Sunteți pe pagina 1din 14

Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem.

II

Curs 07 Lenea socială

Cuprins:
1. Efectul Ringelmann
2. Constituirea paradigmei lenei sociale
3. Teoria impactului social
4. Identificabilitatea ca obstacol în calea lenei sociale
5. Echitate şi efort
6. Rolul evaluării
7. Lene socială şi auto-evaluare
8. Caracteristicile sarcinii

Lenea socială 1

1. Efectul Ringelmann
Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfârşitul
veacului trecut un număr de experimente pentru a stabili eficienta oamenilor, animalelor
si maşinilor în realizarea sarcinilor din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost
publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali, care au
descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele
de influentă din grupuri. Conceptul de "lene socială" 2 , introdus în 1979, are la bază
efectele descoperite de Ringelmann cu privire la performanta umană în grupuri.
Cercetările raportate în articolul din 1913 au fost efectuate între 1882 şi 1887.
Ringelmann se interesa în principal de randamentul muncitorilor din agricultură, variind
metoda de lucru: a împinge sau a trage un obiect greu. Intr-unul din experimente (el
însuşi numeşte astfel demersurile sale), a comparat forţa cu care un individ trăgea de o
funie cu forţa dezvoltată în aceeaşi sarcină de grupuri de diferite mărimi. Savantul
francez a folosit o funie lungă de cinci metri şi a măsurat forţele cu un dinamometru. El a
constatat că forţa medie a indivizilor în condiţia individuală era de 85,3 kg., de 65,0 kg.
în grupurile de 7 şi de 61,4 kg. în grupurile cu 14 membri. Se poate facil observa în
aceste date o relaţie invers proporţională între forţa dezvoltată de fiecare persoană şi
numărul celor ce trăgeau în acelaşi timp de funie. Această relaţie va primi mai târziu
numele de "efectul Ringelmann". Desigur, performanţa grupului creşte odată cu
mărimea lui, dar pe măsură ce talia grupului se măreşte, creşterea productivităţii
individuale se atenuează. Adăugarea unui nou membru ameliorează performanţa, dar
această creştere este mai redusă decât cea datorată ultimei persoane incluse în grup.
Cercetătorul a explicat scăderea performanţei în grupuri prin "lipsa de simultaneitate a
eforturilor indivizilor" (apud Kravitz şi Martin, 1986).

1
Textul de faţă reprezintă reproducerea capitolului „Lenea socială” din sursa bibliografică Boncu, Ş.
(1999). Psihologie şi societate. Iaşi: Erota, 67-94.
2
Chelcea (1994) a propus termenii "încetinire socială" si "chiul social" ca echivalenţe pentru "social
loafing" din limba engleză, termeni pe care-i socotim perfect adecvaţi. Dacă insistăm pentru expresia "lene
socială" este numai fiindcă am folosit-o ca atare înainte de lua cunoştinţă de opţiunile profesorului
Septimiu Chelcea.

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

Ringelmann nu a folosit teste statistice pentru a-şi dovedi afirmaţiile. Totuşi, a


manifestat o grijă deosebită pentru controlul experimental: de pildă, a verificat starea
fizică şi mentală a subiecţilor, s-a asigurat că aceştia nu trag de funie decât la comanda sa,
a măsurat în aceeaşi zi performanţele în condiţiile ce urmau a fi comparate, etc. Kravitz şi
Martin (1986), care au remarcat toate acestea, au arătat că Ringelmann a fost conştient de
posibilitatea unei explicaţii psihologice pentru cele observate, dar că a dat prioritate
explicaţiei axate pe lipsa de coordonare a eforturilor în grup din pricina formaţiei sale
tehnice. El ştia, de exemplu, că motoarele cu mai mulţi cilindri produc o putere mai
redusă pe fiecare cilindru decât cele cu mai puţini cilindri.
Efectul Ringelmann se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare
a creşterii numerice a grupului. El nu se regăseşte nicidecum numai în situaţii în care un
grup trage de funie, ci reprezintă un fenomen general.
Oamenii realizează extrem de multe acţiuni în comun, nu numai individual, încât
descoperirea lui Ringelmann, punând în evidenţă condiţiile ineficientei grupului, are o
importantă considerabilă. Sunt eforturile colective mai puţin productive decât cele
individuale? Diminuarea randamentului în grup este subîntinsă şi de procese psihologice
ori numai de imperfecţiunea coordonării? Cum depinde performanta grupului de structura
lui, de trăsăturile de personalitate si de resursele membrilor, de caracteristicile sarcinii?
La toate aceste întrebări s-a încercat să se răspundă pe măsură ce paradigma lenei sociale
se consolida în psihologia socială.
Cel puţin la prima vedere, efectul Ringelmann intră în conflict cu rezultatele
cercetărilor asupra facilitării sociale. Triplett (1898) a demonstrat că ceilalţi, în calitate de
co-actori, ameliorează performanţa individuală, în vreme ce Ringelmann a susţinut că
grupul îl face pe individ să obţină o performanţă mai slabă. Vom vedea, în cursul acestui
capitol, care sunt diferenţele dintre situaţiile de facilitare socială şi cele de lene socială si
cum pot fi puse de acord cele două paradigme. Dar descoperirea inginerului francez nu
contrazice numai teoria psihologică, ci şi viziunea cotidiană despre randamentul grupului.
"Unirea face puterea", crede omul de pe stradă. Ideea că participarea în grup îl ajută pe
individ să-şi atingă scopurile, că solidaritatea şi efortul colectiv pot birui orice obstacol,
este una la care simţul comun renunţă cu greu.

2. Constituirea paradigmei lenei sociale


Deşi a fost menţionat în unele studii de sinteză (de pildă, Dashiell, 1935),
experimentul lui Ringelmann nu a fost multă vreme replicat. Nefiind realizat în spaţiul de
cultură american, a avut un destin ştiinţific din cele mai bizare. În general, autorii 1-au
preluat dintr-o sursă secundară, un articol al lui Moede, apărut în 1927. Nimeni nu se
îndoia că Ringelmann fusese un psiholog german. Latané şi colaboratorii săi (1979)
aveau chiar convingerea că nu şi-a publicat niciodată cercetările. Max Ringelmann era o
figură cvasi-legendară, învăluită în mister. Abia în 1986, David Kravitz (care petrecuse
un an în Europa) şi Barbara Martin au făcut lumină în privinţa identităţii şi preocupărilor
lui. Cazul rămâne interesant nu numai pentru dificultatea recuperării acestui travaliu de
către psihologia socială americană, dar şi pentru indiferenţa culturii franceze faţă de ceea
ce poate fi socotit întâiul experiment de psihologie socială, anterior celui efectuat de
Triplett.
Contribuţia lui Ringelmann a fost analizată în cele două tratate importante asupra
performanţei de grup: Davis (1969) şi Steiner (1972). Astfel, efectul Ringelmann va fi

