Sunteți pe pagina 1din 160

Dumitru PURDEA

MMAANNAAGGEEMMEENNTTUULL EERRGGOONNOOMMIICC AALL MMUUNNCCIIII

Cluj-Napoca

2013

CUPRINS

CAPITOLUL I. ERGONOMIA ŞI ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A MUNCII

1

1.1. Ergonomie sau ştiinţa muncii: concept, conţinut, clasificare

1

1.2. Sarcinile şi scopurile organizării ergonomice a muncii

6

CAPITOLUL II. TIMPUL ÎN PROCESUL PRODUCŢIEI ŞI AL MUNCII

10

2.1.

Procesul de producţie şi de muncă

10

2.1.1. Continut şi laturi componente

10

2.1.2. Structura operaţiei de muncă

11

2.2.

Stadii şi situaţii în cadrul procesului de producţie şi de muncă

12

2.2.1. Stadiile obiectelor muncii

12

2.2.2. Situaţiile executantului în muncă

14

2.2.3. Simbolizarea stadiilor situaţiilor

15

2.3.

Structura timpului de lucru în procesul de producţie

16

2.3.1.

Structura timpulul de muncă şi al executantului

17

CAPITOLUL III. ENERGIA ORGANISMULUI UMAN, MUNCA ŞI OBOSEALA

23

3.1.

Sursele de energie ale organismului, consumul de energie, munca şi

alimentaţia

23

3.1.1. Sursele de energie organismului

23

3.1.2.

Consumul de energie a organismului şi munca

25

3.2. Oboseala: noţiune, caracterizare, clasificare

32

3.3. Regimul ergonomic de muncă şi odihnă

35

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA MEDIULUI AMBIANT AL MUNCII

38

4.1.

Factorii de microclimat

38

4.2.

Cromatica (coloritul în muncă)

41

4.3.

Ambianţa sonoră: zgomotul, vibraţiile, muzica funcţiona1ă

46

CAPITOLUL V. STUDIUL ERGONOMIC AL METODELOR

51

5.1. Definiţia, scopul, laturile şi etapele studiului muncii

51

5.2. Studiul metodelor de muncă ale executanţilor

53

5.3. Studiul mişcări1or executantului

58

CAPITOLUL VI. ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A LOCULUI DE MUNCĂ

62

6.1. Abordarea sistemică a organizării locurilor de muncă

62

6.2. Conceperea şi organizarea funcţional-ergonomică a locului de muncă

66

6.2.1. Principii şi reguli privind asigurarea economiei de mişcări

66

6.2.2. Zona de muncă: noţiune, clasificare. Utilizare raţională a zonei de

muncă

69

CAPITOLUL VII. ANALIZA ORGANIZĂRII ERGONOMICE A MUNCII

72

7.1.

Metode (tehnici) de tipul “grilei de evaluare”

72

7.1.1. Metoda RNUR

72

7.1.2. Metoda Laboratorului de ergonomie şi sociologia muncii (L.E.S.T. -

Laboratoire d’ergonomie et de sociologie du travail) - Franţa

77

CAPITOLUL VIII. MĂSURAREA ŞI STUDIEREA TIMPULUI DE MUNCĂ

81

8.1. Metode de măsurare şi studiu. Aparate de măsurare a timpului

81

8.2. Fotografierea timpului de muncă

84

8.2.1.

Fotografierea individuală

85

8.3.

Cronometrarea timpului de lucru

88

8.3.1.

Pregătirea cronometrării simple

88

8.3.2.

Cronometrarea propriu-zisă

92

8.3.3.

Etapa de prelucrare a datelor cronometrării simple

93

8.4.

Observarea instantanee

97

8.4.1.

Conţinutul, particularităţile şi domeniile de aplicare a observării

instantanee

97

8.4.2.

Pregătirea observării instantanee

98

8.4.3.

Observarea propriu-zisă

103

8.4.4.

Prelucrarea datelor obţinute prin observarea instantanee

105

CAPITOLUL IX. NORMATIVELE DE MUNCĂ

109

9.1.

Conţinutul, importanţa şi clasificarea normativelor de muncă

109

9.2.

Sistemul Methods Time Measurement (M.T.M.)

112

9.2.1. Definirea şi caracteristicile sistemului M.T.M

112

9.2.2. Mişcările de bază în Sistemul

113

9.2.3. Factorii de influenţă ai duratei mişcărilor în sistemul M.T.M

115

CAPITOLUL X. NORMELE DE MUNCĂ

121

10.1. Norma de muncă: noţiune şi metodologie de elaborare

122

10.2. Clasificarea şi exprimarea normelor de muncă

124

CAPITOLUL XI. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA OCUPAŢIONALĂ.

DISCIPLINA MUNCII

133

11.1.

Securitatea şi sănătatea în muncă

133

11.1.1. Securitate și programele de securitate a muncii

133

11.1.2. Managementul securităţii şi sănătății în muncă

134

11.2.

Accidentele de muncă

137

11.2.1. Conţinut şi condiţii

137

11.2.2. Clasificarea şi cercetarea accidentelor de muncă

138

11.3.

Stresul ocupaţional

140

11.3.1. Stres, surse de stres şi efectele stresului ocupaţional

140

 

11.3.2.

Reducerea stresului ocupaţional

143

11.4. Bolile profesionale

144

11.5.

Disciplina în muncă şi sancţiunile disciplinare

146

11.5.1. Disciplina în muncă

146

11.5.2. Sancţiunile disciplinare

147

11.6.

Abaterea disciplinară şi reguli în aplicarea sancţiunilor disciplinare

150

11.6.1.Gravitatea abaterii disciplinare

150

 

11.6.2.

Reguli procedurale şi etape în aplicarea sancţiunilor

disciplinare

151

BIBLIOGRAFIE

153

Managementul ergonomic al muncii

1

CAPITOLUL I ERGONOMIA ŞI ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A MUNCII

Munca reprezintă o trăsătură caracteristică. omului şi se poate vorbi despre muncă din momentul când el, datorită inteligenţei sale, şi-a propus un obiectiv oarecare şi a trecut efectiv la prestarea efortului corespunzător realizării lui. Deci inteligenţa a determinat apariţia muncii conştiente, iar munca a stimulat dezvoltarea inteligenţei.

1.1.

Ergonomie

clasificare

sau

ştiinţa

muncii:

concept,

conţinut,

Ergonomia. Etimologic, cuvântul ergonomie provine de la cuvintele greceşti ergon – muncă şi nomos – lege, ştiinţă. Economia este un domeniu ştiinţific interdisciplinar care se ocupă. cu optimizarea relaţiei tridimensionale din sistemul om-maşină - mediu, creată în procesul de producţie, având ca scop creşterea productivităţii muncii în condiţiile uşurării continue a efortului uman. Ştiinţă relativ tânără, (a fost definită pentru prima dată în anul 1949 de către englezul K.F.H.Murrel), ergonomia s-a dezvoltat rapid atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales sub raport aplicativ. Oamenii de ştiinţă, cu toate eforturile depuse, nu au reuşit până în prezent să cadă de acord asupra unei formulări unitare a definiţiei dată ergonomiei. Astfel, K.F.H. MURELL defineşte noţiunea de ergonomie ca „studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în care lucrează, ci şi sculele şi materialele, metodele sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ, fie ca membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura însăşi a omului, cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale”. Această definiţie, din care nu se degaja explicit rolul determinant al omului faţă de mijloacele de muncă., a fost ulterior completată de foarte mulţi autori. Caracterul interdisciplinar al ergonomiei este pregnant scos în evidenţă de M. DE MONTMOLLIN din paris, care arată, că „ergonomia pune în operă. un ansamblu de ştiinţe ca fiziologia, psihologia şi matematica, tehnica, analiza muncii. Ergonomia este interdisciplinară: nici psihologia, nici fiziologia, nici o altă ştiinţă nu o poate revendica singură ca un apendice al său”. Cât priveşte esenţa ergonomiei, adică punerea de acord a solicitărilor cu capacitatea de muncă a executantului, aceasta se degajă cu claritate din definiţia lui J.R.DE JONG din Amsterdam, care arată că „ergonomia este aplicarea cunoştinţelor biologice din domeniul anatomiei fiziologiei, psihologiei

2

Managementul ergonomic al muncii

experimentale şi medicinei profesionale cu scopul de a atinge un sistem optim om-maşină. Deci, raport corespunzător între solicitări şi capacităţi de muncă în interesul muncitorilor şi al productivităţii”. Între specialiştii români profesorul P. BURLOIU consideră că ergonomia este „o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, sintetizând aportul tehnicii, economiei, fiziologiei, psihologiei şi a altor ştiinţe, urmărind optimizarea relaţiei OM - SOLICITĂRI, în dublu scop: reproducţia calitativă a forţei de muncă şi menţinerea capacităţii de muncă la nivel ridicat pe durata schimbului: creşterea productivităţii muncii simultan cu uşurarea muncii". De subliniat: caracterul interdisciplinar al ergonomiei; obiectul său de studiu, adică relaţia complexă. „om-solicitări în muncă”: dublul scop urmărit, pe de o parte cel uman (menţinerea capacităţii de muncă la nivel optim în cadrul schimbului, reproducţia calitativă a forţei de muncă), pe de alta cel economic (creşterea productivităţii muncii). Caracterul interdisciplinar al ergonomiei este pus în evidenţă şi de reprezentarea grafică din fig. 1.1. Ca ştiinţă de sine stătătoare ergonomia are legile şi proprii. Acestea derivă din ştiinţele ce o compun şi reprezintă de fapt o multitudine de noţiuni sau reguli care reflectă scopul ergonomiei, obţinerea unui nivel cât mai ridicat al productivităţii muncii, prin reducerea la maximum a efortului uman.

ŞTIINŢE ECONOMICE ALTE ŞTIINŢE FIZIOLOGIE ŞTIINŢE PSIHOLOGIE MEDICALE ERGONOMIA ŞTIINŢE SOCIOLOGIE
ŞTIINŢE
ECONOMICE
ALTE
ŞTIINŢE
FIZIOLOGIE
ŞTIINŢE
PSIHOLOGIE
MEDICALE
ERGONOMIA
ŞTIINŢE
SOCIOLOGIE
TEHNICE
BIOLOGIE

Figura nr. 1.1. - Caracterul interdisciplinar al ergonomiei

Managementul ergonomic al muncii

3

Analizând definiţiile date, rezultă următoarele elemente caracteristice:

omul - atât ca obiect cât şi ca scop - este situat în centrul preocupărilor ergonomiei, fiind privit din multiple unghiuri (fiziologic, antropologic, psihologic, social, tehnic, economic ş.a.m.d.):

ergonomia urmăreşte adaptarea muncii la om prin crearea mijloacelor de muncă şi a mediului ambiant, ţinând seama de posibilităţile fiziologice şi neuropsihice ale omului; totodată, ergonomia are ca scop şi adaptarea omului la meseria sa, folosind pentru aceasta procedee corespunzătoare de selecţie, formare şi orientare profesională.

Ţinând seama de punctele de vedere exprimate specialişti, se poate conchide că ergonomia este ştiinţa interdisciplinară care folosind cunoştinţele ştiinţelor tehnice, economice, medicale, psihosociologice şi ale altor ştiinţe care studiază munca, se ocupă de optimizarea relaţiei „OM – SOLICITARI” în procesul muncii având ca scop sporirea productivităţii muncii simultan cu menţinerea capacităţii de muncă la nivel optim în cadrul schimbului şi reproducţia calitativă a forţei de muncă. Ergonomia, potrivit acceptului de ştiinţă a muncii ar avea în sfera de cuprindere toate problemele privind munca, studiindu-i multilateral toate aspectele (mai puţin cele juridice). Diversitatea şi amploarea preocupărilor legate de ergonomie, munca în echipă solicitată de complexitatea funcţiilor umane şi marea diversitate a activităţilor de muncă., au condus la formularea în raport cu criteriul de clasificare utilizat a mai multor categorii de ergonomie, lucru reflectat în tabelul l.l.

Tabelul 1.1. Categoriile de ergonomie

Criteriul de

Categoriile de ergonomie

 

clasificare

Explicarea conţinutului

 

Ergonomia de adaptare a muncii la om

Proiectarea şi construirea mijloacelor de muncă (maşinilor, utilajelor, uneltelor, condiţiilor de mediu etc.)

