Sunteți pe pagina 1din 160

Dumitru PURDEA

MANAGEMENTUL
ERGONOMIC AL MUNCII

Cluj-Napoca
2013
CUPRINS

CAPITOLUL I. ERGONOMIA ŞI ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A


MUNCII ............................................................................................................... 1
1.1. Ergonomie sau ştiinţa muncii: concept, conţinut, clasificare ..................... 1
1.2. Sarcinile şi scopurile organizării ergonomice a muncii ............................. 6
CAPITOLUL II. TIMPUL ÎN PROCESUL PRODUCŢIEI ŞI AL
MUNCII ............................................................................................................. 10
2.1. Procesul de producţie şi de muncă ........................................................... 10
2.1.1. Continut şi laturi componente ........................................................... 10
2.1.2. Structura operaţiei de muncă ............................................................ 11
2.2. Stadii şi situaţii în cadrul procesului de producţie şi de muncă ............. 12
2.2.1. Stadiile obiectelor muncii .................................................................. 12
2.2.2. Situaţiile executantului în muncă....................................................... 14
2.2.3. Simbolizarea stadiilor situaţiilor ....................................................... 15
2.3. Structura timpului de lucru în procesul de producţie ............................... 16
2.3.1. Structura timpulul de muncă şi al executantului ............................... 17
CAPITOLUL III. ENERGIA ORGANISMULUI UMAN, MUNCA ŞI
OBOSEALA ....................................................................................................... 23
3.1. Sursele de energie ale organismului, consumul de energie, munca şi
alimentaţia........................................................................................................ 23
3.1.1. Sursele de energie organismului ....................................................... 23
3.1.2. Consumul de energie a organismului şi munca ................................ 25
3.2. Oboseala: noţiune, caracterizare, clasificare ............................................ 32
3.3. Regimul ergonomic de muncă şi odihnă .................................................. 35
CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA MEDIULUI AMBIANT AL
MUNCII ............................................................................................................. 38
4.1. Factorii de microclimat ............................................................................. 38
4.2. Cromatica (coloritul în muncă) ................................................................ 41
4.3. Ambianţa sonoră: zgomotul, vibraţiile, muzica funcţiona1ă ................... 46
CAPITOLUL V. STUDIUL ERGONOMIC AL METODELOR ................ 51
5.1. Definiţia, scopul, laturile şi etapele studiului muncii ............................... 51
5.2. Studiul metodelor de muncă ale executanţilor ......................................... 53
5.3. Studiul mişcări1or executantului .............................................................. 58
CAPITOLUL VI. ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A LOCULUI DE
MUNCĂ .............................................................................................................. 62
6.1. Abordarea sistemică a organizării locurilor de muncă ............................. 62
6.2. Conceperea şi organizarea funcţional-ergonomică a locului de muncă ... 66
6.2.1. Principii şi reguli privind asigurarea economiei de mişcări ............ 66
6.2.2. Zona de muncă: noţiune, clasificare. Utilizare raţională a zonei de
muncă ........................................................................................................... 69
CAPITOLUL VII. ANALIZA ORGANIZĂRII ERGONOMICE A
MUNCII ............................................................................................................. 72
7.1. Metode (tehnici) de tipul “grilei de evaluare” .......................................... 72
7.1.1. Metoda RNUR ................................................................................... 72
7.1.2. Metoda Laboratorului de ergonomie şi sociologia muncii (L.E.S.T. -
Laboratoire d’ergonomie et de sociologie du travail) - Franţa .................... 77
CAPITOLUL VIII. MĂSURAREA ŞI STUDIEREA TIMPULUI DE
MUNCĂ .............................................................................................................. 81
8.1. Metode de măsurare şi studiu. Aparate de măsurare a timpului .............. 81
8.2. Fotografierea timpului de muncă.............................................................. 84
8.2.1. Fotografierea individuală .................................................................. 85
8.3. Cronometrarea timpului de lucru.............................................................. 88
8.3.1. Pregătirea cronometrării simple ....................................................... 88
8.3.2. Cronometrarea propriu-zisă .............................................................. 92
8.3.3. Etapa de prelucrare a datelor cronometrării simple ........................ 93
8.4. Observarea instantanee ............................................................................. 97
8.4.1. Conţinutul, particularităţile şi domeniile de aplicare a observării
instantanee ................................................................................................... 97
8.4.2. Pregătirea observării instantanee ..................................................... 98
8.4.3. Observarea propriu-zisă .................................................................. 103
8.4.4. Prelucrarea datelor obţinute prin observarea instantanee ............. 105
CAPITOLUL IX. NORMATIVELE DE MUNCĂ ..................................... 109
9.1. Conţinutul, importanţa şi clasificarea normativelor de muncă .............. 109
9.2. Sistemul Methods Time Measurement (M.T.M.) .................................. 112
9.2.1. Definirea şi caracteristicile sistemului M.T.M. ............................... 112
9.2.2. Mişcările de bază în Sistemul M.T.M. ............................................. 113
9.2.3. Factorii de influenţă ai duratei mişcărilor în sistemul M.T.M........ 115
CAPITOLUL X. NORMELE DE MUNCĂ ................................................ 121
10.1. Norma de muncă: noţiune şi metodologie de elaborare ....................... 122
10.2. Clasificarea şi exprimarea normelor de muncă .................................... 124
10.3. Structura, procedee de stabilire şi calculul normei de timp ................. 128
CAPITOLUL XI. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA OCUPAŢIONALĂ.
DISCIPLINA MUNCII ................................................................................... 133
11.1. Securitatea şi sănătatea în muncă ......................................................... 133
11.1.1. Securitate și programele de securitate a muncii ........................... 133
11.1.2. Managementul securităţii şi sănătății în muncă............................ 134
11.2. Accidentele de muncă ........................................................................... 137
11.2.1. Conţinut şi condiţii......................................................................... 137
11.2.2. Clasificarea şi cercetarea accidentelor de muncă ........................ 138
11.3. Stresul ocupaţional ............................................................................... 140
11.3.1. Stres, surse de stres şi efectele stresului ocupaţional.................... 140
11.3.2. Reducerea stresului ocupaţional ................................................... 143
11.4. Bolile profesionale ................................................................................ 144
11.5. Disciplina în muncă şi sancţiunile disciplinare .................................... 146
11.5.1. Disciplina în muncă ....................................................................... 146
11.5.2. Sancţiunile disciplinare ................................................................. 147
11.6. Abaterea disciplinară şi reguli în aplicarea sancţiunilor disciplinare ... 150
11.6.1.Gravitatea abaterii disciplinare ..................................................... 150
11.6.2. Reguli procedurale şi etape în aplicarea sancţiunilor
disciplinare ................................................................................................ 151
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 153
Managementul ergonomic al muncii 1

CAPITOLUL I
ERGONOMIA ŞI ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A
MUNCII

Munca reprezintă o trăsătură caracteristică. omului şi se poate vorbi


despre muncă din momentul când el, datorită inteligenţei sale, şi-a propus un
obiectiv oarecare şi a trecut efectiv la prestarea efortului corespunzător realizării
lui. Deci inteligenţa a determinat apariţia muncii conştiente, iar munca a stimulat
dezvoltarea inteligenţei.

1.1. Ergonomie sau ştiinţa muncii: concept, conţinut,


clasificare

Ergonomia. Etimologic, cuvântul ergonomie provine de la cuvintele


greceşti ergon – muncă şi nomos – lege, ştiinţă. Economia este un domeniu
ştiinţific interdisciplinar care se ocupă. cu optimizarea relaţiei tridimensionale
din sistemul om-maşină - mediu, creată în procesul de producţie, având ca scop
creşterea productivităţii muncii în condiţiile uşurării continue a efortului uman.
Ştiinţă relativ tânără, (a fost definită pentru prima dată în anul 1949 de
către englezul K.F.H.Murrel), ergonomia s-a dezvoltat rapid atât din punct de
vedere teoretic, dar mai ales sub raport aplicativ.
Oamenii de ştiinţă, cu toate eforturile depuse, nu au reuşit până în
prezent să cadă de acord asupra unei formulări unitare a definiţiei dată
ergonomiei. Astfel, K.F.H. MURELL defineşte noţiunea de ergonomie ca
„studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. În acest sens,
mediul include nu numai mediul înconjurător în care lucrează, ci şi sculele şi
materialele, metodele sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ,
fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura
însăşi a omului, cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale”. Această definiţie,
din care nu se degaja explicit rolul determinant al omului faţă de mijloacele de
muncă., a fost ulterior completată de foarte mulţi autori.
Caracterul interdisciplinar al ergonomiei este pregnant scos în evidenţă de
M. DE MONTMOLLIN din paris, care arată, că „ergonomia pune în operă. un
ansamblu de ştiinţe ca fiziologia, psihologia şi matematica, tehnica, analiza
muncii. Ergonomia este interdisciplinară: nici psihologia, nici fiziologia, nici o
altă ştiinţă nu o poate revendica singură ca un apendice al său”.
Cât priveşte esenţa ergonomiei, adică punerea de acord a solicitărilor cu
capacitatea de muncă a executantului, aceasta se degajă cu claritate din definiţia
lui J.R.DE JONG din Amsterdam, care arată că „ergonomia este aplicarea
cunoştinţelor biologice din domeniul anatomiei fiziologiei, psihologiei
2 Managementul ergonomic al muncii

experimentale şi medicinei profesionale cu scopul de a atinge un sistem optim


om-maşină. Deci, raport corespunzător între solicitări şi capacităţi de muncă
în interesul muncitorilor şi al productivităţii”.
Între specialiştii români profesorul P. BURLOIU consideră că ergonomia
este „o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, sintetizând aportul tehnicii,
economiei, fiziologiei, psihologiei şi a altor ştiinţe, urmărind optimizarea
relaţiei OM - SOLICITĂRI, în dublu scop: reproducţia calitativă a forţei de
muncă şi menţinerea capacităţii de muncă la nivel ridicat pe durata
schimbului: creşterea productivităţii muncii simultan cu uşurarea muncii".
De subliniat: caracterul interdisciplinar al ergonomiei; obiectul său de
studiu, adică relaţia complexă. „om-solicitări în muncă”: dublul scop urmărit, pe
de o parte cel uman (menţinerea capacităţii de muncă la nivel optim în cadrul
schimbului, reproducţia calitativă a forţei de muncă), pe de alta cel economic
(creşterea productivităţii muncii).
Caracterul interdisciplinar al ergonomiei este pus în evidenţă şi de
reprezentarea grafică din fig. 1.1.
Ca ştiinţă de sine stătătoare ergonomia are legile şi proprii. Acestea
derivă din ştiinţele ce o compun şi reprezintă de fapt o multitudine de noţiuni
sau reguli care reflectă scopul ergonomiei, obţinerea unui nivel cât mai ridicat al
productivităţii muncii, prin reducerea la maximum a efortului uman.

ŞTIINŢE
ECONOMICE
ALTE
ŞTIINŢE FIZIOLOGIE

ŞTIINŢE PSIHOLOGIE
MEDICALE
ERGONOMIA

ŞTIINŢE SOCIOLOGIE
TEHNICE
BIOLOGIE

Figura nr. 1.1. - Caracterul interdisciplinar al ergonomiei


Managementul ergonomic al muncii 3

Analizând definiţiile date, rezultă următoarele elemente caracteristice:


 omul - atât ca obiect cât şi ca scop - este situat în centrul
preocupărilor ergonomiei, fiind privit din multiple unghiuri
(fiziologic, antropologic, psihologic, social, tehnic, economic
ş.a.m.d.):
 ergonomia urmăreşte adaptarea muncii la om prin crearea
mijloacelor de muncă şi a mediului ambiant, ţinând seama de
posibilităţile fiziologice şi neuropsihice ale omului; totodată,
ergonomia are ca scop şi adaptarea omului la meseria sa, folosind
pentru aceasta procedee corespunzătoare de selecţie, formare şi
orientare profesională.

Ţinând seama de punctele de vedere exprimate specialişti, se poate


conchide că ergonomia este ştiinţa interdisciplinară care folosind cunoştinţele
ştiinţelor tehnice, economice, medicale, psihosociologice şi ale altor ştiinţe care
studiază munca, se ocupă de optimizarea relaţiei „OM – SOLICITARI” în
procesul muncii având ca scop sporirea productivităţii muncii simultan cu
menţinerea capacităţii de muncă la nivel optim în cadrul schimbului şi
reproducţia calitativă a forţei de muncă.
Ergonomia, potrivit acceptului de ştiinţă a muncii ar avea în sfera de
cuprindere toate problemele privind munca, studiindu-i multilateral toate
aspectele (mai puţin cele juridice).
Diversitatea şi amploarea preocupărilor legate de ergonomie, munca în
echipă solicitată de complexitatea funcţiilor umane şi marea diversitate a
activităţilor de muncă., au condus la formularea în raport cu criteriul de
clasificare utilizat a mai multor categorii de ergonomie, lucru reflectat în tabelul
l.l.

Tabelul 1.1. – Categoriile de ergonomie

Criteriul de Categoriile de
Explicarea conţinutului
clasificare ergonomie
Ergonomia de Proiectarea şi construirea mijloacelor
adaptare a muncii la de muncă (maşinilor, utilajelor,
om uneltelor, condiţiilor de mediu etc.)
1. Scopul urmărit
Ergonomia de
Selecţie, orientare, formare şi
adaptare a omului la
perfecţionare a omului în meseria sa
meseria sa
Proiectarea iniţială a mijloacelor de
Ergonomia de
muncă şi a condiţiilor de mediu potrivit
2. Stadiul sau faza concepţie
posibilităţilor omului
de aplicare
Ergonomia de Adaptarea pe parcurs a condiţiilor
corecţie muncii la posibilităţile omului
4 Managementul ergonomic al muncii

Ergonomia aplicată
Concepţia şi corecţia condiţiilor de
în organizarea
muncă ale producţiei pentru a satisface
producţiei şi a
exigenţele ergonomiei
muncii
3. Domeniul de
aplicare Concepţia şi adaptarea produselor
Ergonomia destinate muncii şi uzului casnic pentru
produsului a corespunde din punct de vedere
ergonomic

Studierea cerinţelor procesului de


Ergonomia
cognitivitate (percepţie, raţionament,
activităţilor
decizie, comandă)
Studierea componentelor locului de
Ergonomia muncă din punct de vedere
informaţională antropometric şi al factorilor de
4. Conţinutul
ambianţă fizică
preponderent
Studierea componentelor locului de
al elementului şi al
muncă din punct de vedere
activităţilor de Topoergonomia
antropometric şi al factorilor de
cercetare
ambianţă fizică
Studierea comportamentului
Bioergonomia organismului în muncă, a oboselii,
repausului, regimului de muncă
Ergonomia Studierea factorilor de mediu fizic sau
ecologică psihic

Aplicaţiile ergonomiei în domeniul organizării muncii au condus la


organizarea ergonomice a muncii care poate fi considerată ca un stadiu avansat
al organizării ştiinţifice a muncii, corespunzător cerinţelor ergonomiei.

Ergonomia ca ştiinţă presupune:


a. modul de abordare interdisciplinar, bazat pe munca în echipă de
cercetare ergonomică;
b. obiect de studiu, optimizarea relaţiei complexe „OM-SOLICITĂRI
ÎN MUNCĂ”;
c. o anumită. metodă de investigare, bazată, pe concepţia de sistem şi
viziune de ,,feedback”;
d. dublu scop, unul uman prin care se urmăreşte menţinerea capacităţii
de muncă la un nivel cât mai aproape de cel optim însoţit de
reproducerea calitativă a resursei la o zi la alta, respectiv unul
economic, concretizat productivităţii muncii.
Schema grafică a sistemului „OM-SOLICITĂRI” se prezintă în figura
nr.1.2.
Managementul ergonomic al muncii 5

MEDIUL EXTERIOR AL MUNCII

Figura nr. 1.2. – Sistemul „OM – SOLICITĂRI”

În sistem intrările sunt formate din informaţii, de orice natură, necesare


îndeplinirii sarcinii de muncă., energie sub diverse forme, materii prime,
materiale, semifabricate etc. Sistemul propriu-zis se caracterizează, prin
interacţiunea: „OM – MAŞINĂ – AMBIANŢA MUNCII„ omul fiind în centrul
sistemului.
Se poate vorbi de interacţiuni parţiale, pe de o parte (om-maşină, om-
ambianţă fizică a muncii, om-ambianţă externă a muncii, maşină-ambianţă),
respectiv interacţiunea complexă între toate elementele. Ieşirile din sistem sunt
formate din produse, servicii, acte de comunicaţii, potrivit obiectului de
activitate al sistemului de producţie şi de muncă analizat.
Sistemul „OM-SOLICITĂRI” trebuie să fie capabil să integreze orice solicitări
prezente sau viitoare, toate având drept ţintă OMUL, executantul, care trebuie să
facă faţă. O eroare sau o întârziere într-o reacţie, într-o situaţie nouă poate să
coste foarte mult să antreneze sistarea funcţionarii sistemului, cu consecinţe
economice negative în lanţ. Costul erorii umane în multe cazuri poate fi enorm,
cu urmări ireparabile.
6 Managementul ergonomic al muncii

1.2. Sarcinile şi scopurile organizării ergonomice a muncii

Organizarea pe baze ergonomice a muncii, la scara colectivului de


muncă, în contextul organizării sociale a muncii urmăreşte economisirea şi
uşurarea muncii, sporirea eficienţei sale ca rezultat, o mai deplină satisfacere a
nevoilor sociale.
Organizarea ergonomică. a muncii trebuie să rezolve următoarele sarcini:
a. economică: economisirea de muncă (vie şi materializată) prin
îmbunătăţirea factorilor organizatorici, perfecţionarea pregătirii
şi folosirea eficientă a potenţialului uman;
b. tehnică: promovarea largă a progresului tehnic contemporan în
scopul uşurării continue a muncii, precum şi al reducerii
cheltuielilor de muncă;
c. psihofiziologică: crearea celor mai prielnice condiţii de muncă
astfel încât capacitatea de muncă să se menţină, la nivel cât mai
ridicat, lichidând cheltuiala de prisos de energie umană., datorată
influenţelor negative ale unor factori de mediu.
d. socială: de educare a omului în procesul muncii şi pentru muncă
de respectare riguroasă a disciplinei tehnologice şi de muncă.
Pe baza acestor sarcini trebuie realizate ţelurile organizării ergonomice a
muncii: cel socio-uman şi cel economic. Din punct de vedere uman este
necesară. solicitarea optimă a omului atât în muncă cât şi în afara schimbului,
realizând reproducţia calitativ-superioară a forţei de muncă. Ridicarea calităţii
muncii şi vieţii în genere. Din punct de vedere economic se urmăreşte sporirea
continuă a rodniciei muncii, creşterea productivităţii muncii.
Sporirea productivităţii se poate obţine în mod direct, prin reducerea
consumului total de muncă (de timp de muncă) cerut de realizarea unor
produse sau execuţia unor lucrări.
Consumul de timp de muncă (CTM) cuprinde:

CTM = CTF + CTS + CTN ,

adică, consumul de timp fundamental (CTF), cel suplimentar (CTS) şi cel


neproductiv (CTN).
Consumul de timp suplimentar poate fi datorat concepţiei produsuiui
(CTS1) sau metodei de execuţie (CTS2), pe când cel neproductiv se poate datora
conducerii (CTN1), ori executanţilor din procesul muncii (CTN2).
Organizarea ergonomică a muncii urmăreşte reducerea sau chiar
eliminarea consumurilor de timp de muncă din categoria C TS2, CTN1 şi CTN2.
Cauzele posibile, care majorează consumul total de timp de muncă şi implicit
micşorează, productivitatea muncii, ale acestor consumuri:
Managementul ergonomic al muncii 7

a. Pentru CTS2 lipsa de corelare a dotării tehnice a unităţii cu tehnologia


cerută de fabricarea noilor produse; amplasarea necorespunzătoare a locurilor
de muncă; metode de muncă neraţionale pentru executanţi etc.;
b. Pentru CTN1 alimentarea defectuoasă a locurilor de muncă; neajunsuri în
întreţinerea şi reparaţia utilajelor; minusuri în recrutarea şi pregătirea
personalului; ambianţa în muncă neadecvată.; varietate excesivă de produse
etc.;
c. Pentru CTN2 lucru neglijent şi producerea de rebuturi; nerespectarea
termenelor de execuţie, abateri de la disciplina tehnologică a muncii; depăşirea
normelor de consum etc.
Reducerea consumurilor de timp de muncă arătate mai sus, prin acţiuni de
organizare ergonomică a muncii, conduce la „economie de timp de muncă”
(Etm):

Etm = CTM1 – CTM0 (absolută, om-ore)

sau
CTM 1  CTM 0
Etm %  x 100
CTM 0

în care:
CTM1 - consumul de timp de muncă proiectat, îmbunătăţit, iar
CTM0 - este cel iniţial.

Prin realizarea de economie relativă, de timp de muncă. (Etm %) se


ajunge la sporirea productivităţii muncii, relativ (ΔW %), potrivit relaţiei:

Etm %
W %  x 100 ( procente )
100  Etm %

Influenţa aplicării măsurilor de natură ergonomică asupra creşterii


productivităţii muncii se poate exprima şi indirect, pe „seama economiei relative
de personal” (Erp), economia relativă de personal reprezentând o exprimare
indirectă a economiei de timp de muncă.

Relaţia de calcul pentru Erp:

VP1 VP1
E rp   în care,
W1 W0
8 Managementul ergonomic al muncii

VP1 reprezintă valoarea producţiei realizate (de regulă producţia marfă)


după aplicarea măsurilor ergonomice, iar WN0 productivitatea muncii după
aplicarea măsurilor, respectiv înaintea aplicării lor.
Cunoscând Erp se deremină sporul relativ de productivitate a muncii, ΔW
%, astfel:
E rp
W %  x 100, în care
 E rp
W0
N 1

N1W0 reprezintă numărul de personal cerut de realizarea producţiei


planificate, în condiţiile W0 iar Σ Erp, suma tuturor economiilor relative de
personal aferente măsurilor de organizare ergonomică a muncii.

Dar măsurile ergonomice de organizare pot conduce şi la creşterea


intervalului de timp în cadrul schimbului de muncă, în care capacitatea de
muncă (performanţa maximă de ordin fizic, intelectual şi nervos) se menţine la
nivel optim pe durata schimbului.
Capacitatea de muncă reprezintă totalitatea posibilităţilor fizice,
neuropsihice şi cerebrale ale omului ce a efectua o cantitate maximă de muncă.
Ea este influenţată de o serie de factori, printre care se numără cei din tabelul
1.2.

Tabelul 1.2. - Factorii de influenţă ai capacităţii de muncă

Nr.
crt Natura factorilor Felul factorilor
.
Starea sănătăţii; consumul energetic
1 Fiziologici Exerciţiul şi antrenamentul
Vârsta şi sexul
Personalitatea, aptitudinile de muncă
2 Psihologici Interesul (motivaţia), temperamentul
Emotivitatea, relaţiile interpersonale
Iluminatul, cromatica
3 Fizici ai mediului de muncă Zgomotul, vibraţiile
Muzica, microclimatul, noxele
Regimul de muncă
Organizarea muncii şi a producţiei
4 Condiţiile sociale
Nivelul profesional şi cultural
Condiţiile igienico-sanitare
Managementul ergonomic al muncii 9

Capacitatea de muncă se poate exprima atât prin indicatori economici,


care exprimă rezultatele muncii (productivitatea muncii, calitatea producţiei
etc.), cât şi prin indicatori fiziologici, care redau efectele muncii asupra
stabilităţii funcţiilor diferitelor sisteme ale omului (nervos, muscular, cardio-
vascular, respirator etc.).
Organizarea muncii pe baze ergonomice asigură menţinerea capacităţii de
muncă la nivel optim, prevenirea sau înlăturarea oboselii şi pe această bază
amplificarea rezultatelor muncii.
Notând cu C1m0 şi C0m0 , ponderea (%) intervalului de timp în care
capacitatea de muncă, este optimă în cadrul schimbului ca urmare a aplicării
măsurilor de organizare ergonomică a muncii, respectiv cu Δ Cm0, diferenţa
dintre cele două ponderi, se poate calcula sporul relativ de productivitate a
muncii, astfel:

Cm 0
W %  x 100
100  Cm 0

Organizarea pe baze ergonomice a muncii reprezintă sursa


neinvestiţională de bază care contribuie la sporirea productivităţii muncii, cu un
aport cuantificabil, demn de relevat.
Măsurile ergonomice, urmărind simultan aspectul uman şi cel al
eficacităţii, se dovedesc a fi inepuizabile, o reală rezervă latentă, insuficient
explorată.
10 Managementul ergonomic al muncii

CAPITOLUL II
TIMPUL ÎN PROCESUL PRODUCŢIEI ŞI AL MUNCII

Organizarea ergonomică a muncii se bazează pe cunoaşterea şi utilizarea


unor componente, stadii, situaţii şi consumuri de timp în procesul producţiei şi al
muncii. Între acestea se înscriu: operaţia de muncă şi componentele sale; stadii
în desfăşurarea producţiei; situaţii în procesul muncii; structuri şi problematici
ale timpului de lucru; simboluri şi notaţii, usual folosite în organizarea pe baze
ergonomice a muncii.

2.1. Procesul de producţie şi de muncă

2.1.1. Continut şi laturi componente


Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor şi proceselor
naturale care au loc în legătură cu transformarea organizată, condusă şi realizată
de oameni a obiectelor muncii, cu ajutorul mijloacelor de muncă în vederea
obţinerii de bunuri materiale necesare satisfacerii nevoilor omului.
Studiate în cadrul unei întreprinderi determinate, în funcţie de modul în
care ele contribuie la obţinerea produsului finit, care determină profilul acelei
întreprinderi, procesele de producţie se pot grupa în procese de bază, în procese
auxiliare şi în procese de deservire. Dar sunt şi alte criterii de clasificare a
proceselor de producţie: gradul de înzestrare tehnică, caracterul prelucrării
materiei prime, desfăşurarea în timp etc.
Latura procesului de producţie, care reprezintă transformarea directă,
calitativă şi cantitativă a obiectului muncii (modificarea formei, structurii,
grupării, compoziţiei chimice, amplificării şi deplasării în spaţiu etc.), o
constituie procesul tehnologic este deci prelucrarea propriuzisă a materiilor
prime. Procesul de muncă este latura procesului de producţie care reprezintă
activitatea executantului în sfera producţiei materiale sau în îndeplinirea unei
funcţii în sfera neproductivă. Din punct de vedere al muncii, procesele
tehnologice se impart în operaţii tehnologice, iar procesele de muncă în operaţii
de muncă. Operaţia reprezintă premisa de bază a diviziuni muncii şi este obiect
principal de studiu pentru normarea muncii.
Între procesul tehnologic şi cel de muncă poate să existe suprapunere
totală (exemplu la procesele manuale) sau parţială (la procesele automatizate de
pildă), iar dacă procesul tehnologic se desfăşoară sub acţiunea forţelor naturale –
cunoscute şi folosite de om – avem un process natural.
Managementul ergonomic al muncii 11

2.1.2. Structura operaţiei de muncă


Ca parte a procesului tehnologic operaţia tehnologică constă în
transformarea mecanică, chimică, biologică a obiectului muncii, realizată de om
sau în mod automat.
Operaţia de muncă este acea parte a procesului de producţie şi de muncă,
de efectuarea căreia răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă, prevazut
cu anumite utilaje şi unelte de muncă, acţionând asupra unor obiecte sau grupe
de obiecte determinate ale muncii, în cadrul uneia şi aceleiaşi tehnologii. De
exemplu strunjirea brută şi fină a unui arbore de către acelaşi muncitor, la
acelaşi strung este o operaţie. Dar dacă strunjirea brută şi cea fină a aceluiaşi
arbore se execută de muncitori diferiti, la strunguri diferite, se consideră două
operaiţi distincte. Strunjirea brută şi cea fină a aceluiaşi arbore se consideră de
asemenea două operaţii distincte, dacă între cele două strunjiri se face
prelucrarea termică a piesei, deşi ambele strunjiri se fac de acelaşi muncitor, la
acelaşi strung.
Reiese din cele arătate că determinarea unei operaiţi de muncă se poate
face în funcţie de anumite criterii şi anume:
- identificarea persoanei executantului în timpul executării lucrărilor
componente ale operaţiei;
- identificarea utilajului în timpul executării lucrărilor componente ale
operaţiei;
- continuitatea în executarea acestor lucrări.
În majoritatea întreprinderilor industriale, din punct de vedere tehnologic,
operaţia mai are şi altă subâmpărţire. Din punct de vedere al muncii însă
operaţia de muncă se subâmparte în: faze, treceri, complexe de mânuiri, mânuiri
şi mişcări. Să luăm rând pe rând aceste elemente structurale ale operaţiei,
începând cu cele mai simple elemente.
a. Mişcarea, ca cel mai simplu element al activităţii executantului,
constă dintr-o deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de
utilaj sau de organele sale de comandă, de unealta de lucru sau de
obiectul muncii asupra căruia acţionează. O succesiune logică de cel
puţin trei mişcări formează un complex de mişcări.
b. Mânuirea este acea parte a procesului muncii care reprezintă un
anumit grup de micşări ale unui executant determinat de un scop bine
definit.
c. Complex de mânuiri - nu este altceva decât o grupare de manuiri
succesive, făcută în scopul sistematizării şi raţionalizării activităţii
executantului în cadrul procesului de muncă.
d. Faza, este parte a operaţei care se caracterizează prin aceleaşi unelte
de lucru şi acelaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură
transformare tehnologică. De exemplu, strunjirea de finisare în cadrul
unei operaţii de strunjire.
12 Managementul ergonomic al muncii

e. Trecerea este considerată parte a fazei, care se repetă identic. Durata


fazei se obţine înmulţind durata unei treceri cu numărul de treceri. De
menţionat şi faptul că nu toate operaţiile de muncă se descompun în
faze, iar uneori faza este egală cu trecerea.

2.2. Stadii şi situaţii în cadrul procesului de producţie şi de


muncă

Informaţiile privind procesul de muncă studiat trebuie să fie culese şi


organizate astfel încât să permită înţelegerea uşoară a desfăşurării sale şi o
interpretare unitară a faptelor atât de organizatori cât şi de executanţi.
Elementele fundamentale ale procesului de producţie: obiectul muncii,
mijiocul de muncă (maşina), forţa de muncă (executantul), se pot afla în diferite
stadii ori situaţii. De regulă folosim acceptul de stadii pentru elementele
materiale ale procesului de producţie şi de situaţiii pentru elementul uman, adică
executantul.

2.2.1. Stadiile obiectelor muncii


Prin obiect al muncii, în organizarea ergonomică a muncii în general,
pentru studiul muncii în special, se înţeleg materiile prime, materialele,
semifabricatele, informatiile etc. supuse acţiunii fizice sau intelectuale a omului,
fie prin contactul direct al acestuia cu elementele respective, fie prin intermediul
sculelor, dispozitivelor, mâinilor sau instalaţiilor.
Stadiile în care se pot afla obiectele muncii în cadrul procesului de
producţie sunt: transformarea, controlul, transportul, aşteptarea, depozitarea.
a. Transformarea este stadiul în care obiectul muncii este modificat
intenţionat, prin acţiuni fizice sau chimice, asamblări sau demontări, procese
naturale.
Ţinând seama de caracterul intenţionat al modificării fizice sau chimice pe
care o suferă obiectul muncii, nu se interpretează drept transformare, oxidarea
materialelor feroase (depozitate necorespunzător) sub acţiunea factorilor
climatici, deşi aceasta duce la transformarea chimică şi fizică a lor (ex. Topirea,
formarea, turnarea, debavurarea etc. (în procesele metalurgice); debitarea,
strunjirea, filetarea, alezarea, găurirea etc. (în procesele de prelucrări mecanice);
reacţiile chimice, filtrările, omogenizările etc. (în procesele chimice);
demontarea unui utilaj în ansamble, subansamble şi piese, repararea acestora şi
montarea la loc (în procesele de reparaţii); croirea, confecţionarea, călcarea,
filarea, răsucirea etc. (în procesele din industria confecţiilor şi din filatură);
uscarea lemnului, fermentarea mustului, a malţului pentru bere, fermentarea
aluatului etc. (în procesele naturale).
b. Controlul este stadiul în care obiectul muncii este examinat, pentru a fi
identificat sau pentru verificarea cantităţii produse ori a caracteristicilor acestuia
(ex. materiale ce se cântăresc; piese ale căror cote se măsoară; produse care se
Managementul ergonomic al muncii 13

numară; instalatii, cazane, cărora li se verifică etanşeitatea; evaluarea nivelului


sonor al difuzoarelor sau claxoanelor; documente aflate în verificare; materiale
vopsite cărora li se examinează culorile ş.a.).
c. Transportul reprezintă stadiul în care are loc modificarea locului în
spaţiu a obiectului muncii (ex. materii prime şi materiale aflate în deplasare spre
locurile de muncă, pentru a fi prelucrate: produse ce se transportă la magazie;
lichide ce se transferă dintr-un bazin în altul; semifabricate ce se manipulează de
la un loc de muncă la altul ş.a.).
d. Aşteptarea este stadiul în care împrejurările nu permit sau nu necesită
trecerea obiectelor muncii la următorul stadiu al procesului respectiv ( ex.
materiile prime nu pot fi prelucrate, întrucât nu depăesc ca volum cantitatea
necesară pentru o operaţie; semifabricatele sau produsele nu pot fi transportate,
deoarece depăşec volumul de încărcătură al mijlocului de transport utiltzat
pentru trecerea acestora la un alt stadiu, în altă transformare, la control sau la
înmagazinare; semifabricatele nu pot fi prelucrate din cauza temperaturii
acestora (fără ca scăderea lentă a temperaturii să fie o necesitate a procesului
tehnologic); obiectele muncii nu pot fi controlate (controlul fund impus de
normele de calitate), deoarece depăşesc capacitatea de control; materialele nu
pot fi încărcate, din cauza capacităţii reduse a mijloacelor de încărcare; un
proiect este gata şi nu poate fi pus în operă, deoarece nu a fost semnat sau avizat
etc.).
e. Depozitarea reprezintă stadiul în care obiectele muncii sunt păstrate în
spaţii special amenajate, în scopul livrării sau reintroducerii lor, după o anumită
perioadă, în circuitul de producţie, de circulaţie sau de consum. Acest stadiu se
marchează prin întocmirea unor documente justificative (ex. produse finite,
semifabricate, piese de schimb etc. aflate în magazie şi care urmează să fie
livrate terţilor; materii prime, semifabricate, piese de schimb etc. (din producţie
proprie sau din afară), care urmează să intre în procesul de producţie ş.a.m.d.
Un proces perfect de execuţie a unor valori de întrebuinţare ar trebui să
cuprindă numai transformări şi controale. Cum în practica existenţa unor
procese perfecte se întălneşte extrem de rar, pe lângă transformări şi controale
se regăsesc şi alte stadii în care procesului i se adaugă valoare (cheltuială de
muncă socială), însă niciodată valoare de întrebuinţare. De aceea, este necesar să
se reducă, pe cât posibil, atât numărul cât şi durata celorlalte stadii ale
procesului, cum sunt: transporturile, aşteptările şi depozitările şi eventualele
controale ocazionate de acestea.
Aşadar, stadiile pe care le parcurg obiectele muncii în procesul de
producţie, se grupează în două categorii:
- stadii productive, constând din transformări şi controale;
- stadii neproductive, constând din transporturi, aşteptări şi depozitări.
Din unele estimări asupra activităţilor neproductive, se consideră că
transporturile ar fi cele mai costisitoare, întrucât în afara faptului că imobilizează
obiectele muncii pe o durată care împiedică accesul trecerii lor în alte stadii ale
14 Managementul ergonomic al muncii

producţiei sau consumului, imobilizează şi mijloacele de transport, mai mult


sau mal puţin scumpe, după ramura în care se face analiza.
În ceea ce priveşte aşteptările, acestea, pe de o parte, imobilizează
mijloacele circulante ale întreprinderii, iar pe de altă parte, spaţiile de lucru din
secţii, ateliere etc., situaţii care, de asemenea, nu pot fi privite favorabil.

2.2.2. Situaţiile executantului în muncă


Analiza participării la muncă a executantului trebuie să ia în considerare
particularităţile activităţii acestuia, ipostazele în care el se poate afla în procesul
de muncă. Spre deosebire de obiectul muncii, executantul se poate regăsi doar în
patru situaţii, în patru genuri de activităţi şi anume: acţionare, control, transport
şi aşteptare. Depozitarea nu se produce şi nu are sens în cazul executantului.
a. Acţionarea reprezintă acţiunea fizică conştientă a executantului (directă
sau prin intermediul unor mijloace de muncă) asupra obiectelor muncii, care au
loc în scopul transformării fizice şi chimice, asamblării sau demontării acestora,
(exemple de acţionări în activitatea executantului: toarnă, găureşte, filetează,
filează, răsuceşte, demortizează, montează, ambalează, etichetează, manevrează
pârghiile de comandă, calculează, întocmeşte un documente, telefonează etc.).
b. Verificarea (controlul) este acţiunea prin care executantul verifică
însuşirile cantitative şi calitative ale utilajului şi obiectului muncii, precum şi
acţiunea de verificare a desfăşurării muncii proprii sau a altor executanţi. (ex.
măsoară parametrii obiectelor muncii: lungimi, diametre, rezistenţe, densităţi
etc.); supraveghează tabloul de comandă; numără produsele; cântăreţe; verifică
respectarea normelor de tehnica securităţii şi de protecţie a muncii; verifică un
centralizator; verifică un bilanţ etc.).
c. Deplasarea (transportul) reprezintă schimbarea în spaţiu a locului
executantului sau a membrelor sale, cu sau fără un mijloc de transport oarecare,
cu sau fără încărcătură. (ex. deplasarea manipulanţilor, încărcătorilor şi
descărcătorilor, a personalului de întreţinere ş.a.; deplasarea executanţilor cu
posturi de lucru fixe (lucru la mâini unelte, benzi de lucru, instalaţii etc.),
datorită faptului că o seamă de atribuii de calificare mai scăzută (aprovizionare,
manipulare, transport) sunt încredinţate muncitorilor titulari ai posturilor fixe).
Toate aceste deplasări, indiferent de motivul lor, reprezintă cheltuieli
importante de timp şi de muncă şi trebuie să constituie obiectul analizei
sistematice a studiului muncii, respectiv al studiului metodelor de muncă, pentru
a se elimina deplasările inutile sau de prisos.
d. Aşteptarea reprezintă intervalul de timp, în cadrul schimbului de
muncă, în care procesul de muncă al executantului este întrerupt din cauza
obiectelor muncii, a mijloacelor de muncă, a executantului, din cauze
tehnologice sau organizatorice.
Managementul ergonomic al muncii 15

2.2.3. Simbolizarea stadiilor situaţiilor


Pentru simplificarea muncii de stadiu şi urmărire a desfăşurării
procesului de producţie sau de muncă se folosesc pe scară larga o serie de
simboluri referitoare la stadiile şi situaţiile elementelor: executant, utilaj,
obiectul muncii.
Primele căutări sunt concretizate în simbolurile figurative, alfabetice şi
cromatice concepute de Fr.Gilbreth. Denumindu-le “therblig-uri”, prin anagrama
numelui său ele sintetizează ipostazele procesului de muncă. Dacă ne referim la
denumirea blor, cele 18 mişcări concepute de Gilbreth se referă la: căutare,
găsire, alegere, deplasare în gol (fără încărcătură), apucare, deplasare cu
încărcătură, ţinere, prepoziţionare, pozitionare, asamblare, utijizare,
demontare, controlare, lăsarea încărcăturii, aşteptarea inevitabilă, aşteptarea
evitabilă, gândire (a reflecta dispoziţia sau asupra acesteia), repaus. Ele sunt
folosite şi azi în construirea tehnicii de studiu a mişcări1or în muncă ale
executantului, respectiv pentru construirea “simogramei mişcărilor”.
Uzuale însă, datorită simplităţii lor, preluate în parte de la Gilbreth, sunt
simbolurile A.S.M.E. (simboluri folosite pentru prima data în anul 1947 de
American Society of Mechanical Engineers). Aceste simboluri sunt următoarele:

transformare sau acționare (cerculețul, ca în


○ figură)
□ control sau verificare (pătratul, ca în figură)
transport sau deplasare (săgeata orientată, ca în
figură)
D așteptare (semicercul, ca în figură)
depozitare sau înmagazinare (triunghi echilateral
cu vârful în jos, ca în figură)

Simbolurile arătate mai sus, larg folosite în organizarea muncii pe baze


ergonomice, îndeosebi în studiul muncii (al metodelor de fabricaţie, ori de
muncă) nu sunt limitative. Pentru necesităţi speciale de detaliere a informaţiilor
în vederea studierii aprofundate a unei metode, se pot face diferite combinaţii,
uzuale fiind:

◊ control de calitate (rombul, ca în figură)


transport cu încărcătură (săgeată hașurată, ca în
figură, uneori și cu precizarea pe ea a mijlocului
de transport utilizat)
 ținere în mână (semicerc hașurat, ca în figură)
16 Managementul ergonomic al muncii

Uneori, se poate întâmpla ca obiectul muncii să se afle simultan în două


sau mai multe stadii. Cazuri: transformarea simultan cu deplasarea obiectului
muncii (ex. arderea corpurilor abrazive în cuptor); control în timpul depozitării
(ex. numărarea unor produse aflate în depozit); procese naturale pe parcursul
depozitării (ex. uscarea naturală a lemnului în depozit) etc. în aceste cazuri se
folosesc aşa-zisele simboluri combinate. Principiul utilizării lor se bazează pe
faptul că stadiul principal are drept înscrise în interiorul simbolului sau simbolul
stadiului sau stadiilor secundare.
În cazul exemplelor enumerate mai sus, simbolizarea se face astfel:

transformarea odată cu deplasarea obiectului


muncii
control în timpul depozitării

transformare pe parcursul depozitării

Respectarea riguroasă a acestor simboluri permite înţelegerea şi


interpretarea accesibilă, facilă, a desfăşurării procesului de producţie sau de
muncă, după caz.

