Text narativ

Definiţie: Text care înfăţişează acţiuni, întâmplări, evenimente. După unii cercetători, un text narativ propriu-
zis (o naraţiune) trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să înfăţişeze cel puţin două evenimente („Un avion s-a prăbuşit ieri în Oceanul Pacific" nu este o
naraţiune);
 evenimentele prezentate să fie în succesiune cronologică („Astăzi a avut loc decernarea premiilor
UNITER la Bucureşti şi s-a deschis o expoziţie de pictură la laşi" nu este o naraţiune)
 evenimentele să fie în legătură cauzală („La ora 7.30 am plecat la şcoală şi la 14.00 am revenit
acasă" nu este o naraţiune);
 evenimentele să implice persoane sau personaje care acţionează („Din cauza unei scăderi bruşte de
temperatură s-a format un strat dens de nori şi s-a declanşat o ploaie cu grindină care a produs mari pagube
materiale" nu este propriu-zis o naraţiune).

Elementele de bază ale unui text narativ sunt:

 naratorul (cel care narează sau povesteşte; într-un text pot apărea unul sau mai mulţi
naratori),
 subiectul (înlănţuirea cronologică şi logică, cauzală, a întâmplărilor narate)
 personajele (cei care acţionează)
 timpul si spaţiul evenimentelor.

 În lectura unui text narativ, atenţia cititorului se orientează în principal către următoarele
aspecte: Cine? Când se petrec întâmplările narate? Unde? Ce se întâmplă? Cine acţionează?
De ce?
 În naraţiuni, rolul principal revine verbelor; modurile şi timpurile la care sunt folosite acestea
constituind repere esenţiale pentru înţelegerea textului.
 În naraţiuni, ordinea povestirii evenimentelor poate diferi de ordinea în care acestea se
desfăşoară.
 În lectura textelor narative trebuie avută în vedere relaţia dintre acţiune şi personaje, în unele
naraţiuni ficţionale (de exemplu, literatura de aventuri) acţiunea este mai importanţă. în altele
(de exemplu, nuvela psihologică sau romanul psihologic) atenţia cititorului se orientează în
principal către personaje.
 Perspectiva narativă poate influenţa în grade diferite înţelegerea de către cititor a
evenimentelor narate.
 Textele narative pot cuprinde pasaje aparţinând altor tipuri de text (descriptiv, argumentativ,
informativ etc).
 Naraţiunile ficţionale pot plasa acţiunea într-un timp incert, nedeterminat, sau într-un timp
imaginar – de exemplu, în viitor.
 În naraţiunile ficţionale, locul acţiunii poate corespunde unor spaţii din realitate (de exemplu:
Bucureşti, Paris, Delta Dunării, România etc), poate fi inventat sau poate fi nedeterminat (acţiunea
se poate petrece oriunde). De asemenea, locul desfăşurării acţiunii poate avea o semnificaţie
simbolică.
 Naratorul dintr-un text narativ poate avea o identitate (nume, sex, vârstă, apartenenţă etnică,
socială, educaţie, credinţe, atitudini etc.)mai mult sau mai puţin sau chiar deloc precizată.
Tipuri:
A.
1. naraţiuni ficţionale, care povestesc întâmplări inventate, închipuite
2. naraţiuni nonficţionale, care povestesc întâmplări petrecute în realitate.
B.
1. naraţiuni literare (în marea lor majoritate ficţionale), care se citesc sau se ascultă de plăcere
 2. naraţiuni destinate altor scopuri de comunicare (pentru a informa, pentru a instrui,
pentru a convinge etc).

Clasificarea naraţiunii ficţionale se face după următoarele criterii:

 forma epicului (în versuri: balada, poemul, epopeea; în proză: povestirea, schiţa, nuvela, romanul);
 raportul narator - operă (subiectivă: povestirea; obiectivă: - nuvela, schiţa, romanul);
 complexitatea structurii narative (forme reduse: zicala, anecdota, epistola; forme ample: epopeea,
romanul);
 forme de materializare a expresiei narative (în sisteme lingvistice: literatura, istoria; în sisteme
non-lingvistice: artele plastice, arta cinematografică, reprezentarea scenică în teatru).

