Epoca Televiziunii

212 MASS-MEDIA.
O ISTORIE SOCIALĂ
Epoca televiziunii
Transmisiunile cu sunet de pe ambele coaste ale Atlanticului şi din multe alte

părţi ale lumii, indiferent de felul lor, erau atât de bine ancorate la mijlocul anilor '30,
că celor implicaţi în radiodifuziune - ca proprietari, manageri, prezentatori sau
artişti - nu le-a fost niciodată uşor să decidă cum s-ar (putea) potrivi în acest cadru
televiziunea, cu vechea ei preistorie (vezi p. 162). În plus. deşi exista o minoritate
de entuziaşti devotaţi, situaţia economică de pretutindeni era nefavorabilă unei
dezvoltări rapide. Chiar şi în Statele Unite, care ar fi putut prelua conducerea,
primii ani ai deceniului de dinainte de New Deal au fost ani de recesiune economică,
fiind ameninţată chiar şi creşterea vânzărilor de automobile.
În ciuda angajării lui Zvorîkin de către Sarnoff (vezi p. 160), cuvântul experiment
era întotdeauna cel care ieşea în evidenţă când se menţiona televiziunea în anii '30,
aşa cum se întâmpla şi în Marea Britanic Când deceniul care s-a terminat cu cel
de-al doilea război mondial se apropia de final, s-a făcut o demonstraţie publică
televiziunii la Târgul Mondial de la New York din 1939, la care a ţinut un discurs
şi Roosevelt: exista chiar şi un „Panteon al televiziunii”. Abia în 1941, anul în care
Statele Unite au intrat în război, au început NBC şi CBS, cei doi rivali neîmpăcaţi,
să realizeze emisiuni TV în New York, limitate, dar cu program fix. Totuşi, nu
reţelele au continuat programul TV regulat în timpul războiului, ci un nou-venit plin
de ambiţie, dar lipsit de o bază radio, DuMont Laboratories, în care investea şi
Paramount Pictures. Sarnoff şi William Paley, fondatorul CBS, participau la război
ca necombatanţi, activând în domenii legate de media, iar cea de-a treia reţea,
ABC, care s-a îndreptat către televiziune în 1943, avea prea multe probleme
financiare pentru a fi un iniţiator eficient.
Când s-a încheiat cel de-al doilea război mondial, în cercurile radio sau în film
exista încă prea puţin entuziasm faţă de televiziune, iar dincolo de suprafaţă trebuie
să fi existat şi o oarecare nelinişte. Pe deasupra, nu exista nici un grup de presiune,
precum radioamatorii, care avuseseră un rol atât de important în primii ani ai
radioului. Deciziile trebuiau luate de sus şi, din cauza intereselor radio puternice,
FCC nu a oferit nici un ajutor. Comisia s-a implicat în dispute prelungite legate de
tehnologie, inclusiv de tehnologia televiziunii color, precum şi de opţiunea pentru
VHF mai degrabă decât pentru UHF. Iar când a stopat înfiinţarea oricărei noi staţii
între 1945 şi 1949, aceasta a afectat în mod deosebit DuMont.
În aşa-numitele cercuri informate exista o părere greşită în legătură cu viitorul
televiziunii. Se credea că doar grupurile de persoane cu venituri ridicate vor fi
atrase de ea. Şi totuşi, aceasta s-a dovedit a fi o părere cu totul eronată chiar înainte
de încheierea perioadei de interdicţie. Deşi existau puţine programe, producţia de
televizoare a crescut în mod remarcabil între 1947 şi 1952, de la 178 000 la aproape
15 milioane, iar în 1952 existau în uz peste 20 de milioane de televizoare. Mai mult
de un sfert din populaţie avea acum televizor: cifra pentru 1948 fusese 0,4 %, o
semnificativă proporţie de televizoare găsindu-se atunci în baruri, nu în casele
oamenilor. În 1948, revista Business Week, încântată de înflorirea economică de
după război, numea deja televizorul „cel mai nou şi cel mai de preţ lux al omului
INFORMAŢIE, EDUCAŢIE, DIVERTISMENT 213
sărac” şi a proclamat 1948 „Anul televiziunii”. RCA ţinea pasul: preţul acţiunilor
sale a crescut în acel an cu 134% în baza vânzărilor sporite de televizoare.
O adevărată audienţă de masă începea să crească exploziv aproape în fiecare
săptămână, în timp ce publicul cinematografelor scădea la număr, în ciuda popularităţii
formulei „epoca cinematografului” şi a afirmaţiei, transformată de Hollywood
într-un slogan, că „filmele sunt mai bune ca oricând”. În 1953, preşedintele
Eisenhower scria în jurnalul său: „Dacă un cetăţean chiar trebuie să se plictisească
de moarte, e mai ieftin şi mai confortabil să stea acasă şi să se uite la televizor decât
să iasă şi să plătească un dolar pe un bilet”. În medie, numărul celor care mergeau
la cinematograf pe săptămână a scăzut de la 90 de milioane în 1948 la 47 de
milioane în 1956. Numărul cinematografelor atinsese un maxim de 20 000 în 1945,
după aceea a scăzut la 17 575 în 1948 şi a coborât la doar 14 509 în 1956. Câteva
încercări venite din interiorul Hollywoodului de a impune televiziunea cu plată au
eşuat în faţa puterii reţelelor de radio - chiar dacă acestei puteri i-a trebuit timp
până să se afirme. Unele companii de film au făcut demersuri pentru a-şi asigura
licenţe de televiziune. Astfel, în 1948 Twentieth Century Fox a încercat să cumpere
ABC. Una dintre modalităţile de a rezolva lucrurile, aceea de a vinde filme
companiilor de televiziune, a fost pusă în practică de-abia la mijlocul anilor '50.
Atunci nimeni nu mai vorbea de „epoca cinematografului”, iar Hollywoodul,
departe de a mai fi Fabrica de Vise, tocmai fusese sfâşiat de senatorul Joseph
McCarthy, care a cerut să i se întocmească şi o „lista neagră a televiziunii” cu
aşa-numiţii artişti procomunişti. McCarthy s-a folosit de televiziune, dar a fost după
aceea distrus de ea (din acest motiv, dar şi pentru altele). Propriile sale apariţii
televizate s-au dovedit, în cele din urmă, a fi contraproductive, iar ziariştii Ed
Murrow şi Fred Friendly s-au folosit de acest mediu (fără a avea sprijinul companiei
lor, CBS) pentru a-1 da în vileag. Unele companii de televiziune nu au difuzat
audierile, iar rolul lui Murrow, prin programul său Le vedeţi acum, în căderea lui
McCarthy a fost exagerat.
Existau multe tipuri de programe de televiziune, iar în rândul lor audierile lui
McCarthy au fost unice, dar nu existau atât de multe ca la radio (vezi p. 199);
existau şi două sisteme cu număr de linii diferit. Statele Unite foloseau 525 de linii -
la fel avea şi Japonia -, dar multe state europene aveau 625. în anii '60, va apărea
un trafic mai extins de programe dincolo de graniţe decât în domeniul radioului sau
chiar al filmului, Hollywoodul revenindu-şi rapid şi în moduri noi, Broadway, care
a influenţat mult televiziunea americană în perioada de la început, pierzând teren.
Nu exista totuşi un echivalent TV al schimbării posturilor de radio - o experienţă
radio prin excelenţă, aşa cum avea să fie şi „radioul în bandă cetăţenească” în
Statele Unite în anii '70.
Teatrul a fost, la început, foarte popular, iar dacă New York Times se plângea că
a urmări scene dramatice jucate pe Broadway nu diferă de vizionarea unei serii de
vederi ilustrate, existau şi optimişti care considerau noul mijloc de comunicare drept
un „teatru cultural”. Exista loc în această etapă timpurie a istoriei televiziunii
americane şi pentru diferenţele locale în privinţa conţinutului şi a stilului progra
melor, care s-au estompat însă repede când reţelele au preluat staţiile locale. Reţelele
au fost ajutate în acest proces de un progres tehnologic, mai precis de dezvoltarea
videocasetei. Programele TV puteau fi acum transmise oriunde şi oricând.
214 MASS-MEDIA. O ISTORIE SOCIALĂ
Chiar înainte de aceasta, o parte din creativitate dispăruse. Gilbert Seldes, care
fusese director la CBS în timpului războiului, s-a plâns de acest lucru în 1950 şi tot
el a observat cu interes, ceva mai târziu, în anii '50, cum Hollywoodul îşi revenea
rapid şi în moduri noi. Statele Unite televizau deja mult mai mult material de film
(inclusiv filme vechi) decât emisiuni live, inclusiv westernuri precum Gunsmoke,
care a rulat timp de douăzeci de ani, sau Disney land. Warner Brothers era furnizorul
principal: ABC, cu un nou preşedinte care avea relaţii la Hollywood, era cumpă
rătorul principal. Iar o nouă generaţie de „independenţi” produceau filme la costuri
scăzute, care, dacă aveau succes, aduceau profituri substanţiale la rularea în cinema
tografe. Pe chei (1954), cu Marlon Brando, a fost unul dintre acestea. Unii producători,
precum Otto Preminger, erau pregătiţi să înfrunte tabuurile Hollywoodului.
Programele americane obişnuite de televiziune erau mult mai stereotipe.
Includeau jocuri, precum înfrânge cronometrul, emisiuni de tip „cine ştie câştigă”
- acestea aveau foarte curând să ridice probleme etice - şi soap operas. Unul dintre
cele mai cunoscute programe, şi nu numai în Statele Unite, a fost O iubesc pe Lucy
(1957). Emisiunea de lungă durată Ed Sullivan Show de pe CBS „a fost pusă rapid
în program” în 1948, în încercarea de a face faţă emisiunii lui Milton Berle de pe
NBC. „Televiziunea se îndreaptă în aceeaşi direcţie ca şi radioul şi cât poate de
repede: către divertisment”, a remarcat editorul de la Courier Journal din Louisville
în februarie 1956.
Nu toate companiile non-americane de difuziune vroiau să se îndrepte în această
direcţie şi cu siguranţă nu „cât de repede” puteau. Şi nici producătorii de filme
italieni, care se aflau la apogeul creativităţii în anii dificili de după război, nu-şi
doreau aşa ceva. în Marea Britanie, BBC, ce funcţiona într-o ţară austeră, nu una
înfloritoare economic, a urmat o cu totul altă strategie când a apelat la George
Barnes (1904-1960), un cultivat om de radio care se simţea mult mai în largul său
ca director la Programul Trei al radioului BBC decât într-un studio de televiziune şi
care a devenit după aceea din director de televiziune rector al unei noi universităţi.
William Haley, directorul general de la BBC în perioada postbelică, se arăta neliniştit
faţă de noul mijloc de comunicare, chiar dacă BBC fusese pionierul emisiunilor TV
regulate înainte de război, în 1936, la o scară mică însă (vezi p. 163). Când, după
o pauză de şapte ani provocată de război, televiziunea pe 405 linii a fost repusă în
funcţiune în 1946 - reluarea filmul Disney de desene animate întrerupt în 1939 a
fost prima emisiune -, evenimentul a fost numit o „reînviere”.
Numărul abonaţilor TV în Marea Britanie ajunsese la doar 14 560 la sfârşitul
lunii martie 1947, dar cifra de un milion a fost atinsă la sfârşitul anului 1951,
preponderenţi fiind telespectatorii din grupuri cu venit scăzut: un sondaj BBC a
arătat că 70% dintre ei îşi încheiaseră educaţia la vârsta de 15 ani. S-a susţinut la
început că antenele TV erau un însemn al statutului social, fiind înălţate pentru a fi
văzute, însă foarte curând nu a mai existat nici un dubiu în legătură cu răspândirea
reală a televiziunii. Recepţionarea emisiunilor a devenit posibilă în mare parte din
Scoţia, Ţara Galilor şi nordul Angliei în 1952. Exista acum potenţialul unei audienţe
de masă.
Un important stimul pentru televiziune a fost încoronarea reginei Elisabeta, care
a avut loc în 1953 literalmente „în văzul lumii”. Se spune că aproximativ douăzeci
de milioane de oameni au urmărit la televizor acest eveniment. (A existat şi un