2.3. Structura timpului de lucru în procesul de producţie

În desfăşurarea propriu-zisă a procesului de producţie sau de muncă, pe


parcursul duratei reglementate a zilei de muncă (de regulă cele 480 de minute
ale schimbului de lucru), executantul (muncitor sau TESA, utilajul (maşina,
mijiocul de muncă) şi obiectul muncii (materia primă, semifabricat etc.) se află
în diferite consumuri de timp de lucru, ce pot fi privite, pe de o parte izolat
adică, referitor la fiecare factor în parte, dar şi integrat, mergând până la
interacţiunea (simultaneitatea) celor trei participanţi în procesul de producţie.
Studiul sistematic al modului în care se consumă timpul de muncă în
procesul de producţie are ca scop depistarea părţilor timpului de muncă folosite
neraţional şi verificarea în practică a metodelor înaintate de muncă.
Analiza consumului de timp de muncă în procesul de producţie necesită
cercetarea concomitentă a situaţiei în timp a celor trei elemente care asigură
realizarea lui: omul, mijiocul de muncă, obiectul muncii. Aceasta deoarece
acelaşi consum de timp poate reprezenta perioadă de muncă pentru muncitor,
pentru utilaj perioadă de nefuncţionare, pentru obiectul muncii perioada de
aşteptare (de exemplu, prinderea piesei în “universal”), sau diverse alte
combinatii.
Managementul ergonomic al muncii 17

In acest scop este necesară clasificarea şi simbolizarea corespunzătoare a


timpului din punctul de vedere al executantului, utilajului deservit de el şi al
obiectului muncii asupra căruia actionează.

2.3.1. Structura timpulul de muncă şi al executantului


Prin timpul de muncă (TM) se înţelege timpul de care dispune un
executant (individual sau colectiv), conform duratei reglementate a zilei de
muncă, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă şi se exprimă în ore-om, min.-
om sau sec-om. Schema consumului de timp de muncă (conform STAS 6909-
75) este redată în figura 2.1. Aşadar, TM cuprinde: timpul productiv şi timpul
neproductiv.
a. Timpul productiv (Tp) este timpul în cursul căruia executantul
efectuează lucrările necesare realizării unei sarcini de muncă. El trebuie să aibă
ponderea principală în cadrul timpului de muncă şi se defalcă la rândul sau - în
funcţie de legătura dintre muncă şi obiectul ei - în timp de pregătire şi încheiere,
timp operativ şi timp de deservire a locului de muncă.
a1. Timpul de pregătire şi încheiere (Tpi) este acela în cursul căruia un
executant, înainte de începerea unei lucrări (lot de fabricaţie) creează la locul de
muncă condiţiile necesare efectuării acesteia şi după terminarea ei aduce locul
de muncă la starea iniţială. Consumul de timp pentru pregătire-încheiere este
legat de un lot de piese, nu se repetă cu fiecare piesă prelucrată şi are loc de
obicei la începutul şi sfârşitul prelucrării lotului.
În timpul de pregătire şi încheiere se încadrează consumuri de timp ca:
primirea programului (comenzii) de lucru; studierea desenului de execuţie şi a
instrucţiunilor de lucru; primirea materialelor, S.D.V.—urilor, semifabricatelor
necesare; montarea dispozitivelor la maşina unealtă; reglarea maşinii pentru
prelucrarea lotului: predarea producţiei realizate după terminarea lotului.
a2. Timpul operativ (Top) este acel timp în cursul căruia executantul
efectuează sau supraveghează lucrările necesare modificării cantitative şi
calitative a obiectului muncii, efectuând şi acţiuni ajutătoare pentru ca
modificarea să aibă loc.
În scopul analizei şi normării muncii, elementele timpului operativ se
grupează în timp de bază şi timp ajutător.
18 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr.2.1. – Structura timpului de muncă a executantului


Managementul ergonomic al muncii 19

Timpul bază (tb) este timpul în cursul căruia executantul efectuează sau
supraveghează lucrările necesare modificării nemijlocite cantitative şi calitative
a obiectului muncii, respectiv a dimensiunilor, formei, proprietăţilor,
compoziţiei, stării, dispunerii în spaţiu a părţilor sale. De exemplu, timp de bază
este timpul în decursul căruia se execută nemijlocit forjarea, matriţarea,
strunjirea, sudarea, croitul etc. La operaţiile de transport timpul de bază este
timpul de deplasare a semifabricatelor. Acest timp se consumă, se repetă identic
pentru fiecare piesă din lot (sau piese fabricate simultan).
Timpul ajutător (ta) este timpul în cursul căruia nu se produce
modificarea cantitativă sau calitativă a obiectului muncii, însă executantul
trebuie să efectueze mânuirile sau să supravegheze utilajul, pentru ca
modificarea sa poată avea loc. De exemplu: aeşzarea pieselor pe maşina-unealtă;
prinderea în menghină sau scoaterea lor: pornirea şi oprirea maşinii: apropierea
sau îndepărtarea sculei aşchietoare; măsurarea dimensiunilor piesei etc.
Din timpul ajutător face parte şi timpul de trecere de la o maşină la alta, în
cazul lucrului la mai multe maşini. Şi timpul ajutător se repetă cu fiecare unitate
de produs fabricată.
În funcţie de modul în care participă executantul la muncă, timpul de bază
şi cel ajutător (timpul operativ) poate fi: timp de muncă manuală; timp de muncă
manual-mecanizată; timp de supraveghere a funcţionării utilajului.
Timpul de muncă manuală (tman) este timpul în cursul căruia lucrarea este
efectuată de executant folosind energia proprie, fără intervenţia unei energii
exterioare. De exemplu. lăcătuşerie manuală; montaj manual; vopsire manuală.
Timpul de muncă manual-mecanizată (tmm) este acela în cursul căruia
executantul efectuează lucrări cu ajutorul unor utilaje (mâini, agregate, instalaţii,
aparate sau mecanisme) şi cu participarea simultană şi nemijlocită a energiei
proprii. De exemplu: aşchierea la maşini-unelte cu avans manual; aşezarea pe
maşină şi scoaterea de pe ea a pieselor cu ajutorul mecanismelor de ridicat şi
transportat.
Timpul de supraveghere a funcţionării utilajului (tsf) este acel timp în
cursul căruia executantul supraveghează desfăşurarea normală a procesului
tehnologic, a funcţionării utilajului şi menţinerea reglajului acestuia (în mod
convenţional se includ şi intervenţiile pentru pornirea, oprirea şi menţinerea
reglajului în timpul funcţionării lui). Astfel, de exemplu, timpul consumat pentru
observarea temperaturii şi a uniformităţii încălzirii metalului, timpul de
observare a prelucrării automate la maşinile de aşchiere, a regimului de
temperatură a cuptorului etc. reprezintă timp de supraveghere a funcţionarii
utilajului. Dacă funcţionarea utilajului nu necesită supraveghere continuă din
partea muncitorului, acesta se poate suprapune cu alte categorii de timp de
muncă.
a3. Timpul de deservire a locului de muncă (Tdl) este timpul în cursul
căruia executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă, atât
menţinerea în stare normală de funcţionare a utilajelor şi sculelor, cât şi
20 Managementul ergonomic al muncii

organizarea, aprovizionarea, ordinea şi curăţenia locului de muncă, conform


sarcinilor de muncă ce-i sunt stabilite, în funcţie de scopul muncii efectuate,
timpul de deservire a locului de muncă se împarte în timp de deservire tehnică şi
timp de deservire organizatorică.
Timpul de deservire tehnică (tdt) a locului de muncă este acel timp în
cursul căruia executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă,
menţinerea în stare normală de funcţionare a utilajelor şi de utilizare a sculelor,
cu care efectuează sarcinile de muncă. Astfel, timpul pentru înlocuirea unei
scule - dacă nu are o frecvenţă regulată, stabilită prin tehnologie - timpul pentru
revizia, proba şi reglarea accidentală a utilajului, timpul pentru curăţirea şi
ungerea lui etc. constituie timp de deservire tehnică.
Timpul de deservire organizatorică (tdo) este timpul în cursul căruia
executantul asigură, pe întreaga perioadă a schimbului de muncă, organizarea,
aprovizionarea şi îngrijirea locului de muncă, conform sarcinilor de muncă ce-i
sunt stabilite.
Din această categorie de timp fac parte: timpul pentru aranjarea zilnică a
sculelor, a documentaţiei etc. la începutul schimbului şi cel pentru strânsul lor la
sfârşitul schimbului (dacă aceste acţiuni nu sunt legate de pregătirea şi
încheierea executării unui lot de produse): timpul pentru curăţenia locului de
muncă; timpul pentru primirea şi predarea schimbului etc.
b. Timpul neproductiv (TN) este acel timp în cursul căruia au loc
întreruperi în munca executantului - indiferent de natura lor - sau în care acesta
efectuează acţiuni ce nu sunt necesare pentru realizarea sarcinii sale de muncă.
În cadrul acestei categorii de timp se disting trei grupe de consumuri de
timp: timpul de întreruperi reglementate, timpul de muncă neproductivă şi
timpul de întreruperi nereglementate.
b1. Timpul de întreruperi reglementate (Tir) este acel timp în cursul căruia
procesul de muncă este întrerupt pentru odihna şi necesităile fiziologice ale
executantului şi pentru a avea loc întreruperile condiţionate de tehnobogie şi de
organizarea muncii.
Timpul odihnă necesităţi fiziologice (ton) este timpul din durata
reglementata a zilei de muncă în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt
în scopul refacerii capacităţii de muncă şi al satisfacerii necesităţilor fiziologice
şi de igiena personală ale executantului.
La elaborarea norrnelor de muncă, deseori se analizează separat timpul de
odihnă de cel pentru necesităţi fiziologice, timpul acordat pentru odihnă fiind
determinat de greutatea şi condiţiile în care se desfăşoară munca.
Timpul de întreruperi condiţionate tehnologie organizarea muncii (t to)
este timpul de întrerupere a procesului de muncă ce rezultă inevitabil din
prescripţiile tehnice de folosire a utilajului, din tehnologie şi din organizarea
activităţii executanţilor la locul de muncă respectiv. El se poate subdivide în
timp de întreruperi condiţionate de tehnologie (t th) şi timp de întreruperi
condiţionate de organizarea muncii (tog). Întreruperile condiţionate de
Managementul ergonomic al muncii 21

tehnologie cuprind perioadele de funcţionare utilă sau de nefuncţionare a


utilajului, când nu este necesară intervenţia executantului şi nu i se poate
încredinţa altă muncă. De exemplu: timpul în care muncitorii aşteaptă aersirea
frontului de lucru în industria minieră; timpul de fierbere a flotei de vopsire în
industria textilă: timpul de aşteptare a terminării funcţionării automate a maşinii-
unelte etc. Întreruperile condiţionate de organizarea muncii apar, de regulă, în
cazul muncii în colectiv, cum ar fi liniile în flux (bandă) şi reprezintă diferenţa
între ritmul (cadenţa) liniei şi durata activităţii pe fiecare loc de muncă, dacă nu
există sincronizare.
b2. Timpul de muncă neproductivă (Tmn) este timpul în cursul căruia
executantul efectuează acţiuni ce nu sunt utile desfăşurarii normale a procesului
de producţie sau nu intră în sarcina sa de muncă, în această categorie intră timpii
rezultaţi din: rebutarea unor piese: remedierea unor lucrări executate
necorespunzător; căutarea prin dulapul cu scule nearanjate.
b3. Timpul de întreruperi nereglementate (Tin) este timpul neproductiv în
care procesul de muncă este întrerupt din cauze nereglementate, care pot fi
dependente sau independente de executant.
Timpul de întreruperi dependente executant (td) reprezintă timpul de
întreruperi nereglementate în muncă, determinate de încălcarea disciplinei în
muncă de către executant. De exemplu: întreruperi din cauza întârzierilor la
programul de muncă; părăsirea nejustificată a locului de muncă în timpul
programului; discuţiile particulare: plecarea mai devreme de la lucru.
Timpul de întreruperi independente de executant (t i) reprezintă timpul de
întreruperi nereglementate în muncă, provenite din cauza unor lipsuri
organizatorice, tehnice sau naturale şi care nu depind de executant. De exemplu:
întreruperile în muncă pentru aşteptarea lucrului, a desenului, a instrucţiunilor, a
sculelor, a mijlocului de transport, a muncitorului auxiliar: oprirea utilajului din
lipsă de energie, pentru reparaţii accidentale: aşteptarea reglării maşinii-unelte:
timpul de supraveghere în care i s-ar fi putut repartiza executantului alte munci
dar din deficienţe de organizare aceasta nu a avut loc.
Cunoaterea structurii timpului de munca a executantului prezintă utilitate
pentru: măsurarea şi studierea consumului de timp de muncă; elaborarea
normativelor şi norrneior de muncă; identificarea Si mobilizarea rezervelor de
sporire a productivităii muncii prin organizarea şi folosirea raţională a timpului
de lucru.
Referitor la executantul TESA (personal tehnic, economic, de altă
specialitate. administrativ), faţă de structura timpului de muncă al executantului
muncitor, există diferenţă la componenta timp operativ (Top). Ele se datorează
naturii diferite a obiectului muncii folosit, respectiv în cazul TESA el
reprezentăndu-l informaţia.
Structura Top (TESA) se prezintă în figura 2.2.
Timpul de primire a informaţiei (tprim.i) se referă la luarea la cunoştinţă
despre conţinutul unei informaţii (scrise, orale), cel de prelucrare a informaţiei
22 Managementul ergonomic al muncii

(tprel.i) se referă la modificarea conţinutului ori a formei de prezentare a


informaţei (poate fi de: citire, gândire, calcule, scriere), de convorbiri (tconv.)
cuprinde primirea sau cedarea de relaţii sub formă orală pentru a întregi
informaţia despre o operaţie sau lucrare, deplasarea în scopul realizării sarcinii
(tdrs) priveşte modificarea poziţiei spaţiale a lucrătorului, în unitate sau chiar în
afara ei, cu scopul îndeplinirii sarcinii de muncă, iar timpul de transmitere a
informaţiei (ttrans.i) exprima transmiterea informaţei sub formă orală ori scnisă,
pentru a fi prelucrată în continuare, ori a fi folosită de alte persoane.

Figura nr.2.2. – Structura timpului operativ al personalului TESA


Managementul ergonomic al muncii 23

CAPITOLUL III
ENERGIA ORGANISMULUI UMAN, MUNCA ŞI
OBOSEALA

În ergonomie, ca şi în medicină, organismul omenesc trebuie studiat în


ansamblul său, ca un tot unitar. El este format din celule şi din ţesuturi. Organele
sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii
anumitor funcţii în organism. De pildă mâna este organul principal în, munca
fizică, cu cel mai înalt grad de precizie şi de fineţe în muncă. Organele interne
sunt denumite viscere, pe când celelalte formaţiuni existente în organism
formează soma sau partea somatică a corpului.
Gruparea de organe, pentru a îndeplini o funcţie fundamentală a
organismului formează un sistem sau un aparat (sistemul muscular, sistemul
nervos, aparatul locomotor, aparatul cardiovascular etc.).

3.1. Sursele de energie ale organismului, consumul de


energie, munca şi alimentaţia

Indiferent de poziţia sau activitatea corpului uman – repaus, muncă,


concentrare - omul dezvoltă în permanenţă energie, a cărei valoare depinde de
greutatea şi dimensiunile corpului, precum şi de sex, în acelaşi timp însă, pentru
a putea exista şi reface energia consumată, organismul posedă un sistem de
nutriţie, corespunzător.

3.1.1. Sursele de energie organismului


Unul din procesele vitale în organism este ansamblul fenomenelor de
transformare a energiei chimice, primită sub forma alimentelor, în energie
mecanică, în aparatul digestiv, alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe
(glandele salivare; ficatul care realizează sinteza glicogenului, având funcţii
biliare, metabolice şi de reglare a diferitelor mecanisme din organism:
pancreasul) se realizează o transformare progresivă a alimentelor, în urma căreia
principiile nutritive trec prin pereţii intestinului în sânge. Transformările sunt de
2 feluri: transformări fizice (modificarea stării fizice a alimentelor: înmuiere,
macerare, tăiere) şi transformări chimice (desfacerea în compuşi din ce în ce mai
simpli sub acţiunea sucurilor digestive). Transformările chimice încep în gură,
sub acţiunea salivei, continuă în stomac sub acţiunea sucului gastric şi mai
departe în duoden unde intervine bila secretată de ficat, şi în intestine. Se obţin
produşi absorbabili şi asimilabili care trec în mediul intern al organismului,
respectiv în sânge şi în limfă, cea mai intensă absorbţie a substanţelor nutritive
24 Managementul ergonomic al muncii

(are loc pe parcursul întregului tub digestiv) se realizează la nivelul intestinului


subţire.
Organismul omenesc se dezvoltă şi îşi menţine vitalitatea asimilând deci
principiile nutritive, numite şi factori de nutriţie, extrase din alimentele ce le
consumă. Deşi numărul alimentelor poate fi mare, variat, cu specific geografic,
numărul principiilor nutritive este redus, format din: proteine, lipide, glucide,
săruri minerale şi vitamine.
Proteinele sunt substanţe complexe care conţin carbon, oxigen, hidrogen
azot şi sulf. Prin procesul de ardere în organism ele eliberează energie 4,1
calorii/gram. Rolul lor este în primul rând plastic, reprezentând componentul de
bază al celulelor. Întrucât proteinele conţin aminoacizi esenţiali care nu pot fi
sintetizaţi în organism, ele nu pot lipsi din alimentaţia omului. Necesarul zilnic
de proteine este de 1 g/kilocorp, respectiv un om de 70 de kg are nevoie zilnic
de 70 g de proteine. Proteinele de origine animală au o valoare mai mare decât
cele de origine vegetală pentru creştere şi forţă musculară.
Lipidele (grăsimile) sunt formate din carbon, oxigen şi hidrogen, iar prin
arderea lor completă în organism, eliberează toată energia potenţială (9,3
calorii/gram). Totodată, ele servesc şi ca material pentru reînnoirea structurilor
celulelor uzate. Deşi teoretic grăsimile pot fi înlocuite în alimentaţie cu glucide,
care să asigure eliberarea de energie, totuşi, datorită unor componenţi care nu
pot fi sintetizaţi de organism (acizii grai nesaturaţi), este necesară o cantitate
minimă de lipide alimentaţie. Raţia zilnica de lipide este de 30-40 g pentru un
adult.
Pentru persoanele care prestează munci fizice grele, grăsimile prezintă
avantajul că prelungesc timpul de rămânere a alimentelor în organele de
digestie, ceea ce împiedică apariţia prea devreme a senzaţiei de foame. Excesul
de grăsimi favorizează apariţia afecţiunilor cardiovasculare. Este recomandabil
ca aproximativ jumătate din grăsimile consumate sa fie de origine vegetală. Este
de dorit ca dintre grăsimile de origine animală sa se prefere acele din lapte şi
produse lactate, deoarece conţinutul lor în vitamine şi săruri minerale este mai
ridicat.
Glucidele, alcătuite tot din carbon, oxigen şi hidrogen, prin ardere
furnizează organismului energie 4,1 calorii/gram, ca şi proteinele. Chiar dacă
absenţa sau insuficienţa de glucide poate fi suplinita de proteine sau lipide,
consecinţele sunt negative, deoarece în lipsa glucidelor, de exemplu, lipidele
arse duc la formarea corpilor cetonici, care sunt substanţe toxice. De aceea, este
necesar ca glucidele sa reprezinte minimum 10% din valoarea carbonică a raţiei
alimentare.
Sărurile minerale aflate în alimente sub formă de fosfaţi, carbonaţi,
bicarbonaţi, cloruri etc., se dizolvă în apa aflată în organism, îndeplinind rolul
important de biocatalizatori în menţinerea unei anumite concentraţii a mediului
intern, un rol plastic şi au o contribuţie în activitatea unor hormoni şi enzime.
Managementul ergonomic al muncii 25

Vitaminele sunt substanţe naturale active, care în cantităţi mici sunt


indispensabile pentru desfăşurarea metabolismului, stimulând transformările
biochimice (biocatalizatori). Ele nu pot fi sintetizate în organism, trebuind să fie
furnizate de hrană, gata formate sau ca provitamine pe baza cărora organismul
elaborează vitamine. Absenţa lor din alimentaţie duce la boli caracteristice
fiecărei vitamine, boli care dispar după administrarea vitaminei respective.
Unii factori nutritivi se pot înlocui cu alţii, mai ales în scop energetic.
Astfel, în lipsa unei cantităţi suficiente de glucide şi lipide organismul foloseşte
ca material energetic proteinele. Totuşi, din cauză că fiecare factor nutritiv
conţine anumite elemente numite esenţiale, care nu pot fi sintetizate de
organism, toţi aceşti factori trebuie sa coexiste în hrana zilnică în proporţiile
corespunzătoare nevoilor organismului.
Ţinând seama de nevoile organismului, în principii nutritive, raţia calorică
trebuie acoperită în proporţie de 14% cu proteine, de 12-35% cu lipide şi de 51-
74% cu glucide, de unde rezultă că raportul dintre greutăţile protelneior,
lipidelor şi glucidelor de 1 : 1: 4.
Alimentele care furnizează aceste principii alimentare au fost structurate
în 7 grupe lapte şi brânzeturi (3-35%), carne, produse din carne şi peşte (4-8%),
ouă (3-4%), legume şi fructe (17-18%), cereale şi leguminoase uscate (25-45%),
produse zaharoase (7-8%), grăsimi (12-17%). Aceste proporţii au un caracter
orientativ, în alimentaţie putând fi omise sau depăşite consumurile recomandate.
Diferenţele trebuie însă compensate în zilele următoare. De asemenea, se poate
înlocui un aliment cu altul, însă înlocuirea trebuie făcută numai cu alimente din
aceeaşi grupă.
O importanţă deosebită o au şi proprietăţile organoleptice ale alimentelor
(aspect, miros, gust). Ele trebuie să corespundă deprinderilor consumatorului
pentru a provoca plăcere şi poftă de mâncare şi în acest fel să stimuleze secreţia
sucurilor gastrice.

3.1.2. Consumul de energie a organismului şi munca


Ansamblul proceselor de asimilaţie şi dezasimilaţie care se desfăşoară
într-un organism viu, având ca rezultate menţinerea vieţii poartă denumirea de
metabolism. Metabolismul se poate asemăna cu un proces de ardere lentă,
comparaţie cu atât mai justificată cu cât aceste procese de transformare consumă
oxigen ce ajunge în celule prin sistemul respirator şi prin sânge.
În cadrul ciclului metabolic (fig.3.1.), energia chimică potenţială a
alimentelor ingerate (glucide, lipide, proteine, vitamine, săruri, acizi), sub
influenţa oxigenului, se transformă în energie mecanică şi calorică.
Principiile nutritive, obţinute prin transformarea progresivă a alimentelor
în cadrul aparatului digestiv, trec în sânge prin pereţii intestinelor, de unde apoi,
ajungând în ficat, se constituie în rezerve de energie (glicogen) care la nevoie
pot să treacă din nou în sânge, sub formă de glucoză. Toate aceste transformări
26 Managementul ergonomic al muncii

metabolice au loc printr-un proces de ardere lentă ce se desfăşoară în prezenţa


oxigenului care trece în celule prin aparatul respirator şi prin sânge.

Figura nr.3.1. - Transformările de energie în organismul omenesc

Căldura degajată este corespunzătoare metabolismului bazal, adică acelui


consum energetic necesar pentru a asigura funcţionalitatea de bază a
organismului şi întreţinerea vieţii celulare (toată energia chimică se transformă
în energie calorică).
Energia mecanică este corespunzătoare metabolismului de efort şi este
generată de activitatea fizică, care depinde de intensitatea şi natura muncii
prestate, transformarea principiilor alimentare, travaliul digestiv, lupta de
apărare a organismului împotriva frigului sau căldurii etc.
Sursa energetică cea mai importantă pentru transformarea energiei
chimice a alimentelor în energie mecanică, o reprezintă glucoza şi combinaţiile
fosforice care au loc în prezenţa oxigenului şi care sunt asigurate sistemului
muscular prin irigaţie sanguină.
În stabilirea necesităţilor energetice ale omului se are în vedere consumul
de energie atât la nivel bazal cât şi pentru muncă. Fiziologic este corect, dar
ergonomic nu, deoarece ergonomia are ca lege specifică asigurarea reproducţiei
forţei de muncă de la o zi la alta, în consecinţă trebuie stabilită necesitatea de
Managementul ergonomic al muncii 27

energie prin condiţii alimentare corespunzătoare efortului depus, specific


fiecărei profesiuni.
Atât necesităţile cît şi consumul de energie umană se măsoară în
kilocalorii (Kcal).
Consumul de energie umană se măsoară în mod indirect, pe baza
raportului cunoscut dintre metabolism şi consumul de oxigen.
Arderea unui litru de oxigen în organismul uman corespunde unei
transformări energetice medii 4,8 Kcal. Această cantitate poartă denumirea şi de
valoare calorică a oxigenului.
Produsul între valoarea calorică a oxigenului şi cantitatea de oxigen
consumată (în litri) reprezintă consumul energetic în Kcal. Altfel spus, pentru 1
Kcal energie umană se consumă (arde) 0,207 litri de oxigen sau circa 5 litri de
aer ventilat.
Consumul de energie umană are loc tot timpul vieţii, distingând energia
necesară metabolismului bazal, 1 Kcal/ 1 Kg corp/l oră şi 1,2 Kcal/min., de
energia necesară muncii profesionale, media maxima anuală ajungând la 5,2
Kcal/minut (313 Kcal/oră sau 2500 Kcal/zi).
Consumul energetic este invers proporţiona1 cu timpul, consum de 15
Kcal/minut se poate realiza în 10 minute de activitate, pe când de 25 Kcal/minut,
doar 1 minut se poate lucra.
Consumul total de energie (Er) se compune din următoarele elemente:

Er = Emb + Eda + Emap (Kcal)

în care:
Emb - consumul de energie calorica în timpul metabolismului bazal
(repaus absolut),
- 1700 Kcal/24 ore - la bărbaţi şi
- 1400 Kcal/24 ore - la femei;
Eda - consumul de energie pentru digestie, procese de asimilare şi
activităţi extraprofesionale (spălat, îmbrăcat, mers etc.), (600 - 700 kcal);
Emap — consumul de energie necesar metabolismului din timpul
activităţilor profesionale.
Kilocaloria (kcal) reprezintă căldura necesară unui litru de apă, pentru a-şi
ridica temperatura de la 14,5°C la 15,5°C, adică cu un grad (1°C).
Dacă din consumul de energie necesar metabolismului din timpul
activităţilor se scade consumul de energie necesar metabolismului bazal se
obţine valoarea caloriilor de muncă netă sau de efort (Eef), adică:
Eef = ET – Emb

Aceste calorii de efort sunt denumite calorii ale muncii profesionale, între
consumul energetic şi solicitarea musculară nu există însă un raport de
proporţionalitate directă, deoarece “caloria muncii profesionale” determinată de
28 Managementul ergonomic al muncii

Lehmann, nu reflectă nici eforturile intelectuale şi nici eforturile fizice legate de


mediul de muncă, ci numai diferenţa dintre caloriile măsurate în timpul lucrului
şi caloriile metabolismului bazal.
Cu caracter informativ, în tabelul 3.1. se prezintă consumul de energie
pentru unele profesiuni, determinat de Lehmann.

Tabelul nr.3.1. – Consumul de energie necesar diferitelor profesiuni

Calorii totale – în
Nr. Postura
kcal/zi Specificul muncii Exemple de profesiuni
crt. executantului
Bărbaţi Femei
1 2400 2000 muncă manuală uşoară şezând contabil
2 3000 2500 muncă grea cu braţele şezând conducător de autobuz
muncă fizică uşoară în picioare lăcătuş
3 3300 2750 cizmar
şezând
muncă manuală grea conducător de
în picioare
muncă grea cu braţele locomotivă
electrician
în mers
muncă fizică uşoară montor
urcând trepte
poştaş
4 4200 - în picioare minier
muncă fizică foarte grea
mergând agricultor
5 4800 - muncă fizică extrem de grea incomodă minier (la strat subţire)
6 5100 - idem mergând cosaş

Analizând valoarea consumului energetic (tabelul 3.2.) rezultă că acesta


este influenţat, între altele, şi de poziţia corpului în timpul muncii.

Tabelul nr. 3.2. Consumul de energie pentru diferitele poziţii ale


corpului

Poziţia corpului Kcal de efort pe schimb


Sedentară 144
Îngenunchiat 240
Genoflexat 240
Ortostatică 288
Aplecat înainte 384

Intensitatea muncii poate fi evaluată cu ajutorul consumului de energie, în


urma determinărilor făcute de fiziologi pentru un mare număr de activităţi fizice,
au fost elaborate tabele cu valorile consumului de energie, din care se prezintă
un extras în tabelul 3.3.
Managementul ergonomic al muncii 29

Tabelul nr. 3.3. – Consumul de energie pentru unele activităţi fizice


)exprimat în „calorii ale muncii profesionale”)
Activitatea fizică Condiţii de lucru Kcal/min Kcal/oră
Drum orizontal, fără obstacole, 3km/oră 1,7 90
Mers fără sarcină
Drum de ţară, cu bocanci, 3km/oră 5,2 280
10 kg Pe drum plan, sol tare cu viteza de 3,1 165
Mers cu sarcină de:
30 kg 4 km/oră 3,6 190
În pantă de Fără sarcină 13,7 740
30,50, viteza 20 kg 18,4 990
Urcarea scărilor Cu
de urcare
sarcină 50 kg 26,3 1420
17,2 m/min
Înşurubatul cu Şurub orizontal 0,5 25
şurubelniţa Şurub vertical 0,7 – 1,6 35-85

Valorile calorice pentru o oră sau zi de activitate nu se stabilesc direct


proporiona1, ci diminuate cu cca 10%, datorită pauzelor (scurte) introduse în
muncă de executant.
Normele republicane de protecţie a muncii din ţara noastră stabilesc
limitele degajării calorice în timp, funcţie de categoria muncii (tabelul 3.4.).

Tabelul nr.3.4. – Clasificarea activităţilor profesionale în funcţie de


degajarea calorică determinată de intensitatea efortului fizic

Degajarea calorică (kcal) pe :


Categoria muncii
schimb oră minut
Uşoară până la 1200 până la 150 până la 3,5
Medie 1201 - 2000 151 - 300 3,5 – 6
Grea peste 2000 peste 30 peste 6

Pentru muncile grele, valoarea caloriilor de efort serveşte la evaluarea


fiziologică a muncii şi a metodelor de muncă în vederea calculării timpului de
odihnă necesar pentru refacerea forţei umane.
Aprecierea categoriei de muncă (grea sau uşoară) se face ţinând seama
de consumul energie, de repartizarea efortului asupra meselor musculare şi de
gradul de solicitare statică a muşchilor ( tabelul 3.5.).

Tabelul nr. 3.5. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

Kcal de efort Muşchii solicitaţi în mişcare Categoria de muncă


Muşchii ambelor braţe Muncă uşoară
90
Muşchii unui singur braţ Muncă grea
Muşchii întregului corp Muncă uşoară
150
Numai muşchii braţelor Muncă grea
30 Managementul ergonomic al muncii

Deci, la acelaşi efort, activităţile care antrenează în mişcare un număr mai


redus de mase musculare sunt mai obositoare decât acelea la care participă un
număr mai mare de muşchi. De asemenea, la acelaşi consum energetic, efortul
static este mat obositor decât efortul dinamic.
In timpul efortului fizic, în organismul uman apar o serie de modificări şi
fenomene de adaptare şi readaptare, ca urmare a solicitării diferitelor organe
interne, a ţesuturilor şi a sistemelor musculare, osos şi nervos. Cele mai
importante modificări sunt: creşterea funcţiei respiratorii, accelerarea activităţile
cardiace însoţită de o creştere iniţială a debitului sanguin, dilatarea vaselor
cardiace şi a muşchilor solicitaţi şi modificarea sistemului vascular cu efecte
pozitive pentru alimentarea ţesuturilor cu oxigen şi substanţe hrănitoare,
creşterea presiunii sanguine, creşterea cantităţii de zahăr pe care ficatul o
cedează sângelui, intensificarea metabolismului, creşterea temperaturii
corpului, ceea ce favorizează transformarea energiei chimice în energie
mecanică (aşa se explică încălzirea sportivilor înainte de a intra în competiţie),
intensificarea formării şi eliminării produselor metabolice (acidul lactic, acidul
uric etc.), intensificarea schimburilor de căldură, cu mediul înconjurător prin
creşterea irigaţiei sanguine a pielii şi prin transpiraţie.
Cuantificarea acestor modificări foloseşte la stabilirea parametrilor de
adaptare a organismului la efort, la aprecierea solicitărilor fizice, precum şi la
aprecierea gradului de dificultate a efortului. Cel mai uşor de măsurat sunt
debitul respirator, pulsul, temperatura corpului şi capacitatea vizuală. Studiile de
specialitate au arătat că pulsul creşte şi revine la normal în raport cu dificultatea
efortului.
În tabelul 3.6. se redă modificarea unor funcţii fiziologice ale omului în
timpul unei zile calendaristice, pentru diferite categorii de muncă.

Tabelul nr.3.6. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

Categoria de Consum de Frecvenţa Ventilaţia Temperatura


muncă oxigen (l/min) cardiacă (bătăi/ pulmonară rectală (0C)
min) (l/min)
Repaus 0,25 – 0,3 60...70 6...7 37,5
Uşoară 0,5 – 1,0 75...100 11...20 37,5
Grea 1,5 – 2,0 125...150 31...45 38...38,5
Foarte grea 2,0 – 2,5 150...175 45...56 38,5...39

Unele activităţi cu efort predominant muscular cuprind ridicarea şi transportul


unor obiecte grele. Normele de ridicare şi transport a greutăţilor sunt în funcţie de
vârstă, sex şi tipul de transport, manual sau cu mijloace de transport pe roţi (tabelul
3.7.-3.8.).
Managementul ergonomic al muncii 31

Tabelul nr. 3.7. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

Femei Bărbaţi
Grupa de vârstă Masa (kg) Grupa de vârstă Masa (kg)
(ani) (ani)
16 – 18 5 16 – 18 12
18 – 21 8 18 – 21 25
21 – 40 12 21 – 45 50
40 – 50 10 45 – 55 30
Peste 50 8 Peste 55 20

Tabelul nr. 3.8. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

Înclinarea
Masa (kg)
Mijloace de transport terenului
Femei Bărbaţi Până la (în %)
- cu roabe pe teren înclinat sau pe scânduri 50 75 20
- cu cărucioare prevăzute cu 3 sau 4 roţi împinse 100 130 10
cu forţa braţelor pe teren neted
- cu cărucioare cu 2 roţi pe teren accidentat 60 80 10
- cu vagonete de linie 400 600 10
- cu vagonete suspendate pe şine 600 800 10

Pentru transportul manual pe un plan înclinat (60 trepte) greutatea


obiectului nu va depăşi 25 - 30 kg la bărbaţi şi 12 kg la femei. Transportul se
poate efectua numai cu întreruperi.
Pe baza consumului de oxigen (consumul maxim fiind de 4,2 litri/minut,
echivalentul a aproximativ 100 litri aer ventilat de organism, sau 35 litri de
sânge transportat pe minut), se poate aprecia starea de sănătate a executanţilor,
calculând indicele Tiffeneau (IT):

VEMS
IT  x 100
Cv
în care:
VEMS - volum maxim expirat/secundă, după o inspiraţie maximă;
Cv - volumul total de aer expirat, după o inspiraţie maximă
(expiraţie completă şi foraţată).
Pentru IT mai mic de 72% există afecţiuni pulmonare: restrictivă, pentru
VEMS mai mic decât cel ideal, obstructivă pentru Cv mai mică decât cea ideală
şi mixtă dacă ambele sunt mai mici decât cele ideale.
32 Managementul ergonomic al muncii

3.2. Oboseala: noţiune, caracterizare, clasificare

Oboseala este o scădere, o diminuare reversibilă a capacităţii de


funcţionare a unui organ sau a unui organism ca urmare a unei activităţi depuse.
Ea este o consecinţă firească a efortului - fizic sau intelectual - depus de individ
timp mai îndelungat pentru executarea unor sarcini de muncă. Ea se
concretizează în diminuarea sau tendinţa de diminuare a capacităţii de muncă a
omului.
Oboseala nu este o stare patologică, ea are urmări cu caracter temporar
asupra individului, asupra capacităţii de muncă a acestuia. Oboseala reprezintă,
de fapt, un fenomen de prevenire a epuizării capacităţii de muncă şi nu epuizarea
ca stare a rezervelor de energie ale organismului. Este de fapt un semnal de
alarmă, pentru luarea unor măsuri tocmai pentru a evita ajungerea la epuizare.
Reiese din cele spuse că principala trăsătură caracteristică a oboselii este
reversibilitatea.
Lupta împotriva oboselii, este scopul principal urmărit prin organizarea
ştiinţifică, având în vedere consecinţele grave pe care le poate avea:
- slăbirea generala a organismului fata de agenţii nocivi de orice
natură;
- repetată, oboseala atrage după sine surmenajul, uzura rapidă a
organismului, epuizarea şi îmbătrânirea prematură:
- măreşte riscul de accidentare;
- reduce randamentul omului, atât sub aspect cantitativ
(productivitatea muncii), cât şi sub aspect calitativ (creşterea
consumului de materiale, de rebuturi, de deşeuri etc.).
În general, oboseala poate fi evitată dacă reuşim să o identificăm din timp.
Identificarea oboselii nu este întotdeauna uşoară deoarece ea poate lua variate
forme, în funcţie de subiectul şi de acţiunile observate, în general oboseala poate
fi fizică sau psihică.
Oboseala fizică poate fi musculară sau statică, iar cea psihică
neurosenzorială sau mintală.

Tabelul nr. 3.9. – Tipurile de oboseală

Natura oboselii
Musculară Statică Neuro-senzorială Mintală
Cauza Efort Imobilizare Tensiune Atenţie
Adaptare Putere de a îndura Confort Antrenament Obişnuinţă
Remediu Repaos Mişcare Destindere Distracţie

a. Oboseala musculară. Ea poate fi intensă, totuşi nu este periculoasă,


afară de cazul când provoacă o alterare de mişcări. Se recuperează, în general, în
întregime prin odihnă şi efectele ei, chiar la scadente mari, se concretizează în
cel mai rău caz în unele deformări fizice, fără consecinţe grave.
Managementul ergonomic al muncii 33

Organismul uman, este un motor deosebit de complex, cu o capacitate


modestă, întrucât se foloseşte de un combustibil scump, se recomandă ca munca
mecanică să fie transferată la mâini care cer (solicită) de la om un consum
minim de energie.
Funcţionarea acestui motor mediocru este asigurată de muşchi, care în
urma solicitărilor nervoase se contractă, producând munca ce constă într-o
deplasare, în punctul unde muşchiul este ataşat la schelet se aplică o forţă, ce se
opune acţiunii depuse de forţa exterioară asupra osului, acţiune ce trebuie
învinsă. De regulă, punctul de aplicare a forţei exterioare nu este acelaşi, nu se
suprapune cu cel unde este legat muşchiul de os. Osul, îndeplineşte o funcţie de
pârghie.
Braţul pârghiei, asupra căruia acţionează forţa exterioară adesea este de
zece-douăzeci de ori mai lung decât braţul cuprins între punctul articulaţiei
osului şi punctul de legătură a muşchiului. Rezultă de aici că forţa musculară
necesară trebuie sa fie - proporţional - mult mai puternică decât cea exterioară.
Iată deci explicaţia de ce aparatul muscular dispune de o putere, de o forţă
relativ modestă.
Pentru a ne familiariza cu consumul de energie necesar pentru prestări
musculare în diversele părţi ale corpului, prezentăm un tablou cuprinzând
elementele metabolismului pentru o muncă relativ uşoară, comparativ cu
metabolismul bazal.

Tabelul nr.3.10. – Consumul de energie

La odihnă (metabolism bazal) La muncă


cal./min % cal./min %
Corpul întreg 1200 100 3600 100
Muşchi 456 38,0 2500 70,0
Ficat 149 12,4 79 2,2
Stomac, 91 7,6 58 1,6
intestine
Rinichi 90 7,5 26 0,7
Splină 76 6,3 100 2,8
Inimă 53 4,4 160 4,5
Pancreasul 16 1,3 7 0,2
Creier 36 3,0 40 1,1
Sânge 13 1,1 13 0,4
Glande salivare 8 0,7 3 0,1
Altele 212 17,7 614 16,4

Se remarcă preponderenţa consumului la muşchi şi reducerea, în timpul


muncii, a activităţii organelor secretoare.
Această constatare implică necesitatea constituiri în cantităţi suficiente a
acestor rezerve pentru ca muşchii să poată satisface distrugerea lor prin muncă şi
pentru ca pompa cardiacă sa funcţioneze cu energie pentru a evita intoxicaţia
34 Managementul ergonomic al muncii

ţesuturilor. Dacă acest drenaj nu intervine cu suficientă eficientă, apare


oboseala.
Medical oboseala se măsoară prin analiza schimburilor respiratorii,
frecvenţa respiraţiei (limită la un procent de cretere de 75% a ritmului),
frecvenţa pulsului (limita 140), înregistrarea contracţiilor cardiace (limita
inferioară pauzei diastolice 0,2 s) dozajul lichidului renal, variaţia tensiunii în
vasele sanguine etc.
b. Oboseala statică este o formă, o variantă a oboselii fizice, când muşchii
sunt supuşi unui consum inutil de energie. Oboseala statică provine dintr-o
imobilitate într-o poziţie insuficient de confortabilă a corpului sau a unor părţi
ale acestuia, când anumite grupe de muşchi fiind menţinute într-o stare de
contracţie, consumă calorii fără vreo muncă efectivă. De exemplu, poziţia rigidă
de drepţi impune un consum de oxigen cu 20% mai mare, faţă de cel de repaus
cu mâinile pe şold.
Importanţa oboselii statice nu este o descoperire recentă. Cercetările
pentru găsirea unei poziţii fără forţare a fost practicată încă în antichitate (ioga).
Trebuie asigurată o atare poziţie de muncă, care să facă posibil un joc liber al
muşchilor şi o irigare sanguină a acestora, permiţând totodată o uşoară variaţie a
ţinutei pentru a destinde din când în când muşchii contractaţi.
c. Oboseala nuro-senzorială apare în cazul utilizării intensive a unui
organ de simţ (ochiul, urechea) sau în cazul unei tensiuni nervoase susinute.
Această oboseală este mai puţin evidentă decât cea musculară, dar este mult mai
periculoasă, mult mai dăunătoare putând provoca infirmităţi iremediabile ca
bunăoară cecitate, surzenie totală sau parţială, întregul organism este atins de
tulburările nervoase, ceea ce duce la uzura, adeseori, prematură a individului.
Oboseala nuro-senzorială alterează cu mare rapiditate desfăşurarea
normală a mişcărilor; statistica arată că 85% din numărul accidentelor de muncă
în ateliere se datorează acestei oboseli.
Prevenirea oboselii nuro-senzoriale constă în înlăturarea muncitorului din
locurile de muncă cu iluminat necorespunzător, cu zgomot, cu trepidaţii, cu ritm
anormal de muncă.
d. Oboseala mintală (cerebrală) apare atunci când individul este solicitat
fără întrerupere, timp îndelungat, la o concentrare intelectuală, de gândire sau
pentru atenţie, în vederea bunului mers al muncii. Oboseala mintală se manifestă
sub aspect calitativ. Măsurarea ei este foarte dificilă, deoarece metodele de
investigaţii în domeniul cerebral sunt puţin dezvoltate. Deşi unii susţin că
lucrătorul nu este expus acestei oboseli, cercetările dovedesc că nici lucrătorul
manual nu este la adăpost faţă de oboseala mintală, deoarece toate lucrările
comportă şi un oarecare grad de participare mintală (de exemplu munca simplă
de curăţire a pieselor turnate necesită o participare mintală într-un procent de
9%, filetarea de 25%).
Managementul ergonomic al muncii 35

Totuşi oboseala mintală este caracteristică lucrătorilor intelectuali, mai


ales a cadrelor cu funcţii de răspundere. Ea apare în condiţii de:
- atenţie concentrată asupra unei probleme foarte grele;
- atenţie dispersată, aplicată succesiv asupra diverselor probleme;
- conducerea unei lucrări, în condiţiile unor deranjări permanente;
- muncă “contra cronometru” cu un randament slab, care te
“scoate din sărite”;
- muncă efectuată într-un mediu neplăcut;
- necazuri (probleme) de ordin particular care necesită un efort
foarte mare pentru menţinerea voinţei de muncă.
Apariţia acestei oboseli se manifestă la început printr-o stare de
somnolenţă, care poate fi reparata printr-un scurt somn. Dacă oboseala mintală
devine excesivă, provoacă o iritabilitate care trece rapid la obsesie şi la
neurastenie.
Surmenajul, responsabilităţile mari, grele, cauzează transformări psihice
mergând până la epuizare cerebrală. Cele mai frecvente consecinţe ale acestei
oboseli sunt tulburările cardio-circulatorii, depresia şi senilitatea precoce.
Remedierile sunt pe cât de simple, atât de puţin aplicabile pentru oamenii
activi, dinamici: supravegherea medicală permanentă, întreruperea temporară a
activităţii, destindere, distracţii, natural dacă acestea din urmă nu duc la oboseală
de altă natură.

