RAPORTUL OMULUI CA FIINŢĂ DUALĂ CU MACROCOSMOSUL, ÎN

PERSPECTIVA ÎNDUMNEZEIRII

Omul nu poate fi niciodată singur şi nici autosuficient; nici umanitatea, nici lumea nu
se epuizează prin el. Prin creaţie, definirea şi devenirea lui sunt determinate de relaţiile cu
Dumnezeu, cu semenii şi cosmosul; numai pe aceste coordonate îşi poate afirma libertatea şi
realiza desăvârşirea. Dacă scolastica apuseană, dintr-o temere faţă de panteism, a renunţat la
dimensiunea cosmologică a teologiei, Părinţii răsăriteni au abordat constant problema omului
din perspectiva tainei creaţiei şi pe aceasta din unghiul antropologiei, omul apărând astfel ca
sinteză a universului, ca microcosmos, parte şi oglindă a întregului, punct de interferenţă între
cele văzute şi cele nevăzute.
În concepţia lui Mircea Eliade, omul, prin însăşi constituţia sa se identifică cu
„centrul” lumii, axis mundi, fiindcă în relaţie cu omul a fost creată întreaga lume.
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că omul se găseşte în raport cu lumea ce-l
înconjoară, întreaga existență având un caracter antropocentric; teologia ortodoxă vorbește
despre interdependenţa şi condiţionarea dintre cosmos şi om, cât şi faptul că cele două realităţi
au destin comun: îndumnezeirea omului, împlinirea scopului pentru care a fost creat, respectiv
umanizarea creației.
În sens teologic, omul şi cosmosul coexistă spre desăvârşire, coexistenţă ce gravitează
în jurul lui Dumnezeu ca Creator şi Sfinţitor al lor. Această „simbioză” teologică (om-
cosmos) va constitui totdeauna un punct important în dezvoltarea spirituală a omului, dată
fiind infinitatea de sens a fiinţei sale proprii potenţată în relaţie cu infinitatea de sens a lumii
pe care omul o va descoperi prin comuniunea sa cu Dumnezeu.
Prin calitatea sa de sinteză, de inel al creaţiei, comentează sfântul Maxim
Mărturisitorul, omul este instrumentul cel mai potrivit pentru lucrarea Logosului divin în
cosmos, care, „străbătând prin umanitate în toate făpturile, pe măsura lor”, face ca acestea,
„care prin fire sunt distanţate, să vină la unitate între ele, prin convergenţa în jurul firii unice
a omului”.
O antropologie autentică nu poate face abstracţie de dimensiunea cosmică a existenţei
umane; învățătura ortodoxă afirmă dihotomismul firii umane, omul fiind trup şi suflet.
Acestea nu sunt entităţi izolate şi puse să subziste împreună, ci realităţi perfect compatibile,
interdependente, destinate să fiinţeze într-un singur ipostas. Această taină a unirii celor două

