul la cârmuirea catedralei, iar protopopul Daniil al orașului
Kostroma a înaintat o petiție pentru absolvirea de vină a lui Neronov, fapt care a dus la un nou
conflict cu patriarhul Nikon. Pe data de 13 august 1653, ca urmare a denunțului înaintat de Ioan
Danilov, protopopul Avvakum a fost arestat și dus la curtea patriarhului, unde a fost pus în
lanțuri, iar alte 60 de persoane au fost de asemenea trimise la închisoare. A doua zi, Avvakum
a fost dus la mănăstirea Androniev, unde a rămas aproape o lună, apoi trimis la Tobolsk. Doi
ani mai târziu, văzând că Avvakum nu și-a schimbat părerea potrivnică cu privire la reformele
nikoniene, autoritățile au dorit să îl trimită din nou pe insula Yakuția, însă acest lucru nu s-a
întâmplat.
Expediția voievodului Pașkov din anul 1656, caracterizată prin numeroase privațiuni,
atacuri, dar și foamete și frig, a dus la relații tensionate între acesta și Avvakum. Adesea,
Avvakum era bătut de voievod până la leșin. Pașkov a decis torturarea lui Avvakum și prin
intermediul susținătorilor săi, luând decizia să lege căsătorii între unii dintre oamenii săi și
femeile care mergeau la slujbele protopopului. Acesta a încercat să se opună, însă ura
voievodului era mai înverșunată ca niciodată. După 11 ani de chinuri îndurate de Avvakum și
soția sa, cei doi au primit o nouă lovitură: moartea a doi dintre fiii lor. Abia în anul 1661, în
urma unei petiții înaintate de câțiva prieteni ai lui Avvakum, acestuia i s-a aprobat eliberarea
din exil. S-au scurs însă trei ani pe drumul de întoarcere, în care Avvakum și-a continuat
predicile împotriva schimbărilor nikoniene în biserici, sate și orașe asemenea. În capitală, țarul
Alexei Mihailovici l-a primit cu brațele deschise, „ca pe un înger”. Cu susținerea soției sale,
Avvakum și-a continuat cu curaj predicile înflăcărate ce acuzau „desfrânările eretice”, așa cum
caracteriza el noile reforme. Dat fiind faptul că Ioan Neronov avea deja o vârstă înaintată,
Avvakum a avut o mai mare libertate de exprimare. Acesta a publicat scrieri și epistole destul
de acide și a avut o activitate foarte intensă în promovarea vechilor reforme. Acest fapt i-a adus
din nou deportarea, de această dată, în nordul Rusiei. Consiliul l-a trimis pe Avvakum și pe
susținătorii săi tocmai în Pustozersk, în nord-estul extrem al Rusiei Europene. Înainte de
plecarea acestuia a avut loc un proces, pe perioada căruia, Avvakum a locuit în Mezen. În urma
acestui proces, în anul 1666, Avvakum a fost răspopit, iar apoi trimis în Pustozersk. Acolo,
acesta a fost închis într-o închisoare săpată în pământ, însă nici acest lucru nu i-a slăbit credința.
Predicile sale se aflau pe buzele oamenilor de pe tot cuprinsul Rusiei. Acestea vorbeau despre
ieșirea din neștiință prin intermediul credinței.Autobiografia sa, Viața Arhiepiscopului
Avvakum, rămâne una dintre capodoperele secolului al XVII-lea ale literaturii ruse.
În anul 1682, atunci când s-a văzut neputincios în controlarea numărului tot mai mare
al adepților mișcării starovere, guvernul l-a condamnat pe Avvakum și pe cei trei susținători ai
săi, diaconul Feodor, călugărul Epifanie și părintele Lazăr la ardere pe rug. Părintele Avvakum
a murit pe data de 14 aprilie 1682, chiar de Vinerea Mare. Până la moartea sa, acesta a reușit să
scrie în jur de 40 de epistole.
Amintirea protopopului Avvakum este întipărită adânc în mintea tuturor staroverilor. La
sfârșitul secolului al XVII-lea au apărut primele picturi pe icoane care îl înfățișau pe Avvakum
ca Mântuitor.

