Sunteți pe pagina 1din 1

Rolul naratorului

Definita ca o naratiune subiectivizata, povestirea aduce in centrul atentiei


intamplari de altadata a caror credibilitate depinde de naratorul care incearca
povestea perfecta. Instanta narativa principala, naratorul este de fapt o fiinta fictiva,
„o voce” pe care autorul o deleaga ca intermediar intre el, lumea povestita si cititorul
abstract, atribuindu-i cand functia narativa, cand cea de regie, cand cea de
interpretator, dupa cat si cum se implica in cele povestite.
Acesta este motivul pentru care subiectivitatea constituie caracteristica
definitorie a povestirii ca specie literara, atenţia focalizandu-se aici asupra bucuriei
de a trai prin „supunerea” captivanta a vremurilor de alta data, oralitatea fiind o alta
caracteristica a povestirii.
Bazandu-se pe tehnica insertiei, a povestirii in rama, „Hanul-Ancutei” aduna
noua povestiri independente. Ceea ce le uneste este atmosfera, amestec de realitate
si fabulatie. Intamplarile se spun la han de mai multi povestitori-naratori, eroi sau
martori la evenimentele relatate intrand intr-o competitie a „zicerii” maiestrite. Ei
gasesc bucuria de a trai prin spunere, prin intoarcere in trecut, au placerea vorbei
mestesugite si a ulcelei cu vin in fata careia isi deschid sufletele si isi dezleaga limba.
Primul povestitor este comisarul Ionita din Draganesti,care asigura
continuiteatea competitiei narative promitand mereu o istorisire nemaipomenita, dar
care va ramane mereu nespusa. Urmeaza alti povestitori, oameni cu indeletniciri
diferite, toti uniti de placerea cuvantului rostit. O intamplare cere pe alta si toate stau
sub semnul trecutului, al vremii veci si adanci. Este si cazul povestii de dragoste
spusa cu durere inca vie in suflet, desi trecuse multa vreme de atunci, de capitanul
Neculai Isac de la Balabanesti „om ajuns la caruntie”, dar inca voinic si aratos.
Capitanul urmeaza binecunoscutul ceremonial ale istorisirii captivante si se
adreseaza ascultatorilor direct, cu respectul cuvenit, dar si cu sentimentul placut ca
are in fata ascultatori pe masura istorisirii: „Domnilor si fratilor…, ascultati ce mi sa
intamplat pe aceste meleaguri cu mai bine de 25 de ani in urma”.
Neculai Isac, ca si ceilanti de altfel, povesteste pentru a nu uita, pentru a se
sustrage timpului, cutremuratoarea lui poveste de dragoste. In apropierea hanului, pe
vremea celelaltei Anute cunoscuse si iubise pe tigancusa Morga, fata din satra
supusa unui tratament inuman de batranul satrar Hasanache. Locul de intalnire cu
frumoasa tiganca este cel al fantanii marginite de plopi, simbol ce poate anticipa
moartea personajului feminin, care fusese harazita sa-l atraga pe tanarul capitan
indragostit intr-o cursa, dupa ce acesta dobandise o suma mare de bani din
vanzarea vinului. Intalnirea celor doi se petrece sub bolta instelata, langa fantana,
tinerii traind din plin mirajul dragostei. Pentru a multumi tinerei fete care-i adusese
bucurie in suflet, capitanul ii aduce o scurtica de la Pascani. Tratata pentru prima
data omeneste, indragostita de tanarul chipes, Marga capata constiinta demnitatii
umane si hotaraste sa-l avertizeze pa capitan de cursa in care a fost atras, desi stie
ca va fi omorata dupa legea neamului sau. Capitanul isi pierde un ochi in incaiererea
cu tiganii, ramane cu o suferinta in viata, iar timpul nu sterge imaginea vie a
tarancusei cu ochi arzatori si fusta rosie.
Savoarea povestirii sta, nu atat in ce se spune cat, mai ales, cum se spune,
impresioneaza parfumul vechi si moldovenesc al cuvantului, arhaismul cu rezonante
cronicaresti.
Voluptatea rostirii este una din placerile vietii asupra careia zaboveste
naratorul, aceasta fiinta fictiva, „de hartie” pe care autorul o deleaga sa transforme
„spunerea” intr-o sarbatoare a cuvantului pentru sufletul cititorului.