Monstrul de oțel

Am tras, de minute în șir stau și mă holbez la el, e mare rece și dur , mă sfidează cu masivitatea
lui calmă. Nu se mișcă niciodată și totuși e viu, trăiește, scoate tot felul de zgomote sinistre, are
un caracter infect, de canalie, nu-i pasă de liniștea sau de somnul tău, trosnește, bufnește îți
zgârie simțurile auditive cu frecvențe demente, câteodată mi se pare că e un monitor cardiac legat
la o inima care moare de dor... sau de plictiseala... sau pur și simplu de inimă rea, bip, bip,

bop...

Mai trag odată, e mai bine, mă calmez, pun toporul deoparte, a terminat cu bip-urile, acum face
pe mortul, probabil are alergie la fier, sau poate m-a văzut când ascuteam tăișul, stie că dacă mai
scoate vreun sunet va fi și ultimul. Nu o să îi tai energia, mă voi hrăni cu kilowații lui, o să îl tai
în bucățele mici, îl voi toca sistematic până când o să se aleagă doar praful și pulberea de el.
Abia la final când moartea îi va părea un cadou frumos și va implora umil ca sfârșitul să vină cât
mai repede, doar atunci o să-l deconectez de la rețea, va fi o alinare finala, supremă, pentru mine,
dar mai ales pentru el.

Mai trag unul, parcă m-a cuprins lenea, a mai trecut încă un ceas și tot nu-mi fac curaj să-l lovesc
decisiv, mă tentează să-mi înfrunt temerile și să mă apropii de el, să îl ating, poate se deschide și
mă lasă să-mi iau ceva rece de băut, îmi e atât de sete, de frică, de sete... Ar fi mai bine să mai
trag încă unul, cât mai arde, dacă arde prea tare are el gheață, are și apă, poate o bere, dar se
ajunge greu la ele, mi se par atât de departe, chiar dacă el e la câțiva pași de mine. Parcă aș alerga
o distanță mai mare decât de la Marathon la Atena ca să ajung la el, ar trebui să mi le dea, dar așa
cum spuneam e canalie și nu vrea să mai dea nimic de la el.

Mai e doar un pic, îl trag cu nesaț că e ultimul, am lăsat mândria deoparte și am căzut în
genunchi în fața lui, nici nu s-a sinchisit să îmi arunce vreo privire, m-am trezit la un moment dat
băgat sub el, era greu, i-am simțit tăria de oțel cum îmi intra adânc în carne, l-am atins pe agregat
și m-au străbătut fiori de energie, un torent de foc, o arsura vie venită din inima lui electrică și
neagra.

S-a stins, s-a stins și el, de tot, acum e doar un decor inutil, monstru trist, o umbra rece, tăcută și
moartă. Nu mai depun efort să pun toporul pe el și să-l tranșez, așa ar deveni martir și n-o să mai
scap de el niciodată, o să mă bântuie nenorocitul de câte ori îmi va fi sete sau foame.

Am mai aprins una, mi-e dor de el, l-am aruncat afară în ploaie ca pe un câine, e o noapte
mohorâtă, simt și știu că îi e frică, parcă îl aud cum strigă după ajutor, bip... bip... bip... A fost
prietenul meu bun timp de zece ani, mai trag unul și mă duc să-l aduc înapoi în casă, îi voi da o
ultimă șansă, promit... ultima, sunt capabil să-i dau viață încă odată, amice... răbdare, mai trag
unul și vin!
Epilog

Au trecut doi ani de atunci, e ca nou și la fel ca întotdeauna este alături de mine, bănuiesc că a
avut doar o perioadă proastă, i-am schimbat toate releele, am penetrat priza cu stecherul lui gros
și canalia a revenit la viață, bip… bip… bip… „ All systems OK”.

Iar mi-e sete, e simplu, îmi pun un whisky, alerg pîna la el, huruie, scrâșnește, dar îmi pune cu
generozitate niște gheață în pahar „ All systems OK” și la mine.