Sunteți pe pagina 1din 7

Identitatea scriitorului român din diaspora: între apartenenţă şi

diferenţă

În lucrarea de mai jos va fi analizată influența pe care a avut-o exilul asupra celor
doi scriitori: Norman Manea și Vintilă Horia, cum s-au adaptat în țara de „adopție” și mai ales
cum exilul le-a influențat sau nu modul de a scrie. Deschid această analiză cu unul dintre cei
mai traduși romancieri români, fiind considerat în același timp unul dintre cei mai mari
scriitori care au trăit exilul. Acesta este Norman Manea un scriitor cu origine românescă, dar
care trăiește în Statele Unite ale Americii, revenind deseori în țara natală. Prozatorul și
eseistul Norman Manea se naște la Suceava pe 19.09.1936. Părinți îi sunt Marcu și Janet
Manea. În 1941, împreună cu familia sa este deportat în Transnistria, repatriindu-se abia în
1945. Școala primară o urmează în Briceni, Basarabia și Rădauți. Liceaul îl face la Liceul
Evreiesc, apoi Liceul Ștefan cel Mare din Suceava pe care îl termina în1954.

Se duce la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții din București, pe care o


termină în 1959. Devine inginer și lucrează în Suceava între anii 1959-1961, la Ploiești între
1961-1965, dar și în București până în 1969. Debutează prin 1966 la Povestea iubirii,
supliment al revistei Ramuri, cu povestirea Fierul de călcat dragostea. Ajunge să colaboreze
cu câteva reviste precum Gazeta literară, Vatra, Familia, România literară,Luceafărul etc,
dar și cu publicații din afara țării precum Franța, SUA, Germania, Anglia etc. Prin anul 1981
într-un interviu pe care îl acordă revistei Familia critică direcția ultranaționalistă a revistei
Săptămâna, lucru ce aduce asupra sa niște atacuri violente din partea publicației lui Eugen
Barbu. În 1984 scrie în revista Vatra o Scrisoare către Ernesto Sabato, care este primită cu
entuziasm de către scriitorul argentinian.

Tot în decursul aceluiași an publică un volum de eseuri intitulat Pe contur și ajunge să fie
premiat de către Uniunea Scriitorilor la doi ani după apariția ei, însă Consiliul Culturii și
Educației îi anulează premiul. Prin 1985 îi este publicată povestirea tradusă Pulovărul , în
revista germană numită„Akzente”. Decide să se exileze în anul 1986 trăind în Germania.
După plecarea sa din țară îi este publicată lucrarea "Plicul negru" în limba franceză, germană,
spaniolă, italiană, engleză, norvegiană, chineză, neogreacă și neerlandeză. 1
Anul 1987
reprezintă începutul exilului său, este găzduit împreună cu soția sa în apartamentele DAAD
din Berlin împreună cu soția sa, Cella. Din 1988 în Statele Unite ale Americii. Acolo ajunge
bursier Fullbright, fiind recomandat de Virgil Nemoianu. În anul 1999 primește cetățenie
americană.

Între anii 1989-1992 devine bursier în New York, iar din 1994 devine writer in residence ,
dar și titular al Catedrei "Francis Fournoy Professor in European Culture and Studies". În
ceea ce privește aparițiile sale în România, publică prin anul 1991 în revista americană, "The
New Republic", un eseu numit "The Happy Guilt" despre memorialistica lui Mircea Eliade, pe
care îl reia și în revista bucureșteană "22", stârnind astfel reacții puternice în literatura
românească. În 1996 este omagiat de revista "Steaua" la împlinirea vârstei de 60 de ani. Prima
vizită în țară o face abia în 1997, la aproximativ zece ani de la plecarea din România. Îi sunt
publicate în limba română Despre clovni:dictatorul și artistul de către Editura Biblioteca
Apostrof.