1
elemente este cheia prin care se pătrunde taina îndumnezeirii omului şi a întregii existenţe
create.
Omul este cea mai complexă şi plină de sensuri parte a creaţiei. El este unica realitate
creată care poartă în sine spirit raţional. Această raţiune cunoscătoare a spiritului uman
precum şi raţionalitatea lui cer un anumit mod de existenţă. Primul element care se impune
pentru dezvoltarea şi manifestarea deplină a spiritului este trupul, cea mai desăvârşită parte a
creaţiei ca materialitate, prin raţionalitatea sa ascunzând în el două mari taine: a recapitulării
în sine a întregii naturi umane ( care constituie premisa întrupării lui Hristos ) şi cea a purtării
în sine a peceţii Sfintei Treimi, omul fiind prin excelență imago Trinitatis. În sensul acesta,
Nichita Stithatul afirmă acest adevăr teologic atunci când spune că „aşa cum Sfânta Treime a
avut în sine conştiinţa firilor şi raţiunile tuturor lucrurilor, tot aşa şi omul are în sine
raţiunile, firea şi cunoştinţa creaţiei”. Părintele Stăniloae spune că era nevoie de un trup
raţional pentru ca sufletul să găsească în el posibilitatea manifestării, el fiind la rândui-i
raţional: „Trupul capătă o complexitate particulară ca raţionalitate, datorită bogăţiei
spiritului; raţionalitatea spiritului însuşi se actualizează într-o complexitate de mare fineţe şi
subtilitate în lucrarea asupra trupului.” Trupul este adaptat continuu spiritului sau e imprimat
în mod particular de spirit, iar acesta nu se poate manifesta decât prin facultățile trupului.
Sfântul Maxim consideră constituţia teandrică omului ca o pregătire ontologică pentru
taina întrupării lui Hristos, a înomenirii lui Dumnezeu, ca „singurul lucru nou sub soare”,
după cum afirmă sfântul Ioan Damaschin. Trupul devine astfel, element principal în
hristologia ortodoxă, căci fără trup, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar fi putut împlini.
Hristos aduce trupul său jertfă înaintea Tatălui, iar prin aceasta trupul jertfit este preamărit şi
poate iradia din el puterea îndumnezeitoare peste toţi oamenii.
Altfel spus, numai un suflet şi un trup raţional puteau să intre în dialog cu Raţiunea
cea Una şi să crească în acest dialog până în veșnicia lui Dumnezeu; raţionalitatea maximă a
trupului, îl pasează pe om deasupra materiei fiind deopotrivă materie, dar şi deosebit de natura
materială datorită spirtului care organizează materia lui. Omul se situează deasupra lumii ca
materialitate prin raţionalitatea trupul uman compus din toate elementele lumii sensibile.
Privind lucrurile în această perspectvă, înţelegem trupul uman ca pe o realitate teologică de
maximă importanţă din perspectiva cunoaşterii lumii din interiorul ei, cu posibilitatea de a o
desăvârşi.
Aşadar, trupul este veriga esenţială între sensibil şi inteligibil. El este o interfaţă între
spirit şi cosmos ca materialitate. Numai astfel spiritul ar fi fost capabil să actualizeze bogăţia
infinită a cosmosului. Creşterea spiritului ţine şi de spiritualizarea cosmosului prin trup.

2
Trupul este astfel organul prin care întreaga existenţă om-cosmos, este ridicată în trepte spre
desăvârşire.
Sufletul uman cunoaşte în adâncul său o înrudire specială cu Dumnezeu fapt ce îl
apropie pe acesta în chip tainic de taina Vieţii. Este o înrudire spirituală ce are ca diferenţă
fundamentală conştiinţa creată a omului, existenţa lui ca persoană conştientă creată. Faptul că
omul nu are atributul aseității și este ancorat dumnezeieşte în taina creației lui Dumnezeu,
reiese din aceea că sufletul uman este purtător al unei vieţii care nu-i aparţine prin sine, el
fiind chemat la existenţă de Duhul Sfânt întru-un fel în care îl face pe acesta să se descopere
ca un „alter ego” creat al Acestuia.
Şi făpturile au suflet, au viaţă în ele, dar omul are ceva deosebit în el, ceva ce-l arată
ca fiind chip al Arhetipului său, Logosul întrupat. Acest ceva este duhul suflat de Dumnezeu
asupra omului, Duhul Sfânt, Care unit cu sufletul, a făcut ca acesta să fie ridicat cu mult
deasupra oricărui suflet neomenesc. Faţă de sufletul comun al făpturilor, cel al omului se
deosebeşte fundamental prin aceea că este „suflet viu” ( Fc 2, 7 ), adică are în sine viaţa
harică, harul conferindu-i raţionalitate, dar şi înrudire cu Dumnezeu.
Importanţa sufletului provine – cum era de aşteptat – din raţionalitatea lui care este un
temei neclintit şi indispensabil al îndumnezeirii lui. Această realitate îl înnobilează pe om
situându-l deasupra întregului cosmos. Faptul că acesta primeşte prin creaţie un suflet raţional
ca putere cunoscătoare personală, dar şi ca energie raţională capabilă să spiritualizeze întreaga
existenţă, îl ridică pe el ca purtător al acestuia la măsura de co-creator şi stăpân al lumii.
Astfel, sufletul se revelează ca fiind hotarul între dumnezeire ca spirit şi materialitate ca trup,
asemănător cu Dumnezeu, dar înrudit şi cu trupul, el tinde să unească aceste contrarii până la
spiritualizarea deplină a materiei şi a creaţiei.
Teologia plasează, astfel, pe bună dreptate sufletul în centrul învăţăturii despre om. El
poartă în sine cheia desăvârşirii lui şi a întregii creaţii pe care datorită constituţiei sale
raţionale o poate ridica pe culmi tot mai înalte ţintind dumnezeirea cea după har sau
îndumnezeirea.
În procesul desăvârşirii, sufletul are o importanţă deosebită în raport cu celelalte părţi
ale fiinţei umane. Sufletul nu se va opri din mişcarea lui înspre Creatorul său nici după
moarte, căci el în veşnicie va gândi şi va voi să iubească şi să fie iubit, iubirea, dorinţa şi
raţiunea nefiind realităţi temporale.
Despre suflet putem vorbi ca despre inima trupului, căci în el stă viaţa întregii fiinţe
umane. Dacă inima întreţine viaţa biologică, atunci sufletul o întreţine pe cea spirituală.
Pentru spiritualitatea ortodoxă, sufletul omenesc este realitatea cea mai de taină şi cea mai