1. Scopul urmărit

Ergonomia de adaptare a omului la meseria sa

Selecţie, orientare, formare şi perfecţionare a omului în meseria sa

 

Ergonomia de

Proiectarea iniţială a mijloacelor de muncă şi a condiţiilor de mediu potrivit posibilităţilor omului

2. Stadiul sau faza de aplicare

concepţie

Ergonomia de

Adaptarea pe parcurs a condiţiilor muncii la posibilităţile omului

 

corecţie

4

Managementul ergonomic al muncii

 

Ergonomia aplicată în organizarea producţiei şi a muncii

Concepţia şi corecţia condiţiilor de muncă ale producţiei pentru a satisface exigenţele ergonomiei

3. Domeniul de aplicare

Ergonomia

Concepţia şi adaptarea produselor destinate muncii şi uzului casnic pentru a corespunde din punct de vedere ergonomic

produsului

 

Ergonomia

Studierea cerinţelor procesului de cognitivitate (percepţie, raţionament, decizie, comandă)

activităţilor

Ergonomia

Studierea componentelor locului de muncă din punct de vedere antropometric şi al factorilor de ambianţă fizică

4. Conţinutul preponderent al elementului şi al activităţilor de cercetare

informaţională

Topoergonomia

Studierea componentelor locului de muncă din punct de vedere antropometric şi al factorilor de ambianţă fizică

 

Bioergonomia

Studierea comportamentului organismului în muncă, a oboselii, repausului, regimului de muncă

Ergonomia

Studierea factorilor de mediu fizic sau psihic

ecologică

Aplicaţiile ergonomiei în domeniul organizării muncii au condus la organizarea ergonomice a muncii care poate fi considerată ca un stadiu avansat al organizării ştiinţifice a muncii, corespunzător cerinţelor ergonomiei.

Ergonomia ca ştiinţă presupune:

a. modul de abordare interdisciplinar, bazat pe munca în echipă de cercetare ergonomică;

b. obiect de studiu, optimizarea relaţiei complexe „OM-SOLICITĂRI ÎN MUNCĂ”;

c. o anumită. metodă de investigare, bazată, pe concepţia de sistem şi viziune de ,,feedback”;

d. dublu scop, unul uman prin care se urmăreşte menţinerea capacităţii de muncă la un nivel cât mai aproape de cel optim însoţit de reproducerea calitativă a resursei la o zi la alta, respectiv unul economic, concretizat productivităţii muncii.

Schema grafică a sistemului „OM-SOLICITĂRI” se prezintă în figura

nr.1.2.

Managementul ergonomic al muncii

5

Managementul ergonomic al muncii 5 MEDIUL EXTERIOR AL MUNCII Figura nr. 1.2. – Sistemul „OM –

MEDIUL EXTERIOR AL MUNCII

Figura nr. 1.2. – Sistemul „OM – SOLICITĂRI”

În sistem intrările sunt formate din informaţii, de orice natură, necesare îndeplinirii sarcinii de muncă., energie sub diverse forme, materii prime, materiale, semifabricate etc. Sistemul propriu-zis se caracterizează, prin interacţiunea: „OM – MAŞINĂ – AMBIANŢA MUNCII„ omul fiind în centrul sistemului. Se poate vorbi de interacţiuni parţiale, pe de o parte (om-maşină, om- ambianţă fizică a muncii, om-ambianţă externă a muncii, maşină-ambianţă), respectiv interacţiunea complexă între toate elementele. Ieşirile din sistem sunt formate din produse, servicii, acte de comunicaţii, potrivit obiectului de activitate al sistemului de producţie şi de muncă analizat. Sistemul „OM-SOLICITĂRI” trebuie să fie capabil să integreze orice solicitări prezente sau viitoare, toate având drept ţintă OMUL, executantul, care trebuie să facă faţă. O eroare sau o întârziere într-o reacţie, într-o situaţie nouă poate să coste foarte mult să antreneze sistarea funcţionarii sistemului, cu consecinţe economice negative în lanţ. Costul erorii umane în multe cazuri poate fi enorm, cu urmări ireparabile.

6

Managementul ergonomic al muncii

1.2. Sarcinile şi scopurile organizării ergonomice a muncii

Organizarea pe baze ergonomice a muncii, la scara colectivului de muncă, în contextul organizării sociale a muncii urmăreşte economisirea şi uşurarea muncii, sporirea eficienţei sale ca rezultat, o mai deplină satisfacere a nevoilor sociale. Organizarea ergonomică. a muncii trebuie să rezolve următoarele sarcini:

a. economică: economisirea de muncă (vie şi materializată) prin îmbunătăţirea factorilor organizatorici, perfecţionarea pregătirii şi folosirea eficientă a potenţialului uman;

b. tehnică: promovarea largă a progresului tehnic contemporan în scopul uşurării continue a muncii, precum şi al reducerii cheltuielilor de muncă;

c. psihofiziologică: crearea celor mai prielnice condiţii de muncă astfel încât capacitatea de muncă să se menţină, la nivel cât mai ridicat, lichidând cheltuiala de prisos de energie umană., datorată influenţelor negative ale unor factori de mediu.

d. socială: de educare a omului în procesul muncii şi pentru muncă

de respectare riguroasă a disciplinei tehnologice şi de muncă. Pe baza acestor sarcini trebuie realizate ţelurile organizării ergonomice a muncii: cel socio-uman şi cel economic. Din punct de vedere uman este necesară. solicitarea optimă a omului atât în muncă cât şi în afara schimbului, realizând reproducţia calitativ-superioară a forţei de muncă. Ridicarea calităţii muncii şi vieţii în genere. Din punct de vedere economic se urmăreşte sporirea continuă a rodniciei muncii, creşterea productivităţii muncii. Sporirea productivităţii se poate obţine în mod direct, prin reducerea consumului total de muncă (de timp de muncă) cerut de realizarea unor produse sau execuţia unor lucrări. Consumul de timp de muncă (C TM ) cuprinde:

C TM = C TF + C TS + C TN ,

adică, consumul de timp fundamental (C TF ), cel suplimentar (C TS ) şi cel neproductiv (C TN ). Consumul de timp suplimentar poate fi datorat concepţiei produsuiui (C TS1 ) sau metodei de execuţie (C TS2 ), pe când cel neproductiv se poate datora conducerii (C TN1 ), ori executanţilor din procesul muncii (C TN2 ). Organizarea ergonomică a muncii urmăreşte reducerea sau chiar eliminarea consumurilor de timp de muncă din categoria C TS2 , C TN1 şi C TN2 . Cauzele posibile, care majorează consumul total de timp de muncă şi implicit micşorează, productivitatea muncii, ale acestor consumuri:

Managementul ergonomic al muncii

7

a. Pentru C TS2 lipsa de corelare a dotării tehnice a unităţii cu tehnologia

cerută de fabricarea noilor produse; amplasarea necorespunzătoare a locurilor de muncă; metode de muncă neraţionale pentru executanţi etc.;

b. Pentru C TN1 alimentarea defectuoasă a locurilor de muncă; neajunsuri în

întreţinerea şi reparaţia utilajelor; minusuri în recrutarea şi pregătirea personalului; ambianţa în muncă neadecvată.; varietate excesivă de produse etc.;

c. Pentru C TN2 lucru neglijent şi producerea de rebuturi; nerespectarea

termenelor de execuţie, abateri de la disciplina tehnologică a muncii; depăşirea

normelor de consum etc.

Reducerea consumurilor de timp de muncă arătate mai sus, prin acţiuni de organizare ergonomică a muncii, conduce la „economie de timp de muncă”

(E tm ):

E tm = C TM1 C TM0 (absolută, om-ore)

sau

în care:

E

tm

%

C C

TM 1

TM

0 x 100

C TM 0

C TM1 - consumul de timp de muncă proiectat, îmbunătăţit, iar C TM0 - este cel iniţial.

Prin realizarea de

economie relativă, de

timp de muncă. (E tm %) se

ajunge la sporirea productivităţii muncii, relativ (ΔW %), potrivit relaţiei:

W %

E %

tm

100 %

E

tm

x

100 (

procente

)

Influenţa aplicării măsurilor de natură ergonomică asupra creşterii productivităţii muncii se poate exprima şi indirect, pe „seama economiei relative de personal” (E rp ), economia relativă de personal reprezentând o exprimare indirectă a economiei de timp de muncă.

Relaţia de calcul pentru E rp :

VP

1

E rp  

W

1

VP W

1

0

în care ,

8

Managementul ergonomic al muncii

VP1 reprezintă valoarea producţiei realizate (de regulă producţia marfă) după aplicarea măsurilor ergonomice, iar W N0 productivitatea muncii după aplicarea măsurilor, respectiv înaintea aplicării lor. Cunoscând E rp se deremină sporul relativ de productivitate a muncii, ΔW %, astfel:

W %

E rp

N

1

W

0



E

rp

x

100,

în care

N 1 W 0 reprezintă numărul de personal cerut de realizarea producţiei planificate, în condiţiile W 0 iar Σ E rp , suma tuturor economiilor relative de personal aferente măsurilor de organizare ergonomică a muncii.

Dar măsurile ergonomice de organizare pot conduce şi la creşterea intervalului de timp în cadrul schimbului de muncă, în care capacitatea de muncă (performanţa maximă de ordin fizic, intelectual şi nervos) se menţine la nivel optim pe durata schimbului. Capacitatea de muncă reprezintă totalitatea posibilităţilor fizice,

neuropsihice şi cerebrale ale omului ce a efectua o cantitate maximă de muncă. Ea este influenţată de o serie de factori, printre care se numără cei din tabelul

1.2.

Tabelul 1.2. - Factorii de influenţă ai capacităţii de muncă

Nr.

   

crt

Natura factorilor

Felul factorilor

.

1

Fiziologici

Starea sănătăţii; consumul energetic Exerciţiul şi antrenamentul Vârsta şi sexul

2

Psihologici

Personalitatea, aptitudinile de muncă Interesul (motivaţia), temperamentul Emotivitatea, relaţiile interpersonale

3

Fizici ai mediului de muncă

Iluminatul, cromatica Zgomotul, vibraţiile Muzica, microclimatul, noxele

4

Condiţiile sociale

Regimul de muncă Organizarea muncii şi a producţiei Nivelul profesional şi cultural Condiţiile igienico-sanitare

Managementul ergonomic al muncii

9

Capacitatea de muncă se poate exprima atât prin indicatori economici, care exprimă rezultatele muncii (productivitatea muncii, calitatea producţiei etc.), cât şi prin indicatori fiziologici, care redau efectele muncii asupra stabilităţii funcţiilor diferitelor sisteme ale omului (nervos, muscular, cardio- vascular, respirator etc.). Organizarea muncii pe baze ergonomice asigură menţinerea capacităţii de muncă la nivel optim, prevenirea sau înlăturarea oboselii şi pe această bază amplificarea rezultatelor muncii. Notând cu C 1 m0 şi C 0 m0 , ponderea (%) intervalului de timp în care capacitatea de muncă, este optimă în cadrul schimbului ca urmare a aplicării măsurilor de organizare ergonomică a muncii, respectiv cu Δ C m0 , diferenţa dintre cele două ponderi, se poate calcula sporul relativ de productivitate a muncii, astfel:

W %

C

100  0 C x 100

m

m

0

Organizarea pe baze ergonomice a muncii reprezintă sursa neinvestiţională de bază care contribuie la sporirea productivităţii muncii, cu un aport cuantificabil, demn de relevat. Măsurile ergonomice, urmărind simultan aspectul uman şi cel al eficacităţii, se dovedesc a fi inepuizabile, o reală rezervă latentă, insuficient explorată.

10

Managementul ergonomic al muncii

CAPITOLUL II TIMPUL ÎN PROCESUL PRODUCŢIEI ŞI AL MUNCII

Organizarea ergonomică a muncii se bazează pe cunoaşterea şi utilizarea unor componente, stadii, situaţii şi consumuri de timp în procesul producţiei şi al muncii. Între acestea se înscriu: operaţia de muncă şi componentele sale; stadii în desfăşurarea producţiei; situaţii în procesul muncii; structuri şi problematici ale timpului de lucru; simboluri şi notaţii, usual folosite în organizarea pe baze ergonomice a muncii.

2.1. Procesul de producţie şi de muncă

2.1.1. Continut şi laturi componente Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor şi proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea organizată, condusă şi realizată de oameni a obiectelor muncii, cu ajutorul mijloacelor de muncă în vederea obţinerii de bunuri materiale necesare satisfacerii nevoilor omului. Studiate în cadrul unei întreprinderi determinate, în funcţie de modul în care ele contribuie la obţinerea produsului finit, care determină profilul acelei întreprinderi, procesele de producţie se pot grupa în procese de bază, în procese auxiliare şi în procese de deservire. Dar sunt şi alte criterii de clasificare a proceselor de producţie: gradul de înzestrare tehnică, caracterul prelucrării materiei prime, desfăşurarea în timp etc. Latura procesului de producţie, care reprezintă transformarea directă, calitativă şi cantitativă a obiectului muncii (modificarea formei, structurii, grupării, compoziţiei chimice, amplificării şi deplasării în spaţiu etc.), o constituie procesul tehnologic este deci prelucrarea propriuzisă a materiilor prime. Procesul de muncă este latura procesului de producţie care reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei materiale sau în îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă. Din punct de vedere al muncii, procesele tehnologice se impart în operaţii tehnologice, iar procesele de muncă în operaţii de muncă. Operaţia reprezintă premisa de bază a diviziuni muncii şi este obiect principal de studiu pentru normarea muncii. Între procesul tehnologic şi cel de muncă poate să existe suprapunere totală (exemplu la procesele manuale) sau parţială (la procesele automatizate de pildă), iar dacă procesul tehnologic se desfăşoară sub acţiunea forţelor naturale – cunoscute şi folosite de om – avem un process natural.