3.3. Regimul ergonomic de muncă şi odihnă

Stabilirea regimului ergonomic de muncă şi odihnă constă în găsirea,


pentru fiecare gen de activitate, a unor corelaţii şi alternanţe optime între durata
perioadelor de muncă, durata pauzelor pentru odihnă, numărul conţinutul şi
momentul introducerii acestor pauze, în aşa fel încât să se asigure obţinerea unei
eficienţe sporite a activităţii omului, un înalt grad al productivităţii muncii, un
nivel optim al capacităii de muncă şi o bunăstare a sănătăţii.
Alternarea raţională a perioadelor de muncă şi a celor de odihnă trebuie să
aibă la bază o fundamentare economică, fiziologică, psihologică şi socială.
Astfel durata optimă de lucru este condiţionată de gradul de solicitare a omului
şi de caracterul acestei solicitări în procesul muncii.
Plecând de la considerentul că în diferite perioade ale zilei capacitatea de
muncă a omului înregistrează variaţii, trebuie determinate cu precizie începutul
şi sfârşitul schimbului de lucru, în cadrul dinamicii zilnice a capacităţii de
muncă a omului se observă, de obicei, că cel mai scăzut nivel al acesteia se
înregistrează între orele 12 şi 14, iar în cursul nopţii între orele 3 şi 4. Aceste
probleme sunt deosebit de utile în organizarea producţiei şi a muncii, deoarece,
numai dacă timpul de muncă al executantului coincide cu perioadele în care
capacitatea de muncă este maximă, se creează premisele realizării sarcinilor de
36 Managementul ergonomic al muncii

producţie, obţinerii unei productivităţi înalte a muncii în condiţiile unui consum


minim de energie şi o folosire utilă şi eficientă a timpului liber şi de odihnă etc.
Menţinerea capacităţii de muncă a executanţilor, la un nivel optim,
presupune, pe de o parte, reglementarea nivelului general de solicitare, iar pe de
alta, organizarea raţională a procesului însăşi de desfăşurare a muncii.
Corelaţia între capacitatea de muncă şi oboseală este reflectată în figura
3.2.
Prin solicitarea capacităţii de muncă (1) are loc consumul de energie, atât
direct (ca urmare a activităţii fizice sau intelectuale depuse), cât şi factorial
(indirect) din cauza influenţei negative a factorilor de mediu fizic, psihic,
alimentaţie necorespunzătoare, lipsă de instruire. Ca atare şi starea de oboseală
apare mai repede şi mai accentuat (2). Reducerea influenţei acestor factori
impune folosirea căilor de prevenire a oboselii (3), ceea ce converg înspre
reducerea consumului total de energie umană, la nivelul celui direct. În
consecinţă scade senzaţia de oboseală, căile de compensare a ei nu trebuie să
acţioneze intens, iar capacitatea de muncă se reface mai rapid (4), apropiindu-se
de nivelul optim.

Figura nr. 3.2. – Relaţia : capacitatea de muncă – oboseala

Organizarea pe baze ştiinţifice a procesului de desfăşurare a muncii


impune asigurarea unei corelaţii optime între: solicitarea normală în muncă,
durata perioadelor de muncă şi a celor pentru odihnă.
Altfel spus un regim ergonomic de muncă şi odihnă constă în găsirea unei
duble corelaţii optime:
- corelaţia: solicitare normală — perioadă de muncă, corelaţie
optimă cu caracter preventiv;
- corelaţia: perioada de muncă — perioada de odihnă şi refacere,
corelaţie cu caracter compensatoriu.
Managementul ergonomic al muncii 37

Optimizarea corelaţiei “solicitări – muncă - refacere” conferă regimului


de muncă atributul de ergonomic, iar oboseala în muncă, firească de altfel, este
prevenită, iar ulterior mai uşor compensată, ridicând capacitatea de muncă a
executantului înspre limita sa optimă. Aşadar, regimul ergonomic de muncă şi
odihnă constă în aflarea şi aplicarea unor corelaţii optime - pentru orice
activitate umană - între “solicitările normale în muncă, perioadele de muncă,
perioadele de odihnă”, în scopul menţinerii capacităţii de muncă la un nivel
optim şi al creşterii productivităţii muncii.
El are, potrivit figurii 3.3., două laturi: latura preventivă, ce urmăreşte
reducerea oboselii: latura corectivă, urmărind compensarea oboselii.
Optimizarea căilor de acţiune vizând simultan asigurarea, respectiv refacerea
capacităţii de muncă, conferă regimului de muncă şi odihnă, atributul de
raţional, ştiinţific, altfel spus regim ergonomic.

Figura nr. 3.3. – Regimul ergonomic de muncă şi odihnă


38 Managementul ergonomic al muncii

CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA MEDIULUI AMBIANT AL MUNCII

Ambianţa de muncă este reprezentată de factori fizici (iluminat,


cromatică, zgomot, microclimat etc.) şi cei psiho-sociali (intercunoaştere, climat
psihosocial, particularităţi temperamentale etc.). Ei acţionează şi influenţează în
mod direct capacitatea de muncă, comportamentul executantului, astfel încât
optimizarea lor conduce la sporirea rodniciei muncii, concomitent cu protejarea
adecvată a capacităţii de muncă.
Factorii fizici, formând ambianţa fizică a muncii, au natură obiectivă pot
fi evidenţiaţi şi măsuraţi precis, pe când factorii psihosociali şi psihologici,
constituind ambianţa psihosocială a muncii sunt, de regulă de natură subiectivă,
mai greu de cuantificat, reflectând îndeosebi condiţiile adaptării omului la
muncă.

4.1. Factorii de microclimat

Existenţa unui climat cât mai favorabil la locul de muncă, are importanţă
esenţială atât pentru asigurarea unor condiţii sănătoase de muncă, cât şi pentru
menţinerea capacităţii normale de lucru a executanţilor. Atmosfera din ateliere şi
alte încăperi trebuie strict reglementată în ceea ce priveşte temperatura,
umiditatea şi ventilaţia, deoarece aceşti factori exercită o influenţă deosebită
asupra sănătăţii executanţilor, asupra randamentului muncii.
Realizarea microclimatului adecvat porneşte de la faptul că temperatura
corpului (36,5°C ± 0,5°C) este o rezultantă între: căldura produsă la nivel
tisular; căldura pierdută în mediul ambiant; căldura radiată de obiectele
înconjurătoare şi recepţionată de om. Senzaţia de confort depinde de
temperatura percepută de om (tp), determinată prin însumarea temperaturii
aerului (ta) şi a temperaturii suprafeţelor înconjurătoare (ts) şi raportată la 2.
Scăderea temperaturii mediului înconjurător stimulează producerea de căldură
de către organism. Ca fiinţă homeotermă corpul omului produce căldură prin
metabolism, continuu, iar căldura centrală trebuie sa fie aproximativ aceeaşi.

Ca urmare a reacţiilor chimice din organism, alături de energie se degajă


căldură, schimbul permanent de căldură: om — mediu ambiant, depinzând de:
 temperatura aerului pentru schimbul de căldură prin convecţie;
 temperatura suprafeţelor înconjurătoare (pereţi, plafon, pardoseli,
mâini) pentru schimbul de căldură prin radiaţie;
Managementul ergonomic al muncii 39

 temperatura obiectelor muncii cu care pielea intră în contact, pentru


schimbul de căldură prin conducţie;
 umiditatea relativă a aerului, pentru schimbul de căldură prin
evaporare;
 mişcarea aerului (ventilaţia), pentru schimbul de căldură prin
convecţie şi evaporare.
Se poate vorbi de o zonă de confort termic, aşa cum apare în figura 4.1.

70 % Senzaţie de umiditate
S S
e e
U n + + + + + +
n
M z + + + +
z
I a + + ZONA + +
a
ţ + + + + +
D ţ
+ + DE + +
I i i
+ + + + + +
T e e
+ + + + + +
A
+ + CONFORT + + +
T d d
+ + + + + + +
E e e
+ + + + + +
+ + + +
% f + + + + + + + c
r a
i l
g Senzaţie de uscare d
30 % 20º 28º

U/T TEMPERATURA ºC

Figura nr. 4.1. - Zona de confort termic

Orientativ, un microclimat industrial se consideră corespunzător, dacă


mişcarea aerului se realizează cu o viteză de 0,3 - 0,4 m/sec. La o temperatură a
aerului de ca 18°C şi umiditate relativă de 40-60%. El trebuie corelat cu
intensitatea muncii, stările termice individuale, stresul psihologic etc. Între
temperatură şi umiditate raportul este invers proporţional, pe când între
temperatură şi viteza aerului el este direct proporţional. De altfel, există tabele
cu valori corelate pentru cei trei factori de microclimat, în raport cu munca,
perioada anului, caracteristica încăperii.
Măsurarea factorilor de microclimat se face pentru fiecare în parte,
folosind termometrul, termograful, anemometrul etc. Sunt şi aparate care
exprimă într-o singură valoare puterea de răcire a aerului cum este catatometrul
sau globtermometrul, care exprimă pierderea de căldură prin radiaţie.
a. Temperatura. O sarcină importantă ce trebuie rezolvată în cadrul
organizării muncii, este asigurarea unei temperaturi corespunzătoare la locul de
muncă, deoarece, indiferent de caracterul muncii - muncă fizică sau muncă
40 Managementul ergonomic al muncii

intelectuală — temperatura necorespunzătoare, prea scăzută sau prea înaltă are


efecte negative, ce se concretizează într-un randament scăzut, într-o calitate
necorespunzătoare a produselor, accidente, îmbolnăviri etc.
La o temperatură prea scăzută, organismul omului radiază prea multă
căldură, ca urmare o cantitate mare din energia acestuia se cheltuieşte inutil.
Afară de aceasta, la o temperatură prea scăzută, degetele pierd mobilitatea şi
îndemânarea necesară.
În schimb, la o temperatură prea ridicată, căldura excesivă care se
dezvoltă în organismul omului nu poate radia în afară, din care motiv corpul se
supraîncălzeşte, atenţia se reduce şi rapiditatea reflexelor scade simţitor.
Intervalul de temperatură în care omul simte un optim fiziologic este destul de
restrâns, de cca. 2-3°C, depinzând de vârstă, sex, sezon, alimentaţie,
îmbrăcăminte.
Temperatura normală pentru o încăpere nu este o mărime constantă ci
depinde de caracterul muncii, în cazul unei munci uşoare, se consideră normală
temperatura de 18 - 20°C, în cazul unei munci de greutate medie 15 - 18°C, iar
în cazul unei munci grele 13 - 15°C.
Pentru menţinerea temperaturii aerului în limitele normale se pot aplica
variate măsuri: ventilaţia; izolarea surselor de căldură; răcirea suprafeţelor calde;
acoperirea acestora cu materiale termoizolante; duşuri de apă, perdele de apă.
Ventilaţia halelor, sălilor, atelierelor se poate realiza pe cale naturală, fie
pe cale artificială sau chiar în mod combinat. Ventilaţia are un caracter dublu:
permite corpului să evacueze căldura, pentru a asigura echilibrul termic în corp;
reduce concentraţia de bioxid de carbon din atmosferă.
b. Umiditatea aerului, de asemenea nu trebuie neglijată, deoarece în cazul
în care gradul de umiditate este foarte ridicat. evaporarea transpiraţiei este
împiedicată, rezistenţa organismului - în special la eforturi ridicate şi de lunga
durată - scade foarte mult, în schimb, în cazul în care gradul de umiditate este
foarte scăzut, evaporarea devine foarte puternică, uscarea mucoaselor nasului şi
gurii se intensifică, în acest caz, va trebui sa procedăm la umezirea artificială a
aerului. Umiditatea medie a aerului trebuie să fie în încăperile de producţie la 40
- 60%.
c. Puritatea aerului. Puritatea aerului, la fel, este o problemă căreia
trebuie acordată mare atenţie, având în vedere că în încăperile industriale, la
locurile de muncă, de regula, se creează praf, gaze. vapori toxici etc., care - în
cazul în care concentraţia depăşeşte limitele admise - au efect dăunător asupra
sănătăţii muncitorului, asupra capacităţii de muncă a acestuia.
Măsura cea mai eficientă pentru asigurarea purităţii aerului, acolo unde
aceasta este posibilă, este prevenirea formării prafului, a gazelor şi a vaporilor
toxici, praful în concentraţie mare conduce la îmbolnăvirea căilor respiratorii.
Dacă umiditatea este ridicată, de 85%, iar temperatura aerului de 23°C, praful
astupă porii pielii şi împiedică eliminarea transpiraţiei, în raport cu natura sa,
concentraţia admisă este de 2-10 mg/m3.
Managementul ergonomic al muncii 41

Cele mai eficace măsuri care duc la asigurarea unui microclimat


corespunzător sunt cele care conduc la eliminarea surselor de înrăutăţire a
microclimatului. Ele constau în:
 modificarea proceselor tehnologice şi înlocuirea materialelor care
generează degajări termice, vapori, praf, gaze toxice etc.;
 captarea degajărilor nocive chiar la punctele de origine, fără să fie
lăsate să se împrăştie în atmosfera locurilor de muncă;
 condiţionarea aerului în încăperile industriale prin măsuri de ventilaţie
care permit corpului sa evacueze căldura şi reduc concentraţia
elementelor nocive din atmosferă.
Ventilaţia se poate realiza pe trei căi: naturală, artificială (mecanică) sau mixtă.
Ventilaţia artificială trebuie sa îndeplinească o serie de cerinţe printre care:
 valorile elementelor de microclimat realizate (temperatura, umiditatea,
viteza aerului);
 cantitatea substanţelor nocive) să fie cuprinse în limitele stabilite de
norme;
 să nu se producă o răcire bruscă a aerului în zona de lucru;
 sa nu se vicieze atmosfera zonei de lucru prin introducerea aerului
dintr-un mediu viciat;
 să nu se formeze curenţi de aer prea puternici;
 să dea rezultate bune în toate anotimpurile;
 sa permită o manevrare şi reglare uşoară în funcţie de condiţiile
procesului tehnologic.

4.2. Cromatica (coloritul în muncă)

Alături de iluminat, legat strâns de acesta, o problemă deosebit de


importantă, care exercită influenţă considerabilă asupra condiţiilor de muncă şi,
prin aceasta, asupra productivităţii muncii şi a calităţii produselor, este folosirea
justă a diferitelor culori în organizarea şi amenajarea locurilor de muncă.
Influenţa culorilor se extinde asupra personalităţii omului, asupra
proceselor fiziologice, precum şi asupra vieţii sentimentale. Dinamica culorilor,
ca ştiinţă se ocupă cu utilizarea justă a culorilor, a relaţiilor dintre culori şi
lumină.
În funcţie de efectele fiziologice şi neuropsihice, culorile sunt grupate
după cum urmează:
 culori reci (negru, albastru, verde. violet);
 culori calde (roşu, galben, portocaliu);
 culori agitatoare sau îngrijorătoare (violet);
 culori stimulatoare (portocaliu, roşu, galben);
 culori liniştitoare (verde, albastru);
42 Managementul ergonomic al muncii

 culori grele (negru, violet);


 culori uşoare (galben);
 culori care dau senzaţia de apropiere (portocaliu, galben);
 culori care dau senzaţia de depărtare (verde, albastru).
Amploarea efectelor fizio-psihice ale culorilor se redă detaliat în tabelul
nr.4.1.

Tabelul nr. 4.1. – Efecte fizio-psihice ale culorilor

Culoarea Efecte fiziologice Efecte neuropsihice


Creşte presiunea sanguină Culoare foarte caldă
Ridică tonusul muscular Stimulator general
ROŞU
Stimulator intelectual
Activează respiraţia
Senzaţia de apropiere în spaţiu
Accelerează pulsaţia inimii Culoare caldă
Menţine presiunea sanguină Stimulent emotiv
PORTOCALIU
Favorizează secreţia gastrică şi Senzaţia de apropiere foarte mare în
digestia spaţiu
Culoare caldă
Culoare cea mai veselă
Influenţează funcţionarea normală a
GALBEN Stimulează vederea
sistemului cardiovascular
Calmant al psihonevrozei
Senzaţie de apropiere în spaţiu
Scade presiunea sanguină Culoare rece
Culoare liniştitoare
VERDE Impresie de prospeţime
Dilată vasele capilare
Facilitează deconectarea nervoasă
Senzaţie de depărtare în spaţiu
Scade presiunea sângelui Culoare foarte rece
Scade tonusul muscular Culoare liniştitoare
ALBASTRU
Calmează respiraţia şi frecvenţa În exces, conduce la depresiuni
pulsului Senzaţie de depărtate în spaţiu
Creşte rezistenţa caridovasculară Culoare rece
Culoare neliniştitoare, descurajantă
VIOLET
Creşte rezistenţa plămânilor Senzație de apropiere foarte mare în
spațiu

Efectele culorilor depind de: vârstă, sex, oboseală, natura muncii. De


pildă, tinerii preferă culorile vii, luminoase, în timp ce vârstnicii preferă tonuri şi
nuanţe sobre.
Activitatea prin care se analizează influenţa pe care o excită diferitele
culori, în scopul de a le găsi pe cele mal potrivite, poartă denumirea de
condiţionarea culorilor. Vorbim astfel de: efecte de compensare ale culorilor:
relaţia dintre culoare şi reflectarea luminii: contrastul de culori.
a. Efecte compensatoare ale culorilor
Ţinând cont de aceste însuşiri ale diferitelor culori, în vederea
compensării unor efecte psihice şi fiziologice neplăcute ale ambianţei şi
condiţiilor existente, vom alege culorile cele mai potrivite.
Managementul ergonomic al muncii 43

Prin aplicarea corespunzătoare a culorilor, se pot obţine efecte de mărire


sau de micşorare a unei încăperi. De exemplu, înălţimea camerelor, a halelor
scunde, poate fi mărită aparent prin schimbarea culorilor pe verticală, precum şi
prin aplicarea pe tavan a unui albastru deschis, care creează senzaţia de
îndepărtare şi deci de mărire aparentă a înălţimii halei, în schimb, prin alternarea
orizontală a culorilor pe pereţii laterali, folosind o culoare contractantă pentru
partea superioară a pereţilor şi o altă culoare pentru partea inferioară a lor,
înălţimea camerelor poate fi aparent micşorată, în consecinţă, la munca
monotonă se preferă coloritul stimulator, viu (roşu, portocaliu), iar la activităţile
de supraveghere culori odihnitoare.
În raport cu caracterul muncii şi condiţiile de ambianţă, efectele
compensatoare ale culorilor sunt redate în tabelul nr.4.2.

Tabelul nr. 4.2. – Efecte compensatoare ale cromaticii industriale

Nr. Caracterul muncii şi condiţiile de Caracterul culorilor Felul


crt. ambianţă recomandate culorilor
1 Procese de muncă manuale cu eforturi fizice
Culori odihnitoare (nuanţe
dinamice Bleu, roz, vernil
pastel)
2 Procese de supraveghere
3 Culori stimulative (nuanţe
Procese de muncă monotone Roşu, portocaliu
vii)
4 Munca la temperaturi ridicate
Culori reci Verde, bleu
5 Munca în încăperi care primesc multă lumină
6 Munca la temperaturi scăzute
Crem, roz,
Munca în încăperi lipsite de / sau cu puţină Culori calde
7 portocaliu
lumină naturală
8 Munca în spaţiu limitat Culori de lărgire a
Alb, roz
spaţiului
9 Munca în spaţii largi Culori de limitare a
Albastru, maron
spaţiului
10 Munca în locuri zgomotoase Vernil, verde pal,
Culori liniştitoare
verde albăstrui

b. Culorile şi reflectarea luminii. După cum ştim, nu toate culorile


reflectă în aceeaşi măsură lumină. De exemplu, culoarea albă are însuşirea de a
reflecta 85% din lumina care cade pe ea, în timp ce culorile închise absorb 80-
90% din radiaţiile sursei de lumină. De altfel, există o interacţiune între
iluminatul încăperii şi valoarea de reflexie a pereţilor acesteia. Efectul
corespunzător de lumină şi culoare se poate asigura ţinând cont de această
interacţiune.
La vopsirea încăperilor sarcina principală este aplicarea şi coordonarea
corespunzătoare a culorilor la tavan, la pereţi şi la pardoseală. Experienţa arată
că în această privinţă soluţia cea mai bună este asigurarea unei valori de reflexie
de 50%. Dar ce înţelegem prin valoare de reflexie? Prin valoare de reflexie se
înţelege raportul dintre cantitatea de lumină ce cade asupra unei suprafeţe şi
44 Managementul ergonomic al muncii

cantitatea reflectată. Dacă suprafaţa respectivă absoarbe jumătate din lumina


care cade asupra sa, reflectând numai jumătate din această cantitate de lumină,
atunci vorbim de o valoare de reflexie de 50%. Această valoare de reflexie de
50% într-o încăpere, în practică, se asigură pe ansamblul încăperii în felul
următor: la tavan se aplică o culoare cu o valoare de reflexie de 70%, la pereţi de
50%, iar la pardoseală de 20-30%. Media reflexiei prevede pentru: plafon între
70-85%; pentru pereţi între 50-60%. iar pentru pardoseală între 20-30%.

Dăm mai jos câteva date privind valoarea de reflexie a unor suprafeţe
colorate, după atlasul de culori “Frieling”:

Aluminiu 85% Placă de furnir 38%


Hârtie albă 85% Stejar deschis 33%
Alb-var 80% Beton uscat 32%
Fildeş 70% Roşu 20%
Galben-lămâie 70% Verde butelie 20%
Galben pai 60% Asfalt uscat 20%
Galben ocru 60% Stejar închis 18%
Verde frunziş 50% Roşu cărămidă 18%
Albastru deschis 45-50% Purpuriu 10%
Tencuială gri 42-45% Asfalt ud 5%

c. Culorile şi contrastul de culori. Crearea la locul de muncă a unui


contrast corespunzător de culori prezintă o deosebită importanţă. Această
problemă se pune în special cu privire la alegerea culorii pentru vopsirea
fundalului. Diferitele culori care creează impresie bună, senzaţie plăcută,
ameliorarea vederii. De exemplu, în cazul în care muncitorul prelucrează o piesă
de culoare argintie, se indică să şi se dea acesteia un colorit mai albăstrui, mai
închis. Natural piesa nu poate fi vopsită. Schimbarea culorii piesei se va asigura
prin modificarea culorii fundalului, în acest caz nu vom folosi şi la vopsirea
fundalului culoarea neagră, gri sau albă, ci culoarea galben ocru. Prin crearea
unui fundal de culoare galben-ocru, piesa în aparenţă - va deveni albastră, deci
se va putea delimita mai bine de ambianţă. De altfel, experienţa arată că prin
asigurarea în jurul piesei ce se prelucrează de aşa-zise contra-culori, vom avea
nevoie de o lumină cu o intensitate de 50%, mai mică faţă de cazul în care nu ne
folosim de asemenea culori.

În figura 4.2. se prezintă o prismă a vizibilităţii contrastelor cromatice în


care s-a reprezentat de la bază spre vârf, contrastul cel mai vizibil, respectiv mai
puţin vizibil.
Managementul ergonomic al muncii 45

Figura nr.4.2. – Prisma vizibilităţii contrastelor cromatice

În funcţie de domeniul de referinţă şi de scopul urmărit, cromatica poate fi


de mai multe feluri: cromatica generală; cromatica funcţională a mijloacelor de
muncă: cromatica informaţional - tehnologică; cromatica securităţii muncii.
Cromatica generală se referă la culorile pereţilor, plafoanelor şi pardoselilor.
Alegerea gamei de culori pentru vopsitorii şi zugrăveli trebuie să pornească de la
caracteristicile culorilor de a reflecta sau de a absorbi lumina, în general, culorile
deschise reflectă lumina, iar cele închise o absorb.
Pornind de la coeficienţii de reflexie a luminii, cromatica generală trebuie
să combine culorile în aşa fel încât pe fondul culorii predominante să se obţină
contraste plăcute. Cromatica funcţională a mijloacelor de muncă trebuie să
asigure supravegherea şi manevrarea corectă a acestora. Pentru vopsirea
maşinilor se recomandă nuanţele din tabelul nr.4.3.

Tabelul nr.4.3. –Nuanţe de culori recomandate pentru vopsirea


maşinilor

Nuanţe de culori Domeniile de aplicare


Suprafeţe principale nefinisate ale maşinilor- unelte
Verde ca mazărea
(capace, pârghii de manevrare etc.)
Roşu castaniu Marcarea locurilor de ungere
Marcarea protecţiei (butoanele de conectare, săgeţile ce
Roşu carmin
indică sensul de rotaţie, etc.)
Marcarea de avertizare şi de atragere a atenţiei asupra
Portocaliu de avertizare
unui pericol (părţile mobile)
Straturile de vopsea de protecţie care trebuie să reziste
Cenuşiu deschis
la uleiuri şi temperatură
Negru Piese de comandă din material plastic
46 Managementul ergonomic al muncii

Pentru conducte şi instalaţii există un cod al culorilor adoptat pe plan


internaţional, fiecare culoare reprezentând un anumit conţinut. Astfel,
conductele de apă se vopsesc în culoare gri sau negru, cele pentru gaze şi pentru
lichide în nocivitate chimică se vopsesc în culoare galbenă, conductele ce
transportă gaze explozive - în culoare roşie, cele pentru combustibil lichid de
culoare albastră etc. Această simbolizare are rolul de a menaja concentraţia,
memoria şi atenţia executanţilor, pentru a împiedica accidentele ce s-ar putea
produce prin manevrarea greşită a vanelor sau pompelor.
În orice caz, sunt cu totul nerecomandabile suprafeţele superioare ale
birourilor sau meselor de lucru vopsite sau acoperite cu materiale de culoare
închisă.
Cromatica informaţional-tehnologică este folosită ca metodă de
semnalizare în tablourile de comanda, servind pentru informarea operatorului
prin lumini colorate, sau pentru culoarea butoanelor, comutatoarelor, manetelor
sau volanelor prin care se transmit informaţii şi se comandă instalaţiile, o
cromatică raţională a tablourilor de comandă trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii printre care:
 să realizeze o bună evidenţiere a culorii semnalelor fără de fondul general,
ca şi a fiecăruia în raport cu celelalte;
 să ofere posibilitatea unei uşoare memorări a codului cromatic;
 să realizeze o armonie estetică, pentru a crea şi menţine buna dispoziţie în
muncă.
Cromatica securităţii muncii are un rol deosebit în avertizarea pericolelor
şi evitarea accidentelor de muncă. Astfel, galbenul în contrast cu negrul se
foloseşte pentru avertizarea materialelor periculoase, a pericolelor nevăzute, a
pericolului de ciocnire, prăbuşire, zdrobire etc.; roşul în contrast cu alb
avertizează pericolele directe, zonele interzise, sistemele de semnalizare şi
combatere a incendiilor; verdele în contrast cu alb semnifică lipsa oricărui
pericol ş.a.m.d.
Din experienţa practică, aşa cum rezultă din literatura de specialitate,
eficienţa cromaticii industriale se materializează în: îmbunătăţirea iluminatului,
creşterea productivităţii muncii, diminuarea oboselii executanţilor, reducerea
absenteismului.

4.3. Ambianţa sonoră: zgomotul, vibraţiile, muzica


funcţiona1ă

În complexul de măsuri menite să asigure un mediu sănătos, normal de


muncă, măsuri prin aplicarea cărora se reduce oboseala, un rol deosebit de
important prezintă cele luate pentru reducerea zgomotului.
a. Zgomotul este un ansamblu de sunete discordante, dezagreabile, produse
de unul sau mai multe medii elastice care, acţionează asupra organismului uman,
Managementul ergonomic al muncii 47

provoacă o stare de iritabilitate psihică precum şi modificări funcţionale şi


organice cu caracter patologic.
Zgomotul influenţează starea generală a organismului şi de aceea cunoaşterea
efectelor zgomotului asupra sa, a limitelor de la care acestea devin nocive şi a
căilor de prevenire şi de combatere a sa prezintă o importanţă deosebită pentru
sporirea productivităţi muncii prin crearea unei ambianţe sonore confortabile, în
acest sens, cunoaşterea nivelurilor admisibile pentru zgomot prezintă importanţă
atât din punct de vedere igienic, cât şi din punct de vedere tehnic. Limitarea
zgomotului din punct de vedere fiziologic determină nivelul limită al zgomotului
care nu are o acţiune dăunătoare asupra organismului. Din punct de vedere
tehnic, se stabileşte limita admisibilă a zgomotului diferitelor agregate, în
funcţie de procedeele de atenuare cunoscute şi realizabile în practică.
Zgomotul produce modificări de ordin fiziologic în organismul uman, care
constau în: creşterea tensiunii arteriale; accelerarea pulsului; scăderea acuităţii
auditive şi vizuale; tulburări digestive etc. Ele se manifestă prin apariţia erorilor
în activitate şi scăderea ritmului de lucru.
Zona de audibilitate, relaţie între frecvenţa şi intensitatea zgomotului, este
redată în coninţinutu1 figurii 4.3.

Figura nr. 4.3. – Relaţia dintre frecvenţa şi intensitatea zgomotului,


limita de audibilitate şi de suferinţă

La diferite genuri de activităţi există diferite limite maxim admisibile pentru


zgomot (tabelul nr.4.4.).
48 Managementul ergonomic al muncii

Tabelul nr.4.4. Nuanţe de culori recomandate pentru vopsirea maşinilor


Nr. Limita maximă
Genuri de activităţi
crt. admisibilă (dB)
1 Concentraţia mintală 50
2 Lucrări repetative de birou 60
3 Dactilografierea (în birou de dactilografie) 70
4 Ateliere industriale 80
Activităţi diverse la care după expunere prelungită apar
5 90
fenomene de surzenie

În adoptarea soluţiilor tehnice pentru reducerea zgomotelor trebuie ţinut


cont de diferiţi factori, ca: gradul de sonorizare dorit, înlăturarea riscului de
incendiu, uşurinţa de întreţinere ş.a. Pentru reducerea zgomotelor există diferite
soluţii tehnice şi ele privesc structura de rezistentă a clădirilor, natura
materialelor, proporţia materialelor izolante în construcţia pereţilor, plafoanelor
şi planşeelor, amplasarea uşilor, ferestrelor, sau izolarea directă a surselor de
zgomot.
Protejarea lucrătorilor împotriva zgomotelor inevitabile se face cu ajutorul
mijloacelor de protecţie individuală, ca:
 antifoane în formă de cărţi, care acoperă în exterior pavilionul
urechii:
 antifoane în formă de tampon sau dop. care se introduc în
urechi.
Antifoanele trebuie sa creeze o amortizare cat mai mare a zgomotului, să
nu dea o presiune excesivă pe organul auditiv şi să nu provoace senzaţii
neplăcute şi dureroase.
Zgomotul definit prin intensitate, spectrul de frecvenţe, variaţia în timp a
nivelului sau, poate fi măsurat cu aparate cum ar un sonometru, filtrul etc.
b. Vibraţiile. Trepidaţiile produse prin vibraţii ale solidelor (frecventa sub
20 Hz) şi oscilaţii mecanice (800 - 1000 Hz) reprezintă factori de risc
profesional prin acţiunea lor asupra stării de sănătate şi implicit asupra
capacităţii de muncă. Ele acţionează asupra subsistemului senzitivo-senzorial şi
se transmit întregului organism dând naştere la oboseală,
diminuarea capacităţii de muncă, scăderea atenţiei. modificarea metabolismului
etc. Organismul uman reacţionează la trepidaţii în funcţie de intensitatea lor
(tabelul 4.5.).

Tabelul nr.4.5. Acţiunea trepidaţiilor în funcţie de frecvenţa vibraţiilor


Frecvenţa vibraţiilor Subsistemul reacţional Modificări patologice
2 Hz Rceptorul vestibular Răul de transport
2 – 20 Hz Organismul ca un întreg Stare de rău general
Alterări neurovasculare şi
20 – 1000 Hz Vascular, locomotor
musculo-aponevrotice
Managementul ergonomic al muncii 49

Pentru a preîntâmpina îmbolnăvirea executanţilor care lucrează cu utilaje


ce prezintă trepidaţii se impune un control periodic al acestora, cu investigarea
sensibilităţii vibratorii, a temperaturii cutanate. a stării capilarelor
(capilaroscopie) şi a excitabilităţii neuromusculare.
Combaterea vibraţiilor se realizează prin: reducerea lor la sursă, izolarea
sursei de vibraţii şi a şocurilor. Măsurarea vibraţiilor de realizează cu ajutorul
aparatelor mecanice sau electrice.
c. Muzica funcţională. Face parte din categoria sunetelor cu sens asupra
activităţii umane. Ea este recomandată ca un mijloc de combatere prin
camuflarea unor zgomote, precum şi a plictiselii, în procesele de muncă
monotone.
Muzica funcţională de camuflare a zgomotelor trebuie să ţină seama de
fondul sonor al spaţiului industrial şi să fie aleasă în aşa fel încât să nu producă
distonanţe supărătoare. De regulă. în atelierele productive, muzica trebuie să fie
bine auzită. Pentru aceasta, emisiunile muzicale trebuie să aibă o intensitate
sonoră cu 3 - 10 dB mai mare în comparaţie cu cea a zgomotului din hală.
Muzica în surdină este recomandată numai în birouri, unde, în condiţiile
solicitării intelectuale, ea are un efect de deconectare. Pentru a evita efectele
complementare nedorite ale muzicii, cercetările de specialitate au demonstrat că
emisiunile muzicale pot combate zgomotul, numai dacă fondul sonor ce
urmează să fie neutralizat nu depăşeşte 80 dB.
Muzica funcţională de combatere a plictiselii din procesele de muncă monotone
se bazează pe implicaţiile psihice şi fiziologice pe care aceasta le exercită asupra
organismului (sporirea atenţiei, dinamizarea tuturor proceselor psihice,
modificarea tonusului). Ea are ca efect menţinerea capacităţii de muncă a
executanţilor (atenţiei), evitând scăderea prematură a randamentului.
Ca mijloc de stimulare a capacităţii de muncă, muzica funcţională trebuie
să îndeplinească o serie de cerinţe printre care:
 să fie adecvată preferinţelor oamenilor, ţinând seama de cultura
muzicală, vârsta şi sexul acestora;
 să se transmită prin emisiuni scurte discontinui, pe toată durata
programului de lucru, ţinând seama de nevoile integrării în programul
zilei de lucru şi de prevenirea oboselii;
 ritmul muzicii să contribuie la stimularea şi menţinerea unui ritm
normal de muncă;
 muzica de fond trebuie să fie transmisă prin emisiuni scurte şi
discontinui ţinându-se seama de curbele de oboseală şi de felul
muncii;
 muzica funcţională nu trebuie sa provoace distragerea atenţiei.
Muzica funcţională, judicios organizată, a dat o serie de rezultate
favorabile, printre care: creşterea productivităţii individuale cu 10-30% (cu
preponderenţă în schimbul de noapte), îmbunătăţirea calităţii produselor,
sporirea atenţiei, o mai bună colaborare, reducerea rebuturilor şi a absenţelor,
50 Managementul ergonomic al muncii

îmbunătăţirea folosirii timpului de lucru, reducerea oboselii, a tensiunii nervoase


ş.a.
d. Radiaţii nucleare. Expunerea omului la radiaţii nucleare în timpul
procesului de muncă are consecinţe imediate sau Întârziate. locale sau
generalizate. asupra organismului (tabelul nr.4.6.), influenţând negativ
capacitatea de muncă (tabelul nr. 4.7.).

Tabelul nr.4.6. Doze maxime de iradiere în expunerea profesională


numai din surse externe

Valoarea dozei maxim


Nr.crt Zona iradiată admisă în rem pe
1 săptămână 1 an
1 Întregul corp: gonade, cap şi trunchi, organe
0,1 5
homeopatice, cristalin
2 Alte organe 0,3 15
3 Oase, piele 0,6 30
4 Mâini: antebraţe, picioare, glezne 1,5 75

Dozele maxime admise care nu produc efecte patologice sunt stabilite


prin norme de protecţie a muncii. Ele sunt exprimate de rem (unitatea
echivalentului de doză biologică). Rem-ul reprezintă doza absorbită într-un ţesut
ce produce acelaşi efect biologic ca o doză absorbită corespunzătoare unei
expuneri la un R (Roentgen) determinată de radiaţii X sau gama.
Muzica funcţională de combatere a plictiselii din procesele de muncă
monotone se bazează pe implicaţiile psihice.
Tabelul nr.4.7. Doze maxim admise de iradiere a persoanelor din surse externe
(extraprofesionale)

Valoarea dozei maxim


Nr.
Zona iradiată admisă în rem pe
crt
1 săptămână 1 an
1 Întregul corp: gonade, cap şi trunchi, organe
0,010 0,5
homeopatice, cristalin
2 Alte organe 0,030 1,5
3 Oase, piele 0,060 3,0
4 Mâini: antebraţe, picioare, glezne 0,100 7,5
Managementul ergonomic al muncii 51

CAPITOLUL V
STUDIUL ERGONOMIC AL METODELOR

5.1. Definiţia, scopul, laturile şi etapele studiului muncii

Studiul muncii reprezintă un ansamblul integrat de tehnici şi metode


folosite pentru cercetarea analitică, sistematică şi critică a proceselor de muncă,
în vederea obţinerii unei eficienţe economice sporite şi stabilirii cantităţii de
muncă necesară pentru efectuarea lucrărilor sau îndeplinirea sarcinilor.
Scopul principal al studiului muncii îl constituie creşterea productivităţii
muncii, concomitent cu uşurarea eforturilor depuse de executanţi în procesul de
muncă.
Studiul muncii - în ansamblul său, făcând apel la ergonomie, se înscrie în
suita eforturilor de gândire, de inteligenţă, menite să asigure o creştere continuă
a productivităţii muncii prin organizarea ştiinţifică a producţiei şi muncii. El
urmăreşte să asigure practicarea unor procese de muncă mai bune şi mai
economice, decât cele existente, obţinerea unor costuri de producţie cât mai
scăzute, evitarea accidentelor prin îmbunătăţirea condiţiilor de securitate a
muncii.
Caracterul sistematic al studiului muncii permite luarea în consideraţie a
tuturor factorilor care influenţează asupra procesului de muncă studiat, ceea ce
permite culegerea volumului complet de informaţii necesare punerii la punct a
metodelor îmbunătăţite şi pentru fixarea normelor de muncă fundamentate
ştiinţific.
Studiul muncii este format din două mari laturi, şi anume: studiul
metodelor de muncă şi măsurarea muncii, laturi care constituie, de fapt, două
grupe de tehnici întrebuinţate pentru a asigura folosirea cât mai raţională a
resurselor umane şi materiale necesare executării unei sarcini determinate.
Între cele două laturi există strânse legaturi de intercondiţionare, aşa cum
se desprinde din schema prezentată în figura 5.1.
Studiul metodelor urmăreşte reducerea conţinutului de muncă al activităţii
analizate prin cercetarea analitică, sistematică şi critică a metodei existente sau
proiectate, în vederea raţionalizării procesului de muncă care să asigure
eliminarea risipei de timp, reducerea eforturilor executanţilor, eliminarea
mişcărilor inutile.
Prin studiul metodelor se asigură organizarea raţională a locului de muncă
şi deservirea corespunzătoare a acestuia.
Măsurarea muncii urmăreşte să stabilească timpul necesar pentru
efectuarea unei operaţii determinate, după o anumită metodă de muncă, cu
52 Managementul ergonomic al muncii

obiecte şi mijloace de muncă determinante, de către un executant normal, care


are calificarea corespunzătoare şi o anumită practică în aplicarea metodei noi în
aşa fel încât sa-i permită acestuia să lucreze cu un ritm normal.
Acţiunea comună a celor două laturi se concretizează, unor norme de
muncă fundamentate unor procese de muncă organizate

Figura nr. 5.1. – Laturile şi etapele studiului muncii

Efectuarea unui studiu complet al muncii comportă parcurgerea etapelor


raţionamentului logic, care se regăsesc activitate de cercetare ştiinţifică
aplicativă.
În esenţă, conţinutul acestor etape este redat în tabelul 5.1.

