Facultatea de Științe Politice

Departamentul de Științe Politice în limba română

Anul II

REGIM POLITIC ROMÂNESC

Prof. Univ. Dr. DANIEL BARBU

Student: UNGUREANU GEANINA – ROXANA

BUCUREȘTI

2017
Definire conceptuală

„Astăzi asistăm la creșterea considerabilă a înrâuririi domeniului politic asupra

celorlalte laturi ale vieții sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, ceea ce reclamă
specializarea și profesionalizarea activității politice. Oamenii politici sunt tot mai solicitați la o
instruire metodică pentru stăpânirea regulilor jocului politic. O mare importanță capătă în acest
context pregătirea politică sistematică a generațiilor mai tinere, pregătire la care o contribuție
mare este chemat să aducă și învățământul superior”.1
Sistemul politic românesc își manifestă funcționalitatea atât prin intermediul statului
și al structurilor acestuia, cât și prin intermediul organizațiilor de tip nestatal, cum sunt, spre
exemplu, partidele politice. Regimul politic prezent în România este, fără doar și poate,
democrația. Pentru acest concept s-au scris varii definiții și definiri, însă ele au cel puțin un
punct comun: toate, fără excepție, se referă la puterea poporului de a conduce. Conform
Dicționarului sociologic, democrația reprezintă „o modalitate de conducere a uni sistem social
caracterizat, prin participarea, în diferite forme, a membrilor respectivului sistem, la procesul
de conducere”. Așadar democrația presupune ,,conducerea poporului de către popor”2.
Pe de altă parte, dicționarul politologic aduce cu sine și opinia expertului britanic,
Ernest Barkner 3, care consideră că ,,democrația nu este un fenomen electoral....ci o
dezbatere obștească la care participă toți în scopul de a obține un rezultat care urmează să fie
acceptat de majoritatea”. O explicație neobișnuită, ieșită din tipare, dar, în același timp,
spectaculoasă, este și cea a lui Abraham Lincoln4, care susține că ,, nimeni nu este îndeajuns
de vrednic încât să-și guverneze semenii fără consimțământul acestora”.

Istoricul Democrației

La începuturile sale, democrația nu semăna cu ceea ce reprezintă ea astăzi. Atunci,

cetatea era guvernată de toți cetățenii ei, iar legea era mai presus de orice. Platon este primul
autor care face o foarte amplă discuție despre regimuri. Găsim respectiva discuție în două
dialoguri: Republica și, respectiv, Omul politic. În primul dintre aceste texte, Platon vorbește
despre cinci forme de regim, sau, cu alte cuvinte, despre cinci modalități de structurare a

1
Eugen Străuțiu, Evoluția ideilor politice, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, 2007, p. 45.
2
Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie , Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 178.
3
Brucan S., Îndreptar- dicţionar de politologie, Editura Nemira, Bucureşti, 1993, p.52.
4
ibidem.
relației dintre poruncă și supunere. E vorba, mai întâi de toate, despre cetatea cea mai bună,
căreia îi spune aristocratică sau regală și pe care, mai târziu, modernii o vor numi cetatea
ideală sau utopia lui Platon. În al doilea rând, Platon menționează regimul numit timocrație
sau timarhie, numele acesta fiind legat, de o parte a sufletului. Vin apoi, în ordine, un regim
numit oligarhie, apoi bine-cunoscuta democrație și tirania.

Platon susține ipoteza unei degenerări continue a modelului cetății grecești. În

vremurile vechi, cetatea greacă se baza pe niște valori nobile care permiteau simultan
căutarea binelui comun și menținerea stabilității sociale. Dar gustul tot mai puternic al
guvernanților săi pentru bogății și plăceri a făcut să dispară simțul comunității. Guvernarea
cetății a intrat astfel într-o eră de corupție și de decadență. Această analiză alarmistă, inspirată
din observarea vieții ateniene a timpului său, reprezintă pentru Platon ocazia de a prezenta o
clasificare a regimurilor politice. În cărțile VIII, IX și X, el identifică patru forme dominante
de guvernare care s-au succedat în istoria Greciei. Succesiunea lor traduce un proces istoric
de degradare a ”constituțiilor”. 5

În primul rând, trebuie spus că aceste cinci regimuri posibile decurg unul din celălalt. Cu
alte cuvinte, există o ordine, o succesiune a lor: istoric vorbind, se trece de la cel mai bun regim,
cetatea aristocrată sau regală, la timocrație, pentru a ajunge apoi la oligarhie, democrație și
tiranie.