Managementul ergonomic al muncii

11

2.1.2. Structura operaţiei de muncă Ca parte a procesului tehnologic operaţia tehnologică constă în transformarea mecanică, chimică, biologică a obiectului muncii, realizată de om sau în mod automat. Operaţia de muncă este acea parte a procesului de producţie şi de muncă, de efectuarea căreia răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă, prevazut cu anumite utilaje şi unelte de muncă, acţionând asupra unor obiecte sau grupe de obiecte determinate ale muncii, în cadrul uneia şi aceleiaşi tehnologii. De exemplu strunjirea brută şi fină a unui arbore de către acelaşi muncitor, la acelaşi strung este o operaţie. Dar dacă strunjirea brută şi cea fină a aceluiaşi arbore se execută de muncitori diferiti, la strunguri diferite, se consideră două operaiţi distincte. Strunjirea brută şi cea fină a aceluiaşi arbore se consideră de asemenea două operaţii distincte, dacă între cele două strunjiri se face prelucrarea termică a piesei, deşi ambele strunjiri se fac de acelaşi muncitor, la acelaşi strung. Reiese din cele arătate că determinarea unei operaiţi de muncă se poate face în funcţie de anumite criterii şi anume:

- identificarea persoanei executantului în timpul executării lucrărilor componente ale operaţiei;

- identificarea utilajului în timpul executării lucrărilor componente ale operaţiei;

- continuitatea în executarea acestor lucrări.

În majoritatea întreprinderilor industriale, din punct de vedere tehnologic,

operaţia mai are şi altă subâmpărţire. Din punct de vedere al muncii însă

operaţia de muncă se subâmparte în: faze, treceri, complexe de mânuiri, mânuiri şi mişcări. Să luăm rând pe rând aceste elemente structurale ale operaţiei, începând cu cele mai simple elemente.

a. Mişcarea, ca cel mai simplu element al activităţii executantului, constă dintr-o deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de utilaj sau de organele sale de comandă, de unealta de lucru sau de obiectul muncii asupra căruia acţionează. O succesiune logică de cel puţin trei mişcări formează un complex de mişcări.

b. Mânuirea este acea parte a procesului muncii care reprezintă un anumit grup de micşări ale unui executant determinat de un scop bine definit.

c. Complex de mânuiri - nu este altceva decât o grupare de manuiri succesive, făcută în scopul sistematizării şi raţionalizării activităţii executantului în cadrul procesului de muncă.

d. Faza, este parte a operaţei care se caracterizează prin aceleaşi unelte de lucru şi acelaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură transformare tehnologică. De exemplu, strunjirea de finisare în cadrul unei operaţii de strunjire.

12

Managementul ergonomic al muncii

e. Trecerea este considerată parte a fazei, care se repetă identic. Durata fazei se obţine înmulţind durata unei treceri cu numărul de treceri. De menţionat şi faptul că nu toate operaţiile de muncă se descompun în faze, iar uneori faza este egală cu trecerea.

2.2. Stadii şi situaţii în cadrul procesului de producţie şi de muncă

Informaţiile privind procesul de muncă studiat trebuie să fie culese şi organizate astfel încât să permită înţelegerea uşoară a desfăşurării sale şi o interpretare unitară a faptelor atât de organizatori cât şi de executanţi. Elementele fundamentale ale procesului de producţie: obiectul muncii, mijiocul de muncă (maşina), forţa de muncă (executantul), se pot afla în diferite stadii ori situaţii. De regulă folosim acceptul de stadii pentru elementele materiale ale procesului de producţie şi de situaţiii pentru elementul uman, adică executantul.

2.2.1. Stadiile obiectelor muncii

Prin obiect al muncii, în organizarea ergonomică a muncii în general, pentru studiul muncii în special, se înţeleg materiile prime, materialele, semifabricatele, informatiile etc. supuse acţiunii fizice sau intelectuale a omului, fie prin contactul direct al acestuia cu elementele respective, fie prin intermediul sculelor, dispozitivelor, mâinilor sau instalaţiilor. Stadiile în care se pot afla obiectele muncii în cadrul procesului de producţie sunt: transformarea, controlul, transportul, aşteptarea, depozitarea.

a. Transformarea este stadiul în care obiectul muncii este modificat

intenţionat, prin acţiuni fizice sau chimice, asamblări sau demontări, procese naturale. Ţinând seama de caracterul intenţionat al modificării fizice sau chimice pe care o suferă obiectul muncii, nu se interpretează drept transformare, oxidarea materialelor feroase (depozitate necorespunzător) sub acţiunea factorilor climatici, deşi aceasta duce la transformarea chimică şi fizică a lor (ex. Topirea, formarea, turnarea, debavurarea etc. (în procesele metalurgice); debitarea, strunjirea, filetarea, alezarea, găurirea etc. (în procesele de prelucrări mecanice); reacţiile chimice, filtrările, omogenizările etc. (în procesele chimice); demontarea unui utilaj în ansamble, subansamble şi piese, repararea acestora şi montarea la loc (în procesele de reparaţii); croirea, confecţionarea, călcarea, filarea, răsucirea etc. (în procesele din industria confecţiilor şi din filatură); uscarea lemnului, fermentarea mustului, a malţului pentru bere, fermentarea aluatului etc. (în procesele naturale). b. Controlul este stadiul în care obiectul muncii este examinat, pentru a fi identificat sau pentru verificarea cantităţii produse ori a caracteristicilor acestuia (ex. materiale ce se cântăresc; piese ale căror cote se măsoară; produse care se

Managementul ergonomic al muncii

13

numară; instalatii, cazane, cărora li se verifică etanşeitatea; evaluarea nivelului sonor al difuzoarelor sau claxoanelor; documente aflate în verificare; materiale vopsite cărora li se examinează culorile ş.a.). c. Transportul reprezintă stadiul în care are loc modificarea locului în spaţiu a obiectului muncii (ex. materii prime şi materiale aflate în deplasare spre locurile de muncă, pentru a fi prelucrate: produse ce se transportă la magazie; lichide ce se transferă dintr-un bazin în altul; semifabricate ce se manipulează de la un loc de muncă la altul ş.a.). d. Aşteptarea este stadiul în care împrejurările nu permit sau nu necesită trecerea obiectelor muncii la următorul stadiu al procesului respectiv ( ex. materiile prime nu pot fi prelucrate, întrucât nu depăesc ca volum cantitatea necesară pentru o operaţie; semifabricatele sau produsele nu pot fi transportate, deoarece depăşec volumul de încărcătură al mijlocului de transport utiltzat pentru trecerea acestora la un alt stadiu, în altă transformare, la control sau la înmagazinare; semifabricatele nu pot fi prelucrate din cauza temperaturii acestora (fără ca scăderea lentă a temperaturii să fie o necesitate a procesului tehnologic); obiectele muncii nu pot fi controlate (controlul fund impus de normele de calitate), deoarece depăşesc capacitatea de control; materialele nu pot fi încărcate, din cauza capacităţii reduse a mijloacelor de încărcare; un proiect este gata şi nu poate fi pus în operă, deoarece nu a fost semnat sau avizat etc.).

e. Depozitarea reprezintă stadiul în care obiectele muncii sunt păstrate în spaţii special amenajate, în scopul livrării sau reintroducerii lor, după o anumită perioadă, în circuitul de producţie, de circulaţie sau de consum. Acest stadiu se marchează prin întocmirea unor documente justificative (ex. produse finite, semifabricate, piese de schimb etc. aflate în magazie şi care urmează să fie livrate terţilor; materii prime, semifabricate, piese de schimb etc. (din producţie proprie sau din afară), care urmează să intre în procesul de producţie ş.a.m.d. Un proces perfect de execuţie a unor valori de întrebuinţare ar trebui să cuprindă numai transformări şi controale. Cum în practica existenţa unor procese perfecte se întălneşte extrem de rar, pe lângă transformări şi controale se regăsesc şi alte stadii în care procesului i se adaugă valoare (cheltuială de muncă socială), însă niciodată valoare de întrebuinţare. De aceea, este necesar să se reducă, pe cât posibil, atât numărul cât şi durata celorlalte stadii ale procesului, cum sunt: transporturile, aşteptările şi depozitările şi eventualele controale ocazionate de acestea. Aşadar, stadiile pe care le parcurg obiectele muncii în procesul de producţie, se grupează în două categorii:

- stadii productive, constând din transformări şi controale;

- stadii neproductive, constând din transporturi, aşteptări şi depozitări.

Din unele estimări asupra activităţilor neproductive, se consideră că transporturile ar fi cele mai costisitoare, întrucât în afara faptului că imobilizează

obiectele muncii pe o durată care împiedică accesul trecerii lor în alte stadii ale

14

Managementul ergonomic al muncii

producţiei sau consumului, imobilizează şi mijloacele de transport, mai mult sau mal puţin scumpe, după ramura în care se face analiza. În ceea ce priveşte aşteptările, acestea, pe de o parte, imobilizează mijloacele circulante ale întreprinderii, iar pe de altă parte, spaţiile de lucru din secţii, ateliere etc., situaţii care, de asemenea, nu pot fi privite favorabil.

2.2.2. Situaţiile executantului în muncă

Analiza participării la muncă a executantului trebuie să ia în considerare particularităţile activităţii acestuia, ipostazele în care el se poate afla în procesul de muncă. Spre deosebire de obiectul muncii, executantul se poate regăsi doar în patru situaţii, în patru genuri de activităţi şi anume: acţionare, control, transport şi aşteptare. Depozitarea nu se produce şi nu are sens în cazul executantului. a. Acţionarea reprezintă acţiunea fizică conştientă a executantului (directă sau prin intermediul unor mijloace de muncă) asupra obiectelor muncii, care au loc în scopul transformării fizice şi chimice, asamblării sau demontării acestora, (exemple de acţionări în activitatea executantului: toarnă, găureşte, filetează, filează, răsuceşte, demortizează, montează, ambalează, etichetează, manevrează pârghiile de comandă, calculează, întocmeşte un documente, telefonează etc.).

b. Verificarea (controlul) este acţiunea prin care executantul verifică

însuşirile cantitative şi calitative ale utilajului şi obiectului muncii, precum şi acţiunea de verificare a desfăşurării muncii proprii sau a altor executanţi. (ex. măsoară parametrii obiectelor muncii: lungimi, diametre, rezistenţe, densităţi etc.); supraveghează tabloul de comandă; numără produsele; cântăreţe; verifică respectarea normelor de tehnica securităţii şi de protecţie a muncii; verifică un centralizator; verifică un bilanţ etc.).

c. Deplasarea (transportul) reprezintă schimbarea în spaţiu a locului

executantului sau a membrelor sale, cu sau fără un mijloc de transport oarecare, cu sau fără încărcătură. (ex. deplasarea manipulanţilor, încărcătorilor şi descărcătorilor, a personalului de întreţinere ş.a.; deplasarea executanţilor cu posturi de lucru fixe (lucru la mâini unelte, benzi de lucru, instalaţii etc.), datorită faptului că o seamă de atribuii de calificare mai scăzută (aprovizionare, manipulare, transport) sunt încredinţate muncitorilor titulari ai posturilor fixe).

Toate aceste deplasări, indiferent de motivul lor, reprezintă cheltuieli importante de timp şi de muncă şi trebuie să constituie obiectul analizei sistematice a studiului muncii, respectiv al studiului metodelor de muncă, pentru a se elimina deplasările inutile sau de prisos.

d. Aşteptarea reprezintă intervalul de timp, în cadrul schimbului de

muncă, în care procesul de muncă al executantului este întrerupt din cauza

obiectelor muncii, a mijloacelor de muncă, a executantului, din cauze tehnologice sau organizatorice.