Ambrosie Popovici
Ambrosie Popovici, pe numele său din naștere Andreas Popovic, s-a născut în anul 1791
în Maistra, regiune a Imperiului Otoman, fiind de origine greacă. Tatăl său, Gheorghii, a fost
cel de-al 22-lea preot al bisericii grecești, pregătindu-și, astfel, fiul încă de timpuriu cu
îndatoririle bisericești. La școală, tânărul Ambrosie a studiat teologia.
Cel ce avea să devină mitropolitul Ambrosie s-a căsătorit în anul 1811, urmând la scurtă
vreme după aceea să fie hirotonisit de către mitropolitul Matei. În anul 1814, acesta și-a pierdut
soția, care îi dăruise un fiu pe nume Gheorghe. Trei ani mai târziu, mitropolitul Matei l-a luat
în cadrul episcopiei sale. Determinarea, educația teologică și înaltele sale calități ca persoană
ale lui Ambrosie au ajuns repede să fie cunoscute în rândul ierarhilor bisericii grecești, astfel,
tânărul Ambrosie a fost numit superiorul mănăstirii Sfânta Treime. Îndatorirea aceasta a
Patriarhul Constantin l-a numit responsabil asupra Bisericii Grecești în anul 1827. Conform
unui document datat pe 9 septembrie 1835, după moartea mitropolitului Veniamin, Ambrosie
a primit ordinul de mitropolit al orașului Sarajevo din Bosnia de la patriarhul Grigorie, asistat
de încă 4 episcopi, funcție pe care a păstrat-o pentru următorii cinci ani.
În ceea ce privea populația acelui loc, turcii se ghidau după o politică de prăduire, de
furțișaguri. În general, mitropoliții din Bosno-Sarajevo nu se amestecau în treburile autorităților
turce. Însă mitropolitul Ambrosie nu avea să fie așa. Profesorul N. I. Subbotin spunea despre
acesta că se deosebea de conducătorii fanarioți bosniaci. Era un om simplu și bun, care nu putea
să rămână indiferent la situația precară a poporului, a fost de partea oamenilor și s-a străduit să
le înlesnească traiul. Acest comportament era neobișnuit, în totală contradicție cu imaginea pe
care o aveau oamenii față de arhiereii plini de păcate. Umbla zvonul că Ambrosie avea origini
slave, mai precis că acesta venea din Bulgaria. Într-una din cronicile din Bosnia, Ambrosie era
prezentat ca fiind un om sfânt, care se preocupa de soarta săracilor și căuta mereu să aducă
liniște poporului și avea grijă ca oamenii să nu își piardă credința.
Din pricina revoltelor ce se iscaseră în Bosno-Sarajevo ca urmare a venirii la conducere
a lui Mustafa-pașa, rivalul lui Vedjid-pașa, mitropolitul Ambrosie a fost prins la mijloc, iar când
a fost întrebat de a cui parte se afla, acesta a răspuns simplu că el este de partea poporului.
Аstfel, acesta s-a alăturat instigatorilor revoltei. Pe de altă parte, Mustafa-pașa a cerut ca
localnicii să consemneze faptul că mitropolitul se îndeletnicea cu treburi necurate și clevetea
împotriva lui Vedjid-pașa. Provizoriu a fost numit patriarhul Anfim al II-lea, care știa că
Ambrosie era nevinovat, însă nu a vrut să se împotrivească autorităților turcești. Anfim a
recunoscut acest lucru în fața mesagerului trimis de la Constantinopol. Între timp, Ambrosie a
fost nevoit să meargă la Constantinopol, unde, o perioadă, a trăit cu o „pensie provizorie”.
În Viena, Ministrul de Interne, Conte Kolovrat și Arhiducele Ludwig așteptau ca
Ferdinand să le dea permisiunea de a primi în vizită un mitropolit străin spre a se stabili în
biserica Fântâna Albă. Osip Semenovici Goncearov, căpetenia cazacilor nekrasoviți a stabilit
legăturile dintre mitropolitul Ambrosie și doi călugări ruși, Pavel și Alimpii, care erau în
căutarea unui mitropolit orthodox doritor să se alăture staroverilor. Aceștia mai fuseseră și în
Egipt, Siria, și chiar în Palestina cu acest scop. Aceștia considerau că învățăturile grecești erau
cele mai temeinice și mai potrivite pentru populație. După îndelungi căutări, la Constantinopol
au făcut cunoștiință cu mitropolitul Ambrosie și au fost mulțumiți de convingerile sale,
considerându-l ideal spre a le fi mitropolit staroverilor.
Șerbul Constantino Efimovic a fost interpretul episcopului Ambrosie și a celor doi