Planuri ale naraţiunii – În secolul al XX-lea s-a constituit o ştiinţă dedicată acestui concept şi evoluţiei
sale, numită naratologie (evoluând de la formalismul rus la structuralism). Naratologii disociază între
istorisire şi discurs:
1) planul istoriei, al poveştii(întâmplările prezentate)
2) planul discursului, al povestirii(modul în care sunt narate întâmplările)

Definiţie:
Naratorul este o instanţă intermediară între autor şi cititor. Naratorul nu se confundă cu autorul, cel
dintâi fiind - adesea - un personaj care apare în text şi care preia funcţia narativă. Autorul abstract este cel
care a creat universul epic, iar naratorul este cel care comunică istorisirea narată cititorului fictiv.

Funcţiile naratorului:
 funcţia narativă (numită şi funcţie de reprezentare)
 funcţia de control sau cu cea de regie, întrucât naratorul e capabil să citeze discursul personajelor în
interiorul propriului său discurs, folosind verbele „dicendi" şi „sentiendi" (a zice şi a simţi) şi
utilizând indicaţiile scenice
 funcţia de interpretare

Tipuri de narator:
 naratorul-personaj – implicat direct în succesiunea evenimenţială, relatare la persoana I, perspectivă
subiectivă – face parte din lumea fictivă pe care o prezintă (ex. Ştefan Gheorghidiu, din Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, sau Allan, din Maitreyi de Mircea
Eliade, naratorul din romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale.)
 naratorul-martor — reprezentant al punctului de vedere auctorial, implicându-se afectiv în faptele
relatate, văzute direct sau numai parţial. Relatarea la persoana I indică implicarea lui, iar relatarea la
persoana a III-a ne arată că este absent din întâmplările prezentate.
 naratorul omniscient – este de regulă identificat cu autorul în specia romanului realist. Este cel care
cunoaşte gândurile personajelor, intenţiile acestora pe care le narează la persoana a III-a, este
atotştiutor şi obiectiv. Este, în fond, o viziune „dindărăt", în care naratorul, aşa cum afirmă Camil
Petrescu în Noua structură şi opera lui Marcel Proust, ştie totul despre personaj: Casele par pentru el
fără acoperişuri, distanţele nu există, depărtarea în vreme de asemeni nu. În timp ce pune să-ţi
vorbească un personaj, el îţi spune în ace laşi alineat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce
gândesc exact, ce plănuiesc.(ex. Enigma Otiliei de G. Călinescu sau Concert din muzică de Bach de
Hortensia Papadat-Bengescu.)
 naratorul-confident (căruia i s-a relatat povestirea pe care, la rândul său, o istoriseşte);
 naratorul-mesager (care transmite mai departe povestirea auditoriului din text);
 naratorul-ordonator al scenariului epic (Ioniţă comisul în Hanu-Ancuţei de Mihail Sadoveanu);
 naratorul-reprezentabil (sugerând, discret, perspectiva autorului textului asupra faptelor prezentate)
etc.
 TEXTUL ARGUMENTATIV

Argumentaţia este un domeniu constituit la intersecţia dintre logică, retorică şi lingvistică.

Reprezintă o strategie de comunicare în care oratorul stabileşte concluzii valabile folosind anumite
argumente.

Construcţia textului argumentativ:

a. Etapele construirii unei argumentări:

-analiza/înţelegerea noţiunii, documentarea, sistematizarea informaţiilor, formularea şi ordonarea
argumentelor, redactarea argumentării, editarea textului;
b. Tehnici de argumentare:
o tipuri de aserţiuni utilizate în textul argumentativ (fapte, opinii, mărturii, prejudecăţi,
credinţe);
o tipuri de argumente;
o rolul conectorilor în argumentare (verbe evaluative, adverbe de mod / predicative ca mărci ale
subiectivităţii evaluative, cuvinte cu rol argumentativ; structuri sintactice în argumentare etc.);
o demersul argumentativ inductiv, respectiv deductiv;
Structura argumentării :
-ipoteza
-argumentaţia
-concluzia

