Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALISMULUI
ÎN ROMÂNIA
Tudorel TOADER
Prof. univ. dr., Facultatea de Drept,
Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi;
Judecător, Curtea Constituţională a României
Marieta SAFTA
Lector univ. dr., Facultatea de Drept,
Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti;
Prim magistrat-asistent, Curtea Constituţională a României
I. Introducere
Adoptarea Constituţiei României din anul 1991 a marcat deschiderea către valorile
statului de drept şi „reconectarea” la tradiţiile constituţionalismului european 1. În decurs de
aproape un sfert de secol, legea fundamentală, revizuită în anul 2003, şi-a dovedit
durabilitatea, dar şi o anume flexibilitate, în sensul posibilităţii de adaptare la schimbările
politico-sociale inerente.
Această adaptare s-a realizat, în bună măsură, prin intermediul Curţii Constituţionale,
constituită potrivit modelului european de control de constituţionalitate. Urmând
dezvoltarea istorică a statului, reflectată în modificările Constituţiei şi ale legislaţiei
infraconstituţionale, printr-o continuă creştere a dialogului la nivel internaţional cu alte
instanţe de jurisdicţie constituţională şi instanţe internaţionale şi supranaţionale, printr-un
activism menit să dea greutate şi autoritate deciziilor sale, Curtea Constituţională a
României şi-a consolidat rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, contribuind în mod
esenţial la dezvoltarea constituţionalismului în România.
Prezentul studiu îşi propune să prezinte reperele fundamentale ale acestei evoluţii,
modul de realizare, precum şi semnificaţiile acesteia. La acest moment, nu mai vorbim doar
despre textele Constituţiei, ci de aceste texte din legea fundamentală, în interpretarea dată
de către Curtea Constituţională. Este vorba, aşadar, de o evoluţie a constituţionalismului de
care trebuie să se ţină seama în orice demers prezent şi viitor de revizuire a Constituţiei.
Ţinând seama de faptul că dezvoltarea constituţiilor, a constituţionalismului în general,
reprezintă un fenomen continuu ce se poate realiza, de principiu, pe două căi principale,
1 Pentru o definire şi caracterizare a conceptului, a se vedea Fl.B. Vasilescu, Fine de mileniu: Triumful constituţio-
nalismului european, în volumul Constituţionalitate şi constituţionalism, Ed. Naţional, Bucureşti, pp. 13-33.
STUDII ŞI ARTICOLE
157
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
5 Este o caracteristică a constituţiilor postcomuniste, care reflectă, într-un fel sau altul, experienţa trecutului
apropiat, în sensul afirmării clare a unor principii care să asigure delimitarea fermă de acesta – a se vedea, de
exemplu, K. Ujazdowski, La caractère et la pratique de la Constitution polonaise du 2 avril 1997, în Les mutations
constitutionnelles, Collection Colloque, vol. 20, Société de législation Comparée, Paris, 2013, pp. 125-139.
6 M. Tushnet, Advanced introduction to comparative constitutional, Edward Elgar, UK, 2014, p. 70.
7 Decizia nr. 9/1994, publicată în M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994.
STUDII ŞI ARTICOLE
159
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” 8. Prezumţia caracterului licit al dobândirii
averii este, de asemenea, inedită sub aspectul reglementării la nivel constituţional 9. De
altfel, în materie de proprietate, experienţa aplicării reglementărilor adoptate în perioada
comunistă, în contextul unei lungi perioade în care dreptul de proprietate privată a fost
aproape lipsit de conţinut, a determinat ca unul dintre principalele puncte ale dezbaterilor
din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de Constituţie să îl constituie
reglementarea garanţiilor acestui drept fundamental. Una dintre aceste garanţii, atunci
instituită, este prezumţia dobândirii licite a averii. Astfel cum legiuitorul constituant a reţinut
în mod expres, raţiunea instituirii sale prin însăşi prevederile Constituţiei a constituit-o
asigurarea securităţii juridice a dreptului de proprietate; acest concept a fost abordat de
către legiuitor într-un raport de opoziţie cu dispoziţiile Legii nr. 18/1968, aşadar, în sensul
său care vizează protecţia cetăţenilor, a drepturilor acestora, ca o garanţie împotriva
adoptării de reglementări asemănătoare celor care, în perioada anterioară, au permis
abuzuri şi încălcări flagrante ale dreptului de proprietate. Într-o jurisprudenţă constantă
pronunţată cu privire la iniţiativele de revizuire a Constituţiei care au avut ca obiect
eliminarea prezumţiei dobândirii licite a averii, Curtea s-a pronunţat în sensul că această
prezumţie constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, şi,
prin urmare, suprimarea sa este neconstituţională 10. Vom reveni însă, în cele ce urmează,
pentru a ilustra interpretarea evolutivă a acestui concept în jurisprudenţa constituţională 11.
Caracterul internaţional al Constituţiei din 1991 este dat în special de prevederile
exprese care conectează legea fundamentală română la tratatele internaţionale şi, mai ales,
la cele privind drepturile omului. Astfel cum s-a subliniat, „dintre toate statele socialiste, în
România dictatura a cunoscut formele cele mai brutale şi intolerante, iar drepturile omului
erau înscrise în Constituţie nu cu scopul de a fi aplicate în viaţă, ci doar pentru inducerea în
eroare a popoarelor lumii democratice. Poate tocmai de aceea, actuala Constituţie a acordat
o importanţă deosebită unei largi şi atente reglementări drepturilor omului” 12. Dispoziţiile
cuprinse în Titlul II al Constituţiei – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale – relevă
consistenta receptare a documentelor şi a celor mai înalte standarde internaţionale în
materie. Referitor la încorporarea actelor internaţionale privitoare la drepturile omului în
8 M.M. Pivniceru, V.Z. Puskas, T. Toader, Opinie separată la Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în M. Of.
nr. 75 din 30 ianuarie 2014.
9 Pentru o prezentare pe larg, a se vedea M. Safta, Prezumţia dobândirii licite a averii şi confiscarea averilor ilicit
dobândite, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Cadrul constituţional de referinţă pentru reglementarea
confiscării extinse, în „Tribuna Juridică” nr. 1/2012, pp. 107-128, disponibil pe http://www.tribunajuridica.eu.
10 Decizia nr. 85/1996, publicată în M. Of. nr. 211 din 6 septembrie 1996; a se vedea şi Decizia nr. 148/2003,
publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003, precum şi Decizia nr. 799/2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie
2011.
11 Pe larg, a se vedea T. Toader, M. Safta, The Constitutionality of Safeguards on Extended Confiscation, în „Journal of
Constituţia României (tendinţă, de altfel, actuală la nivel mondial 13 şi poate cea mai impor-
tantă modalitate prin care constituţiile devin „internaţionale” sau „internaţionalizate” 14), s-a
remarcat în special valorificarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Pactelor la
care art. 20 din Constituţie trimite în mod expres. Este vorba despre un larg catalog al
drepturilor fundamentale, consacrarea directei aplicabilităţi şi a statutului normativ superior
în ordinea legală internă a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului la care
România este parte 15, consacrate de art. 20 din Constituţie. De fapt, art. 20 din Constituţie
instituie în legea fundamentală ceea ce îndeobşte este numit „bloc de constituţionalitate”,
reglementare care asigură caracterul internaţional al Constituţiei României, o protecţie
sporită drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar care a determinat o provocare şi o
sarcină dificilă în primul rând în privinţa exercitării controlului de constituţionalitate,
respectiv în ceea ce priveşte receptarea normelor internaţionale şi a jurisprudenţei
instanţelor internaţionale, cu evitarea conflictelor şi eventualelor tensiuni ce pot apărea în
acest proces.
