Activitatea inimii se adaptează pemanent în concordanţă cu activitatea
întregului organism, după necesitatea de oxigen. Reglarea şi adaptarea activităţii inimii se face prin mecanisme intrinseci şi extrinseci. Mecanismele intrinseci constau în reglarea activităţii inimii prin creşterea sau scăderea cantităţii de sânge ce soseşte în atrii şi trece în ventricule şi prin creşterea presiunii arteriale. Mecanismele extrinseci pot fi nervoase şi umorale. [7] a. Reglarea nervoasă. Se realizează de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic cu ajutorul inervaţiei extrinseci. Fibrele simpatice au originea în coarnele laterale ale măduvei cervicale şi primele segmente toracale şi ajung la inimă prin nervii cardiaci (superior, mijlociu şi inferior) formând plexul cardiac, de unde fibrele postganglionare se termină la nodulul sinoatrial şi în miocard. Fibrele parasimpatice. Căile aferente parasimpatice sunt nervul Cyon-Ludvig (care leagă zonele receptoere cardiace cu centrii cardiaci bulbari) şi nervul Hering ce aparţine glosofaringianului şi transmite centrilor cardiaci bulbari informaţii de la chemoreceptorii şi baroreceptorii sinusului carotidian referitoare la compoziţia chimică şi presiunea sângelui din vase. Reglarea activităţii inimii se găseşte sub controlul centrilor nervoşi superiori din hipotalamus şi scoarţa cerebrală. b. Reglarea umorală. Se datorează substanţelor dizolvate în sânge care acţionează direct asupra neuronilor din centrii cardiaci. Creşterea concentraţiei sangvine de CO2 determină creşterea frecvenţei cardiace şi implicit a presiunii arteriale. Hormonii tiroxină, adrenalină şi noradrenalină accelerează frecvenţa cardiacă în timp ce acetilcolina o încetineşte. Ionii de K+ micşorează activitatea inimii iar cei de Ca++ o accelerează. Creşterea temperaturii sângelui măreşte frecvenţa cardiacă (aşa se explică tahicardia în febră).