important public american, căruia i-a fost furnizat prin avion filmul evenimentului.)
Dat fiind că existau puţin peste două milioane de plătitori de licenţă britanici, mulţi
oameni trebuie să fi urmărit încoronarea în altă parte decât acasă, în cinematografe,
săli sau locuri publice. Comentatorul evenimentului, Richard Dimbleby (1913-1965),
le devenise bine cunoscut radioascultătorilor în timpul războiului şi a ajuns, fireşte,
în televiziune, devenind şi mai cunoscut ca prezentator al emisiunii Panorama, unul
dintre cele mai bune programe de informaţii ale BBC, transmis prima dată în anul
încoronării.
Numărul de plătitori de licenţă radio atinsese cifra maximă cu trei ani mai
devreme, în 1950 (11 819 190), dar a scăzut sub 9,5 milioane în 1955, când numărul
de licenţe combinate - radio şi TV - a depăşit 4,5 milioane. Acesta este anul în care
Parlamentul, după îndelungi şi adesea aprinse dezbateri, a înlăturat monopolul
BBC. într-o Carte albă a conservatorilor din 1952, una dintr-o lungă serie de Cărţi
albe dedicate difuziunii, o clauză descrisă mai târziu drept clauza „calului troian”
a fost cea care a dus la rezultatul din 1955 : „în domeniul în extindere al televiziunii,
trebuie să se ia măsuri care să permită existenţa unui element de competiţie, atunci
când diversele resurse esenţiale, ce sunt în prezent necesare pentru scopuri de mai
mare importanţă naţională, vor face posibil acest lucru".
Omul care avea să joace un rol important în spargerea monopolului BBC venea
chiar din interiorul instituţiei. Norman Collins (1907-1982), o vreme director al
Programului Uşor şi al Televiziunii BBC, a creat o Asociaţie a Televiziunii Populare
în iulie 1953, care a câştigat sprijinul revistei The Economist; editorul acesteia a
pus întrebarea în aparenţă simplă, dar frecventă în Statele Unite şi în Europa
continentală: „De ce trebuie televiziunea să fie tratată diferit de alte mijloace de
comunicare, inclusiv de presă?”. Asociaţia funcţiona altfel decât un grup de
presiune, aducându-şi campania împotriva monopolului BBC în termeni populişti.
Unul dintre membrii ei a atacat BBC pentru că „şi-a propus cu neruşinare să îi facă
pe oameni să gândească, iar de aici mai este doar un mic pas până a le spune ce să
gândească”.
Americanii, a uitat să adauge militantul citat, nu ar fi permis niciodată aşa ceva,
însă noul canal de televiziune britanic al competiţiei nu era făcut după model
american. Pentru mulţi oameni - inclusiv pentru observatorii francezi, ostili tuturor
presiunilor anglo-saxone atât asupra limbii, cât şi a culturii lor -, America servea
chiar drept un avertisment mai degrabă decât ca model, aşa cum fusese în primii ani
ai radioului (vezi p. 150). Criticii britanici împărtăşeau sentimentul de ameninţare,
iar când companiile comerciale regionale, descrise drept companii „independente”
(deşi unele reprezentau interese de presă), au fost licenţiate, ele au fost plasate pe
orbita Autorităţii Independente de Televiziune (ITA), întemeiată prin lege în 1954.
Cuvântul autoritate din titulatură iese în evidenţă. ITA era cea care avea să controleze
publicitatea de care vor depinde veniturile companiilor, limitând-o la reclame scurte
plasate între programe. Programele însele nu vor fi sponsorizate de firme. Totuşi,
„pauzele publicitare” au devenit o trăsătură a experienţei telespectatorului britanic.
Competiţia în televiziunea britanică a funcţionat în avantajul financiar al producă
torilor, al artiştilor şi al mai multor organizaţii exterioare televiziunii, în special din
216 MASS-MEDIA. O ISTORIE SOCIALA
domeniul sportului, înăsprind de asemenea competiţia internă din cadrul BBC între
profesioniştii din televiziune, mulţi foarte tineri, şi cei din radio. Pentru Anthony
Jay, membru în echipa care a făcut pionierat la BBC producând Tonight (în seara
asta), program lipsit de desfăşurător, introdus în 1957 şi foarte popular, „BBC a fost
îmbunătăţit mai mult de competiţia din interiorul său... decât de competiţia directă
cu ITA”.
Apariţia televiziunii independente a dat, cu siguranţă, o infuzie de vitalitate
modului britanic de a prezenta ştirile. Până atunci, prezentarea ştirilor fusese
superioară în Statele Unite, unde Walter Cronkite îşi începuse de mult cariera
încununată de succes, una influentă şi chiar plină de autoritate. Era un adevărat
profesionist, iar în Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, sentimentul profesio
nalismului în ambele ramuri ale difuziunii a devenit din ce în ce mai puternic în anii '60
şi '70.
A fost posibil, atât prin competenţa profesională, cât şi prin politica instituţională,
ca BBC să-şi păstreze avantajul competitiv în sport (Grandstrand, 1958) şi în
comedie. „Sitcom”-urile britanice erau mult mai populare decât serialele dramatice,
deşi unele dintre acestea au captivat totuşi telespectatorii atât în străinătate, cât şi
acasă: Forsyte Saga a lui John Galsworthy a fost văzut la New York şi Washington,
dar şi la Moscova. Emisiunea Jumătatea de oră a lui Hancock, care a trecut de la
radio la televiziunea în direct în iulie 1956 şi care a rulat până în 1961, avea ca
principal protagonist un comic de geniu, Tom Hancock (1924-1968), un talentat
actor de divertisment: una dintre emisiunile sale cele mai memorabile a fost cea
despre radioamatorism. Un alt serial de succes al BBC, Z Cars (Maşinile Z - 1962),
avea ca subiect noul tip de poliţie mobilă, contrastând puternic cu Dixon din Dock
Green, care se ocupa cu vechiul tip de poliţişti patrulând pe străzi.
Cu acest gen de programe „care reflectă schimbările”, BBC, având un director
general mereu atent, deşi controversat, Sir Hugh Green (1910-1987), care a preluase
conducerea în 1960, răspundea noilor circumstanţe sociale şi schimbărilor institu
ţionale din anii '60 cu mult mai multă imaginaţie decât companiile comerciale.
Totuşi, nu toate programele care s-au bucurat de succes au fost concepute să obţină
asemenea rezultate. Dr. Who (1963), care a trecut prin tot atâtea schimbări ca şi
personajele „stăpânilor timpului” ce apăreau în el, a început ca un program pentru
copii, dar în cele din urmă a ajuns subiectul unui cult al fanilor săi, la fel ca Star
Trek în Statele Unite - care a trecut cu succes de la televiziune la cinema şi a
supravieţuit înlocuirii actorilor iniţiali.
BBC a mers mai departe decât Statele Unite când a introdus satira. Săptămâna
care a trecut (1962) era un program care trata cu lipsă de respect toate instituţiile şi
toate persoanele cu autoritate, inclusiv pe primul-ministru Harold Macmillan. La
fel ca şi noua emisiune săptămânală Cu ochii pe ei (1961), Săptămâna care a trecut
a avut un succes imediat. În programele de ficţiune, unde se punea mai mult accent
pe chestiunile sociologice decât pe cele satirice, Independent Television (ITV) şi-a
asigurat serviciile unui producător canadian plin de imaginaţie, Sydney Newman
(1917-1997) pentru a realiza programul plin de succes Teatrul de fotoliu, dar el s-a
lăsat angajat de BBC în 1961, continuând să realizeze aici un serial similar şi la
fel de controversat, Piesa de miercuri. Ficţiunea a înflorit, dar a avut şi critici
persistenţi (cel mai hotărât fiind Mary Whitehouse), cu motivaţii religioase; aceştia
au fondat o Asociaţie Naţională a Ascultătorilor şi Telespectatorilor, devenind

justiţiarii ecranului.
În ciuda amplelor dovezi de creativitate şi caracter controversat al emisiunilor,
Comitetul Pilkington, unde Greene făcuse un lobby foarte reuşit, şi-a exprimat
îngrijorarea în raportul publicat în 1962 că un declin în ratingurile BBC ar duce în
mod inevitabil la un declin continuu al standardelor; şi, reluând un argument mai
vechi, familiar în timpul dezbaterilor parlamentare despre sfârşitul monopolului,
raportul susţinea că celelalte companii făceau profituri excesive prin „utilizarea unei
facilităţi care este parte a domeniului public, şi nu a celui privat”.
Era clar la începutul anilor '60 că BBC încă nu acceptase verdictul Parlamentului
din 1954; iar în mărturia voluminoasă oferită Comitetului Pilkington, de şapte ori
mai lungă decât Război şi pace al lui Tolstoi şi incluzând şi un film, Acesta este
BBC, a păstrat ceea ce Greene considera o înaltă perspectivă morală, destul de
diferită de cea pe care o vehicula doamna Whitehouse, „apărătoarea celor decenţi”.
Independenţa era totul. Ştia, desigur, că, indiferent de decizia Comitetului
Pilkington, BBC însuşi va trebui să-şi dezvolte o strategie flexibilă pentru a apăra
serviciul difuziunii publice şi sistemul de plată a licenţelor pe care se baza funcţio
narea sa, indiferent de guvernul de la putere. Harold Wilson, succesorul laburist al
lui Macmillan, a acceptat ITV cu mult entuziasm: Tony Benn, aflat în zona de
stânga a partidului său, nu credea - după cum a afirmat cu o frază memorabilă - că
difuziunea poate fi lăsată pe mâna oamenilor de radio şi TV.
La începutul anilor '70, când staţiile de radio locale ale BBC au fost deschise
competiţiei - aşa cum se întâmpla şi în alte ţări europene - în cadrul procesului de
reorganizare structurală pregătit în anii '60, ce a ieşit în evidenţă a fost mai degrabă
natura unitară a sistemului de difuziune britanic (care includea şi radioul, şi
televiziunea) decât diferenţele dintre BBC şi ITA (acum redenumită, după dezvol
tarea posturilor de radio comerciale, IBA); cel puţin, aşa au observat câţiva comen
tatori competenţi, precum şi directorul general al IBA, Sir Brian Young, un fost
director de şcoală publică. Membrii comitetelor de guvernatori şi chiar şi preşedinţii
acestor comitete treceau acum de la o instituţie la alta, iar personalul de specialitate
se putea muta liber de la una la alta. Programele, la rându-le, puteau începe pe un
post şi continua pe altul. Singura diferenţă majoră - şi perpetuată - părea să fie cea
de finanţare. BBC nu accepta publicitate, companiile acceptau. BBC depindea de
plătitorii de licenţe; companiile căutau obţinerea de profituri.
Ambele părţi s-au adaptat la circumstanţele în schimbare, inclusiv la apariţia
televiziunii color regulate în 1967, mult mai târziu decât în Statele Unite, şi la
introducerea în 1968 a unei licenţe separate, mai scumpe, pentru televiziunea color.
O perioadă, aceasta a sprijinit finanţele BBC. Alte sisteme de televiziune publică
din ţări foarte diferite, precum Canada şi Portugalia, urmau să se confrunte cu
serioase reduceri de fonduri. Din ce în ce mai mult, sistemul de televiziune a
devenit unul „mixt”, serviciul public şi companiile comerciale coexistând, dar
niciodată într-un cadru instituţional ca cel din Marea Britanic Au existat încercări
şi în Statele Unite de a reformula Legea comunicaţiilor din 1934, dar au eşuat.
Diferenţele dintre Marea Britanie şi Statele Unite, unde reţelele au rămas extrem
de puternice, erau enorme. La fel stăteau lucrurile şi cu deschiderea către exterior.
După ce piaţa internă de televiziune părea să fi atins punctul de saturaţie la jumătatea
anilor '50, interesele puternice ale televiziunilor americane au început să privească