13 Wen-Chen Chang, Jiun-Rong Yeh, Internationalization of constitutional law, în „The Oxford handbook of
Towards juristocracy. The origins and consequences of the new constitutionalism, Harvard University Press, 2007,
pp. 17-30.
15 Pentru exemple la nivel internaţional, pe larg, a se vedea: Wen-Chen Chang, Jiun-Rong Yeh, op. cit., p. 1168,
textelor o nouă numerotare, în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003. Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în
vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, a Hotărârii Curţii
Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
STUDII ŞI ARTICOLE
161
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
fundamentale, cu consecinţe directe asupra consolidării statului de drept, sunt cele care
privesc activitatea Curţii Constituţionale” 17.
Principalele elemente de noutate, în raport şi de coordonatele analizate, au fost
îmbunătăţirea şi perfecţionarea catalogului drepturilor fundamentale, introducerea unor
norme de „conectare” la dreptul Uniunii Europene, prin dispoziţiile art. 148 – Integrarea în
Uniunea Europeană –, şi consolidarea Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei
Constituţiei. De această dată este vizibilă valorificarea Convenţiei pentru apărarea drep-
turilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România aderase între timp, precum şi
a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar şi în ceea ce priveşte
transformarea elementelor de originalitate la care ne-am referit mai sus. Astfel, de exemplu,
principiul neretroactivităţii legii a căpătat o nouă excepţie – legea contravenţională mai
favorabilă, ca efect al receptării jurisprudenţei menţionate.
17 C. Doldur, Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale Constituţiei revizuite, în „Buletinul Curţii
Constituţionale” nr. 7/2004, pp. 11-14, disponibil pe www.ccr.ro.
18 Publicată în M. Of. nr. 211 din 6 septembrie 1996.
19 Publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.
STUDII ŞI ARTICOLE
163
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
3. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin. (2) şi eliminarea alin. (3) ale
art. 72 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept
fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele
revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
4. Cu majoritate de voturi, constată că abrogarea alin. (2) şi modificarea alin. (3) ale
art. 109 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept
fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele
revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
5. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin. (6) al art. 126 din Constituţie, în
sensul introducerii sintagmei «precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale
Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ» este neconstituţională, deoarece
are ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încălcându-se astfel limitele revizuirii
prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
6. Cu majoritate de voturi, constată că modificările alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (3) ale art. 133
sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contra-
dicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie”.
c) populară, asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat prin:
- Decizia nr. 82 din 27 aprilie 200021
Curtea a constatat că „iniţiativa legislativă privind revizuirea prevederilor constitu-
ţionale ale art. 41 alin. (2), teza întâi, nu încalcă dispoziţiile art. 148 din Constituţie,
referitoare la limitele revizuirii”.
- Hotărârea nr. 6 din 4 iulie 200722
Curtea a constatat că „iniţiativa legislativă a cetăţenilor de revizuire a Constituţiei
României, privind articolul 48, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536
din 21 iunie 2006, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 150 din Constituţie”, respectiv
nu întruneşte condiţia cumulativă a dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti,
prevăzută de art. 150 alin. (2) din Constituţie.
Procedura de adoptare a unor legi de revizuire nu a fost însă finalizată în niciunul dintre
cazurile menţionate, fie ca urmare a constatării neconstituţionalităţii iniţiativelor de
revizuire, fie a lipsei unei voinţe politice în acest sens.
Am prezentat o parte din dispozitivul actelor pronunţate de Curtea Constituţională în
această materie, întrucât examinarea acestora, în cronologia lor, este deosebit de relevantă
pentru obiectivele acestui studiu. Este de remarcat nu doar caracterul mult mai elaborat al
considerentelor şi dispozitivului acestora, odată cu trecerea timpului, ci, mai ales, valo-
rificarea de către instanţa de jurisdicţie constituţională a propriei jurisprudenţe, dezvoltată
şi consolidată. Mai concret spus, chiar judecarea limitelor revizuirii s-a realizat, lucru cu
precădere vizibil în Decizia nr. 80/2014, prin prisma conceptelor constituţionale în
interpretarea pe care Curtea le-a dat-o, exemplificată cu trimiteri la jurisprudenţa acesteia.
Este un proces de „construcţie”/„modelare”/„remodelare” a conceptelor constituţionale
STUDII ŞI ARTICOLE
165
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
1. Perioada 1992-2003
1.1. Reglementare constituţională. Atribuţiile şi efectele deciziilor
Constituţia din 1991 a consacrat în România modelul european de control al
constituţionalităţii legilor, fiind instituită Curtea Constituţională, ca autoritate independentă
de orice altă autoritate publică, cu rolul de a garanta supremaţia Constituţiei. Legiuitorul
constituant român nu a avut aici de continuat o tradiţie, pentru că la acel moment nu se
putea vorbi despre o tradiţie a controlului de constituţionalitate în România, ci de încercări
precedente, remarcabile, de altfel, de preluare a unor modele de control de constitu-
ţionalitate, cu o existenţă însă vremelnică şi o funcţionare sporadică. Astfel, după o scurtă
perioada de timp, mai precis din 1912 până în 1923, când a funcţionat (doar cu câteva
exemple ce pot fi date în acest sens) modelul american de control de constituţionalitate,
impus pe cale pretoriană, a fost consacrat controlul de constituţionalitate exercitat de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, instituţionalizat prin Constituţia din 1923 27 şi menţinut de
Constituţia din 1938. După al Doilea Război Mondial, nu a mai existat un control al
constituţionalităţii legilor (Constituţiile din 1948 şi, respectiv, din 1952). Chiar dacă în
23 „Living constitution”, a se vedea: H. McBain, The Living Constitution, 1927; W.H. Renquist, The notion of living
Constitution, în „Texas Law Review”, 1976, nr. 54, p. 693.
24 În acest sens, a se vedea, pe larg, şi T. Birmontiene, The influence of constitutional review on modern trends of
constitutional law, în „Classical and modern trends in constitutional review”, Feneya Publishing House, Sofia, 2012,
pp. 163-176.
25 A. Stone Sweet, Constitutional Courts, în „The Oxford Handbook of comparative constitutional law”, Oxford
de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei. Judecata
asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”.
Constituţia din 1965 se prevedea că Marea Adunare Naţională „exercita controlul general al
aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţionala hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor” 28, nu exista în mod real un asemenea control.