Managementul ergonomic al muncii

15

2.2.3. Simbolizarea stadiilor situaţiilor Pentru simplificarea muncii de stadiu şi urmărire a desfăşurării procesului de producţie sau de muncă se folosesc pe scară larga o serie de simboluri referitoare la stadiile şi situaţiile elementelor: executant, utilaj, obiectul muncii. Primele căutări sunt concretizate în simbolurile figurative, alfabetice şi cromatice concepute de Fr.Gilbreth. Denumindu-le “therblig-uri”, prin anagrama numelui său ele sintetizează ipostazele procesului de muncă. Dacă ne referim la denumirea blor, cele 18 mişcări concepute de Gilbreth se referă la: căutare, găsire, alegere, deplasare în gol (fără încărcătură), apucare, deplasare cu încărcătură, ţinere, prepoziţionare, pozitionare, asamblare, utijizare, demontare, controlare, lăsarea încărcăturii, aşteptarea inevitabilă, aşteptarea evitabilă, gândire (a reflecta dispoziţia sau asupra acesteia), repaus. Ele sunt folosite şi azi în construirea tehnicii de studiu a mişcări1or în muncă ale executantului, respectiv pentru construirea “simogramei mişcărilor”. Uzuale însă, datorită simplităţii lor, preluate în parte de la Gilbreth, sunt simbolurile A.S.M.E. (simboluri folosite pentru prima data în anul 1947 de American Society of Mechanical Engineers). Aceste simboluri sunt următoarele:

○ □ D

D

○ □ D

transformare sau acționare (cerculețul, ca în figură)

control sau verificare (pătratul, ca în figură)

transport sau deplasare (săgeata orientată, ca în figură) așteptare (semicercul, ca în figură)

depozitare sau înmagazinare (triunghi echilateral cu vârful în jos, ca în figură)

Simbolurile arătate mai sus, larg folosite în organizarea muncii pe baze ergonomice, îndeosebi în studiul muncii (al metodelor de fabricaţie, ori de muncă) nu sunt limitative. Pentru necesităţi speciale de detaliere a informaţiilor în vederea studierii aprofundate a unei metode, se pot face diferite combinaţii, uzuale fiind:

◊ 

control de calitate (rombul, ca în figură)

transport cu încărcătură (săgeată hașurată, ca în figură, uneori și cu precizarea pe ea a mijlocului de transport utilizat)

ținere în mână (semicerc hașurat, ca în figură)

16

Managementul ergonomic al muncii

Uneori, se poate întâmpla ca obiectul muncii să se afle simultan în două sau mai multe stadii. Cazuri: transformarea simultan cu deplasarea obiectului muncii (ex. arderea corpurilor abrazive în cuptor); control în timpul depozitării (ex. numărarea unor produse aflate în depozit); procese naturale pe parcursul depozitării (ex. uscarea naturală a lemnului în depozit) etc. în aceste cazuri se folosesc aşa-zisele simboluri combinate. Principiul utilizării lor se bazează pe faptul că stadiul principal are drept înscrise în interiorul simbolului sau simbolul stadiului sau stadiilor secundare. În cazul exemplelor enumerate mai sus, simbolizarea se face astfel:

transformarea odată cu deplasarea obiectului muncii

transformarea odată cu deplasarea obiectului muncii

control în timpul depozitării

control în timpul depozitării

t ransformare pe parcursul depozitării

transformare pe parcursul depozitării

Respectarea riguroasă a acestor simboluri permite înţelegerea şi interpretarea accesibilă, facilă, a desfăşurării procesului de producţie sau de muncă, după caz.

2.3. Structura timpului de lucru în procesul de producţie

În desfăşurarea propriu-zisă a procesului de producţie sau de muncă, pe parcursul duratei reglementate a zilei de muncă (de regulă cele 480 de minute ale schimbului de lucru), executantul (muncitor sau TESA, utilajul (maşina, mijiocul de muncă) şi obiectul muncii (materia primă, semifabricat etc.) se află în diferite consumuri de timp de lucru, ce pot fi privite, pe de o parte izolat adică, referitor la fiecare factor în parte, dar şi integrat, mergând până la interacţiunea (simultaneitatea) celor trei participanţi în procesul de producţie. Studiul sistematic al modului în care se consumă timpul de muncă în procesul de producţie are ca scop depistarea părţilor timpului de muncă folosite neraţional şi verificarea în practică a metodelor înaintate de muncă. Analiza consumului de timp de muncă în procesul de producţie necesită cercetarea concomitentă a situaţiei în timp a celor trei elemente care asigură realizarea lui: omul, mijiocul de muncă, obiectul muncii. Aceasta deoarece acelaşi consum de timp poate reprezenta perioadă de muncă pentru muncitor, pentru utilaj perioadă de nefuncţionare, pentru obiectul muncii perioada de aşteptare (de exemplu, prinderea piesei în “universal”), sau diverse alte combinatii.

Managementul ergonomic al muncii

17

In acest scop este necesară clasificarea şi simbolizarea corespunzătoare a timpului din punctul de vedere al executantului, utilajului deservit de el şi al obiectului muncii asupra căruia actionează.

2.3.1. Structura timpulul de muncă şi al executantului Prin timpul de muncă (T M ) se înţelege timpul de care dispune un executant (individual sau colectiv), conform duratei reglementate a zilei de muncă, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă şi se exprimă în ore-om, min.- om sau sec-om. Schema consumului de timp de muncă (conform STAS 6909- 75) este redată în figura 2.1. Aşadar, TM cuprinde: timpul productiv şi timpul neproductiv. a. Timpul productiv (Tp) este timpul în cursul căruia executantul efectuează lucrările necesare realizării unei sarcini de muncă. El trebuie să aibă ponderea principală în cadrul timpului de muncă şi se defalcă la rândul sau - în funcţie de legătura dintre muncă şi obiectul ei - în timp de pregătire şi încheiere, timp operativ şi timp de deservire a locului de muncă. a 1 . Timpul de pregătire şi încheiere (T pi ) este acela în cursul căruia un executant, înainte de începerea unei lucrări (lot de fabricaţie) creează la locul de muncă condiţiile necesare efectuării acesteia şi după terminarea ei aduce locul de muncă la starea iniţială. Consumul de timp pentru pregătire-încheiere este legat de un lot de piese, nu se repetă cu fiecare piesă prelucrată şi are loc de obicei la începutul şi sfârşitul prelucrării lotului. În timpul de pregătire şi încheiere se încadrează consumuri de timp ca:

primirea programului (comenzii) de lucru; studierea desenului de execuţie şi a instrucţiunilor de lucru; primirea materialelor, S.D.V.—urilor, semifabricatelor necesare; montarea dispozitivelor la maşina unealtă; reglarea maşinii pentru prelucrarea lotului: predarea producţiei realizate după terminarea lotului. a 2 . Timpul operativ (T op ) este acel timp în cursul căruia executantul efectuează sau supraveghează lucrările necesare modificării cantitative şi calitative a obiectului muncii, efectuând şi acţiuni ajutătoare pentru ca modificarea să aibă loc. În scopul analizei şi normării muncii, elementele timpului operativ se grupează în timp de bază şi timp ajutător.

18

Managementul ergonomic al muncii

18 Managementul ergonomic al muncii Figura nr.2.1. – Structura timpului de muncă a executantului

Figura nr.2.1. – Structura timpului de muncă a executantului

Managementul ergonomic al muncii

19

Timpul bază (t b ) este timpul în cursul căruia executantul efectuează sau supraveghează lucrările necesare modificării nemijlocite cantitative şi calitative a obiectului muncii, respectiv a dimensiunilor, formei, proprietăţilor, compoziţiei, stării, dispunerii în spaţiu a părţilor sale. De exemplu, timp de bază este timpul în decursul căruia se execută nemijlocit forjarea, matriţarea, strunjirea, sudarea, croitul etc. La operaţiile de transport timpul de bază este timpul de deplasare a semifabricatelor. Acest timp se consumă, se repetă identic pentru fiecare piesă din lot (sau piese fabricate simultan). Timpul ajutător (ta) este timpul în cursul căruia nu se produce modificarea cantitativă sau calitativă a obiectului muncii, însă executantul trebuie să efectueze mânuirile sau să supravegheze utilajul, pentru ca modificarea sa poată avea loc. De exemplu: aeşzarea pieselor pe maşina-unealtă; prinderea în menghină sau scoaterea lor: pornirea şi oprirea maşinii: apropierea sau îndepărtarea sculei aşchietoare; măsurarea dimensiunilor piesei etc. Din timpul ajutător face parte şi timpul de trecere de la o maşină la alta, în cazul lucrului la mai multe maşini. Şi timpul ajutător se repetă cu fiecare unitate de produs fabricată. În funcţie de modul în care participă executantul la muncă, timpul de bază şi cel ajutător (timpul operativ) poate fi: timp de muncă manuală; timp de muncă manual-mecanizată; timp de supraveghere a funcţionării utilajului. Timpul de muncă manuală (t man ) este timpul în cursul căruia lucrarea este efectuată de executant folosind energia proprie, fără intervenţia unei energii exterioare. De exemplu. lăcătuşerie manuală; montaj manual; vopsire manuală. Timpul de muncă manual-mecanizată (t mm ) este acela în cursul căruia executantul efectuează lucrări cu ajutorul unor utilaje (mâini, agregate, instalaţii, aparate sau mecanisme) şi cu participarea simultană şi nemijlocită a energiei proprii. De exemplu: aşchierea la maşini-unelte cu avans manual; aşezarea pe maşină şi scoaterea de pe ea a pieselor cu ajutorul mecanismelor de ridicat şi transportat. Timpul de supraveghere a funcţionării utilajului (t sf ) este acel timp în cursul căruia executantul supraveghează desfăşurarea normală a procesului tehnologic, a funcţionării utilajului şi menţinerea reglajului acestuia (în mod convenţional se includ şi intervenţiile pentru pornirea, oprirea şi menţinerea reglajului în timpul funcţionării lui). Astfel, de exemplu, timpul consumat pentru observarea temperaturii şi a uniformităţii încălzirii metalului, timpul de observare a prelucrării automate la maşinile de aşchiere, a regimului de temperatură a cuptorului etc. reprezintă timp de supraveghere a funcţionarii utilajului. Dacă funcţionarea utilajului nu necesită supraveghere continuă din partea muncitorului, acesta se poate suprapune cu alte categorii de timp de muncă. a 3 . Timpul de deservire a locului de muncă (T dl ) este timpul în cursul căruia executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă, atât menţinerea în stare normală de funcţionare a utilajelor şi sculelor, cât şi

20

Managementul ergonomic al muncii

organizarea, aprovizionarea, ordinea şi curăţenia locului de muncă, conform sarcinilor de muncă ce-i sunt stabilite, în funcţie de scopul muncii efectuate, timpul de deservire a locului de muncă se împarte în timp de deservire tehnică şi timp de deservire organizatorică. Timpul de deservire tehnică (t dt ) a locului de muncă este acel timp în cursul căruia executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă, menţinerea în stare normală de funcţionare a utilajelor şi de utilizare a sculelor, cu care efectuează sarcinile de muncă. Astfel, timpul pentru înlocuirea unei scule - dacă nu are o frecvenţă regulată, stabilită prin tehnologie - timpul pentru revizia, proba şi reglarea accidentală a utilajului, timpul pentru curăţirea şi ungerea lui etc. constituie timp de deservire tehnică. Timpul de deservire organizatorică (t do ) este timpul în cursul căruia executantul asigură, pe întreaga perioadă a schimbului de muncă, organizarea, aprovizionarea şi îngrijirea locului de muncă, conform sarcinilor de muncă ce-i sunt stabilite. Din această categorie de timp fac parte: timpul pentru aranjarea zilnică a sculelor, a documentaţiei etc. la începutul schimbului şi cel pentru strânsul lor la sfârşitul schimbului (dacă aceste acţiuni nu sunt legate de pregătirea şi încheierea executării unui lot de produse): timpul pentru curăţenia locului de muncă; timpul pentru primirea şi predarea schimbului etc. b. Timpul neproductiv (T N ) este acel timp în cursul căruia au loc întreruperi în munca executantului - indiferent de natura lor - sau în care acesta efectuează acţiuni ce nu sunt necesare pentru realizarea sarcinii sale de muncă. În cadrul acestei categorii de timp se disting trei grupe de consumuri de timp: timpul de întreruperi reglementate, timpul de muncă neproductivă şi timpul de întreruperi nereglementate. b 1 . Timpul de întreruperi reglementate (T ir ) este acel timp în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt pentru odihna şi necesităile fiziologice ale executantului şi pentru a avea loc întreruperile condiţionate de tehnobogie şi de organizarea muncii. Timpul odihnă necesităţi fiziologice (t on ) este timpul din durata reglementata a zilei de muncă în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt în scopul refacerii capacităţii de muncă şi al satisfacerii necesităţilor fiziologice şi de igiena personală ale executantului. La elaborarea norrnelor de muncă, deseori se analizează separat timpul de odihnă de cel pentru necesităţi fiziologice, timpul acordat pentru odihnă fiind determinat de greutatea şi condiţiile în care se desfăşoară munca. Timpul de întreruperi condiţionate tehnologie organizarea muncii (t to ) este timpul de întrerupere a procesului de muncă ce rezultă inevitabil din prescripţiile tehnice de folosire a utilajului, din tehnologie şi din organizarea activităţii executanţilor la locul de muncă respectiv. El se poate subdivide în timp de întreruperi condiţionate de tehnologie (t th ) şi timp de întreruperi condiţionate de organizarea muncii (t og ). Întreruperile condiţionate de