spre alte ţări. În februarie 1955, funcţionau peste 36 de milioane de televizoare în
Statele Unite şi doar 4,8 milioane în întreaga Europă, dintre care 4,5 milioane în
Marea Britanie. Explozia era pe punctul să se producă; iar până la jumătatea anilor
'60 existau posturi TV în mai mult de 90 de ţări. Marea audienţă globală atinsese
peste 750 de milioane de telespectatori.
La jumătatea anilor '50, CBS avea deja posturi afiliate în Havana, Mexico City,
Puerto Rico şi în 20 de oraşe canadiene; genul de televiziune comercială americană,
care se concentra asupra emisiunilor de divertisment pe care credea că publicul le
doreşte şi care evita orice motiv de ofensă politică, s-a extins cel mai uşor în afara
Europei. În 1966, după ce se încheiase prima etapă a „exploziei televiziunii”,
Television, a World View (Televiziunea, o perspectivă mondială), o carte scrisă fără
tehnicisme şi fără floricele de un autor bine informat, Wilson P. Dizard, care i-o
dedicase lui Murrow, estima că la începutul anilor '70 „marele public” avea să se
dubleze şi că „influenţa televiziunii se va întinde de la Minsk la Manilla, de la
Londra la Lima şi până în oraşul Kaduna din nordul Nigeriei, unde chiar în zilele
noastre bărboşi ce călăresc cămile şi şefi de trib locali stau într-o armonie fascinată
în faţa unui televizor dintr-o ceainărie, urmărind Bonanza".
Dizard a observat că existau diferenţe în tipul de programe, precum şi în
structurile instituţionale ale unei industrii mondiale în care Statele Unite conduceau
la mare distanţă în privinţa exportului propriilor programe. În America Latină, spre
exemplu, telenovela, o formă indigenă de dramă de familie care era ieftin de produs,
a devenit imediat foarte populară. Episoadele individuale, care durau între jumătate
de oră şi o oră, erau difuzate în fiecare zi, cu excepţia duminicilor şi a sărbătorilor
publice: erau realizate doar cu o zi înainte. Uneori ofereau finaluri alternative,
cerându-le telespectatorilor să îşi exprime părerea. În Japonia, samuraii şi-au făcut
loc peste secole atât pe „micul ecran" local, cât şi pe cel din alte ţări. La fel s-a
întâmplat şi cu „monştrii din adâncuri”.
În Japonia, NHK introdusese televiziunea în 1953, în decursul aceluiaşi an
făcându-şi apariţia şi primul post comercial; a existat mult entuziasm pe străzile din
Tokyo când mii de oameni s-au adunat să urmărească o transmisiune live a unui
meci de lupte. Cinci ani mai târziu, o nuntă imperială japoneză a stimulat tot atât de
mult publicul să privească la televizor pe cât o făcuse nunta regală britanică cu ceva
vreme în urmă: s-au vândut peste un milion de televizoare. În acel an, 1958, se
spunea că Japonia devine „la fel de obsedată de televizor ca Statele Unite”. Jocurile
Olimpice de la Tokyo (vezi p. 175) din 1964 au reprezentat o mare atracţie TV, atât
naţională, cât şi internaţională, deopotrivă pentru televiziunea color şi pentru cea
alb-negru. NHK, care a cheltuit pe cercetare mai mulţi bani decât oricare altă
organizaţie de radio şi televiziune din lume, a arătat că în 1960 un japonez adult
petrecea trei ore şi 11 minute în medie pe zi uitându-se la televizor, iar copiii chiar
mai mult.
În Franţa şi Germania, dezvoltarea televiziunii a urmat principii care ar fi putut
fi anticipate, dată fiind istoria de după război a radiodifuziunii din cele două ţări;
în Franţa, mai ales, se poate lua în considerare o perioadă şi mai lungă, care se
întinde până la războaiele revoluţionare şi cele napoleoniene sau chiar mai înainte,
până la Colbert. În 1946, toate partidele politice franceze au sprijinit legislaţia care
naţionaliza toate posturile franceze de radio şi televiziune, însă şapte ani mai târziu,
politica televiziunii urmând politicii radioului, existau doar 60 000 de televizoare în
casele francezilor. A fost nevoie de un plan naţional de televiziune pe cinci ani, în
1954, pentru a institui 45 de posturi de emisie, dar lucrurile au început să se
schimbe doar când nu mai exista nici un dubiu că publicul se îndrepta către
emisiunile organizaţiilor de televiziune din ţările vecine, precum Luxemburg şi
Monaco.
După ce de Gaulle, care aprecia potenţialul politic al televiziunii, a devenit şeful
statului în 1958, s-au făcut primele eforturi de a schimba sistemul, iar în 1964 a fost
înfiinţată o nouă organizaţie autonomă, L'Offîce de Radiodifusion T61evision Francaise
(ORTF). La acea dată existau cinci milioane de telespectatori, în comparaţie cu zece
milioane în Germania federală şi aproape şase milioane în Italia. în Germania
federală, televiziunea, la fel ca şi radioul, fusese lăsată, la ordinul aliaţilor, în seama
guvernelor landurilor, iar primul post de televiziune, Nordwest Deutscher Rundfunk,
şi-a început funcţionarea în decembrie 1952.
Autonomia ORTF-ului era mult mai îndoielnică decât cea a serviciilor germane
şi italiene, dar în Franţa nu a fost posibilă nici o altă schimbare până la demisia lui
de Gaulle din 1969, care a urmat după tulburările (Ies evenements) din 1968. Totuşi,
marea schimbare nu a sosit decât după moartea succesorului lui de Gaulle, Georges
Pompidou. Preşedintele Giscard d'Estaing a abolit în 1974 ORTF şi, printr-o „nouă
înţelegere” cu consecinţe multiple, a înfiinţat şapte organizaţii autonome - una
pentru a administra radioul, două pentru a conduce canalele de televiziune, una
pentru a administra televiziunea regională, una pentru a realiza o companie inde
pendentă de producţie care să ofere materiale celorlalte, una pentru a se ocupa de
partea tehnologică a operaţiunilor şi una pentru a se ocupa de cercetare şi arhive.
Pentru a conduce această structură elaborată, dar încă monopolistă, a fost creat un
Consiliu Superior al Audiovizualului.
Aceasta a fost doar una dintr-o serie de reorganizări pe care le-au cunoscut
structurile de televiziune. Cea mai dramatică a avut loc în Italia. În 1974, deciziile
Curţii Constituţionale italiene ce confirmau necesitatea existenţei unui serviciu
public de televiziune bazat pe obiectivitate şi imparţialitate au deschis totuşi drumul
companiilor de televiziune private, iar ca urmare a Legii radioteleviziunii din 1975,
a avut loc o extraordinară înflorire a companiilor private, dintre care multe nu au
supravieţuit însă. În 1978, apăruseră nu mai puţin de 506 posturi locale de televi
ziune şi 2 275 de posturi de radio. Existau acum mai multe posturi pe număr de
persoane decât în Statele Unite. Zece ani mai târziu, echivalentul spaniol al Curţii
italiene a luat o hotărâre asemănătoare, observând că, din moment ce în Constituţie
nu se stipulează nimic în legătură cu chestiunea televiziunii, nici o structură nu este
interzisă în mod explicit. Se poate considera că dreptul constituţional la libera
expresie, afirma hotărârea, include principiul libertăţii de difuziune, o judecată
neacceptată în Statele Unite, unde telegrafia, telefonia, radioul şi televiziunea
funcţionau după principii legale diferite faţă de presă.
Scenariul italian, care a continuat să se dezvolte, nu a fost însă copiat în Spania,
în 1980, Silvio Berlusconi a lansat un canal seminaţional, Canale 5, cumpărând şi
alte posturi italiene în 1983 şi 1984. Concernul său de afaceri, Fininvest, controla
acum trei posturi, la fel ca RAI, o situaţie de dublu monopol, care a fost sancţionată
t
prin lege în 1990. RAI a supravieţuit însă, aşa cum a supravieţuit şi căderii celor
două partide politice majore italiene, cel creştin-democrat şi cel socialist, precum şi
alegerii lui Berlusconi ca prim-ministru în 2001.
În Marea Britanie, guvernul laburist a cerut în 1974 unui comitet condus de Noel
Arman (1916-2000) un raport despre viitorul televiziunii. în 1977, acesta a respins
formulele avansate în cadrul Partidului Laburist, care includeau formarea unui
Consiliu (şi a unei Comisii) Naţionale a Televiziunii şi divizarea BBC; iar în 1980,
primul guvern conservator condus de Margaret Thatcher, luând în considerare
recomandările din raport, dar modificându-le, a hotărât să întemeieze un nou Canal
4, care să nu fie controlat de IBA, dar care să depindă de publicitate pentru o parte
din veniturile sale. Acest nou canal de televiziune va comanda programe de la
producătorii independenţi, al căror număr era în creştere şi care urma să crească
curând şi mai mult, şi nu le va produce el însuşi. Canalul 4 s-a dovedit curând o
instituţie foarte inovatoare, inspirându-se atât din programele din străinătate, cât şi
din cele din Marea Britanie, iar unii dintre noii independenţi britanici s-au dovedit
foarte creativi, constituindu-se treptat într-un nou sector cu interese deopotrivă în
Marea Britanie şi în străinătate.
Annan a exploatat mult diversitatea vocilor şi lipsa de consens moral din Marea
Britanie de la începutul anilor '70. în Franţa însă, unde existau şi o stângă, şi o
dreaptă puternice, Pompidou afirmase în 1970 că a fi jurnalist la ORTF „nu este
acelaşi lucru cu a fi jurnalist altundeva”. ORTF era „vocea Franţei”. Noul ORTF al
lui Giscard d'Estaing nu s-a ridicat la înălţimea speranţelor puse în el. Televiziunea
a rămas în mâinile guvernului, astfel încât, după alegerea preşedintelui socialist
Francois Mitterrand în 1981, toţi cei care ocupau principalele funcţii de conducere
din televiziunea franceză au fost demişi şi înlocuiţi de socialişti.
O altă comisie de studiu, desemnată să lanseze în Franţa un program de reforme,
a recomandat înfiinţarea unei noi Autorităţi Superioare pentru Media Audiovizuale
(atât pentru cele noi, cât şi pentru cele vechi), precum şi schimbări în utilizarea
fondurilor în diversele sectoare legate de programare. În legislaţia ulterioară, care
s-a bazat pe aceste recomandări, limbajul monopolist a fost abandonat, punându-se
însă din ce în ce mai mult accentul pe serviciul public. Doar o autoritate publică are
dreptul, s-a reiterat, să ia decizii în legătură cu programele de radio şi televiziune
„pentru poporul francez". Asemenea propoziţii ies în evidenţă, aşa cum s-a întâmplat
şi în legislaţia de reformă a difuziunii din alte ţări. Nu existau însă clauze în legătură
cu finanţarea, rămânând multe ambiguităţi şi în secţiunea despre structuri.
Pe măsură ce televiziunea s-a extins, lăsând doar câteva ţări precum Tanzania şi
Guyana, în afara graniţelor ei - în ambele cazuri în mod intenţionat -, au rămas şi
unele ţări în care se putea auzi o singură voce şi se puteau vedea pe ecran doar
câteva figuri privilegiate. Astfel, în Thailanda, reglementările televiziunii oficiale
afirmau în 1965 că primele obiective ale televiziunii erau „(a) să promoveze politica
naţională şi interesele comune în domeniul politicii, al chestiunilor militare, econo
miei şi bunăstării sociale, (b) să promoveze loialitatea cetăţenilor faţă de ţară, religie
şi rege, (c) să promoveze unitatea şi cooperarea reciprocă ale armatei şi ale cetăţenilor
şi (d) să invite cetăţenii să răspundă şi să se opună duşmanului, inclusiv acelor
doctrine care reprezintă un pericol pentru securitatea naţiunii”.
Comentariile şi cercetările
Comentariile contemporane cu privire la televiziune în ţările în care modelul

acesteia a depins de dezbatere au subliniat mai degrabă implicaţiile ei globale decât
pe cele naţionale, la fel cum a făcut şi Marshall McLuhan când a introdus conceptul
de sat global în 1960. Bucurându-se de multă publicitate, cărţile sale, care s-au
succedat rapid începând cu Galaxia Gutenberg (1962), au direcţionat atenţia către
caracteristicile intrinsece ale anumitor mijloace de comunicare, inclusiv presa,
radioul şi televiziunea. In cazul fiecăruia, el s-a ocupat de cuprinderea lor (distingând
între media „fierbinţi” şi „reci") mai degrabă decât de mesaje şi de conţinutul lor,
neacordând, de asemenea, deloc atenţie diferenţelor naţionale sau diferenţelor
sociale din cadrul aceleiaşi ţări - diferenţe care au influenţat în mod direct, alături
de structurile educaţionale, tipurile de control, tipurile de conţinut şi stilurile de
prezentare. Şi totuşi, când a generalizat în legătură cu satul sau cu globul, el a fost
influenţat de tradiţiile naţionale şi de experienţele unice ale Canadei.
McLuhan, ale cărui cuvinte şi imagini dăinuiesc, a fost mai mult un comentator
decât un analist, iar televiziunea a prilejuit mai multe comentarii şi a stimulat
dezbaterea (şi producerea de caricaturi) mai mult decât orice alt mijloc de comunicare
din istorie; totul a început, probabil, în Marea Britanie, prin comentariul din Daily
Minor din 1950 : „Dacă laşi televizorul să-ţi intre pe uşă, viaţa ta nu va mai fi la
fel niciodată”. Judecata americanului Ernie Kovacs, conform căreia televiziunea este
un mijloc* „pentru că nu este nici în sânge, nici bine făcută”, a rămas memorabilă.
La fel sunt şi caricaturile din The New Yorker, care, precum cele din Punch, au
început tratând acest mediu ca pe o jucărioară mai degrabă decât ca pe un purtător
de mesaje şi au sfârşit reflectând întreaga experienţă a televiziunii.
Nu exista nici un consens în legătură cu ce înseamnă televiziunea : era „ochiul
universal”, dar arhitectul Frank Lloyd Wright a numit-o „guma de mestecat” pentru
ambii ochi. Criticile cele mai puternice apăreau în Statele Unite, unde se punea
accentul pe divertismentul stereotip atât în reţelele de televiziune, cât şi în reţelele
de radio: aceasta 1-a făcut pe Newton Minow, preşedintele FCC în 1961 - un
preşedinte cu totul remarcabil -, să vorbească despre televiziunea reţelelor ca
despre un „tărâm neroditor”. În Londra, Milton Shulman, un critic acid al anumitor
programe, a numit televiziunea britanică „cea mai puţin rea televiziune din lume",
dar a subliniat, ca şi Frank Lloyd Wright, cum „pentru mulţi oameni activitatea de
a privi la televizor” a devenit acum „mai degrabă un obicei decât un act de
discriminare conştientă”. Pentru Shulman, televiziunea era „ochiul nesăţios”. Pentru
alţii, era „ochiul cel rău”, mal occhio, distructiv nu numai pentru persoanele care
îl priveau, ci pentru întreaga textură a societăţii.
Multe dintre aceste critici sunt acum învechite. Totuşi, câteva par curios de
actuale. TV Guide, bestseller în Statele Unite şi cea mai populară revistă a anilor
'60, este o sursă nepreţuită. Pentru mulţi critici, televiziunea a rămas un agent
reductiv, care trivializează ştirile precum şi celelalte componente ale programelor;
Joc de cuvinte ireproductibil în care medium („mijloc”, ca substantiv) este utilizat adjectival
ca atribut al fripturii („medie, rumenită”) (n.t.).
pentru alţii, ea era o forţă negativă ce distorsiona nu doar ştirile, ci şi chestiunile din
spatele lor. McLuhan a fost citat mai puţin des în anii '80 decât fusese cu o generaţie
înainte. Neil Postman scria în 1986 că acum „murim de-atâta amuzament”.
Totuşi, dacă acesta ar fi fost singurul aspect al televiziunii, nu ar fi existat
niciodată atât de multe dezbateri, în atât de multe ţări, despre decenţă, limbaj, sex,
violenţă şi gust sau despre standardele şi codurile conform cărora acestea să fie
tratate. Nici legea nu ar fi fost atât de des invocată, mai ales în Statele Unite. Aici,
după cum am văzut, transmisiunile radio-TV au fost tratate încă de la început destul
de diferit de presa scrisă, iar televiziunea prin cablu (vezi p. 265), când şi-a făcut
şi ea apariţia, a fost tratată diferit de televiziunea reţelelor, nu doar în tribunale, dar
şi de FCC. Majoritatea chestiunilor legale au pornit de la aceste diferenţe. Atât în
tribunale, cât şi în afara lor, o mare parte din dezbateri se concentra asupra rolului
familiei, o instituţie în schimbare în legătură cu care era şi mai greu să se ajungă la
consens sau să se facă generalizări chiar decât în cazul televiziunii. Este simplu să
spui că toţi copiii trebuie protejaţi în faţa intruziunii televiziunii, dar felul în care
aceştia trebuie protejaţi poate diviza o familie.
Chestiunile legale erau complexe, iar complexitatea a crescut o dată cu apariţia
cablului şi, în cele din urmă, a Internetului. Dezbaterile în legătură cu influenţa
televiziunii asupra copiilor au fost lansate de Hilde Himmelweit în cartea sa
Television and the Child (Televiziunea şi copilul), publicată cu sprijinul Fundaţiei
Nuffîeld în 1958, care lua în considerare şi influenţa televiziunii asupra compor
tamentului social şi politic al adolescenţilor şi adulţilor, inclusiv protestele violente.
Statele Unite au contribuit mult la ambele dezbateri. Nu s-a ajuns la nici un acord
în vreuna dintre aceste privinţe, în ciuda cererii publicului de „a se face ceva” şi a
numeroase cercetări empirice. În general, s-a acordat mai multă atenţie protejării
copiilor decât educării lor, au fost propuse şi implementate sisteme de etichetare a
conţinutului şi de diferenţiere a programelor, au fost introduse spaţii orare în cadrul
cărora nu se difuzează anumite tipuri de programe, iar şi mai recent s-au realizat
modalităţi tehnice de filtrare.
Chestiuni asemănătoare au apărut şi în legătură cu filmele. Încă din 1919, un
periodic semnificativ, între timp dispărut, numit Educaiion, se plângea de „tendinţa
copiilor de a imita faptele îndrăzneţe văzute pe ecran”, iar imitarea nu se reducea
la „băieţi şi fete tinere, ci se [extindea] chiar la adolescenţi şi la adulţi”. Codul Hays
de producţie a intrat în vigoare în 1931, iar noul cod al Asociaţiei Americane de
Film (MPAA), în 1968. În cadrul familiei erau însă necesare reacţii diferite. Ultima
a fost una tehnologică, inventarea aşa-numitului Violence-Chip (V-Chip), un dispo
zitiv electronic creat în Canada ce putea fi instalat în televizoare pentru a identifica
programele de televiziune pe care părinţii le consideră neadecvate. Politicienii au
deturnat dispozitivul pentru propriile lor scopuri, iar în 1996, într-o Lege a decenţei
în comunicaţii, Congresul a permis instalarea unui asemenea cip în fiecare televizor
nou-vândut în Statele Unite. Curtea Supremă a hotărât că legea este neconsti
tuţională, pe motiv că are clauze care restrâng libertatea de expresie.
Cel mai cunoscut exemplu american de încercare de a folosi televiziunea în mod
pozitiv în interesele copiilor apare cu o generaţie înainte de Legea pentru televiziunea
copiilor din 1990, în Atelierul de Televiziune al Copiilor, realizat cu sprijinul
Fundaţiei Nuffield, care a creat, începând cu 1969, serialul Sesame Street. Un
produs comercial conceput deliberat să distreze dar şi să educe, învăţându-i pe