Ca urmare, în Adunarea Constituantă s-au discutat diverse opţiuni: modelul european,
cel american şi chiar vechiul sistem comunist de autocontrol, dar în paralel cu controlul
exterior al constituţionalităţii legilor 29. În esenţă, temele dezbaterii au fost clasica
problematică a supremaţiei Parlamentului, ce caracterizează, în general, instituirea
controlului de constituţionalitate 30, şi cele – în esenţă – două variante de control de
constituţionalitate – difuz sau concentrat –, respectiv două tipuri de instanţe care să
înfăptuiască acest control – specializate ale jurisdicţiilor comune sau speciale, distincte de
acestea. Opţiunea legiuitorului constituant român a fost în cele din urmă pentru modelul
european de control de constituţionalitate, prin intermediul unei curţi unice, speciale,
specializate, opţiune în acord cu evoluţiile existente la nivel european la momentul adoptării
Constituţiei din 1991. De altfel, între cele două războaie mondiale şi mai ales după cel de-al
doilea război mondial, tot mai multe state s-au orientat către modelul european de control
de constituţionalitate 31. De exemplu, după 1990, ţările din Europa Centrală şi de Est – cu
excepţia Estoniei – au optat pentru acest model. Modelul european, preferat de
constituantul român pe buna dreptate, „evită interpretările divergente ce pot apărea între
tribunale (cazul controlului difuz de tip american), oferind imediat soluţia unică a problemei
de constituţionalitate. Procesul ce se poartă în faţa Curţilor se referă exclusiv la
constituţionalitatea unei legi, iar hotărârea pronunţată are efecte erga omnes, deci nu
numai pentru părţile în litigiu” 32. Comentând acest moment istoric, Lucian Mihai, fost
preşedinte al Curţii Constituţionale, sublinia că „până la Constituţia din anul 1991, nu a
existat niciodată o asemenea autoritate publică în istoria constituţională a României.
Parlament, Preşedinte al ţării, Guvern, Curte Supremă de Justiţie, Curte de Conturi au mai
existat în România, dar Curte Constituţională niciodată mai înainte de iunie 1992, când
actuala Curte Constituţională şi-a început activitatea, în baza Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea sa”, acesta fiind „unul dintre motivele principale pentru care
înfiinţarea Curţii Constituţionale a fost contestată”; „a prevalat însă necesitatea alinierii la
modelul european, ştiut fiind că, în prezent, în cea mai mare parte a ţărilor europene (dar şi
în alte continente) funcţionează o autoritate distinctă de jurisdicţie constituţională,
intitulată, cel mai adesea, Curte Constituţională sau Tribunal Constituţional” 33.
Constituţia din 1991 a stabilit expres şi limitativ atribuţiile Curţii Constituţionale, în art. 144,
respectiv: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, controlul constitu-
ţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
www.icl-journal.com.
32 D. Rousseau, La justice constitutionnelle en Europe, Montchrestien, Paris, 1992, pp. 22-23.
33 M. Lucian, La început de drum, în „Buletinul Curţii Constituţionale” nr. 1/1999, p. 1, disponibil pe www.ccr.ro.
STUDII ŞI ARTICOLE
167
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
preluat modelul legii unei anumite ţări, a consultat legile de organizare şi funcţionare ale
ţărilor europene şi chiar ale altor ţări democrate de peste ocean, s-a inspirat din ele,
adaptându-le realităţilor noastre social-economice şi juridice. Au fost folosite modelele
italian, portughez, spaniol, francez şi german îndeosebi” 37.
Majoritatea dispoziţiilor acestei legi, în varianta iniţială, au fost păstrate şi în
reglementarea actuală (reguli de competenţă, organizarea şi desfăşurarea activităţii Curţii,
raporturile cu diverşi parteneri de dialog, statutul judecătorilor Curţii), cu o excepţie
notabilă, şi anume în privinţa procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstitu-
ţionalitate, care cuprindea două grade de jurisdicţie. Astfel, excepţia de neconstituţio-
nalitate se soluţiona de către un complet de trei judecători în prima instanţă şi, în cazul în
care decizia era atacată cu recurs, de către un complet de cinci judecători, alţii decât cei ce
au format primul complet de judecată. Cu privire la această soluţie, Mihai Constantinescu,
fost judecător al Curţii Constituţionale, arăta că, „în afară de faptul că nu se încadra strict în
prevederile art. 140 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Curtea este alcătuită din nouă
judecători, a generat şi numeroase neajunsuri de ordin funcţional. Astfel, trei judecători în
recurs puteau impune soluţia, deşi ceilalţi doi, ca şi judecători ai primului complet, deci cinci
judecători în total, erau de o opinie contrară. Soluţionarea excepţiei în primă instanţă şi în
recurs ducea la o nejustificată prelungire a procedurii şi îngreunare a activităţii – citaţii, decizii
şi rapoarte pentru fiecare complet de judecată –, cât şi creşterea cheltuielilor de deplasare şi
reprezentare ale părţilor” 38. De altfel, această problemă fusese sesizată încă din primii ani de
funcţionare ai Curţii, Vasile Gionea propunând într-unul dintre studiile sale ca „în toate cazurile
judecăţile să aibă loc în plen, şi nu în două faze. Hotărârile vor fi astfel definitive şi executorii.
Judecarea litigiilor în doua faze duce la diminuarea autorităţii Curţii” 39.
Prin Legea nr. 138/1997 40 au fost modificate şi completate unele prevederi ale Legii
nr. 47/1992, modificări ce constituie „rezultat al experienţei acumulate de la înfiinţarea
Curţii în 1992”41, precum şi al preluării, „în şi mai mare măsură” 42, a regulilor similare
procedurilor europene corespunzătoare. Astfel, cât priveşte contenciosul constituţional,
principala inovaţie pe care o reţinem ca esenţială pentru subiectul analizat a fost desfiin-
ţarea recursului. Noua reglementare, respectiv soluţionarea tuturor cauzelor numai în
plenul Curţii Constituţionale, înseamnă caracterul unitar al controlului de constituţionalitate,
creşterea autorităţii deciziilor Curţii Constituţionale, operativitate. De asemenea, una dintre
principalele „inovaţii” a acestei legi, astfel cum o caracterizau Ioan Muraru, fost preşedinte
al Curţii Constituţionale, şi Mihai Constantinescu, fost judecător, a constituit-o instituirea
STUDII ŞI ARTICOLE
169
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
Problematica efectelor actelor Curţii Constituţionale sub imperiul Constituţiei din 1991
De departe, cât priveşte autoritatea Curţii şi a actelor sale, cele mai multe critici le-a
determinat reglementarea art. 145 alin. (1) din Constituţia din 1991, potrivit căruia: „În
cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau
regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de
neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. Comentând
această normă, Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu reţineau că „această situaţie, în care
Parlamentul se pronunţă în ultimă instanţă asupra constituţionalităţii propriilor lui legi, vine
STUDII ŞI ARTICOLE
171
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
în contrazicere cu însăşi ideea de bază care a dus la crearea, prin noua Constituţie, a Curţii
Constituţionale” 50. Se putea deci ca o lege neconstituţională să devină constituţională prin
voinţa unei majorităţi calificate a deputaţilor şi senatorilor, fără să se revizuiască Constituţia.
Chiar dacă nu s-a întâmplat ca efectele vreunei decizii pronunţate de Curtea Constituţională
în cadrul controlului prevăzut de art. 144 lit. a) din Constituţie să fie anihilate prin votul
majorităţii de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, norma
constituţională menţionată era de natură să slăbească autoritatea deciziilor acestei Curţi.