Managementul ergonomic al muncii

21

tehnologie cuprind perioadele de funcţionare utilă sau de nefuncţionare a utilajului, când nu este necesară intervenţia executantului şi nu i se poate încredinţa altă muncă. De exemplu: timpul în care muncitorii aşteaptă aersirea frontului de lucru în industria minieră; timpul de fierbere a flotei de vopsire în industria textilă: timpul de aşteptare a terminării funcţionării automate a maşinii- unelte etc. Întreruperile condiţionate de organizarea muncii apar, de regulă, în cazul muncii în colectiv, cum ar fi liniile în flux (bandă) şi reprezintă diferenţa între ritmul (cadenţa) liniei şi durata activităţii pe fiecare loc de muncă, dacă nu există sincronizare. b 2 . Timpul de muncă neproductivă (T mn ) este timpul în cursul căruia executantul efectuează acţiuni ce nu sunt utile desfăşurarii normale a procesului de producţie sau nu intră în sarcina sa de muncă, în această categorie intră timpii rezultaţi din: rebutarea unor piese: remedierea unor lucrări executate necorespunzător; căutarea prin dulapul cu scule nearanjate. b 3 . Timpul de întreruperi nereglementate (T in ) este timpul neproductiv în care procesul de muncă este întrerupt din cauze nereglementate, care pot fi dependente sau independente de executant. Timpul de întreruperi dependente executant (t d ) reprezintă timpul de întreruperi nereglementate în muncă, determinate de încălcarea disciplinei în muncă de către executant. De exemplu: întreruperi din cauza întârzierilor la programul de muncă; părăsirea nejustificată a locului de muncă în timpul programului; discuţiile particulare: plecarea mai devreme de la lucru. Timpul de întreruperi independente de executant (t i ) reprezintă timpul de întreruperi nereglementate în muncă, provenite din cauza unor lipsuri organizatorice, tehnice sau naturale şi care nu depind de executant. De exemplu:

întreruperile în muncă pentru aşteptarea lucrului, a desenului, a instrucţiunilor, a sculelor, a mijlocului de transport, a muncitorului auxiliar: oprirea utilajului din lipsă de energie, pentru reparaţii accidentale: aşteptarea reglării maşinii-unelte:

timpul de supraveghere în care i s-ar fi putut repartiza executantului alte munci dar din deficienţe de organizare aceasta nu a avut loc. Cunoaterea structurii timpului de munca a executantului prezintă utilitate pentru: măsurarea şi studierea consumului de timp de muncă; elaborarea normativelor şi norrneior de muncă; identificarea Si mobilizarea rezervelor de sporire a productivităii muncii prin organizarea şi folosirea raţională a timpului de lucru. Referitor la executantul TESA (personal tehnic, economic, de altă specialitate. administrativ), faţă de structura timpului de muncă al executantului muncitor, există diferenţă la componenta timp operativ (T op ). Ele se datorează naturii diferite a obiectului muncii folosit, respectiv în cazul TESA el reprezentăndu-l informaţia. Structura Top (TESA) se prezintă în figura 2.2. Timpul de primire a informaţiei (t prim.i ) se referă la luarea la cunoştinţă despre conţinutul unei informaţii (scrise, orale), cel de prelucrare a informaţiei

22

Managementul ergonomic al muncii

(t prel.i ) se referă la modificarea conţinutului ori a formei de prezentare a informaţei (poate fi de: citire, gândire, calcule, scriere), de convorbiri (t conv .) cuprinde primirea sau cedarea de relaţii sub formă orală pentru a întregi informaţia despre o operaţie sau lucrare, deplasarea în scopul realizării sarcinii (t drs ) priveşte modificarea poziţiei spaţiale a lucrătorului, în unitate sau chiar în afara ei, cu scopul îndeplinirii sarcinii de muncă, iar timpul de transmitere a informaţiei (t trans.i ) exprima transmiterea informaţei sub formă orală ori scnisă, pentru a fi prelucrată în continuare, ori a fi folosită de alte persoane.

în continuare, ori a fi folosită de alte persoane. Figura nr.2.2. – Structura timpului operativ al

Figura nr.2.2. Structura timpului operativ al personalului TESA

Managementul ergonomic al muncii

23

CAPITOLUL III ENERGIA ORGANISMULUI UMAN, MUNCA ŞI OBOSEALA

În ergonomie, ca şi în medicină, organismul omenesc trebuie studiat în ansamblul său, ca un tot unitar. El este format din celule şi din ţesuturi. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism. De pildă mâna este organul principal în, munca fizică, cu cel mai înalt grad de precizie şi de fineţe în muncă. Organele interne sunt denumite viscere, pe când celelalte formaţiuni existente în organism formează soma sau partea somatică a corpului. Gruparea de organe, pentru a îndeplini o funcţie fundamentală a organismului formează un sistem sau un aparat (sistemul muscular, sistemul nervos, aparatul locomotor, aparatul cardiovascular etc.).

3.1. Sursele de energie ale organismului, consumul de energie, munca şi alimentaţia

Indiferent de poziţia sau activitatea corpului uman – repaus, muncă, concentrare - omul dezvoltă în permanenţă energie, a cărei valoare depinde de greutatea şi dimensiunile corpului, precum şi de sex, în acelaşi timp însă, pentru a putea exista şi reface energia consumată, organismul posedă un sistem de nutriţie, corespunzător.

3.1.1. Sursele de energie organismului Unul din procesele vitale în organism este ansamblul fenomenelor de transformare a energiei chimice, primită sub forma alimentelor, în energie mecanică, în aparatul digestiv, alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe (glandele salivare; ficatul care realizează sinteza glicogenului, având funcţii biliare, metabolice şi de reglare a diferitelor mecanisme din organism:

pancreasul) se realizează o transformare progresivă a alimentelor, în urma căreia principiile nutritive trec prin pereţii intestinului în sânge. Transformările sunt de 2 feluri: transformări fizice (modificarea stării fizice a alimentelor: înmuiere, macerare, tăiere) şi transformări chimice (desfacerea în compuşi din ce în ce mai simpli sub acţiunea sucurilor digestive). Transformările chimice încep în gură, sub acţiunea salivei, continuă în stomac sub acţiunea sucului gastric şi mai departe în duoden unde intervine bila secretată de ficat, şi în intestine. Se obţin produşi absorbabili şi asimilabili care trec în mediul intern al organismului, respectiv în sânge şi în limfă, cea mai intensă absorbţie a substanţelor nutritive

24

Managementul ergonomic al muncii

(are loc pe parcursul întregului tub digestiv) se realizează la nivelul intestinului subţire. Organismul omenesc se dezvoltă şi îşi menţine vitalitatea asimilând deci principiile nutritive, numite şi factori de nutriţie, extrase din alimentele ce le consumă. Deşi numărul alimentelor poate fi mare, variat, cu specific geografic, numărul principiilor nutritive este redus, format din: proteine, lipide, glucide, săruri minerale şi vitamine. Proteinele sunt substanţe complexe care conţin carbon, oxigen, hidrogen azot şi sulf. Prin procesul de ardere în organism ele eliberează energie 4,1 calorii/gram. Rolul lor este în primul rând plastic, reprezentând componentul de bază al celulelor. Întrucât proteinele conţin aminoacizi esenţiali care nu pot fi sintetizaţi în organism, ele nu pot lipsi din alimentaţia omului. Necesarul zilnic de proteine este de 1 g/kilocorp, respectiv un om de 70 de kg are nevoie zilnic de 70 g de proteine. Proteinele de origine animală au o valoare mai mare decât cele de origine vegetală pentru creştere şi forţă musculară. Lipidele (grăsimile) sunt formate din carbon, oxigen şi hidrogen, iar prin arderea lor completă în organism, eliberează toată energia potenţială (9,3 calorii/gram). Totodată, ele servesc şi ca material pentru reînnoirea structurilor celulelor uzate. Deşi teoretic grăsimile pot fi înlocuite în alimentaţie cu glucide, care să asigure eliberarea de energie, totuşi, datorită unor componenţi care nu pot fi sintetizaţi de organism (acizii grai nesaturaţi), este necesară o cantitate minimă de lipide alimentaţie. Raţia zilnica de lipide este de 30-40 g pentru un adult.

Pentru persoanele care prestează munci fizice grele, grăsimile prezintă avantajul că prelungesc timpul de rămânere a alimentelor în organele de digestie, ceea ce împiedică apariţia prea devreme a senzaţiei de foame. Excesul de grăsimi favorizează apariţia afecţiunilor cardiovasculare. Este recomandabil ca aproximativ jumătate din grăsimile consumate sa fie de origine vegetală. Este de dorit ca dintre grăsimile de origine animală sa se prefere acele din lapte şi produse lactate, deoarece conţinutul lor în vitamine şi săruri minerale este mai ridicat. Glucidele, alcătuite tot din carbon, oxigen şi hidrogen, prin ardere furnizează organismului energie 4,1 calorii/gram, ca şi proteinele. Chiar dacă absenţa sau insuficienţa de glucide poate fi suplinita de proteine sau lipide, consecinţele sunt negative, deoarece în lipsa glucidelor, de exemplu, lipidele arse duc la formarea corpilor cetonici, care sunt substanţe toxice. De aceea, este necesar ca glucidele sa reprezinte minimum 10% din valoarea carbonică a raţiei alimentare. Sărurile minerale aflate în alimente sub formă de fosfaţi, carbonaţi, bicarbonaţi, cloruri etc., se dizolvă în apa aflată în organism, îndeplinind rolul important de biocatalizatori în menţinerea unei anumite concentraţii a mediului intern, un rol plastic şi au o contribuţie în activitatea unor hormoni şi enzime.

Managementul ergonomic al muncii

25

Vitaminele sunt substanţe naturale active, care în cantităţi mici sunt indispensabile pentru desfăşurarea metabolismului, stimulând transformările biochimice (biocatalizatori). Ele nu pot fi sintetizate în organism, trebuind să fie furnizate de hrană, gata formate sau ca provitamine pe baza cărora organismul elaborează vitamine. Absenţa lor din alimentaţie duce la boli caracteristice fiecărei vitamine, boli care dispar după administrarea vitaminei respective. Unii factori nutritivi se pot înlocui cu alţii, mai ales în scop energetic. Astfel, în lipsa unei cantităţi suficiente de glucide şi lipide organismul foloseşte ca material energetic proteinele. Totuşi, din cauză că fiecare factor nutritiv conţine anumite elemente numite esenţiale, care nu pot fi sintetizate de organism, toţi aceşti factori trebuie sa coexiste în hrana zilnică în proporţiile corespunzătoare nevoilor organismului. Ţinând seama de nevoile organismului, în principii nutritive, raţia calorică trebuie acoperită în proporţie de 14% cu proteine, de 12-35% cu lipide şi de 51- 74% cu glucide, de unde rezultă că raportul dintre greutăţile protelneior, lipidelor şi glucidelor de 1 : 1: 4. Alimentele care furnizează aceste principii alimentare au fost structurate în 7 grupe lapte şi brânzeturi (3-35%), carne, produse din carne şi peşte (4-8%), ouă (3-4%), legume şi fructe (17-18%), cereale şi leguminoase uscate (25-45%), produse zaharoase (7-8%), grăsimi (12-17%). Aceste proporţii au un caracter orientativ, în alimentaţie putând fi omise sau depăşite consumurile recomandate. Diferenţele trebuie însă compensate în zilele următoare. De asemenea, se poate înlocui un aliment cu altul, însă înlocuirea trebuie făcută numai cu alimente din aceeaşi grupă. O importanţă deosebită o au şi proprietăţile organoleptice ale alimentelor (aspect, miros, gust). Ele trebuie să corespundă deprinderilor consumatorului pentru a provoca plăcere şi poftă de mâncare şi în acest fel să stimuleze secreţia sucurilor gastrice.