copiii preşcolari să citească, programul depindea de forme de cooperare şi colaborare
în echipă asemănătoare cu cele ale universitarilor de la Open University. Pe parcursul
lungii sale vieţi, serialul a fost difuzat în peste 140 de ţări din lumea întreagă şi a
fost un model pentru programe precum Piaza Sesamo din Mexic, Vila Sesamo din
Brazilia, Sesamstraat din Olanda şi Iftah Ya Simsin din Kuwait, devenind pe parcurs
„probabil cel mai studiat serial din istoria televiziunii”.
Cu toate acestea, el a inspirat tot atâtea controverse cât şi entuziasm, mai ales în
ţările care aveau o altă atitudine decât Statele Unite în privinţa copiilor şi care nu
doreau să îi trateze pe aceştia drept consumatori comerciali. Este revigoram să
apelăm la lucrurile simple din cartea apărută în 1989 a britanicului Maire Messenger
Davies, Television is Good for your Kids (Televiziunea este bună pentru copiii tăi),
care se baza pe dovezi rezultate din cercetări precum cele realizate de Bob Hodge şi
David Tripp în Australia. Studiul lor amănunţit pe 600 de copii între 5 şi 12 ani a
ajuns la concluzia că adevărata „bete noire a grupurilor de lobby, desenele animate,
se demonstrează a fi... o formă sănătoasă, adaptată în mod ideal capacităţilor în
creştere ale copiilor”.
Cercetarea empirică asupra utilizării televiziunii sau a efectelor anumitor pro
grame a evitat uneori, dar nu întotdeauna teoretizarea; o dată însă cu extinderea
universităţilor şi a altor instituţii de educaţie superioară în secolul XX - multe
întemeindu-şi departamente de studii media -, nu este de mirare că teoriei i s-a
acordat un loc de frunte şi că variatele teorii existente au părut adesea să nu aibă
vreo legătură pertinentă cu experienţele oamenilor care lucrau în media. Erau chiar
îndepărtate de aceştia. Multe teorii tratau educaţia, multe şi semiotica, mai puţine
divertismentul, iar unele, dintre cele mai interesante, se ocupau de „ştiri”. în Marea
Britanie, Grupul de Studii Media de la Universitatea din Glasgow a deschis în 1976
o dezbatere, care uneori a devenit destul de aprinsă, în legătură cu „ştirile părti
nitoare”, într-o carte intitulată Bad News (Ştiri proaste) - la care au apărut şi
continuări, prefaţată cu un citat din sociologul francez Roland Barthes : „Reticenţa
de a-şi arăta codurile este un semn al societăţii burgheze şi al culturii de masă care
s-a dezvoltat din ea”.
În Marea Britanie, Richard Hoggart, fondatorul, în 1964, al Centrului de Studii
Culturale din Birmingham, prima instituţie academică din Marea Britanie ce s-a
ocupat de „studii culturale” - o denumire discutabilă şi discutată la vremea res
pectivă -, şi-a început cariera în educaţia adulţilor, iar între 1960 şi 1962 a fost
membru în Comitetul Pilkington care investiga televiziunea şi ale cărui opinii a
reuşit să le influenţeze (vezi p. 232). Înainte de aceasta, a publicat The Uses of
Literacy (Foloasele ştiinţei de carte) în 1957, care îşi lua în mare parte materialul
din revistele de femei. Ştiinţa de carte ajunsese deja să fie (în mod prematur)
considerată de la sine înţeleasă: Hoggart a demonstrat limitele ei cu mult înainte ca
BBC să introducă prima iniţiativă de alfabetizare, acel gen de campanie care este
încă socotită necesară - poate şi mai necesară în acest moment (2001), când Marea
Britanie ocupă o poziţie joasă în privinţa alfabetizării printre ţările europene.
Împreună cu un alt universitar britanic, Raymond Williams, care, la rându-i, şi-a
început cariera în domeniul educaţiei adulţilor, Hoggart a redirecţionat abordările
universitare din Marea Britanie asupra mijloacelor de comunicare (tratate ca un
grup) şi a rolului lor în societatea contemporană. Scrierile prolifice ale lui Williams,
care reprezintă marxismul „noii stângi” în forma sa cea mai analitică, includ
Communications (Comunicaţii - 1962) - o carte semnificativ revizuită în cea de-a
doua ediţie (1966) - şi The Long Revolution (Lunga revoluţie - 1961). Cea de-a doua
dintre aceste cărţi, o continuare la Culture and Society (Cultură şi societate - 1958),
a încurajat studiul mediilor în schimbare de-a lungul unei perioade lungi de timp,
perioadă care a început formal cu revoluţia industrială. Abordarea - care omitea
religia - era mai mult din perspectiva istoriei sociale şi culturale decât din cea a
istoriei politice şi economice, deşi Williams, marxist fiind, nu a exclus niciodată
aspectele economice subiacente. Cărţile figurau mai proeminent în analiza lui
Williams decât ziarele, însă radioului şi televiziunii li se acorda locul potrivit.
Cartea lui Daniel Boorstin despre media, The Image (Imaginea) - a fost adesea
citată alături de cea a lui Williams, deşi a fost scrisă dintr-o perspectivă americană
foarte diferită. The Image a direcţionat atenţia nu doar către „pseudoevenimentele”
fabricate în media, ci şi către „celebrităţi”, cunoscute, spre deosebire de „eroi”,
prin imagine mai degrabă decât prin realizări. „În trecut, o persoană publică avea
nevoie de un secretar personal ca barieră între ea şi public. În zilele noastre, are un
secretar de presă care să o păstreze cum se cuvine în atenţia ochiului public.”
Tehnicile de comunicare, inclusiv „prezentarea pozitivă", au devenit de atunci
încoace din ce în ce mai sofisticate, deşi nu întotdeauna şi mai eficiente. Iar în ceea
ce priveşte „evenimentele”, ele vor fi descrise de cercetătorii israelieni Elihu Katz
şi Daniel Dayan drept „evenimente m e d i a ” şi tratate ca maniere de întărire a
„integrării sociale”.
Nici Williams, nici Boorstin - şi nici chiar Katz - nu s-au bazat pe statistici. Alţii
însă, dimpotrivă, s-au bazat masiv pe ele, inclusiv UNESCO, care a produs o serie
de rapoarte despre comunicarea de masă, primul dintre ele, din 1954, fiind intitulat
Newspaper Trends 1928-1951. Aceste rapoarte au demonstrat că de departe cel mai
important furnizor de hârtie de ziar, atât înainte, cât şi după război, a fost Canada
şi că, dintre cele 120 de ţări care consumau peste cincizeci de tone de hârtie de ziar
în anul 1951, Marea Britanie consuma mai puţină hârtie de ziar în 1951 (599 000 de
tone) decât în 1938 (1 250 000 de tone). în acelaşi an (1938), organizaţia inde
pendentă Political and Economic Planning realizase primul raport empiric asupra
presei britanice. Trei comisii regale britanice de după război, care au întocmit
rapoarte în 1949, 1962 şi 1977, au făcut comparaţii utile în privinţa numărului de
cititori de-a lungul secolului. În 1920, una din două persoane adulte citea un ziar
cotidian de orice fel - acesta putea fi considerat încă un lux; în 1947, fiecare zece
persoane adulte citeau 12 ziare cotidiene şi 23 de ziare de duminică. Vânzările
totale de cotidiene naţionale şi de provincie erau cu 50% mai mari decât înainte de
război, în ciuda formatului mai mic cauzat de lipsa de hârtie. Treizeci de ani mai
târziu, numărul total de cititori a scăzut uşor, dar presa din provincie avea o poziţie
mai solidă decât înainte.
Al doilea număr din revista Cultural Studies produsă de Centrul de la Birmingham,
publicat în anul 1971, includea un foarte interesant articol al lui Stuart Hali (care va
prelua o poziţie de profesor la Open University) numit „The Social Eye of Picture Post"
(„Ochiul social al Picture Post"), iar al treilea număr conţinea un alt articol lung de
acelaşi autor intitulat „The Determinations of News Photographs” („Determinările
fotografiilor de ştiri”). Amândouă articolele au pus în lumină evoluţia ziarelor şi a