3
preţioasă a fiinţei umane. Sf. Simeon Noul Teolog vorbeşte despre suflet ca de o icoană a
Treimii, arătând că împreună cu el coexistă mintea şi cuvântul ( nous, logos, psyhe ). Prin
sufletul său, omul este ca icoană a Creatorului este chemat spre o tot mai deplină asemănare
cu El.
Sufletul este, putem spune, maxima declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu. Primim
iubirea lui Dumnezeu în şi prin suflet şi percepem bogăţia şi adâncimea tainelor dumnezeieşti
prin înţelegerea şi cunoaşterea sufletului ca realitate dumnezeiască creată, dar şi prin
răspunsul nostru la această declaraţie de dragoste. Suntem chemaţi să descoperim în adâncul
nostru acest glas al lui Dumnezeu care doreşte pentru veşnicie să intrăm în dialog cu El.
În acest context este cu neputinţă să concepemsufletul despărţit de trup. Orice gest al
trupului are repercusiuni asupra sufletului şi orice gând şi simţire din suflet se repercutează în
trup. Unitatea trup-suflet este elementul cel mai important în actualizarea virtualităţilor
multiple ale lumii. Este imposibil să înţelegem şi să gândim un dialog real între om şi
Dumnezeu în vederea îndumnezeirii fără să luăm în considerare relaţia trup-suflet, pentru că
această simbioză trup-suflet este cea care poate influenţa şi modifica lumea, este izvorul
spiritualizării întregii lumi materiale.
Potrivit concepţiei creştine, fără spirit lumea ar fi închisă în repetarea monotonă a unor
etape de existenţă mai înguste sau mai largi. Spiritul prin raţionalitatea sa, prin libertatea sa,
este cel ce face ca natura materială să fie animată, să aibă viaţă. Depăşirea acestei repetiţii
sterile, însă nu se face numai prin spirit, ci şi prin trup, pentru că, aşa cum am mai spus, fără
trup, spiritul uman n-ar putea mişca lumea spre sensuri tot mai înalte ale existenţei.
Aşa cum afirmă părintele Stăniloae, fiinţa umană „prin spirit poate tinde spre o tot
mai mare participare la Dumnezeu, iar prin trup poate tinde să cunoască lumea întreagă.
Dar numai pentru că are în trup spiritul, poate să îmbrăţişeze în conştiinţa sa lumea în tot
mai mare întindere şi are puterea de a-şi întinde cunoştinţa şi lucrarea sa tot mai departe
asupra ei”.
Sufletul are în însăşi raţiunea facerii lui referirea la trup, fapt pentru care nu putem
vedea sufletul decât în relaţie cu trupul. Sfântul Maxim spune că această unire este un efect al
naturii umane raţionale, care, ontologic, cere să fie constituită din trup şi suflet. Relaţia trup-
suflet ( σύνθετη ) presupune atât o interdependenţă cât şi o unire indisolubilă. Baza acestei
uniri este raţiunea (unică compusă) unicei firi compuse. „În om sufletul şi trupul se
condiţionează reciproc fără ca unul să fie redus la celălalt… sufletul se află în elementele
care compun trupul, dar nu se confundă cu ele, iar la rândul său, trupul, cu toate că este unit
inefabil cu sufletul, nu-şi pierde calitatea de trup”.