3.1.2. Consumul de energie a organismului şi munca Ansamblul proceselor de asimilaţie şi dezasimilaţie care se desfăşoară într-un organism viu, având ca rezultate menţinerea vieţii poartă denumirea de metabolism. Metabolismul se poate asemăna cu un proces de ardere lentă, comparaţie cu atât mai justificată cu cât aceste procese de transformare consumă oxigen ce ajunge în celule prin sistemul respirator şi prin sânge. În cadrul ciclului metabolic (fig.3.1.), energia chimică potenţială a alimentelor ingerate (glucide, lipide, proteine, vitamine, săruri, acizi), sub influenţa oxigenului, se transformă în energie mecanică şi calorică. Principiile nutritive, obţinute prin transformarea progresivă a alimentelor în cadrul aparatului digestiv, trec în sânge prin pereţii intestinelor, de unde apoi, ajungând în ficat, se constituie în rezerve de energie (glicogen) care la nevoie pot să treacă din nou în sânge, sub formă de glucoză. Toate aceste transformări

26

Managementul ergonomic al muncii

metabolice au loc printr-un proces de ardere lentă ce se desfăşoară în prezenţa oxigenului care trece în celule prin aparatul respirator şi prin sânge.

trece în celule prin aparatul respirator şi prin sânge. Figura nr.3.1. - Transformările de energie în

Figura nr.3.1. - Transformările de energie în organismul omenesc

Căldura degajată este corespunzătoare metabolismului bazal, adică acelui consum energetic necesar pentru a asigura funcţionalitatea de bază a organismului şi întreţinerea vieţii celulare (toată energia chimică se transformă în energie calorică). Energia mecanică este corespunzătoare metabolismului de efort şi este generată de activitatea fizică, care depinde de intensitatea şi natura muncii prestate, transformarea principiilor alimentare, travaliul digestiv, lupta de apărare a organismului împotriva frigului sau căldurii etc. Sursa energetică cea mai importantă pentru transformarea energiei chimice a alimentelor în energie mecanică, o reprezintă glucoza şi combinaţiile fosforice care au loc în prezenţa oxigenului şi care sunt asigurate sistemului muscular prin irigaţie sanguină. În stabilirea necesităţilor energetice ale omului se are în vedere consumul de energie atât la nivel bazal cât şi pentru muncă. Fiziologic este corect, dar ergonomic nu, deoarece ergonomia are ca lege specifică asigurarea reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta, în consecinţă trebuie stabilită necesitatea de

Managementul ergonomic al muncii

27

energie prin condiţii alimentare corespunzătoare efortului depus, specific fiecărei profesiuni. Atât necesităţile cît şi consumul de energie umană se măsoară în kilocalorii (Kcal). Consumul de energie umană se măsoară în mod indirect, pe baza raportului cunoscut dintre metabolism şi consumul de oxigen. Arderea unui litru de oxigen în organismul uman corespunde unei transformări energetice medii 4,8 Kcal. Această cantitate poartă denumirea şi de valoare calorică a oxigenului. Produsul între valoarea calorică a oxigenului şi cantitatea de oxigen consumată (în litri) reprezintă consumul energetic în Kcal. Altfel spus, pentru 1 Kcal energie umană se consumă (arde) 0,207 litri de oxigen sau circa 5 litri de aer ventilat. Consumul de energie umană are loc tot timpul vieţii, distingând energia necesară metabolismului bazal, 1 Kcal/ 1 Kg corp/l oră şi 1,2 Kcal/min., de energia necesară muncii profesionale, media maxima anuală ajungând la 5,2 Kcal/minut (313 Kcal/oră sau 2500 Kcal/zi). Consumul energetic este invers proporţiona1 cu timpul, consum de 15 Kcal/minut se poate realiza în 10 minute de activitate, pe când de 25 Kcal/minut, doar 1 minut se poate lucra. Consumul total de energie (Er) se compune din următoarele elemente:

Er = Emb + Eda + Emap (Kcal)

în care:

Emb - consumul de energie calorica în timpul metabolismului bazal (repaus absolut),

- 1700 Kcal/24 ore - la bărbaţi şi

- 1400 Kcal/24 ore - la femei;

Eda - consumul de energie pentru digestie, procese de asimilare şi activităţi extraprofesionale (spălat, îmbrăcat, mers etc.), (600 - 700 kcal); Emap consumul de energie necesar metabolismului din timpul activităţilor profesionale. Kilocaloria (kcal) reprezintă căldura necesară unui litru de apă, pentru a-şi ridica temperatura de la 14,5°C la 15,5°C, adică cu un grad (1°C). Dacă din consumul de energie necesar metabolismului din timpul activităţilor se scade consumul de energie necesar metabolismului bazal se obţine valoarea caloriilor de muncă netă sau de efort (Eef), adică:

Eef = E T Emb

Aceste calorii de efort sunt denumite calorii ale muncii profesionale, între consumul energetic şi solicitarea musculară nu există însă un raport de proporţionalitate directă, deoarece “caloria muncii profesionale” determinată de

28

Managementul ergonomic al muncii

Lehmann, nu reflectă nici eforturile intelectuale şi nici eforturile fizice legate de mediul de muncă, ci numai diferenţa dintre caloriile măsurate în timpul lucrului şi caloriile metabolismului bazal. Cu caracter informativ, în tabelul 3.1. se prezintă consumul de energie pentru unele profesiuni, determinat de Lehmann.

Tabelul nr.3.1. Consumul de energie necesar diferitelor profesiuni

Nr.

Calorii totale – în kcal/zi

Specificul muncii

Postura

Exemple de profesiuni

crt.

Bărbaţi

Femei

executantului

1

2400

2000

muncă manuală uşoară

şezând

contabil

2

3000

2500

muncă grea cu braţele muncă fizică uşoară

şezând

conducător de autobuz lăcătuş

în picioare

3

3300

2750

   

cizmar

muncă manuală grea muncă grea cu braţele

şezând

în picioare

conducător de

locomotivă

electrician

muncă fizică uşoară

în mers

urcând trepte

montor

poştaş

4

4200

-

muncă fizică foarte grea

în picioare

minier

mergând

agricultor

5

4800

-

muncă fizică extrem de grea

incomodă

minier (la strat subţire)

6

5100

-

idem

mergând

cosaş

Analizând valoarea consumului energetic (tabelul 3.2.) rezultă că acesta este influenţat, între altele, şi de poziţia corpului în timpul muncii.

Tabelul nr. 3.2. Consumul de energie pentru diferitele poziţii ale corpului

Poziţia corpului

Kcal de efort pe schimb

Sedentară

144

Îngenunchiat

240

Genoflexat

240

Ortostatică

288

Aplecat înainte

384

Intensitatea muncii poate fi evaluată cu ajutorul consumului de energie, în urma determinărilor făcute de fiziologi pentru un mare număr de activităţi fizice, au fost elaborate tabele cu valorile consumului de energie, din care se prezintă un extras în tabelul 3.3.

Managementul ergonomic al muncii

29

Tabelul nr. 3.3. – Consumul de energie pentru unele activităţi fizice )exprimat în „calorii ale muncii profesionale”)

Activitatea fizică

 

Condiţii de lucru

 

Kcal/min

Kcal/oră

Mers fără sarcină

Drum orizontal, fără obstacole, 3km/oră

 

1,7

90

Drum de ţară, cu bocanci, 3km/oră

 

5,2

280

Mers cu sarcină de:

10

kg

Pe drum plan, sol tare cu viteza de

3,1

165

30

kg

 

4 km/oră

3,6

190

 

În pantă de 30,5 0 , viteza de urcare 17,2 m/min

 

Fără sarcină

13,7

740

Urcarea scărilor

Cu

20

kg

18,4

990

sarcină

50

kg

26,3

1420

Înşurubatul cu

Şurub orizontal

 

0,5

25

şurubelniţa

Şurub vertical

 

0,7 1,6

35-85

Valorile calorice pentru o oră sau zi de activitate nu se stabilesc direct proporiona1, ci diminuate cu cca 10%, datorită pauzelor (scurte) introduse în muncă de executant. Normele republicane de protecţie a muncii din ţara noastră stabilesc limitele degajării calorice în timp, funcţie de categoria muncii (tabelul 3.4.).

Tabelul nr.3.4. – Clasificarea activităţilor profesionale în funcţie de degajarea calorică determinată de intensitatea efortului fizic

Categoria muncii

Uşoară

Medie

Grea

Degajarea calorică (kcal) pe :

Degajarea calorică (kcal) pe :

Degajarea calorică (kcal) pe :

schimb

până la 1200

1201 - 2000

peste 2000

oră

până la 150

151 - 300

peste 30

minut

până la 3,5

3,5 6

peste 6

Pentru muncile grele, valoarea caloriilor de efort serveşte la evaluarea fiziologică a muncii şi a metodelor de muncă în vederea calculării timpului de odihnă necesar pentru refacerea forţei umane. Aprecierea categoriei de muncă (grea sau uşoară) se face ţinând seama de consumul energie, de repartizarea efortului asupra meselor musculare şi de gradul de solicitare statică a muşchilor ( tabelul 3.5.).

Tabelul nr. 3.5. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

Kcal de efort

90

150

Muşchii solicitaţi în mişcare

Muşchii ambelor braţe

Muşchii unui singur braţ

Muşchii întregului corp

Numai muşchii braţelor

Categoria de muncă

Muncă uşoară

Muncă grea

Muncă uşoară

Muncă grea

30

Managementul ergonomic al muncii

Deci, la acelaşi efort, activităţile care antrenează în mişcare un număr mai redus de mase musculare sunt mai obositoare decât acelea la care participă un număr mai mare de muşchi. De asemenea, la acelaşi consum energetic, efortul static este mat obositor decât efortul dinamic. In timpul efortului fizic, în organismul uman apar o serie de modificări şi fenomene de adaptare şi readaptare, ca urmare a solicitării diferitelor organe interne, a ţesuturilor şi a sistemelor musculare, osos şi nervos. Cele mai importante modificări sunt: creşterea funcţiei respiratorii, accelerarea activităţile cardiace însoţită de o creştere iniţială a debitului sanguin, dilatarea vaselor cardiace şi a muşchilor solicitaţi şi modificarea sistemului vascular cu efecte pozitive pentru alimentarea ţesuturilor cu oxigen şi substanţe hrănitoare, creşterea presiunii sanguine, creşterea cantităţii de zahăr pe care ficatul o cedează sângelui, intensificarea metabolismului, creşterea temperaturii corpului, ceea ce favorizează transformarea energiei chimice în energie mecanică (aşa se explică încălzirea sportivilor înainte de a intra în competiţie), intensificarea formării şi eliminării produselor metabolice (acidul lactic, acidul uric etc.), intensificarea schimburilor de căldură, cu mediul înconjurător prin creşterea irigaţiei sanguine a pielii şi prin transpiraţie. Cuantificarea acestor modificări foloseşte la stabilirea parametrilor de adaptare a organismului la efort, la aprecierea solicitărilor fizice, precum şi la aprecierea gradului de dificultate a efortului. Cel mai uşor de măsurat sunt debitul respirator, pulsul, temperatura corpului şi capacitatea vizuală. Studiile de specialitate au arătat că pulsul creşte şi revine la normal în raport cu dificultatea efortului. În tabelul 3.6. se redă modificarea unor funcţii fiziologice ale omului în timpul unei zile calendaristice, pentru diferite categorii de muncă.

Tabelul nr.3.6. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

Categoria de

Consum de

Frecvenţa

Ventilaţia

Temperatura rectală ( 0 C)

muncă

oxigen (l/min)

cardiacă (bătăi/

pulmonară

min)

(l/min)

 

Repaus

0,25 0,3

60

70

6

7

37,5

Uşoară

0,5 1,0

75

100

11

20

37,5

Grea

1,5 2,0

125

150

31

45

38

38,5

Foarte grea

2,0 2,5

150

175

45

56

38,5

39

Unele activităţi cu efort predominant muscular cuprind ridicarea şi transportul unor obiecte grele. Normele de ridicare şi transport a greutăţilor sunt în funcţie de vârstă, sex şi tipul de transport, manual sau cu mijloace de transport pe roţi (tabelul

Managementul ergonomic al muncii

31

Tabelul nr. 3.7. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

 

Femei

 

Bărbaţi

Grupa de vârstă (ani)

Masa (kg)

Grupa de vârstă (ani)

Masa (kg)

16

18

5

16

18

12

18

21

8

18

21

25

21

40

12

21

45

50

40

50

10

45

55

30

Peste 50

8

Peste 55

20

Tabelul nr. 3.8. – Elemente de apreciere a categoriei de muncă

   

Înclinarea

 

Mijloace de transport

Masa (kg)

terenului

 

Femei

Bărbaţi

Până la (în %)

-

cu roabe pe teren înclinat sau pe scânduri

50

75

20

cu cărucioare prevăzute cu 3 sau 4 roţi împinse cu forţa braţelor pe teren neted

-

100

130

10

- cu cărucioare cu 2 roţi pe teren accidentat

60

80

10

- cu vagonete de linie

400

600

10

- cu vagonete suspendate pe şine

600

800

10

Pentru transportul manual pe un plan înclinat (60 trepte) greutatea obiectului nu va depăşi 25 - 30 kg la bărbaţi şi 12 kg la femei. Transportul se poate efectua numai cu întreruperi. Pe baza consumului de oxigen (consumul maxim fiind de 4,2 litri/minut, echivalentul a aproximativ 100 litri aer ventilat de organism, sau 35 litri de sânge transportat pe minut), se poate aprecia starea de sănătate a executanţilor, calculând indicele Tiffeneau (I T ):

I T

VEMS

Cv

x

100

în care:

VEMS - volum maxim expirat/secundă, după o inspiraţie maximă; Cv - volumul total de aer expirat, după o inspiraţie maximă (expiraţie completă şi foraţată). Pentru I T mai mic de 72% există afecţiuni pulmonare: restrictivă, pentru VEMS mai mic decât cel ideal, obstructivă pentru Cv mai mică decât cea ideală şi mixtă dacă ambele sunt mai mici decât cele ideale.