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

adoptat în acest domeniu teoretic. Este domeniul în care se examinează relaţiile dintre
performanţa individuală şi cea colectivă. Câţiva ani mai târziu va începe explorarea
sistematică a efectului, folosindu-se conceptele şi metodele cu ajutorul cărora psihologii
sociali studiază grupurile interactive ce efectuează o sarcină (vezi, de exemplu, Radu,
1994). Subliniem această deosebire în raport cu facilitarea socială, în care ceilalţi
marchează performanţa individului fără să interacţioneze cu el.
Potrivit lui Ivan Steiner (1972), performanţa grupului depinde în mod esenţial de
sarcină şi de resursele umane. Vom avea prilejul să constatăm că fenomenul care ne stă în
atenţie, lenea socială, variază în mod semnificativ în funcţie de sarcină, întreaga
construcţie teoretică a lui Steiner este dominată de conceptul de potenţial de
productivitate al grupului, definit ca gradul în care resursele umane disponibile facilitează
realizarea sarcinilor de grup (vezi şi Wilke şi van Knippenberg, 1994). Acesta se
realizează deplin numai arareori. Grupurile nu acţionează întotdeauna în cel mai
productiv mod posibil din cauza proceselor lor interne. Ţinând cont de acest lucru,
autorul a propus următoarea ecuaţie:

Productivitatea reală = productivitatea potenţială - pierderile prin procese

Aşa cum remarcă Baron, Kerr şi Miller (1992), prin această relaţie Steiner a
îndepărtat întrebarea ce caracteriza cercetările mai vechi (Sunt grupurile mai productive
decât indivizii?) înlocuind-o cu alta mai actuală şi mai incitantă: Ce anume face ca
grupurile să nu-şi realizeze potenţialul de productivitate?
Pierderile prin procese provin din două surse: coordonarea imperfectă şi reducerea
motivaţiei individuale în grup. In privinţa efectului studiat de Ringelmann, Steiner,
dându-i dreptate inginerului francez, a considerat că acesta a fost determinat de lipsa de
coordonare a indivizilor în realizarea sarcinii colective: ei n-au tras toţi odată sau au tras
în direcţii diferite. Aşadar, indivizii au depus acelaşi efort ca şi în situaţia când evoluau
singuri, dar productivitatea lor a fost mai redusă din pricina interacţiunii în grup.
Concluzia aceasta a lui Steiner va fi contestată de cercetările ulterioare. Totuşi,
concepţia despre potenţialul de productivitate s-a dovedit deosebit de utilă pentru studiile
asupra lenei sociale. Acestea au profitat şi de o altă contribuţie a autorului american:
clasificarea sarcinilor. După Steiner, natura sarcinii are o importanţă crucială pentru
performanţa grupului. Este evident, de pildă, că o sarcină precum aceea de a conduce un
automobil nu este deloc adecvată pentru un grup de patru persoane. Dimpotrivă, acest
grup va îndeplini cu succes sarcina de a muta în interiorul unui apartament o piesă grea
de mobilier. O clasificare riguroasă a sarcinilor ar permite formularea de predicţii cu
privire la performanta unui grup în condiţii specifice. În taxonomia lui, Steiner a utilizat
patru criterii:
1. Posibilitatea împărţirii sarcinii în subcomponente. Din acest punct de vedere,
sarcinile sunt divizibile sau unitare.
2. Accentul pus pe cantitatea (sarcini maximizante) sau pe calitatea (sarcini
optimizante) performanţei.
3. Felul în care resursele individuale contribuie la produsul final al grupului. Din
perspectiva acestui criteriu, autorul distinge sarcini disjunctive (performanţa grupului
echivalează cu aportul unui singur membru), sarcini conjunctive (nivelul performantei
grupului coincide cu performanţa celui mai slab membru; un bun exemplu în această

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

privinţă este cel al echipei de alpinişti legaţi între ei printr-o coardă) şi sarcini aditive
(produsul grupului este suma contribuţiilor membrilor). În sfârşit,
4. criteriul interdependenţei rezultatelor membrilor generează trei tipuri de sarcini:
cooperative, competitive şi sarcini cu motive mixte.
Analizată din perspectiva taxonomiei lui Steiner, sarcina folosită de Ringelmann
este unitară, maximizantă, aditivă şi cooperativă. Experimentele de după 1974 vor
manipula caracteristicile sarcinii, demonstrând că lenea socială nu apare decât în astfel de
sarcini. Principala lor proprietate o constituie aditivitatea. Aceasta face ca adăugarea
succesivă de persoane să îmbunătăţească performanţa grupului, dar face, totodată, ca
membrii să aibă conştiinţa că aportul lor nu este măsurat, în multe cazuri, sarcinile aditive
sunt afectate de coordonarea deficientă.
Studiul care a dat naştere domeniului teoretic al lenei sociale a fost publicat de
Ingham, Levinger, Graves şi Peckham în 1974. Autorii raportează două experimente:
unul gândit ca o replică la demersul lui Ringelmann, iar celălalt menit să aducă
argumente împotriva ipotezei lui Steiner asupra diminuării performanţei ca urmare a
imperfecţiunii coordonării, într-una din condiţiile celui de-al doilea experiment, grupuri
de diferite mărimi trăgeau de funie, într-o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite
dintr-un subiect naiv si din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se
facă numai că depun efort, fără să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir
si nu ştia că ceilalţi nu făceau decît să se prefacă. Rezultatele au indicat o scădere a
performanţei individuale în pseudo-grupuri. Întrucât nu se punea problema coordonării,
subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta ingenioasă a permis operaţionalizarea diferită a
lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi disocierea celor două explicaţii), scăderea
performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii motivaţiei.
Ingham şi colegii lui au recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune
probleme, dar au afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie
diminuarea motivaţiei. Aceasta s-ar datora absenţei feed-back-ului sau responsabilităţii
scăzute resimţite de subiect. Autorii observă că "pe măsură ce grupul creşte, sarcina
permite individului să se piardă în mulţime" (Ingham et al., 1974, p. 382).
Designul acestui experiment este deosebit de subtil. Cu ajutorul lui se estimează
pierderile în performantă datorate motivaţiei, eliminându-se posibilitatea pierderilor
cauzate de lipsa de coordonare. Latane, Williams şi Harkins (1979) au reluat design-ul,
schimbând doar sarcina: au cerut subiecţilor să aplaude sau să strige cât pot de tare,
singuri sau în grupuri de doi, patru sau şase. Ei au manipulat în acelaşi mod percepţia
indivizilor asupra mărimii grupului. Participanţii aveau căşti la urechi, încât nu auzeau
nici zgomotul pe care-1 făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi; în plus, ei erau legaţi la
ochi. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor,
cărora li se ceruse să se facă că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui subiect se
reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile do două
persoane, cu 49% în grupurile de patru persoane şi cu 60% în grupurile de şase. La fel ca
în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor
subiecţilor atunci când evoluau în grup. Cei trei autori au propus termenul de "lene
socială" pentru scăderea motivaţiei pe care au constatat-o în grupuri. Lenea socială ar fi,
deci, o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup şi eforturile
fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia când individul
lucrează singur.