Al doilea lucru ce merită reținut este acela că, pentru fiecare regim în parte, Platon
face portretul omului care i-ar corespunde: omul democratic pentru regimul cu acest nume,
omul tiranic pentru tiranie și așa mai departe. Interesant este că în cetatea Atenei, toți cetățenii
făceau, într-un fel sau altul, activitate politică, fapt care a pus bazele științei politice din
contemporaneitate. De altfel, știința politică - după cum consideră omul de știință englez John
Bernal - „nu va fi niciun manual pentru politicienii dornici de succes, ci va constitui o parte
integrantă din studiile și activitatea practică a fiecărui cetățean”6.
Pentru autorul Republicii, cetatea regală sau aristocratică este regimul cel mai bun, în
care există o armonie perfectă, filosofii guvernând conform rațiunii. Această cetate este însă,
înțelegem de la Platon, foarte fragilă. Situată în timp la începutul istoriei, ea dispare curând
după amenajarea sa. Cauza pe care Platon o indică pentru a explica năruirea regimului regal
este încălcarea unei reguli care privește numărul căsătoriilor. Există, spunea Platon, un număr

5
Nay, Olivier, Istoria ideilor politice, ed. Polirom, Iași, 2008, pg. 64
6
J. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 865.
geometric nupțial care le permitea filosofilor să determine care sunt cele mai bune căsătorii. De
îndată ce acest număr e ignorat, iar sufletele superioare se amestecă în mod necontrolat cu cele
inferioare, cetatea este pierdută.

Dacă înțelepții se află la guvernarea regimului aristocratic, în cadrul celui timocratic ei sunt
înlocuiți cu cei ale căror suflete sunt dominate de partea pasională. Cetatea timocratică este un
regim al războinicilor, o cetate în care guvernează cei care fac război în numele celorlalți.
Armele, și nu rațiunea sunt dominante aici. Nici timocrația nu e un regim care să dureze foarte
mult: această guvernare a războinicilor este înlocuită de guvernarea celor bogați, numită
oligarhie.

Interesant este faptul că, în viziunea lui Platon, fiecare regim se naște cumva în cel care îl
precedă, întrucât fiecare conține elementele care dau naștere cetății următoare. Astfel, întrucât
în cetatea timocratică acumularea bogăției este posibilă, unii dintre cei care alcătuiesc acest
regim se vor diferenția de ceilalți prin avere și, la un moment dat, ne spune Platon, bogații se
vor revolta împotriva războinicilor. Cetatea oligarhică este cetatea dominată de cei bogați care,
observă autorul Republicii, sunt puțin numeroși. Aceasta este o observație care va domina
imaginarul filosofiei politice secole de-a rândul: în orice comunitate, cei bogați nu sunt foarte
numeroși. Doar săracii pot fi numeroși, niciodată bogații. Din această cauză, regimul unde cei
bogați guvernează este numit oligarhie, adică, în sens etimologic, o guvernare a celor puțin
numeroși. 7

Tranziția de la acest tip de regim la cel democratic se produce, spune Platon, cu concursul urii
față de cei bogați. Ura naște democrația. Ura săracilor conduce la revoltă, iar regimul oligarhic
este abandonat în favoarea unuia în care cei mulți se află la putere în numele egalității și al
libertății. Cetatea democratică este, pentru Platon, o cetate a libertății și a egalității fără opreliști.
E regimul cel mai frumos – ne spune filosoful – pentru că în democrație găsim cea mai mare
varietate de comportamente.8 Pe de altă parte, democrația, am spune noi astăzi, este
dezordonată. Deși e foarte frumoasă prin varietatea firilor, democrația nu e bună deloc pentru
că nimic nu are parte de respect. Pentru antici, era greu de acceptat ideea că în fiecare zi lucrurile
se schimbă, că tânărul îl contestă pe cel bătrân sau că discipolul nu-l mai urmează pe dascăl.
Regim al libertății, democrația se prăbușește tocmai din pricina acesteia. Ca în cazul oricărui
alt exces, spunea Platon, și excesul de libertate produce contrariul său, adică excesul de

7
L. Strauss. Cetatea și omul, ed. Polirom, Iași, 2000, pg. 22 (parafrazare)
8
ibidem
servitute, numit tiranie. Tiranul este creat de cei care, în regimul democratic, caută un protector.
Zămislit pentru a-i apăra pe cei slabi, tiranul îi va domina pe toți cetățenii. Tirania e regimul cel
mai rău.