„fotojurnalismului” - mai dezvoltat în Germania, înainte ca naziştii să preia puterea,
decât în oricare altă ţară. În anii '60 şi '70, a fost analizat nu doar rolul media în
informarea şi dezinformarea oamenilor; divertismentul a fost şi el supus unei
analize mult mai atente decât în oricare alt moment în Marea Britanie. S-a creat, de
asemenea, o fascinaţie a „subculturilor”.
În Germania, scriitorii din aşa-numita Şcoală de la Frankfurt, fondată de Theodor
Adorno (1903-1969) şi Max Horkheimer, au elaborat o „teorie critică” a media
înainte să fie alungaţi din ţară în 1934 şi să se regrupeze în Statele Unite. Marxistă
la origine, ca multe alte analize media europene, Şcoala a fost descrisă odată de Ralf
Dahrendorf drept „nesfânta familie a teoriei critice”. Totuşi, când membrii Şcolii
s-au reîntors la Frankfurt după al doilea război mondial, şi-au depozitat vechile
lucrări la subsol şi au abandonat teoria critică. Cu toate acestea, l-au invitat pe
tânărul Jiirgen Habermas să li se alăture, iar acesta a petrecut o perioadă nefericită
alături de ei înainte să se mute la Marburg şi apoi la Hamburg. Prima sa lucrare
importantă, publicată în 1962, Sfera publică şi transformarea ei structurală, a expus
idealul său de a realiza o discuţie informată şi raţională a politicii publice descrisă
în primele capitole ale cărţii de faţă.
Acesta era momentul în care studiile culturale îşi făceau apariţia în universităţi,
în cele franceze şi olandeze, precum şi în cele britanice sau germane ; momentul în
care interesul faţă de imagine (prin ziare, televiziune şi film) şi faţă de „istoria
văzută de jos" genera noi tipuri de cercetare; de asemenea, momentul când
profesorii universitari şi mai ales studenţii erau recrutaţi în număr din ce în ce mai
mare din straturi până atunci mai puţin privilegiate ale societăţii. Aici exista o
convergenţă.
În Statele Unite, majoritatea studiilor despre radio de dinainte de război au fost
cercetări de piaţă de tip „numărătoare”, care au dus la studii despre sondajele de
opinie publică; restul au reprezentat cercetări insuficient sprijinite realizate în
şcolile de jurnalism. În 1959, unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi cercetători,
Bernard Berelson, care îşi construise reputaţia prin studii despre conţinutul media,
a anunţat în Public Opinion Quaterly că cercetarea în domeniul comunicării „se ofileşte”.
Era o judecată provocatoare care a dus direct, deşi mulţi ani mai târziu, la publicarea,
în vara anului 1983, a unui număr special al revistei Journal of Communication
intitulat „Ferment in the Field" („Un domeniu în fierbere”), care examina întreaga
cercetare americană şi mondială în domeniul comunicării. Un „nou tip de cercetător
(american)” apăruse deja.
Una dintre cele mai interesante - şi mai scurte - contribuţii la acest număr a fost
cea a lui James W. Carey (vezi p. 187), care, referindu-se la noua modă a studiilor
culturale, se întreba dacă susţinătorii acesteia vor putea păstra „optimismul plin de
veselie al pragmatismului, precum şi descoperirile unora dintre înaintaşi, atunci
când se vor confrunta cu chestiunile esenţiale ale puterii şi dominaţiei în comunicare
şi societate”. Studiile culturale erau pentru Carey „o încercare de a gândi cu ajutorul
unei teorii sau al unui vocabular al comunicării care este simultan o teorie şi un
vocabular al culturii". Vor acoperi oare acestea toate chestiunile relevante?
Cercetătorii francezi au avansat în domeniu pe căi diferite, iar trei dintre ei,
conştienţi că scriu într-o societate electronică, ies în evidenţă mai ales datorită
influenţei pe care au exercitat-o asupra celorlalţi. Aceştia sunt Guy Debord, Jean
Baudrillard şi Pierre Bourdieu. Society ofSpectacle (1970) a lui Debord, traducerea
engleză a unui manifest în franceză (Societatea spectacolului) publicat în 1967 şi
sprijinit de puţine dovezi empirice, susţinea că, în societăţile în care „predomină
condiţiile moderne de producţie, întreaga viaţă se prezintă ca o imensă acumulare
de spectacole. Toate lucrurile care erau trăite direct s-au transferat în reprezentare”.
Aşadar, spectacolul a devenit lumea. Observaţia trebuie contrastată cu modesta
remarcă a americanului Richard Adler, care a scris despre televiziune afirmând că
„micul ecran limitează serios eficienţa spectacolului”.
Baudrillard, care a considerat formula lui McLuhan „Mediul este mesajul” a fi
„formula-cheie a epocii simulării”, a tratat televiziunea ca mediul prin excelenţă al
„simulării electronice”, subliniind „disoluţia televiziunii în viaţă şi a vieţii în
televiziune”. Aparţinând unei tradiţii diferite, Bourdieu i-a menţionat pe Debord o
singură dată, iar pe Baudrillard deloc în bestseller-vX său, foarte scurt şi concentrat,
T&Uvision, publicat în Franţa în 1996, iar în Statele Unite în 1998. Acest lucru nu
este neobişnuit printre autorii media, care preferă să acţioneze în paralel decât să
intre în polemici unii cu alţii. între timp, editorii revistei britanice Media Culture
and Society, lansată în 1977, au făcut eforturi temerare de a păstra cercetarea
britanică în domeniul media în legătură cu teoria din restul Europei.
În timp ce profesorii universitari francezi începeau să discute media la sfârşitul
anilor '60 din perspective foarte diferite, studenţii implicaţi în Ies evenements din
1968 de la Paris învăţau, aşa cum se întâmpla şi cu protestatarii pentru drepturile
civile din America, din experienţă, şi nu prin cercetare, cum să folosească tele
viziunea pentru a se asigura că sunt văzuţi şi auziţi. Inevitabil, ei erau atacaţi mai
ales în rubricile de corespondenţă ale ziarelor, care s-au bucurat de mai puţină
atenţie din partea specialiştilor media decât talk show-urile şi accesul la radio şi
televiziune. Televiziunea era oare, se întrebau criticii, cea care îi agită şi îi face să
se poarte într-un fel în care nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi existat „micul ecran şi
marea lume” ? Cei care protestau împotriva războiului din Vietman urmau curând
să apară frecvent pe micile ecrane din America. Ei pe cine agitau ?
A existat o dezbatere amplă pe această temă la televizor şi o şi mai profundă
punere sub acuzare a televiziunii şi chiar a media în întregime, care a atins punctul
culminant când primul vicepreşedinte al lui Nixon, Spiro Agnew, a lansat un atac
premeditat, dar nu lipsit de popularitate asupra lor în 1969. Nixon însuşi folosise
adesea expresia „presa este inamicul". De ce trebuia oare ca radioul şi televiziunea
să stabilească ele ordinea de zi ? De ce trebuiau ele să hotărască tonul dezbaterii ?
Politicienii erau aleşi, cetăţenii plăteau impozite. Cu ce drept cereau jurnaliştii să-şi
exercite puterea? Asemenea întrebări au continuat să existe mult după ce „studenţii
revoltaţi” au ieşit din centrul atenţiei. Au rămas actuale chiar şi la sfârşitul secolului
şi la începutul noului mileniu.
Efectele televiziunii asupra religiei au stârnit o şi mai neplăcută dezbatere pe
termen lung în America decât cea legată de efectele televiziunii asupra politicii, în
special a celei republicane. Jerry Falwell, vedeta emisiunii Ora Evangheliei ca pe
vremuri, care pretindea că are 50 de milioane de telespectatori, a mobilizat pentru
o vreme puterea „majorităţii morale”. În anii '90, religia televizată, „biserica
electronică”, şi-a făcut apariţia în Garden Grove, California, unde reverendul Robert
Schuller - o figură mai puţin agitatoare şi provocatoare pe ecran decât elocventul,

dar vulnerabilul Jimmy Swaggert sau candidatul la preşedinţie Pat Robertson - a
construit o catedrală imensă cu 10 000 de ferestre. Lăudat şi de Rupert Murdoch, el
avea emisiuni săptămânale şi o audienţă de ordinul milioanelor care depăşea graniţele
Statelor Unite. Televiziunea religioasă este încă în schimbare. Nici o catedrală nu o
poate limita. Cel mai global dintre teleevanghelişti, americanul Billy Graham, nici
nu a avut nevoie de o catedrală. Un stadion de fotbal este la fel de bun, iar o haină
de ploaie e chiar mai bună decât o robă universitară.
Indiferent de stil, au continuat să existe întrebări în legătură cu ziariştii, oricare
era mediul folosit de ei, şi cu relaţia lor cu grupurile guvernamentale sau religioase.
Războiul din Vietnam, urmat de scandalul Watergate, a ridicat întrebări fundamentale
despre dependenţa media de sursele oficiale şi despre măsura în care presa şi
televiziunea influenţează politica americană. La fel s-a întâmplat mai târziu şi cu
relatările despre viaţa personală a preşedintelui Clinton. Robert Manoff şi Michael
Schudson şi-au început cartea pe care au coordonat-o, Reading News (1986),
publicată înainte ca Internetul să ridice noi probleme, cu întrebări mai vechi
formulate într-o manieră diferită de Harold Laswell (vezi p. 15). „Fiecare reporter
trebuie să răspundă la întrebările «Ce?», «Cine?», «Unde?», «Când?», «De ce?»,
să adauge şi «Cum?» şi să facă aceasta încă din primul paragraf, cât mai repede
posibil” ; întrebările, au continuat ei, parte a catehismului şcolilor de jurnalism,
ascund „în simplitatea lor şi în aparentul lor bun-simţ un întreg cadru de interpretare”.
De fapt, gama largă a interpretărilor, care nu are prea mult de-a face cu tehnologia,
este explicabilă doar în termeni de valoare - ignorarea şi exprimarea acesteia.
Dinamica schimbării
Gama de întrebări care se referă la televiziune, unele dintre ele identice cu

problemele ridicate în legătură cu presa scrisă, au avut, cel mai adesea, prea puţin
de-a face cu tehnologia. Este interesant să comparăm structura şi dinamica tele
viziunii, aşa cum au fost ele descrise în 1966 de Wilson P. Dizard în Television, a
World View, cu cartea lui Francis Wheen, Television: a History (O istorie a
televiziunii), care a apărut în 1985 în conjuncţie cu un ambiţios serial de 14 ore
realizat de televiziunea British Granada, ce a încălcat tabuul conform căruia tele
viziunea nu trebuie să se examineze pe sine. Realizarea serialului a durat trei ani şi
a implicat sute de interviuri realizate în Europa, America, Asia şi Africa. Serialul
a demonstrat că, pe măsură ce televiziunea îşi croise drum în întreaga lume, atât în
ţările democratice, cât şi în cele cu un regim autoritar, lăsând neatinse doar câteva
ţări, şi-a câştigat noi prieteni, dar şi-a făcut şi noi duşmani. Comentariul era acum
unul multicultural. Astfel, revista India Today descria serviciul indian de televiziune
în 1982 ca fiind „un departament guvernamental indolent, inexorabil de lent şi care
funcţionează prost, cu nimic diferit de biroul local de paşapoarte". Iar în Filipine,
un preot iezuit a susţinut că preşedintele Ferdinand Marcos adoră media „în mod
idolatrie", „aşa cum alţi oameni cred în Dumnezeu".
Un japonez citat cu afirmaţia că dependenţa de televiziune a transformat milioane

dintre compatrioţii săi în imbecili se poate să îşi fi luat o parte din dovezi dintr-un
sondaj de opinie din anul 1982. Când americanii şi japonezii au fost întrebaţi ce
unic obiect ar lua cu ei pe o insulă pustie (de tipul conceput de Sue Lawley în
programul de radio britanic Discuri pentru o insulă pustie, peste 36 % dintre japonezi
au ales televizorul, dar numai 4% dintre americani. La vremea respectivă, copiii de
2 ani din Japonia se uitau la televizor în medie trei ore şi 31 de minute pe zi, fie
singuri, fie împreună cu mamele lor.
Mare parte din cartea lui Wheen era dedicată anumitor programe, precum
serialele soap opera de durată, de genul Coronation Street (1960) de pe postul
Granada, şi felului în care abordează televiziunea anumite evenimente - mai precis,
emisiunilor de ficţiune sau de „fapt-ţiune”, în rândul cărora un rol important îl
joacă filmele documentare despre război. încă din primii ani ai televiziunii
postbelice, Războiul Rece se purta în fundal, iar influenţa lui ducea la propagandă
şi genera divertisment. Tot aşa a făcut şi al doilea război mondial. În Marea
Britanie, Armata lui tata (1968) s-a referit la el, la fel ca multe alte programe
britanice - o preocupare care îi deranja pe criticii germani. Lumea în război (1982)
de pe Thames Television a fost produs de Jeremy Isaacs, care a fost mai întâi
director al Canalului 4 şi un înflăcărat critic al serialului Bad News creat de Glasgow
Media Group. Primul război mondial fusese subiectul unui serial în 26 de episoade,
realizat în colaborare cu BBC, The Canadian Broadcasting Corporation şi Australian
Broadcasting Commission. Se inspira din amintirile a mai mult de 50 000 de
supravieţuitori, într-o manieră imposibil de realizat în secolele anterioare.
Războiul din Vietnam, unul lung şi cu mai multe etape, a fost primul război care
va fi văzut, deşi doar selectiv, pe ecrane, deşi documentare interesante de televiziune
se realizaseră şi despre războaiele precedente, iar un sitcom încununat de mult
succes, M*A*S*H (1972) - care a avut 251 de episoade şi s-a încheiat de-abia în
1983 - avea acţiunea plasată în timpul Războiului din Coreea.
În Statele Unite, luptele pentru drepturi civile au fost transformate prin expunere
mediatică. Asasinarea lui Martin Luther King din 1968 a fost surprinsă pe ecran,
dar asasinarea lui Kennedy avea să fie anunţată întâi doar la radio - de către Walter
Cronkite - înainte ca nenumărate imagini să fie prezentate la TV. (A urmat apoi un
întreg serial britanic de televiziune, cumpărat de Statele Unite.) Terorismul a oferit
o temă importantă de multe ori, atât pentru cinema, cât şi pentru televiziune. La fel
s-a întâmplat şi cu spaţiul. Oficialii NASA nu au fost la început foarte încântaţi să
folosească televiziunea, dar, din motive politice, dar şi legate de televiziune, şi-au
schimbat curând punctul de vedere. Când John Glenn a ajuns pe orbită în 1962,
Statele Unite şi lumea întreagă i-au urmărit propulsarea; iar şapte ani mai târziu,
primele imagini de pe Lună au oferit un preludiu pentru ceea ce a fost salutat drept
„cel mai mare spectacol din istoria televiziunii" - aselenizarea navei Apollo XI. A
fost urmărită de 125 de milioane de americani şi de 723 de milioane de telespectatori
din întreaga lume. A fost un eveniment ştiinţific şi tehnologic, dar şi unul mediatic.
Divertismentul, legat în cele din urmă inextricabil de ştiri şi sport, a avut
propriile sale evenimente de referinţă, adesea rememorate la televiziune şi în film.
Unul dintre programele americane mai ales, Dallas (1979), „soap opera adusă la
perfecţiune”, a fost în multe universităţi subiect de cercetare sociologică. Abordând
dramatic subiecte precum sexul, bogăţia, puterea şi familia, irezistibile în

