Putem considera paradoxul la Soeren Kierkegaard drept o prima aparitie a temei absurdului pe tarâmul

filosofiei existentiale. Cunoas*tem predilectia lui Kierkegaard pentru ideea absurdului22. Desigur,
paradoxul e o unire de termeni contradictorii - cum ar fi eternul si temporalul, libertatea si necesitatea -
în aceeasi realitate, ori într-o formula a acelei realitati. "E vorba de a gândi un lucru, si în aceeasi clipa de
a avea în sine ceea ce e mai opus acelui lucru, de a gândi în acelasi timp punctele extreme de opozitie si
de a le uni în existenta"23. Kierkegaard descopera paradoxuri estetice, etice, religioase. Astfel, a uni
pateticul si comicul, care par incompatibile, e apanajul paradoxului estetic. Dintr-un paradox nu poti
întelege, dupa Kierkegaard, decât un singur lucru, si anume, ca el nu poate fi înteles si explicat, caci a-l
explica înseamna a-l desfiinta ca paradox. Singura "explicatie" legitima a unui paradox consista în a-l
sesiza tot mai profund ca paradox24. Exista un fel de pasiune a inexplicabilului: "Paradoxul e pasiunea
gândirii, un gânditor fara paradox e ca un amant fara pasiu*ne"25. Dar, pentru Kierkegaard, tarâmul cel
mai apropiat aplicarii paradoxului, cel pe care paradoxul e contingent cu absurdul, este tarâmul religios.
Kierkegaard îndeamna gândirea rationala sa riste, sa se sacrifice pe sine, sa se supuna credintei care e
fundamentul absurd, conform formulei medievale: Credo quia absurdum (cred, cu toate ca e absurd). El
ne îndeamna sa ne lasam mintea prada absurdului, sa credem în absurditatea pe care o contine
paradoxul credintei26. Pentru a crede, trebuie sa elimini, dupa el, orice consideratii ale ratiunii, orice
proba, orice rationament, dialectica însasi, si sa vezi absurdul în toata claritatea sa, crezând într-însul27.
Sunt absurde, în spiritul lui Kierkegaard, atât obiectul credintei, cât si actul credintei. Credinta absurda
se naste din disperarea ratiunii. Ea e o solutie disperata. Anxietatea, cutremurarea în fata
necunoscutului care ne înconjoara, disperarea, sunt categorii kierkegaardiene ce ne conduc la absurd.
Aceasta legatura a absurdului cu anumite teorii existentiale apare si în filosofia existentialista din secolul
nostru. Deplasând accentul de pe cogito pe sum (Kierkegaard afirma ca, cu cât gândesti mai mult, într-
un mod obiectiv, cu atât esti mai putin), existentialistii resping existenta abstracta, proiectata de ratiune
ca o esenta obiectivata de gândire a existentei, si se apleaca asupra unui a fi concret, asupra unui act de
a exista hic et hunc. Dupa existentialisti, nu se poate, asadar, specula asupra existentei, din afara ei.
Sensul existentei - preocuparea de capetenie a filosofiei existentialiste - se reveleaza doar dinauntrul ei,
din existenta concreta pe care noi însine o constituim. Problema lui a fi se reduce la faptul de a exista al
acestei fiinte concrete care e omul. Dupa existentialisti (Heidegger, Jaspers, Sartre, Gabriel Marcel etc.),
caracterul fundamental al existentei umane e finitudinea ei28. Ţine de realitatea umana, faptul de a fi
într-o lume. Or, cel care exista în lume e azvârlit în ea, existenta e o dejectiune (Geworfenheit,
Verfallenheit, la Heidegger). Lumea e, în acest sens, o lume existential traita, o lume a obstacolelor si
uneltelor, o lume a grijii, mai degraba decât o modalitate a gândirii. Existenta în lume se reveleaza în si
prin acele sentimente existentiale revelatoare (Enthüllende Gefühle - Heidegger) cum sunt anxietatea,
plictiseala, disperarea si, la existentialistii fran*cezi, îndeosebi, sentimentul absurdului. Existenta apare
în si prin aceste sentimente, fie în totalitatea ei, fie în neantul ei, în capacitatea "de-a-putea-sa-nu-fie". O
fenomenologie a absurdului, o tratare filosofica sistematica a sa apare în existentialismul francez, în
opera lui Jean-Paul Sartre si Albert Camus. Desigur, la acesti gânditori, relatia kierkegaardiana între
absurd si credinta dispare. Ramân însa, potentate chiar, aspec*tul irational al absurdului si delimitarea
clara a unui sentiment al absurdului. Ne vom opri putin asupra prezentei absurdului în opera filosofica-
eseistica a lui Sartre si Camus, urmând sa analizam modul în care apare absurdul în scrierile lor literare,