Tabelul nr. 5.1. Conţinutul etapelor studiului muncii

Nr.
crt.
Denumirea etapelor Conţinut
1 Alegerea obiectivului Defineşte obiectul cercetării şi stabileşte limitele sale de extindere
Culegerea şi înregistrarea Observarea nemijlocită a procesului studiat şi a comportamentelor
2
datelor sale
Se evidenţiază neajunsurile metodei existente, în vederea
Analiza critică a situaţiei eliminării lor. La fiecare componentă a procesului de producţie se
3
existente examinează necesitatea, oportunitatea, raţionalitatea ei, timpul
consumat, pentru a căuta soluţii de îmbunătăţire
Managementul ergonomic al muncii 53

Elaborarea metodei
4 Se face în mai multe variante, puse în evidenţă de etapa anterioară
îmbunătăţite
Aplicarea experimentală a Asigurarea condiţiilor tehnice, materiale şi umane, cerute de
5
metodei îmbunătăţite metoda proiectată. Experimentarea propriuzisă
Măsurarea timpului de În condiţiile aplicării metodei propuse se măsoară timpul
6
muncă consumat, pentru fiecare element component al timpului de muncă
7 Stabilirea normei de muncă Calcularea timpului normat (normativ sau normă)
Studiul practic al metodei de muncă îmbunătăţite şi a normei de
Definitivarea, aprobarea şi muncă aferente. Corecturi în metodă sau în norma de muncă.
8
aplicarea studiului Definitivarea studiului, aprobarea şi aplicarea generalizată a
acestuia

5.2. Studiul metodelor de muncă ale executanţilor

a. Analiza activităţii executantului individual. Prin acest gen de analiză se


urmăreşte raţionalizarea modului în care executantul îşi organizează, la locul său
de muncă, desfăşurarea sarcinilor încredinţate.
Ca tehnică de studiu, deşi se observă desfăşurarea mai multor cicluri de
muncă, întotdeauna se înregistrează un singur ciclu, parcurgerea unui itinerar
sau - în cazul muncilor nerepetitive, lucrările din cadrul unui schimb.
Mijloacele specifice folosite pentru punerea în evidenţă a activităţii
executantului individual sunt: graficul activităţii executantului, graficul de
circulaţie şi diagrama cu fire.
Graficul activităţii executantului este o reprezentare sinoptică. În
succesiunea lor tehnologică. a activităţilor unui executant individual, aşa cum
rezultă din modelul prezentat în figura nr.5.2.

Figura nr. 5.2 – Graficul activităţii executantului

La elaborarea graficului trebuie să se respecte anumite cerinţe şi reguli,


care sunt asemănătoare cu cele cerute pentru elaborarea graficului desfăşurării
procesului de producţie.
54 Managementul ergonomic al muncii

Graficul de circulaţie este o reprezentare, în schiţa generală de amplasare,


a deplasării executantului pe anumite circuite în cadrul locului de muncă. Se
elaborează în mod asemănător cu graficul de circulaţie pentru obiectele muncii.
Diagrama cu fire în activitatea executantului se foloseşte atunci când în
munca acestuia apar deplasări frecvente şi repetate, aşa cum este cazul
muncitorilor care se ocupă, la intervale regulate sau neregulate, cu
aprovizionarea locurilor de muncă cu materii prime, semifabricate sau cu
evacuarea produselor, depozitarea în rafturi a diverselor materiale, eliberarea din
magazie a materialelor, S.D.V.-urilor etc. Se elaborează în mod asemănător cu
diagrama cu fire pentru obiectele muncii.
Scopul studierii activităţii executantului individual îl constituie găsirea
unei metode de lucru mai bună, caracterizată prin reducerea numărului de
acţionări, controale, aşteptări şi deplasări, simplificarea metodei de lucru şi
stabilirea unei succesiuni raţionale a activităţilor.
În cazurile în care activitatea executantului are caracter de deplasare,
analiza critică urmăreşte obţinerea unor trasee cât mai scurte, cu frecvenţe cât
mai scăzute şi cu puncte de întoarcere şi inflexiune cât mai puţine.
b. Analiza activităţii executantului (analiza activităţilor multiple). Acest
procedeu de analiză cuprinde activităţile ce se desfăşoară cu operaţii în
succesiune, pe meserii sau specialităţi de muncitori care lucrează în echipă,
acolo unde există un singur obiect al muncii asupra căruia acţionează mai mulţi
executanţi (un executant colectiv).
Scopul analizei activităţii executantului colectiv îl constituie reducerea
duratei ciclului de muncă şi ocuparea raţională a executantului colectiv, precum
şi a fiecărui executant din formaţia de lucru, prim stabilirea unei metode mai
raţionale, mai simple, mai economice, cu folosirea unui număr mai redus de
executanţi şi cu o echilibrare mai bună a sarcinilor între aceştia.
Punerea în evidenţă a activităţii executantului colectiv, se face cu ajutorul
graficului activităţilor multi1e - la o scară a timpului - în care se înregistrează
perioadele de activitate şi de inactivitate ale fiecărui executant individual din
formaţie, în cadrul procesului respectiv, în succesiunea şi interdependenţa lor.
Practic, acest grafic se obţine prin reprezentarea cheltuielilor de muncă
corespunzătoare activităţii diferiţilor executanţi din formaţie, sub formă de linii
sau coloane separate şi paralele, măsurate pe o scară comună a timpului, aşa
cum rezultă şi din figura nr.5.3.
Managementul ergonomic al muncii 55

Figura nr. 5.3. - Graficul de activităţi multiple

Graficul de activităţi multiple serveşte pentru studierea pe unul şi acelaşi


grafic a activităţii desfăşurate de mai multe persoane, cu roluri interdependente.
Acest grafic este un grafic de analiză pe operaţii, pe care se înregistrează
succesiunea activităţilor interdependente ale unui număr de executanţi sau
mâini, în acest grafic se reprezintă, în coloane separate, activităţile diferiţilor
executanţi sau mâini, marcându-se prin aceeaşi diviziune de timp. Acest grafic
reflectă clar perioadele de inactivitate ale fiecărei persoane, în cursul activităţii
analizate. Studierea atentă a graficului de activităţi multiple dă posibilitatea
modificării ordinii şi succesiunii acestor activităţi, în vederea reducerii timpilor
neproductivi. Graficul de activităţi multiple este un instrument dintre cele mai
utile la organizarea de echipe de muncitori pentru lucrări de întreţinere, de
montaj, de exemplu, la exploatări miniere, forestiere, la diferite construcţii.
Metoda îmbunătăţită trebuie să asigure realizarea sarcinilor cu un număr mai
mic de executanţi, reducerea duratei ciclului de execuţie, încărcarea echilibrată
cu sarcini a executanţilor etc.
56 Managementul ergonomic al muncii

c. Analiza activităţilor executant-maşină. Activităţile executant-maşină se


realizează prin combinarea muncii executanţilor cu acţiunea utilajului, procesele
de muncă fiind de trei feluri:
 un executant individual deserveşte o singură maşină;
 un executant individual deserveşte mai multe maşini
(polideservirea);
 mai mulţi executanţi, care concură la aceeaşi lucrare, deservesc una
sau mai multe maşini (activităţi combinate).
Analiza activităţii executantului în condiţiile deservirii individuale a
maşinii. Studiul unor asemenea procese urmăreşte - în paralel - activitatea
executantului cu funcţionarea utilajului deservit, pentru a asigura ocuparea mai
raţională a executantului şi o încărcare cât mai completă a utilajului,
înregistrarea datelor necesare analizei trebuie să asigure defalcarea operaţiei şi
stabilirea timpului pe faze şi chiar pe mânuiri, grupate după corelaţia dintre
executant şi maşină în:
 elemente de lucru independente ale executantului şi ale maşinii:
 elemente de lucru comune, pentru maşină şi executant :
 întreruperi atât în activitatea executantului cât şi în funcţionarea
maşinii:
Punerea în evidenţă a metodei se face prin graficul executant-maşină care
se compune din elementele prezentate în figura nr.5.4.
În graficul propriu-zis se înregistrează pe două scări de timp, succesiunea
perioadelor de activitate şi inactivitate ale executanţilor, precum şi cele de
funcţionare şi nefuncţionare ale utilajului.
Analiza critică se face prin compararea celor două coloane centrale ale
activităţii executantului şi funcţionării maşinii.

Figura nr. 5.4. - Graficul executant - maşină


Managementul ergonomic al muncii 57

Noua metodă trebuie să asigure reducerea ciclului total de lucru


executant-maşină, creşterea gradului de ocupare în timp a executantului şi
îmbunătăţirea gradului de folosire a utilajului. În acest sens, trebuie găsite căile
pentru reducerea duratei elementelor de muncă ale executantului, prin
simplificarea, combinarea sau eliminarea acestora, precum şi pentru
suprapunerea elementelor de muncă independente ale executantului cu
perioadele de funcţionare independentă a utilajului, prin schimbarea succesiunii
elementelor din procesul studiat.
Prima cale presupune adâncirea studiului prin analiza activităţii
executantului. Cea de a doua constituie în multe cazuri modul cel mai eficace
pentru trecerea, în anumite condiţii, la organizarea poliservirii.
d. Studiul activităţilor combinate: om-maşină-activităţi multiple. Acest
gen de activităţi reprezintă un ansamblu de lucrări efectuate asupra unuia şi
aceluiaşi obiect al muncii, cu participarea unor executanţi de meserii diferite,
care lucrează într-o anumită succesiune, deservind concomitent unul sau mai
multe utilaje. Deci, este vorba de fapt de o combinaţie rezultată dintr-un
ansamblu de activităţi multiple şi elementele unor activităţi executant-maşină.
Studiul acestor activităţi urmăreşte ridicarea gradului de utilizare
extensivă a utilajelor, creşterea gradului de folosire a timpului de muncă de către
executanţi, reducerea numărului de executanţi ce participă la proces, reducerea
numărului de meserii participante la proces, reducerea duratei ciclului de lucru.
În graficul corn binat “executant-maşină-activităţi multiple” se
înregistrează în paralel, în succesiunea şi interdependenţa lor, duratele
activităţilor şi inactivităţilor pentru fiecare meserie sau executant participant,
precum şi perioadele de lucru şi de nefuncţionare a maşinii (figura nr.5.5.).

Figura nr. 5.5. - Graficul combinat executant-maşină-activităţi multiple


58 Managementul ergonomic al muncii

Analiza critică şi elaborarea metodei îmbunătăţite urmăreşte să asigure


ocuparea raţională a executanţilor şi folosirea cât mai deplină a utilajelor. Noua
metodă este pusă apoi în evidentă printr-un nou grafic combinat, ţinând seama
de soluţiile apărute în legătură cu o mai bună succesiune a intervenţiei fiecărui
executant în cadrul procesului, gradul de ocupare a executanţilor, numărul şi
structura acestora pe meserii etc.

5.3. Studiul mişcări1or executantului

Modul de executare a mişcărilor determină consumul direct de energie şi


deci, gradul de oboseală în procesul muncii. De aceea, analiza mişcărilor
executantului în zona lui de lucru are o importanţă deosebită pentru
raţionalizarea metodelor de muncă folosite în efectuarea diferitelor lucrări.
Scopul analizei mişcărilor executantului îl constituie eliminarea mişcărilor
inutile şi de prisos, reducerea distanţelor pe care se execută acestea,
raţionalizarea direcţiei şi a succesiunii de execuţie a mişcărilor, astfel încât, în
final, concomitent cu înlăturarea cauzelor ce conduc la apariţia şi accentuarea
prematură a oboselii, să se realizeze şi o importantă reducere a consumului de
timp de muncă, prin raţionalizarea metodelor de muncă practicate.
Studiul mişcărilor - executanţilor trebuie să se bazeze nemijlocit pe
aplicarea cât mai fidelă a principiilor ergonomice ale economiei de mişcări.
Funcţie de scopul urmărit, ceea ce impune un anumit grad de detaliere a
studiului, se pot folosi diferite procedee şi anume: graficul mişcării mâinilor;
simograma mişcării mâinilor; ciclograma mişcării mâinilor; croniciclograma
mişcării mâinilor; filmograma; sistemele de normative de timp pe mişcări.

a. Graficul mişcării mâinilor se foloseşte pentru analiza în detaliu a


activităţilor manuale şi în special a acelor activităţi care au un grad mare de
repetabilitate, urmărind raţionalizarea mişcărilor şi echilibrarea încărcării
mâinilor.
Punerea în evidenţă a metodei de lucru practicată se face folosind
simbolurile A.S.M.E. pentru acţionare, deplasare cu sau fără încărcătură şi
aşteptare. Celelalte simboluri A.S.M.E. nu se folosesc. Graficul mişcării
mâinilor înregistrează durata o singură data pe ansamblul ciclului de muncă
studiat şi conţine informaţiile din figura 5.6.
După analiza critică a tuturor elementelor înregistrate, noua metodă de
muncă trebuie să asigure: aplicarea principiilor şi regulilor ergonomice ale
economiei de mişcări; simplificarea şi reducerea mânuirilor; reducerea gradului
de oboseală a executantului; conceperea de dispozitive sau mecanisme care să
permită realizarea de economii şi creşterea productivităţii muncii executantului:
eliberarea mâinilor de activităţi care pot fi efectuate printr-un dispozitiv sau
Managementul ergonomic al muncii 59

montaj coordonat de picior; uniformizarea, pe cât posibil, a gradului de ocupare


a mâinilor; reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs.

Figura nr. 5.6. – Graficul activităţii mâinilor

b. Simograma mişcării mâinilor se foloseşte pentru înregistrarea şi


studierea mişcărilor executantului care efectuează o muncă oarecare, având
drept scop raţionalizarea acestora.
Spre deosebire de graficul mişcărilor mâinilor prin care consumul lor de
muncă se studiază pe întreg ciclul de mişcări, global pentru ambele mâini,
simograma permite studierea consumului de timp pe fiecare mişcare, separat
pentru mâna stângă şi separat pentru mâna dreaptă. Deci, în simogramă se
înregistrează atât mişcările, cât şi durata acestora, reprezentând, în final, gradul
de ocupare al mâinilor.
În timp ce graficul mişcării mâinilor se foloseşte pentru activităţi cu grad
mare de repetare Cu durate relativ mari ale ciclului de muncă, simograma se
folosete pentru activităţi cu durate mici ale ciclului de muncă. Uneori se
foloseşte şi pentru studiul mânuirilor.
O altă deosebire constă în simbolurile folosite dacă graficul mâinilor
utilizează simbolurile A.S.M.E., simograma foloseşte simbolurile Therblig
(concepute de Gilbreth). Folosirea acestor simboluri permite un grad mai mare
de detaliere a activităţilor şi deci identificarea mai operativă a elementelor ce
urmează să fie eliminate, simplificate, combinate sau inversate.
Datorită gradului de detaliere a activităților, folosirea acestor simboluri
este însă destul de greoaie, ceea ce face ca în practică ele să fie mai puțin
60 Managementul ergonomic al muncii

utilizate. De aceea, simogramele, în general, sunt folosite mai ales în dezvoltarea


bazei științifice a studiului mișcărilor.

c. Ciclograma mișcărilor mâinilor este o fotografiere, care conține


traiectoriilor efectuate cu mâinile - de către un executant individual în cadrul
unui ciclu de muncă, în vederea raționalizării mișcărilor respective.
Aceasta se realizează prin atașarea la mâini a unor surse luminoase (de
regulă, becuri de lanternă). Prin realizarea unei fotografii cu un timp de
expunere egal cu durata ciclului analizat, se obține imaginea traiectoriilor
surselor lumninoase, respectiv traiectoriile mâinilor.
Pentru a avea o imagine clară a acestora, trebuie ales un film a cărui
sensibilitate să fie corelată cu intensitatea luminii emisă de becurile atașate la
mâini şi cu durata de expunere. Dacă se dorește a se obține - în imagine - și
obiectele din cadrul locului de muncă, este necesar ca pe durata ciclului, să se
realizeze, pe o perioadă scurtă, o iluminare puternică a locului de muncă.
Fotografierea astfel realizată indică lungimea şi frecvența traiectonilor mișcării
mâinilor, încărcarea (ocuparea mâinilor, încrucișările, întoarcerile etc.). O
analiză a acestor elemente conduce la organizarea mai bună a locului de muncă,
care să necesite cât mai puține mișcări şi de lungimi cât mai scurte şi totodată o
echilibrare a ocupării mâinilor. În figura 5.7. este prezentată schematic
ciclograma unei operații.

Figura nr. 5.7. – Ciclogramă

d. Cronociclograma mișcării mâinilor, reprezintă o fotografie care


conține traiectoriile micșărilor efectuate de un executant individual cu mâinile,
precum şi date privind durata acestora, în vederea raționalizării mișcărilor.
Cronociclograma se realizează în același mod cu ciclograma, cu deosebirea că în
cazul cronociclogramei lumina emisă de beculețe nu este continua, prezentând o
intermitență cu frecvența riguros constantă şi bine precizată, din care cauză
Managementul ergonomic al muncii 61

traiectoriile mâinilor sunt înregistrate pe pelicula fotografică, sub forma unor


linii întrerupte. Prin numărarea punctelor luminoase, din cadrul fiecărei
traiectorii, se poate deterrnina durata mișcărilor corespunzătoare. Analiza se face
în același mod ca la ciclogramă.
e. Filmograma. Folosirea filmului în studierea mișcărilor executanților, în
special, şi studierea activității acestora, în general, permite obținerea unor date
obiective privind executarea lucrărilor, în forma lor concretă. Principalul avantaj
pe care îl prezintă filmul constă în aceea că poate fi vizionat de repetate ori ceea
ce permite studierea şi analiza amănunțită a modului de executare a activităților
respective şi pe această bază, eliminarea prin montaj a acelor cadre (imagini)
care reprezintă mișcări sau grupe de mișcări inutile. În același timp, datele
înregistrate pe peliculă pot fi folosite oricând, atât pentru instruirea executanților
în aplicarea noii metode de lucru, cât şi pentru verificarea justeței valorilor de
timp obținute, a metodei de muncă aplicată şi a utilajului folosit.
f. Sistemele de normative de timp pe mișcări. Aplicarea acestor sisteme se
bazează pe defalcarea în elemente simple a procesului de muncă, pe analiza
acestora, pe eliminarea mișcărilor inutile, pe simplificarea mișcărilor care
consumă mult timp și multă energie, pe raționalizarea mișcărilor executantului,
având ca scop şi ca efect creșterea productivității muncii prin îmbunătățirea
organizării locului de muncă şi prin reducerea duratei de executare a lucrărilor şi
operațiilor.
62 Managementul ergonomic al muncii

CAPITOLUL VI
ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A LOCULUI DE MUNCĂ

6.1. Abordarea sistemică a organizării locurilor de muncă

Organizarea locului de muncă se bazează pe o concepţie de sistem în


raport cu complexul de elemente ce li compun, se intercondiţionează şi
evoluează în timp. Elementele pot fi statice, adică factorii de producţie sau
dinamice, adică procesul de producţie ca atare şi care se desfăşoară într-un
anumit mediu ambiant.
La nivelul locului de muncă s-a definit mai întâi sistemul „om—maşină”
înţelegând prin aceasta (El.Popescu, Ghid ergonomic) “ansamblul format din
componente umane şi tehnologice, legate printr-o reţea comună de informaţii.
care au un scop comun”, componenta umană reprezentând elementul central în
cadrul sistemului. El se caracterizează prin: existenţa unui scop (reprezentând
însăşi raţiunea de a fi); condiţionarea performanţelor sale de funcţionare
eficientă a tuturor elementelor componente: o performanţă a sistemului care este
superioară, ca eficienţă, fiecăreia din componentele sale, luate separat.
Componentele sistemului “om-maşină” apar în figura nr.6.1.

Figura nr.6.1. Sistemul om-maşină


Managementul ergonomic al muncii 63

Deoarece în cadrul locului de muncă omul îşi desfăşoară activitatea de


muncă într-un anumit cadru ambiant fizic şi psihosocial, ce influenţează
performanţele sale, se impune adăugarea la sistem şi a elementului “mediu
(ambianţă)”, astfel că sistemul “om-maşină”, sau sistemul “om-maşină-unealtă”
devine o parte a unui sistem mai larg, sistem deschis şi el. Este sistemul “om-
maşină-mediu” definit de E.J.Mc.Cormik, astfel: „Sistemul om-maşină-mediu
este o combinare de unul sau mai mulţi oameni şi de una sau multe componente
fizice, care interacţionează între ele, prin intrări date şi ieşiri dorite, în interiorul
unor constrângeri de mediu”. Literatura de specialitate consemnează şi alte
denumiri ca: sistemul “om-mijloace de muncă-mediu”, “sistemul muncii” etc.
Componentele acestui tip de sistem se redau în figura 6.2.

Figura nr.6.2. Sistemul “om-maşină-ambianţă”

Sistemul astfel conceput omite relaţiile (legăturile) de conexiune


inversă, de feed-back, dintre elementele sale, ceea ce nu se adevereşte în
realitate.
Având în vedere faptul că omul este elementul principal, motor, în
cadrul sistemului - loc de muncă - el fiind în relaţii (care necesită comunicare şi
comandă), deci îi solicită organismul, cu toate celelalte elemente, ajungem la
conceptul “om-solicitări”. Sistemul “om-solicitări” cuprinde elemente umane,
tehnologice, de ambianţă şi de altă natură, intercondiţionate, urmând realizarea
unei productivităţi maxime a muncii cu solicitări (eforturi umane) minime.
Abordarea sistemică a organizării locului de muncă în
intercondiţionarea “om-solicitări” porneşte de la premisa că sistemul este:
complex (alcătuit din elemente intercorelate), dinamic (supus transformărilor),
deschis (primeşte influenţe extreme), autoreglabil (prin intervenţia activă a
omului), stabil (îşi menţine funcţionalitatea în sistemul larg al întreprinderii).
64 Managementul ergonomic al muncii

În figura 6.3. sunt redate componentele şi interacţiunea lor în cadrul


sistemului “om-solicitări”.
Aşadar, elementul central în sistem este factorul uman, omul, funcţiile
îndeplinite de el cuprinzând: recepţia informaţiilor prin intermediul organelor de
simţ; stocarea informaţiilor în memorie; prelucrarea informaţiilor şi luarea
deciziei la nivelul sistemului nervos superior (creier); execuţia deciziilor prin
organele efectorii (mâini, degete, picior). Prin intermediul elementelor de
acţionare ale maşinii (din subsistemul tehnic), decizia luată de componenţa
umană a sistemului, se traduce în viaţă, adică are loc execuţia comenzii de către
mecanismele maşinii, execuţie care “poate fi asimilată funcţiei de - execuţie a
deciziei - a componenţei umane”, modul de execuţie a comenzii fiind prezentat
de elementele de semnalizare (diverse aparate de măsură şi control). Semnalele
(informaţiile) sunt recepţionate de om care controlează astfel modul în care
sistemul funcţionează. Subsistemul tehnic cuprinde deci atât maşina propriu-
zisă, cât şi aparate de măsură şi control independente, scule şi dispozitive
independente, obiectul muncii, realizarea operaţiilor tehnologice şi de muncă
etc.
Managementul ergonomic al muncii 65

Figura nr.6.3. Sistemul om-solicitări


66 Managementul ergonomic al muncii

6.2. Conceperea şi organizarea funcţional-ergonomică a


locului de muncă

În organizarea sistemului de muncă problema centrală o constituie


adaptarea cât mai deplină a acestuia la posibilităţile fizice şi psihofiziologice ale
executantului.
În scopul asigurării cerinţelor privind evitarea risipei inutile de energie,
organizatorul, în realizarea unui sistem cât mai armonios om-maşină-loc de
muncă, trebuie sa aibă în vedere principiile şi regulile privind economia de
mişcări, care au fost formulate, pornindu-se de la principiile enunţate de Frank
Gilbreth şi concretizate mai târziu în 22 de reguli practice de către Ralph
M.Barnes.

6.2.1. Principii şi reguli privind asigurarea economiei de


mişcări

Experienţa acumulată în studiul metodelor de muncă, al efortului şi al


cauzelor oboselii a permis definirea principiilor economiei de mişcări şi a
regulilor practice cu ajutorul cărora se pot materializa. După sfera de aplicare ele
privesc: folosirea corpului omenesc; amenajarea locului de muncă; concepţia
utilajelor şi a echipamentelor de muncă.
a. Reguli referitoare la utilizarea corpului omenesc. Pentru respectarea
principiului interdependenţei mişcărilor mâinilor şi a braţelor este necesar să se
aplice următoarele reguli:
1. ambele mâini (braţe) trebuie să înceapă şi să termine mişcările în
acelaşi timp;
2. mâinile (braţele) să nu rămână inactive în acelaşi moment
(exceptându-se bineînţeles repausul);
3. mişcările braţelor să fie simetrice şi simultane, dar în sensuri opuse.
În acest scop, trebuie să se asigure că mâinile să fie eliberate de orice
sarcină care poate fi realizată mai uşor printr-o comandă de pedală, iar la diferite
procese de montaj să fie folosite dispozitive pentru acţiunile de ţinere sau de
ghidare ori de câte ori este posibil şi când mărimea lotului de produse justifică
confecţionarea lor.
Prin amplasarea obiectelor muncii şi a S.D.V.-urilor trebuie să se
asigure condiţii ca mişcări1e executantului să se efectueze pe cât posibil în
direcţia axei transversale a corpului, controlul necesar fiind minim.
Principiul consumului minim de energie se asigură aplicându-se
următoarele reguli:
4. mişcările necesare efectuării unei sarcini de muncă trebuie astfel
stabilite încât să poată fi executate cu participarea a cât mai puţine
grupe de muşchi şi să pună în acţiune cele mai mici elemente
musculare posibile;
Managementul ergonomic al muncii 67

5. mişcările curbilinii (balistice) şi continue sunt preferabile mişcărilor


în zig-zag sau în linie frântă care impun schimbări de direcţie bruşte
şi un control ridicat.
Consecinţa acestui principiu o constituie clasificarea mişcărilor în raport
cu partea corpului care deserveşte drept pivot şi dificultatea execuţiei lor în cinci
clase, conform tabelului 6.1.

Tabelul nr.6.1. Clasificarea mişcări1or

Clasa Pivot Organe de mişcare


I Încheietura degetului degetul
II Încheietura pumnului palma şi degetele
III Cotul antebraţul, palma şi degetul
IV Umărul braţul, antebraţul, palma şi degetele
V Trunchiul umărul, braţul, antebraţul, palma şi
degetele

Cele mai puţin obositoare şi cele mai scurte în acelaşi timp, sunt
mişcările din prima clasă, care se execută cu degetele. Ele sunt în acelaşi timp şi
cele mai comode. Apoi urmează celelalte mişcări în ordinea înşirată, mişcări ale
degetelor şi palmei, ale degetelor, palmei şi antebraţului, ale degetelor, palmei,
antebraţului şi braţului şi în fine mişcările degetelor, palmei, antebraţului,
umărului şi trunchiului.
La organizarea procesului de muncă şi a locului de muncă trebuie să
căutăm sa creăm asemenea condiţii care să permită muncitorului să se limiteze -
în executarea lucrului ce i se încredinţează - la mişcări ce fac parte din grupa cu
un număr de ordine cât mai mic. De fapt, se consideră comode mişcările din
primele trei clase.
Principiul utilizării forţei vii impune ca aceasta să ajute mişcări1e
executantului, ori de câte ori este posibil. Adesea forţa vie sau energia cinetică
poate fi folosită pentru a efectua munca utilă (6). Când se execută o mişcare,
aceasta trebuie astfel efectuată încât să coincidă cu traiectoria în care forţa vie
este maximă (de exemplu, o lovitură de ciocan pe direcţia de deplasare a
acestuia). Dacă nu se poate folosi forţa vie pentru a produce un efect util, se va
avea în vedere posibilitatea de a reduce amplitudinea şi viteza de deplasare a
obiectului în mişcare, adaptarea greutăţii sculei sau a uneltei la munca ce trebuie
executată.
De asemenea, pentru consumul unei energii minime se impune
executarea mişcărilor balistice cu balansare liberă, care sunt mai rapide, mai
uşoare şi mai precise decât mişcările impuse (7).
În ceea ce priveşte mişcări1e controlate, acestea se impun doar atunci
când este necesar un anumit nivel de precizie, a cărui obţinere presupune o
concentrare deosebită a executantului.
68 Managementul ergonomic al muncii

Principiul succesiunii logice a mişcărilor sau al ritmului se concretizează


în regula ca munca să fie organizată astfel încât să permită un ritm constant, a
cărui întrerupere trebuie evitată (8).
Ritmul normal presupune atingerea de către executant a unui astfel de
stadiu, încât organismul său să acţioneze în modul cel mai economic posibil,
adică să utilizeze numai muşchii strict necesari.

b. Reguli referitoare la amenajarea locului de muncă. Principiul


asigurării unui loc stabil pentru unelte şi obiectele muncii impune respectarea
următoarelor reguli:
9. toate obiectele muncii şi uneltele utilizate de executant, precum şi
produsele terminate, trebuie să aibă un loc bine definit şi stabil;
10. obiectele muncii şi uneltele trebuie aşezate cât mai aproape de
executant, în partea mâinii care le utilizează;
11. aşezarea uneltelor în ordinea utilizării lor în proces şi în funcţie de
frecvenţa utilizării lor.
Respectarea acestor reguli practice se impune datorită faptului că orice
activitate de căutare a unui obiect solicită un mare consum de energie nervoasă
şi o mare risipă de timp.
Utilizarea gravitaţiei ca principiu, impune următoarele reguli practice:
12. folosirea de conteinere, buncăre etc., care să asigure aducerea
obiectelor muncii necesare cat mai aproape de locul de întrebuinţare
a acestora;
13. pentru evacuarea pieselor prelucrate, a produselor finite şi a
deşeurilor trebuie să se utilizeze jgheaburi, tobogane, rolganguri,
transportoare cu role, guri de evacuare etc.
Eficienta aplicării acestui principiu este evidentă dacă se are în vedere
faptul că gravitaţia este o sursă de energie care nu costă nimic, iar valorificarea
ei reclamă cheltuieli foarte reduse. De asemenea, folosirea gravitaţiei scuteşte pe
muncitor de mişcări inutile, îi permite eliberarea mâinilor şi trecerea la
prelucrarea unui nou reper sau piesă, fără să-şi modifice ritmul de muncă.
În organizarea locului de muncă trebuie avut în vedere că niciodată şi
nimic nu trebuie să se depună direct pe sol, întrucât aceasta generează un
consum suplimentar de energie şi de timp, atât pentru apucare, cât şi pentru
readucerea la înălţimea planului de lucru.
Asigurarea confortului a condiţiilor de muncă necesare executantului
este principiul care se concretizează în următoarele reguli practice:
14. să se asigure fiecărui executant condiţiile cele mai bune de iluminat,
specifice activităţii desfăşurate;
15. pentru muncitorii care lucrează în poziţie sedentară, scaunul trebuie
sa aibă o înălţime şi o formă care să permită o bună ţinută în timpul
lucrului, înălţimea planului mesei şi cea a scaunului trebuie să
Managementul ergonomic al muncii 69

permită reglarea pe verticală şi alternarea poziţiei de lucru aşezat, cu


cea ortostatică;
16. cromatica locului de muncă trebuie să contrasteze cu cea a
obiectului muncii, pentru a se reduce oboseala ochilor cu efecte
asupra vitezei de execuţie a mişcărilor şi preciziei lor.
Pentru aceasta este necesar ca instalaţiile de iluminat să asigure
condiţiile cele mai favorabile, astfel ca ochiul să poată observa obiectele, să le
poată distinge detaliile.

c. Regulile privind concepţia utilajelor, aparatelor şi sculelor. La baza


conceperii utilajelor, aparatelor şi sculelor stau următoarele reguli practice:
17. să se combine două sau mai multe scule într-una singură, în toate
cazurile când aceasta este posibil;
18. gruparea şi poziţionarea aparatelor de măsură şi de control trebuie
corelată cu cea a comenzilor. Regulile 17 şi 18 fac parte din
principiul combinării;
19. mâinile trebuie să fie eliberate de orice muncă ce constă în “a ţine”,
când aceasta poate fi preluată de un dispozitiv comandat prin pedală
sau alt sistem;
20. când fiecare deget execută o mişcare separată, efortul trebuie
repartizat după posibilităţile acestora. Ultimele 2 reguli aparţin
principiului încărcării mâinilor;
21. să se asigure mâinilor o suprafaţă de contact cât mai mare cu scula
sau dispozitivul de comandă;
22. pârghiile, manivelele şi volantele să permită manevrarea fără o
schimbare importantă a poziţiei executantului cu randamentul
maxim. Ultimele reguli aparţin principiului dimensionării organelor
de comandă.
Aplicarea principiilor şi regulilor referitoare la economia de mişcări
trebuie să satisfacă complet cerinţele securităţii muncii, astfel încât orice nouă
metodă de muncă să elimine în totalitate riscurile de accidentare. Orice măsură
de natură tehnico-organizatorică prin care se asigură creşterea productivităţii
muncii sau a randamentului utilajului, trebuie să asigure şi condiţiile de
securitate pentru executant.

6.2.2. Zona de muncă: noţiune, clasificare. Utilizare


raţională a zonei de muncă

În cadrul organizării locului de muncă o sarcină importantă este


delimitarea zonei de muncă, adică delimitarea acelei suprafeţe de care un
executant are nevoie pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii sale cu
maximă eficienţă. Prin zonă de muncă înţelegem suprafaţa rezervată unui
executant, pentru a-şi îndeplini cu maximă eficienţă sarcinile de muncă ce îi
70 Managementul ergonomic al muncii

revin. Această suprafaţă trebuie să fie suficient de mare pentru ca el să poată


aşeza în mod corespunzător, respectând principiile economiei mişcărilor, toate
accesoriile de care are nevoie, să poată efectua cu suficientă comoditate aceste
mişcări, evitând orice pericol de accidentare.
Zona de muncă poate fi: normală (reprezentând o suprafaţă în care
maşinile execută mişcări din primele 3 clase de dificultate, pivot fiind cotul,
aşezat lângă corp pe marginea suprafeţei mesei de lucru) sau maximă (pivot este
umărul şi se execută mişcări din primele 4 clase de dificultate). Zonele sunt
redate în figura 6.4., în plan orizontal.

Figura nr.6.4. Zona de muncă în plan orizontal

Zona de muncă poate fi privită şi în plan vertical, pentru munca


ortostatică. Dimensiunile ei sunt redate în figura 6.5. corelat cu zona de muncă
în plan orizontal şi folosirea zonei de muncă pentru amplasarea elementelor de
dotare, în arc de cerc (a) adică corect şi în linie dreaptă (b) adică incorect.
Managementul ergonomic al muncii 71

La organizarea locului de muncă, deci, trebuie să se ţină cont de aceste


zone, zona operativă extinzându-se până la limitele zonei maxime. Suprafaţa
care se află în afara acestei zone, nu este comodă şi de regulă ea nu trebuie
folosită pentru amplasarea mijloacelor de producţie utilizate în procesul de
muncă, deoarece ar da loc, în mod inevitabil, la mişcări din clasa a V-a, care au
ca pivot corpul şi sunt foarte obositoare.

Figura nr.6.5. Zona de muncă în planul orizontal (s) şi vertical (d)


72 Managementul ergonomic al muncii

CAPITOLUL VII
ANALIZA ORGANIZĂRII ERGONOMICE A MUNCII

Analiza şi evaluarea organizării ergonomice a muncii, preocupare


continuă a specialiştilor ergonomi, urmăreşte să evidenţieze şi să caracterizeze
cât mai obiectiv posibil principalele elemente ale sistemului complex „om-
solicitări”, cu menirea de a proiecta sau regândi condiţia optimă de muncă.
În funcţie de problematica abordată, natura factorilor de influenţă
analizati, posibilităţii de cuantificare a factorilor, propunerilor ce se pot face, se
pot distinge mai multe categorii de metode sau tehnici, folosite în evaluarea
organizării ergonomice a muncii.

7.1. Metode (tehnici) de tipul “grilei de evaluare”

Metodele încadrate în această categorie sunt mai detaliate, mai puţin


expuse aprecierilor subiective, căutând să cuantifice pe bază de punctaj nivelul
de organizare ergonomică. Culegerea datelor necesare se realizează prin:
checklist, măsurători directe, discuţii, consultări, aprecieri. Determinarea
nivelelor ergonomice, PC factori de influenţă (solicitare) permite construirea de
profile sintetice sau analitice a locurilor de muncă, histograme, ierarhizari pe
bază de punctaj.
Între metodele de tipul grilei de evaluare se înscriu: RNUR (Regia
Naţională a Uzinelor Renault), LEST (Laboratorul de ergonomie şi sociologie a
muncii - Franţa), IEMRCM (Institutul de expertiză medicală şi recuperare a
capacităţii de muncă din Bucureşti) etc.

7.1.1. Metoda RNUR

Metoda RNUR (vezi Gh.Rangu, ş.a. Iniţiere în ergonomie) a fost


elaborată pentru analiza condiţiior de muncă existente, efectuată pe baza
observărilor directe specifice fiecărei activităţi de muncă, pe 4 domenii, în
funcţie de 8 factori de evaluare (A-H) şi 27 criterii de influenţă (1-27).
Domeniile, factorii şi criteriile de evaluare, potrivit Metodei RNUR se
prezintă în Figura 7.1.
Fiecare criteriu este evaluat după gradul de dificultate, cu ajutorul unei
scale cu 5 niveluri, pornind de la nivelul favorabil (notat cu 1), până la nivelul
nefavorabil (notat cu 5), în scopul: optimizării constructive a locului de muncă;
asigurării securităţii muncii: îmbunătăţirii ambianţei fizice a muncii; reducerii
solicitărilor fizice şi nervoase; îmbunătăţirii ambianţei psihosociale.
Managementul ergonomic al muncii 73

Înălţime - distanţă 1
Alimentaţie - evacuare piese 2
Concepţia locului de muncă Aglomerare - accesibilitate 3
Comenzi - semnale 4
Securitate (protecţia) muncii 5
Factorul de securitate A
Ambianţa termică 6
Ambianţa sonoră 7
Iluminatul artificial 8
Ambianţa fizică B
Vibraţii 9
Igiena atmosferică 10
Factori Aspectul postului 11
ergonomici Poziţia principală a corpului 12
Poziţia cea mai defavorabilă 13
Sarcina (solicitarea) Efort de muncă 14
C
fizică Poziţia de muncă 15
Efort de manipulare 16
Poziţia în timpul manipulării 17
Sarcina Operaţiuni mentale 18
nervoasă D Nivelul de atenţie 19
Autonomie individuală 20
Autonomie E
Autonornie de grup 21
Factori
Relaţii independente de muncă 22
psihologici Relaţii de muncă F
Relaţii dependente de muncă 23
şi sociologici
Repetitivitate G Repetitivitatea ciclului de muncă 24
Potenţial de muncă 25
Conţinutul
H Responsabilitate 26
muncii
Interes de muncă 27

Figura nr.7.1. - Metoda RNUR. Factori şi criterii de evaluare analitică


a unui loc de muncă

Grila de evaluare a condiţiilor de muncă, pe factori şi nivele se prezintă


în Fig.7.2.

Opt factori A-H: cinci niveluri 1-5


Foarte Foarte Foarte
5 Izolat Redus
periculos greu solicitat
Relaţiii
4 Periculos Greu Solicitat 1 mm 1 mm
dificile
5 mm 3 mm
3 Acceptabil Normal Relaţii uşoare Mediu
15 mm 5 mm
2 Bine Uşor Grupa
30 mm 10 mm
1 Foarte bine Foarte uşor Grupa+ din afară Ridicat
Nivel
A B C D E F G H
Factori
74 Managementul ergonomic al muncii

A Securitatea muncii E Autonomie


B Ambianţa F Relaţiile de muncă
C Solicitarea fizică G Repetitivitatea
D Solicitarea psihică H Conţinutul muncii

Figura nr. 7.2. Metoda RNUR. Scala de evaluare a condiţiilor de


muncă

Determinarea nivelurilor ergonomice se face ţinând seama de


semnificaţia fiecărui criteriu, adaptat la situaţia concretă de muncă, cu ajutorul
scalei prezentată în Figura nr.7.3.