Înlănţuirea argumentelor
Se face cu ajutorul conectorilor logici = indici lexicali ai argumentării.
a. elemente de relaţie care indică cauza: pentru că, din pricină că, deoarece, căci
b. elemente de relaţie care indică concluzia: deci, aşadar, în consecinţă, ca urmare
c. elemente de relaţie care indică ierarhizarea: în primul rând, în al doilea rând, pe de o parte,
pe de altă parte, mai mult, nu numai
d. elemente de relaţie care indică tema: în ceea ce priveşte, din punctul de vedere al…
e. elemente de relaţie care indică opoziţia: totuşi, dar, în schimb, deşi, chiar dacă
f. elemente de relaţie care indică raţionamente de tip cauză-efect: dacă … atunci, unde…acolo,
cu cât…cu atât.

Sfaturi utile în realizarea unei argumentări:

- formularea clară a ipotezei/ a propriei opinii faţă de afirmaţia dată
- enunţarea a două argumente (pro şi/ sau contra) viabile, pertinente, adecvate ipotezei şi dezvoltarea lor
convingătoare, prin exemplificări sau prin explicaţii clare
- organizarea ideilor în scris (coerenţa şi coeziunea textului; text clar organizat, cu echilibru între cele trei
componente: ipoteză –argumente - concluzie;
- construcţia paragrafelor trebuie să sublinieze ideile
- utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate discursului de tip argumentativ (de exemplu, verbe de opinie:
a crede, a considera, a presupune etc.; adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai
subiectivităţii evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.; conjuncţii/ locuţiuni
conjuncţionale cu rol argumentativ, utilizate pentru exprimarea raporturilor de tip cauzal, consecutiv,
final, conclusiv etc.: deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar etc.; conectori argumentativi: în primul
rând, în plus, de fapt, oricum, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate etc
- corectitudinea limbii utilizate
- corectitudinea exprimării
- ortografia şi punctuaţia corectă
- formularea unei concluzii adecvate

Exemplu de text argumentativ despre familie:

“Deşi nu devotamentul provoacă iubirea, fiind mai degrabă un efect, el este esenţial în menţinerea
neştirbită a acesteia. În absenţa devotamentului, iubirea este expusă riscului degradării şi, în cele din
urmă, dispariţiei.” ( Liviu Antonesei. "Despre dragoste")

Afirmaţia lui Liviu Antonesei este plină de înţelepciune. Consider că dragostea nu apare din dorinţa
de a fi devotat unei anumite persoane, dar fără acest devotament relaţia de iubire nu poate rezista în timp.
Un prim argument în susţinerea acestei concepţii este că, atunci când iubeşti, te dăruieşti în totalitate
persoanei dragi, faţă de care dovedeşti credinţă şi fidelitate. Încrederea în partener este o altă condiţie
necesară în menţinerea cuplului, gelozia şi suspiciunea sunt duşmani siguri care ucid iubirea.
În altă ordine de idei, devotamentul faţă de persoana iubită este o dovadă certă a dragostei pe care i-o
porţi şi poate salva oricând relaţia, dacă tactul, răbdarea şi înţelegerea se manifestă cu pricepere. Un exemplu
grăitor este cuplul Persida-Naţl, a cărui relaţie s-a degradat din cauza comportamentului deplasat al
bărbatului şi care este salvată prin dragostea plină de îngăduinţă şi înţelepciune cu care femeia l-a înconjurat,
chiar dacă i-a fost teribil de greu.
În concluzie, devotamentul este esenţial în menţinerea neştirbită a sentimentului de iubire, altfel, ea se
degradează şi, în cele din urmă, se stinge.

Text descriptiv (de tip definiţie).

Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce înseamnă ceva, ce reprezintă, ce este? Definiţia se
compune dintr-un ansamblu de propoziţii care analizează înţelegerea unui termen, a unui concept, a unei
noţiuni. în funcţie de raportul obiectiv/ subiectiv, definiţiile pot fi:
- teoretice = fac apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie generală despre lume. Tonalitatea este neutră;
- persuasive = urmăresc inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile definitului. Cel care defineşte
intervine în text prin diverse mărci ale subiectivităţii. Tipuri de texte în care sunt folosite definiţii: dicţionare,
manuale, prospecte.