în capitolele care le sunt consacrate.Jean-Paul Sartre e de acord cu toti existentialistii ca: "fiinta e
ireductibila la cunoastere"29. Daca Sartre îl aproba pe Kierkegaard care refuza sa fie depasit ca om de un
act al ratiunii, pe Kierkegaard care socotea ca, prin cunoasterea rationala, o nefericita constiinta
indi*viduala nu se elibereaza, el se apropie si de Karl Marx pentru care "cunoasterea alienarii (chiar si
prin cauzele ei) nu suprima alienarea însasi"30. Temele centrale ale existentialismului sartrian se nasc,
de fapt, nu numai din problematica unei constiinte zbuciumate (ca si în cazul lui Kierkegaard), ci si din
reflectia asupra crizei societatii capi*taliste contemporane. Sartre e constient ca filosofia sa e o
meditatie asupra impasului existentei, într-o lume în criza, lume pe care el însusi o considera si o declara
absurda. La reflectia sa se adauga revolta împotriva absurditatii acelei lumi, afirmarea puterii omului de
a se smulge din haos, de a-l depasi, de a conferi haosului un sens, o ordine. "Au trebuit sa treaca doua
secole de criza, criza a credintei, criza a stiintei, pentru ca omul sa recupereze acea libertate creatoare
pe care Descartes i-o atribuia lui Dumnezeu, si pentru ca sa se banu*iasca, în sfârsit, acest adevar ca o
baza esentiala a umanismului"31.Absurdul se iveste în opera filosofica (si, cum vom vedea mai târziu,
literara) a lui Jean-Paul Sartre, nu numai din dezacordul ratiunii cu realitatea umana, ci si ca o urmare a
pozitiei speciale pe care o are constiinta umana în lume. Omul exista într-o lume a lucrurilor inerte.
Constiinta umana se naste din contactul cu "aceasta lume inerta"32 pe care ea o observa, pe care o
descopera treptat, si care este lucrul. Totalitatea lucrurilor inerte, sistemul global al realitatii brute e
lipsit de orice justificare rationala. Acest sistem, constituind în-sinele reali*ta*tii, e, dupa Sartre, absurd,
adica lipsit de sens. Astfel, vorbind des*pre o lume în-sine (l'en-soi), careia constiinta umana nu i-a
atribuit nici o semnificatie, Sartre afirma ca lumea aceasta e absurda. Dar în aceasta lume absurda a
lucrului în-sine, intervine constiinta umana. Constiinta, constituind în terminologia sartriana pentru-
sinele (le pour-soi), se misca în interiorul acestei realitati a lucrurilor inerte. Luata în sine, constiinta e un
vid. Ea devine ceva doar proiectata spre ceva "ce nu este constiinta"33. Considerând constiinta în afara
raporturilor cu realitatea, ea nu e - în perspectiva sartriana - mai putin absurda decât realitatea în afara
relatiilor ei cu constiinta. Ca si lucrurile, constiinta în sine e inerta. De altfel, o asemenea limita negativa
a constiintei, se poate spune, nu e de conceput. Primul act al constiintei e acela de a se surprinde pe
sine. Constiinta nu îsi înde*plineste functia sa, nu devine constiinta cu adevarat, decât proiec*tându-se
asupra realitatii exterioare. "Ea se surprinde pe sine întâi în deplina ei gratuitate, fara cauza si fara scop,
necreata, nejustifi*cata..."34, deci absurda. Din haosul lucrurilor, constiinta detaseaza anumite forme
carora le da sensuri. Astfel, dintr-o aglomerare fara semnificatie de lucruri, apar anumite obiecte
determinate. Pentru a le detasa unele de altele, pentru a da sensuri lucrurilor, a le trans*forma în
obiecte, constiinta trebuie sa se detaseze ea însasi de lumea lucrurilor. Aceasta actiune de detasare si de
decupare a realitatii pe care o exercita constiinta umana Sartre o numeste neantizare. Con*stiinta
"neaga" oarecum lucrurile, se desprinde de ele, pentru a da sens realitatii si pentru a dobândi ea însasi
un sens. Caci obligatia de a da sensuri se conjuga cu libertatea de a alege orice sens, libertatea omului de
a-si alege felul de a vedea lumea. Asadar, conform filosofiei lui Sartre, exista o dubla absurditate: pe de o
parte, aceea a unei lumi care nu a primit o semnificatie din partea constiintei umane ("lumea e absurda"
afirma el), pe de alta parte, aceea a constiintei care nu-si exercita functia de a conferi sensuri realitatii
care ramâne, ca un lucru inert, prinsa în "facticitatea" ei ("existenta noastra - a constiintei - e fara scop si
fara ratiune"35)