combinaţie, şi sugerând că Texasul „Centurii solare”* este la fel de „comunicabil”
lumii întregi cum fusese Vestul sălbatic cu ani în urmă, serialul a fost prezentat,
adesea dublat în altă limbă, în mai mult de 90 de ţări, cu guverne din tot spectrul
politic. Între timp, un tip foarte diferit de program comic britanic, Circul zburător
al şarpelui Monty (1969), cu o mai mare priză la public chiar decât la fel de
inovatorul Goon Show de la radio, s-a bucurat, la rându-i, de o audienţă inter
naţională. Folosea animaţia de legătură şi abunda de absurdităţi, la fel de evidente
şi în momentul în care serialul de televiziune a fost continuat cu un film. Până când
moartea ne va despărţi (1966), un al treilea tip de program de comedie, tot britanic,
a inspirat programe precum Toţi in familie şi O inimă şi un suflet în Statele Unite sau
Germania.
Educaţia, şi nu divertismentul a rămas aspectul prioritar al televiziunii pentru
unii dintre primii ei apărători, care încercau să răspundă acuzaţiilor că televiziunea
corupe inevitabil societatea şi cultura şi că ia mult mai mult din timpul telespec
tatorilor decât cel petrecut cu alte activităţi. 250 de milioane de ore erau dedicate
televizorului în America la mijlocul anilor '60, când Harry J. Skornia a scris o carte
foarte bine primită şi care a fost lăudată de McLuhan, Television and Society: An
Inquest and Agenda for Improvement (Televiziune şi societate. O cercetare şi un
program de îmbunătăţire).
Ar trebui oare educaţia să fie tratată ca o sarcină separată, segregată pe canale
distincte sau în organizaţii de televiziune diferite? S-au dat răspunsuri diferite.
Japonia a introdus un întreg canal NHK dedicat televiziunii educaţionale în anul
1957. Marea Britanie a urmat un drum diferit şi a încorporat educaţia în programele
generale. Ideea de a lansa un canal de educaţie separat a fost sprijinită de companiile
de televiziune independente, dar a fost respinsă de Comitetul Pilkington. „Televiziunea
independentă”, şi nu BBC a iniţiat un serviciu de televiziune pentru şcoli în
programele sale obişnuite, dar în 1964 noul preşedinte al Consiliului pentru televi
ziunea în şcoli, Sir Charles Carter, prorectorul Universităţii Lancaster, o universitate
nouă, a susţinut (în ciuda opiniei complet diferite a multor profesori de şcoală) că
televiziunea „a deschis noi oportunităţi” care erau „mai încântătoare decât orice
altceva de la apariţia cărţilor ieftine încoace”.
În Statele Unite, FCC a rezervat în 1952 mai mult de două sute de staţii TV
pentru emisiuni cu rol educativ, dar multe dintre ele nu au avut finanţare adecvată
şi nu ar fi fost capabile să opereze fără ajutor şi din partea Fundaţiei Ford, care a
sprijinit National Education Television (NET) în producerea de programe. Şi alte
fundaţii au sprijinit acest proiect. Fundaţia Ford a iniţiat şi programe de pionierat în
domeniul educaţiei formale şi informale în America Latină, India şi Africa. La fel
a făcut şi Consiliul pentru Televiziunea Educaţională, CETO, o organizaţie britanică
finanţată de Fundaţia Nuffield.
În Statele Unite, situaţia s-a schimbat în 1967, când o comisie înfiinţată de
corporaţia Carnegie a propus înfiinţarea unei corporaţii pentru televiziunea publică,
iar Fundaţia Ford a alocat fonduri pentru întemeierea unui laborator de televiziune
„Centura solară” desemnează partea sudică a Statelor Unite, din Florida până în California,
care rămâne însorită majoritatea anului (n.t.).
publică. Cu toate acestea, o dată înfiinţat în 1967, sistemul de televiziune publică

(PBS), cu fonduri foarte limitate, s-a preocupat atât să informeze, cât şi să educe,
fără a exclude complet nici divertismentul - unele dintre programele de divertisment
fiind seriale dramatice importate din Marea Britanie. În Marea Britanie, cea mai
veche instituţie de transmisiuni radio-TV din lume, BBC, nu a ezitat nici ea să
importe programe de divertisment din Statele Unite.
Informarea a devenit preocuparea principală peste tot la sfârşitul anilor '60 şi în
anii '70 când se vorbea în acelaşi timp şi despre „lipsa informaţiei”, şi despre
„saturarea cu informaţie”. În Statele Unite, mai ales, exista tendinţa din ce în ce mai
pregnantă de a trata informaţia ca pe o marfă, creată şi distribuită într-o „economie
informaţională” - o expresie analizată în următoarea secţiune a capitolului de faţă.
în ianuarie 1966, de pildă, candidatul democrat la preşedinţie, senatorul George
McGovern, oponent al Războiului din Vietnam, a observat, se relatează, cum,
„tocmai când începeam să ne simţim confortabil trăind în era spaţială, rânduri de o

şchioapă dintr-o reclamă IBM ne-au spus că «există un consens din ce în ce mai mare
că acum ne aflăm în era informaţională»”. Era momentul să se exploreze atât aplicaţiile
informaţiei pe plan naţional, cât şi „cele care încep să apară pe plan internaţional”.
Cele două planuri erau interdependente şi au devenit chiar şi mai interdependente
după criza petrolului din 1973, care a suscitat cereri pentru o „nouă ordine
economică”. În acel an, exportul Statelor Unite în domeniul filmului şi al progra
melor de televiziune s-a ridicat la 324 de milioane de dolari şi s-a estimat că
exporturile sale de informaţie ştiinţifică şi tehnică se ridicau la 3,034 milioane de
dolari, aproape de zece ori mai mult.
Reacţia Lumii a Treia faţă de dominaţia („hegemonia”) americană în privinţa
furnizării şi distribuirii de informaţie, şi nu opiniile sau presiunea venite din
interiorul Statelor Unite a fost cea care a aşezat informaţia în centrul dezbaterilor
internaţionale de la începutul anilor '70 până în zilele noastre. UNESCO, locul unde
s-au concentrat multe dintre dezbateri, a devenit un forum al dialogului nord-sud (o
expresie nouă) în care statele dezvoltate deţineau puterea, iar statele în curs de
dezvoltare majoritatea numerică. Acesta a fost începutul celui de-al doilea „deceniu
de dezvoltare” al UNESCO, discutat atât cronologic, cât şi analitic, de Thomas
McPhail în Electronic Colonialism (Colonialismul electronic - 1987).
Încă din 1959, înaintea primului deceniu de dezvoltare, UNESCO a fost invitată
de Consiliul Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite să pregătească
pentru Adunarea Generală a ONU „un program concret de acţiune” pentru „a
promova dezvoltarea mass-media de informare în întreaga lume” ; puţine lucruri au
fost însă realizate până când, în circumstanţele economice diferite ale anilor '70,
marea majoritate a ţărilor care se defineau de multă vreme ca „nealiniate” au adus pe
ordinea de zi a comunităţii internaţionale discrepanţele nu doar de bunăstare şi venituri,
ci şi informaţia, preelectronică şi electronică. A fost o perioadă în care în Statele
Unite şi în Marea Britanie prindeau formă noi atitudini faţă de procesul de dezvoltare.
Cuvântul modernizare nu mai era la modă, cuvântul subdezvoltat făcuse loc sintagmei
în curs de dezvoltare şi se luau în calcul moduri alternative de „dezvoltare”.
Nevoia unor noi abordări faţă de chestiunile şi politicile de comunicare a fost
subliniată într-o manieră de pionierat în Intermedia, revista Institutului Internaţional
de Transmisiuni Radio-TV, care în 1978 şi-a schimbat numele, în mod semnificativ,
în Institutul Internaţional de Comunicaţii. Revista explica în editorialele sale, cu
mărturii adunate nu din Statele Unite, ci din Lumea a Treia, că „fără informaţie -
fără ocazia de a selecta, distribui şi discuta informaţia - nu există putere. Cei cărora
le lipseşte informaţia sunt adesea cei mai conştienţi de această relaţie”. Majoritatea
editorialelor erau scrise de Edi Ploman, directorul suedez al revistei, extrem de
dedicat muncii sale; acesta lucrase anterior în radioul şi televiziunea suedeze, iar
ulterior a devenit prorector al Universităţii Naţiunilor Unite cu sediul la Tokyo.
După cum spunea unul dintre editoriale, exista de mult
frustrarea ţărilor în curs de dezvoltare că „fereastra lor către l u m e " este filtrată prin
lentilele alese şi potrivite de ţările industriale dezvoltate. Propriile lor elemente de
infrastructură informaţională - ziarele, televiziunea, posturile de r a d i o ; conexiunile lor
naţionale şi internaţionale prin microunde şi satelit; agenţiile lor de p r e s ă ; instituţiile de
p r e g ă t i r e ; unităţile de producţie de film - sunt puţine şi răsfirate. Puţine ţări îndeplinesc
232 MASS-MEDIA, O ISTORIE SOCIALĂ
cerinţele minime ale UNESCO: zece exemplare de ziare cotidiene, cinci aparate de
radio, două televizoare şi două cinematografe la mia de locuitori. Un ziarist din Bombay
poate suna la Londra sau New York mult mai repede şi mai uşor decât poate suna la Kabul
sau la Dar-es-Salaam.
În această afirmaţie, care nu includea încă sintagma „mediul mediatic”, toate