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

În anumite sarcini, grupurile inhibă productivitatea membrilor, creând condiţii


pentru diminuarea motivaţiei. Sarcina lui Ringelmann şi Ingham et al., dar şi cele folosite
de Latané et al. implică efort fizic. Totuşi, lenea socială îşi face simţită prezenţa şi în
situaţiile în care grupurile au de îndeplinit sarcini cognitive. Subiecţii lui Petty, Harkins,
Williams şi Latané (1977) trebuiau să aprecieze o poezie şi un text editorial aparţinând
unui student de la Facultatea de Jurnalistică. Ei erau făcuţi să creadă că evaluează fie
singuri, fie împreună cu alţi trei sau cu alţi 15 evaluatori. După realizarea sarcinii,
completau un chestionar în care erau incluse câteva întrebări referitoare la percepţiile lor
asupra implicării în sarcină şi asupra efortului depus. Aşa cum anticipaseră autorii, relaţia
dintre mărimea grupului şi efortul cognitiv al subiecţilor s-a dovedit a fi una de
proporţionalitate inversă.
Într-un studiu mai interesant şi mai elaborat, Petty, Harkins şi Williams (1980) au
căutat să pună în evidenţă urmările lenei sociale în planul atitudinilor într-o sarcină de
evaluare a unui text. De data aceasta, s-a manipulat calitatea aşa-zisului editorial redactat
de studentul-ziarist. S-au folosit două texte, ambele argumentând în favoarea unui
examen final înaintea obţinerii unei diplome de către studenţi; diferenţa consta în aceea
că unul conţinea argumente întemeiate şi greu de respins, în vreme ce argumentele
cuprinse în celălalt erau slabe. Evaluatorii ce şi-au îndeplinit sarcina în grup (de fapt, în
pseudo-grup, căci, din nou, s-a manipulat percepţia subiecţilor asupra calităţii lor de
membri ai unui grup de zece persoane) au apreciat mesajul cu argumente de foarte slabă
calitate mai favorabil şi au fost mai persuadaţi decât subiecţii care efectuau aceeaşi
sarcină individual. Invers, membrii grupurilor fictive au evaluat mesajul de foarte bună
calitate mai puţin favorabil decât subiecţii singuri. Indivizii refuză să se angajeze într-o
activitate cognitivă intensă atunci când responsabilitatea pentru sarcină nu le revine
numai lor, ci întregului grup. Petty şi colaboratorii săi atrag atenţia asupra efectelor
nocive ale lenei sociale în sarcinile cognitive. Ei sugerează că o astfel de sarcină
cognitivă îndeplinită în cadru colectiv şi, deci, susceptibilă să inducă scăderea motivaţiei
indivizilor, este alegerea preşedintelui Statelor Unite. Talia impresionantă a grupului ce
poartă responsabilitatea pentru această sarcină (zeci de milioane de alegători) determină
diminuarea semnificativă a efortului cognitiv, apariţia dezinteresului şi apatiei.
Putem considera paradigma de cercetare a lenei sociale închegată spre 1980. O
ultimă corectură o aduc Harkins, Latané şi Williams (1980). Aceştia verifică ipoteza
potrivit căreia lenea socială ar fi exclusiv un fenomen de laborator, generat de
metodologia experimentală, de designul specific utilizat în studiile anterioare, într-adevăr,
atât Ingham et al. (1974), cât şi Latané et al. (1979) au cerut aceloraşi subiecţi să participe
atât în condiţia individuală, cât şi într-una din condiţiile cu pseudo-grupuri. Tocmai acest
gen de design (numit în metodologia experimentală within-subjects) ar fi putut cauza
lenea socială, ştiind că vor evolua şi în grup şi singuri, subiecţii ar fi adoptat o strategie
specifică de alocare: şi-ar fi păstrat resursele pentru proba individuală, cea în care
performanţa lor putea fi măsurată, "lenevind" în grupuri.
Demersul celor trei psihologi a infirmat această ipoteză: într-un experiment în
care o parte din subiecţi participau exclusiv în condiţia individuală şi altă parte erau
repartizaţi în pseudo-grupuri (between sujects design), subiecţii care erau făcuţi să creadă
că strigă împreună cu alţii depuneau un efort redus. Prin urmare, lenea socială nu depinde
de planul experimental.
În articolul publicat de Latané şi colegii săi (1979), lenea socială este înţeleasă ca

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

o maladie socială, ale cărei consecinţe negative afectează atât indivizii cât şi societatea.
Ei aşează acest fenomen la baza productivităţii extrem de scăzute din agricultura
sovietică, în colhozuri, ţăranii lucrau mereu pe altă parcelă şi de aceea nu exista
răspundere pentru rezultatele muncii. Dimpotrivă, foarte restrânsele loturi individuale le
lucrau cu tragere de inimă. Deşi acestea reprezentau numai 1% din totalul pământurilor
arabile, ele furnizau 27% din producţia agricolă sovietică.