În anul următor publică un eseu despre Jurnalul lui Mihail Sebastian intitulat The
Incompatibles în revista "The New Republic", plin de o multitudine de ecouri românețti, dar
care sunt defavorabile în majoritatea lor. Prin 2001 îi este dedicat un roman de-al lui Philip
Roth, "The Dying Animal". 2002 reprezintă anul în care Norman Manea primește un premiu
de o mare importanță din partea Italiei, premiul Nonino pentru Opera Omnia, fiindu-i iar
dedicat un roman, de data aceasta de către Paul Barley, cu romanul Uncle Rudolph. În 2003 îi
este publicată "Întoarcerea huliganului", atât în limba română, cât și în engleză,"The
Hooligan's Return, ca mai apoi să fie tradus în următoarele limbi: italiană, spaniolă, germană,
ebraică, maghiară, turcă. portugheză, ebraică, cehă, neogreacă și neerlandeză. În 2005,
primește un alt premiu, Premiul Holzbrinck al Academiei Americane din Berlin, dar și
Premiul Napoli pentru proză. Anul 2006 este un an bun pentru Norman Manea, care publică
"Plicul negru ", dar și "Textul nomad". Devine finalist al Premiului Femina dar și laureat al
Premiului Medicis Etranger.

2008 reprezintă anul în care el își vizitează țara, împreună cu Antonio Tabucchi și Orphan
Pamuk, devenind Doctor Honoris Causa al Universității din București, dar și al Universității
Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. În 2009 apare romanul "Vizuina", iar în 2010 "Curierul de
Est-Dialog cu Edward Kanterian" și "Laptele negru". În 2011 primește la Berlin Premiul

1
http://www.romlit.ro/norman_manea
Nelly Sachs, devine și membru al Royal Society of Literature din Londra. Tot în decursul
aceluiași an la Editura Polirom apare volumul omagial "Obsesia incertitudinii".

În afara dezbaterilor de natură ideologică pe care Norman Manea le-a provocat de-a lungul
timpului, literatura sa a atras asupra ei încă de la început critică, fiind contestat și admirat în
același timp. Dana Dumitru găea romanul „Captivi”(1970) ca fiind “delirant și istovitor”,
Alex. Ștefănescu și Nicolae Mnolescuîl descriu pe Manea ca fiind “un scriitor lipsit de talent”,
iar Marin Popaapreciază la Manea că, deși “scria prost, cel puțin scria românește”. În partea
opusă. Ov. S. Crohmălceanu, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu, Paul Georgescu,dar și alții au
scris în mod minuțios despre acesta, dar doar pozitiv. Abordările pe care le face Norman
Manea surprind silmultan planuri eterogene, planul psihic interior este ăn contradicție cu cel
exterior, trecutul pare că ad1uce anumite vibrații prezentului.

Monologul este confundat cu dialogul, lirismul pare că a câștigat teren ăn favoarea poemului
în proză, iar frazele sunt bogate în substantive, dispersându-se de verbe. Aici este vorba
despre o literatură îmbibată din punct de vedere simbolic și stilistic, cerându-de un cititor
atent, concentrat pe lectură. Neînțelegându-i scriitura, mulți îl vor contesta, vorbind de
ilizibilitate,refuzând astfel lectura propriu- zisă și interpretarea ei. Norman Manea însuși
vorbește despre așa numita “ilizibilitate” întâlnită în cărțile sale , aducând ca rgument o
încifrare pe care a folosit-o doar entru a evita să dea o serie într-o literatură care i-ar fi
convenit Partidului Comunist.