Odată cu trecerea timpului, a apărut democrația reprezentativă, adică forma de regim

dominantă în zilele noastre. Democrația directă din antichitate nu mai este posibilă din
simplul fapt că nu ar fi funcțională, în ideea în care nu am mai fi guvernați de legi, ordine și
disciplină, ci de haos.

Democrația ca regim politic constituțional

„În doctrina românească recentă de drept constituțional, prin regim politic se înțelege
modalitățile, procedeele sau metodele prin care se exercită guvernarea unui stat. Într-o altă
opinie, regimul politic reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care
se realizează puterea, ceea ce nu împiedică ca acest concept să aibă determinări de natură
economică, socială, istorică.” 9
Pe de altă parte, profesorul de drept constituțional, Cristian Ionescu, spune că
„experiența istorică dovedește că fiecare stat își stabilește modul de organizare și exercitare
a puterii în constituție, atât guvernanții, cât și cei guvernași văzând în acest act politico-
juridic Legea fundamentală a țării, Legea supremă, Pactul fundamental.”10
În același timp, el face o distincție. „Din punct de vedere material, regimul
constituțional exprimă ansamblul de reguli care reglementează organizarea și conducerea
unui stat într-o anumită etapă de dezvoltare a sa. Din punct de vedere formal, regimul
constituțional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care
reglementează organizarea și conducerea unui stat într-un document politico-juridic
(constituție).11
„Față de importanța și semnificațiile constituției, de practica în acest domeniu,
constituția este și trebuie să fie așezământul politic și juridic fundamental care, reflectând și
consolidând cuceririle oamenilor și proiectând direcțiile definitorii ale evoluției viitoare a
societății, statornicește cucerirea puterii de stat, noile structuri social-economice și politice
precum și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.12

9
I. Deleanu. Drept constituțional și instituții politice, vol. 1, Ed. Nova, București, 1996, p.163-164.
10
C. Ionescu. Drept constituțional si instituții politice, ed. Hamangiu, București, 2012, p. 83-84
11
Ibidem.
12
I. Muraru, E.S. Tănăsescu. Drept constituțional și instituții politice, vol. 1, Ed. C. H. Beck. București. 2011. p. 40
 Dimensiunile regimului politic, subsumate în patru mari categorii sunt: organizarea
puterilor şi raporturilor dintre acestea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, sistemul de partide şi al altor forţe sociale, sistemul electoral.13

În ceea ce privește organizarea puterii de stat şi raporturile dintre puteri putem spune
ca reflecţia sfârşitului de secol al-17-lea şi începutul celui al-18-lea mută centrul de greutate
pe calitatea puterii, pe legimitatea ei, singurul regim politic legitim fiind acela în care puterea
aparţine poporului sau națiunii. Odată rezolvată problema apartenenţei puterii, rămâne de
rezolvat chestiunea exercitării ei: căror persoane sau organe să li se încredinţeze exercitarea
puterii şi în ce mod. Este implicat aici, pe de o parte, principiul reprezentativitaţii, iar pe de
alta, principiul distribuiri funcţiilor puterii între diferitele categorii de organe. În
guvernământul de adunare se are în vedere ideea identificării înlăuntrul puterii a mai multor
funcţii. Separarea celor trei funcţii, cea legislativă, de cea executivă şi de cea judecatorească
ajută la instituirea unui control reciproc între ele, pentru ca puterea să oprească puterea.
Astfel, din punctul meu de vedere, se realizează echilibrul în interiorul puterii, evitându-se
monopolul puterii.