1. Plan de muncă 16. Efort de manipulare greutate (kg)


- înălţime
- depărtare
2. Alimentare-evacuare 17. Poziţia de prindere- depunere
- înalţime
- distanţă
3. Aglomerare Accesibilitate 18. Operaţiuni mentale
4. Comenzi 19. Nivel de atenţie
5. Securitatea muncii 20. Autonomie individuală
6. Temperatura 21. Autonomie de grup
- sezon rece
- sezon cald
7. Zgomot dBA 22. Relaţii independente de muncă
- continuu dBA
- intermitent %dBA
8. Iluminare artificială 23. Relaţii dependente de muncă
9. Vibraţii 24. Repetitivitatea ciclului
10. Igiena atmosferică 25. Potenţial durata adaptării
- praf cunoştinţelor
- fum
- vapori
- gaz
11. Aspect, estetică, cromatică 26. Responsabilitatea
12. Postura principală 27. Interesul muncii
13. Postura cea mai defavorabilă
14. Efortul muncii
15. Poziţia de deplasare a corpului

Figura nr. 7.3. - Criteriile 1-27 pentru culegerea datelor privind


nivelurile de evaluare

Concepţia locului de muncă se verifică dacă, în funcţie de datele


dimensionale şi funcţionale, locul de muncă este corespunzător în ce priveşte
înălţimea şi adăncimea planului de muncă în poziţie de lucru şezând sau
Managementul ergonomic al muncii 75

ortostatică, modul de alimentare şi evacuare a pieselor, accesibilitatea omului şi


a mijloacelor de aprovizionare la locul de muncă, precum şi concepţia,
funcţionalitatea şi amplasarea comenzilor şi semnalelor.
A. Securitatea muncii: se evaluează după gradul de gravitate şi
posibilitatea riscului de accidentare în funcţie de natura muncii şi a mijloacelor
de muncă utilizate.
B. Ambianţa fizică de muncă: se evaluează nivelul factorului de
influenţă avându-se în vedere următoarele criterii: temperatura aerului,
zgomotul, iluminatul artificial, vibraţiile, igiena atmosferică şi aspectul locului
de muncă, luând în considerare recomandările ergonomice, precum şi normele în
vigoare.
C. Solicitarea fizică: se evaluează nivelul solicitărilor statice şi dinamice
dictate de poziţiile preponderente ale oamenilor în timpul realizării sarcinilor de
muncă, precum şi frecvenţa şi dificultatea manipulărilor.
D. Solicitarea nervoasă: se evaluează ansamblul solicitărilor în care este
supus sistemul nervos în cursul realizării sarcinilor de muncă datorat operaţiilor
mentale (alegeri diversificate şi gândite), precum şi nivelul de atenţie
caracterizat prin durată, precizie, frecvenţă, în cadrul unui ciclu de muncă.
E. Autonomia în muncă se apreciază dacă la locul de muncă se oferă
posibilitatea variaţiei ritmului de muncă al oamenilor în timpul unui ciclu de
muncă, zi sau saptămână, dacă timpii de pauză sunt calculaţi şi acordaţi
corespunzător.
F. Relaţiile de muncă: se apreciază existenţa relaţiior corespunzătoare
între oameni în timpul muncii (dacă există posibilitatea de comunicare şi
colaborare în timpul muncii) şi independente de muncă.
G. Repetitivitatea ciclului muncă: se evaluează iposibilitatea ca un om
să servească mai multe maşini, a policalificării, în funcţie de durata totală a
ciclului de fabricaţie.
H. Conţinutul muncii: se apreciază dacă locul de muncă oferă
posibilitatea punerii în valoare a potenţialului aptitudinilor omului, dacă
angajează în suficientă măsură responsabilitatea acestuia, dacă facilitează
motivaţia în muncă, etc.
Pe baza interpretării datelor înregistrate, utilizând grila de evaluare se
trasează profilul global şi analitic al locului de muncă, aşa cum rezultă din figura
7.4. şi 7.5.
76 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr.7.4. - Profilul global al locului de muncă

Fig.7.5. Profilul analitic al locului de muncă

Profilul global al locului de muncă se trasează prin reprezentarea


punctajului (media) obţinut pentru fiecare din cei opt factori (A - H); profilul
analitic al locului de muncă, prin reprezentarea punctajului înregistrat pentru
cele 27 de criterii de influenţă.
Profilul global al locului de muncă oferă o imagine de ansamblu asupra
nivelului de organizare a locului de muncă, evidenţiind ponderea grupei de
factori în cadrul organizării locului de muncă, precum şi gradul de dificultate al
acestora.
Profilul analitic al locului de muncă oferă posibilitatea detalierii
influenţei grupelor de factori pe baza criteriilor specifice, contribuind la
adâncirea analizei şi evidenţierea cauzelor care conduc la apariţia disfuncţiilor în
activitatea de muncă analizată.
Pe baza celor două profile se pot stabili:
 elemente specifice locului de muncă analizat şi ponderea acestora în
organizarea existentă;
Managementul ergonomic al muncii 77

 factorii şi criteriile aperciate ca necorespunzătoare în organizarea


existentă;
 condiţiile optime de organizare în funcţie de cerinţele ergonomiei;
 direcţiile de acţionare în reproiectarea ergonomică a locurilor de
muncă;
 proiectarea ergonomică a unor locuri de muncă similare.

7.1.2. Metoda Laboratorului de ergonomie şi sociologia


muncii (L.E.S.T. - Laboratoire d’ergonomie et de sociologie
du travail) - Franţa

Această metodă investighează şi analizează factorii de influenţă ai


organizării locurilor de muncă grupaţi pe 5 domenii: solicitări în ambianţa
fizică; solicitări fizice; solicitări mentale; solicitări datorate aspectelor psiho-
sociale; solicitări datorate duratei de muncă.

Fiecare domeniu este caracterizat printr-un număr de factori de


influenţă, iar la rândul lor, aceştia sunt determinaţi de o serie de parametri, după
cum rezultă din figura 7.6.

Domeniul Factorii de influenţă Parametrii


• temperatura
• nivelul efortului fizic
• durata de expunere
1. • variaţiile extreme între sezoane
Ambianţa termică • umiditatea aerului
• viteza curenţilor de aer
• frecvenţa variaţiilor zilnice
• manipulări de materiale calde sau reci
• nivelul intermitent
A. • nivelul de atenţie
2.
Solicitări • zgomot neateptat
Zgomot
Ambianţa • frecvenţa
fizică
• nivelul de iluminat la locul de muncă
• importanţa contrastelor
3. • nivelul de percepţie
Iluminat • iluminatul artificial
• nivelul de strălucire
• nivelul de iluminat general
• frecvenţă
4.
• amplitudine
Vibraţii
• durata de expunere
5. • postură
B.
Solicitări statice • durata fiecarei posturi
Solicitări
6. • consum de Kcal/24 h
fizice
Solicitări energetice • sex
78 Managementul ergonomic al muncii

Domeniul Factorii de influenţă Parametrii


• modul de retribuire
7. • timpul de muncă efectiv
Durata programului de • numărul pauzelor
muncă • timpul de supraveghere
• timpul de muncă la bandă
• durata medie a fiecărei operaţii
8.
• durata ciclului de muncă
Complexitate,
• numărul de mânuiri realizat pe ciclul de
viteză
C. muncă
Solicitări • nivelul de atenţie solicitat
mentale • durata de menţinere a atenţiei
• frecvenţa riscurilor de accidente
• importanţa riscurilor
• posibilitatea de a vorbi cu alţi muncitori
9. Atenţia
• durata în care nu este necesară supravegherea
vizuală
• numărul de maşini (aparate) supravegheate
• durata medie a intervenţiilor pe oră
• numărul de intervenţii
10. • nivelul de percepere a detaliilor
Finete • dimensiunile obiectelor
• posibilitatea de a-şi organiza munca
• posibilitatea de a-şi controla ritmul de muncă
• posibilitatea de a lucra în avans
11.
• posibilitatea de autocontrol
lnitiativă
• posibilitatea de a-şi retuşa rebuturile
• posibilitatea de a-şi regla maşina
D. • posibilitatea de a interveni în caz de accident
Solicitări 12. • nivelul de cunoaştere cerut de
psiho- Pregătire profesională sarcina de muncă
sociologice • posibilitatea de a comunica verbal în timpul
13. muncii
Posibilitatea de • posibilitatea de a se deplasa la alt loc de
comunicare muncă
• numărul de persoane de la locul de muncă
14. • tipul relaţiilor de muncă
Cooperare • frecvenţa relaţiilor
15. Identificarea • în procesul de fabricaţie
produselor efectuate • importanţa transformărilor efectuate
E. • programul de muncă
Timpul 16. • durata săptamănii de muncă
de Timpul de muncă • durata deplasării de acasă la locul de muncă
muncă

Figura nr. 7.6. - Metoda L.E.S.T. Domenii, factori, parametri


Managementul ergonomic al muncii 79

Aprecierea influenţei şi a gradului de dificultate pentru fiecare domeniu


şi factor (parametru) în parte se realizează cu ajutorul unei scale de evaluare cu
10 niveluri:
0 - 1 - 2 satisfăcător
3 - 4 - 5 oboseală uşoară (ameliorarea acestor condiţii de muncă poate
conduce la sporirea gradului de confort)
6 - 7 oboseală medie
8 - 9 oboseală importantă
10 suprasolicitare
Culegerea informaţiilor se poate face cu ajutorul unui “ghid de
observaţii”.
Pe baza investigării şi analizei fiecărui domeniu şi factor de influenţă,
ţinând seama de parametrii respectivi, se efectuează evaluarea cu ajutorul
nivelurilor prevăzute în scala menţionată mai sus şi se trasează histograma
organizării locurilor de muncă (situaţia existentă).

Trasarea histogramei după Metoda L.E.S.T, se prezintă în figura 7.7.

Figura nr. 7.7. - Trasarea histogramei (Metoda L.E.S.T.)


80 Managementul ergonomic al muncii

În faza următoare se analizează parametrii susceptibili de ameliorare,


punându-se cu prioritate accentul pe acei factori cotaţi cu nivelurile 8 - 9 – 10,
utilizând diferite procedee, de exemplu: metoda interogativă, determinări
fiziologice, măsurători de ambianţă fizică etc., măsuri tehnice şi organizatorice.
În final se elaborează histograma îmbunătăţită a locului de muncă, la întocmirea
căreia se ţine seama de propunerile şi recomandările rezultate din analiză.
Managementul ergonomic al muncii 81

CAPITOLUL VIII
MĂSURAREA ŞI STUDIEREA TIMPULUI DE MUNCĂ

8.1. Metode de măsurare şi studiu. Aparate de măsurare a


timpului

Măsurarea şi studierea consumului de timp de muncă ocupă un loc


central în cadrul studiului muncii, reprezentând un instrument pentru
cunoaşterea reală, cu maximă exactitate a metodelor de muncă folosite în
procesul de obţinere a bunurilor materiale, pentru depistarea lipsurilor şi
deficienţelor existente în folosirea eficientă a timpului disponibil, de care
depinde, de fapt, productivitatea muncii.
Măsurarea şi studierea consumului timpului de muncă serveşte, în
acelaşi timp, şi la stabilirea timpului în care o lucrare, o operaţie se poate şi
trebuie să fie executată în condiţiile create la locul de muncă.
Reiese, deci, că măsurarea şi studierea consumului de timp de muncă are
loc pe tot parcursul studiului muncii în cadrul ambelor laturi ale acestuia, atât în
studiul metodelor, în etapa de înregistrare a situaţiei existente, cât şi în
măsurarea muncii, în etapa de stabilire a timpului de muncă consumat pentru
realizarea lucrărilor în condiţiile metodei îmbunătăţite.
Metodele de măsurare şi studiere a consumului de timp de muncă, în
funcţie de modul de înregistrare a consumurilor de timp de muncă, se grupează
în trei grupe mari, potrivit figurii 8.1.
În mod concret, alegerea uneia sau alteia, respectiv folosirea în paralel a
două sau mai multor metode, este în funcţie de scopul concret urmărit, de gradul
de precizie necesar, de particularităţile procesului studiat, luându-se în
considerare avantajele sau dezavantajele pe care ele le prezintă, precum şi
justificarea folosirii lor din punct de vedere economic.
Orice acţiune de măsurare şi studiu a timpului, indiferent de metoda ce
se aplică în caz concret, are trei etape bine distincte, şi anume: etapa de
pregătire a acţiunii de măsurare şi de studiu a timpului, etapa de observare
propriu-zisă şi etapa de prelucrare a datelor obţinute prin măsurare, analiza
acestora şi - pe baza ei - formularea propunerilor.
a. Pregătirea acţiunii de măsurare şi studiere a timpului. În această
etapă se rezolvă toate problemele necesare asigurării condiţiilor necesare pentru
ca acţiunea să se poată desfăşura cu succes, în conformitate cu obiectivul
urmărit: alegerea locului sau a locurilor de muncă unde se vor efectua
măsurători, a persoanelor care vor fi observate, stabilirea numărului minim de
măsurători, stabilirea timpului când să se efectueze măsurătorile, desemnarea
82 Managementul ergonomic al muncii

persoanelor care vor efectua măsurătorile, pregătirea fişelor de observare,


precum şi a aparatelor de măsurare necesare, informarea lucrătorului sau a
lucrătorilor ce urmează a fi observaţi.
b. Observarea propriu-zisă se realizează în mod diferit, în funcţie de
metoda de măsurare aplicată, cu respectarea întocmai a programului stabilit şi
etapa precedentă, precum şi a numărului minim de observări.

Figura 8.1. - Metode de măsurare şi studiere a timpului de lucru


Managementul ergonomic al muncii 83

Prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin observare. Prelucrarea


datelor obţinute se face, de asemenea, în mod diferit de la o metodă de observare
la alta (de exemplu, la fotografierea timpului de lucru se întocmeşte balanţa
timpului de lucru, la cronometrare se calculează media valorilor obţinute, pe
elemente studiate, la observarea instantanee se calculează ponderea diverselor
elemente studiate). Se analizează rezultatele prin prisma obiectivului urmărit şi
se formulează propuneri pentru realizarea acestui obiectiv (elaborarea normelor
tehnice de muncă, aplicarea de măsuri tehnice şi organizatorice pentru
mobilizarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii etc.).
Aparatele folosite pentru măsurarea timpului se pot împărţi în două
grupe mari, şi anume: aparate care măsoară consumurile de timp fără să le
înregistreze şi aparate care prin diferite soluţii tehnice, pe lângă măsurarea
consumurilor de timp, le şi înregistrează.
Din prima grupă fac parte ceasornicele obişnuite şi cronometrele (cu un
singur ac indicator, cu două sau mai multe ace indicatoare).
Ceasornicele obişnuite se folosesc atunci când cerinţa privind gradul de
precizie a măsurătorilor nu este mare (duratele sunt exprimate în minute sau zeci
de minute). În toate cazurile, obligatoriu, ceasornicul trebuie să aibă secundar,
de preferinţă secundar central.
Cronometrele sunt cele mai răspândite aparate folosite la efectuarea de
măsurători, deoarece manevrarea lor este foarte simplă şi asigură o precizie mare
la măsurarea timpului. Caracteristica principală a cronometrelor constă în
posibilitatea de oprire a indicatorului şi de readucere a acestuia în poziţie
iniţială. În practică se folosesc mai multe tipuri de cronometre: cu un ac sau cu 2
ace indicatoare centrale, cu unul sau mai multe ace centrale şi unul sau mai
multe ace ale cadranelor secundare.
Aparatele de măsurat din cea de-a doua grupă pot fi: aparate de
autoînregistrare mecanică şi aparate de diagnostizare.
Aparatele de autoînregistrare mecanică înregistrează diferite consumuri
de timp cu ajutorul unor dispozitive mecanice. Ele sunt foarte variate, deşi la
toate soluţia de bază este aceeaşi: un mecanism de ceasornic, o bandă ce se
derulează automat cu o viteză constantă, un dispozitiv de scris şi mai multe
butoane ce servesc la reglarea funcţionării dispozitivului de scris. Aceste aparate
necesită prezenţa observatorului şi sunt folosite la măsurarea mânuirilor cu
durată scurtă.
Aparatele de diagnostizare realizează măsurarea şi înregistrarea
timpului fără să necesite prezenţa observatorului. La aceste aparate dispozitivul
de scris este legat pe cale mecanică sau electromagnetică direct de un element al
maşinii în mişcare (de exemplu, diverse tachigrafe, tachimetre cu cadran,
aparate de control cu vibraţie).
Materiale auxiliare necesare măsurării timpului. Pentru efectuarea
observărilor şi a măsurătorilor sunt necesare diverse fişe în care se înregistrează
cele observate, precum şi valorile de timp măsurate. Aceste fişe variază de la o
84 Managementul ergonomic al muncii

metodă la alta, unele-ca de exemplu, cele folosite la fotografierea timpului de


lucru– sunt tipizate, altele se proiectează de la caz la caz, în funcţie de obiectivul
urmărit prin observarea efectuată (de exemplu, fişele folosite la observări
instantanee).
Pentru a uşura efectuarea înregistrărilor în fişele de observare şi mânuire
a aparatelor de măsură, în practică se folosesc diverse planşete speciale, pe care
sunt fixate fişa de observare, precum şi cronometrul.

8.2. Fotografierea timpului de muncă

Fotografierea timpului de muncă constă în înregistrarea tuturor


consumurilor de timp ale unui executant într-un interval de timp determinat, de
regulă într-un schimb. Ea se efectuează în scopul de a stabili cum se foloseşte
executantul de timpul de muncă în cadrul programului de lucru, care este
ponderea diferitelor consumuri de timp, în vederea descoperirii cauzelor care
determină utilizarea necorespunzătoare a timpului de muncă şi găsirea măsurilor
de eliminare a acestora. Fotografierea timpului de muncă este deci o metodă
eficientă pentru descoperirea rezervelor interne de creştere a productivităţii, prin
identificarea consumurilor neproductive de timp.
În domeniul normării tehnice a muncii fotografierea ne oferă posibilitatea
obţinerii de date pentru normarea unor elemente componente ale normei de
muncă, ca bunăoară timpul de pregătire şi încheiere, timpul de deservire a
locului de muncă, timpul de odihnă şi necesităţile fireşti, timpul de întreruperi
condiţionate de tehnologia aplicată şi de organizarea producţiei şi a muncii. De
asemenea, se poate aplica fotografierea pentru verificarea noilor norme, pentru
stabilirea cauzelor de neîndeplinire a acestora.
Dar fotografierea timpului de muncă se poate folosi şi pentru studierea
experienţei fruntaşilor în producţie, în scopul generalizării metodelor avansate
ale acestora, pentru stabilirea necesarului de muncitori la maşini şi agregate
complexe, pentru stabilirea numărului de maşini ce pot fi încredinţate unui
executant pentru deservirea simultană, pentru descoperirea cauzelor care duc la
un ritm de lucru inegal în cursul schimbului, pentru stabilirea efectivului de
muncitori din brigăzi şi echipe şi pentru obţinerea de date în scopul unei juste
diviziuni a muncii în cadrul formaţiei de muncă.
Reiese din cele spuse necesitatea efectuării observărilor prin fotografierea
pe toată durata schimbului şi repetarea lor în decurs de mai multe zile la acelaşi
loc de muncă, precum şi la locuri de muncă similare sau identice, iar în caz dacă
se lucrează în mai multe schimburi, în toate cele trei schimburi, deoarece numai
astfel vom putea să obţinem date şi informaţii din care să putem trage concluzii
generale valabile.
Managementul ergonomic al muncii 85

Fotografierea timpului de muncă poate lua mai multe forme:


1. fotografierea timpului de muncă al unui muncitor, care poate deservi o
singură maşină sau mai multe maşini (fotografierea individuală), şi
2. fotografierea timpului de muncă al unui grup de muncitori organizaţi,
sau neorganizaţi, într-o formaţie de lucru (fotografierea colectivă).

8.2.1. Fotografierea individuală

a. Fotografierea individuală, ca de altfel orice acţiune de observare şi de


studiere a timpului, se desfăşoară în trei etape bine distincte: pregătirea acţiunii,
fotografierea propriu-zisă şi prelucrarea datelor obţinute, analiza acestora şi – pe
baza ei – formularea propunerilor în funcţie de obiectivul urmărit.
În etapa de pregătire se aleg locurile de muncă, persoanele, utilajele ce
urmează a fi observate în aşa fel încât, în funcţie de obiectivul urmărit prin
fotografiere, ele să fie reprezentative. În cadrul pregătirii, observatorul va lua
legătura, în prealabil, cu persoana, activitatea care urmează să fie observată şi se
va documenta asupra tuturor aspectelor legate de modul de organizare a muncii
şi a locului de muncă, precum şi de persoana executantului.
Fotografierea propriu-zisă constă în înregistrarea în foaia de
fotografiere individuală a tuturor consumurilor de timp, în ordinea de succesiune
a acţiunilor executantului.
Prelucrarea şi analiza datelor începe cu calcularea duratei – în minute –
a activităţilor înregistrate (coloana 3). Aceasta se face scăzând ora curentă de la
poziţia premergătoare din ora curentă a elementului înregistrat (coloana 2),
având în vedere că aceasta din urmă marchează sfârşitul activităţii respective.
Urmează apoi codificarea consumurilor de timp (coloana 5), folosind
simbolurile arătate în capitolul II.
În continuare, se grupează consumurile de timp pe elemente structurale
similare şi apoi se face verificarea calculelor prin însumare.
Conţinutul foii de fotografiere individuală a timpului de lucru
(executant, dar poate fi şi utilaj sau obiectul muncii) se redă în tabelul 8.1.

Tabelul nr. 8.1. - Foaia de fotografiere

Timpul
Nr. Indic
Descrierea activităţii în ore durata în
crt. e
curente minute
Începutul observării 6,00 - -
1. Soseşte la locul de muncă 6,05 5 td
2. Pregăteşte locul de muncă 6,15 10 Tpi
3. Studiază desenul de execuţie 6,20 5 Tpi
4. Plecat după materiale la magazie 6,35 15 Tde
5. Se consultă cu maistrul 6,38 3 Tpi
6. Lucrează 6,50 12 Top
86 Managementul ergonomic al muncii

Pe baza datelor obţinute prin gruparea consumurilor de timp de acelaşi


fel, urmează analiza critică ce se efectuează prin întocmirea balanţei timpului de
lucru (tabelul 8.2) pe cele două variante: existentă şi proiectată.

Tabelul nr. 8.2 - Balanţa (existentă, proiectată) a timpului de lucru

Durata
Consum de timp Durata Diferenţă
Normativ luată în
de muncă efectivă col.3-2
calcul
1 2 3 4 5 6
T pi 33 24 -9 24
T op tb 233 - - 233
ta 77 - - 77
T DL t dl 21 19 -2 19
t do 48 15 -33 15
T ir t do
t on 22 15 -7 15
Total timp normat 434 - - 383
T im td 36 - - 63
ti 10 - - 12
Timp nefolosit 46 - - 75
Total general 480 - - 480

Balanţa proiectată se obţine de la compararea consumurilor de timp din


balanţa existentă cu normativele în vigoare pentru diversele elemente (T pi , T dl ,
T ir ). În balanţa corespunzător acestor normative, iar diferenţele se repartizează,
după caz, asupra consumurilor neproductive de timp.
Folosind datele din balanţa proiectată se poate determina rezerva
potenţială de creştere a productivităţii muncii, folosind relaţia:

Kw= t inut
 100
 t
Tsch inut

în care:
K w - este creşterea potenţială a productivităţii muncii (%);
 tinut - suma pierderilor de timp, în minute;
T sch - durata schimbului, în minute.

Pornind de la analiza cauzelor acestor pierderi, se stabilesc posibilităţile


de înlăturare a lor prin propuneri cu un calcul separat al eficienţei pentru fiecare
măsură în parte.
Managementul ergonomic al muncii 87

În cazul în care datele obţinute prin fotografiere sunt utilizate la


determinarea timpului operativ ele se prelucrează conform metodologiei aplicate
la prelucrarea datelor obţinute prin cronometrare.
b. Fotografierea timpului de muncă a executantului care lucrează la
mai multe maşini. Scopul urmărit în acest caz este obţinerea de date pentru
elaborarea unor norme de deservire care să permită folosirea completă a tuturor
maşinilor grupate pentru servire, simultan de un executant, precum şi o utilizare
optimă a timpului de muncă de către executant. Fotografierea va fi într-o
oarecare măsură mai dificilă deoarece observatorul trebuie să cuprindă cu
vederea şi să urmărească cu atenţie şi să înregistreze nu numai consumurile de
timp ale executantului, ci şi modul de folosire a fiecărei maşini în parte în timpul
observării. De aici izvorăsc diferenţele de nuanţă ale acestei forme de
fotografiere a timpului de muncă. Faţă de fotografierea individuală a timpului de
muncă, deosebiri apar numai în etapa a doua, deoarece pe lângă înregistrarea
consumurilor de timp ale muncitorului se înregistrează pe foaia de observare şi
observările legate de fiecare maşină în parte. În acest scop în fişa de observare
trebuie rezervate coloanele necesare. În cazul în care avem de-a face cu un
executant colectiv, lucrările se complică şi mai mult, deoarece în acest caz
observarea trebuie să cuprindă pe fiecare executant, înregistrarea făcându-se
separat pentru fiecare muncitor în parte.
Consumurile de timp, asemănător cu fotografierea individuală, şi în
acest caz se trec atât în ore curente, cât şi în minute, dar şi în dreptul fiecăruia se
va indica, în coloana corespunzătoare, categoria consumului de timp al maşinii,
prin folosirea simbolurilor corespunzătoare. Nu este necesar să se înregistreze
cauzele pentru care o maşină sau alta nu funcţionează sau merge în gol, deoarece
acestea se vor putea afla din consumurile de timp ale executantului din
momentul respectiv, notate în foaia de observare (vezi tabelul 8.3.).

Tabelul nr. 8.3. - Foaie de fotografiere pentru poliservire

Executant1) Maşini
Timpul Nr.1 Nr.2 Nr.3
Descriere
Nr.maşini

Nr. a Sim
Simbol

Timpul Timpul
crt observaţi ore -bol
min Sim
. ei crt ore ore etc.
. mi min -bol
făcute . crt crt
n .
. .
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 etc

1)
În cazul când este observat un executant colectiv, coloanele rezervate pentru executanţi se
repetă corespunzător.
88 Managementul ergonomic al muncii

Şi pentru prelucrarea datelor vom avea nevoie de un formular special,


deoarece pe lângă balanţa timpului de muncă al muncitorului trebuie să
întocmim şi balanţa timpului de folosire a maşinilor.
Din prima balanţă vom putea trage concluzii cu privire la utilizarea
timpului de muncă al muncitorului, deci asupra gradului de ocupare al acestuia,
iar din cea de a doua balanţă vom putea stabili gradul de utilizare în timp a
fiecărei maşini în parte şi vom putea determina măsurile tehnice şi
organizatorice menite să elimine stagnările forţate, opririle netehnologice ale
maşinilor.

8.3. Cronometrarea timpului de lucru

Este una din cele mai răspândite metode de studiere prin observare
directă a timpului de muncă, a timpului de folosire a utilajului, precum şi a
timpului de trecere a obiectului muncii prin diferite stadii ale procesului. Ea
constă în măsurarea şi analiza critică şi sistematică a duratei elementelor unui
proces, care se repetă identic, de regulă la fiecare unitate de produs. În domeniul
normării muncii, cronometrarea se foloseşte cu precădere pentru obţinerea de
date necesare pentru normarea timpului operativ sau a elementelor acestuia (a
timpului de bază şi a timpului ajutător).
Cronometrarea se poate efectua simplu, fără evaluarea ritmului de
muncă al executantului sau cu evaluarea ritmului de muncă.
În ambele variante, cronometrarea trebuie pregătită cu grijă şi
desfăşurată în mod organizat, sub toate aspectele. Etapele de desfăşurare a
acţiunii de cronometrare sunt cele întâlnite şi la fotografiere: etapa de pregătire,
etapa cronometrării propriu-zise şi etapa de prelucrare a datelor obţinute.

8.3.1. Pregătirea cronometrării simple

Pregătirea acţiunii de cronometrare trebuie să aibă în vedere că, de


regulă, scopul urmărit este obţinerea de valori de timp pentru elaborarea şi
fundamentarea de norme tehnice de muncă. Studierea în această etapă a
procesului de muncă, a locului de muncă, a modului său de organizare, trebuie
să fie mai profundă, iar pe baza constatărilor făcute, înainte de începerea
cronometrării propriu-zise, trebuie luate toate măsurile posibile de ordin tehnic
şi organizatoric pentru ca procesul de muncă să se desfăşoare cu maximă
eficienţă. Numai astfel se vor putea obţine norme care să reflecte cât se poate de
real necesarul de consum de muncă vie.
Managementul ergonomic al muncii 89

a. În pregătirea acţiunii de cronometrare, cea mai mare pondere o are


perfecţionarea (raţionalizarea) metodei de muncă şi a locului de muncă. În
literatura de specialitate pentru exprimarea acestui complex de lucrări de
pregătire, se foloseşte frecvent expresia de ”stabilizarea metodei şi a locului de
muncă”.
Majoritatea autorilor recomandă ca stabilizarea metodei şi a locului de
muncă să se facă printr-un studiu adecvat al metodei, care să se extindă asupra
tuturor activităţilor din procesul de muncă respectiv. Numai aşa se vor putea
elimina eventualele mişcări inutile, precum şi unele manipulări devenite de
prisos ca urmare a stabilirii unei succesiuni mai raţionale a componentelor
procesului analizat şi a organizării mai bune a secţiei, atelierului sau a
sectorului, printr-o amplasare raţională a locurilor de muncă.
Se poate aprecia că o metodă de muncă este stabilizată dacă
îmbunătăţirile evidente sunt realizate, regulile economiei de mişcări sunt
respectate deopotrivă la metoda de muncă, la echipament şi la materiale,
operaţia se execută fără nici o dificultate şi normele (cerinţele) de calitate şi de
securitate a muncii sunt respectate.
b. Operaţia următoare în etapa de pregătire este descompunerea
operaţiei pe elemente de cronometrare. Prin element de cronometrare se
înţelege o fracţiune distinctă şi măsurabilă a operaţiei ce cuprinde un ansamblu
de mişcări elementare într-o succesiune logică, firească.
La descompunerea operaţiei în elemente de cronometrare, trebuie să se
asigure separarea timpului tehnologic (de funcţionare a maşinii, a agregatului
etc.) de timpul manual, în special de timpul manual nesuprapus cu timpul de
funcţionare a utilajului.
La descompunerea operaţiilor pe elemente de cronometrare, trebuie să
se ţină seama ca acestea să fie: omogene, identificabile, măsurabile şi
transferabile.
c. O altă problemă ce trebuie rezolvată în etapa de pregătire este
alegerea executantului care să fie cronometrat cunoscând că productivitatea
muncii, în aceleaşi condiţii de organizare, în caz concret, diferă de la un
muncitor la altul, ca urmare a pregătirii, a experienţei, îndemânării şi
aptitudinilor personale de care dispune. În literatura de specialitate se indică
alegerea unui executant reprezentativ, deci care din punctul de vedere al ritmului
de muncă şi al pregătirii reprezintă aproximativ media muncitorilor care
urmează să execute lucrarea, operaţia. Acest lucru este dificil, întrucât în
realitate muncitorul mediu nu există, fiecare om fiind o individualitate, nici unul
nefiind perfect identic cu altul. Din această cauză este necesar ca executantul
ales să corespundă următoarelor cerinţe: să fie de calificare corespunzătoare
lucrării studiate, să dispună de experienţă şi îndemânarea necesară, să lucreze cu
ritm normal şi intensitate normală. Această din urmă cerinţă se poate asigura
alegând un muncitor care dispune de nivel ideologic şi politic ridicat, deci care
90 Managementul ergonomic al muncii

înţelege rostul şi necesitatea stabilirii de norme reale, fundamentate ştiinţific,


deci nu va fi tentat să diminueze ritmul de muncă în timpul cronometrării.
d. Printre lucrările de pregătire a cronometrării trebuie luată în
considerare şi stabilirea momentului observării (cronometrării). Studiile de
psihologia muncii arată că ”dispoziţia de muncă” prezintă o evoluţie determinată
pe parcursul schimbului. Drept urmare, pentru obţinerea de valori de timp cât
mai reale, nu este indiferent când, în ce momente ale schimbului se face
cronometrarea. În mod unanim, diferiţii autori sunt de părere că nu este indicat
să se facă cronometrări în primele 30 de minute de la începutul schimbului, sau
de la reluarea schimbului după pauza de prânz, deoarece orice executant, are
nevoie, pentru atingerea unui ritm normal de muncă. de o perioadă de
acomodare, atât fiziologic, cât şi psihologic. De asemenea, nu este indicat să se
facă cronometrări în ultimele 30 de minute ale schimbului. De altfel, este de
dorit ca observările să se extindă pe toată durata schimbului, iar dacă aceasta n-
ar fi posibil, cronometrarea trebuie efectuată cel puţin de două ori în momente
diferite ale schimbului. Dacă se lucrează în regim de lucru în mai multe
schimburi, cronometrarea trebuie repetată în toate schimburile organizate.
e. Stabilirea numărului de observări este o problemă foarte importantă
pentru calitatea valorilor medii finale, cu atât mai mult cu cât în literatura de
specialitate există păreri diferite. Unii autori susţin că, fixându-se o limită
minimă, stabilirea numărului de observări trebuie lăsată la aprecierea
observatorului, considerat singurul în măsură să decidă din mers, dacă este cazul
să continue măsurătorile sau nu, în funcţie de dispersia valorilor de timp
obţinute.
Majoritatea autorilor însă se pronunţă pentru folosirea principiilor
statistice de eşantionare şi a tehnicilor de control al calităţii, numărul minim de
măsurători determinându-se în funcţie de:
- importanţa dispersiei de valori obţinute pentru acelaşi element în
cursul cronometrărilor efectuate în prealabil, dispersie ce este însăşi
consecinţa iregularităţilor şi a fluctuaţiilor fireşti, care se datoresc
obiectului muncii, muncitorului şi observatorului;
- gradul de exactitate dorit, care – la rândul său – depinde de importanţa
muncii studiate şi de tipul de producţie.
În literatura de specialitate, precum şi în practică, metodele analitice de
calcul întâlnite mai frecvent, la baza cărora stă teoria probabilităţilor, admit o
eroare de ±5% şi sunt prezentate în continuare.
1. Metoda bazată pe valoarea raportului dintre diferenţa valorii maxime
şi minime obţinute prin efectuarea unor măsurători prealabile asupra elementului
studiat (d) şi media aritmetică calculată pentru şirul cronometric obţinut prin
această cronometrare prealabilă ( x ).
Managementul ergonomic al muncii 91

Aplicarea acestei metode necesită:


- efectuarea în prealabil a unui număr redus de măsurători (10 pentru
cicluri de muncă cu o durată sub 2 minute şi 5 pentru cele ce depăşesc această
durată) pentru fiecare element în care s-a descompus operaţia:
- calcularea mediei aritmetice ( x ) pe elemente de muncă;
- calcularea raportului între diferenţa dintre valoarea maximă şi
minimă (d) şi media aritmetică ( x ) a fiecărui element (d/( x ));
- pe baza tabelului următor (8.4.), vom putea obţine numărul minim al
măsurătorilor:

Tabelul nr. 8.4. - Determinarea numărului de observări

Nr. de măsurători Nr. de măsurători


preliminare preliminare
d/( x ) 5 10 d/( x ) 5 10
Nr. minim de măsurări Nr. minim de măsurări
0,10 3 2 0,56 93 53
0,12 4 2 0,58 100 57
0,14 6 3 0,60 107 61
0,16 8 4 0,62 114 65
0,18 10 6 0,64 121 69
0,20 12 7 0,66 129 74

2. Metoda ce prevede pentru orice situaţie efectuarea prealabilă de 10


măsurători, numărul minim de măsurători se poate determina prin relaţia:

d2
n = 18000 
s2
în care:
n – este numărul minim de măsurători;
d – diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea minimă;
s – suma valorilor din şirul cronometric prealabil.

3. Pe aceleaşi principii se bazează metoda Nadler şi metoda Lifson,


ambele fiind prezentate sub formă de nomograme. La aceste metode, potrivit
opiniei autorilor, numărul măsurătorilor se stabileşte în funcţie de durata cea mai
scurtă a unui element ce poate fi cronometrat.
4. Calcularea numărului de observări pe baza tabelului eliberat de
Ministerul Muncii în raport cu durata operaţiei de muncă a elementului
component şi caracterul muncii. Acest lucru reiese din tabelul 8.5.
92 Managementul ergonomic al muncii

Tabelul nr. 8.5. - Extragerea numărului de cronometrări

Numărul minim de măsurări în


Caracterul
Durata cazul în care durata operaţiei
muncii
elementului în minute este:
în secunde sub între între peste
1 1-5 5 - 10 10
Supravegherea funcţionării până la 10 sec 25 15 10 8
utilajului
peste 10 sec 15 10 8 6
Manual: până la 10 sec 30 20 15 10
- mecanic peste 10 sec 20 15 10 8
până la 10 sec 40 30 20 15
Manual peste 10 sec 30 20 15 10

8.3.2. Cronometrarea propriu-zisă

Cronometrarea propriu-zisă cuprinde măsurarea cu ajutorul unui aparat


de măsurat a duratei de executare a operaţiei, respectiv a elementelor de muncă
în care ea a fost descompusă şi înregistrarea în foaia de cronometrare a valorilor
de timp observate. Procedeele concrete de cronometrare folosite în această etapă
se grupează în două grupe mari: procedee directe şi procedee indirecte.
a. Procedeele directe se aplică în cazul în care durata elementelor este
mai mare de 0,04 minute. În cadrul acestor procedee se includ cronometrarea
continuă şi cronometrarea repetată.
La cronometrarea continuă măsurarea operaţiei şi a elementelor sale se
face fără oprirea cronometrului, citirea lui şi înregistrarea timpilor măsuraţi în
foaia de observare se face din mers, în momentul când apar punctele de fixare
(de reper) ale elementelor de muncă. Înregistrările consumurilor măsurate de
timp se face în timp curent, durata unui element fiind egală cu diferenţa dintre
două înregistrări succesive de timp, fapt ce necesită muncă suplimentară pentru
stabilirea timpilor pe elemente.
Avantajele acestui procedeu sunt: aplicarea lui necesită un timp relativ
mai scurt, faţă de alte procedee; în majoritatea cazurilor deja în timpul
cronometrării se poate cunoaşte durata operaţiei; observatorul are posibilitatea
de a sesiza şi de a înregistra eventualele abateri de la succesiunea normală a
elementelor de muncă, cunoaşterea cărora poate prezenta importanţă deosebită.
Faţă de aceste avantaje principalul dezavantaj pe care îl prezintă constă
în faptul că citirea cronometrului făcându-se din mers, se poate greşi cu uşurinţă.
Acest dezavantaj se poate înlătura folosind cronometrul ”à rattrapante”. Alt
dezavantaj este că, în cursul cronometrării nu se poate cunoaşte variaţia valorilor
obţinute pentru acelaşi element al operaţiei, întrucât înregistrările se fac în timp
curent.
Managementul ergonomic al muncii 93

Cronometrarea intermitentă sau repetată. Faţă de cronometrarea


continuă, cronometrul se opreşte la sfârşitul fiecărui element, se citeşte durata
elementului şi se înregistrează în foaia de observare, după care cronometrul se
readuce la poziţia zero şi se începe cronometrarea altui element.
Acest procedeu dă posibilitatea cunoaşterii încă din timpul cronometrării
a variaţiilor ce apar la durata aceluiaşi element, cronometrorul putând să decidă
dacă mai este nevoie să continue cronometrarea sau se poate opri. Întrucât
citirea timpului se face prin oprirea cronometrului, riscul de a greşi se elimină
complet, chiar în cazul folosirii de cronometre simple (cu un singur ac central).
În schimb în acest caz, cronometrarea necesită un timp mai mare (de circa două
ori) faţă de cronometrarea simplă, deoarece, drept urmare a opririi cronometrului
la sfârşitul elementului, cronometrarea nu se poate face la elementul următor.
Astfel, într-un prim ciclu se cronometrează elementele cu număr de ordine fără
soţ (1, 3, 5 etc.), iar în al doilea ciclu – cele cu soţ (2, 4, 6 etc.). De asemenea, în
cazul acestui procedeu, nu se poate cunoaşte, în timpul cronometrării, durata
operaţiei obţinute, în cadrul fiecărui ciclu.
b. Procedeele indirecte se aplică la elementele cu durată sub 0,03 – 0,04
minute. Ele constau în cronometrarea selectivă şi cronometrarea selectiv-
grupată.
Cronometrarea selectivă constă în măsurarea şi înregistrarea separată a
unor elemente de muncă ale unei operaţii, elemente ce se urmăresc în mod
special, indiferent de ordinea şi poziţia lor în desfăşurarea procesului de muncă
studiat. Se aplică atunci când obiectivul urmărit este stabilirea modului raţional
de executare a unor mânuiri sau mişcări, sau când elementul studiat apare la
momente neregulate, având totuşi o frecvenţă medie stabilită.
Cronometrarea selectiv-grupată (pe elemente grupate ale ciclului).
Măsurarea şi înregistrarea se face pe grupe de elemente, gruparea schimbându-
se de la un ciclu la altul.
La o operaţie descompusă, de exemplu, în patru elemente (a, b, c, d),
pentru efectuarea măsurătorilor elementele se grupează astfel:

d + a + b; a + b + c; b + c + d; c + d + a

Durata fiecărui element ce se obţine prin scăderea din durata totală a


ciclului complet, a duratei grupei cu elemente ce nu conţin elementul de muncă,
respectiv.

8.3.3. Etapa de prelucrare a datelor cronometrării simple

În cazul în care s-a aplicat cronometrarea continuă prelucrarea începe cu


stabilirea duratelor obţinute pentru fiecare element în cadrul diverselor cicluri.
După aceasta se verifică fiecare valoare în parte pentru a identifica pe cele
evident greşite. Dacă se constată prezenţa unor valori anormale ele trebuie să fie
94 Managementul ergonomic al muncii

eliminate. Din valorile rămase se întocmeşte pentru fiecare element câte un şir
cronometric, prin ordonarea acestor valori. Stabilirea duratei normale a
elementului are loc prin calcularea mediei aritmetice. Întrucât însă calitatea
rezultatului obţinut (a valorii medii) depinde, pe lângă numărul de măsurători
efectuate şi de dispersia valorilor, este necesar să se analizeze şirul cronometric
şi sub acest aspect.
Una din metodele folosite pentru prelucrarea şirului cronometric este
metoda coeficientului de stabilitate a şirului cronometric (C s ):
a max
Cs =
a
min
în care:
amax - valoarea cea mai mare din şirul cronometric,
amin- valoarea cea mai mică a şirului.

Este firesc ca, cu cât acest coeficient este mai aproape de 1,0 cu atât
şirul nostru corespunde mai bine scopurilor urmărite prin cronometrare, adică
media aritmetică a şirului va reprezenta durata normală (reală) a elementului de
muncă.
În practică se folosesc diferite tabele conţinând coeficienţii de stabilitate
admisibili. De regulă aceşti coeficienţi admisibili (C sa ) se stabilesc pe bază de
calcule statistice, ţinându-se cont de tipul de producţie, de caracterul muncii,
precum şi de durata elementelor. Dăm în continuare tabelul elaborat de organele
de conducere a economiei, organizării muncii şi perfecţionării cadrelor, la
elaborarea căruia, calculele pentru stabilirea coeficienţilor de stabilitate
admisibili s-au făcut ţinând cont de tipul de producţie şi de caracterul muncii.
Vezi în acest sens datele tabelului 8.6.