Însă, argumentul pe care Norman Manea îl aduce nu este unul plauzibil deoarece perioada
în care acesta începe să scrie presiunea partinică era una mică, dar să nu uite și faptul că odată
cu plecarea sa în exil, literatura sa nu suferă vreo modificare, în ceea ce privește ambiguitatea
și dificultatea textului, luând ca exemplu opera “Despre clovni: dictatorul și artistul”, a cărui
conținut aduce critică la adresa lui Nicolae Ceaușescu, scrisă în 1989, în timpul exilului său,
stabilit în Statele Unite ale Americii. Stilul său își are originea din afinitatea față de formula
Noului Roman francez, influențat de George Perec, Michel Butor, Alain Robbe-Grillet etc,
niște simpatizanți marxiști traduși în jurul anilor '60-'70. Ceea ce are în comun cu aceștia este
preferința către proza netransparentă, preferința pentru un anumit tip de personaje, cele
marginale, care nu sunt pe același plan cu sistemul.Originalitatea scriitorului reiese din
materia autobiografică pe care o introduce, o prelucrează în operele sale.

Textele din “Despre clovni: dictatorul și artistul” (1997) sunt o continuitate pentru “Anii de
ucenicie”, vorbesc despre formare ca deformare, despre el în societatea totalitară, despre
premiul care i-a fost retras acestuia la apariția volumului “Pe contur”, despre exil și limbă,
despre cenzură, despre demitizarea trecutului.

Mai departe Ion Simuț va scaote în evidență câteva din ambiguitățile exilului pe care le-a trăit
Norman Manea. Pare că exilul a confirmat plecarea ca fiind singura opțiune definitivă. După
1989, Norman Manea se întoarce acasă abia în 1997, dar se pare că impresiile pe care le-a
avut au fost sumbre. Ceea ce a regăsit nu i-a produs nici un sentiment de fericire, nimic
pozitiv. România pe care a întâlnit-o atunci, o Românie postdecembristă scufundată atât de
adânc în păcate ideologice încât scăparea ei părea de-a dreptul imposibilă. Antisemitismul
este și el present și este perfid. 2

Un alt scriitor exilat din propria țară a fost Vintilă Horia, un bun eseist, filozof, jurnalist,
poet, romancier român, fiindu-i recunoscută munca și importanța abia după exilarea sa.
Vintilă Horia se naște în Teleorman, pe data de 18 decembrie 1915 și primește inițial numele
de Caftangioglu. Este fiul unui agronom, cu familia stabilită la București din1923. Studiile
liceale le face la Colegiul “Sf. Sava”, tot acolo debutând și în revista elevilor “Vlăstarul” în
1932. Studiile universitare sunt facute la litere, filosofie și drept. Începând cu 1936
colaborează cu Gândirea cu diverse eseuri, poezii, dar și proză scurtă. În 1939 întemeiază
revista “Meșterul Manole”. În 1940 este numit atașat de presă la Ambasada Română din
Roma și în 1942 la Consulatul Român din Viena. În 1944 este deportat de germane în lagărul
de la Krummhii-bel din Silezia, iar în anul următor este transferat la lagărul “Maria Pfarr” din
Austria. Tot în decursul aceluiași an este eliberat de englezi. Între 1945-1948 se stabilește în
Italia, apoi în Florența, dar migrează spre Argentina într-un final. În Argentina creează revista
“Noutăți despre Argentina și România”,lucrează ca professor de literatura română la
Facultatea de Filosofie și Litere din Buenos Aires, dar și ca un mic funcționar de bancă. Din
1953 până în 1960 trăiește în Madrid unde primește o bursă din partea Institutului Cultural
Hispanic, apoi lucrează ca funcționar și ca professor numit la Școala Oficială de Jurnalism din
Madrid. Aici redactează primul său mare roman intitulat “Dumnezeu s-a născut în exil”, fiind
încununat cu Premiul Goncourt (1960). Este nevoit să refuze premiul din cauza unei campanii
de presă din Paris care era împotriva sa în ziarele de stânga. Stă o perioadă în Paris, apoi se
întoarce în Madrid deoarece acolo era comunitate românească, printre care și câșiva
intelectuali români activi precum A. Răuță, Al. Busuioceanu, G. Uscătescu etc. Colaborează