3. Teoria impactului social


Am sugerat deja câteva explicaţii posibile pentru efectul de lene socială. Ideea de
difuziune a responsabilităţii s-a impus de la sine. Paradigma lenei sociale a fost conturată
de grupul de cercetători de la Ohio State University (Stephen Harkins, Richard Petty,
Kipling Williams, Jeffrey Jackson), grup al cărui lider era în acea perioadă Bibb Latané.
Astfel, cercetările mai vechi ale acestuia din urmă au marcat explicaţiile asupra
diminuării motivaţiei în grup. Inevitabil, lenea socială a fost apropiată de "efectul de
trecător" (cea mai importantă contribuţie a lui Latane în psihologia socială; vezi Latané
şi Darley, 1970) şi înţeleasă ca un fenomen d difuziune a responsabilităţii, în egală
măsură, s-a încercat construirea unei explicaţii din perspectiva teoriei impactului social
elaborată de acelaşi Latané (1981). Inspirată în parte de Lewin, această teorie priveşte
influenţa socială ca rezultând din forţele ce operează în câmpul social. Impactul social
primeşte o definiţie foarte largă: "orice schimbare în stările fiziologice, în sentimente, în
motive şi emoţii, în cogniţii şi credinţe, în valori şi comportamente, ce apare la un
individ, uman sau animal, ca urmare a prezenţei reale, implicate sau imaginate ori a
acţiunilor altor indivizi" (Latané, 1981, p. 343). Latané susţine că atunci când ceilalţi sunt
sursa impactului iar un individ este ţinta, impactul depinde direct de tăria (salienţa,
puterea, importanţa sau intensitatea), distanţa (apropierea în spaţiu şi timp) şi numărul
surselor prezente. Subiectul resimte mai multă influenţă cu cât ceilalţi au un status mai
ridicat, se află în imediata lui proximitate şi sunt mai numeroşi. Dar, din perspectiva lenei
sociale, ne interesează un alt principiu formulat de autorul american, cel referitor la
diviziunea impactului, în astfel de situaţii, individul este sursa, iar grupul (de mărime
variabilă) ţinta. Amplificarea tăriei, distanţei şi numărului ţintelor (numărul membrilor
grupului) are drept rezultat diminuarea impactului, fiecare persoană resimţind un impact
mai redus decât dacă ar fi fost singură. Pentru a ilustra acest principiu, Latané descrie
situaţia în care, la restaurant, se oferă un bacşiş chelnerului (Latané şi Nida, 1981). în
acest context social, chelnerul poate fi privit ca o sursă (prin expectanţele sale, el exercită
presiuni), iar clientul sau-clienţii ca ţinte. Din unghiul principiului diviziunii impactului,
se poate face ipoteza că clienţii aflaţi singuri vor resimţi într-o mai mare măsură obligaţia
de a lăsa bacşiş. Pe măsură ce grupul celor ce plătesc odată creşte, impactul chelnerului
scade. Cifrele autorului dovedesc acest lucru: dacă clienţii individuali oferă în medie un
bacşiş echivalent cu 19% din plata consumaţiei, grupurile de cinci clienţi oferă 13%.
Grupul face ca fiecare membru în parte să resimtă o obligaţie redusă de a răspunde
expectanţelor chelnerului.
Aplicarea teoriei impactului social la lenea socială reprezintă o încercare de a
explica apariţia acestui fenomen în laborator şi mai puţin în situaţiile reale, în
experimentele asupra lenei sociale, experimentatorul ar putea juca rolul sursei de impact
social, în vreme ce membrii grupului sunt ţintele. Experimentatorul cere subiecţilor să
tragă de funie cât pot de tare, să aplaude ori să strige cât pot de tare, etc. Putem presupune

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

că aceste instrucţiuni au un impact mai mare asupra subiectului singur, în grupuri,


impactul se divide, încât subiecţii care-şi închipuie că sunt membri ai unui grup depun
mai puţin efort decât ar face-o dacă s-ar afla singuri în faţa sursei de impact social.
Totuşi, grupurile din viaţa cotidiană afectate de lenea socială nu reprezintă în mod
obligatoriu ţinta unei surse sociale, în plus, slăbiciunea acestei explicaţii constă în faptul
că nu face nici o referire la procesele psihologice subiacente (Karau şi Williams, 1993).
De altminteri, Latané se interesează de câmpurile de forţe, şi nu de dinamicele
psihologice intrapersonale. Teoria poartă asupra "fluxului social", foarte asemănător, din
punctul de vedere al autorului, cu fluxul luminos. Legile care guvernează impactul
celorlalţi asupra individului sunt aceleaşi cu legile care guvernează impactul luminii
emanate de nişte becuri asupra unui obiect.

4. Identificabilitatea ca obstacol în calea lenei sociale


Ideea identificabilităţii ca mediator al lenei sociale reprezintă, probabil, cea mai
simplă ipoteză care se poate face cu privire la acest fenomen. Este evident că în
experimentul lui Ringelmann, de pildă, atunci când evoluează în grup, subiecţii au
convingerea că eforturile lor nu pot fi măsurate cu exactitate, în orice caz, ei percep o
mare diferenţă din acest punct de vedere, între situaţia individuală şi cea colectivă, în
grup, contribuţia lor nu este reperată ca atare, ci, pusă la un loc cu celelalte contribuţii,
formează produsul final al grupului. Cu greu pot fi aplicate sancţiuni pentru reducerea
efortului în grup: nimeni nu-şi poate da seama dacă subiectul trage cât poate de funie sau
se preface numai că trage din toate puterile, în sarcinile aditive, grupul oferă anonimat, de
care subiectul profită pentru a "chiuli" atunci când nu-i place ceea ce face, când este
obosit sau când ştie că, depunând maximum de efort, nu va obţine o recompensă mai
mare. Davis (1969) a numit acest tip de sarcini, în care contribuţiile membrilor grupului
nu pot fi distinse una de alta, sarcini reducătoare de informaţie (information-reducing
tasks). La polul opus se află sarcinile păstrătoare de informaţie (information conserving
tasks), care îngăduie fiecărui membru al grupului să-şi recunoască performanţa
individuală în produsul comun (un volum colectiv în care fiecare autor îşi semnează
capitolul sau capitolele constituie un bun exemplu pentru acest tip se sarcină). Este puţin
probabil ca lenea socială să apară în grupurile ce realizează astfel de sarcini.
O demonstraţie a acestor idei găsim în articolul lui Williams, Harkins şi Latane
(1981). Într-un prim experiment, subiecţii au fost făcuţi să creadă că intensitatea
strigătelor lor poate fi măsurată chiar şi atunci când strigă în grup. Experimentatorii îi
înştiinţau că au ataşat microfoane la căştile individuale. Ca atare, subiecţii din grupuri au
depus acelaşi efort ca şi în situaţia individuală. Posibilitatea ca experimentatorul să
identifice performanţa fiecărui membru al grupului a descurajat tendinţa spre lene socială.
Se cuvine menţionat că instalarea microfoanelor individuale nu a avut nici un efect
asupra performanţei în condiţia în care subiecţii evoluau singuri, în cel de-al doilea
experiment raportat în articol, autorii şi-au propus să argumenteze în altă manieră în
favoarea identificabilităţii: au căutat să arate că subiecţii pot să-şi diminueze efortul chiar
şi atunci când realizează singuri sarcina, dacă sunt convinşi că performanţa lor nu poate fi
măsurată. Consemnul aducea la cunoştinţă participanţilor, în mod explicit, că strigătele
lor vor fi analizate de computer pentru a stabili zgomotul total pe care-1 fac cei patru
membri ai grupului singuri sau toţi odată şi că nu se va putea şti cât zgomot produce
fiecare în condiţia individuală. Măsurătorile au indicat că aceşti subiecţi strigau mult mai

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

slab în comparaţie cu subiecţii singuri cărora li se spusese că se urmăreşte stabilirea


nivelului performanţei lor.
Kerr şi Bruun (1981) au iniţiat un demers asemănător, folosind însă o sarcină
inedită pentru experimentele asupra lenei sociale: a pompa aer timp de 30 de secunde.
Autorii declară că au urmărit să arate că transformarea sarcinii întruna păstrătoare de
informaţie (contribuţiile individuale pot fi identificate, indiferent de mărimea grupului)
elimină lenea socială. Ei au convins subiecţii că pompele individuale erau conectate la
aparate separate de măsurare a volumului de aer. în aceste condiţii, performanţa din
grupuri a fost mai aproape de performanţa individuală în comparaţie cu subiecţii care
efectuau o sarcină reducătoare de informaţie.
Posibilitatea de a identifica efortul individual pare să fie un factor-cheie în lenea
socială. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului
atunci când "se simt pierduţi în mulţime". Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile şi
să "lenevească" în timp ce grupul efectuează o sarcină obositoare. Williams şi
colaboratorii săi (1981) au opinat că identificabilitatea facilitează evaluarea performanţei
individuale de către alţii. In plus, potrivit acestor autori, ea asigură legătura dintre efort şi
rezultat, în mod obişnuit, în situaţiile de lene socială, indivizii percep o relaţie de
independenţă între răspunsurile lor şi rezultate, ceea ce face ca răspunsurile să devină
inconsistente. Identificarea contribuţiilor individuale stabileşte o relaţie cauzală între
răspunsuri (eforturi) şi performanţă, stimulând-o pe aceasta din urmă.