Tabelul nr. 8.6. - Stabilirea coeficientului de stabilitate admisibil

Coeficientul de stabilitate admisibil pentru


Caracterul producţia de:
muncii masă sau serie mică
serie mijlocie
serie mare sau unicat
manual-mecanic 1,2 1,3 1,4
manual 1,3 1,4 1,5

Dacă coeficientul de stabilitate al şirului cronometric este mai mic, sau


cel mult egal cu coeficientul de stabilitate admisibil corespunzător (C s ≤ C sa ),
atunci stabilitatea şirului nostru corespunde, deci media aritmetică poate fi
acceptată ca durată normală a elementului studiat. În schimb dacă coeficientului
şirului în cauză este mai mare decât coeficientul de stabilitate admisibil, va
trebui să excludem din şirul nostru una sau mai multe valori din valorile
Managementul ergonomic al muncii 95

extreme. Stabilirea valorilor ce urmează a fi eliminate se poate face prin


apreciere, sau pe bază de calcul.
Dacă se procedează prin apreciere, se poate începe cu acea valoare
extremă care are frecvenţa cea mai mică. Eliminările se vor continua, respectând
aceleaşi principii, până ce şirul se încadrează în coeficientul de stabilitate
admisibil. Natural nu se poate exagera cu eliminările, deoarece – după cum am
văzut – calitatea rezultatelor depinde şi de numărul măsurătorilor. În literatura
de specialitate este unanim acceptată părerea că se poate elimina cel mult 1/3 din
numărul minim de măsurători stabilite. În cazul în care ar trebui să se
depăşească această limită, trebuie să se renunţe la şirul cronometric şi să se
repete cronometrarea.
Aprecierea pe bază de calcul se face în modul următor: se calculează
valoarea medie iniţială (amed) a duratei elementului studiat pe baza şirului
cronometric iniţial; apoi se determină coeficientul de abatere maxim (d max) şi cel
minim (dmin), faţă de valoarea medie iniţială a duratei elementului; cu ajutorul
acestor doi coeficienţi de abatere şi valoarea medie iniţială, se va putea stabili
valoarea maximă (amax) şi cea minimă (amin) admisibilă pentru ca şirul nostru să
aibă o stabilitate corespunzătoare.
a
C sa  max
a
min
dar
a' max  a  dmax ;
med

a' a d .
min med min

Înlocuind în relaţia de mai sus, rezultă:

a  dmax d
C sa  med  max
a d d
med min min
Întrucât şirul cronometric trebuie să reprezinte o distribuţie normală a
elementului studiat şi deci valoarea duratei medii se determină prin media
aritmetică a valorilor din şir, înseamnă că:

d max d 2
min
96 Managementul ergonomic al muncii

Valoarea coeficienţilor de abatere se poate determina

2Csa
d max 
1  Csa

folosind relaţiile:
d
2 . 
min 1  Csa

Deci valorile limită ale câmpului de toleranţă vor fi:

2Csa
a' max  a  ;
med 1  Csa

a' a 2 .

min med 1  Csa

Obţinând limitele câmpului de toleranţă care permit ca şirul cronometric


astfel ameliorat să se încadreze în coeficientul de stabilitate admisibil, se va
proceda la eliminarea din şirul cronometric iniţial a valorilor mai mari de x' max,
precum şi a celor mai mici de x'min. Dacă prin aceste eliminări nu se coboară sub
2/3 din numărul iniţial de valori, se poate calcula media şirului corectat care se
acceptă ca valoare normală a elementului de muncă. În caz contrar, trebuie să se
renunţe la şirul cronometric, urmând a se repeta cronometrarea.
O altă metodă ce se poate aplica la prelucrarea datelor obţinute prin
cronometrare este cea bazată pe calculul abaterii medii pătratice. Abaterea
medie pătratică a şirului cronometric (σ) se calculează cu ajutorul relaţiei:

 x  x 
2
i med
σ = i 1

Valorile extremale şirului cronometric ameliorat se vor determina astfel:

x' max =x med  σ

x' min  xmed  σ

Media aritmetică a acestui şir cronometric ameliorat, trebuie să conţină


cel puţin 2/3 din valorile şirului cronometrat, reprezentând tocmai timpul căutat.
Managementul ergonomic al muncii 97

8.4. Observarea instantanee

8.4.1. Conţinutul, particularităţile şi domeniile de aplicare


a observării instantanee

Observarea instantanee este o metodă de măsurare indirectă a timpului,


folosită tot mai frecvent datorită multiplelor sale avantaje, printre care:
- se poate aplica cu uşurinţă având în vedere simplitatea, precum şi
datorită faptului că necesită un volum redus de muncă atât la efectuarea
observărilor propriu-zise, cât şi la prelucrarea datelor obţinute;
- are un caracter operativ accentuat ce se concretizează în obţinerea unui
număr mare de date privind diversele consumuri de timp, într-un interval
incomparabil mai scurt ca la fotografiere;
- dă posibilitatea observării unui număr mare de executanţi, de maşini
sau de obiecte ale muncii, de către acelaşi observator;
- procesul de observare nu trebuie ”scos din producţie” în perioada
acţiunii de observare, el putând efectua sarcinile curente, de bază, pe care le are.
Dezavantajul metodei constă în faptul că prin aceste observări nu se
obţin direct valori absolute, ci numai relative, fapt pentru care metoda nu
furnizează date care să se poată folosi la normarea timpului operativ.
Observarea instantanee, ca metodă de măsurare indirectă a timpului,
constă în măsurarea şi studierea timpului de lucru, a timpului de folosire a
utilajului sau a timpului de trecere a obiectului prin diferite stadii ale procesului,
prin înregistrarea la intervale neregulate, întâmplătoare, prestabilite, a
activităţilor (stadiilor) de moment ale unuia sau ale mai multor executanţi,
maşini sau obiecte ale muncii, în scopul de a determina ponderea sau durata
elementelor procesului de producţie. La baza acestei metode stau principiile
teoriei probabilităţii, conform cărora ponderea timpului folosit productiv şi a
celui folosit neproductiv de un muncitor se poate stabili numai prin metoda
clasică de observare continuă, detaliată, a activităţii muncitorului pe tot
parcursul schimbului, ci şi observându-l doar la anumite momente şi
înregistrând cu fiecare ocazie, dacă lucrează sau nu. Rezultatele, în acest caz,
vor fi cu atât mai aproape de realitate cu cât numărul observărilor va fi mai
mare. Pentru ca rezultatele să fie cât mai exacte este necesar ca:
- numărul observărilor să fie stabilit în aşa fel ca rezultatele lor să poată
fi acceptate ca reprezentative, caracterizând elementul urmărit cu precădere;
- observările să fie făcute în mod cât mai întâmplător (în mod
excepţional, uneori se poate admite efectuarea observărilor la intervale regulate,
când particularităţile procesului studiat cer acest lucru) pentru a se evita
dependenţa lor de eventuala regularitate a succesiunii unor consumuri de timp;
- activităţile constatate în momentul observării să fie înregistrate exact,
fără aprecieri sau modificări din partea observatorului;
98 Managementul ergonomic al muncii

- perioada de timp în care se fac observările să fie suficient de lungă


pentru a putea cuprinde toate aspectele care apar în cursul desfăşurării
procesului de muncă.
Din cele arătate reiese că observarea instantanee se poate folosi cu mult
succes în variate scopuri, şi anume:
- pentru determinarea gradului de ocupare a executanţilor şi de folosire a
utilajelor;
- pentru stabilirea normelor de personal în diferite domenii de activitate,
mai ales la activităţile de întreţinere şi la cele administrative;
- pentru determinarea valorilor de timp ale diferitelor elemente de
muncă cu caracter nerepetitiv din cadrul normei de muncă;
- pentru verificarea normelor de muncă;
- pentru obţinerea în cadrul studiului de metode a datelor necesare
cunoaşterii situaţiei existente;
- pentru depistarea locurilor înguste etc.
Observarea instantanee se desfăşoară în trei etape: cea de pregătire a
acţiunii, observarea propriu-zisă şi cea de prelucrare a datelor obţinute.
Conţinutul lor, în linii mari, corespunde cu cel de la celelalte metode, totuşi
prezintă şi unele particularităţi.

8.4.2. Pregătirea observării instantanee

În această etapă, în funcţie de obiectivul urmărit, se aleg locurile de


muncă (executanţii, utilajele etc.) ce urmează a fi observate. Apoi se întocmeşte
o schiţă privind amplasarea acestora, locurile de muncă (utilajele) fiind
numerotate. Tot cu această ocazie se stabileşte – dacă este cazul – şi planul
circuitelor (traseelor) pe care le va parcurge observatorul pentru a efectua
observările. Acest traseu trebuie să fie cât mai scurt posibil, cu porţiuni cât mai
mici de mers în gol. În planul traseului se trec punctele de unde observatorul va
face observările, cu indicarea numărului curent al locurilor de muncă care vor fi
observate din punctul respectiv. Aceste puncte se stabilesc în aşa fel ca ele să
permită constatarea clară şi precisă a activităţilor de la un număr cât mai mare de
locuri de muncă. Trebuie menţionat că respectarea traseului fixat este obligatorie
în toată perioada în care se desfăşoară acţiunea de observare.
O sarcină de mare importanţă, de rezolvarea justă a căreia depinde în
mare măsură exactitatea informaţiilor privind fenomenul studiat, este stabilirea
numărului necesar de observări ce urmează a fi efectuate.
Pentru determinarea numărului necesar de observări se poate folosi
variate metode matematice. Prin aceste metode numărul de observări se
determină în funcţie de doi factori, şi anume:
- precizia necesară sau dorită a rezultatelor;
- ponderea elementului studiat cu precădere.
Managementul ergonomic al muncii 99

Numărul necesar de observări variază direct proporţional cu primul


factor şi invers proporţional cu cel de-al doilea.
Pentru determinarea numărului minim de observări se foloseşte relaţia:

a 2 1  p 
N
k2  p
în care:
N – este numărul de observări;
a - coeficientul probabilităţii verosimile (în practică, de obicei se ia egal
cu 2 corespunzător probabilităţii de 95%); în unele cazuri se poate
admite şi o probabilitate mai mică de 92%, 85% sau chiar 68%,
cărora le corespunde coeficientul probabilităţii verosimile de 1,7;
1,4; respectiv 1,0. În acest caz numărul observărilor va fi mai mic
faţă de cazul când a = 2;
p – ponderea probabilă a elementului studiat cu precădere, exprimată în
sutimi;
k – eroarea admisibilă, exprimată tot în sutimi (în practică se utilizează
drept coeficient 0,01 .... 0,10).
În ceea ce priveşte ponderea probabilă a elementului studiat ea se
determină, cu precădere, prin aproximaţie, fie prin efectuarea în prealabil a unui
număr redus de observări (3 zile), fie prin folosirea datelor ce stau la dispoziţie
din alte lucrări efectuate anterior (obţinute prin observări instantanee sau prin
fotografieri).
Pentru a scuti pe observator de efectuarea calculelor, au fost întocmite
grafice şi tabele din care cu uşurinţă se poate afla numărul minim de măsurători
(vezi figura 8.2.).
100 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr. 8.2. - Nomograma pentru determinarea numărului


minim de observări instantanee

O altă problemă ce trebuie rezolvată în această primă etapă este


stabilirea frecvenţei observărilor şi a numărului de circuite zilnice.
Frecvenţa observărilor, adică numărul de observări ce trebuie să fie
efectuate zilnic, se stabileşte prin relaţia:

nz = N / z

în care:

nz - este frecvenţa observărilor;


N - numărul total de observări;
z - numărul zilelor disponibile pentru efectuarea observărilor.

Numărul circuitelor zilnice se stabileşte pornind de la frecvenţa


observărilor, număr ce se raportează la numărul de locuri de muncă luate în
studiu.

n c = nz / m
Managementul ergonomic al muncii 101

în care:

nc - este numărul de circuite zilnice;


m - numărul locurilor de muncă luate în studiu.

Tot în această primă etapă de pregătire se determină şi momentul


observărilor. După cum s-a arătat, observărilor trebuie să li se acorde caracter
întâmplător. În practică se folosesc variate procedee, ca: tragere la sorţi, tabele
de logaritmi, tabele cu numere întâmplătoare. Cel mai indicat procedeu este
folosirea de tabele cu numere întâmplătoare. Întrucât este un procedeu relativ
simplu, tabelul odată întocmit poate fi folosit timp îndelungat, în toate ocaziile,
când au loc acţiuni de observări instantanee. În tabel se indică orele şi minutele
care se vor adăuga la ora de începere a schimbului în ziua respectivă. Prin
folosirea unor astfel de tabele cu numere întâmplătoare se asigură caracterul
obiectiv şi inopinat al observărilor, ca urmare a respectării legii ”hazardului”
(vezi tabelul 8.7.).
În final se alege un sistem de simbolizare pentru efectuarea
înregistrărilor în timpul observărilor. Acest sistem poate fi format din cifre,
litere sau alte semne convenţionale. Singura condiţie ce se ridică este ca sistemul
ales să fie cât se poate de simplu, pentru a se putea însuşi, să excludă
posibilitatea de a greşi şi să se asigure o prelucrare rapidă a datelor.
102 Managementul ergonomic al muncii
Managementul ergonomic al muncii 103

8.4.3. Observarea propriu-zisă

Pentru efectuarea observărilor instantanee, în funcţie de obiectivul


concret urmărit, se folosesc variate feluri de fişe, unele mai simple, altele mai
complexe.
De exemplu, dacă scopul urmărit prin observare este stabilirea
procentului de opriri al unor maşini, foaia zilnică de observări poate fi foarte
simplă (vezi figura 8.3.)

FIŞA ZILNICĂ DE OBSERVARE INSTANTANEE


STUDIUL: DATA:
Folosirea maşinilor 16 martie 19.
Numărul maşinilor
Ora Observaţii
observate staţionate
8,25 20 III
9,55 20 II
10,15 18 IIII
11,35 18 II
13,04 20 IIII Pornite cu
întârziere după
14,10 20 I pauza de masă
15,10 19 0
16,15 20 III
TOTAL 155 20

Figura nr. 8.3. - Model simplu de fişă pentru observarea instantanee

Calcule şi observaţii:
Staţionări în % = (20 / 155) . 100 = 12,9%
În practica întreprinderilor destul de frecvent se foloseşte aşa-numita
fişă reţea pentru înregistrarea datelor, în cadrul observărilor instantanee (vezi
fig.8.4.)
104 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr. 8.4. - Fişa reţea pentru observarea instantanee

Condiţii: temperatura 24°C


umiditate 70%

codul:
X – război în funcţiune X = 111
T – fir de urzeală rupt T = 20
T o - înnodat fir urzeală To = 8
O – bobină terminată O=2
W – fir de bătătură rupt W=2
B – baterie de bobină goală B=2
S m - deşirarea urzelii Sm= 3
K o - oprire din cauză necunoscută Ko 2
G – montarea urzelii G=4
R – în reparaţie R=0

Număr de observări total = 154


Număr total de războaie oprite = 43

111
Eficienţa utilizării războaielor în atelier: 100  72%
154
Managementul ergonomic al muncii 105

Dacă observările privind utilizarea timpului de lucru se fac la lucrări


mecanizate, este de dorit să se facă atât înregistrarea consumurilor de timp
constatate, cu ocazia observărilor, la executant, cât şi la maşină. În acest caz
înregistrarea se poate face fie pe aceeaşi fişă, fie pe fişe separate. Dacă un utilaj
nu funcţionează, nu este suficient să notăm că nu funcţionează, ci trebuie să
notăm şi cauza pentru care nu funcţionează.
În schimb, dacă se urmăreşte modul de utilizare a timpului de muncă de
muncitorii dintr-un atelier, care să ne permită înregistrarea locurilor de muncă
cuprinse în acţiunea de observare în ordinea de succesiune din planul traseului,
precum şi toate consumurile de timp, în detalierea dorită.
După cum vom putea observa în următoarea fişă de înregistrare, acest
siste, prin care fiecare circuit se înregistrează cu o altă literă, are avantajul că
orice activitate poate fi identificată şi astfel se poate stabili când s-a produs. În
acelaşi timp, se poate verifica uşor dacă nu s-a omis vreo înregistrare (vezi
figura 8.4.).
Fişa ne permite verificarea corectitudinii notărilor, în ordinea
desfăşurării lor, centralizarea zilnică a datelor de observare, determinarea
ponderilor zilnice ale tuturor consumurilor de timp pentru fiecare executant în
parte şi în medie pe colectivitatea investigată, calculul zilnic şi cumulat al
elementului de muncă studiat cu precădere. Dacă este cazul în desfăşurarea fişei
pe coloane se pot trece consumurile de timp ale executanţilor, potrivit structurii
T M (vezi capitolul II).

8.4.4. Prelucrarea datelor obţinute prin observarea


instantanee

Prelucrarea datelor obţinute începe deja în timpul efectuării observărilor,


deoarece la sfârşitul fiecărei zile, după terminarea ultimului circuit se totalizează
datele obţinute pe elementele de timp, se exprimă în momente-om, momente-
utilaj sau momente-obiect al muncii, după care se trec în centralizator şi se
calculează ponderea zilnică şi cumulată a elementului studiat cu precădere (p).
După 3-4 zile se compară valoarea cumulată a acestui element cu cea folosită la
determinarea numărului minim de observări. Dacă diferenţa este mare, atunci se
procedează la recalcularea numărului de observări prin folosirea ponderii
efective a elementului studiat cu precădere (p’) precum şi frecvenţa observărilor
(n’ z ) şi numărul de circuite (n’ c ) luând în considerare observările deja efectuate,
precum şi zilele rămase până la termenul de încheiere a acţiunii.
106 Managementul ergonomic al muncii

FIŞA ZILNICĂ DE OBSERVĂRI INSTANTANEE


STUDIUL: Folosirea timpului de lucru Data: 20 martie
Categoria de
Timp neproductiv (cauza)
timp

Total
Defecţiu
operaţii

Odihnă
Lucrează

Absent
aprov
Lipsă
Numele

Alte

ne
muncitorului

1 Pop Vasile b,c,e d,f b a g 8


2 Ionescu a,c,e, b,f d 8
Gheroghe g,h
3 Stelian Pavel d,e,g, c f a,b
h
4 Prunduş a,b,c d,h e f,g 8
Ioan
5 Dascăl Petre a,b,c, f d 8
e,g,h
6 Iordache b,d,f, a,c h e 8
Ştefan g
7 Winalt c,f,g, d e a,b 8
Romică h
8 Naghi Iosif b,c,d a h e,f g 8
9 Tomescu c,d,e,f, b a 8
Ioan g,h
1 Negru Ioan a,b,c, g c,e 8
0 d,f,h
1 Gheorghe a,c,d, b g 8
1 Stanciu f,h
1 Pavel a,c,d h f,g b,c 8
2 Constantin
1 Zaharescu e,f,g h a,b,c,d 8
3 Nae

TOTAL 54 11 6 12 12 9 104

Programul a b c d e f g h
observărilor (ora) 6,25 7,1 8,2 9,3 10,5 11 12,25 13,15

Figura nr. 8.5. - Fişa de observare instantanee pentru executanţi

La terminarea acţiunii de observare se procedează la prelucrarea datelor


finale şi la verificarea preciziei acestora.
În acest scop se recapitulează observările făcute într-un centralizator
unic.
Managementul ergonomic al muncii 107

Tabelul nr. 8.8. - Centralizatorul observărilor instantanee

Cumulat
Nr.obser- Nr. Pondere
Nr.obser- Nr. Pondere
Ziua vări staţi- staţio-
vări staţio- staţio-
făcute onări nări
făcute nări nărilor-%
1 2 3 4 5 6 7
15,01 154 43 28,0 154 43 28,0
16 155 40 25,8 309 83 26,8
17 158 45 28,5 467 128 27,4

Pentru determinarea limitelor admisibile de control, se folosesc diverse


nomograme (abace), având câte o scară logaritmică pentru ponderea elementului
studiat cu precădere (p), pentru limitele de control şi pentru numărul de
observări zilnice (n z ) (figura 8.6.)

Figura nr. 8.6. – Albacă pentru determinarea limitelor admisibile de


control

Pentru exemplul din tabelul 8.11. limita de control este ”±11”, ceea ce
înseamnă că valorile limitelor de control sunt:
26,4 + 11 = 37,4%
26,4 – 11 = 15,4%
108 Managementul ergonomic al muncii

Verificând datele din tabel se constată că toate valorile obţinute se


încadrează între cele două limite de control, deci ele corespund scopului şi pot fi
folosite în cadrul studiului. În cazul în care unele din ponderile zilnice nu s-ar
încadra între limitele de control, ele trebuie eliminate, iar observările completate
corespunzător.
Altă sarcină ce trebuie rezolvată în această ultimă etapă este verificarea
preciziei, adică determinarea erorii relative finale (K fin ) şi compararea ei cu cea
luată iniţial în calcul la determinarea numărului de observări (K in ). Precizia este
corespunzătoare, deci acceptabilă dacă

K fin ≤ K in
Pentru determinarea erorii relative finale se poate folosi relaţia:
1  p fin
K fin  a .
p fin  N fin
Managementul ergonomic al muncii 109

CAPITOLUL IX
NORMATIVELE DE MUNCĂ

Prin normativ se înţelege o indicaţie sau o prescripţie obligatorie şi


valabilă în condiţiile în care a fost stabilită, rezultatul relaţiei dintre valorile
unuia sau mai multor factori de influenţă. De exemplu, timpul ajutător necesar
prinderea şi desprinderea piesei în strung este în funcţie de greutatea acesteia.
În normarea muncii normativele folosite sunt denumite prescurtat
normative de muncă, servind la stabilirea normelor de muncă.

9.1. Conţinutul, importanţa şi clasificarea normativelor de


muncă

Prin normativ de muncă se înţelege mărimea stabilită pe bază de studii


pentru un element component al procesului de muncă sau pentru un regim
tehnologic, folosită în calculul analitic al normei de muncă.
Este important a se asigura normative de calitate superioară,
fundamentate din punct de vedere tehnic şi economic, deoarece pe baza lor
urmează a se calcula normele de muncă. Normativele de muncă reprezintă un
important mijloc pentru introducerea în producţie a formelor raţionale de
organizare a producţiei şi a muncii. Justeţea întocmirii lor contribuie la buna
planificare a producţiei, la determinarea corectă a capacităţilor de producţie, a
numărului şi nivelului de calificare al executanţilor, la stabilirea unor forme
eficiente de diviziune şi cooperare în muncă, la asigurarea unei remuneraţii
echitabile a personalului.
Pentru a-şi îndeplini acest rol, normativele pentru normarea muncii
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- precizia şi gradul lor de diferenţiere trebuie să corespundă tipului de
producţie la care se vor aplica;
- să aibă la bază o metodă de muncă raţională;
- să cuprindă consumul de muncă real, necesar pentru executarea
lucrărilor sau elementelor de muncă respective;
- să ţină seama de principalii factori care influenţează consumul de
muncă, fiind prezentaţi într-o formă clară, accesibilă;
- să conţină datele pentru condiţiile tehnico-organizatorice în care se
desfăşoară producţiei.
Normativele se pot clasifica având în vedere următoarele criterii:
110 Managementul ergonomic al muncii

1. După gradul de descompunere a operaţiei în elementele sale


componente, normativele pot fi:
a. normative de timp de muncă;
b. normative de timp pe micromişcări.
Prima categorie se obţine prin descompunerea operaţiei pe
macromişcări, corespunzând unui şir de mişcări denumit ”mişcări elementare”.
Fiecărei mişcări elementare îi corespunde un timp elementar utilizabil direct,
denumit normativ de timp de muncă.
La a doua categorie, descompunerea operaţiei se face pe micromişcări,
micromişcarea ca parte identificată a muncii, simbolizată şi codificată, se
cuprinde într-un tabel al valorilor de timp purtând denumirea de normativ de
timp de muncă pe micromişcări.
2. Din punct de vedere al conţinutului, clasificarea normativelor
cuprinde: normative de timp de muncă; de regim tehnologic; de frecvenţă; de
deservire; de personal (vezi figura 9.1.)

NORMATIV
(de muncă)

de timp de regim de de de
de tehnologic frecvenţă deservire personal
muncă

pe grupat
elemen
t

Figura nr.9.1. Conţinutul normativelor de muncă

Normativul de timp de muncă (Nt) exprimă timpul necesar pentru


efectuarea unuia sau mai multor elemente grupate ale procesului de muncă,
precum şi timpii pentru întreprinderile reglementate, în condiţii tehnice şi
organizatorice precizate. Ele servesc pentru calcularea normelor de muncă prin
însumarea timpilor pe care îi cuprind, pentru elementele ce corespund sarcinilor
concrete de muncă.
Normativele se exprimă în unităţi de timp-om (ore-om, minut-om, s-
om), pe unităţi naturale (buc., kg etc.), sau în procente faţă de timpul de bază,
timpul operativ, timpul productiv, pentru elementele normei de timp (t dt , t do , t on ,
t to ).
În funcţie de complexitatea structurii lor, normativele de timp pot fi:
- normative de timp pe elemente;
- normative de timp grupate.
Managementul ergonomic al muncii 111

Normativele de timp pe elemente – Nte- exprimă timpul necesar pentru


efectuarea unui element de muncă dintr-o operaţie (de regulă, o mânuire) în
condiţii tehnico-organizatorice precizate, prin folosirea lor se poate stabili
consumul de muncă pentru fiecare element component al normei de timp,
procedeu aplicat, de regulă, în producţia de masă, ori serie (mare, mijlocie).
Normativele de timp grupat – Ntg- exprimă în unităţi de timp-om, timpul
necesar pentru efectuarea unui grup de elemente ale procesului de muncă, care
se desfăşoară într-o succesiune tehnologică determinată, în condiţii tehnice şi
organizatorice precizate. Ele pot fi stabilite pentru întreaga normă de timp sau
părţile componente ale acesteia.
Normativul de regim tehnologic (Nrt) este mărimea stabilită pentru
precizarea condiţiilor de folosire a utilajelor, SDV-uri, materiilor şi materialelor
utilizate în desfăşurarea procesului de producţie. Ele sunt utilizate pentru
stabilirea intensităţii şi a eficacităţii utilajului asupra produsului.
Normativul de frecvenţă (Nf) reprezintă numărul de repetări a unei
acţiuni pe unitate de produs sau lucrare. De exemplu la prelucrarea unei piese pe
maşina unealtă, măsurări de control se fac la fiecare a 10-a piesă şi o măsurare
durează 0,50’, N f este de 0,1 / piesă şi se ia în calculul normei de timp pe o
piesă 0,5 x 0,1 = 0,05 min.
Normativul de deservire (Nd) este elementul de calcul folosit în
delimitarea locului de muncă pentru un executant, atunci când volumul de
muncă al acestuia variază în funcţie de anumiţi parametri. De exemplu, numărul
de utilaje ce pot fi servite simultan de un executant, numărul de maşini ce revin
unui lăcătuş de întreţinere etc.
Normativul de personal (N l ) reprezintă elementul de calcul folosit la
stabilirea numărului de lucrători, pe meserii şi nivele de calificare necesare
îndeplinirii unor anumite atribuţii sau sarcini de muncă, în condiţii tehnico-
organizatorice precizate, atunci când volumul de muncă este în funcţie de
anumiţi parametri. De exemplu, numărul de lucrători necesari pentru servirea
unei instalaţii, maşini sau zone de lucru.
3. După sfera de aplicare normativele pot fi:
- normative locale;
- normative unificate.
Normativele locale sunt stabilite pentru condiţiile tehnico-organizatorice
specifice unei singure întreprinderi, în care ele se elaborează şi se aplică.
Normativele unificate sunt stabilite pentru aceleaşi elemente ale
procesului de producţie şi pentru condiţiile de muncă identice din mai multe
întreprinderi. Ele sunt valabile şi obligatorii pentru toate întreprinderile unde
există şi se pot crea condiţii prevăzute în normativul respectiv. Unificarea poate
fi la nivel de grup de întreprinderi, centrală industrială, ministere, economia
naţională.
112 Managementul ergonomic al muncii

Folosirea normativelor de muncă în organizarea ştiinţifică a muncii


prezintă avantaje şi anume:
- măreşte operativitatea în elaborarea normelor de muncă, eliminând
efectuarea directă de măsurători asupra timpului;
- asigură echilibru în gradul de încordare a normelor;
- conduce la economie de personal în munca de normare;
- asigură introducerea de metode avansate în muncă, aplicând
rezultatele obţinute în ştiinţă şi tehnologie, generalizând metodele
raţionale de muncă proprii fruntaşilor;
- permit stabilirea timpului de muncă necesar pentru executarea
produselor încă din faza de proiectare.

9.2. Sistemul Methods Time Measurement (M.T.M.)

Datorită accesibilităţii sale, sistemul MTM, elaborat în S.U.A.,a


cunoscut o largă răspândire în ţările lumii, în primul rând varianta sa de bază,
adică sistemul M.T.M.-1.

9.2.1. Definirea şi caracteristicile sistemului M.T.M.

Sistemul MTM, elaborat de Maynard, Stegemerten şi Schwab, este o


metodă analitică, un procedeu care analizează toate operaţiile manuale sau toate
metodele de muncă descompuse în mişcările lor de bază, acordând fiecărei
mişcări un timp normal predeterminat, în funcţie de natura mişcării şi de
condiţiile în care trebuie executate. Esenţa ei constă în defalcarea procesului de
muncă în cele mai simple mişcări şi analiza acestora. Scopul urmărit este
raţionalizarea procesului studiat, prin eliminarea mişcărilor inutile, sau prin
înlocuirea mişcărilor lungi şi obositoare, cu mişcări simple, scurte şi mai puţin
obositoare.

Sistemul se poate utiliza, relativ uşor, în variate scopuri, ca de pildă: la


elaborarea unor metode eficiente de muncă înainte de începerea executării de
produse noi; la analizarea şi raţionalizarea metodelor de muncă existente; la
evaluarea timpului de muncă corespunzător noii metode sau celei îmbunătăţite;
la proiectarea de scule şi de produse; la alegerea celui mai eficient utilaj din
punct de vedere al metodei de muncă; la cercetări în domeniul organizării
muncii; la formarea şi instruirea specialiştilor folosiţi în activitatea de normare a
muncii; la elaborarea de norme de muncă cu fundamentare ştiinţifică.
Sistemul a fost elaborat prin analizarea unui număr foarte mare de
mişcări din variate ramuri de producţie şi la un număr mare de meserii (profesii).
În acest scop s-a folosit din plin filmarea, care – după cum ştim – oferă largi
posibilităţi pentru studierea de detalii ce nu pot fi percepute cu ochiul liber. S-au
Managementul ergonomic al muncii 113

utilizat aparate de filmat cu 64 de imagini pe secundă, care permit măsurarea


timpului cu o precizie de 1/64, adică de 0,0156 sec. Imaginile au fost proiectate
cu viteză încetinită, astfel s-au putut descoperi caracteristicile mişcărilor
executate de oameni în procesul de muncă, precum şi factorii de influenţă a
acestora. Acest vast material obţinut, a fost sistematizat şi omogenizat în funcţie
de efortul depus, de îndemânarea executantului şi de ritmul normal de muncă.
Ca urmare timpii cuprinşi în normativele sistemului M.T.M. reflectă timpul
mediu necesar pentru un executant dezvoltat normal atât din punct de vedere
fizic, cât şi din punct de vedere intelectual, având calificare corespunzătoare şi o
îndemânare medie, care cunoaşte metoda de muncă şi lucrează cu un ritm
normal în condiţii normale de mediu. Ele nu cuprind nici o majorare pentru
oboseală, lipsă de personal sau aşteptări involuntare. Timpii astfel stabiliţi au
fost verificaţi în peste 10.000 de cazuri, abaterea constatată nedepăşind în nici
un caz ±2%.
Sistemul M.T.M., ca de astfel şi celelalte sisteme, se bazează pe legătura
ce există între mişcările de bază ale membrelor superioare, ale ochilor, ale
membrelor inferioare, ale corpului şi timpului necesar pentru efectuarea fiecărei
mişcări ale acestora. Deoarece durata micromişcărilor, în general, este de
ordinul fracţiunilor de secundă, pentru a uşura munca la aplicarea acestor
normative de timp, deci pentru a se putea lucra cu un număr redus de cifre, dar
cu care să se poată evidenţia totuşi şi diferenţe foarte mici de timp, s-a ales drept
unitate de măsură convenţională asutamia parte dintr-o oră, denumită T.M.U.,
iniţialele cuvintelor din limba engleză Time Measurement Unit. Deci:

1
1 TMU = oră,
100000

adică 0,00001 ore, sau 0,0006 minute, sau 0,036 secunde. Altfel spus o oră are
100000 TMU, un minut 1,667 TMU, iar o secundă 27,78 TMU.
Alte unităţi de măsură folosite în sistem se referă la: lungimea
traiectoriei mişcării, exprimată în centimetri; efortul sau rezistenţa ce trebuie
învinsă, exprimat în kg; unghiul mişcării, exprimat în grade sexagesimale, prin
apreciere, din 15° în 15°.

9.2.2. Mişcările de bază în Sistemul M.T.M.

Sistemul M.T.M. cuprinde 24 de mişcări de bază, repartizate în trei


grupe mari: mişcări de bază ale membrelor superioare, mişcări ale corpului şi
ale membrelor inferioare şi mişcări ale ochilor. Prima grupă cuprinde nouă
mişcări (elemente) de bază, a doua 13, iar cea de a treia două. Pentru fiecare
mişcare a membrelor superioare există câte un tabel propriu în cadrul tabelelor
de normative de timp de micromişcări. Pentru celelalte grupe există câte un
singur tabel, deci în total 11 tabele M.T.M.
114 Managementul ergonomic al muncii

Mişcările de bază ale sistemului, cu denumirea lor (în română şi


engleză) şi simbolul acestora, simbol ce exprimă iniţiala denumirii mişcării în
limba engleză, se prezintă în tabelul 9.1.

Tabelul nr. 9.1. Mişcări de bază în M.T.M.

Nr. Denumirea elementului (mişcării) de bază Simbol


crt. în limba română în limba engleză
A. Mişcări de bază ale membrelor superioare
1. Întinde mâna Reach R
2. Deplasează Move M
3. Întoarce Turn T
4. Aplică presiune Apply Pressure AP
5. Apucă Grasp G
6. Dă drumul Release Load RL
7. Potriveşte Position P
8. Desprinde Disengage D
9. Roteşte manivela Cranking C

B. Mişcări de bază ale corpului şi ale membrelor inferioare


1. Deplasează laba piciorului Foot Motion FM
2. Deplasează talpa sau pulpa Leg Motion LM
3. Merge Walk W
4. Face un pas lateral Side Step SS
5. Întoarce corpul de la 45° la 90° Turn Body TB
6. Se aşează Sit SIT
7. Se închină Bend B
8. Se apleacă Stoop S
1)
9. Se îngenunchează Kneel K

C. Mişcări de bază ale ochilor


1. Deplasează privirea Eye Travel ET
2. Aţinteşte privirea Eye Focus EF
1)
Cu timpul s-au mai adăugat acestei grupe patru mişcări de revenire a corpului:
10. Se ridică (Stand from Sitting Position).............................................STD
11. Se îndreaptă din poziţia înclinat (Arise from Bond Position)..............AB
12. Se ridică din poziţia aplecat (Arise from Stoop Position)....................AS
13. Se ridică din poziţia îngenuncat (Arise from Knee Position)..............AK
Managementul ergonomic al muncii 115

9.2.3. Factorii de influenţă ai duratei mişcărilor în sistemul


M.T.M.

1. Mişcările membrelor superioare sunt diferenţiate în funcţie de


natura lor, fiind influenţate, în mai mică sau mai mare măsură, de următorii
factori:
a) distanţa parcursă sau lungimea mişcării (se exprimă în centimetri);
b) gradul de control necesar în funcţie de condiţiile de executare;
c) efectul greutăţii ce se transportă sau al rezistenţei la mişcare (se
exprimă în kg.);
d) starea membrelor la începutul şi la sfârşitul mişcării.
Aceşti patru factori nu intervin în mod necesar pentru a determina
valorile de timp ale fiecărei mişcări de bază. Singura mişcarea ”deplasează” se
caracterizează prin acţiunea concomitentă a tuturor celor patru factori variabili.
a. Distanţa parcursă influenţează timpul de executare a unei mişcări.
Ea nu se măsoară prin linia dreaptă ce uneşte cele două puncte între care se
deplasează mâna sau degetul, ci pe traiectoria reală (figura 9.2.).

Ba mai mult, întrucât unele mişcări ale membrelor superioare


beneficiază uneori de un ajutor al corpului, este necesar ca la calcularea distanţei
efective a mişcării să se scoată din distanţa parcursă între două puncte, distanţa
de deplasament al părţii corpului care ajută efectuarea mişcării (vezi fig.9.3.).
Reiese clar din schiţele de mai jos că pentru determinarea traiectoriei de
calcul (a distanţei reale) a mişcării ÎNTINDE MÂNA (R) trebuie să se scadă din
lungimea totală a traiectoriei descrise de mână lungimea traiectoriei de
participare – în primul caz - a umărului, iar al doilea caz a mâinii din
încheietură.
116 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr. 9.3. Delimitarea mişcărilor ajutătoare

Pentru a asigura omogenitatea necesară rezultatelor, măsurarea


distanţelor parcurse trebuie să se facă întotdeauna de la aceleaşi puncte ale
membrelor, indicate de altfel în cadrul sistemului.
De exemplu, la ÎNTINDE MÂNA (R), indiferent dacă mişcarea se
compune din deplasarea concomitentă a mâinii şi a degetelor sau numai a
mâinii, punctul ce serveşte pentru măsurarea distanţei este baza degetului
arătător (figura nr.9.4.).

Figura nr. 9.4. Stabilirea punctului pentru măsurarea distanţei

b. Un alt factor variabil care influenţează durata mişcării este gradul de


control necesar pentru realizarea mişcării. De exemplu, la mişcarea
DEPLASEAZĂ (M), din punctul de vedere al gradului de control, se pot
distinge trei cazuri şi anume:
- deplasarea unui obiect până la cealaltă mână sau până la opritor.
Aceasta necesită o activitate a ochiului şi o concentrare mai mică la alte mişcări
de deplasare (M). De fapt este suficient o atenţie oarecare pentru a evita o
oarecare deteriorare a obiectului când acesta se loveşte de opritor;
Managementul ergonomic al muncii 117

- deplasarea unui obiect până la un amplasament aproximativ sau


nedefinit. În acest caz cerinţele sunt mijlocii. De altfel are cea mai mare
frecvenţă în cadrul mişcării DEPLASEAZĂ (M);
- deplasarea unui obiect până la un amplasament precis sau cu atenţie
deosebită. În acest caz avem de a face cu o mişcare ce se efectuează cu multă
precizie, cu multă prudenţă, care cere o atenţie vizuală şi un control muscular
maxim şi în acelaşi timp o concentrare mintală din partea executantului.
Întâlnim frecvent asemenea cazuri la lucrările de montaj-asamblare.
Este evident că aceeaşi mişcare, în primul caz, va avea o durată mai
scurtă ca în cel de al doilea caz, durata mişcării fiind cea mai mare în cazul al
treilea.
c. Greutatea obiectului sau rezistenţa întâlnită la executarea unei
mişcări de asemenea este un factor variabil care frânează pe executant, mărind
durata mişcării. În cazul mişcării deplasează, autorii sistemului au prevăzut
majorarea duratei faţă de situaţia de bază. Aici, de fapt, intervin trei factori: tipul
mişcării în spaţiu sau tipul de apăsare determinat de greutatea obiectului,
greutatea obiectului sau rezistenţa opusă deplasării, componenţa statică (de
exemplu efectuarea unui control al obiectului pentru stabilirea forţei necesare
deplasării acestuia). Ea se exprimă printr-o constantă statică, în funcţie de
greutatea obiectului şi se adaugă la timpul total şi, în fine, componenta
dinamică, care este un coeficient de multiplicare, la rândul său influenţat de
diferiţi factori, ca bunăoară, modul de folosire a mâinii, unghiul direcţiei de
deplasare, efectele de gravitate sau de frecare, sexul executantului etc. Urmează
deci că, durata mişcării DEPLASEAZĂ (M), în caz concret, se poate obţine prin
înmulţirea timpului de bază, luat din tabel cu coeficientul dinamic (DC), la care
apoi se adaugă constanta statică (SC).
d. În fine, starea executantului la începutul şi la sfârşitul mişcării
influenţează, de asemenea, durata mişcării. Într-adevăr, după cum mâna este sau
nu în mişcare la începutul mişcării de bază, durata acesteia va fi mai mică sau
mai lungă. De exemplu la mişcarea ”ÎNTINDE MÂNA” (R), în funcţie de acest
factor se disting trei tipuri de mişcări:
- Tipul I, reprezintă cazul când mâna executantului se găseşte în
poziţie de repaus atât la începutul cât şi la sfârşitul mişcării de bază (figura 9.5.),
iar reprezentarea grafică a mişcării se redă în figura 9.6.).
118 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr. 9.5. Mişcare de tipul I Figura nr. 9.6. Fazele mişcării de
tipul I

Mâna porneşte din stare de repaus (deci viteza la pornire este egală cu
zero), mărindu-şi viteza de deplasare până la o viteză constantă (porţiunea A), cu
care se deplasează până la apropierea ţintei (porţiunea B), după care urmează
reducerea treptată a vitezei până la zero (porţiunea C), ajungând la destinaţie.
Rezultatele studiilor efectuate atestă că perioada de accelerare (A) şi perioada de
încetinire a vitezei (C) au o durată identică.
Tipul II, reprezintă cazul când mâna se află în mişcare fie la începutul,
fie la sfârşitul mişcării de bază. Reprezentat grafic desfăşurarea mişcării în acest
caz, din punct de vedere al vitezei, se prezintă astfel (figura 9.7.);

Figura nr.9.7. Fazele mişcării de tipul II

În primul caz (a) mâna nu mai are nevoie de timp de accelerare, ea fiind
deja în mişcare la începutul mişcării de bază, iar în cel de al doilea caz (b), nu
mai are nevoie de încetinire, întrucât ea rămâne în continuare în mişcare şi după
terminarea mişcării de bază, simbolizarea mişcării de timpul II ”ÎNTINDE
MÂNA” se face prin adăugarea literei ”m” la simbolul mişcării de timpul I,
Managementul ergonomic al muncii 119

înainte sau după simbol, în funcţie de starea efectivă a mâinii, în caz concret, la
începutul sau la sfârşitul mişcării.
Tipul III, este cazul când mâna, atât la începerea cât şi la terminarea
mişcării de bază este în mişcare, deci pe tot traseul mişcării, în permanenţă
viteza este aceeaşi (fig.9.8.).

Figura nr.9.8. Fazele mişcării de tipul III

Reiese că, având în vedere că executantul nu are nevoie de accelerare a


vitezei la începutul mişcării şi nici de încetinire la sfârşitul mişcării de bază,
mişcarea de tipul III va avea cea mai scurtă durată.
Tabelele MTM conţin valori de timp numai pentru mişcări de tipul I şi
II, cele valabile pentru mişcări de tipul III putând fi obţinute prin scăderea din
valoarea corespunzătoare mişcării de tipul I, de două ori diferenţa dintre durata
mişcării de tipul I şi de tipul II.
2. În ceea ce priveşte mişcarea corpului şi ale membrelor inferioare
sunt mai puţin detaliate. Drept urmare ele nu necesită în executarea lor controlul
sau precizia caracteristică mişcărilor membrelor superioare, şi în general, în
condiţii normale de desfăşurare, sunt influenţaţi de un număr restrâns de factori
variabili. Prin aceasta se explică numărul foarte redus de valori pentru fiecare
mişcare de bază din această grupă.
3. Din cea dea treia grupă fac două mişcări de bază ale ochilor. În linii
mari, cele arătate mai sus cu privire la grupa a doua a mişcărilor de bază, este
valabilă şi pentru mişcările ochilor.
Prima mişcare ”DEPLASEAZĂ PRIVIREA” (E.T.) serveşte pentru
supravegherea deplasării unui obiect între două puncte sau pentru supravegherea
activităţii ce se desfăşoară în locul la care s-a deplasat privirea. Timpul necesar
efectuării acestei deplasări se stabileşte prin calcul, cu ajutorul relaţiei, cu o
eroare de circa 1 TMU:
T
TMU = 15,2
D
în care:
T – distanţa dintre cele două puncte;
D – distanţa ochilor de la dreapta care uneşte cele două puncte (se
calculează ca o medie) (fig.9.9.)
120 Managementul ergonomic al muncii

Figura nr.9.9. Mişcarea deplasează privirea

Cealaltă mişcare a ochiului ”FIXEAZĂ PRIVIREA” (EF) constă în


concentrarea privirii asupra unui obiect din interiorul zonei normale vizuale.
Este vorba de timpul necesar acomodării muşchilor cristalinului, în scopul
determinării prezenţei sau absenţei unei caracteristici. Timpul corespunzător EF
este de 7,3 TMU şi se referă la o suprafaţă circulară cu diametrul de 10 cm,
situată la 40 cm distanţă de ochi(fig.9.10.).