2
http://www.romlit.ro/ambiguitile_exilului
mult cu destule publicații spaniole:El Alcazar, Indice, Revista de literatura, ABC, dar și din
alte țări:Ecritis de Paris, Antaios din Stuttgart.3 Devine fascinat și simte că aparține Spaniei,
devenind cetățeanul acestei țări în 1972. Timp de un an de zile (1969-1970) călătorește în
toată lumea ca reporter al revistei “Tribuna Medica” din Madrid cu scopul de a-I întâlni pe
marii scriitori și oameni de știință ai secolului. Toate interviurile le adună în volumul “Viaje a
los centros de la tierra”(1971). Își cumpără la un moment o casă la Polop de la Marina, unde
stă perioade lungi ale anului și chiar prefațează o carte care cuprinde istoria localității în care
stă. Scrie și public o multitudine de romane, nuvele eseuri și poezii. Este fondator al Societății
Spaniole de Parapsihologie. Face și traduceri, printre care se numără și dialogurile lui
Francisco de Holanda cu Michelangelo(1956). Lasă o operă impunătoare, construită în mare
parte pe paradigma exilului în 4 limbi: română, spaniolă, italiană și franceză. De opera lui
cititorul se poate apropria în mai multe moduri, acesta fiind undeva între biografie și operă,
dar neștiindu-se cu exactitate câtă biografie a folosit în opera sa sau invers. Ca și la Norman
Manea,la Horia Vintilă este întâlnită problema identității care apare după Goncourt. Tot ce
este scris de acesta după anul 1960 este o reacție de apărare la atac. Creatorul ajunge să își
construiască propria identitate , proces superior celui de căutare a propriului personaj. Are loc
o așa numită întâlnire cu celălalt eu prin intermediul propriilor personaje. Noțiunea de "exil în
exil" așa cum e întâlnită și la alți scriitori este regăsită și la Horia Vintilă: „Am ajuns să mă
exilez în propriul meu exil ca să pot continua în a fi. [...] Exilul în exil poate, astfel, să
însemne o concentrare în sâmbure, o posibilitate de a fi pentru timpurile care se apropie si
care nu vor semăna cu caricaturile sângeroase care ocupă azi ecranele, paginile, microfoanele,
parlamentele lumii. Exilul în exil, cel putin pentru mine, poate fi o corectă întoarcere la viitor,
având în vedere că aceasta nu e decât un trecut pus la încercare. Ca si noi.”4

Opera sa literară are un anumit mod de descifrare : cea biografică. Scriitorul nu a negat nici
într-un moment că personajele sale sunt de fapt niște proiectări din propbria biografie. Exilul
reprezintă tema principală în operele lui Vintilă, fiind în strânsă legătură cu iubirea. Drama
exilului devine de fapt un mod de întâlnire cu celălalt eu al său. Cu o personalitate culturală
poliedrică, ajunge să depășească aria sa de literatură, ajungând să anumire cuvinte precum
țtiință, literatură și religie să îl reprezinte. Cel de-al doilea război mondial devine un fel de
declanșator pentru Horia Vintilă în ceea ce privește exilul. Problema identității îl preocupă

3
http://www.autorii.com/scriitori/vintila-horia/
4
Vintilă Horia, Despre un exil în exil, în vol. Suflete cu umbra pe pământ. Portrete si reflectii memorialistice,
editie îngrijită si postfată de Nicolae Florescu, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 2004, colectia „Labirint”,
pag. 8-9.
încă de la începutul carierei pentru că nu credea că este înțeles în întregime de toți, dar și că
nu își găsea locul sau rostul. Vintilă face parte ca și Aron Cotruș, Horia Stamatu sau Ștefan
Baciu din aceeași generație, fiind un „cântăreţ al durerilor neamului românesc și sol al
nădejdilor lui, pentru a trimite un salut frățesc …”5. Ceea ce îî leagă între ei este faptul că au
fost exilați, dar chiar și așa au reușit să debuteze în România cu volume de poezii. Îî este
devotat cititorului pentru că încearcă să se adapteze tuturor exigențelor, reușind astfel să se
creeze o anumită legăturăă: ,,Je pense ensuite, tandis que Silvestri dirige le concert de Bartok,
à celui qui lira ces pages, dans une ville de France ou d’Espagne, ou dans un village d’Italie,
d’Allemagne et peut-être même de Roumanie, et je lui parle. Ce lecteur n’est pas une masse,
mais une personne; […]. M’entendez-vous, lecteur lointain et proche? Je veux vous dire la
vérité; je ne tricherai pas avec vous; […]’’6.