5. Echitate şi efort
În experimentele asupra lenei sociale individul nu se raportează numai la
experimentator. Explicaţia anterioară, clădită pe ideea de identificabilitate, asumă o
relaţie interpersonală între experimentator şi subiect. Este foarte probabil însă că
subiectul se preocupă şi de relaţiile sale cu partenerii de efort, cu membrii grupului din
care face parte. In cadrul acestor relaţii, el are, fără îndoială, anumite expectanţe cu
privire la felul în care vor evolua ceilalţi, la nivelul efortului lor. Jackson şi Harkins
(1985) au presupus că, în general, în situaţiile în care contribuţiile membrilor se pierd în
produsul final al grupului, indivizii se aşteaptă ca ceilalţi să-şi reducă efortul. Psihologul
naiv nu numai că practică lenea socială, dar are o teorie implicită asupra ei; el o
anticipează, cunoscând foarte bine condiţiile în care poate să apară. De fapt, diminuarea
efortului său se datorează tocmai anticipării diminuării eforturilor celorlalţi. Individul
leneveşte din spirit de echitate: i se pare firesc să-şi reducă efortul de vreme ce toţi ceilalţi
o fac.
Jackson şi Harkins au manipulat aceste expectanţe cu privire la performanţa celorlalţi
pentru a pune în evidenţă influenţa lor asupra performanţei individuale în grup. Ei au
folosit diade, alcătuite dintr-un subiect şi un complice şi au avut grijă să facă subiectul să
creadă că abilitatea lui în sarcină (a striga cât poate de tare) este egală cu aceea a
partenerului său. înainte de a intra în sala în care avea să se desfăşoare experimentul,
complicele îi spunea subiectului fie că are de gând să strige din toate puterile, fie că are
de gând să strige mai încet. Rezultatele au arătat că intenţia anunţată a complicelui
marchează performanţa subiectului: acesta îşi ajustează efortul în funcţie de efortul
partenerului. El poate nu numai să lenevească atunci când crede că celălalt va lenevi, dar
poate să depună un efort sporit atunci când are convingerea că celălalt va face la fel.
Reglarea efortului se produce şi în condiţia în care subiecţii strigă singuri - deci, atunci

8
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

când există posibilitatea de a fi identificat. Distribuirea echitabilă a efortului pare să fie o


motivaţie foarte puternică în aceste contexte. Este interesant să remarcăm faptul că
subiecţii înşişi nu-şi dau seama că celălalt le modelează performanţa.

6. Rolul evaluării
Când se simt reperaţi, în special de persoane cu status, dispunând de posibilitatea
de a aplica recompense şi pedepse, indivizii se străduiesc să obţină rezultate superioare.
Lenea socială dispare ca urmare a acestei motivaţii. Dar au manipulat Williams, Harkins
şi Latané (1981) numai identificabilitatea? Participanţii din experimentul lor s-au simţit
numai identificaţi sau şi evaluaţi? Faptul că, atunci când se simţeau identificaţi,
performanţele lor puteau fi comparate cu ale altora nu i-a făcut să se teamă de evaluare?
Teama de identificare ori teama de evaluare a stat a baza performanţei superioare a
subiecţilor în grupuri? Sunt identificarea şi evaluarea două lucruri deosebite?
Toate aceste întrebări şi le-au pus Harkins şi Jackson (1985). Ipoteza lor a fost că
identificabilitatea singură nu ajunge pentru ca lenea socială să dispară: ea trebuie însoţită
de evaluare, în experimentul pe care 1-au realizat, fără îndoială unul din cele mai
valoroase din acest perimetru teoretic, cei doi au manipulat în mod independent
identificabilitatea şi posibilitatea evaluării. Această separare ingenioasă le-a îngăduit să
demonstreze că evaluarea, într-o măsură mai mare decât identificarea, constituie un factor
esenţial în eliminarea lenei sociale.
Autorii au folosit un plan 2x2 şi o sarcină de brainstorming: subiecţii erau rugaţi
să furnizeze cât mai multe utilizări pentru un obiect. Ei făceau lucrul acesta în grupuri de
patru. Pentru jumătate din grupuri, rezultatele individuale erau identificabile - cei patru
membri ai grupului depuneau fiecare biletele cu utilizările găsite într-o cutie diferită.
Pentru cealaltă jumătate, toate biletele, indiferent cărui membru aparţineau, erau puse în
aceeaşi cutie. Manipularea posibilităţii evaluării se realiza spunându-li-se subiecţilor că
au de găsit utilizări pentru acelaşi obiect (posibilitate de evaluare ridicată) sau pentru
obiecte diferite (posibilitate de evaluare redusă). Subiecţii care urmau să caute utilizări
pentru acelaşi obiect ca şi alţi colegi ai lor, ştiau că rezultatul propriu va fi comparat cu al
celorlalţi. Cei ce credeau că sarcina lor e unică (a găsi cât mai multe utilizări pentru un
obiect specific, diferit în raport cu sarcinile altora), aveau conştiinţa că performanţa lor
este incomparabilă şi, ca atare, dificil de evaluat, în realitate, fireşte, toţi participanţii
generau posibile utilizări pentru acelaşi obiect: un cuţit. Datele obţinute au indicat lipsa
lenei sociale în condiţia în care subiecţii erau identificabili şi efectuau sarcini ale căror
rezultate puteau fi comparate, în grupurile în care performanţa nu era identificabilă, ca şi
în grupurile în care contribuţiile se puneau la un loc, efectul de lene socială s-a
manifestat cu intensitatea obişnuită. Evaluarea mediază eliminarea lenei sociale, şi nu
identificarea.
Bartis, Szymanski şi Harkins (1988) au adus un amendament subtil acestei
concepţii despre rolul evaluării, amendament care ne-ar putea ajuta să o pătrundem mai
temeinic. Ei aprobă demersul lui Harkins şi Jackson (1985), dar observă că rezultatele
acestora nu sunt valabile decât pentru sarcinile algoritmice, folosite de obicei în
cercetările asupra lenei sociale (sarcini care nu trezesc interesul subiectului). Distincţia
fundamentală a lui Bartis şi a colegilor săi este aceea dintre sarcinile algoritmice (în care
paşii spre rezolvare sunt bine stabiliţi) şi sarcinile euristice (calea spre soluţie nu este
clară şi uşor de anticipat). Dacă în ultimele recompensele stimulează performanţa, în