mijloacele de comunicare erau puse în legătură unul cu altul, iar UNESCO primea
un rol special - acela de a stabili standardele.
În mod ironic, Iranul, ţara ce, după căderea Şahului în 1979, va proclama
predominanţa valorilor islamice în faţa modernizării, a fost pentru o perioadă
centrul de studii asupra dezvoltării şi a rolului pe care media l-ar putea avea în
procesul de dezvoltare. Primul articol de fond din jurnalul Communications and the
Development Review, care a apărut în 1977 sub coordonarea lui Majid Teheranian, s-a
intitulat „Communications and Development: the Changing Paradigms” („Comuni
caţiile şi dezvoltarea: paradigme în schimbare”), fiind urmat de un interviu profund
cu Daniel Lerner. Un articol apărut mai târziu se intitula „Modernity and Modernization
as Analytical Concepts : An Obituary" („Modernitate şi modernizare drept concepte
analitice: un necrolog”).
Întorcându-ne de la Teheran la Paris - unde, tot ironic, cel care a preluat puterea
după căderea Şahului, ayatolahul Khomeini, trăia în exil la vremea respectivă -, cea
de-a şaptesprezecea Sesiune Generală a UNESCO din 1972, ţinută cu un an înainte
de criza internaţională a petrolului ce a marcat în mod efectiv sfârşitul anilor '60,
a votat o „Declaraţie a principiilor călăuzitoare pentru folosirea transmisiunilor în
spaţiu pentru libera circulaţie a informaţiei, extinderea educaţiei şi un mai mare
schimb cultural”. Declaraţia - pe care Statele Unite de la bun început au considerat-o
restrictivă - afirma că sunt necesare independenţa culturală, precum şi controlul
internaţional asupra acurateţei transmisiunilor radio-TV. Nu mai puţin de 55 de
state au acceptat declaraţia şi doar şapte ţări, inclusiv Statele Unite, s-au opus. Au
existat 22 de abţineri, printre care şi Uniunea Sovietică.
Cererea de „suveranitate culturală” era un protest împotriva „imperialismului
cultural”, un concept dezvoltat în Statele Unite de universitari precum Herbert
Schiller, care a folosit şi expresia „dominaţie culturală” (1976). În America Latină,
unde imperialismul cultural se afla în centrul preocupărilor studiilor de media şi de
comunicare, televiziunea comercială era cea mai importantă ţintă a atacurilor. În
cuvintele dure ale delegatului din Chile la următorul grup de lucru al Naţiunilor
Unite, televiziunea comercială competitivă, care „trage în jos standardele şi oferă
doar scursura culturii de masă”, constituie „o sursă de îngrijorare pentru educatorii,
sociologii şi statisticienii noştri, precum şi pentru toţi cei ce participă la o cultură
politică ce încearcă să-i înnobileze, şi nu să-i degradeze pe oameni”.
Dezechilibrul informaţional reprezenta o altă plângere, care creştea ca pondere
pe măsură ce statisticienii, printre care şi specialişti scandinavi în domeniul comunicării,
precum Karle Nordenstreng, culegeau date despre „circulaţia" informaţiei. Geografii
aveau deja un rol mai important în cercetarea din comunicare, studiind rutele de
circulaţie şi comparându-le cu rutele comerciale din trecut. Pentru ei, televiziunea
părea „o stradă cu sens unic” - o metaforă extrem de familiară. Statisticile detaliate
ale „circulaţiei” ştirilor şi a divertismentului, precum şi ale blocajului ei au fos:
subiectul unor critici dure, însă chestiunea centrală a rolului subordonat al Lumii a
Treia era limpede. Aşa erau şi afirmaţiile despre „efectele telecomunicaţiilor în
zonele rurale şi posibila lor contribuţie la dezvoltarea rurală”.
În anii '60, doar un sfert din ştirile transmise de cele patru agenţii occidentale
(AFP, AP, Reuters şi UPI) proveneau din ţările în curs de dezvoltare sau le priveau
pe acestea, deşi locuitorii lor constituiau aproape „două treimi din umanitate”. În
plus, aşa cum au subliniat, în concordanţă cu ideile din Bad News, numeroşi critici,
dintre care cei mai influenţi erau de orientare marxistă, multe dintre ştirile ce
priveau Lumea a Treia erau negative. Ele aveau ca subiect numai dezastrele, intrigile
politice şi militare, lipsurile şi foametea. Obiecţiile au devenit mai târziu un atac la
adresa sateliţilor de transmisiuni în direct (vezi p. 265), priviţi ca o ameninţare
pentru identitatea culturală şi pentru distribuţia frecvenţelor pe spectrul radio,
considerat încă o resursă comunicaţională limitată.
Spectrul radio nu era o chestiune care privea UNESCO, ci Conferinţa Administrării
Mondiale a Radioului (WARC), organizată de ITU, care se ocupase anterior în mare
parte doar de chestiuni tehnice. Acum politicile comunicaţionale au ajuns să domine
ordinea de zi. Aceasta a reprezentat o schimbare de accent în istoria Uniunii
Internaţionale a Telecomunicaţiilor care, la întrunirea plenipotenţiară de la Nairobi
din 1982, a înfiinţat o comisie independentă pentru dezvoltarea comunicaţiilor
mondiale sub conducerea fostului diplomat britanic Sir Donald Maitland. Printre cei
16 membri se numărau, ministrul costarican al Informaţiilor şi Telecomunicaţiilor, ca
vicepreşedinte, preşedintele Consiliului consultativ al primului-ministru indian
pentru Comisia de planificare şi un fost preşedinte de la AT&T.
Deşi în 1982 existau în lume 600 de milioane de telefoane, jumătate din populaţia
lumii trăia în ţări care împreună nu aveau mai mult de zece milioane de telefoane;
la cele cinci întruniri ale Comisiei s-au discutat nu doar toate implicaţiile acestei
situaţii, ci şi „dezvoltarea dramatică a tehnologiei comunicaţiile ce [avea atunci]
loc". Raportul Comisiei, The Missing Link (Veriga lipsă), apărut în 1984, a punctat
lucruri subliniate adesea în anii '80, dar neconfirmate de atunci încoace, şi anume
că „tehnologia adecvată dintr-o ţară din Lumea a Treia [poate] fi mai avansată decât
norma dominantă" sau că o „strategie de planificare în salturi” ar putea funcţiona.
Înaintea publicării raportului The Missing Link, UNESCO a numit un alt tip de
comisie, tot la o întrunire de la Nairobi, la cea de-a nouăsprezecea sa Adunare
Generală din 1976, când s-a adoptat o rezoluţie extrem de controversată. Aceasta a
inclus un articol bine cunoscut multor ţări „dezvoltate”, Articolul XII, atacat nu în
ultimul rând pentru limbajul său, care afirma că „statele sunt răspunzătoare de
activităţile din toată sfera internaţională a tuturor mijloacelor de comunicare de sub
jurisdicţia lor”. Noii comisii, condusă de politicianul irlandez Dean McBride, i s-a
dat ceea ce el a descris corect drept „formidabila sarcină” de a examina „totalitatea
problemelor de comunicare din societatea modernă”.
Printre membrii acestei comisii se numărau McLuhan, romancierul columbian
Garda Mârquez, un bine cunoscut ziarist japonez, Michio Nagai, şi directorul-general
al agenţiei sovietice de ştiri TASS. Ei s-au pus de acord asupra nevoii de „a aborda
global comunicarea”, dar chiar înainte de a fi numiţi era clar că în condiţiile
Războiului Rece nu exista nici o speranţă ca ei să se bucure de sprijin general pentru
o recomandare sau alta. În 1977, la Conferinţa de la Helsinki despre drepturile
omului diferenţele majore de abordare dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică au

fost foarte evidente, iar când raportul Comisiei, Many Voices, One World (Multe
voci, o singură lume), a apărut totuşi în 1980, recomandările pe care le conţinea au
devenit repede istorie. Chiar şi ţările nealiniate erau împărţite, după reprimarea
libertăţii presei de către Indira Gandhi în ultima etapă al lungului ei mandat de
prim-ministru al Indiei, între 1966 şi 1977.
Când, în 1978, cea de-a douăzecea Sesiune Generală a UNESCO a adoptat o
declaraţie grandios intitulată „Declaraţie a principiilor fundamentale privitoare la
contribuţiile aduse de mass-media la întărirea păcii şi a înţelegerii internaţionale, la
promovarea drepturilor omului şi la respingerea rasismului, apartheidului şi a
incitării la război”, un Articol XII lipsea. Totuşi, acest „măiastru exerciţiu de a
rezolva cvadratura cercului” - după cum 1-a numit la vremea respectivă un ziarist
bine informat - avea să pară măiastru doar pentru scurt timp. După ce Statele Unite,
urmate de Marea Britanie, ambele deranjate de aceasta, precum şi de alte politici ale
UNESCO, au părăsit organizaţia, UNESCO nu şi-a mai propus niciodată să se
ocupe de „totalitatea problemelor de comunicare din societatea modernă”.
Iniţiativa în privinţa dezbaterii intelectuale internaţionale a fost preluată de
susţinătorii din universităţi ai „comerţului liber de idei" - aspect pe care cel mai
capabil dintre ei, Ithiel de Sola Pool, profesor la Massachusetts Institute of Technology
şi care era în favoarea deregularizării tuturor mijloacelor de comunicare, avea să îl
numească în 1983 „tehnologiile libertăţii”. Pentru Pool, care a menţionat UNESCO
doar o dată şi en passant în cartea sa intitulată chiar Technologies of Freedom
(Tehnologii ale libertăţii), publicată în acel an, ceea ce făceau ştirile din media,
indiferent de proprietarul lor, era să creeze o contrapondere faţă de autorităţile
tradiţionale. Guvernele autoritare, şi nu culturile tradiţionale erau cele care se aflau
în pericol. Culturile vor înflori nu datorită protecţiei, ci prin promovarea capaci
tăţilor lor de producţie şi a schimbului reciproc. Nici o cultură nu va putea rămâne
izolată. Aceasta a fost linia adoptată în Statele Unite la sfârşitul anilor '90, într-un
periodic, Correspondence, editat de Daniel Bell. În primăvara anului 2000, revista
s-a bazat pe dovezi obţinute din sondaje pentru a susţine că dintre cele 186 de ţări
din lume doar 69 aveau o „presă liberă".
Pool nu a considerat necesar să analizeze sistematic operaţiunile media din ţările
democratice şi nici nu s-a ocupat de chestiuni globale. El a pus accentul pe „media
electronice, pentru că acestea ajung să fie... dispersate în utilizare şi abundente ca
ofertă”, permiţând „mai multă cunoaştere, acces mai uşor şi exprimare mai liberă
decât am avut vreodată până acum”. Deşi Pool nu era sub nici o formă un determinist
tehnologic, a salutat dispariţia maşinii de scris şi perspectiva că, „într-un viitor nu
prea îndepărtat, tot ce va fi tipărit va fi scris pe un procesor de text sau pe
computer”.
Privind către un nou mileniu, el a estimat că până la începutul anilor '90 vor
exista peste 600 de milioane de telefoane şi 680 de milioane de televizoare, precum
şi milioane de computere. Pool nu a pomenit mai nimic despre divertisment sau
despre ameninţarea la adresa culturilor locale reprezentată de cultura omogenizată,
deşi a întâmpinat cu bucurie „sfârşitul limitării spectrului radio” şi apariţia „abundenţei
electronice”. Avea să existe astfel o mai mare bază pentru a alege mijloacele de
comunicare.
Surprizele şi problemele „societăţii informaţionale”, bazată pe noi puncte de sprijin

pentru comunicare, nu tocmai identice cu cele ale unei „economii a informaţiei”, au
fost cele care au transformat sintagma în una dintre cele mai familiare etichete ale
secolului XX. Se poate chiar susţine că denumirea se bucură într-un fel de bine
cuvântarea lui McLuhan. În Understanding Media (înţelegând media - 1964), McLuhan
scrisese deja că „în epoca electronică ne vedem traduşi din ce în ce mai mult sub
forma informaţiei, îndreptându-ne către extinderea tehnologică a conştiinţei”.
Societatea informaţională
Persoana care a articulat cel mai bine ideea unei „economii a informaţiei” şi a
unei „societăţi informaţionale”, idee care exista deja în aer, a fost un tânăr american,
Marc Porat, care lucra la acea vreme la Institutul Aspen şi care a publicat în 1977
(într-o primă formă) o lucrare intitulată Global Implications of the Information
Society (Implicaţiile globale ale societăţii informaţionale): lucrarea îi fusese
solicitată de Agenţia de Informaţii a Statelor Unite. Expresiile intraseră deja în
limbajul curent în anii '60. Circulaţie şi a circula erau la vremea respectivă
substantivul şi verbul favorite. Tot atunci, cuvântul informaţie fusese deja încorporat
în sintagma tehnologie a informaţiei (IT), folosit mai întâi în cercurile de management
şi în matematica „teoriei informaţiei”.
După cum am remarcat, în engleza medievală verbul enforme, informe, împru
mutat din franceză, însemnase „a da formă”, iar noua combinaţie - „societate
informaţională” - dădea formă unui număr de aspecte ale comunicării puţin relaţionate
anterior între ele - cunoaştere, ştiri, literatură, divertisment -, toate transmise prin
diferite mijloace de comunicare şi diverse materiale - hârtie, cerneală, pânză,
vopsea, celuloid, cinema, radio, televiziune şi calculatoare. Începând cu anii '60,
toate mesajele, publice şi private, verbale sau vizuale, au început să fie considerate
„date”, informaţii care pot fi transmise, culese şi înregistrate, indiferent de punctul
de origine, cel mai eficient prin tehnologia electronică.
O dată în plus, la sfârşitul secolului XX, la fel ca şi în secolul al XVI-lea, limba
franceză a fost cea care a devenit purtătoarea unor concepte extinse şi în schimbare,
prin cuvinte precum informatique şi informatisation, care au influenţat nu doar felul
de a gândi şi a simţi în legătură cu comunicarea, ci şi procedurile şi deciziile
oamenilor de afaceri şi ale politicilor guvernelor. Există o legătură clară în franceză
între aceşti termeni şi computerizare. Un text esenţial scris de Simon Nora, inspector
general al finanţelor, şi de Alain Mine, care aprecia societatea informaţională drept
civilizaţia supremă, a avut chiar implicaţii imediate pentru politica guvernului
francez şi a fost intitulat în traducerea engleză (1980) The Computerization of the
Society (Computerizarea societăţii). El fusese compus de Nora ca raport pentru
preşedintele Franţei Giscard d'Estaing şi se intitula în original L'Informatisation de
la sociăi.
Au existat însă şi alte forţe în spatele schimbărilor din limbă. În ştiinţele
biologice, descoperirea ADN-ului (acidul dezoxiribonucleic) - marea descoperire a
anilor 1960 - ca purtător al informaţiei genetice a dat un nou impuls aşa-numitei
„paradigme informaţionale”. Informaţia a fost considerată principiul organizator al