Cât priveşte efectele deciziilor pronunţate în exercitarea altor atribuţii constituţionale,
un alt efect negativ al insuficienţei reglementărilor constituţionale priveşte, potrivit lui
Constantin Doldur 51, întârzierea, uneori foarte mare, a Camerelor Parlamentului de a
reexamina dispoziţiile constatate ca neconstituţionale. Un exemplu apreciat de acesta ca
fiind flagrant este cel al Regulamentului Senatului, care, fiind trimis acestei Camere pentru a
reexamina cele 29 de texte constatate neconstituţionale prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994
a Curţii Constituţionale, nu a fost reexaminat nici până la momentul 2000, când autorul
redacta articolul cuprinzând comentariul critic. Acelaşi autor sublinia că, în cazul constatării
neconstituţionalităţii regulamentelor, nu există nicio posibilitate de înlăturare a efectelor
deciziei Curţii Constituţionale printr-o majoritate calificată. În acest caz, reexaminarea pe
care Constituţia o prevede va avea ca unică finalitate punerea de acord a prevederilor
regulamentare cu normele constituţionale, prin modificarea regulamentului deja adoptat de
Cameră, ceea ce înseamnă că Parlamentul, în materie reglementară, este obligat să respecte
decizia Curţii, fără posibilitatea de a-i îndepărta efectele (concluzie, desigur, valabilă şi în
prezent). De asemenea, o altă problemă, de această dată în raport cu instanţele de
judecată, a constituit-o nerespectarea deciziilor pronunţate în soluţionarea excepţiilor de
neconstituţionalitate.
Pentru explicarea şi concretizarea normelor constituţionale a fost pronunţată Decizia
Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în
cadrul controlului de constituţionalitate 52, prin care s-au reţinut următoarele: „Controlul
constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie,
sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată neconstitu-
ţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care
vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită
acestui fapt, o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu
actele având forţa legii. Această concluzie poate fi uşor desprinsă dacă se urmăresc efectele
deciziilor în diferitele situaţii ale controlului de constituţionalitate:
a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau
ordonanţa declarată neconstituţională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum
ar fi abrogate prin lege;
50 I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 162
51 C. Doldur, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi statul de drept, în „Buletinul Curţii Constituţionale” nr. 2/2000,
pp. 10-13, disponibil pe www.ccr.ro.
52 Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
53 Un exemplu în acest sens îl constituie Decizia nr. 3277 din 28 septembrie 1999 a Secţiei penale a Curţii Supreme
de Justiţie, prin care se contestă aplicabilitatea (în fond caracterul obligatoriu) Deciziei nr. 486 din 2 decembrie 1997
a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că „art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai
în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor
efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor
judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct”.
54 Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000.
55 Ibidem.
STUDII ŞI ARTICOLE
173
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre
autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor
atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie,
identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3)
din Constituţie, potrivit cărora: «România este stat de drept (...)». Altfel, s-ar ajunge la
înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional
fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi art. 20
din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii
Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea
unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului român”.
Ca o concluzie, studiul mai sus menţionat reţinea că „aceste preocupări ale Curţii Consti-
tuţionale pentru respectarea textelor constituţionale şi a celor cuprinse în Legea nr. 47/1992,
care se referă la efectele deciziilor pe care Curtea le pronunţă, nu sunt suficiente pentru
evitarea, pe viitor, a neaplicării deciziilor Curţii de către autorităţile publice chemate să le
aducă la îndeplinire. În cadrul demersurilor necesare pentru eliminarea unor astfel de
comportamente neconstituţionale, profund dăunătoare ideii de consolidare a statului de
drept, credem că luarea în considerare a modificării textelor constituţionale care privesc
efectele deciziilor Curţii, în cadrul proiectelor de revizuire a Legii fundamentale despre care,
în ultima vreme, se discută atât de mult, ar fi salutară. De asemenea, în cadrul normativ
existent, sporirea pe viitor a preocupării Guvernului de a interveni cu mai multă prompti-
tudine prin proiecte de modificare a legilor care cuprind texte declarate neconstituţionale
de Curtea Constituţională şi de a controla respectarea de către toate autorităţile din
subordinea sa a deciziilor Curţii Constituţionale se înscrie ca demersuri absolut necesare, în
concertare cu majoritatea parlamentară, pentru asigurarea conformităţii legilor cu
Constituţia”.
Aceste demersuri jurisprudenţiale, precum şi cele doctrinare, multe dintre acestea
venite chiar din interiorul Curţii, cu autoritatea experienţei directe, şi-au găsit finalitatea cu
prilejul revizuirii Constituţiei în anul 2003, prezenta reglementare a efectelor deciziilor Curţii
Constituţionale fiind rezultatul unui proces de conştientizare şi afirmare a rolului Curţii
Constituţionale şi a controlului de constituţionalitate în general.
STUDII ŞI ARTICOLE
175
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
61 N. Popa, Cuvânt de deschidere, în „Buletinul Curţii Constituţionale” nr. 5/2003, pp. 1-2, disponibil pe www.ccr.ro.
62 Această soluţie legislativă a mai fost consacrată doar în două state europene – Portugalia şi Polonia –, fiind însă
eliminată în prezent.
preeminenţa dreptului asupra violenţei şi anarhiei. Nimeni nu are dreptul să uite acest lucru
sau să încerce să golească de conţinut principiile şi normele constituţionale”.
Prezenţa şi luările de cuvânt cu prilejul aceste aniversări a Curţii Constituţionale 63 sunt
de natură a releva, totodată, o altă dimensiune de dezvoltare a Curţii Constituţionale,
respectiv instituirea şi consolidarea relaţiilor cu alte instanţe de jurisdicţie constituţională şi
organisme internaţionale în domeniu. Astfel, în anul 1994, Curtea Constituţională a
României a devenit membru al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, dezvoltând
astfel relaţii de colaborare cu toate curţile membre 64. În anul 1998 65, Curtea Constituţională
a României a devenit membră a Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial
limba franceză (ACCPUF) 66.
În sfârşit, cu precădere importată considerăm a fi crearea, în aceeaşi perioadă, a unei
reviste a instanţei de contencios constituţional, Buletinul Curţii Constituţionale. Mihai
Lucian, fost preşedinte al Curţii Constituţionale, prefaţa astfel acest demers în primul număr
al Buletinului din 1999: „trebuie recunoscută şi existenţa unei prea mari «reţineri» a Curţii
Constituţionale, de care Curtea însăşi se face vinovată. Curtea Constituţională are datoria de
a-şi face cunoscută existenţa şi activitatea nu spre a-şi face publicitate. Întrucât «scopul
Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei» [conform art. 1 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale], Curtea trebuie
să se impună în conştiinţa fiecărui cetăţean, care trebuie să cunoască nu numai că există o
Constituţie, dar şi că există o autoritate care chiar intervine, dacă i se cere (inclusiv de către
simplul cetăţean, dar pe căile legale), şi care chiar poate impune tuturor (inclusiv – şi în
primul rând – Parlamentului!) aplicarea Constituţiei, ca baza fundamentală a funcţionării
statului de drept. De aceea, editarea periodică a unui «Buletin al Curţii Constituţionale»
reprezintă o necesitate, care se înscrie într-o strategie mai largă, de propagare a
informaţiilor asupra existenţei şi activităţii acestei autorităţi publice. Articolele, comentariile,
informaţiile pe care această publicaţie periodică îşi propune să le aducă la cunoştinţa
specialiştilor, dar şi a societăţii civile vor conţine, cel mai adesea, prezentarea unor opinii ale
membrilor Curţii Constituţionale şi ale celorlalţi specialişti ai acesteia cu privire, printre
altele, la: probleme de larg interes din domeniul justiţiei constituţionale, din ţară şi din
străinătate; conţinutul unor decizii sau hotărâri mai importante ale Curţii Constituţionale,
îndeosebi acelea privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
manifestările organizate de Curtea Constituţională sau la care aceasta participă prin
reprezentanţii săi. Sperăm ca, în acest fel, să contribuim la mai buna cunoaştere a
Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF), publicată în M. Of. nr. 111 din 11 martie 1998.