9
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

primele o pot inhiba. Sarcinile creative sunt prin excelenţă sarcini euristice. Autorii
argumentează că sarcina folosită de Harkins şi Jackson nu a avut toate atributele acestui
tip de sarcini. Consemnul nu a insistat asupra calităţii utilizărilor, încât ea a fost mai
curând algoritmică.
Bartis şi colegii săi şi-au clădit demersul pe concluziile cercetărilor asupra
creativităţii, conform cărora slăbirea evaluării stimulează performanţa. În sarcinile
interesante, implicante şi provocatoare, motivaţia intrinsecă este subminată de prezenţa
celorlalţi în calitate de evaluatori. Tratamentul experimental a avut în vedere două
variabile independente: tipul de sarcină (euristică vs. algoritmică) si evaluarea (prezentă
vs. absentă). Pentru manipularea primei variabile, unor participanţi li s-a spus că trebuie
să se concentreze pe calitatea utilizărilor posibile ale unui obiect şi să încerce să dea
dovadă de originalitate, în timp ce alţii au primit instrucţiuni să se focalizeze pe numărul
utilizărilor posibile pe care le generau. Cu ajutorul acestui design, autorii au obţinut
rezultatul lui Harkins şi Jackson: performanţa participanţilor preocupaţi de cantitate (deci
realizând o sarcină algoritmică) este stimulată de posibilitatea evaluării. Ei au probat, în
plus, că subiecţii orientaţi spre performanţă creativă furnizează utilizări mai originale
când nu sunt evaluaţi. Sarcina euristică schimbă complet sensul efectelor evaluării:
"pierduţi în mulţime" şi neevaluaţi, subiecţii au performanţe superioare celor care ştiu că
rezultatele le vor fi evaluate.
Bartis, Szymanski şi Harkins nu fac decât să pună în evidenţă impactul tipului de
sarcină în contextele de lene socială - e adevărat, surprinzând un efect foarte interesant.
Am menţionat deja că proprietăţile sarcinii hotărăsc, în bună măsură, existenţa sau non-
existenţa lenei sociale. Vom reveni asupra acestei relaţii. Cât despre contribuţia lui
Harkins şi Jackson, ea are o însemnătate deosebită. Lenea socială dispare atunci când
evaluarea eforturilor individului este posibilă prin compararea cu eforturile celorlalţi
membri ai grupului. Acest experiment a creat premisele elucidării diferenţelor dintre
lenea socială şi facilitarea socială. De asemenea, el se află la originea studiilor asupra
rolului raportării la un standard în lenea socială.

7. Lene socială şi auto-evaluare


Relaţia enunţată în titlul acestui subcapitol este oarecum surprinzătoare. Cercetările
iniţiale asupra lenei sociale (Ingham et al., 1974; Latané et al., 1979) au fost departe de a
anticipa o asemenea legătură. Explicaţia bazată pe auto-evaluare, cea mai modernă şi mai
sofisticată din acest domeniu, marchează o ruptură în raport cu tradiţia studiilor asupra
lenei sociale din două puncte de vedere: ipotezele sunt de data aceasta contra-intuitive, iar
manipulările, inedite, nu mai urmăresc modificarea percepţiei subiecţilor asupra mărimii
grupului.
Abordarea prezentă acordă un rol esenţial posibilităţii de evaluare în producerea
efectelor de lene socială. Totuşi, Harkins şi Szymanski (1988; 1989; Szymanski şi
Harkins, 1987, 1993), promotorii acestei concepţii, disting mai multe surse de evaluare în
paradigma lenei sociale: experimentatorul, ceilalţi participanţi şi propriul eu al
subiectului (în care caz avem de-a face cu auto-evaluarea). Aşadar, reducerea efortului s-
ar datora fie faptului că experimentatorul nu are posibilitatea de a evalua rezultatele
subiectului, fie imposibilităţii evaluării din partea co-participanţilor, fie imposibilităţii
auto-evaluării. Experimentele anterioare nu au luat în calcul decât o sursă de evaluare:
experimentatorul. Ipoteza existenţei auto-evaluării în situaţiile de lene socială a fost

10
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

exclusă din pricina caracteristicilor sarcinii, plictisitoare şi non-competitivă. S-a


considerat, cu alte cuvinte, că sarcina nu posedă nimic care să întreţină motivaţia
individului şi să-i stârnească dorinţa de a se auto-evalua; din contra, ea îl descurajează,
făcându-1 să-şi diminueze contribuţia la rezultatul grupului în lipsa supravegherii
experimentatorului.
Szymanski şi Harkins (1987) au testat ipoteza potrivit căreia auto-evaluarea este
suficientă pentru eliminarea lenei sociale, chiar în condiţiile sarcinilor folosite în această
paradigmă. Au oferit subiecţilor posibilitatea de a se evalua ei înşişi şi au studiat efectele
acestei operaţii asupra performanţei. Pentru auto-evaluare sunt necesare două tipuri de
informaţie: informaţii asupra rezultatului propriu şi informaţii asupra unui standard la
care să fie raportat rezultatul. Subiecţilor li s-a cerut să genereze utilizări pentru un cuţit.
Autorii au pornit de la premisa că sarcina le permite subiecţilor să-şi cunoască rezultatul,
încât pentru a manipula posibilitatea auto-evaluării nu mai rămânea decât să li se
sugereze un standard, într-una din condiţii, subiecţii au fost înştiinţaţi că după terminarea
sarcinii vor afla numărul mediu de utilizări furnizate de subiecţii dintr-o cercetare
anterioară. Aceste condiţii au fost suficiente pentru a amplifica motivaţia. Subiecţii care
nu au avut prilejul să se auto-evalueze au furnizat semnificativ mai puţine utilizări. Pe de
altă parte, autorii au indus într-una din condiţii ideea că experimentatorul va evalua
rezultatele la sfârşit, şi au constatat la aceşti subiecţi o performantă apropiată de aceea a
subiecţilor care se puţeau evalua singuri. Szymanski şi Harkins conchid: "Aceste
rezultate sugerează că participanţii pot "lenevi" nu numai pentru că simt că evaluarea
experimentatorului nu este posibilă, dar şi pentru că nu se pot evalua ei înşişi"
(Szymanski şi Harkins, 1987, p. 895). Să remarcăm faptul că în acest studiu nu s-a folosit
grupul, ci s-a manipulat numai posibilitatea evaluării de către eu (eul subiectului) ori de
către experimentator. Raţionamentul autorilor este că în cercetările anterioare asupra
lenei sociale tratamentele experimentale au avut în vedere posibilitatea sau
imposibilitatea evaluării subiecţilor de către experimentator: prezenţa grupului îi oferea
subiectului garanţia că nu va fi evaluat individual. Condiţia "singur" corespundea, de fapt,
prezenţei experimentatorului în calitate de evaluator.
A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două
motivaţii diferite: 1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cît de bine pot realiza
sarcina); în acest caz, comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere. 2.
dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decât au obţinut alţii în sarcina respectivă - acest
motiv se numeşte auto-validare. In experimentul citat mai sus, subiecţii sunt, probabil,
animaţi de ambele motive. Standardul utilizat a fost unul social. Dar individul se compară
şi cu standarde obiective, nu numai cu cele sociale. De pildă, necesitatea de a preda la
timp un referat instituie un criteriu de performanţă şi un standard care nu sunt neapărat
sociale: individul poate să nu se raporteze la felul în care ceilalţi se achită de această
obligaţie, ci numai la caracteristicile unui bun referat şi la limita de timp impusă. Spre
deosebire de standardul social, cel obiectiv nu permite decât apariţia motivaţiei de
autocunoaştere. Raportându-şi performanţa la un standard, obiectiv, subiecţii nu-şi pot
satisface motivaţia de auto-validare, căci el nu oferă informaţii despre performanţa altora.
În strădania lor de a găsi condiţiile minime ale variaţiei efortului în situaţiile de
lene socială, Harkins şi Szymanski (1988) au încercat să arate că posibilitatea raportării
subiecţilor la un standard obiectiv este suficientă pentru creşterea motivaţiei şi a efortului.
Participanţii erau invitaţi să privească un monitor pe care apăreau, intermitent, semnale

