Memoria

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor,
sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a
organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut,
prezent, viitor.
În psihologie, memoria este procesul în care informația este codificată, stocată și recuperată.
Codificarea permite informațiilor din lumea exterioară sa să ajunga la cele cinci simțuri în formele de
stimuli chimici și fizici. În această primă etapă informațiile trebuie să fie schimbate, astfel încât să
poată să fie puse în procesul de codare. Depozitarea este a doua etapă sau proces de memorie.
Aceasta implică faptul că informația este menținută pe perioade de timp. În cele din urmă al treilea
proces este recuperarea informațiilor care au fost stocate. Aceste informații trebuie să fie localizate
și readuse la conștiința. Unele încercări de recuperare se pot realiza fără efort din cauza tipului de
informații, iar alte încercări de a aminti informațiile stocate pot fi mai dificile din diferite motive.
Din punct de vedere a procesării informației există trei etape principale în formarea și recuperarea
memoriei:

 Codificare sau înregistrare: primire, prelucrare și combinarea informațiilor primite

 Depozitare: crearea unor înregistrări permanente a informațiilor codate
 Preluare, rechemare sau amintire: cererea înapoi a informațiilor stocate ca răspuns la unele
nevoi de utilizare într-un proces sau o activitate.
Pierderea memoriei este descrisă ca uitare sau ca o tulburare medicală, amnezie.
Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără
dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații
noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de
abordare și rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind,
practic, imposibilă.
Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală indispensabilă a existenței și adaptării optime, a
unității temporale a personalității noastre. Ea se datorează plasticității creierului – proprietatea de a-
și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui de înregistrare, păstrare și
reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.