32

Managementul ergonomic al muncii

3.2. Oboseala: noţiune, caracterizare, clasificare

Oboseala este o scădere, o diminuare reversibilă a capacităţii de funcţionare a unui organ sau a unui organism ca urmare a unei activităţi depuse. Ea este o consecinţă firească a efortului - fizic sau intelectual - depus de individ timp mai îndelungat pentru executarea unor sarcini de muncă. Ea se concretizează în diminuarea sau tendinţa de diminuare a capacităţii de muncă a omului. Oboseala nu este o stare patologică, ea are urmări cu caracter temporar asupra individului, asupra capacităţii de muncă a acestuia. Oboseala reprezintă, de fapt, un fenomen de prevenire a epuizării capacităţii de muncă şi nu epuizarea ca stare a rezervelor de energie ale organismului. Este de fapt un semnal de alarmă, pentru luarea unor măsuri tocmai pentru a evita ajungerea la epuizare. Reiese din cele spuse că principala trăsătură caracteristică a oboselii este reversibilitatea. Lupta împotriva oboselii, este scopul principal urmărit prin organizarea ştiinţifică, având în vedere consecinţele grave pe care le poate avea:

- slăbirea generala a organismului fata de agenţii nocivi de orice natură;

- repetată, oboseala atrage după sine surmenajul, uzura rapidă a organismului, epuizarea şi îmbătrânirea prematură:

- măreşte riscul de accidentare;

- reduce randamentul omului, atât sub aspect cantitativ (productivitatea muncii), cât şi sub aspect calitativ (creşterea consumului de materiale, de rebuturi, de deşeuri etc.). În general, oboseala poate fi evitată dacă reuşim să o identificăm din timp. Identificarea oboselii nu este întotdeauna uşoară deoarece ea poate lua variate forme, în funcţie de subiectul şi de acţiunile observate, în general oboseala poate fi fizică sau psihică. Oboseala fizică poate fi musculară sau statică, iar cea psihică neurosenzorială sau mintală.

Tabelul nr. 3.9. – Tipurile de oboseală

   

Natura oboselii

 

Musculară

Statică

Neuro-senzorială

Mintală

Cauza

Efort

Imobilizare

Tensiune

Atenţie

Adaptare

Putere de a îndura

Confort

Antrenament

Obişnuinţă

Remediu

Repaos

Mişcare

Destindere

Distracţie

a. Oboseala musculară. Ea poate fi intensă, totuşi nu este periculoasă, afară de cazul când provoacă o alterare de mişcări. Se recuperează, în general, în întregime prin odihnă şi efectele ei, chiar la scadente mari, se concretizează în cel mai rău caz în unele deformări fizice, fără consecinţe grave.

Managementul ergonomic al muncii

33

Organismul uman, este un motor deosebit de complex, cu o capacitate modestă, întrucât se foloseşte de un combustibil scump, se recomandă ca munca mecanică să fie transferată la mâini care cer (solicită) de la om un consum minim de energie. Funcţionarea acestui motor mediocru este asigurată de muşchi, care în urma solicitărilor nervoase se contractă, producând munca ce constă într-o deplasare, în punctul unde muşchiul este ataşat la schelet se aplică o forţă, ce se opune acţiunii depuse de forţa exterioară asupra osului, acţiune ce trebuie învinsă. De regulă, punctul de aplicare a forţei exterioare nu este acelaşi, nu se suprapune cu cel unde este legat muşchiul de os. Osul, îndeplineşte o funcţie de pârghie. Braţul pârghiei, asupra căruia acţionează forţa exterioară adesea este de zece-douăzeci de ori mai lung decât braţul cuprins între punctul articulaţiei osului şi punctul de legătură a muşchiului. Rezultă de aici că forţa musculară necesară trebuie sa fie - proporţional - mult mai puternică decât cea exterioară. Iată deci explicaţia de ce aparatul muscular dispune de o putere, de o forţă relativ modestă. Pentru a ne familiariza cu consumul de energie necesar pentru prestări musculare în diversele părţi ale corpului, prezentăm un tablou cuprinzând elementele metabolismului pentru o muncă relativ uşoară, comparativ cu metabolismul bazal.

Tabelul nr.3.10. Consumul de energie

 

La odihnă (metabolism bazal)

La muncă

cal./min

%

cal./min

%

Corpul întreg

1200

100

3600

100

Muşchi

456

38,0

2500

70,0

Ficat

149

12,4

79

2,2

Stomac,

91

7,6

58

1,6

intestine

Rinichi

90

7,5

26

0,7

Splină

76

6,3

100

2,8

Inimă

53

4,4

160

4,5

Pancreasul

16

1,3

7

0,2

Creier

36

3,0

40

1,1

Sânge

13

1,1

13

0,4

Glande salivare

8

0,7

3

0,1

Altele

212

17,7

614

16,4

Se remarcă preponderenţa consumului la muşchi şi reducerea, în timpul muncii, a activităţii organelor secretoare. Această constatare implică necesitatea constituiri în cantităţi suficiente a acestor rezerve pentru ca muşchii să poată satisface distrugerea lor prin muncă şi pentru ca pompa cardiacă sa funcţioneze cu energie pentru a evita intoxicaţia

34

Managementul ergonomic al muncii

ţesuturilor. Dacă acest drenaj nu intervine cu suficientă eficientă, apare oboseala. Medical oboseala se măsoară prin analiza schimburilor respiratorii, frecvenţa respiraţiei (limită la un procent de cretere de 75% a ritmului), frecvenţa pulsului (limita 140), înregistrarea contracţiilor cardiace (limita inferioară pauzei diastolice 0,2 s) dozajul lichidului renal, variaţia tensiunii în vasele sanguine etc. b. Oboseala statică este o formă, o variantă a oboselii fizice, când muşchii sunt supuşi unui consum inutil de energie. Oboseala statică provine dintr-o imobilitate într-o poziţie insuficient de confortabilă a corpului sau a unor părţi ale acestuia, când anumite grupe de muşchi fiind menţinute într-o stare de contracţie, consumă calorii fără vreo muncă efectivă. De exemplu, poziţia rigidă de drepţi impune un consum de oxigen cu 20% mai mare, faţă de cel de repaus cu mâinile pe şold. Importanţa oboselii statice nu este o descoperire recentă. Cercetările pentru găsirea unei poziţii fără forţare a fost practicată încă în antichitate (ioga). Trebuie asigurată o atare poziţie de muncă, care să facă posibil un joc liber al muşchilor şi o irigare sanguină a acestora, permiţând totodată o uşoară variaţie a ţinutei pentru a destinde din când în când muşchii contractaţi. c. Oboseala nuro-senzorială apare în cazul utilizării intensive a unui organ de simţ (ochiul, urechea) sau în cazul unei tensiuni nervoase susinute. Această oboseală este mai puţin evidentă decât cea musculară, dar este mult mai periculoasă, mult mai dăunătoare putând provoca infirmităţi iremediabile ca bunăoară cecitate, surzenie totală sau parţială, întregul organism este atins de tulburările nervoase, ceea ce duce la uzura, adeseori, prematură a individului. Oboseala nuro-senzorială alterează cu mare rapiditate desfăşurarea normală a mişcărilor; statistica arată că 85% din numărul accidentelor de muncă în ateliere se datorează acestei oboseli. Prevenirea oboselii nuro-senzoriale constă în înlăturarea muncitorului din locurile de muncă cu iluminat necorespunzător, cu zgomot, cu trepidaţii, cu ritm anormal de muncă. d. Oboseala mintală (cerebrală) apare atunci când individul este solicitat fără întrerupere, timp îndelungat, la o concentrare intelectuală, de gândire sau pentru atenţie, în vederea bunului mers al muncii. Oboseala mintală se manifestă sub aspect calitativ. Măsurarea ei este foarte dificilă, deoarece metodele de investigaţii în domeniul cerebral sunt puţin dezvoltate. Deşi unii susţin că lucrătorul nu este expus acestei oboseli, cercetările dovedesc că nici lucrătorul manual nu este la adăpost faţă de oboseala mintală, deoarece toate lucrările comportă şi un oarecare grad de participare mintală (de exemplu munca simplă de curăţire a pieselor turnate necesită o participare mintală într-un procent de 9%, filetarea de 25%).

Managementul ergonomic al muncii

35

Totuşi oboseala mintală este caracteristică lucrătorilor intelectuali, mai ales a cadrelor cu funcţii de răspundere. Ea apare în condiţii de:

- atenţie concentrată asupra unei probleme foarte grele;

- atenţie dispersată, aplicată succesiv asupra diverselor probleme;

- conducerea unei lucrări, în condiţiile unor deranjări permanente;

- muncă “contra cronometru” cu un randament slab, care te “scoate din sărite”;

- muncă efectuată într-un mediu neplăcut;

- necazuri (probleme) de ordin particular care necesită un efort foarte mare pentru menţinerea voinţei de muncă. Apariţia acestei oboseli se manifestă la început printr-o stare de somnolenţă, care poate fi reparata printr-un scurt somn. Dacă oboseala mintală devine excesivă, provoacă o iritabilitate care trece rapid la obsesie şi la neurastenie. Surmenajul, responsabilităţile mari, grele, cauzează transformări psihice mergând până la epuizare cerebrală. Cele mai frecvente consecinţe ale acestei oboseli sunt tulburările cardio-circulatorii, depresia şi senilitatea precoce. Remedierile sunt pe cât de simple, atât de puţin aplicabile pentru oamenii activi, dinamici: supravegherea medicală permanentă, întreruperea temporară a activităţii, destindere, distracţii, natural dacă acestea din urmă nu duc la oboseală de altă natură.

3.3. Regimul ergonomic de muncă şi odihnă

Stabilirea regimului ergonomic de muncă şi odihnă constă în găsirea, pentru fiecare gen de activitate, a unor corelaţii şi alternanţe optime între durata perioadelor de muncă, durata pauzelor pentru odihnă, numărul conţinutul şi momentul introducerii acestor pauze, în aşa fel încât să se asigure obţinerea unei eficienţe sporite a activităţii omului, un înalt grad al productivităţii muncii, un nivel optim al capacităii de muncă şi o bunăstare a sănătăţii. Alternarea raţională a perioadelor de muncă şi a celor de odihnă trebuie să aibă la bază o fundamentare economică, fiziologică, psihologică şi socială. Astfel durata optimă de lucru este condiţionată de gradul de solicitare a omului şi de caracterul acestei solicitări în procesul muncii. Plecând de la considerentul că în diferite perioade ale zilei capacitatea de muncă a omului înregistrează variaţii, trebuie determinate cu precizie începutul şi sfârşitul schimbului de lucru, în cadrul dinamicii zilnice a capacităţii de muncă a omului se observă, de obicei, că cel mai scăzut nivel al acesteia se înregistrează între orele 12 şi 14, iar în cursul nopţii între orele 3 şi 4. Aceste probleme sunt deosebit de utile în organizarea producţiei şi a muncii, deoarece, numai dacă timpul de muncă al executantului coincide cu perioadele în care capacitatea de muncă este maximă, se creează premisele realizării sarcinilor de

36

Managementul ergonomic al muncii

producţie, obţinerii unei productivităţi înalte a muncii în condiţiile unui consum minim de energie şi o folosire utilă şi eficientă a timpului liber şi de odihnă etc. Menţinerea capacităţii de muncă a executanţilor, la un nivel optim, presupune, pe de o parte, reglementarea nivelului general de solicitare, iar pe de alta, organizarea raţională a procesului însăşi de desfăşurare a muncii. Corelaţia între capacitatea de muncă şi oboseală este reflectată în figura

3.2.