11
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

luminoase. Sarcina lor era de a apăsa pe un buton ori de câte ori se producea o astfel de
apariţie. In acest caz, standardul este obiectiv: numărul semnalelor prezentate pe ecran.
Desigur, subiecţii nu pot ţine evidenţa semnalelor pe care le-au detectat. Dacă
experimentatorii le-ar furniza informaţii despre standard şi despre rezultatele lor, atunci ei
ar putea să-şi confrunte performanţa cu standardul, obţinând astfel cunoştinţe despre ei
înşişi. Harkins şi Szymanski au constat că astfel de subiecţi au performanţe la fel de bune
ca şi cei anunţaţi că vor fi evaluaţi de experimentator. Perspectiva auto-cunoaşterii îi
motivează pe subiecţi în aceeaşi măsură ca evaluarea externă. Intr-un grup care
efectuează o sarcină aditivă, ea ar putea diminua ori elimina lenea socială.
Geen (1991) comentează un aspect al datelor mai curând ignorat de cei doi autori,
care ar putea să pună sub semnul îndoielii această concluzie, oricât de provocatoare ar fi
ea. Harkins şi Szymanski au manipulat separat cele două tipuri de informaţie necesară
pentru evaluare; cu alte cuvinte, ei au furnizat unor subiecţi numai standardul, altora
numai rezultatul propriu, altora ambele şi, în sfârşit, unui al patrulea grup ne i-au oferit
nici informaţii despre standard, nici informaţii despre rezultate. Din datele lor reiese că
subiecţii care au fost informaţi asupra numărului total de apariţii ale punctului luminos pe
monitor, dar care au fost anunţaţi că nu-şi vor cunoaşte propriul rezultat, au avut totuşi o
performanţă foarte bună. Geen consideră că tocmai cazul acestor subiecţi reprezintă
principala descoperire a experimentului. Ei n-au fost animaţi de motivaţia de auto-
cunoaştere, căci auto-cunoaşterea nu este posibilă în lipsa feed-back-ului. "Se pare,
notează Geen, că subiecţii au fost motivaţi de salienţa anumitor standarde în situaţie, ceea
ce i-a ajutat să recunoască scopurile adecvate (Geen, 1991, p. 388). Simpla prezenţă a
standardului îl mobilizează pe individ, chiar dacă el nu poate şti cât de aproape sau de
departe se situează performanţa sa în raport cu standardul. Se mai poate vorbi în acest caz
de auto-evaluare? Geen răspunde afirmativ la această întrebare, arătând că prezenţa
standardului aduce cu sine şi anxietatea în faţa evaluării.
Lenea socială reprezintă, totuşi, un fenomen de grup. Am constatat că ea este
eliminată de evaluarea individului, fie de către el însuşi, fie de către experimentator. Dar
dacă asupra grupului întreg ar plana pericolul evaluării? Este probabil că o situaţie de
competiţie între grupuri va face să dispară lenea socială. Competiţia instituie un standard
social şi permite feed-back-ul cu privire la performanţa fiecărui grup. Harkins şi
Szymanski (1989) au confirmat această ipoteză. Ei au demonstrat, de asemenea, că
acelaşi efect asupra performanţei de grup îl are standardul obiectiv.
Posibilitatea auto-evaluării este suficientă pentru a elimina tendinţele spre lene
socială. Abordarea aceasta s-a dovedit extrem de benefică. Ea a aruncat punţi spre alte
domenii ale psihologiei sociale (eul, compararea socială) şi a pus în lumină esenţa
paradigmei experimentale de până atunci: a folosi o sarcină ce face indistincte
contribuţiile membrilor în produsul grupului înseamnă, de fapt, a manipula posibilitatea
de evaluare.

8. Caracteristicile sarcinii
Sarcina aditivă, în care subiecţii fac acelaşi lucru şi care permite confundarea
contribuţiilor personale în performanţa colectivă reprezintă un aspect crucial al
paradigmei lenei sociale. Modificarea caracteristicilor sarcinii duce, inevitabil, la
fluctuaţii ale nivelului lenei sociale. Multe cercetări au manipulat caracteristicile sarcinii,
sugerând astfel modalităţi eficiente de a elimina lenea socială.

12
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

Harkins şi Petty (1982) au observat că în experimentele asupra lenei sociale s-au