Text descriptiv (alte tipuri de descriere).

Focalizarea (cine vede?) determină tipul descrierii:

- subiectivă: prezenţa implicită sau explicită a naratorului;
- obiectivă: efectul documentar.
în acest context, descrierea poate fi:
• contemplativă, lirică - un peisaj în acord cu o stare de spirit;
• critică, satirică, admirativă - portretul;
• realistă - are funcţie narativă, subliniind psihologia personajului;
• poetică - anticipează o acţiune printr-o serie de semne distinctive.
Tipuri de texte literare (proză, portret, poezie) / texte de graniţă (memorii, jurnale).

Text informativ

= transmite un mesaj într-o manieră organizată, ierarhizată. Se poate combina cu texte de tip explicativ,
descriptiv sau argumentativ. Informaţiile transmise nu vizează stabilirea unei concluzii. întrebările care evi-
denţiază specificul textului sunt: Despre ce se informează?, Cine?; Ce?, Unde?; Cum?, De ce?
Mărcile lingvistice întâlnite des:
• estomparea completă a emiţătorului - ton neutru;
• folosirea cu preponderenţă a timpului prezent;
• lexic specific domeniului tematic;
• prezenţa unor articulaţii care introduc cronologia (mai întâi, apoi, pe urmă).
Tipuri de texte: articole de presă, anunţuri, manuale.

Text injonctiv

= indică un mod de acţiune, un mod de întrebuinţare a unui produs; conţine un set de informaţii despre
produsul/fenomenul a cărui folosinţă/întrebuinţare o indică. Tipuri de texte unde se foloseşte: reţete de
bucătărie, prospecte pentru medicamente, instrucţiuni de instalare/de folosinţă a aparatelor, publicitate.
Poziţia lectorului: docilitate sau spirit critic.

Text explicativ

= text cu bază informativă, în care emiţătorul doreşte să-l facă pe receptor să înţeleagă un fenomen, o
problemă. Se intersectează cu textul informativ, descriptiv sau argumentativ. întrebările care evidenţiază
textul explicativ: Ce se explică?, Cine?, De ce?
Tipuri de texte: manuale'şcolare, texte ştiinţifice.

Subiect oral – model de rezolvare

În sfârşit, cam la o săptămînă după terminarea cursurilor clasei a IV-a, se anunţă şi examenul de
admitere în cursul superior.
Parcă eram cuprinşi de friguri... şi pe bună dreptate, pentru că nu era deloc uşor. Aveam de dat lucrări
scrise din toată materia cursului inferior la: Română, Franceză şi Matematici... şi din aceleaşi materii, apoi,
examen oral în faţa unei comisii compuse din şase-şapte profesori.
Nu era de glumit şi mă gîndeam cu groază că s-ar putea foarte uşor să fiu nevoit, cu destulă
amărăciune, să-mi scot panglicuţa neagră a cursului superior de la şapcă!
Tezele au mers cum au mers. La Română ne-a dat nu mai ştiu ce compunere, la Franceză, o traducere
uşoară, pe care bunul nostru Barosanul numai că nu ne-a dictat-o; iar la Matematici, Spiridon Popescu ne-a
dat o problemă de Geometrie combinată cu Algebră, trebuia să punem în ecuaţie etc.
Mai cu una, mai cu alta, a mers şi am intrat cu toţii la oral. Cu toţii, cei care ne-ncumetaserăm să dăm
examenul, pentru că mulţi dintre noi renunţaseră şi fugiseră "in corpore" la Comerţ, unde nu se cerea
examen de admitere în cursul superior.
La oral, însă, nu ştiam cum vom ieşi la liman.
Eu, ca să mărturisesc cinstit, aş fi fost fericit să trec cu note la limită, numai să scap!
Mi-era însă tare teamă c-am s-o scrîntesc şi aşteptam plin de emoţie să-mi vină rândul la ascultat.
Pân-acum trecuseră prin faţa comisiei trei serii de elevi. După calculul făcut de mine, peste încă trei
serii trebuia să-mi vină rândul.
Dar nu mi-a mai venit! (Grigore Băjenaru – Cişmigiu&Comp.)