Volumul Suflete cu umbră pe pământ întrunește confesiuni literare, memorialistică și


însemnări de jurnal care au fost scrise și publicate în limba română. Nicolae Florescu aduce
mici precizări asupra cărții lui Horia Vintilăă: ,,Volumul de față valorifică pentru prima oară
paginile de memorialistică, confesiunile literare și însemnările de jurnal scrise și publicate în
limba română de Vintilă Horia. Se încearcă, așadar, să se evidențieze printr-o metodică
investigare a publicisticii culturale românești anticomuniste, din exil, o conștiință și o
atitudine ideatică mai puțin, sau aproape deloc cunoscute cititorului din țară, deschizând
drumul spre înțelegerea unui univers uman și scriitoricesc de o impecabilă ținută morală și de
o remarcabilă înfățișare artistică’’7.

Carte este structurată în trei părți. Primul capitol al cărții, Portrete, deține o multitudine de
potrete care au fost publicate la un moment dat în Cuvântul românesc din Canada. Mihai
Neagu Basarab îi admiră stilul liber, acest lucru arătând că nu se teme de nimic: ,,Vintilă
Horia scrie despre gîndiriști ca un om liber, căruia nu-i este frică de pușcărie sau de alte
sancțiuni …’’ 8 . În acest capitol aduce vorba și despre Aron Curtuș, Ion Pillat, Nechifor
Crainic, Lucian Blaga și mulți alții. Cei doi scriitori, Norman Manea și Horia Vintilă au
5
Alexandru Ruja, ,,Odiseea unei vieţi’’. Periplul american. Boala. Sfârşitul în vol. Cotruş – Viaţa şi opera,
Timişoara, Editura de Vest, 1996, pag. 67
6
Vintilă Horia, Journal d’un paysan du Danube, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1966, pag. 25-26; ‚,Mă
gândesc, în timp ce Silvestru dirijează concertul lui Bartok, la cel care va citi aceste pagini, într-un oraș din
Franța sau Spania, sau într-un sat din Italia, Germania, și poate chiar România, și îi vorbesc. Acest cititor nu este
o masă individualizată, ci o persoană; […]. Mă înțelegi, cititor îndepărtat și, totuși apropiat? Vreau să-ți spun
adevărul; nu voi trișa cu tine; […].’’ (trad. DMV)
7
Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ediție îngrijită și postfață de Nicolae Florescu, Editura ,,Jurnalul
literar’’, București, 2004, pag. 5
8
Mihai Neagu Basarab, Despre suflete cu umbră pe pământ, în ,,Jurnalul literar’’, serie nouă, XVII, nr. 1-6,
ianuarie – februarie- martie 2006, pag. 6
încercat prin stilul lor simplu, dar original în același timp să-și formeze o legătură cu cititorul,
lucru pe care îl și reușesc, pentru ca ceea ce vor lăsa în urmă să contribuie oarecum la lărgirea
orizontului în ceeea ce reprezintă literatura română. Faptul că au fost exilați a făcut ca cei doi
să aibă în comun cam aceleași teme, să reușescă să facă schimb de corespondență cu cei din
țara natală,dar nu în ultimul rând să se țină cont de faptul că literatura exilului nu ar trebui
taratată cu rigiditate, ci privită într-un mod clar, dar cu o oarecare ctitică de cei care o vor
parcurge de-a cursul timpului, de aceea apar constant studii de caz care par să ia ampoare la
nivel european în privința scriitorilor care au fost exilați.

S-ar putea să vă placă și