folosit întotdeauna sarcini simple, inducându-se subiecţilor ideea că oricine poate face
ceea ce fac ei. Subiecţii ajungeau astfel să creadă că eforturile lor sunt inutile. Realizarea
unei sarcini complexe în grup este însoţită de cu totul alte dinamici psihice, în acest caz,
subiecţii se simt provocaţi, înclinaţi să depună un efort susţinut pentru a reuşi. Harkins şi
Petty arată că majoritatea covârşitoare a indivizilor au convingerea că abilităţile lor se
situează deasupra mediei, în sarcinile complexe, ei cred că aportul lor devine necesar,
întrucât nu oricine poate realiza o asemenea sarcină, iar ei înşişi sunt mai capabili decât
indivizii medii să ducă sarcina la bun sfârşit. Cei doi psihologi sociali au pus în evidenţă
efectele sarcinii complexe, cerând subiecţilor fie să genereze utilizări pentru un cuţit
(sarcină simplă), fie pentru un mâner de uşă (sarcină dificilă, potrivit cercetărilor
anterioare din domeniul creativităţii). Aceeaşi autori au manipulat unicitatea sarcinii,
obţinând susţinere empirică pentru ideea că lenea socială dispare atunci când membrii
grupului au sarcini diferite. Sarcina specifică în raport cu sarcina celorlalţi reduce şi ea
sentimentul contribuţiei redundante. Subiecţii care sunt făcuţi să creadă că aportul lor la
produsul total al grupului este unic, nu sunt afectaţi de lenea socială.
Un alt factor care dizolvă lenea socială este calitatea sarcinii de a implica
individul. Brickner, Harkins şi Ostrom (1986) au testat această ipoteză. Subiecţii lor erau
elevi de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gândesc despre un nou
sistem de bacalaureat. In condiţia de implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest
sistem va fi implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi
subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi
implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor. Design-
ul cuprindea condiţii de grup (subiecţii lucrau împreună la alcătuirea listei) şi individuale.
Autorii au constatat, aşa cum anticipaseră, fenomenul de lene socială în condiţia în care
existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate,
în cazul sarcinii implicante, productivitatea subiecţilor a fost identică în condiţia de grup
şi în cea individuală.
Perimetrul teoretic al lenei sociale este mai vast decât reiese din expunerea
noastră. Explicaţiile, ca şi variabilele mediatoare sunt mai numeroase. S-a demonstrat, de
pildă, că femeile şi indivizii aparţinând culturilor colectiviste manifestă o anumită
imunitate la condiţiile ce favorizează lenea socială. De asemenea, fenomenul cunoaşte
cote scăzute în grupurile coezive, în grupurile de cunoştinţe, ca şi în grupurile valorizate
de membri (Karau şi Williams, 1993).
Paradigma de cercetare a lenei sociale are caracteristici bine definite.
Manipulările trebuie să creeze condiţii pentru ca individul să perceapă punerea la un loc a
contribuţiilor şi imposibilitatea disocierii contribuţiei sale în performanţa colectivă.
Cercetările recente asupra rolului evaluării tind să pună accentul pe procesele eului, lenea
socială fiind considerată într-o măsură tot mai redusă, un fenomen de pierdere a
motivaţiei în grup. Conceptul de confruntare cu standardul câştigă teren în faţa celui
de difuziune a responsabilităţii în grup.

13
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2013-2014, sem. II

Referinţe bibliografice

Baron, R., Kerr, N.L., Miller, N. (1992). Group process, group decision, group action.
Buckingham: Open University Press.
Bartis, S., Szymanski, K., Harkins, S.G. (1988). Evaluation performance: A two-edged knife.
Personali'ty and Social Psychology Bulletin, 14, 2, 242-251.
Brickner, M.A., Harkins, S.G., Ostrom, T.M. (1986). Effects of personal involvement: Thought-
provoking implications for social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 4, 763-769.
Chelcea, S. (1994). Personalitate si societate în tranziţie. Bucureşti: Ştiinţă şi Tehnică.
Dashiell, J.F. (1935). Experimental studies of the influence of social situations on the behavior of
individual human adults. În C. Murchison (ed.), A handbook of social psychology. Worchester: Clark
University Press.
Davis, J.H. (1969). Group performance. Reading: Addison-Wesley.
Geen, R. G. (1991). Social motivation. Annual Review of Psychology, 42, 377-399.
Harkins, S.G., Jackson, J.M. (1985). The role of evaluation in eliminating social loafing.
Personality and Social Psychology Bulletin, 11, 4, 457-466.
Harkins, S.G., Latane, B., Williams, K. (1980). Social loafing: Allocating effort or taking it easy?
Journal of Experimental Social Psychology, 16, 457-465.
Harkins, S.G., Petty, R.E. (1982). Effects of task difficulty and task uniqueness on social loafing.
Journal of Personality and Social Psychology, 43, 6, 1214-1229.
Harkins, S.G., Szymanski, K. (1988). Social loafing and self-evaluation with an objective standard.
Journal of Experimental Social Psychology, 24, 354-365.
Harkins, S.G., Szymanski, K. (1989). Social loafing and group evaluation. Journal of Personality
and Social Psychology, 56, 6, 934-941.
Ingham, A.G., Levinger, G., Graves, J., Pecham, V. (1974). The Ringelmann effect: Studies of group
size and group performance. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 371-384.
Jackson, J.M., Harkins, S.G. (1985). Equity in effort: An explanation of the social loafing effect.
Journal of Personality and Social Psychology, 49, 5, 1199-1206.
Karau, S. J., Williams, K.D. (1993). Social loafing: A meta-analytic review and theoretical
integration. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 4, 681-706.
Kerr, N.L., Bruun, S.E. (1981). Ringelmann revisited: Alternative explanations for the social
loafing effect. Personality and Social Psychology Bulletin, 7, 2, 224-231.
Kravitz, D.A., Martin, B. (1986). Ringelmann rediscovered: The original article. Journal of
Personality and Social Psychology, 50, 5, 936-. 941.
Latané, B. (1981). The psychology of social impact. American Psychologist, 36, 4, 343-356.
Latané, B., Nida, S. (1980). Social impact theory and group influence: A social engineering
perspective, în P.B. Paulus (ed.), Psychology o f group influence. Hillsdale: Erlbaum.
Latané, B., Williams, K., Harkins, S. (1979). Many hand make light the work: The causes and
consequences of social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 6, 822-832.
Petty, R.E., Harkins, S.G., Williams, K.D. (1980). The effects of group diffusion of cognitive effort on
attitudes: An information-processing view. Journal of Personality and Social Psychology, 38, l, 81-92.
Petty, R.E., Harkins, S.G., Williams, K.D., Latane, B. (1977). The effects of group size on
cognitive effort and evaluation. Personality and Social Psychology Bulletin, 3, 579-582.
Radu, I. (1994). Factorii activităţii în grup; Legităţile performanţei colective, în I.Radu, P. Ilut, L.
Matei, Psihologie socială. Cluj: EXE.
Ringelmann, M. (1913). Recherches sur Ies moteurs animes: Travail de Thomnie. Annales de
l'Institut National Agronomique, 2e serie, tom XII, 1-40.
Steiner, I.D. (1972). Group process and productivity. New York: Academic Press.
Szymanski, K., Harkins, S.G. (1987). Social loafing and self-evaluation with a social standard. Journal
of Personality and Social Psychology, 53, 5, 891-897.
Szymanski, K., Harkins, S.G. (1993). The effect of experimenter evaluation on self-evaluation within
the social loafing paradigm. Journal of Experimental Social Psychology, 29, 268-286.
Williams, K., Harkins, S., Latané, B. (1981). Identifiability as a deterrent to social loafing: Two
cheering experiments. Journal of Personality and Social Psychology, 40, 2, 303-311.

14
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi