Sunteți pe pagina 1din 1

Reglarea activităţii inimii.

Activitatea inimii se adaptează pemanent în concordanţă cu activitatea


întregului organism, după necesitatea de oxigen. Reglarea şi adaptarea activităţii
inimii se face prin mecanisme intrinseci şi extrinseci. Mecanismele intrinseci
constau în reglarea activităţii inimii prin creşterea sau scăderea cantităţii de
sânge ce soseşte în atrii şi trece în ventricule şi prin creşterea presiunii arteriale.
Mecanismele extrinseci pot fi nervoase şi umorale. [7]
a. Reglarea nervoasă.
Se realizează de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic cu ajutorul
inervaţiei extrinseci.
Fibrele simpatice au originea în coarnele laterale ale măduvei cervicale şi
primele segmente toracale şi ajung la inimă prin nervii cardiaci (superior,
mijlociu şi inferior) formând plexul cardiac, de unde fibrele postganglionare se
termină la nodulul sinoatrial şi în miocard. Fibrele parasimpatice. Căile aferente
parasimpatice sunt nervul Cyon-Ludvig (care leagă zonele receptoere cardiace
cu centrii cardiaci bulbari) şi nervul Hering ce aparţine glosofaringianului şi
transmite centrilor cardiaci bulbari informaţii de la chemoreceptorii şi
baroreceptorii sinusului carotidian referitoare la compoziţia chimică şi presiunea
sângelui din vase. Reglarea activităţii inimii se găseşte sub controlul centrilor
nervoşi superiori din hipotalamus şi scoarţa cerebrală.
b. Reglarea umorală.
Se datorează substanţelor dizolvate în sânge care acţionează direct asupra
neuronilor din centrii cardiaci. Creşterea concentraţiei sangvine de CO2
determină creşterea frecvenţei cardiace şi implicit a presiunii arteriale. Hormonii
tiroxină, adrenalină şi noradrenalină accelerează frecvenţa cardiacă în timp ce
acetilcolina o încetineşte. Ionii de K+ micşorează activitatea inimii iar cei de
Ca++ o accelerează. Creşterea temperaturii sângelui măreşte frecvenţa cardiacă
(aşa se explică tahicardia în febră).