călugări. Aceștia din urmă au analizat cu atenție convingerile ortodoxe ale lui Ambrosie. Acesta
a prezentat diverse documente de la Patriarhatul din Constantinopol care îi confirmau statutul
canonic . Episcopul Ambrosie și fiul său se interesară, la rândul lor, de orânduirea vechiului
canon ortodox rus, după care Ambrosie își luă în primire noua funcție pe data de 15 aprilie
1846.
După drumul de-a lungul Dunării, Ambrosie și călugării Pavel și Alimpii au ajuns în
Tulcea, acolo unde 500 de cazaci nekrasoviți, împreună cu călugării mănăstirii Slavo-Ruse,
părintele și abatele Macarie Arkadii Lavrentievski i-au oferit mitropolitului simbolurile
tradiționale ale ospitalității: pâine cu sare. Guvernul a primit de la patriarhatul
Constantinopolului referințe bune ale episcopului înainte de a-și da acordul ca acesta să se
stabilească pe domeniile respective. La 28 octombrie 1846, în Mănăstirea ortodoxă de rit vechi
de la Fântâna Albă, a avut loc ceremonia solemnă prin care mitropolitul Ambrosie Popovici a
trecut la Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, asumându-și ideologia și învățăturile acestei Biserici.
Pe data de 29 octombrie 1846, după depunerea mărturiei credinței în limba slavonă, episcopul
Ambrosie a fost acceptat în Canonul 95 al celui de-al Șaselea Consiliu Ecumenic. Având
binecuvântarea primului mitropolit al Fântânii Albe și al staroverilor ruși, preotul călugăr
Ieronim începu Sfânta Liturghie.
Din păcate, mitropolitul Ambrosie nu a slujit foarte mult la biserica Fântâna Albă. La
ordinul lui Nicolae al II-lea, atribuțiile mitropolitului au fost limitate, dat fiind faptul că
împăratul a decis închiderea bisericii. Această decizie a contravenit procesului de restaurare a
celor trei ierarhii din cadrul bisericii, deoarece mitropolitul Ambrosie numise deja doi episcopi,
pe Kiril și pe Arkadie, cinci preoți și trei ierodiaconi. Având în vedere amenințările împăratului
la adresa lui Ambrosie, lucrările au fost anulate. Curând după aceasta, mitropolitul a fost chemat
la Viena, unde i s-a cerut întoarcerea în cadrul bisericii grecești, cu promisiunea că va avea
parte de toată compasiunea și protecția patriarhiei. Ambrosie a declarat următoarele: „Cândva
am ales această religie și nu vreau să mă reîntorc la cea veche”. Pe data de 26 iunie, acesta a
primit ordinul de a merge în orașul Zill, împreună cu fiul său, Gheorghii și familia acestuia,
unde a trăit sub strictă supraveghere timp de 15 ani, până la moartea sa survenită pe 30
octombrie 1863. De-a lungul acestor ani, sănătatea i s-a deteriorat tot mai mult. Din când în
când, oameni din Rusia sau de la Fântâna Albă veneau să îl viziteze. Printre aceștia s-au numărat
și reprezentanți Sfântului Sinod al staroverilor din Rusia, episcopul Iustin și ierodiaconul
Ippolit. Veștile despre dezordinea care domnea peste comunitatea din Fântâna Albă l-au mâhnit
foarte tare pe Ambrosie. La două zile după plecarea celor doi reprezentanți, pe data de 30
octombrie 1863, mitropolitul Ambrosie s-a stins din viață. Fiul său, Gheorghii, și-a
înmormântat tatăl la Trieste, deoarece cimitirele din Zill aparțineau bisericilor catolice.
Sfântul Sinod al Creștinilor de Rit Vechi a înaintat o petiție autorităților austriece de a
muta moaștele mitropolitului Ambrosie de la Trieste la Fântâna Albă, însă, dat fiind că
izbucnirea Primului Război Mondial a reprezentat o schimbare de plan, discuția a fost amânată.
În revista „Церковь”, călugărița Efrosinia, în vârstă de 90 de ani, a relatat perioada în
care l-a cunoscut pe mitropolitul Ambrosie la mănăstirea Fântâna Albă. După spusele ei, acesta
ținea predici în limba slavă, citea din Evanghelie și rostea cuvintele distinct și corect. În timpul
slujbelor adesea lăcrima de emoție. Se închina adânc și trăia în două chilii pline de icoane. Se
hrănea cu cele mai simple mâncăruri: supă sau terci, cașă și pește doar atunci când se simțea
slăbit. De asemenea, se îndeletnicea cu munca fizică în grădină. Vorbea bine limba rusă, însă
pronunța unele cuvinte cu accent slavon.