4
 Părintele Stăniloae, în privinţa acestei unităţi trup-suflet, vorbeşte de o continuă
creştere și împlinire în raport cu înaintarea fiinţei umane în comuniunea cu
Dumnezeu: „fiinţa umană e unitate alcătuită din trup şi suflet care înaintează tot mai mult
spre Dumnezeu, spre o tot mai deplină unitate a lor”. Despre aceeaşi unitate, eruditul teolog
român, dezvoltând o idee a sfântului Maxim, spune că este asemănătoare aceleia dintre
sensibil şi inteligibil, dintre oameni şi îngeri în Biserică. După cum creaţia, prin activitatea
sfinţitoare a Bisericii, tinde spre unitatea dintre partea ei sensibilă şi cea inteligibilă, astfel şi
omul înaintează spre unificarea dintre trup şi suflet, dar nu şi fără o lucrare asupra creaţiei,
unitatea fiind dată şi ca premisă pentru spiritualizarea materiei, pentru transparenţa ei.
Sfântul Maxim afirmă că în sfinţi contrastele dintre trup şi suflet au ajuns la maximă
unitate, trupul s-a umplut întreg de suflet, care, la rândul lui, e în comuniune deplină cu
Dumnezeu: „sfinţii s-au ridicat mai presus de realitatea materială prin unirea harică cu
Treimea”. Prin urmare, scopul acestei relaţii intime este îndumnezeirea omului, pentru că în
sfinţenia la care ajunge omul în acest proces al împlinirii naturii sale, el uneşte pe cele
sensibile cu cele inteligibile; modelul suprem al acestei uniri neamestecate şi neconfundate îl
avem în Hristos în care umanitatea este unită cu dumnezeirea în Persoana Sa. El este centrul
de atracţie al unirii tot mai depline a componentelor umane, fiind şi direcţia transcenderii
continue a omului şi a lumii întregi.
Asemenea lui Hristos, omul uneşte într-un ipostas părţile contrastante ale trupului şi
ale sufletului. În această unitate ipostatică a sufletului şi a trupului, spune părintele Stăniloae,
este implicată şi putinţa unirii într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi omeneşti în Ipostasul lui
Dumnezeu-Cuvântul care poartă în sine raţiunea umanităţii. În trup este sufletul întreg şi
sufletul poate deveni în el tot mai copleşitor pe măsură ce se umple de dumnezeire, care se
descoperă prin el tot mai mult ca bogăţie şi măreţie infinită.
Rezumat

În urma celor evidenţiate până acum, concluzionăm prin a sublinia rolul pe care îl au
trupul şi sufletul în procesul desăvârşirii.
Trupul compus din aceleaşi elemente ale lumii sensibile ca materialitate organizată
raţional, trebuie să devină mediu transparent al spiritului şi al lui Dumnezeu. La rândul său
sufletul înrudit cu Dumnezeu ca un alter ego, fiind spirit conştient creat al Spiritului conştient
necreat, trebuie să se facă tot mai copleşitor pentru trup prin umplerea lui de dumnezeire.

5
Sufletul fiind o esenţă spirituală fără formă, dar inteligibilă şi realitate creată vie, este
principiul axial al cunoaşterii sensibile într-un trup material.
Unirea trup-suflet este elementul cel mai important în actualizarea virtualităţilor
multiple ale lumii, între cele două realităţi existând o legătură de fiinţă şi destin. Ambele au
fost create de Dumnezeu şi au vocaţia de a se realiza împreună, dobândind îndumnezeirea, sau
calitatea omului întreg prin lucrare şi har. Numai astfel se poate împlini lucrarea de
înduhovnicire a lumii, proces pe care sufletul îl face împreună cu trupul care, pnevmatizat, se
face mijloc pentru iradierea luminii dumnezeieşti peste întreg cosmosul.

BIBLIOGRAFIE

1. STĂNILOAE, pr. prof. dr., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.