Democratizarea prin partidele politice

Un element important al democratizării îl constituie dezvoltarea unui sistem politic

care să permită existenţa unor relaţii de opoziţie, de rivalitate sau de concurenţă între guvern
şi opozanţii săi (opoziţia să se poată organiza în mod deschis şi legal în partide politice pentru
a se opune guvernului prin alegeri libere şi corecte). Totuși, „există o distincţie foarte
importantă între democratizare şi consolidarea opoziţiei publice. Acestea nu sunt identice.”14

În viziunea lui Robert Dahl, o trăsătură fundamentală a democraţiei moderne o

constituie receptivitatea constantă a guvernului la preferinţele cetăţenilor, consideraţi egali
din punct de vedere politic. Democraţia este in sistem politic care ar trebui să se caracterizeze
printr-o receptivitate completă sau aproape completă faţă de toţi cetăţenii.

Astfel, în vederea creşterii receptivităţii sistemului guvernamental la

preferinţele cetăţenilor, este necesar ca într-un sistem democratic autentic să existe şanse
egale şi neîngrădite ale acestora: 1. Să-şi formuleze preferinţele; 2. Să-şi facă cunoscute
aceste preferinţe şi celorlalţi cetăţeni prin acţiuni individuale şi colective; 3. Guvernul trebuie

13
Ibidem (parafrazare)
14
Robert Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 45.
să cântărească preferinţele într-un mod nondiscriminatoriu, să nu se raporteze la sursa şi
conţinutul preferinţei. 15

Conform lui Robert Dahl, procesul de democratizare este constituit din cel puţin două
trăsături: contestarea publică şi dreptul de participare. Conceptul pe care-l aduce în discuţie
Dahl în demersul analitic al problematicii democraţiei este cel de poliarhie. Poliarhiile pot fi
concepute, în accepţia lui Dahl, ca fiind nişte regimuri relativ (dar incomplet) democratizate.
Sunt sisteme liberalizate, pe deplin deschise contestării publice, cuprinzătoare (participare).

Cu alte cuvinte, existenţa partidelor politice este un factor indispensabil pentru

crearea şi consolidarea democraţiei autentice. Prin poliarhie se înţelege, de fapt, existenţa
unui sistem politic democratic în care cetăţenii îşi pot exercita mult mai bine şi mai eficient
libertăţile şi drepturile politice. Aceştia pot face acest lucru prin participare directă la viaţa
politică, iniţiind acţiunea de a se „înregimenta” într-un partid politic.16

Concluzii
Concluzionând, „statul ca atare nu are legitimitate populară. Poporul legitimează
parlamentele, președinții de republică și indirect guvernele. Statul își extrage legitimitatea sau,
mai corect spus, beneficiază de legitimitatea primită de instituțiile politice care îl compun.”17

15
Robert Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, pg. 27-56
16
Ibidem.
17
C. Ionescu. Drept constituțional si instituții politice, ed. Hamangiu, București, 2012, p. 34
Bibliografie

Bernal, J. (1964). Ştiinţa în istoria societăţii,. Bucureşti: Editura Politică.

Brucan, S. (1993). Îndreptar- dicţionar de politologie. Bucureşti: Editura
Nemira.
Dahl, R. (2000). Poliarhiile. Participare şi opoziţie. Iaşi: Editura Institutul
European.
Deleanu, I. (1996). Drept constituțional și instituții politice. București: Ed.
Nova.
Ionescu, C. (2012). Drept constituțional si instituții politice. București,: ed.
Hamangiu.
Muraru, I., & Tănăsescu, E. S. (2011). Drept constituțional și instituții politice.
București: Ed. C. H. Beck.
Nay, O. (2008). Istoria ideilor politice. Iași: ed. Polirom.
Strauss, L. (2000). Cetatea și omul. Iași: ed. Polirom.
Străuțiu, E. (2007). Evoluția ideilor politice. Editura Universității Lucian Blaga
din Sibiu.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura
Babel.
Cuprins
Definire conceptuală ............................................. 2
Istoricul Democrației ............................................. 2
Democrația ca regim politic constituțional ........... 5
Democratizarea prin partidele politice .................. 6
Concluzii ............................................................... 7
Bibliografie ........................................................... 8