Citeşte textul cu voce tare

1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?
- Care este punctul de vedere al emiţătorului în textul dat?
- În ce tip de text se încadrează fragmentul citat (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ)
şi care sunt particularităţile acestuia?
- Ce relaţie se poate stabili între Receptor şi textul dat?
- Formulează două idei în care să surprinzi atitudinea naratorului – personaj faţă de examenul
susţinut.
2. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, un fapt, un argument, o idee, o
informaţie sau o opinie identificată în textul citat.
 Rezolvare:
1. Textul dat este un text narativ şi se încadrează stilului beletristic. Aşa cum se ştie în cazul
comunicării artistice, putem vorbi de două serii de instanţe ale comunicării: extratextuale (autor – cititor) şi
intratextuale (narator – personaje – naratar). Emiţătorul în acest text este un narator - personaj întrucât
comunică la persoana I (exemple: mă gândeam, să fiu nevoit, aş fi fost fericit etc.). În această situaţie punctul
de vedere al Emiţătorului este subiectiv.
Textul dat este un text narativ întrucât prezintă o întâmplare – pregătirea elevilor pentru examenul de
admitere în cursul superior – în succesiunea sa temporală. Modul de expunere predominant este naraţiunea la
persoana I. Relaţia receptorului în ipostaza de lector cu textul narativ defineşte mai multe categorii:
- lectorul inocent – cel care realizează un prim act de lectură;
- lectorul eficient - şi selectează- anumite pasaje, idei, semnificaţii, în funcţie de obiectivele
precise pe care le urmăreşte;
- lectorul competent - este cititorul cu experienţă, care poate interpreta, explica şi aprecia un
text, în vederea emiterii de opinii autorizate.
Acţiunea poate fi observată în desfăşurarea ei cronologică: În sfârşit, cam la o săptămână după
terminarea cursurilor clasei a IV-a. Ritmul narării este alert, obţinut cu ajutorul propoziţiilor scurte şi al
frazelor construite prin coordonare, întrucât dorinţa naratorului este de a prezenta ritmul desfăşurării
examenului de admitere. Întrucât acţiunea este surprinsă în desfăşurarea ei putem presupune că momentul
subiectului este: desfăşurarea acţiunii.
Punctul de vedere al naratorului asupra evenimentelor relatate este „împreună cu”, iar focalizarea
este internă.
Pe lângă pregătirile pentru examen, naratorul-personaj îşi exprimă propriile sentimente înaintea
acestui eveniment: nerăbdarea cu care aşteaptă probele cele le are de susţinut, dar şi emoţiile inevitabile în
astfel de situaţii şi teama de eşec: Mi-era însă tare teamă c-am s-o scrîntesc şi aşteptam plin de emoţie să-mi
vină rândul la ascultat.

2. O idee ce se poate desprinde din textul dat este teama de eşec înaintea unui examen ce urmează a fi
susţinut.
În opinia mea, orice examen ce urmează a fi susţinut reprezintă un pas important în viaţa fiecăruia
dintre noi, poate fi o treaptă în evoluţia noastră socială şi psihologică, de aceea implică foarte multe emoţii şi
stres.
În primul rând, teama de eşec poate avea cauze multiple: pe de o parte, nesiguranţa faţă de puterile
proprii, faţă de cantitatea mare de materie ce trebuie pregătită pentru examen, iar pe de altă parte, teama faţă
de subiectivitatea profesorilor sau de a nu putea asimila materia în timp util, de obţinerea unei note mici.
În altă ordine de idei, pornim la un examen cu ideea că trebuie să obţinem o anumită notă, pe care
ne-a configurat-o, de regulă, profesorul: „Tu eşti de nouă”, de exemplu. Însă între nivelul de pregătire şi
performanţă intervin mai multe variabile care ţin mai ales de maturitatea emoţională, dar şi de presiunile
intense care vin mai ales din partea părinţilor