66 Creată în anul 1997 în scopul de a întări legăturile dintre membrii comunităţii francofone şi reuneşte Curţi
Constituţionale şi instituţii echivalente din Africa, Europa, America şi Asia; prezentarea Asociaţiei Curţilor
Constituţionale care utilizează parţial limba franceză este disponibilă la adresa www.accpuf.org.
STUDII ŞI ARTICOLE
177
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
2. Perioada 2003-prezent
2.1. Reglementare constituţională. Atribuţiile şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale
Valorificând experienţele, comentariile doctrinare, criticile prezentate, legea de
revizuire a Constituţiei din anul 2003 a adus o consolidare considerabilă a Curţii Consti-
tuţionale, fie şi dacă am vorbi numai de eliminarea celor două vulnerabilităţi fundamentale
care priveau, în esenţă, raportul dintre Curtea Constituţională şi Parlament, respectiv
efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Modificările aduse au fost însă mult mai ample, o
remarcabilă sinteză a acestora fiind realizată de Constantin Doldur, într-un studiu publicat în
revista acestei Curţi, la scurtă vreme după revizuire67. Acest studiu evidenţia faptul că „legea
de revizuire a Constituţiei, receptând tot ceea ce practica celor aproape 12 ani de aplicare a
Legii fundamentale a demonstrat, criticile formulate în doctrină, precum şi evoluţiile în plan
european în ceea ce priveşte justiţia constituţională, a adus modificări şi completări de
substanţă celor şase articole cuprinse în Titlul V al Constituţiei, care reglementează controlul
exercitat de Curtea Constituţională”, precum şi faptul că „deciziile Curţii Constituţionale au
anticipat chiar unele din modificările şi completările aduse Constituţiei prin Legea de
revizuire”. Astfel:
♦ „Reglementările constituţionale privind controlul de constituţionalitate, introduse în
urma revizuirii Legii fundamentale, pun în lumină rolul instanţei de contencios constituţional
exprimat în formula: «Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei»,
cuprinsă în actualul articol 142, cu care debutează Titlul V al Constituţiei revizuite şi
republicate. (...) La nivel constituţional lipsea un text care să precizeze funcţia Curţii
Constituţionale. Această funcţie, departe de a rămâne doar un enunţ formal, este întărită de
noua reglementare a competenţei Curţii Constituţionale, precum şi de completările şi
precizările aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la efectele pronunţate de Curtea
Constituţională”.
STUDII ŞI ARTICOLE
179
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
negativ, prin aceea că se creează posibilitatea ca durata soluţionării litigiului să crească, ceea
ce poate fi considerat a fi în contradicţie cu principiul celerităţii, propriu procedurii arbitrale,
şi al dreptului comercial. Aceste modificări constituţionale sunt de natură să lărgească în
mod substanţial dimensiunea controlului concret posterior, pe cale de excepţie, exercitat de
Curte cu privire la legile în vigoare şi la ordonanţele Guvernului. În acest fel, Curtea
Constituţională va putea să-şi exercite în mai mare măsură funcţia sa de protector al
cetăţeanului, al drepturilor şi al libertăţilor acestuia, în raport cu puterea legislativă”.
♦ „În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate a tratatelor internaţionale, se
prevede că, în cazul în care s-a constatat constituţionalitatea tratatului sau acordului
internaţional, acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Această
dispoziţie asigură salvgardarea raporturilor angajate de stat în plan internaţional. Pentru
situaţia în care, în urma exercitării controlului de constituţionalitate asupra tratatelor sau
acordurilor internaţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea lor, se prevede că acestea nu
pot fi ratificate, soluţie ce este corelată cu dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Constituţie, de
asemenea, nou-introduse”.
Concluzionând cu privire la noile atribuţii, Constantin Doldur exprima opinia că „prin
modificările şi completările substanţiale aduse textelor Constituţiei, controlul de
constituţionalitate, parte inseparabilă a statului de drept, va fi consolidat, afirmându-se în
mai mare măsură ca principiu de bază al democraţiei constituţionale. În acest context,
Curtea Constituţională va intra într-o nouă fază a existenţei sale, caracterizată printr-un plus
de sarcini, dar şi prin responsabilităţi deosebite ce revin membrilor săi”.
♦ „O importantă noutate pe care o aduce Legea de revizuire a Constituţiei constă în
renunţarea la caracterul rigid al reglementării atribuţiilor Curţii Constituţionale. Conform
noii reglementări, enumerarea prerogativelor Curţii, la art. 146, se încheie cu prevederea
potrivit căreia Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică, ceea ce va
face posibilă o mai facilă adaptare a competenţei Curţii la noi cerinţe”.
♦ „În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Legea de revizuire
restructurează complet dispoziţiile fostului articol 145 al Constituţiei. Prin noile dispoziţii ale
articolului 147, se conferă, în mod explicit, caracter general obligatoriu deciziilor Curţii
Constituţionale de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României. În plus, se instituie
obligaţia Parlamentului şi a Guvernului de a pune de acord prevederile constatate ca fiind
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În cazul controlului concret, posterior, al legilor şi
ordonanţelor Guvernului, precum şi în cazul regulamentelor parlamentare, alin. (1) al art. 147
prevede că dispoziţiile neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Referitor la controlul abstract a priori, alin. (2) al articolului 147 prevede obligaţia Parla-
mentului de a reexamina dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea
lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Referitor la aceeaşi problematică a noii
reglementări constituţionale a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, Ioan Vida remarca
68 I. Vida, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti – factor de stabilitate a
Constituţiei, în „Buletinul Curţii Constituţionale” nr. 7/2004, pp. 15-18, disponibil pe www.ccr.ro.
69 Ibidem.
70 Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004.
71 Publicată în M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004.
72 Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
STUDII ŞI ARTICOLE
181
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
prin interpretarea termenilor constituţionali, ceea ce a permis aplicarea lor în noile condiţii
ale evoluţiei ulterioare, pe care, incontestabil, legiuitorul constituant nu le-a putut avea în
vedere şi nici nu le putea imagina. Constituţia este, mai mult decât orice lege, un pariu cu
viitorul, în care rolul hotărâtor, în câştigarea acestuia, îl are interpretul” 74. Noua etapă în care
Curtea a intrat a presupus în principal trei direcţii: continuitate, consolidare şi dezvoltare, în
raport de provocări inerente ale evoluţiilor socio-politice interne şi internaţionale.
STUDII ŞI ARTICOLE
183
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
Curţii Constituţionale, având în vedere că pot fi relevate noi aspecte şi temeiuri constitu-
ţionale ce pot justifica, în viitor, o soluţie diferită” 76.