Figura nr.9.10. Zona vizuală normală

De subliniat că ambele mişcări ale ochilor, în mare majoritate, se


cuprind în conţinutul mişcărilor membrelor corpului şi nu li se acordă timp
aparte de execuţie.
Managementul ergonomic al muncii 121

CAPITOLUL X
NORMELE DE MUNCĂ

Normarea muncii este o activitate de cercetare analitică a proceselor de


muncă, cu metode şi procedee adecvate, în scopul stabilirii cantităţii de muncă
vie necesară efectuării unei lucrări sau îndeplinirii unei sarcini ori funcţii.
Rezultatul acestei activităţi se concretizează în norme de muncă, de tipuri
variate în ceea ce priveşte forma ori conţinutul, indispensabile în conducerea,
organizarea şi planificarea diverselor activităţi.
Normarea muncii îndeplineşte, cel puţin, un triplu rol: instrument de
bază al sistemului de salarizare, factor de organizare a producţiei şi a muncii,
instrument de planificare şi programare.
Repartiţia echitabilă impune precizarea exactă a sarcinii de muncă în
cadrul procesului de muncă social. Cu cât sarcinile de muncă – stabilite,
fundamentate cu ajutorul normelor de muncă – vor fi mai bine precizate, cu atât
retribuirea personalului va fi mai echitabilă, iar interesul pentru realizarea
normelor va fi mai mare.
În condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane creşte rolul
normării muncii în organizarea producţiei şi a muncii, normele de muncă
trebuind să reflecte permanent modificările rapide ce au loc în domeniul tehnicii,
tehnologiei şi organizării proceselor de producţie. Normarea muncii devine
astfel o activitate ce orientează permanent desfăşurarea proceselor de muncă
spre folosire optimă a capacităţilor de producţie şi asigurarea unui nivel tot mai
ridicat al productivităţii muncii. Norma este utilizată drept criteriu în metodele
de optimizare, iar pe de altă parte este un rezultat, un produs al acestei activităţi.
Fără măsurarea corespunzătoare a consumului de muncă necesar pentru
efectuarea unor operaţii, lucrări sau activităţi, este imposibilă organizarea pe
baze ştiinţifice a producţiei şi a muncii.
Deosebit de important este rolul normării muncii în activitatea de
planificare şi programare în care normele de muncă stau la baza elaborării
lucrărilor privind: asigurarea planificării şi asigurarea forţei de muncă şi a
nivelului productivităţii muncii; stabilirea capacităţii de producţie în
concordanţă cu aceasta a volumului de producţie; defalcarea planului de
producţie pe secţii, ateliere, formaţii de lucru şi executanţi; programarea în timp
a fabricaţiei; stabilirea termenelor de livrare a produselor pe baza duratei ciclului
de fabricaţie; stabilirea deciziilor de asimilare a noi produse ori tehnologii.
Norma de muncă este şi un instrument utilizat pentru fundamentarea fondului de
salarizare în corelare cu producţie şi productivitatea. De asemenea este utilizată
pentru fundamentarea producţiei fizice a muncii şi a producţiei fizice.
122 Managementul ergonomic al muncii

10.1. Norma de muncă: noţiune şi metodologie de elaborare

Norma de muncă reprezintă sarcina de muncă ce se stabileşte unui


executant – individual sau colectiv – care are calificarea corespunzătoare pentru
efectuarea unei lucrări sau îndeplinirea unei funcţiuni, în anumite condiţii
tehnico-organizatorice şi pe care o poate realiza vreme îndelungată lucrând cu
intensitate normală.
Din această definiţie reiese că norma de muncă nu este ceva orientativ,
facultativ, ci o sarcină obligatorie pentru cel ce execută acea operaţie sau
lucrare. În acelaşi timp ea nu este stabilită cu caracter general, valabil în orice
condiţii în care urmează să se execute lucrarea la care se referă. Dimpotrivă
pornind de la cunoştinţele teoretice şi practice, de la experienţa impusă de
complexitatea lucrării, stabilirea sarcinii de muncă, ca normă obligatorie de
muncă, atât sub aspect calitativ, cât şi sub aspect cantitativ, în toate cazurile
trebuie să se facă în funcţie de nivelul de pregătire profesională a executantului
căruia i se va repartiza lucrarea, precum şi de condiţiile tehnice şi organizatorice
ce trebuie să i se asigure şi care se şi pot asigura cu caracter permanent la toate
locurile de muncă unde se va executa aceea operaţie sau lucrare. Aceasta
înseamnă că, de fapt, chiar de la executantul cu pregătire profesională
corespunzătoare se poate pretinde să lucreze cu norma de muncă stabilită şi i se
poate calcula drepturile (câştigul), în funcţie de realizarea ei, dacă la acel loc de
muncă i s-a asigurat, în tot timpul în care a prestat acea lucrare, toate condiţiile
tehnice şi organizatorice precizate de altfel în norma de muncă. În caz contrar
norma de muncă trebuie corespunzător şi aplicată ca atare, eventual sub formă
de normă provizorie, până la crearea condiţiilor tehnice şi organizatorice,
existenţa cărora s-a avut în vedere la elaborarea normei respective. Normele
trebuie să aibă fundamentare tehnică, în corelare cu dotarea tehnică, nivelul
organizării, sarcina de producţie şi productivitate.
Norma de muncă trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate. Printre
aceste cerinţe amintim în primul rând, progresivitatea şi accesibilitatea.
Normele de muncă sunt considerate progresive atunci când sarcinile
cuprinse în ele se situează între nivelul realizărilor medii şi al celor realizate în
perioada anterioară elaborării lor de către muncitorii fruntaşi, ţinându-se cont în
permanenţă de posibilităţile introducerii celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi ale
tehnicii. Ele trebuie să se bazeze pe un studiu ergonomic al metodelor de
fabricaţie şi de muncă.
În ceea ce priveşte cealaltă cerinţă principală de calitate, şi anume,
accesibilitatea, norma de muncă se consideră că corespunde acestei cerinţe
atunci când ea poate fi realizată, având pregătirea prescrisă în indicatorul tarifar
de calificare pentru acea lucrare, dacă respectă întocmai indicaţiile tehnologice
şi metoda de muncă, lucrează în ritm şi cu intensitate normală, în condiţiile
tehnico-organizatorice cerute.
Managementul ergonomic al muncii 123

Din aceste două cerinţe principale urmează în mod firesc o a treia


cerinţă ce se ridică faţă de normele de muncă şi anume, cerinţa ca ele să fie
echilibrate, adică să nu fie nici prea strânse, nici prea largi, în caz contrar nu vor
avea efect mobilizator asupra oamenilor muncii, căci trebuie să ştim că ambele
norme de muncă, atât cele largi, care pot fi îndeplinite comod, fără să ceară o
concentrare, un efort oarecare din partea muncitorului, cât şi cele strânse, care
de la bun început se dovedesc imposibile de realizat, îi demobilizează pe
executanţi. Ori normele de muncă trebuie să aibă un efect mobilizator asupra
maselor de oameni ai muncii, în lupta pentru obţinerea de rezultate tot mai bune
în muncă.
Cerinţa echilibrării sau a gradului egal de încordare exprimă necesitatea
ca norma să solicite executantului, în unitatea de timp, un consum de energie
umană pe care poate să o dezvolte un executant mediu. Ea conduce la un
consum de timp de muncă real necesar echivalent cu cel normal (care
corespunde ritmului normal de muncă). Din punct de vedere economic, cerinţa
echilibrării se reflectă prin dispersia indicelui individual de îndeplinire a
normelor faţă de indicele mediu, respectiv a indicelui mediu faţă de sută la sută.
Gradul de încordare este redus dacă media îndeplinirii normelor depăşeşte
sensibil 100%, respectiv strâns dacă, în medie, normele nu se îndeplinesc.
Metodologia elaborării normelor de muncă, potrivit legii productivităţii
şi a perfecţionării organizării şi normării producţiei şi a muncii, prevede că:
a) normele sunt elaborate de personal de specialitate tehnic-productiv,
având cunoştinţe de organizare a producţiei şi a muncii, cu participarea
executanţilor, maiştrilor şi altor specialişti. În acest scop trebuie respectate mai
multe condiţii: luarea în considerare a tipului de producţie; luarea în considerare
a caracterului muncii; folosirea de metode corespunzătoare de măsurare a
muncii; să fie precizare, dar şi asigurare condiţiile tehnico-organizatorice; să fie
respectate cerinţele de calitate a produselor şi normelor de protecţia muncii; să
se asigure tipizarea proceselor de producţie – premisă a asigurării unui grad
echilibrat de încordare – în privinţa îndeplinirii normelor între întreprinderi;
b) normele de muncă se dezbat şi se analizează în Consiliul de
administraţie, pentru a fi cunoscute de organul conducerii colective din unitate;
c) aplicarea normelor în producţie se face după ce s-au asigurat
condiţiile tehnico-organizatorice cerute, personalul a fost încunoştinţat şi
instruit, iar procesul tehnologic şi de muncă, a fost însuşit de către lucrătorii
direct productivi şi restul personalului.
Normele de muncă, dacă sunt aferente unor activităţi din întreprinderile
noi, se prevăd în nota de comandă sau cartea tehnică a maşinii, alături de alţi
indicatori precum capacitatea de producţie sau necesarul de personal. Pentru
activităţi din întreprinderile existente, normele de muncă (norme de timp, de
producţie, de deservire), ca sarcini de muncă normate se înscriu în fişele
tehnologice, foile de lucru în acord, planurile de muncă de personalul de
normare şi cel de specialitate care le-a elaborat şi verificat.
124 Managementul ergonomic al muncii

Normele de muncă sunt supuse reexaminării, actualizării în următoarele


situaţii: anual şi ori de câte ori intervin modificări în desfăşurarea procesului de
producţie; odată cu schimbarea condiţiilor de lucru, dacă se introduc maşini,
utilaje sau procese de muncă noi; anual, dacă se aplică măsuri organizatorice ce
au efecte ce se cumulează treptat, sau conduc la formarea de deprinderi de
muncă; în 2 luni, dacă se schimbă condiţiile tehnico-organizatorice iniţiale; în
momentul constatării dacă sunt greşit fundamentate sau elaborate.

10.2. Clasificarea şi exprimarea normelor de muncă

Dintre criteriile de clasificare a normelor de muncă, cele mai importante


sunt: sfera de aplicabilitate; complexitate; stadiul de aplicare; numărul de
destinatari; modul de fundamentare.
a. După sfera de aplicabilitate, normele de muncă pot fi: locale şi
unificate.
Normele de muncă locale stabilesc pentru condiţiile tehnice şi
organizatorice specifice unei singure unităţi economice, în care acestea se
elaborează şi se aplică.
Normele unificate se stabilesc pentru aceleaşi elemente ale procesului de
producţie şi pentru condiţiile de muncă identice în mai multe unităţi şi care sunt
obligatorii pentru toate unităţile unde există sau pot crea condiţiile prevăzute în
norma respectivă.
După nivelul la care se realizează unificarea normelor, acestea pot fi:
unificate pe economie, pe minister (organ central) sau pe grup de unităţi.
Normele de muncă unificate pe economie sunt elaborate la nivelul unor
organe centrale pentru operaţii sau lucrări cu acelaşi specific din unităţile
întregii economii naţionale, indiferent de organul căruia îi sunt subordonate. Ele
sunt obligatorii pentru toate unităţile unde se regăsesc astfel de lucrări şi
înlocuiesc normele unificate departamentale sau pe cele locale.
Normele de muncă unificate la nivel de minister (organul central),
consiliul judeţean, grup de unităţi, etc. sunt stabilite pentru operaţii sau lucrări
cu acelaşi specific şi sunt obligatorii pentru toate unităţile subordonate organului
respectiv, înlocuind normele locale.

b. Din punct de vedere al complexităţii, normele se clasifică în: norme


pe elemente şi norme grupate.
Normele pe elemente se stabilesc pentru o singură operaţie, o lucrare sau
părţi ale acestora, putând fi exprimate sub oricare din formele normei de muncă.
Normele grupate se stabilesc pentru un grup de operaţii sau lucrări,
rezultă din însumarea celor pe elemente şi se exprimă sub formă de timp sau
normă de producţie.
Managementul ergonomic al muncii 125

Gruparea normelor impune o tipizare a procesului de producţie şi se


justifică în cazul executării lucrărilor de către o formaţie de lucru sau când un
executant individual realizează integral un proces de muncă.

c. După stadiul de aplicare, norma de muncă poate fi: definitivă, de


însuşire şi provizorie.
Norma de muncă definitivă este aceea care a fost stabilită pentru procese
tehnologice şi de muncă organizate raţional, ţine seama de condiţiile tehnico-
organizatorice date şi care a fost însuşită de către executanţi. Ea nu se modifică
decât la schimbarea condiţiilor tehnice şi organizatorice care au fost luate în
considerare la stabilirea ei.
Norma de însuşire este aceea care reflectă timpul de muncă necesar
pentru efectuarea unei operaţii sau unei lucrări la un moment dat al însuşirii lor
de către executanţi. Ele se stabilesc prin corectarea normei calculate cu un
coeficient care se reduce treptat pe măsura însuşirii lucrărilor de către
executanţi, anulându-se complet la sfârşitul perioadei de însuşire. Aceasta este
de maximul 6 luni, iar în cazuri deosebite poate fi prelungită până la 12 luni, cu
aprobarea organului ierarhic superior şi cu acordul organului sindical din
unitate.
Norma provizorie este aceea care se stabileşte prin comparare cu alte
norme, pentru produse sau procese tehnologice noi şi se utilizează temporar,
maximum 3 luni, până la elaborarea normei definitive.

d. După numărul de destinatari sau numărul de persoane a căror sarcină


de muncă o precizează, norma de muncă poate fi: individuală sau colectivă.
Norma de muncă individuală stabileşte sarcina de muncă a unei singure
persoane şi poate fi exprimată sub forma de normă de timp de muncă, normă de
producţie, sferă de atribuţii şi normă de deservire.
Norma de muncă colectivă precizează sarcina de muncă a unei formaţii
de lucru. Pe lângă precizarea sarcinii de muncă sub forma de normă de timp,
norma de producţie, sferă de atribuţii şi normă de deservire, aceasta trebuie să
precizeze în mod obligatoriu şi norma de personal.

e. În funcţie de metoda de normare folosită la elaborarea lor, normele de


muncă se împart în două grupe mari şi anume: norme tehnice şi norme empirice.
Normele tehnice de muncă sunt cele stabilite pe baza unui proces de
producţie organizat raţional ca urmare a unei profunde analize a caracterului
raţional al elementelor care îl compun, a eficacităţii şi interdependenţei acestora,
precum şi a unei analize critice a condiţiilor tehnice şi organizatorice existente.
La baza calculelor efectuate pentru obţinerea normei de muncă pot sta
deopotrivă, fie valori de timp determinate prin observări directe asupra
procesului de muncă (cronometrare, fotografiere, observări instantanee), fie
126 Managementul ergonomic al muncii

valori de timp predeterminate (normative) pe elemente mai mici


(microelemente) sau mai mari (macroelemente) ale operaţiei.
Normele empirice, sau – cum se mai numesc – statistico-experimentale,
sunt cele stabilite pe baza unor date statistice dintr-o perioadă anterioară sau prin
apreciere, pe baza experienţei normatorului, fără vreo analiză aprofundată şi
detaliată a procesului de producţie şi a condiţiilor tehnico-organizatorice în care
se desfăşoară acestea.
Formele de exprimare a normei de muncă. Norma de muncă poate fi
exprimată sub diferite forme. Forma cea mai frecventă de exprimare a normei de
muncă este cea prin care norma se exprimă prin timpul ce se acordă unui
lucrător cu calificare corespunzătoare pentru executarea unei unităţi de lucrare,
în condiţiile tehnico-organizatorice determinate ale locului de muncă. Această
normă poartă denumirea de normă de timp (NT) şi în funcţie de felul şi de durata
lucrării, se dă în secunde-om, minute-om, ore-om sau zile-om pe unitatea
naturală (buc., kg., ml., mc., mp., etc.). Norma de timp poate să fie stabilită
pentru o întreagă operaţie sau pentru elementele acesteia: fază, mânuire,
mişcare, etc..
În cazul în care norma de muncă se exprimă prin cantitatea de produse
sau de lucrări stabilită a se efectua într-o unitate de timp, de un executant cu
calificare corespunzătoare. În condiţii tehnico-organizatorice precizate ale
locului de muncă, atunci avem de-a face cu normă de producţie (NP). Norma de
producţie poate fi exprimată – în funcţie de felul lucrării – în bucăţi, în unităţi de
greutate, de lungime, de suprafaţă, de volum, pe unitatea de timp-om (zi-om,
oră-om, minute-om, secundă-om). Se recomandă pentru activităţi de producţie
omogene, stabilite în timp (ţesătorii, filaturi, tricotaje).
Norma de producţie se poate obţine din norma de timp, având în vedere
că sunt mărimi inverse una faţă de cealaltă, prin raportarea unităţii de timp (oră,
schimb, etc.) exprimată în minute, la timpul fixat drept normă de muncă:
1
NP  (buc./oră)
NT

De exemplu, dacă norma de timp pentru obţinerea unei piese este de 20',
norma de producţie va fi:

480' 60'
 24 buc./schimb, sau  3 buc./oră
20' 20'

În mod similar putem determina şi norma de timp dacă se cunoaşte


norma de producţie:
1
NT 
NP
Managementul ergonomic al muncii 127

Luând exemplu de mai sus

480' 60'
 20' /buc. , sau  20' / buc.
24' 3'

Faptul că cele două tipuri de normă de muncă sunt mărimi inverse una
faţă de cealaltă, aceasta înseamnă că în cazul în care una se micşorează cealaltă
creşte corespunzător şi invers.
Pentru determinarea creşterii normei de producţie sau a descreşterii
acesteia, în cazul modificării normei de timp, ne putem folosi de anumite
formule simple şi anume:
- pentru determinarea creşterii absolute a normei de producţie:
Np  x
Cabs 
100  x
în care:
Cabs – creşterea absolută a Np;
Np – norma de producţie iniţială;
x – procentul de micşorare a normei de timp.

- pentru determinarea creşterii relative a normei de producţie:

100  x
C% 
100  x

- pentru micşorarea absolută a normei de producţie:

Np  x
Sabs 
100  x

x = procentul de creştere a normei de timp;

- pentru micşorarea relativă a normei de producţie:

100  x
Sc % 
100  x

Pe lângă cele două forme principale de exprimare a normei de muncă


(NT şi Np), în practica întreprinderilor întâlnim frecvent şi alte forme de
exprimare a normei de muncă, ca de exemplu norma de deservire, norma de
personal şi sfera de atribuţii.
128 Managementul ergonomic al muncii

Norma de deservire (Np) sau zona de deservire cum se mai numeşte, este
forma de muncă cu ajutorul căreia sarcina de muncă stabilită pentru un
executant se exprimă prin locul de muncă delimitat prin suprafaţa sau numărul
de utilaje care sunt date în grija acestuia, legat de care un executant îşi exercită
atribuţiile şi sarcinile de muncă prevăzute în sfera de atribuţii. Asemenea norme
se folosesc mai ales pentru munci auxiliare sau de deservire: lucrări de
întreţinere şi reparaţii, transport intern, control tehnic de calitate, etc. De
exemplu, 30 de maşini/reglor, 25 locuri de muncă/controlor tehnic de calitate,
200 m2/îngrijitor.
Norma de personal (NI) sau formaţia normală de muncă exprimă
numărul de lucrători, meseria (funcţia lor) la nivelul de calificare necesar,
stabilite pentru un executant colectiv care-şi exercită activitatea în cadrul unei
sarcini de muncă normată, în condiţii tehnico-organizatorice precizate. Se aplică
la producţia în flux, servirea unor utilaje complexe (laminoare, cuptoare).
Sfera de atribuţii (SfA), ca normă de muncă reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi sarcinilor de muncă stabilite unui executant, care are calificarea
corespunzătoare, pentru a le îndeplini, în condiţiile tehnico-organizatorice
precizate. Ea se stabileşte în funcţie de consumul de timp de muncă sau volumul
de lucrări ce trebuie realizate într-o perioadă.

10.3. Structura, procedee de stabilire şi calculul normei de


timp

Norma de timp cuprinde numai o parte din elementele componente ale


timpului de muncă, acelea care au rol determinant pentru îndeplinirea sarcinii de
muncă. În structura sa intră în totalitate timpul productiv (Tp) al executantului şi
timpul de întreruperi reglementate (Tîr), constituind împreună timpul normat
(TNO). Nu se cuprind în normă, consumurile nenormate de timp, formate din
timpul de muncă neproductiv (Tmn) şi timpul de întreruperi nereglementate (Tin).
Având în vedere elementele de mai sus, structura normei de timp se
prezintă în figura 10.1.
Stabilirea normei de timp, şi în general, a normelor de muncă, se poate
realiza cu diverse procedee, dintre care unele asigură normelor o fundamentare
ştiinţifică, cum sunt: cercetarea analitică a consumului de timp de muncă,
calculul analitic al necesarului de timp de muncă pe bază de normative de
muncă, compararea cu norme de muncă tip.
Managementul ergonomic al muncii 129

Norma de timp NT

Timp de Timp de Timp de Timp de


pregătire şi operativ Topi deservire a întreruperi
încheiere Tpî locului de reglementate Tîr
muncă TDLi

Timp de Timp de
de-servire odih-nă şi
Timp tehnică tdti necesi-tăţi
de bază fireşti toni
Tbi

Timp Timp de de-


ajutător servire orga- Timp de
Tai nizatorică între-ruperi
tdoi cond. De
tehnologie şi
organizarea
tman tman-mec tsf producţiei ttoi

Figura nr.10.1. Structura normei de timp

Cercetarea analitică a consumului de timp de muncă este un procedeu


ce se bazează pe observarea directă a procesului de muncă, în timpul elaborării
normei de timp. Constă în defalcarea procesului de muncă în elementele
componente, analiza acestuia în vederea perfecţionării metodei de muncă
(utilizându-se procedeele de studiere a metodelor, efectuarea de măsurători
directe asupra activităţii executanţilor, funcţionării utilajelor şi regimurilor de
lucru, utilizându-se metodele de măsurare a muncii cunoscute).
Acest procedeu se recomandă a fi utilizat atunci când nu se dispune de
date prelucrate anterior, cum sunt normativele de muncă.
Calculul analitic al necesarului de timp de muncă pe bază de normative
constă în utilizarea unor date privind consumul de timp de muncă, obţinute prin
măsurări anterioare asupra procesului de producţie, cum sunt normativele de
timp de muncă, normativele de frecvenţă, cele de regimuri tehnologice sau
sistemele normative de timpi pe mişcări.
130 Managementul ergonomic al muncii

Calculul analitic al necesarului de timp de muncă constă în defalcarea


operaţiei sau lucrării ce urmează a fi normată în elementele componente care se
regăsesc în normativele de muncă utilizate, stabilirea duratei elementelor normei
de muncă pe baza valurilor prescrise de normative şi calculul normei prin
însumarea duratei elementelor ce intră în structura ei. Acest procedeu poate fi
utilizat în normarea muncii la toate tipurile de producţie, avându-se doar grijă ca
defalcarea procesului de producţie în elemente componente să corespundă
tipului de producţie în elemente componente să corespundă tipului de producţie
dat.
Avantajele procedeului de stabilire a normelor prin calculul analitic sunt
evidente şi constau în:
- operativitate mult mai mare faţă de procedeul bazat pe observarea
directă asupra procesului de muncă;
- asigurarea unei precizii satisfăcătoare şi acelaşi grad de încordare a
normelor de muncă pentru operaţii sau lucrări din sectoare de producţie diferite
şi unităţi diferite;
- posibilitatea elaborării normelor de muncă pentru produse şi tehnologii
noi, concomitent cu proiectarea procesului tehnologic, asigurându-se astfel
condiţiile de aplicare de la începutul fabricaţiei, atât la organizarea procesului de
muncă cât şi la stabilirea sarcinilor de muncă pe executanţi.
Compararea cu norme de muncă tip constă în analiza comparativă a
duratei operaţiei sau lucrării respective cu cea a unor operaţii sau lucrări
asemănătoare, pentru care există elaborate norme de muncă.
Prin norma de muncă tip se înţelege norma stabilită pentru elementul
reprezentativ al unei grupe de obiecte ale muncii, similare, care se realizează în
cadrul unei tehnologii tip, şi care diferă între ele ca dimensiune sau alţi
parametrii tehnico-constructivi.
Aplicarea acestui procedeu presupune tipizarea prealabilă a proceselor
de producţie. Prin proces de producţie tipizat se înţelege un proces tehnologic şi
de muncă raţional, care este obligatoriu de respectat la executarea unui anumit
tip de produse, repere sau lucrări, în toate întreprinderile în care există sau pot să
asigure condiţii tehnico-organizatorice avute în vedere.
Etapele de lucru, scopul determinării normei de timp prin acest
procedeu, cuprind: gruparea constructivă şi tehnologică a pieselor; elaborarea
normei de timp prin cercetare analitică sau calcul analitic pentru piesele
reprezentative, tip: calcul normelor de muncă pentru celelalte piese, prin
interpolare, având în vedere încadrarea caracteristicilor constructiv-tehnologice
ale acestora între cele ale pieselor tip apropiate.
Structura normei de timp exprimată prin ecuaţie se prezintă astfel:

NT = Tpi/n + Top + TDL + Tir

sau mai detaliat


Managementul ergonomic al muncii 131

NT = Tpi/n + tb + ta + tdt + tdo + ton + tto

Gradul de detaliere a elementelor componente, de regulă este în funcţie


de caracterul muncii şi de tipul producţiei în caz concret, unele putând chiar să
lipsească; de exemplu, la producţia de masă şi de serie mare, timpul de pregătire
şi încheiere, întrucât are o pondere infimă, poate fi neglijat, respectiv se ia în
calcul la timpul de deservire a locului de muncă. Întrucât, elementele timpului
de pregătire şi încheiere nu se repetă la fiecare piesă din lot, ci apar numai la
începerea şi la terminarea lotului, la calcularea normei de timp pe unitate de
produs se va lua în considerare numai proporţional, stabilindu-se cota parte în
funcţie de numărul pieselor din lot (notate cu „n”). Prima ecuaţie este
caracteristică producţiei de unicate – serie mică, iar a doua producţiei de serie
mare – masă.
În ceea ce priveşte timpul operativ el se stabileşte direct, fie prin
observare (cronometrare), fie prin calcule de bază de normative, în schimb
celelalte elemente, de regulă, se stabilesc pe bază de normative exprimate în
procente faţă de Top (de exemplu la TDL) sau faţă de întregul timp productiv (de
exemplu la ton).
Drept urmare, timpul de deservire organizatorică se va putea obţine

tdo% t
tdo  Top   (tb  ta )  do%
100 100

iar cel de deservire tehnică

tdt%
tdt  tb 
100

În mod asemănător se determină şi timpul întreruperilor condiţionate de


tehnologia stabilită şi de organizarea producţiei.

t to %
t to  t b 
100

iar timpul de odihnă şi necesităţi fireşti, prin procente faţă de întregul timp
productiv:
 Tpî  t 
ton    Top  TDL    on% 
 n   100 
132 Managementul ergonomic al muncii

Deci, recapitulând norma de timp va fi:

Tpî t  t   t   Tpî  t 
NT   tb  ta  tb   dt%   tb   to %   (tb  ta )   dt%     Top  TDL    on% 
n  100   100   100   n   100 

Relaţia de calcul, mai sus prezentată, exprimă mărimea normei de timp


în general, mai exact la procesele de muncă manuale şi manual mecanice, tipul
de producţie fiind de serie mare – masă.
Managementul ergonomic al muncii 133

CAPITOLUL XI
SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA OCUPAŢIONALĂ.
DISCIPLINA MUNCII

11.1. Securitatea şi sănătatea în muncă

11.1.1. Securitate și programele de securitate a muncii

Prin securitate şi sănătate în muncă se înţelege ansamblul de activităţi


instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în
desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice,
sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă.
Politicile şi programele de securitate şi sănătate a muncii au în vedere
protecţia angajaţilor şi a altor persoane aflate în relaţie cu produsele sau
serviciile companiei, care pot fi afectate de activităţile de muncă, pentru a-i feri
pe aceştia de perioadele generate de munca desfăşurată.
Programele de sănătate a muncii vizează prevenirea apariţiei stărilor de
boală datorate condiţiilor de muncă şi cuprinde două arii:
Medicina muncii este o ramură a medicinii preventive care realizează atât
prevenţia şi identificarea pericolelor asupra sănătăţii angajaţilor, cât şi
influenţele sănătăţii lucrătorilor asupra productivităţii lor în muncă. În România,
medicina muncii reprezintă un subprogram de sănătate, coordonat şi finanţat de
Ministerul Sănătăţii Publice.
Igiena ocupaţională: realizează măsurarea şi controlul pericolelor legate
de mediu asupra sănătăţii angajaţilor.
Programele de securitate a muncii urmăresc prevenirea accidentelor de
muncă şi minimalizarea pierderilor, atât la nivelul persoanelor, cât şi al
bunurilor materiale. Acestea au în vedere preponderent sistemul de muncă şi mai
puţin mediul de muncă, dar se găsesc în strânsă legătură cu programele de
sănătate.
Standardele de sănătate şi securitate în muncă sunt reglementate atât la
nivel european, cât şi la nivel naţional prin cadrul legislativ, iar asigurarea şi
menţinerea unui nivel ridicat de sănătate şi securitate în muncă reprezintă atât
responsabilitatea morală şi legală a managementului oricârui agent economic,
dar şi a fiecărui angajat în parte.
134 Managementul ergonomic al muncii

Prin Legea nr. 319/2006, în România, se stabilesc principiile generale


referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi
securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentelor,
informarea, consultarea, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora, care
se aplică angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.
Angajatorii au numeroase şi complexe responsabilităţi în ceea ce
priveşte securitatea şi sănătatea angajaţilor. Enumerăm, mai jos, câteva
dintre măsurile pe care angajatorii au obligaţia să le ia:
 asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor în toate aspectele
legate de muncă;
 prevenirea riscurilor profesionale;
 evaluarea riscurilor pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
 informarea, instruirea, consultarea şi implicarea lucrătorilor, asigurarea
colaborării dintre angajaţi în vederea adoptării măsurilor de prevenire a
accidentelor şi bolilor profesionale;
 asigurarea cadrului organizatoric, a condiţiilor şi a mijloacelor necesare
securităţii şi sănătăţii în muncă;
 implementarea măsurilor necesare pentru acordarea primului ajutor,
stingerea indendiilor şi evacuarea lucrătorilor;
 raportarea, ţinerea evidenţei accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.

11.1.2. Managementul securităţii şi sănătății în muncă

La nivelul fiecărei organizaţii, managementul securităţii şi sănătăţii în


muncă cuprinde o serie de dimensiuni, dezvoltarea politicii de sănătate şi
securitate, organizarea sănătăţii şi siguranţei, realizarea evaluării riscurilor şi
pericolelor, instruirea cu privire la practicile de sănătate şi siguranţă, inspecţii şi
audituri privind sănătatea şi securitatea muncii, implementarea de programe de
sănătate ocupaţională, managementul stresului, prevenirea accidentelor,
comunicarea utilităţii şi nevoii de practivi de sănătate şi siguranţă.
1) Politica de securitate şi sănătate trebuie să demonstreze faptul că într-
o organizaţie managementul este preocupat de protecţia angajaţilor faţă de
pericolele legate de muncă. A te limita la asigurarea de măsuri formale de
protecţia muncii, la instruirea formală a angajaţilor cu privire la protecţia muncii
şi la transmiterea mesajului că e bine să lucreze în condiţii cât mai sigure, nu
este suficient ca personalul organizaţiei să ia în serios problematica siguranţei în
muncă. Siguranţa în muncă începe şi depinde de angajamentul managementului,
iar pentru aceasta angajaţii au nevoie de dovezi credibile.
2) Organizarea securităţii şi sănătăţii în muncă presupune ca, atât
managementul, cât şi fiecare angajat în parte să îşi asume responsabilitatea
propriului rol în promovarea şi respectarea prevederilor legate de sănătatea
ocupaţională. Managementula sigură elaborarea politicilor de sănătate şi
securitate în muncă, realizarea auditurilor şi inspecţiilor, monitorizează
Managementul ergonomic al muncii 135

evaluarea performanţelor organizaţiei cu privire la sănătatea şi securitatea în


muncă şi stabileşte acţiunile corective. Managerii se asigură că angajaţii cunosc
şi respectă politicile şi practicile de sănătate ocupaţională, iar angajaţii trebuie să
cunoască aceste practici şi să le respecte.

La nivelul agenţilor economici din România, organizarea securităţii şi


sănătăţii în muncă se realizează prin:
 lucrători desemnaţi (persoane cu pregătirea necesară, care au trecute în
fişa postului responsabilităţile privind protecţia muncii);
 serviciul intern de prevenire şi protecţie (aceasta reprezintă totalitatea
resurselor umane şi materiale alocate activităţilor de prevenire şi protecţie);
 comitetul de securitate şi sănătate în muncă (angajaţi desemnaţi să se
ocupe de activităţile de prevenire şi protecţie);
 sau se poate realiza prin utilizarea de servicii externe (apelul la servicii
externe nu face ca angajatorul să fie scutit de obligaţiile sale);
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se formează în unităţile care au
peste 50 de angajaţi (sau în orice unitate care desfăşoară activităţi de muncă
grele, vătămătoare sau periculoase mai mult de 3 luni, la cererea inspectoratului
de muncă), iar numărul membrilor depinde de numărul total de angajaţi. În cazul
unităţilor cu mai puţin de 50 de angajaţi, dacă activitatea firmei nu este
periculoasă, dacă angajatorul are pregătirea necesară şi îşi desfăşoară activitatea
cu regularitate în întreprindere, inclusiv angajatorul poate realiza activităţile din
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. În cazul unităţii cu peste 50 de
angajaţi, angajatorul trebuie să desemneze pe lângă Comitetul de securitate,
lucrători desemnaţi cu organizarea sănătăţii şi securităţii în muncă sau să
constituie serviciul intern de prevenţie şi protecţie, iar în unităţile cu peste 150
de angajaţi, trebuie constituit obligatoriu serviciul intern de prevenire şi
protecţie.
În ceea ce priveşte serviciile de asigurare pentru accidentele de muncă
şi boli profesionale, sunt asigurate următoarele persoane: cele angajate cu
contract de muncă, persoane cu funcţii elective, şomerii şi ucenicii, elevii sau
studenţii pe perioada efectuării practicii profesionale. Asiguraţii sistemului de
asigurare pentru accidentele de muncă şi boli profesionale au următoarele
drepturi: pentru reabilitare medicală, recuperare a capacităţii de muncă şi
reconversie profesională, primirea indemnizaţiei pentru incapacitate temporară
de muncă, pentru trecerea temporară într-un alt loc de muncă sau reducerea
timpului de muncă, compensaţii pentru atingerea integrităţii, despăgubiri în caz
de deces, rambursarea unor cheltuieli.
În cadrul organizării siguranţei în muncă pot fi elaborate planuri de
securitate, care să contribuie la protejarea angajaţilor împotriva unor riscuri
identificate sau ameninţări. În dezvoltarea unui astfel de plan se porneşte de la
analiza gradului de risc (siguranţa la nivelul zonei unde este amplasată firma,
accesul în cadrul firmei, securitatea internă, procedurile de evacuare), care este
136 Managementul ergonomic al muncii

urmată de implementarea procedurilor de asigurare a securităţii (evitarea


depozitărilor de produse în zone în care acestea ar împiedica evacuarea
persoanelor în caz de pericol, utilizarea unor sisteme mecanice de securitate,
instruirea adecvată a personalului angajat pentru securitatea firmei).
Un alt element important sunt planurile de evacuare (în caz de incendiu,
explozie, calamităţi naturale, atacuri). Acestea trebuie să includă măsuri de
identificare rapidă a problemei, comunicarea situaţiei de urgenţă în exterior şi
comunicarea planului către cei implicaţi în evacuare). Astfel, alarma ar trebui
urmată de comunicarea unor informaţii specifice către angajaţii care trebuie
evacuaţi, cu privire la evacuare şi la paşii pe care trebuie să-i urmeze.
3) Instruirea personalului cu privire la securitatea ocupaţională este o
componentă a programelor preventive de securitate a muncii.
Angajatorul trebuie să se asigure că lucrătorii şi reprezentanţii acestora
sunt informaţi cu privire la riscurile privind securitatea şi sănătatea în muncă, la
măsurile de prevenire şi protecţie, la echipamentul de protecţie existent, la
persoanele desemnate să aplice măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor
şi de evacuare a lucrătorilor. Instruirea poate fi realizată atât de angajaţii
desemnaţi din cadurl instituţiei care au pregătire de specialitate, cât şi de
persoane externe.
4) Evaluarea riscurilor şi pericolelor urmăreşte identificarea pericolelor
şi analiza riscurilor pe care acestea le presupun. Estimarea riscului se poate
realiza prin multiplicarea severităţii asociate pericolului în cauză („Care este cel
mai grav lucru care s-ar putea întâmpla?, „Câte persoane ar putea suferi?”, „ce
pierderi ar putea avea loc?”) cu probabilitatea estimată ca acesta să aibă loc
(„care sunt şansele ca accidentul să aibă loc?”).
Scopul evaluării riscurilor este ca, pornind de la rezultatele obţinute, să se
propună acţiuni preventive. Există două tipuri de evaluare a riscurilor: evaluare
cantitativă (pe baza informaţiilor cu privire la circumstanţele specifice, direct
legate de riscul analizat, se generează o estimare obiectivă a probabilităţii
apariţiei acestuia) şi o evaluare calitativă (cuprinde aprecieri subiective bazate
pe informaţii generale).
De asemenea, evaluarea riscurilor trebuie să aibă în vedere toate
persoanele care pot fi rănite: angajaţi, clienţi, persoane aflate în vizită, persoane
externe aflate întâmplător în zonă. 5) Auditul şi inspecţiile privind să nătatea
şi securitatea muncii presupun o evaluare complexă a
organizaţiei/departamentului pentru a aprecia în ce măsură aceasta îndeplineşte
condiţiile şi obiectivele stabilite. Acestea pot fi realizate de către persoane
specializate din interiorul organizaţiei sau din afara ei, dar pot implica şi
managerii sau alţi angajaţi, care nu desfăşoară activităţi în arealul auditat.
Inspecţiile interne de rutină cu privire la securitatea muncii pot să
utilizeze liste de verificare (checklists). O astfel de listă de responsabilităţi a
angajaţilor poate urma modelul de mai jos:
 Ştie ce înseamnă un pericol şi accidentele de muncă
Managementul ergonomic al muncii 137

 Cunoaşte şi respectă procedurile de securitate a muncii


 Raportează accidentele şi pericolele de muncă
 Identifică modalităţi noi de a asigura securitatea muncii
 Participă activ la sesiuni de instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii
muncii
Prin intermediul auditului se realizează o evaluare a managementului
securităţii şi sănătăţii în muncă, şi acoperă următoarele dimensiuni: politica,
implicarea angajaţilor, asumarea responsabilităţilor, instruirea, sistemul de
documente, comunicarea, implementarea sistemului, măsurile de prevenţie şi
control, monitorizarea accidentelor şi bolilor profesionale.
6) Angajatorii au o responsabilitate specială faţă de salariaţi.
Raportându-ne la sancţiunile prevăzute prin lege şi la consecinţele asociate
oricărui accident, numeroasele acţiuni preventive nu mai pot fi considerate
excesive. Prevenirea accidentelor se poate realiza prin:
 identificarea cauzelor accidentelor şi a condiţiilor care favorizează apariţia
acestora;
 luarea în considerare a elementelor de siguranţă încă din etapa de
proiectare a muncii;
 proiectarea de echipamente de siguranţă;
 realizarea regulată a evaluării riscurilor;
 analiza tuturor accidentelor care au avut loc şi monitorizarea problemelor;
 instruirea angajaţilor;
 revizuirea şi îmbunătăţirea continuă a măsurilor de prevenţie folosite;
 selecţia avizată a noului personal.
7) Un alt element important al managementului sănătăţii şi securităţii
în muncă este comunicarea necesităţii şi importanţei practicilor privind
sănătatea ocupaţională. Este necesar ca nu doar personalul specializat, ci întreg
personalul unei organizaţii să cunoască şi să înţeleagă politicile şi practicile de
sănătate şi securitate a muncii. Deşi se acordă tot mai multă importanţă
securităţii şi sănătăţii în muncă, în numeroase situaţii, chiar angajaţii sunt cei
care desconsideră măsurile de prevenire a accidentelor de muncă (de exemplu,
deseori se refuză utilizarea echipamentelor de protecţie).