Pavel
Episcopul regiunilor Kolomenskoe și Kașirska, Pavel, s-a alăturat mișcării starovere și
a fost o figură reprezentativă în perioada rascolului. Acesta a fost hirotonisit pe data de 17
octombrie 1652. Pavel a fost reluctant în decizia de a reedita cărțile bisericești în limbile rusă
și greacă străveche atunci când reformele lui Nikon încă nu fuseseră puse în funcțiune. După
implementarea reformelor, Pavel a refuzat să mai editeze. De altfel, în cartea Корнилия
высокого este menționat faptul că el voia să își retragă semnătura. Notițele sale lipsesc cu
desăvârșire din Скрижали, iar motivul era protestul pe care îl înaintase împotriva „amintirii”
lui Nikon, împreună cu protopopul Avvakum și alții.
Din această cauză, episcopul a fost aruncat în temniță și a îndurat nenumărate chinuri,
însă acesta nu și-a schimbat convingerile, fiind, într-un final, trimis la mănăstirea Paleostrov de
pe râul Onega. Acolo, Pavel a încercat să îi convingă pe credincioși să renunțe la datinele
străvechi, destul de rigide. Autoritățile au decis să îl trimită la mănăstirea Hutin, din regiunea
Novgorod, sub pază strictă, unde a fost, de alfel, și ucis pe data de 3 aprilie 1656.
La procesul împotriva lui Nikon din 1666-1667, fostul patriarh a fost acuzat de
decăderea din drepturi a episcopului Pavel de către propriile autorități fără prezența Bisericii,
dar și de umilirea, torturarea și uciderea acestuia.
 Legendele lipovene confirmă faptul că Pavel Kolomenskii a fost ars de viu de către
oamenii lui Nikon. Episcopul nu a avut urmași, însă moștenirea sa încă dăinuie în cadrul
bisericii ruse.
În concluzie, putem lesne observa că ceea ce au avut toți acești râvnitori ai ritului vechi
în comun a fost mai mult decât asprele persecuții de care au avut parte. Aceștia au lăsat în urmă
o moștenire importantă pentru toți creștinii de rit vechi de pe tot cuprinsul acestei lumi: scrieri,
învățăminte și obiceiuri. Toate acestea au contribuit la perpetuarea credinței starovere timp de
generații întregi, până în ziua de azi.

BIBLIOGRAFIE
 Surse online:

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose_of_Belaya_Krinitsa
2. https://orthodoxwiki.org/Avvakum
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ambrosie_Popovici
4. https://tspace.library.utoronto.ca/citd/RussianHeritage/9.WO/9.L/2.pg.489-
497.html

Cărți

Лица, События, Предметы и Символы: Старобрядчество – Опыт

энциклопедического словаря, Церковь, Москва, 1996 – pag. 5-9, pag. 18-23, pag. 206-207