♦ Considerentele deciziilor Curţii Constituţionale care susţin soluţia enunţată în
dispozitiv sunt, deopotrivă, general obligatorii
Într-o jurisprudenţă constantă (unul dintre elementele de continuitate la care făceam
referire), începând cu Decizia Plenului nr. 1/199577, Curtea a statuat că puterea de lucru
judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează
nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă – a
reţinut Curtea –, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice
trebuie să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor pe care
Curtea Constituţională le pronunţă. Acest efect specific al actelor Curţii Constituţionale este
o consecinţă a rolului său, care nu s-ar putea realiza în mod plenar dacă nu s-ar recunoaşte
valoarea obligatorie a interpretării date de Curte textelor şi conceptelor Legii fundamentale,
sensului identificat de aceasta voinţei legiuitorului constituant. S-a arătat 78 că acest
procedeu utilizat de Curte este menit să readucă în atenţia autorităţilor publice implicate în
procesul de legiferare problema efectivităţii justiţiei constituţionale 79, în contextul unei
vădite instabilităţi legislative, cu efecte profund negative asupra valorilor statului de drept şi
a securităţii juridice. Cât priveşte sintagma „puterea de lucru judecat” la care face referire
Curtea Constituţională, ataşând-o atât considerentelor, cât şi dispozitivului deciziilor pe care
le pronunţă, reprezintă expresia obligativităţii erga omnes a interpretării pe care Curtea o dă
Constituţiei, obligativitate care se întemeiază pe dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3)
şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) 80. Nu este vorba, aşadar, de o autoritate de lucru
judecat ca instituţie a procedurii civile cu care se completează procedura în faţa Curţii
Constituţionale şi nici un concept „autonom” 81, ci expresia efectului specific al deciziilor
Curţii Constituţionale. Astfel fiind, pentru evitarea oricăror confuzii, jurisprudenţa recentă a
Curţii Constituţionale a renunţat la referirea la sintagma „putere de lucru judecat”.
76 Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 361 din 29 mai 2012.
77 Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
78 M. Safta, K. Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în „Dreptul” nr. 9/2010,
pp. 28-55.
79 Menţionăm că instanţa constituţională a mai invocat puterea de lucru judecat care se ataşează considerentelor
deciziei Curţii Constituţionale şi în alte decizii, spre exemplu, Decizia nr. 196/2013, publicată în M. Of. nr. 231 din 22
aprilie 2013; Decizia nr. 163/2013, publicată în M. Of. nr. 190 din 4 aprilie 2013; Decizia nr. 102/2013, publicată în
M. Of. nr. 208 din 12 aprilie 2013; Decizia nr. 1039/2012, publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013; Decizia
nr. 536/2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 414/2010, publicată în M. Of. nr. 291 din
4 mai 2010; Decizia nr. 415/2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.
80 M. Safta, K. Benke, op. cit., p. 41.
81 I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 71.
STUDII ŞI ARTICOLE
185
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
semnată de fostul preşedinte al acesteia, Lucian Mihai 84. Apoi, un pas în acest sens s-a
realizat cu jurisprudenţa prin care Curtea a constatat că neconstituţionalitatea unei
ordonanţe de urgenţă loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că abrogarea unor
dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior sesizării instanţei constituţionale, nu mai are
nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate 85. În sfârşit, o
intervenţie fermă a Curţii Constituţionale s-a produs prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009
referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele României, privind existenţa unui conflict
juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe
de altă parte 86, când Curtea a reţinut că „singura autoritate abilitată să exercite controlul
constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale
statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor,
indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare” 87. Este vorba, aşadar, despre „acumulări” în
dezvoltarea controlului de constituţionalitate, care au condus, practic, la o reconsiderare a
competenţei Curţii Constituţionale în exercitarea atribuţiei de soluţionare a excepţiilor de
neconstituţionalitate.
♦ Controlul de constituţionalitate a normelor juridice în interpretarea dată prin
recursurile în interesul legii
Este vorba despre decizii pronunţate cu precădere după anul 2011, odată cu
dezvoltarea şi nuanţarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv a dialogului cu
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, dacă excepţiile de neconstituţionalitate care au
avut ca obiect decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite sau alte
hotărâri ale instanţelor judecătoreşti au fost respinse în mod constant ca inadmisibile 88,
Curtea s-a învestit şi a examinat pe fond excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect
dispoziţiile legale în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul
soluţionării unui recurs în interesul legii 89.
Referindu-se şi dezvoltând această distincţie, Curtea a reţinut că, „în ce priveşte critica
dispoziţiilor unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, nu poate constitui obiect
al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece
instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea funda-
mentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti,
84 Opinie separată la Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicată în M. Of. nr. 655 din 18 octombrie 2001.
85 Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 804 din 2 decembrie 2008.; Decizia nr. 842 din 2
iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 464 din 6 iulie 2009; Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 542
din 4 august 2009.
86 Publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
87 Poziţie definită în raport de cea exprimată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că instanţele
judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii
de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite.
88 Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 848 din 27 noiembrie 2003.
89 Deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 şi nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicate în M. Of. nr. 365 din 19 iunie 2013 şi,
indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea
interpretării şi aplicării unitare a legii. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord
cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se
pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de
câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o
astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios
constituţional (...). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un
recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi
convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant
al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de
instanţa supremă (...). Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea
Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea
consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăşi
raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca
un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală” 90.
Spulberând orice confuzie care ar putea sta la baza afirmaţiei că în acest mod Curtea
Constituţională ar acţiona ultra vires, Ioan Deleanu, fost judecător al acestei Curţi, sublinia
faptul că „totdeauna trebuie să se distingă între «textul legal» interpretat şi «interpretarea»
acestuia de către instanţa supremă: pe calea interpretării lui, acel text legal nu este sustras
astfel controlului de constituţionalitate, dar «interpretarea propriu-zisă nu poate face
obiectul acestui control întrucât, evident, interpretarea indiferent de forma pe care o
îmbracă, nu se finalizează prin crearea unei dispoziţii legale generale. Interpretarea normei
nu semnifică crearea unei norme juridice generale. Controlul de constituţionalitate se
realizează pentru că unui anumit text legal i s-a impus un sens contrar unor dispoziţii din
legea fundamentală” 91.
♦ Revirimente jurisprudenţiale. Aplicarea unei viziuni noi, evolutive asupra modului
de interpretare a prevederilor constituţionale
Examinarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât înainte, cât şi după anul 2003,
relevă şi revirimentele jurisprudenţiale. În multe cazuri, acestea s-au fundamentat pe
valorificarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar, după aderarea
României la Uniunea Europeană, şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene 92. Elementul de noutate, ce poate fi remarcat după anul 2003, îl constituie
invocarea doctrinei „dreptului viu” 93, în mod direct, în considerentele deciziilor, ceea ce
semnifică, practic, o asumare fermă de către Curtea Constituţională a rolului său în
interpretarea evolutivă a conceptelor constituţionale, cu precădere în materia drepturilor
şi libertăţilor fundamentale.
90 Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011.
91 I. Deleanu, Dialogul între judecătorul constituţional şi judecătorul comun, în „Pandectele române” nr. 12/2013,
pp. 19-39.
92 Pe larg, a se vedea T. Toader, M. Safta, Changes in the constitutional case law, disponibil pe www.ssrn.com.
93 A se vedea I.A. Motoc, Opinie separată la Decizia nr. 1106 din 2 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 672
STUDII ŞI ARTICOLE
187
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
Astfel, într-o jurisprudenţă conturată, Curtea a subliniat faptul că dreptul este viu
(Decizia nr. 766 din 15 iunie 201194 şi Decizia nr. 356 din 25 iunie 201495), iar drepturile
fundamentale nu au o existenţă abstractă (Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 201196), în
contextul în care înseşi conceptele constituţionale sunt supuse la rândul lor unei viziuni
interpretative evolutive (Decizia nr. 498 din 10 mai 201297 sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie
2014, par. 17198), Curtea fiind însă unica autoritate publică ce are competenţa de a da o
interpretare obligatorie textului Constituţiei 99.
2006, p. 865.