11.2. Accidentele de muncă

11.2.1. Conţinut şi condiţii

Statisticile europene consideră accidentul de muncă acel eveniment de la


locul de muncă care determină vătămare fizică sau mentală şi generează o
absenţă mai mare de 3 zile de la locul de muncă. Aceeaşi conceptualizare este
adoptată şi în România. Prin Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006,
138 Managementul ergonomic al muncii

prin accident de muncă înţelegem – „vătămarea violentă a organismului sau


intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de
muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces”.
Sunt considerate a fi accidente de muncă accidentele care au loc pe
traseul normal de la domiciliu la locul de muncă – traseu organizat de angajator
(caz în care vorbim de accidente de traseu), accidentele suferite de persoane
aflate în vizită cu permisiunea angajatorului, accidentele produse în timpul
deplasărilor de serviciu (se consideră îndatoriri de serviciu inclusiv deplasările
solicitate prin dispoziţii scrise sau verbale ale conducătorului direct sau ale
şefilor ierarhici ai acestuia), accidentele produse în timpul pauzelor
regulamentare în locuri organizate de angajator, accidentele suferite de cursanţi,
elevi şi studenţi care efectuează stagii de practică la angajator, accidentele
cauzate de activităţi care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produc la
sediul angajatorului, în timpul programului de muncă (dacă nu sunt din vina
exclusivă a angajatului accidentat), cele suferite de un angajat în timpul
activităţii de muncă, ca urmare a unei agresiuni.
Analizând situaţiile considerate prin lege a constitui accidente, se pot
identifica câteva condiţii care fac ca un eveniment vătămător să fie
considerat accident de muncă (Legea nr.319/2006):
 Să fi avut loc o vătămare a organismului
 Momentul producerii să fie în timpul programului de muncă sau în
perioada asimilată acestuia
 Locaţia să fie la locul de muncă sau într-un alt spaţiu asimilat
 Persoana accidentată să fie angajat sau să aibă o calitate asimilată faţă
de angajator.
Nu orice vătămare la locul şi în timpul programului de lucru constituie
însă un accident de muncă. Spre exemplu, actele intenţionate şi acţiunile auto-
vătămătoare, accidentele care au loc din vina exclusivă a victimei, cele produse
după terminarea programului de muncă pe drumul cu altă destinaţie decât
domiciliul (traseu neorganizat de angajator), vătămările independente de muncă
(de ex. infarctul).

11.2.2. Clasificarea şi cercetarea accidentelor de


muncă

Accidentele de muncă se clasifică, după mai multe criterii:


1) În funcţie de urmările produse, accidentele de muncă se clasifică în:
 accidente care produc incapacitate temporară de muncă pentru cel puţin 3
zile calendaristice consecutive, confirmată prin certificatul medical;
 accidente care produc invaliditate (pierdere parţială sau totală a capacităţii
de muncă, confirmată prin decizia de încadrare într-un grad de invaliditate);
 accidentel mortale;
Managementul ergonomic al muncii 139

 accidente colective (când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în acelaşi


timp şi din aceeaşi cauză).
2) În funcţie de gravitatea accidentului se pot distinge accidente grave şi
accidente uşoare (acele accidente care produc doar leziuni superficiale, ce
necesită doar acordarea de îngrijiri medicale, incapacitatea de muncă, dacă
apare, fiind mai mică de 2 zile).
În cazul în care în cadrul firmei s-a produs un accident, conducătorul
locului de muncă, medicul sau orice altă persoană care ia la cunoştinţă de
accidentul respectiv este obligat să anunţe imediat angajatorul. Angajatorul are
obligaţia să transmită evenimentul inspectoratelor teritoriale de muncă,
asiguratorul pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi, dacă este cazul,
organelor de urmărire penală. În acest scop are loc:
1) Comunicarea accidentului presupune oferirea următoarelor informaţii:
 denumirea şi adresa angajatorului la care s-a produs accidentul (dacă este
cazul, şi numele angajatorului la care este angajat accidentatul);
 locul unde s-a produs evenimentul;
 data şi ora la care s-a produs evenimentul / data şi ora la care a decedat
accidentatul (dacă este cazul);
 numele victimei, datele personale ale victimei: vârsta, starea civilă, copii
în întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă;
 împrejurările şi cauzele care se cunosc şi cele presupuse;
 urmările accidentului;
 datele persoanei care comunică evenimentul şi data comunicării;
 unitatea sanitară la care a fost internat accidentatul (dacă este cazul).
Angajatorul trebuie să ia măsuri pentru a nu se modifica starea de fapt a
locaţiei unde s-a produs accidentul, iar dacă aceasta nu poate rămâne
nemodificată, trebuie să strângă cât mai multe dovezi (schiţe ale locului,
fotografii.
2) Imediat după comunicarea evenimentului, angajatorul va demara
cercetarea accidentului, numind o comisie de cercetare, care este alcătuită din
cel puţin 3 persoane cu pregătirea necesară (cel puţin una dintre acestea trebuie
să aibă responsabilităţi în protecţia muncii), care nu au avut niciun rol în
producerea accidentului. În această etapă se urmăreşte stabilirea împrejurărilor şi
a cauzelor care au condus la producerea acestuia, a răspunderilor şi a măsurilor
ce necesită a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare.
3) Pe baza procesului verbal de cercetare, se completează formularul de
înregistrare a accidentelor de muncă şi se înregistrează accidentul la
Inspectoratul Teritorial de Muncă. De asemenea, angajatorul trebuie să ţină
evidenţa evenimentelor pe care le înregistrează în Registrul de evidenţă a
accidentelor în muncă, în Registrul de evidenţă a accidentelor uşoare, şi în
Registrul de evidenţă a incidentelor periculoase. Termenul de păstrare în arhivă
a dosarelor şi proceselor verbale este de 30 de ani şi de 10 ani pentru incidentele
140 Managementul ergonomic al muncii

periculoase (eveniment precum, explozia, incendiul, avaria, accidentul tehnic,


care nu a afectat lucrătorii, dar ar fi putut să aibă asemenea urmări).

11.3. Stresul ocupaţional

Managementul stresului ocupaţional la nivelul unei organizaţii


urmăreşte creşterea calităţii vieţii ocupaţionale a angajaţilor şi în acelaşi timp
contribuie la creşterea productivităţii acestora. În vederea realizării unui
management eficient al organizaţiei, este necesară monitorizarea stării de stres a
angajaţilor, prin analiza surselor, a efectelor şi strategiilor de a face faţă
stresului.

11.3.1. Stres, surse de stres şi efectele stresului


ocupaţional

Deşi nu este un fenomen recent apărut, stresul ocupaţional reprezintă un


alt element tot mai frecvent legat de activităţile organizaţionale, care are
consecinţe negative ridicate asupra eficienţei în muncă a angajatului şi asupra
calităţii vieţii acestuia.
1) Stresul este răspunsul organismului uman la factori percepuţi de către
angajat ca depăşind propriile posibilităţi sau ca având o miză foarte mare.
Conform Convenţiei 72 a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii stresul este „o stare
percepută ca negativă de către angajaţi, însoţită de disconfort sau
disfuncţionalităţi la nivel fizic, psihic sau social, drept urmare a faptului că
angajaţii nu reuşesc să răspundă exigenţelor impuse la locul de muncă”. Stresul
ocupaţional apare ca rezultat al tranzacţiei (în termeni de dezechilibru perceput
subiect), între nevoile şi resursele individului şi diferite solicitări, constrângeri
ale mediului de muncă.
A răspunde provocărilor muncii este de nenumărate ori ceea ce ne face să
percepem activitatea profesională drept interesantă şi plină de satisfacţii. În plus,
în numeroase situaţii, fără un anumit nivel de stres nu am putea atinge
obiectivele fixate în timp util, sau nu am avea performanţe profesionale la
standarde foarte ridicate. Există două tipuri de stres: eustres (acel tip de stres
care generează o stimulare optimă, adaptarea organismului) şi distres (tipul de
stres care reprezintă o solicitare intensă, prelungită, cu efecte dezadaptative).
Astfel, în timp ce un anumit nivel al stresului este benefic rezultatelor muncii
noastre, dacă intensitatea acestuia depăşeşte valorile obişnuite sau se prelungeşte
în timp, fără a permite organismului alternarea unor stări relaxate, efectele
stresului devin foarte nocive asupra angajaţilor.
În experimentarea stresului, există trei faze prin care trece organismul:
faza de alarmă la acţiunea factorului de stres, faza de apărare (în care organismul
Managementul ergonomic al muncii 141

pare a fi mai întărit în faţa problemelor); dacă factorul de stres persistă,


organismul ajunge în faza de epuizare.
Individul are un rol foarte important în percepţia stresului. Deşi există o
diversitate de factori potenţiali stresanţi la locul de muncă, nu toţi angajaţii
manifestă aceleaşi reacţii la stimulii stresanţi. Datorită diferenţelor individuale
(tipul A sau tipul B de comportament, suportul social, relaţiile interpersonale),
angajaţii experimentează diferit acelaşi factor de stres. Stresul ocupaţional este
de cele mai multe ori o coinsecinţă a percepţiei încărcăturii muncii ca fiind prea
mare, a lipsei de control asupra rezultatelor activităţilor desfăşurate, a percepţiei
unor deficite în organizarea muncii de zi cu zi sau în comunicarea cu ceilalţi,
toate acestea putând fi percepute a fi ceva normal de către alţi angajaţi.
2) Surse ale stresului ocupaţional
Deşi factorii care determină stresul diferă foarte mult de la un angajat la
altul, cele mai importante surse generatoare de stres sunt:
 Factorii specifici activităţii de muncă:
- supraîncărcarea muncii: aceasta poate avea atât o dimensiune
cantitativă (prea multe responsabilităţi şi sarcini de realizat, număr
prea mare de ore de muncă, ritm de lucru prea rapid), cât şi una
calitativă (dificultate ridicată a muncii, responsabilităţi şi sarcini
care depăşesc pregătirea şi cunoştinţele angajatului);
- subîncărcarea muncii: aşa cum prea multe sarcini de muncă
generează stres, un volum prea redus de sarcini de realizat poate de
asemenea să determine un angajat să fie stresat, creând sentimentul
inutilităţii şi autoaprecierea persoanei ca fiind lipsită de valoare.
Aşa cum realizările în muncă produc satisfacţii angajaţilor, lipsa
activităţii se asociază cu lipsa sentimentului de satisfacţie dat de o
muncă bine făcută, care în timp, poate degenera într-o stare de
nemulţumire şi frustreare. În plus, caracterul monoton al
activităţilor de muncă (sarcini ce presupun gesturi repetitive),
sarcinile lipsite de importanţă şi fără sens, pot reprezenta pentru
anhajaţi un factor de stres.
- lipsa autonomiei şi controlului asupra sarcinilor de realizat: karasek
şi Theorell (1990) arată că stresul este perceput în special de
angajaţii care ocupă posturi care prsupun sarcini şi solicitări
multiple şi libertate redusă de decizie, adică un control scăzut
asupra sarcinii;
- frustrări generate de neputinţa de a realiza cu succes sarcinile,
sentimentul nepotrivirii cu postul ocupat;
- nemulţumiri legate de salariu (salarii prea mici plătite în cadrul
companiei, sentimentul inechităţii remuneraţiei în cadrul firmei), în
special când acestea se asociază cu o situaţie financiară în general
deficitară a angajatului;
142 Managementul ergonomic al muncii

 Mediul de muncă. Mediu periculos de muncă (lucru sub tensiune


electrică, la înălţime, substanţe toxice), mediu zgomotos (utilaje zgomotoase,
trafic, telefoane), iluminare necorespunzătoare, densitate mare de persoane,
aerisire deficitară, deficite de natură ergonomică, echipamente a căror
utilizare presupune disconfort;
 Practicile organizaţionale:
- sentimentul nesiguranţei la locul de muncă, schimbări care survin şi
se succed rapid, dar care scapă controlului angajatului;
- ambiguitatea de rol în activitatea de muncă - o insuficientă sau
neclară descriere a postului, angajatul nu deţine informaţii clare
asupra sarcinilor pe care trebuie să le realizeze la locul de muncă;
- subordonare multiplă, cu conflicte de rol – sarcini incompatibile
primite de la superiori care urmăresc obiective diferite:
necunoaşterea priorităţilor în ceea ce priveşte sarcinile de realizat,
ceea ce face ca angajatul să încerce (de nenumărate ori fără succes)
să realizeze simultan prea multe sarcini;
- nerespectarea pauzelor de odihnă;
 Relaţii interpersonale la locul de muncă
- modele de comunicare ineficientă între angajaţi şi între aceştia şi
conducere (modalitatea de primire a sarcinilor, lipsa feed-back-
ului), interrelaţionare disfuncţională cu colegii de muncă:
- mediu de muncă excesiv de competitiv;
- susţinere insuficientă între colegi;
- hărţuiri la locul de muncă;
- izolare prelungită, lipsa comunicării cu alţi angajaţi.
3) Efectele stresului ocupaţional
Deşi, aşa cum am arătat mai sus, stresul poate avea şi efecte pozitive
(stimulează activitatea indivizilor, susţine efortul necesar pentru a face faţă mai
multor probleme simultane prin stimularea rezistenţei, puterii de concentrare),
expunerea prelungită la stres se asociază cu simptome manifestate la nivel
fiziologic, cognitiv, emoţional şi comportamental.
Efectele stresului care se pot manifesta la nivel fiziologic, cognitiv şi
emoţional, cuprind dureri de cap, scăderea sistemului imunitar, probleme legate
de somn (insomnii, somn agitat, sentimentul oboselii în ciuda unor perioade
obişnuite de somn), lipsa poftei de mâncare, iritabilitate, stare de oboseală
accentuată, alergii, hiperactivitate, nelinişte, nerăbdare, creşterea presiunii
sanguine, claritate redusă în gândire, scăderea capacităţii de concentrare,
reducerea spiritului de observaţie, indecizie, stări de nemulţumire (sentimentul
de a fi neglijat, nerealizat, incapabil), neîncredere în propria persoană, lipsă de
entuziasm, umor impulsiv, stări de teamă.
Managementul ergonomic al muncii 143

De asemenea, la nivel comportamental, stresul se poate asocia cu


consumul de alcool, fumatul, alimentaţie proastă, izolare de prieteni,
agresivitate, hipermobilitate, absenteism, scăderea randamentuluiîn muncă.
Anxietatea este o altă consecinţă negativă a stresului, care se manifestă la
nivelul angajaţilor prin dificultăţi de concentrare şi relaxare, iritabilitate, stări de
nemulţumire şi îngrijorare, reacţii agresive, intoleranţă la comportamentele
celorlalte persoane (colegi, clienţi).
În condiţii de stres excesiv şi prelungit, se poate manifesta fenomenul de
epuizare totală (burnout), definit ca o epuizare a resurselor fizice şi mentale ale
individului, cauzate de încercări excesive de atingere a unoe scopuri de muncă
prea înalte.
La nivel organizaţional, consecinţele negative ale stresului vizează
reducerea cantitativă şi calitativă a performanţelor în muncă, creşterea
absenteismului, a fluctuaţiei, a costurilor presupuse de asigurările de sănătate.

11.3.2. Reducerea stresului ocupaţional

Câteva dintre măsurile care pot fi implementate la nivel organizaţional


pentru a reduce nivelul de stres al angajaţilor constau în:
 Modificări în conţinutul activităţii de muncă, reproiectarea postului
astfel încât să se elimene elementele foarte stresante; stabilirea unui volum de
sarcini în concordanţă cu abilităţile şi resursele angajatului, astfel încât
acestea să solicite exercitarea calificării şi capacităţilor ocupantului postului;
clarificarea sarcinilor şi eliminarea ambiguităţilor de rol; stabilirea de scopuri
realizabile; realizarea managementului performanţelor; introducerea muncii
part-time;
 Îmbunătăţirea comunicării în cadrul firmei: împărtăşirea informaţiilor
cu angajaţii prin organizarea de întâlniri de informare, astfel încât să se
reducă incertitudinile acestora privind munca pe care trebuie să o desfăşoare
şi să se respecte dreptul angajaţilor de a fi informaţi, crearea de oportunităţi
de interacţiune socială între angajaţi, stimularea unei atmosfere deschise în
cadrul firmei;
 Reducerea conflictelor dintre angajaţi şi între aceştia şi conducere;
 Consultarea angajaţilor în luarea unor decizii ce ţin de munca acestora,
programul şi procedurile lor de lucru; evitarea stabilirii de termene limită
nerealiste pentru realizarea sarcinilor. Posibilitatea angajaţilor de a se implica
în luarea deciziilor influenţează pozitiv canalizarea eforturilor acestora înspre
îndeplinirea obiectivelor sau strategiilor la a căror stabilire şi ei au contribuit,
motivează implicarea în muncă, stimulează ataşamentul angajaţilor pentru
firmă;
 Stimularea şi recunoaşterea meritelor angajaţilor: încurajarea şi
aprecierea verbală şi/sau recompensarea financiară a performanţelor în
muncă; promovarea unui sistem de remunerare echitabil; promovarea unui
144 Managementul ergonomic al muncii

mediu de muncă antreprenorial, care să permită angajaţilor un control mai


mare asupra propriei munci;
 Eliminarea factorilor stresanţi ce ţin de condiţiile de muncă: reducerea
zgomotului, a densităţii umane în spaţiul de lucru, îmbunătăţirea aspectului
locului de muncă; modificarea sarcinilor care presupun o poziţie
necorespunzătoare a corpului;
 Oferirea de programe de asistare a angajaţilor, inclusiv consiliere
profesională, managementul carierei, identificarea sa oportunităţi de
dezvoltare a carierei angajaţilor; cursuri prin care angajaţii să înveţe să
prevină şi să îşi controleze stresul;
La nivel individual, fiecare angajat beneficiază de os erie de resurse de
adaptare la stres (strategii de „coping” la stres). Acestea reprezintă capacitatea
cognitivă, emoţională şi comportamentală a individului, de a reduce şi controla
solicitările cu care se confruntă. Factori individuali precum stima de sine,
asertivitatea, optimismul, auto-eficacitatea reprezintă resurse importante ale unui
individ pentru a putea face faţă stimulilor stresanţi. Un prim pas de abordare a
stresului ocupaţional este de a conştientiza inevitabilitatea acestuia pe parcursul
activităţilor de muncă.
Fiecare angajat poate utiliza o serie de activităţi de management al
stresului, care pot consta în:
 analiza situaţiilor de stres accentuat, astfel încât să se identifice cauzele
care au generat stresul;
 anticiparea perioadelor de stres şi realizarea unui plan de activitate în
vederea decongestionării sarcinilor pentru perioada dificilă;
 delegarea unora dintre activităţi;
 evitarea activităţilor extrem de stresante;
 practicarea unor activităţi relaxante (plimbare, sport, ascultat muzică,
odihnă);
 aplicarea unor tehnici de relaxare;
 consolidarea relaţiilor sociale (suportul social este un factor foarte
important pentru rezistenţa la stres);
 negocierea cu superiorii a termenelor limită de finalizare a sarcinilor, a
încărcăturii muncii, a autorităţii în realizarea sarcinilor;
 întreţinerea unor relaţii de colegialitate cu ceilalalţi angajaţi.

11.4. Bolile profesionale

Potrivit cadrului legislativ din România, boala profesională reprezintă o


„afecţiune care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii,
cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de
muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale
Managementul ergonomic al muncii 145

organismului, în procesul de muncă” (Legea securităţii şi sănătăţii în muncă


nr.319/2006). Spre deosebire de accidentele de muncă, bolile profesionale nu
sunt rezultatul unei acţiuni violente, ci al acţiunii în timp a unor factori nocivi
(noxe profeasionale). Noxele profesionale pot fi determinate de factori precum
un ritm de muncă excesiv de solicitant, condiţii de muncă vătămătoare (radiaţii,
zgomot, substanţe toxice, agenţi infecţioşi), lipsa măsurilor de natură
ergonomică, a igienei la locul de muncă.
Declararea bolilor profesionale este obligatorie (există o listă a tuturor
bolilor profesionale care trebuie declarate) şi se face, pe baza procesului verbal
de cercetare, de către medicii din cadrul autorităţilor de sănătate publică
teritoriale, care acordă asistenţă medicală lucrătorilor, indiferent dacă sunt sau
nu urmate de incapacitate de muncă, bolile profesionale trebuie anunţate
inspectoratului judeţean de poliţie sanitară şi medicină preventivă. Spre
deosebire de accidentele de muncă, bolile profesionale sunt mai puţin frecvente
raportate şi mai dificil de recunoscut, ceea ce face ca statisticile existente să
furnizeze de fapt doar partea vizibilă a „ice-bergului” care reprezintă totalitatea
bolilor profesionale care se manifestă în realitate.
Pe lângă bolile profesionale, există o serie de boli legate de profesie care
nu se declară, ci doar se comunică angajatorilor prin rapoartele medicale în
vederea adoptării de măsuri de normalizare a locului de muncă (hipertensiune
arterială, afecţiuni respiratorii cronice nespecifice, afecţiuni digestive, afecţiuni
osteo-musculo-articulare, nevroze).
De-a lungul timpului există o permanentă schimbare a principalelor boli
profesionale. În prezent, tehnologiile moderne au generat o serie de factori noi
de risc a sănătăţii. De exemplu, mişcările multiple, de mică amploare şi
repetitive cauzează numeroase afecţiuni osteo-musculo-articulare. În prezent, la
nivelul ţării noastre, cele mai multe cazuri de boală au fost silicoza (boală
cronică pulmonară manifestată la lucrătorii în mine, cariere de piatră,
prelucrarea sticlei, ceramicii), bolile datorate expunerii la azbest, intoxicaţii
profesionale (plumb; solvenţi organici – alcool; hidrocarburi; monoxid de
carbon, crom), astmul bronşic profesional (datorat expunerii excesive la pulberi,
praf, fum, vapori), bolile profesionale ale pielii, cele cauzate de expunerea la
zgomot, bolile determinate prin expunere la vibraţii mecanice (afecţiuni
vasculare, leziuni osoase, articulare), bolile infecţioase, cancerul profesional
(datorită latenţei de apariţie sunt mai greu de asociat cu mediul de muncă), boli
datorate suprasolicitării diferitelor aparate şi sisteme.
În prezent, apar o serie de probleme de sănătatate legate de utilizarea
echipamentelor cu ecran de vizualizare. Faptul că angajaţii petrec atât de multe
ore muncind la calculator generează probleme de sănătate, în special legate de
vedere (dureri, usturimi, lăcrimarea ochilor), de postură corporală şi de solicitare
mentală.
Principalele recomandări ale Institutului Naţional pentru Siguranţă
Ocupaţională şi Sănătate din SUA şi ale Hotărârii de Guvern nr.1026 din
146 Managementul ergonomic al muncii

09/08/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă


referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare, vizează:
- acordarea de pauze (se recomandă o pauză de 15 minute sau
schimbarea activităţii la 2 ore de muncă la calculator);
- proiectarea unui loc de muncă cât mai flexibil, astfel încât să fie
adaptat particularităţilor angajatului (scaune adaptabile cu suport
pentru spate, spaţiu suficient);
- ecranul de vizualizare (dimensiunea şi spaţierea caracterelor,
stabilirea imaginii, eliminarea reflexiilor; monitorul să fie la nivelul
ochilor, la o distanţă de 50-85 cm);
- tastatura (înclinabilă şi separabilă de ecran, amplasarea apropiată a
mouse-ului, iar încheietura mâinii să fie la acelaşi nivel cu cotul);
- iluminatul (sursele de lumină trebuie să asigure un contrast
corespunzător între ecran şi mediul înconjurător, să se asigure
reducerea umbrelor sau strălucirilor orbitoare);
- examinarea corespunzătoare a ochilor şi vederii angajaţilor (înainte
de începerea activităţii, pe parcursul ei la intervale regulate şi ori de
câte ori apar tulburări de vedere) pentru a se putea oferi corectările
necesare.
Datorită consecinţelor presupuse de incidenţa bolilor profesionale, este
necesară identificarea corectă a riscurilor profesionale şi monitorizarea stării de
sănătate a angajaţilor la locul de muncă.

11.5. Disciplina în muncă şi sancţiunile disciplinare

11.5.1. Disciplina în muncă

Modul de introducere şi aplicare a unui sistem disciplinar diferă de la o


organizaţie la alta. În multe organizaţii predomină o disciplină negativă,
constând doar în sancţionarea angajaţilor care încalcă regulile sau standardele de
muncă. Disciplina pozitivă încearcă să arate angajatului unde a greşit şi cum să
corecteze situaţia, disciplina trebuie văzută ca o oportunitate de îmbunătăţire a
activităţii şi a relaţiilor dintre angajaţi.
Salariaţii se află faţă de angajator într-un raport de subordonare
disciplinară, consimţită de la data încheierii contractului de muncă deoarece:
- pe de o parte, angajatul are obligaţia de a respecta disciplina
muncii;
- pe de altă parte, angajatorul are dreptul de a constata săvârşirea
abaterilor disciplinare şi de a aplica sancţiunile corespunzătoare,
potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi
regulamentul intern.
Managementul ergonomic al muncii 147

Cu alte cuvinte, angajatorul trebuie să impună un set de reguli de conduită


în organizaţie şi în raporturile de muncă, iar angajatul are obligaţia nu numai de
a presta munca (potrivit prevederilor contractului individual de muncă şi a fişei
postului), dar şi de a respecta aceste reguli de conduită. În consecinţă, abaterile
disciplinare ale angajaţilor nu trebuie să rămână neverificate, nediscutate şi
nesancţionate.
Potrivit codului muncii, „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu
munca şi constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către
salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern,
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil,
ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”.
În legislaţie (exceptând acte normative care reglementează statutul
specific al anumitor categorii de personal) nu există o enumerare a abaterilor
disciplinare, astfel încât, orice încălcare a regulilor disciplinei muncii poate fi
considerată o asemenea abatere.
Abaterea disciplinară reprezintă încălcarea cu vinovăţie de către persoana
încadrată în muncă, indiferent de funcţia sau postul pe care îl ocupă, a
obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare.
Faptul că legislaţia nu enumeră abaterile disciplinare nu trebuie să
constituie un factor care să determine managerii să abuzeze de acest lucru,
sancţionând cele mai mici abateri ale angajaţilor. În cadrul unei organizaţii,
angajaţii comit în general abateri mai puţin grave: întârzieri, performanţe slabe,
comportament inadecvat, nerespectarea regulilor de protecţie a muncii, etc.;
dacă aceste nereguli au caracter accidental, ele nu necesită măsuri disciplinare
drastice.
Există însă şi situaţii în care se impune luarea unor măsuri disciplinare, ca
de exemplu: absenteism în muncă (întârzieri repetate, părăsirea locului de
muncă fără permisiunea superiorului), rezultate nesatisfăcătoare repetate,
insubordonare (refuzul angajaţilor de a urma instrucţiunile şi de a îndeplini
activităţile solicitate de superior), nerespectarea secretului de serviciu, violenţa
fizică şi de limbaj, hărţuirea sexuală, sustragerea de produse şi materiale din
organizaţie, utilizarea de documente false la angajare, alte încălcări de reguli sau
obligaţii prezente în Codul muncii, regulamentul intern, contractul colectiv şi
individual de muncă.

11.5.2. Sancţiunile disciplinare

Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în


care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:
1) Avertismentul scris
Art.267 alin.(1) din Codul muncii, prevăzând obligativitatea cercetării
prealabile, exceptează avertismentul scris. De aici se poate trage concluzia că
această sancţiune disciplinară poate fi aplicată fără o audiere a salariatului. Cu
148 Managementul ergonomic al muncii

toate acestea este recomandată o discuţie (chiar scurtă) cu autorul abaterii


disciplinare deoarece pe de o parte se preîntâmpină în acest fel riscul aplicării
necorespunzătoare a sancţiunii, iar pe de altă parte se pot obţine informaţii utile
privind disciplina muncii în unitate.
Emiterea unui avertisment scris, corect întocmit se poate dovedi foarte
utilă din mai multe puncte de vedere:
 dacă nu sunt subliniate abaterile de mică gravitate, angajaţii vor
săvârşi abateri din ce in ce mai grave;
 primirea unui avertisment scris este utilă şi pentru salariat care este
astfel atenţionat cu seriozitate asupra riscului la care se expune prin
săvârşirea abaterii respective şi îşi poate corija comportamentul;
 dacă în viitor, angajatului respectiv i se vor aplica sancţiuni mai
severe cum ar fi desfacerea disciplinară a contractului de muncă, vor fi
foarte greu de contestat deciziile respective.
2) Suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce
nu poate depăşi 10 zile lucrătoare
Pe perioada suspendării, angajatul respectiv nu este salarizat şi în
consecinţă nu are obligaţia de a munci, pentru evitarea perturbării activităţii
compartimentului din care face parte, este recomandat ca salariatului sancţionat
cu suspendarea contractului individual de muncă să nu i se permită accesul la
locul de muncă.
3) Retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător
funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate
depăşi 60 de zile.
În cazul în care angajatul are o funcţie de conducere, el va fi trecut într-o
funcţie de execuţie dar în cadrul aceleiaşi profesii. În mod implicit, pe lângă
caracterul moral al sancţiunii (angajatul va fi trecut efectiv într-o altă muncă)
aceasta are şi un caracter pecuniar (prin reducerea salariului).
Trebuie precizat faptul că nu oricărui salariat i se poate aplica sancţiunea
retrogradării, de ex. Debutanţilor în profesie sau persoanelor care nu au în
subordine alţi salariaţi nu li se poate aplica această sancţiune.
4) Reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%.
Legea prevăzând limita minimă (5%) şi respectiv maximă (10%) de
reducere a salariului, angajatorul are posibilitatea de a individualiza această
sancţiune.
5) Reducerea salariului de bază şi/sau după caz, a îndemnizaţiei de
conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%.
Angajatorul poate apela la această sancţiune pentru salariaţii cu funcţii de
conducere care beneficiază de îndemnizaţie de conducere. Conform legislaţiei în
vigoare aceştia sunt administratorii – salariaţi, inclusiv preşedintele consiliului
de administraţie dacă este şi salariat, directorii generali şi directorii, directorii
generali adjuncţi şi directorii adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă –
divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii, birouri – precum şi asimilaţii lor
Managementul ergonomic al muncii 149

stabiliţi potrivit legii sau prin contractele colective de muncă, ori, după caz, prin
regulamentul intern.
6) Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă
Singura sancţiune lipsită de caracter temporar şi cea mai aspră, este
concedierea disciplinară, reglementată prin Codul muncii. Astfel, se stipulează:
„angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana
salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri
repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin
contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau
regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară” (art.61, lit.a), Codul muncii,
2003).
Codul muncii nici nu defineşte, nici nu enumeră abaterile grave. În
consecinţă, fiecare angajator trebuie să judece şi să califice diferite abateri ca
fiind grave, în funcţie de specificul activităţii organizaţiei. Este bine ca prin
regulamentul intern să se stabilească care sunt acele fapte grave sau care prin
repetare perturbă grav activitatea angajatorului şi în consecinţă pot fi considerate
abateri grave care impun concedierea salariatului respectiv (de ex. Lipsa
nejustificată şi repetată de la serviciu, întârzieri repetate, producerea de
prejudicii, insubordonarea, neglijenţa în serviciu etc.).
În ceea ce priveşte abaterile repetate, concedierea salariatului este posibilă
atunci când, în urma constatătii încălcării repetate a obligaţiilor de muncă,
angajatorul poate trage concluzia şi o poate oarecum demonstra (din deficienţe
comportamentale de ordin general) că salariatul, dacă nu ar fi concediat, ar
continua probabil să săvârşească asemenea abateri.
În cazul în care, prin statutele profesionale aprobate prin lege specială (de
ex. Statutul personalului didactic) se stabileşte un set de alte sancţiuni
disciplinare, va fi aplicat acesta.
În plus, fiecare organizaţie îşi poate institui şi sancţiuni specifice prin
regulamentul de ordine interioară; trebuie să subliniem aici faptul că amenzile
disciplinare sunt interzise.
După cum se poate observa mai sus, angajatorul are de ales între mai
multe categorii de sancţiuni disciplinare. Legea din România nu obligă la
aplicarea graduală, progresivă a sancţiunilor.
Cu toate acestea, apreciem că disciplina progresivă care presupune
parcurgerea mai multor etape în sancţionarea unuui comportament
necorespunzător la locul de muncă (sancţiunile fiind dun ce în ce mai severe în
funcţie de frecvenţa şi gravitatea abaterilor) duce în general la îmbunătăţirea
relaţiilor de muncă şi implicit a disciplinei muncii. Pentru ca disciplina
progresivă să fie încununată de succes, managerii de la diferite nivele ierarhice
trebuie să menţină un dialog constant cu anhajaţii pentru a le corecta erorile
imediat ce apar şi pentru a-i felicita în cazul obţinerii de rezultate bune.
150 Managementul ergonomic al muncii

11.6. Abaterea disciplinară şi reguli în aplicarea sancţiunilor


disciplinare

11.6.1.Gravitatea abaterii disciplinare

Pentru a alege una sau alta dintre sancţiunile disciplinare, managerii


trebuie să utilizeze înainte de toate, criteriile oferite de Codul muncii, în art.266,
potrivit căruia sancţiunea disciplinară aplicabilă se stabileşte în raport cu
gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, având în vedere următoarele:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită.
Din acest punct de vedere trebuie să se răspundă la o serie de întrebări de
genul „cum?”, „când?”, „unde?”, „de ce?”.
Aceasta deoarece pot exista o serie de situaţii, respectiv circumstanţe în
care, deşi angajatul a săvârşit abateri disciplinare, nu ar trebui să sufere
sancţionări aspre. De ex. Muncitorul care lucrează în schimbul III şi a săvârşit o
abatere disciplinară spre sfârşitul programului de noapte trebuie să se ţină cont
că simţurile lui sunt afectate de oboseală; violenţele fizice şi verbale exercitate
de către salariat asupra unui coleg constituie abatere disciplinară doar dacă sunt
săvârşite la locul de muncă şi nu în drumul spre casă; săvârşirea unei abateri în
intervalul imediat următor decesului unui apropiat poate să constituie o
circumstanţă atenuantă şi să atragă o sancţiune mai puţin severă, etc.
b) gradul de vinovăţie al salariatului.
În acest sens trebuie analizat şi stabilit dacă angajatul care a săvârşit o
abatere nu a prevăzut rezultatele faptei sale şi nu a urmărit producerea
rezultatului păgubitor pentru angajator, de ex. Trebuie făcută distincţie clară
între salariatul care fumează într-un depozit, care ia fac şi actele de
insubordonare clară, sabotarea activităţii în unitate.
c) consecinţele abaterii disciplinare.
Şi în ceea ce priveşte acest aspect trebuie să se facă distincţie între
consecinţele mai grave sau mai puţin grave ale unei abateri disciplinare şi în
consecinţă să se aleagă sancţiunea potrivită. De ex. Se va face distincţie între
distrugerea unui utilaj şi vătămarea unei persoane.
d) comportarea generală în serviciu a salariatului.
În cazul în care salariatul a săvârşit o abatere disciplinară trebuie să se
analizeze şi comportamentul acestuia la serviciu în general, în sensul seriozităţii,
a relaţiilor pe care le are cu colegii şi managerii, a performanţelor profesionale şi
al interesului de care dă dovadă pentru bunul mers al organizaţiei.
e) eventuale sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Potrivit legislaţiei, pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica
numai o singură sancţiune. Aceasta înseamnă că salariatul nu poate fi pedepsit
pentru aceeaşi faptă de mai multe ori, dar, sancţiunile disciplinare anterioare
trebuie să fie luată de mai multe ori, dar, sancţiunile disciplinare anterioare
trebuie să fie luate în considerare deoarece succesiunea lor poate să însemne o
Managementul ergonomic al muncii 151

atitudine negativă faă de disciplina în unitate a salariatului respectiv şi, pentru o


nouă abatere se poate stabili o sancţiune mai severă, mergând până la
concedierea disciplinară.

11.6.2. Reguli procedurale şi etape în aplicarea


sancţiunilor disciplinare

Aplicarea unei sancţiuni disciplinare (oricare ar fi ea exceptând


avertismentul) presupune parcurgerea unor etape impuse de Codul muncii.
Nesocotirea oricăreia dintre aceste reguli procedurale poate avea drept efect
invalidarea î ntregului demers, nulitatea măsurii disciplinare şi în consecinţă
plata de despăgubiri sau chiar pierderea posibilităţii de restabilire a disciplinei în
unitate.

Etapele pe care trebuie să le parcurgă angajatorii în demersul aplicării unei


sancţiuni disciplinare sunt prezentate mai jos:
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
x x x x x x
Săvârşirea Constatarea Cercetarea Emiterea Comunicarea Aplicarea
abaterii abaterii prealabilă deciziei deciziei sancţiunii
de sancţionare de sancţionare

1) Constatarea abaterii disciplinare.


În această etapă angajatorul trebuie să constate dacă a fost săvârşită o
abatere disciplinară (deoarece orice faptă care nu are legătură cu munca nu
constituie abatere disciplinară), să identifice chiar autorul faptei, să hotărască cu
privire la oportunitatea sancţionării (deoarece, în unele situaţii de abateri minore
în general, sancţionarea poate atrage o reacţie negativă din partea colectivului)
şi, în fine, să identifice eventuale abateri şi sancţiuni anterioare ale angajatului
respectiv.
2) Efectuarea cercetării prealabile.
Potrivit art.267 din Codul muncii, nicio maşură, cu excepţia
avertismentului, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări
disciplinare prealabile.
În privinţa conţinutului acestei cercetări, ea presupune informarea asupra
condiţiilor şi împrejurărilor faptei, strângerea probelor care pot conduce la
stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei persoanei respective. Cercetarea
prealabilă trebuie să conţină obligatoriu şi audierea celui învinuit. Salariatul va
fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze
cercetarea precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. În cursul
cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină
toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze
cercetarea, toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi
152 Managementul ergonomic al muncii

dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al


cărui membru este.
Modul de desfăşurare a anchetei disciplinare, precum şi rezultatele
acesteia se consemnează într-un proces verbal.
3) Emiterea deciziei de sancţionare.
După ce s-a identificat sancţiunea potrivită, angajatorul va dispune
aplicarea acesteia.
Conform legislaţiei în vigoare angajatorul dispune aplicarea sancţiunii
disciplinare printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termen de 30 de zile
calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii
disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
- descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
- precizarea prevederilor din statutul disciplinar, regulamentul intern
sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de
salariat;
- motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de
salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele
pentru care nu a fost efectuată cercetarea;
- temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
- termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
- instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
4) Comunicarea deciziei de sancţionare.
Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile
calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării.
Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz
de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa
comunicată de acesta.
5) Aplicarea sancţiunii.
Comunicarea deciziei de sancţionare disciplinară marchează momentul
din care începe să se aplice sancţiunea disciplinară.
Angajatorul are obligaţia de a aplica întocmai sancţiunea comunicată şi nu
alta, indiferent dacă este mai uşoară sau mai gravă.
Împotriva oricărei sancţiuni disciplinare salariatul poate face plângere la
instanţele judecătoreşti competente, în termen de 30 de zile calendaristice de la
data comunicării.
Dacă instanţa socoteşte că fapta a fost săvârşită de către salariat, dar
sancţiunea aplicată este prea aspră în raport cu circumstanţele în care a fost
săvârşită, se pune întrebarea dacă instanţa respectivă va putea stabili o altă
sancţiune, considerată potrivită, sau va trebui să se limiteze la a admite sau a
respinge plângerea salariatului. Deşi această chestiune este controversată,
majoritatea instanţelor au optat pentru a-şi lua libertatea aplicării unei noi
sancţiuni, considerată mai potrivită decât cea aplicată de către angajator.
Managementul ergonomic al muncii 153

BIBLIOGRAFIE

1. Armstrog M. – Managementul resurselor umane, manual de practică,


Editura Codecs, Bucureşti, 2003.

2. Bursuș E. – Tratat de management, Editura Economică, București, 2005.

3. Burloiu P. – Economia și organizarea ergonomică a muncii, Editura


Didactică și Pedagogică, București, 1990.

4. Cole G.A. – Managementul personalului, Editura Codecs, Bucureşti, 2000.

5. Chişu V.A. - Manualul specialistului în resurse umane, Ed. Irecson,


Bucureşti, 2002.

6. Dănăiață I. – Organizarea muncii în condițiile revoluției tehnico-științifice,


Editura Facla, Timișoara, 1989.

7. Derevenco P., ș.a. – Stresul în sănătate și boală, Editura Dacia, Cluj-


Napoca, 1992.

8. Everet E. şi colab. – Managementul producţiei şi al operaţiunilor, Editura


Teora, Buicureşti, 2001.

9. Emilian R. – Managemantul resurselor umane, Editura ASE, Bucureşti,


2003.

10.Grandean E. – Principii de ergonomie, Editura Științifică, București, 1972.

11.Hidoș C., ș.a. – Studiu muncii, vol.I-VIII, Editura Tehnică, București, 1971-
1973.

12.Lefter V. şi colab. – Fundamentele Managementului resurselor umane,


Editura Economică, Bucureşti, 2007.

13.Lefter V., ș.a. – Managementul resurselor umane, Editura Economică,


Bucureşti, 2008.

14.Manolescu A. – Managementul resurselor umane, Editura Economică,


Bucureşti, 2003.
154 Managementul ergonomic al muncii

15.Manolescu A., Lefter V., Deaconu A. – Managementul resurselor umane,


Editura Economică, Bucureşti, 2007.

16.Mihăilă I., ș.a. – Bazele științifice și aplicațiile ergonomiei, Editura


Medicală, București, 1982.

17.Mincu I. – Impactul om-alimentație, Editura Medicală, București, 1993.

18.Moldovan-Scholz M. – Managementul resurselor umane, Editura


Economică, Bucureşti, 2000.

19.Nicolescu O. şi colab. – Managerii şi managemetul resurselor umane,


Editura Economică, Bucureşti, 2004.

20.Osoian C, Zaharie M. – Managementul muncii, Editura Casa Cărții de


Științe, Cluj-Napoca, 2008

21.Pâinişoară G., Pâinişoară I.O. – Managementul resurselor umane, Ghid


practic, Editura Polirom Iaşi, 2005.

22.Popescu E., ș.a. – Ghid ergonomic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

23.Purdea D. – Ergonomie şi studiul muncii, Editura DacoPress, Cluj-Napoca,


1994.

24.Purdea D. – Organizarea ergonomică a muncii, Editura Risoprint, Cluj-


Napoca, 2003.

25.Purdea D. – Managementul resurselor umane, Editura Risoprint, Cluj-


Napoca, 2003.

26.Purdea D., Jaradat M., Manole I. – Management comparat, Editura Dacia,


Cluj-Napoca, 2004.

27.Purdea D., Macra Oşorhean M. – Motivare, carieră, recompense, Editura


Dacia, Cluj-Napoca, 2006.

28.Rangu Gh., ș.a. – Inițiere în ergonomie, Editura Tehnică, București, 1984.

29.Roșca C., ș.a. – Dicționar de ergonomie, Editura Certi, Craiova, 1997.

30.Vagu P., Purdea D., ș.a. – Dicționar de conducere și organizare, Editura


Politică, București, 1985.