vieţii înseşi. Codul genetic era codul prin excelenţă, iar informaţia a început să fie
acum privită în primul rând din perspectiva transmiterii ei.
Cuvântul paradigmă în sine era un cuvânt nefamiliar, dar care a trecut rapid în
limbajul curent. Aceasta s-a petrecut în urma succesului formidabil al cărţii scrise
de americanul Thomas S. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, care s-a vândut în
aproape 600 000 de exemplare de la prima publicare, în 1962, şi până în 1984, anul
apocalipsei comunicaţionale imaginate de romancierul George Orwell. De fapt,
1984 a fost un an formativ, când modelul comunicaţional, răspunzând în special
noilor tehnologii, s-a dovedit a fi foarte diferit de ceea ce schiţase Orwell cu
cincizeci de ani înainte.
O altă direcţie, care a avut o însemnătate mai mare în dezvoltarea conceptului de
societate informaţională, a privit nu dezvoltarea biologiei sau a tehnologiei informaţiei,
ci pe cea a economiei şi a sociologiei (politica lipsind şi ea rareori). Sociologul
american Daniel Bell eunoştea activitatea colegului său american, economistul Fritz
Machlup, când şi-a publicat cartea intitulată Spre societatea postindustrială (1974),
unde s-a concentrat pe modalitatea în care sectorul serviciilor din cadrul economiei
devenea din ce în ce mai important faţă de sectorul producţiei. Orizonturile lui Bell
erau noi, ca şi terminologia sa. El a folosit prefixul post- în titlu, prefix care urma
să ajungă din ce în ce mai la modă; în curând, adjectivul postmodern avea să se
impună. Totuşi, nu era nimic nou în identificarea mutaţiei de la producţie la servicii,
o mutaţie deja clară pentru economistul australian care se ocupa de agricultură
Colin Clark când publicase Conditions of Economic Progress (Condiţii ale progresului
economic - 1940), o carte trecută cu vederea.
Analiza realizată de Bell a implicaţiilor sociale ale schimbării structurale, o
cercetare care nu acorda foarte multă atenţie continuităţilor din sistemul capitalist,
indiferent de tehnologia dominantă, era nouă şi provocatoare, ca şi cadrul social
creionat de el pentru ceea ce a numit „societate informaţională”. Deloc surprinzător,
analiza lui a dus la critici din partea unor marxişti precum Schiller, care a publicat
în 1981 Who Knows: Information in the Age ofthe Fortune 500 (Cine ştie: informaţiile
în epoca Fortune 500), un studiu ce se concentra asupra promotorilor financiari ai
noii societăţi. Între timp, Machlup, care a oferit pentru prima dată o teorie a
„economiei cunoaşterii” în cartea sa, The Production and Distribution ofKnowledge
(Producerea şi distribuirea cunoaşterii - 1962), a continuat să-şi aducă la zi
informaţiile, demonstrând că în decursul unui secol numărul de lucrători implicaţi
în agricultură în Statele Unite (grupul de referinţă principal, aşa cum fusese şi
pentru Clark) a scăzut de la 40% la aproape 4% şi că proporţia lucrătorilor în
domeniul informaţiilor era în creştere, aşa cum se întâmpla şi în Marea Britanie.
Descrierea „lucrători în domeniul informaţiilor”, cea mai largă dintre categoriile
posibile şi ca atare definită şi analizată mult prea larg, suna mult mai atrăgător decât
„lucrători în domeniul serviciilor”. Primii păreau să constituie un grup atractiv şi
dinamic, bazat pe cunoaştere, un grup liber de ideologie care urma să transforme nu
numai propria ţara, ci, aşa cum îşi propuseseră şi saint-simonienii, întreaga lume.
Peter Drucker, cel mai de succes şi mai prolific dintre toţi analiştii schimbării - nu
a pretins nici o clipă că prezice viitorul -, a atras atenţia asupra prezenţei lucrătorilor
din domeniul informaţiilor în 1969 în cartea sa, The Age of Discontinuity (Era
discontinuităţii), a cărei primă parte era dedicată „tehnologiei cunoaşterii”. „învăţarea
şi predarea vor fi mult mai afectate de noua disponibilitate a informaţiei decât alte
domenii ale vieţii umane.”
Totuşi, Drucker considera că mai este de parcurs un drum considerabil. O mare
companie internaţională scotea deja calculatoare pe piaţă în ritm de 1 000 de bucăţi pe
lună, dar nu exista încă în domeniul calculatoarelor un echivalent al becului electric al
lui Edison. Un asemenea echivalent va fi „un aparat electronic” cu un preţ mai mic decât
al unui televizor, „care să poată fi pus în priză oriunde există electricitate şi care să
ofere acces imediat la toată informaţia necesară pentru şcoală, de la clasa a V-a până
la facultate”. Drucker a văzut, de asemenea, în mod limpede că un asemenea aparat
va oferi acces la multe alte lucruri în cadrul societăţii în afară de informaţia necesară
şcolilor, dar nu îşi imagina cum va arăta „un televizor viitor” sau ce va fi în stare
să facă. Televizorul mai era şi atunci considerat în multe locuri ca un succesor al
aparatelor de radio şi al gramofoanelor, nu ca un precursor al calculatoarelor.
Dezvoltarea şi impactul calculatoarelor sunt discutate în următorul capitol. Acum
este necesar să revenim la scrierile lui Porat, începând cu remarcabila sa lucrare de
licenţă ce a înlocuit cuvântul cunoaştere cu termenul informaţie şi cu filmul pe care
1-a conceput pentru a populariza termenul şi ceea ce se află în spatele său. Nu era,
de fapt, nevoie de o campanie de publicitate. Conceptul a fost schiţat şi explorat
într-un număr de alte lucrări, inclusiv într-o carte mică, schematică şi foarte
concentrată, The Information Society as Post-Industrial Society (Societatea informatică
drept o societate postindustrială - 1980) de Yoneji Masuda, un specialist japonez
care lucra într-o ţară ce producea la vremea respectivă milioane de microcipuri:
textul însuşi a fost publicat de Tokyo Institute for the Information Society.
În societatea japoneză, munca va fi dispersată în „căsuţe electronice”, media vor
fi „demasificate”, iar conştiinţa umană va fi sporită pe măsură ce se va accelera
circulaţia globală de mesaje din „societatea informaţională”. Nu este de miraje, dată
fiind această perspectivă, că o nouă etichetă - cea de „societate postindustrială” -
le va înlocui pe celelalte şi se va perpetua până la formarea unor noi metafore.
Masuda însuşi a indicat una sau mai multe dintre ele într-o scurtă secţiune intitulată
„Globalizarea: spiritul unei noi Renaşteri”, în care a adus globalismul în lumina
reflectoarelor. „Informaţia nu are graniţe naturale. Când se va forma spaţiul infor
maţional global, activităţile comunicaţionale din lumea întreagă dintre cetăţeni vor
trece toate graniţele naţionale.” „Diferit de spaţiul geografic convenţional, «spaţiul
informaţional global» va fi un spaţiu conectat prin reţelele informaţionale.”
Concluzii
Urmând cronologic capitolului 5 - şi suprapunându-se cu el pe alocuri -,

capitolul de faţă a arătat că, deşi inovaţia tehnică soseşte în valuri şi trebuie să fie
sprijinită de mobilizarea capitalului, se tinde ca societăţilor să li se ataşeze etichete
în funcţie de ceea ce pare a fi, din diverse motive, tehnologia comunicaţională
dominantă. „Epoca drumurilor de fier" descrisă în capitolul 4 a fost una dintre acestea.
Figura 26. Presa îşi păstrează puterea:

poliţia şi fotografii la protestele de 1 Mai, Londra, 2001
„Epoca radiodifuziunii” sau „epoca televiziunii”, precum şi „epoca cinematografului”

descrise în acest capitol s-au suprapus. Presa, care, ca cea de-a „patra putere”, nu
şi-a dat numele nici unei epoci, a făcut publicitate altor etichete sau chiar le-a creat,
în cazul Internetului, descris în ultima secţiune a capitolului următor, cuvântul eră,
uneori aplicat şi televiziunii, avea să se folosească mai des decât cuvântul epocă.
În nici una dintre aceste epoci, dintre care unele au fost considerate - cel puţin
retrospectiv - de aur, un mijloc nou de comunicare nu a eliminat un altul. Noul şi
vechiul au coexistat. Presa a rămas o forţă puternică în anii '60, iar din anumite
puncte de vedere importanţa ei a crescut după aceea. Televiziunea, numită uneori
„cea de-a cincea putere” (vezi p. 182), nu a luat locul radioului, respins şi el, pe
când televiziunea era încă tânără, cu numele „radio cu aburi”. Căile ferate au rămas
un important mijloc de transport, chiar şi atunci când - sau chiar datorită faptului
că - numărul de automobile a crescut mai rapid decât altcândva înainte. Scrisorile
au continuat să se transmită prin poştă. Totuşi, pe măsură ce dezvoltarea tehnologică
s-a accelerat (cu întârzieri ocazionale), vechile tehnologii au trebuit să facă faţă
provocărilor şi mai ales cadrul lor instituţional a trebuit să fie regândit.
Acest proces, dintr-un anumit punct de vedere, privea atât spre trecut, cât şi spre
viitor. În anii '60 şi '70 a crescut interesul nu numai faţă de locomotivele cu aburi,
tramvaiele recondiţionate sau maşinile de epocă, ci şi faţă de neliniştile şi aşteptările
generaţiilor mai vechi, când, în formularea lui Carolyn Marvin, „vechile tehnologii
erau noi”. Un deceniu mai târziu, în Statele Unite retro va deveni un prefix favorit,
încă de la început, cuvântul generaţie a fost aplicat atât calculatoarelor, cât şi
oamenilor. Între timp, în fiecare „epocă” se ridicau chestiuni similare în ce priveşte
relaţia dintre „proprietatea” asupra media şi „conţinutul" acestora, dintre „conţinut”
şi „structură” şi dintre „structură” şi tehnologie - mai ales inovaţia tehnologică. Iar

toate chestiunile erau legate de „control". Nevoia de informaţie din fiecare epocă a
fost asociată cu nevoia de a controla prezentul şi viitorul din motive personale,
politice şi economice.
Următorul capitol al cărţii de faţă tratează ceea ce, chiar şi la vremea respectivă,
a fost considerată - şi continuă să fie considerată - o realizare crucială în istoria
omenirii. Titlul lui, „Convergenţă”, este direct legat de tehnologie, de istoria - care,
pe scurt, trebuie totuşi spusă - a calculatorului, tranzistorului, circuitului integrat şi
a digitalizării. Convergenţa implică totuşi mult mai mult decât tehnologia, uimitoare -
sau intimidantă - cum a fost o parte din ea. Într-un continuu proces de inovare, a
inventa viitorul a părut să rămână mereu o provocare, aşa cum fusese şi pe când
Erasmus Darwin (vezi p. 106) îşi scria versurile, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Informaţie şi convergenţă, termeni care fuseseră deja relaţionaţi în anii '60,
aveau să fie din ce în ce mai des puşi în legătură în anii '70 şi '80. între timp, în
acelaşi fel în care apariţia televiziunii îi stimulase pe istoricii media să reexamineze
implicaţiile inventării tiparului, dezvoltarea noilor tehnologii electronice, culminând
cu Internetul şi world wide web, i-a stimulat pe succesorii acestora să reexamineze
implicaţiile succesiunii de invenţii din secolul al XlX-lea, discutate în capitolele
precedente. Astfel, în 1986, James Beninger a urmărit cu meticulozitate până în
secolul al XlX-lea şi chiar mai devreme originile controlului tehnic şi ale celui
social - în parte preexistente - prin feedback-ul oferit în acest sens de noile
dispozitive mecanice şi electronice. „Regulatorul” de presiune, un dispozitiv din
motorul cu aburi al lui Watt, reprezintă un exemplu timpuriu, anterior apariţiei
electricităţii, care a înmulţit atât numărul dispozitivelor, cât şi al oportunităţilor pe
care acestea le ofereau. Iar în 1998, când Internetul se afla în centrul interesului,
Tom Standange a scris o carte despre telegraf şi despre „pionierii săi online” cu
titlul The Victorian Internet (Internetul victorian).
Utilizatorii moderni ai Internetului [susţinea el] sunt în multe feluri moştenitorii tradiţiei
telegrafice, ceea ce înseamnă că astăzi ne aflăm într-o poziţie unică de a înţelege
telegraful. Iar telegraful, la rândul său, ne poate oferi o perspectivă fascinantă asupra
provocărilor, ocaziilor şi pericolelor Internetului.
Ar fi putut, de asemenea, observa cum fuseseră folosite imaginile reţelei şi

pânzei de păianjen în afara cercurilor tehnologice în secolul al XlX-lea.
Chiar mai devreme, un interesant studiu din 1974 asupra romancierului Thomas
Hardy scris de Ian Gregor a fost numit The Great Web (Marea Pânză); iar în
romanul The Woodlanders (care va fi ecranizat în secolul XX), Hardy însuşi a
observat că „direcţiile solitare” ale personajelor sale „nu formau nici un model
anume, dar erau toate parte a marii pânze de fapte omeneşti care se ţesea în ambele
emisfere, de la Marea Albă la Capul Horn”.

Epoca Televiziunii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Epoca Televiziunii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

212 MASS-MEDIA.

Transmisiunile cu sunet de pe ambele coaste ale Atlanticului şi din multe alte

de milioane de oameni au urmărit la televizor acest eveniment. (A existat şi un

au fondat o Asociaţie Naţională a Ascultătorilor şi Telespectatorilor, devenind

anilor '50, interesele puternice ale televiziunilor americane au început să privească

220 MASS-MEDIA. O ISTORIE SOCIALĂ

Comentariile contemporane cu privire la televiziune în ţările în care modelul

produs comercial conceput deliberat să distreze dar şi să educe, învăţându-i pe

fotografiilor de ştiri”). Amândouă articolele au pus în lumină evoluţia ziarelor şi a

Schuller - o figură mai puţin agitatoare şi provocatoare pe ecran decât elocventul,

Gama de întrebări care se referă la televiziune, unele dintre ele identice cu

Un japonez citat cu afirmaţia că dependenţa de televiziune a transformat milioane

dramatic subiecte precum sexul, bogăţia, puterea şi familia, irezistibile în

publică. Cu toate acestea, o dată înfiinţat în 1967, sistemul de televiziune publică

„tocmai când începeam să ne simţim confortabil trăind în era spaţială, rânduri de o

În această afirmaţie, care nu includea încă sintagma „mediul mediatic”, toate

omului diferenţele majore de abordare dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică au

Surprizele şi problemele „societăţii informaţionale”, bazată pe noi puncte de sprijin

„paradigme informaţionale”. Informaţia a fost considerată principiul organizator al

Urmând cronologic capitolului 5 - şi suprapunându-se cu el pe alocuri -,

Figura 26. Presa îşi păstrează puterea:

„Epoca radiodifuziunii” sau „epoca televiziunii”, precum şi „epoca cinematografului”

şi „structură” şi dintre „structură” şi tehnologie - mai ales inovaţia tehnologică. Iar

Ar fi putut, de asemenea, observa cum fuseseră folosite imaginile reţelei şi

S-ar putea să vă placă și