101 Publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005.
opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”. Prin
Decizia nr. 97/2008102, Curtea a statuat: „conflictul juridic de natură constituţională există
între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor
decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă,
pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale”. Prin Decizia nr. 270/2008 103,
Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a
soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice,
iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”. Sunt repere jurisprudenţiale
care în prezent cantonează competenţa Curţii Constituţionale în soluţionarea conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
♦ Controlul hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului
şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Autolimitare
Această nouă atribuţie a Curţii Constituţionale, consacrată prin Legea nr. 177/2010, a
constituit subiect de aprige controverse. Între altele, s-a apreciat că această modificare
„coboară prea jos pe scara valorilor rolul unui tribunal constituţional”, precum şi faptul că „a
admite controlul Curţii asupra unor hotărâri parlamentare cu caracter normativ înseamnă a
admite că ea poate decide, în locul Parlamentului, asupra unor numiri în funcţii şi demnităţi
publice, deci că s-ar putea substitui Parlamentului”, conchizându-se că „această modificare
(completare) trebuie apreciată ca o gravă eroare politică şi parlamentară” 104. Poziţia
exprimată de Curtea Constituţională în acest sens a fost aceea că instituirea atribuţiei sale
de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă expresia diversificării şi
consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constitu-
ţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi
democratic 105. În continuare însă i-a revenit Curţii sarcina de a dovedi dacă şi în ce măsură
această nouă atribuţie reprezintă un instrument de garantare a supremaţiei Constituţiei,
adică de realizare a rolului său constituţional.
Pentru a evita orice interpretări referitoare la posibila ingerinţă în competenţele
exclusive ale Parlamentului, Curtea Constituţională a procedat la circumstanţierea com-
petenţei sale în realizarea atribuţiei menţionate. Astfel, chiar dacă textul legal care consacră
această atribuţie [în aplicarea art. 146 lit. l) din Constituţie] nu distinge, Curtea a stabilit
următoarele reguli de admisibilitate a sesizărilor privind controlul de constituţionalitate a
hotărârilor Parlamentului (altele decât Regulamentele Parlamentului şi indiferent de
caracterul lor normativ sau individual 106):
Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau
individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate –
STUDII ŞI ARTICOLE
189
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează
asemenea hotărâri sunt de plano admisibile” (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4
mai 2012).
107 Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 54 din 25 ianuarie
2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293
din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012.
108 Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 54 din 25 ianuarie
2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293
din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012.
109 Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie
111 Pe larg, a se vedea T. Toader, M. Safta, Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a
2005, p. 52; a se vedea şi Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
STUDII ŞI ARTICOLE
191
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
115 Decizia nr. 1033 din 9 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008; Decizia nr. 631 din 12
mai 2011, publicată în M. Of. nr. 536 din 29 iulie 2011; Decizia nr. 432 din 15 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 361
din 2 iunie 2010; Decizia nr. 666 din 17 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 502 din 14 iulie 2011; Decizia nr. 688 din 31
mai 2011,publicată în M. Of. nr. 537 din 29 iulie 2011; Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr.
830 din 23 noiembrie 2011; Decizia nr. 447 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 485 din 08 iulie 2011; Decizia
nr. 1591 din 13 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 80 din 1 februarie 2012.
116 Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009; Decizia nr. 1070 din 8 septembrie
publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007; Decizia nr. 1031/2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008.
121 Decizia nr. 1596 din 26 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010, sau Decizia nr. 1289 din 4
legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele
două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil”. Tot astfel, Curtea a mai statuat că 123
„sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu
prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a
legii, şi nu de constituţionalitate” 124, precum şi că „în raporturile dintre legislaţia comunitară
şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei), se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a
celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti”.
Aşadar, controlul de constituţionalitate 125 este un control de conformitate a unei norme
interne cu Constituţia. Dacă norma internă transpune o normă europeană, poate apărea
necesitatea formulării unei întrebări preliminare către CJUE şi raportarea la interpretarea pe
care aceasta o dă, pentru realizarea controlului de constituţionalitate.
Dezvoltând considerentele de mai sus într-o serie de decizii – prin care controlul de
constituţionalitate s-a exercitat asupra unei reglementări cu privire la care CJUE formulase
un răspuns la întrebarea preliminară adresată de o instanţă română – Curtea a statuat
asupra raporturile de competenţe existente între CJUE, instanţele judecătoreşti naţionale şi
Curtea Constituţională, cu referire la mecanismul întrebării preliminare 126. Prin aceleaşi
decizii, Curtea, precizând că „nu este nici legiuitor pozitiv şi nici o instanţă judecătorească cu
competenţă de a interpreta şi aplica dreptul european în litigiile ce antamează drepturile
subiective ale cetăţenilor”, admite că poate folosi o normă de drept european în cadrul
controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă, cu condiţia
îndeplinirii unor condiţii: „această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin
ea însăşi, sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene (...), norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de
relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare
de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul
controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este
distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor
judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica
legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz”. Curtea a precizat expres că „prin
prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale
aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii
conţinutului normei europene”. Se constată că, prin deciziile menţionate, judecătorul
123 Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în M. Of. nr. 182 din 22 martie 2010.
124 În acelaşi sens, de exemplu, Curtea Constituţională a Austriei, a se vedea, pentru dezvoltări, G. Kucsko-Stadlmayer,
Constitutional review in Austria – Traditions and New Developments, comunicare prezentată la „Conferinţa
Internaţională dedicată celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale din România”, disponibilă pe site-ul Curţii
Constituţionale – www.ccr.ro.
125 Atribuţia prevăzută de art. 146 lit. b) din Constituţie are un regim distinct.
126 Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 487 din 8 iulie 2011; Decizia nr. 1088 din 14 iulie 2011,
publicată în M. Of. nr. 668 din 20 septembrie 2011; Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21
septembrie 2011; Decizia nr. 903 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011.
STUDII ŞI ARTICOLE
193
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
131 Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.
132 Decizia nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008.
133 Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
134 Publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.
STUDII ŞI ARTICOLE
195
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar al
Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională. Întrucât acest precedent
afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se impune sancţionarea
oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală, ce
reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei
instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei norme infraconstituţionale, să dea
dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale”.
♦ Constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale prin care s-au restrâns compe-
tenţele Curţii Constituţionale
Disputele create în jurul sporirii atribuţiilor Curţii, prin introducerea în competenţa sa a
controlului de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului, au fost urmate de adoptarea
Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, prin care era eliminată această atribuţie a Curţii.
Sesizată fiind, în control a priori, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate 135 şi a
constatat că soluţia legislativă care exclude de la controlul de constituţionalitate hotărârile
Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale este neconstituţională. Cu
acel prilej, Curtea a reţinut că modificarea legislativă, în sensul eliminării atribuţiei Curţii
Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului, fără nicio distincţie, nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii
Constituţionale, instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de
drept, conducând la dificultăţi în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării şi
dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie. Curtea a subliniat că statul de drept, democratic şi social nu trebuie
să rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o
realitate, corect receptată, atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni. Or, excluderea de
la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor,
hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de
oportunitate, care, prin esenţa sa, presupun subiectivismul, interpretarea şi arbitrariul, iar
justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind,
această atribuţie nu poate avea semnificaţia unei sarcini „excesive” pentru Curtea
Constituţională, ci se integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui
mecanism juridic de natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor într-un stat de drept, democratic şi social. A aprecia şi a decide asupra activităţii
Curţii Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ,
înseamnă incorecta sa receptare şi, mai mult, ignorarea substanţei rolului său fundamental.
Cu prilejul iniţiativei de revizuire a Constituţiei din anul 2014, s-a propus, implicit,
eliminarea atribuţiilor Curţii Constituţionale care sunt consacrate la acest moment doar de
135 Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.
legea organică. Prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014136, Curtea a constatat
neconstituţionalitatea dispoziţiilor în cauză. Astfel, pronunţându-se asupra articolului unic
pct. 120 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, care abroga dispoziţiile lit. l) a
art. 146 din Constituţie – potrivit cărora Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii
prevăzute de legea organică (...)”, Curtea a observat că, potrivit expunerii de motive,
această abrogare urma o recomandare realizată prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României. Recomandarea a fost
justificată de împrejurarea că, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare,
„atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor
politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii”. Curtea a apreciat,
totodată, că, „prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa
instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la
atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei”. Observând însă că, în
considerentele aceleiaşi decizii, s-a reţinut necesitatea completării dispoziţiilor art. 146 lit. a)
şi c) din Constituţie în sensul constituţionalizării normelor cuprinse în art. 23 alin. (1) şi art. 27
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, texte care reglementează atribuţiile Curţii Constituţionale de
control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament şi, respectiv, de control al
constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului
şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea a subliniat că
recomandarea sa nu a privit o simplă abrogare a art. 146 lit. l) din Constituţie, „întrucât, în
lipsa modificării corelative a lit. a) şi c) ale aceluiaşi articol, această abrogare încalcă
dispoziţiile art. 152 din Constituţie – Limitele revizuirii”.
Cu referire la atribuţia constând în controlul constituţionalităţii legii de revizuire a
Constituţiei adoptate de Parlament, Curtea a reţinut că „se impune ca legea de revizuire
adoptată de Parlament, înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile art. 151 alin. (3)
din Legea fundamentală, să fie examinată de Curtea Constituţională pentru a constata, pe
de o parte, dacă a fost respectată decizia Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de
revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte, dacă modificările şi completările aduse
proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere şi adoptare parlamentară
respectă principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire. În absenţa unui
asemenea mecanism de control, există riscul eludării efectului general obligatoriu al deciziei
Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la iniţiativa de revizuire a Constituţiei şi a lipsirii
de eficienţă a controlului de constituţionalitate realizat, consecinţe incompatibile cu
principiile statului de drept şi rolul Curţii Constituţionale”. Întărind raţionamentul expus,
Curtea a reţinut, prin aceeaşi Decizie nr. 80/2014, că legiuitorul a conceput această atribuţie
a sa indisolubil legată de aceea privind controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei, raţiune de natură să fundamenteze o reglementare comună şi
completarea în consecinţă a art. 146 lit. a) din Constituţie după cum urmează: „a) se
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de
STUDII ŞI ARTICOLE
197
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi a
legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum”.
Cât priveşte atribuţia Curţii Constituţionale de control al hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului, aceasta constituie, potrivit aceleiaşi Decizii nr. 80/2014, „o expresie
a exigenţelor statului de drept şi o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Curtea
a reţinut cu acest prilej şi faptul că, în acest sens, Comisia de la Veneţia a opinat că, „prin
regulamentul său şi prin alte norme generale, Parlamentul adoptă totuşi acte normative,
care reprezintă cadrul de referinţă pentru Parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii
săi, în mod individual. Controlul jurisdicţional al aplicării unor asemenea acte normative este
o componentă esenţială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o
transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar
majoritatea poate decide cu privire la respectarea normelor parlamentare, minoritatea nu
are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele vizate
sunt acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorităţii parlamentare, ci şi, ca o
consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară”. Astfel fiind,
„controlul jurisdicţional al actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune
care ţine de statul de drept, dar, în condiţiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o
chestiune de drepturile omului” 137.
Concluzia Deciziei nr. 80/2014 este aceea că se impune constituţionalizarea celor două
atribuţii reglementate în prezent la nivel infraconstituţional, ca efect al abrogării lit. l) a art. 146
din Constituţie. Eliminarea acestor atribuţii, printr-o simplă abrogare a textului constituţional în
temeiul cărora au fost reglementate, este de natură să încalce accesul la justiţia
constituţională pentru apărarea unor valori, reguli şi principii constituţionale, adică
suprimarea unei garanţii a acestor valori, reguli şi principii, care includ şi sfera drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale. Pentru aceste motive, cu unanimitate de voturi, Curtea a
constatat neconstituţionalitatea abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie, întrucât aceasta
încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care nu
este însoţită de constituţionalizarea, în mod corespunzător, a atribuţiilor Curţii Constitu-
ţionale menţionate.
Cooperare internaţională
Curtea Constituţională a României s-a preocupat de dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu
curţile constituţionale din ţări europene în special, dar şi cu alte curţi/instanţe similare. De
asemenea, instanţa constituţională din România a găzduit conferinţe cu o largă participare
naţională şi internaţională.
137 Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi
Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a
Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România,
adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012.
138 A se vedea Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională şi prezentarea acesteia, disponibile la
adresa www.venice.coe.int.
STUDII ŞI ARTICOLE
199
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
IV. Concluzii
Collection Colloque, vol. 20, Société de Législation Comparée, Paris, 2013, p. 139.
143 T. Birmontiene, op. cit., p. 167.
144 R. Arnold, Constitutional justice as a pillar of rule of law in european constitutionalism, în „Classical and modern
STUDII ŞI ARTICOLE
201
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
146 I.A. Motoc, Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului – evoluţia unui dialog, în
volumul „Curtea Constituţională a României – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate”,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 30-41.
147 G. Buquicchio, Accesul individual la justiţia constituţională – piatra de temelie a unei protecţii eficiente a drepturilor
omului de către Curtea Constituţională, în volumul „Curtea constituţională a României – 20 de ani de existenţă şi 100
de ani de control de constituţionalitate”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 14-16.
148 T. Toader, Controverse privind desemnarea judecătorilor constituţionali, Editorial, în „Curierul Judiciar” nr. 4/2011.
149 De exemplu, Curţile Constituţionale din Austria, Estonia, Lituania, România, Ungaria.
150 M. Safta, Developments in the constitutional review. Constitutional Court between the status of negative legislator
and the status of positive co-legislator, în Revista Conferinţei internaţionale „Perspectives of business law in the third
millennium”, vol. I, nr. 1/2012, pp. 1-21.
151 T. Toader, M. Safta, Dialogul…, op. cit., pp. 93-121.
152 I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, în „Revista română de jurisprudenţă” nr. 1/2012, p. 36; a se vedea şi I. Deleanu,
S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Eseu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 71.
153 Pentru o analiză de drept comparat, a se vedea M. Troper, D. Chagnollaud, Traite international de droit
STUDII ŞI ARTICOLE
203
Tudorel TOADER • Marieta SAFTA
154 T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicţia constituţională, în curs de apariţie în „Dreptul”.
155 De exemplu, I. Deleanu, Dialogul între judecătorul constituţional şi judecătorul comun, în „Pandectele
române” nr. 12/2013, pp. 19-39.
156 C. Grabenwarter, General report and Outline of Main Issues – The Co-operation of Constitutional Courts in Europe-
157 Ibidem.
158 T. Toader, M. Safta, Dialogul..., op. cit., pp. 124-140.
STUDII ŞI ARTICOLE
205