Prin solicitarea capacităţii de muncă (1) are loc consumul de energie, atât direct (ca urmare a activităţii fizice sau intelectuale depuse), cât şi factorial (indirect) din cauza influenţei negative a factorilor de mediu fizic, psihic, alimentaţie necorespunzătoare, lipsă de instruire. Ca atare şi starea de oboseală apare mai repede şi mai accentuat (2). Reducerea influenţei acestor factori impune folosirea căilor de prevenire a oboselii (3), ceea ce converg înspre reducerea consumului total de energie umană, la nivelul celui direct. În consecinţă scade senzaţia de oboseală, căile de compensare a ei nu trebuie să acţioneze intens, iar capacitatea de muncă se reface mai rapid (4), apropiindu-se de nivelul optim.

se reface mai rapid (4), apropiindu -se de nivelul optim. Figura nr. 3.2. – Relaţia :

Figura nr. 3.2. – Relaţia : capacitatea de muncă – oboseala

Organizarea pe baze ştiinţifice a procesului de desfăşurare a muncii impune asigurarea unei corelaţii optime între: solicitarea normală în muncă, durata perioadelor de muncă şi a celor pentru odihnă. Altfel spus un regim ergonomic de muncă şi odihnă constă în găsirea unei duble corelaţii optime:

- corelaţia: solicitare normală — perioadă de muncă, corelaţie optimă cu caracter preventiv;

- corelaţia: perioada de muncă — perioada de odihnă şi refacere, corelaţie cu caracter compensatoriu.

Managementul ergonomic al muncii

37

Optimizarea corelaţiei “solicitări – muncă - refacere” conferă regimului de muncă atributul de ergonomic, iar oboseala în muncă, firească de altfel, este prevenită, iar ulterior mai uşor compensată, ridicând capacitatea de muncă a executantului înspre limita sa optimă. Aşadar, regimul ergonomic de muncă şi odihnă constă în aflarea şi aplicarea unor corelaţii optime - pentru orice activitate umană - între “solicitările normale în muncă, perioadele de muncă, perioadele de odihnă”, în scopul menţinerii capacităţii de muncă la un nivel optim şi al creşterii productivităţii muncii. El are, potrivit figurii 3.3., două laturi: latura preventivă, ce urmăreşte reducerea oboselii: latura corectivă, urmărind compensarea oboselii. Optimizarea căilor de acţiune vizând simultan asigurarea, respectiv refacerea capacităţii de muncă, conferă regimului de muncă şi odihnă, atributul de raţional, ştiinţific, altfel spus regim ergonomic.

de raţional, ştiinţific, altfel spus re gim ergonomic. Figura nr. 3.3. – Regimul ergonomic de muncă

Figura nr. 3.3. – Regimul ergonomic de muncă şi odihnă

38

Managementul ergonomic al muncii

CAPITOLUL IV ORGANIZAREA MEDIULUI AMBIANT AL MUNCII

Ambianţa de muncă este reprezentată de factori fizici (iluminat, cromatică, zgomot, microclimat etc.) şi cei psiho-sociali (intercunoaştere, climat psihosocial, particularităţi temperamentale etc.). Ei acţionează şi influenţează în mod direct capacitatea de muncă, comportamentul executantului, astfel încât optimizarea lor conduce la sporirea rodniciei muncii, concomitent cu protejarea adecvată a capacităţii de muncă. Factorii fizici, formând ambianţa fizică a muncii, au natură obiectivă pot fi evidenţiaţi şi măsuraţi precis, pe când factorii psihosociali şi psihologici, constituind ambianţa psihosocială a muncii sunt, de regulă de natură subiectivă, mai greu de cuantificat, reflectând îndeosebi condiţiile adaptării omului la muncă.

4.1. Factorii de microclimat

Existenţa unui climat cât mai favorabil la locul de muncă, are importanţă esenţială atât pentru asigurarea unor condiţii sănătoase de muncă, cât şi pentru menţinerea capacităţii normale de lucru a executanţilor. Atmosfera din ateliere şi alte încăperi trebuie strict reglementată în ceea ce priveşte temperatura, umiditatea şi ventilaţia, deoarece aceşti factori exercită o influenţă deosebită asupra sănătăţii executanţilor, asupra randamentului muncii. Realizarea microclimatului adecvat porneşte de la faptul că temperatura corpului (36,5°C ± 0,5°C) este o rezultantă între: căldura produsă la nivel tisular; căldura pierdută în mediul ambiant; căldura radiată de obiectele înconjurătoare şi recepţionată de om. Senzaţia de confort depinde de temperatura percepută de om (t p ), determinată prin însumarea temperaturii aerului (t a ) şi a temperaturii suprafeţelor înconjurătoare (t s ) şi raportată la 2. Scăderea temperaturii mediului înconjurător stimulează producerea de căldură de către organism. Ca fiinţă homeotermă corpul omului produce căldură prin metabolism, continuu, iar căldura centrală trebuie sa fie aproximativ aceeaşi.

Ca urmare a reacţiilor chimice din organism, alături de energie se degajă căldură, schimbul permanent de căldură: om — mediu ambiant, depinzând de:

temperatura aerului pentru schimbul de căldură prin convecţie;

temperatura suprafeţelor înconjurătoare (pereţi, plafon, pardoseli, mâini) pentru schimbul de căldură prin radiaţie;

Managementul ergonomic al muncii

39

temperatura obiectelor muncii cu care pielea intră în contact, pentru schimbul de căldură prin conducţie;

umiditatea relativă a aerului, pentru schimbul de căldură prin evaporare;

mişcarea aerului (ventilaţia), pentru schimbul de căldură prin convecţie şi evaporare. Se poate vorbi de o zonă de confort termic, aşa cum apare în figura 4.1.

70

%

 

Senzaţie de umiditate

 
 

S

S

e

e

U

n

+

+

+

+

+

+

n

M

I

z

a

+ +

+ +

ZONA

 

+

+

+

+

z

a

D

ţ

+ +

 

+

+

+

ţ

i

I

i

+ +

DE

 

+

+

T

e

+

+

+

+

+

+

+

+

+

+

+

+

e

A

T

d

+

+

+

+

CONFORT

+

+

 

+

+

+

+

+

+

d

E

e

+

+

+

+

+

+

e

 

+

+

+

+

%

f

+

+

+

+

+

+

+

c

r

a

i

l

g

Senzaţie de uscare

 

d

30

%

 

20º

 

28º

U/T

 

TEMPERATURA ºC

 

Figura nr. 4.1. - Zona de confort termic

Orientativ, un microclimat industrial se consideră corespunzător, dacă mişcarea aerului se realizează cu o viteză de 0,3 - 0,4 m/sec. La o temperatură a aerului de ca 18°C şi umiditate relativă de 40-60%. El trebuie corelat cu intensitatea muncii, stările termice individuale, stresul psihologic etc. Între temperatură şi umiditate raportul este invers proporţional, pe când între temperatură şi viteza aerului el este direct proporţional. De altfel, există tabele cu valori corelate pentru cei trei factori de microclimat, în raport cu munca, perioada anului, caracteristica încăperii. Măsurarea factorilor de microclimat se face pentru fiecare în parte, folosind termometrul, termograful, anemometrul etc. Sunt şi aparate care exprimă într-o singură valoare puterea de răcire a aerului cum este catatometrul sau globtermometrul, care exprimă pierderea de căldură prin radiaţie. a. Temperatura. O sarcină importantă ce trebuie rezolvată în cadrul organizării muncii, este asigurarea unei temperaturi corespunzătoare la locul de muncă, deoarece, indiferent de caracterul muncii - muncă fizică sau muncă

40

Managementul ergonomic al muncii

intelectuală — temperatura necorespunzătoare, prea scăzută sau prea înaltă are efecte negative, ce se concretizează într-un randament scăzut, într-o calitate necorespunzătoare a produselor, accidente, îmbolnăviri etc. La o temperatură prea scăzută, organismul omului radiază prea multă căldură, ca urmare o cantitate mare din energia acestuia se cheltuieşte inutil. Afară de aceasta, la o temperatură prea scăzută, degetele pierd mobilitatea şi îndemânarea necesară. În schimb, la o temperatură prea ridicată, căldura excesivă care se dezvoltă în organismul omului nu poate radia în afară, din care motiv corpul se supraîncălzeşte, atenţia se reduce şi rapiditatea reflexelor scade simţitor. Intervalul de temperatură în care omul simte un optim fiziologic este destul de restrâns, de cca. 2-3°C, depinzând de vârstă, sex, sezon, alimentaţie, îmbrăcăminte. Temperatura normală pentru o încăpere nu este o mărime constantă ci depinde de caracterul muncii, în cazul unei munci uşoare, se consideră normală temperatura de 18 - 20°C, în cazul unei munci de greutate medie 15 - 18°C, iar în cazul unei munci grele 13 - 15°C.

Pentru menţinerea temperaturii aerului în limitele normale se pot aplica variate măsuri: ventilaţia; izolarea surselor de căldură; răcirea suprafeţelor calde; acoperirea acestora cu materiale termoizolante; duşuri de apă, perdele de apă. Ventilaţia halelor, sălilor, atelierelor se poate realiza pe cale naturală, fie pe cale artificială sau chiar în mod combinat. Ventilaţia are un caracter dublu:

permite corpului să evacueze căldura, pentru a asigura echilibrul termic în corp; reduce concentraţia de bioxid de carbon din atmosferă.

b. Umiditatea aerului, de asemenea nu trebuie neglijată, deoarece în cazul

în care gradul de umiditate este foarte ridicat. evaporarea transpiraţiei este împiedicată, rezistenţa organismului - în special la eforturi ridicate şi de lunga durată - scade foarte mult, în schimb, în cazul în care gradul de umiditate este foarte scăzut, evaporarea devine foarte puternică, uscarea mucoaselor nasului şi gurii se intensifică, în acest caz, va trebui sa procedăm la umezirea artificială a

aerului. Umiditatea medie a aerului trebuie să fie în încăperile de producţie la 40 - 60%.

c. Puritatea aerului. Puritatea aerului, la fel, este o problemă căreia

trebuie acordată mare atenţie, având în vedere că în încăperile industriale, la locurile de muncă, de regula, se creează praf, gaze. vapori toxici etc., care - în cazul în care concentraţia depăşeşte limitele admise - au efect dăunător asupra sănătăţii muncitorului, asupra capacităţii de muncă a acestuia. Măsura cea mai eficientă pentru asigurarea purităţii aerului, acolo unde aceasta este posibilă, este prevenirea formării prafului, a gazelor şi a vaporilor toxici, praful în concentraţie mare conduce la îmbolnăvirea căilor respiratorii. Dacă umiditatea este ridicată, de 85%, iar temperatura aerului de 23°C, praful astupă porii pielii şi împiedică eliminarea transpiraţiei, în raport cu natura sa,

Managementul ergonomic al muncii

41

Cele mai eficace măsuri care duc la asigurarea unui microclimat corespunzător sunt cele care conduc la eliminarea surselor de înrăutăţire a microclimatului. Ele constau în:

modificarea proceselor tehnologice şi înlocuirea materialelor care generează degajări termice, vapori, praf, gaze toxice etc.;

captarea degajărilor nocive chiar la punctele de origine, fără să fie lăsate să se împrăştie în atmosfera locurilor de muncă;

condiţionarea aerului în încăperile industriale prin măsuri de ventilaţie care permit corpului sa evacueze căldura şi reduc concentraţia elementelor nocive din atmosferă. Ventilaţia se poate realiza pe trei căi: naturală, artificială (mecanică) sau mixtă. Ventilaţia artificială trebuie sa îndeplinească o serie de cerinţe printre care:

valorile elementelor de microclimat realizate (temperatura, umiditatea, viteza aerului);

cantitatea substanţelor nocive) să fie cuprinse în limitele stabilite de norme;

să nu se producă o răcire bruscă a aerului în zona de lucru;

sa nu se vicieze atmosfera zonei de lucru prin introducerea aerului dintr-un mediu viciat;

să nu se formeze curenţi de aer prea puternici;

să dea rezultate bune în toate anotimpurile;

sa permită o manevrare şi reglare uşoară în funcţie de condiţiile procesului tehnologic.

4.2. Cromatica (coloritul în muncă)

Alături de iluminat, legat strâns de acesta, o problemă deosebit de importantă, care exercită influenţă considerabilă asupra condiţiilor de muncă şi, prin aceasta, asupra productivităţii muncii şi a calităţii produselor, este folosirea justă a diferitelor culori în organizarea şi amenajarea locurilor de muncă. Influenţa culorilor se extinde asupra personalităţii omului, asupra proceselor fiziologice, precum şi asupra vieţii sentimentale. Dinamica culorilor, ca ştiinţă se ocupă cu utilizarea justă a culorilor, a relaţiilor dintre culori şi lumină. În funcţie de efectele fiziologice şi neuropsihice, culorile sunt grupate după cum urmează:

culori reci (negru, albastru, verde. violet);

culori calde (roşu, galben, portocaliu);

culori agitatoare sau îngrijorătoare (violet);

culori stimulatoare (portocaliu, roşu, galben);

culori liniştitoare (verde, albastru);

42

Managementul ergonomic al muncii

culori grele (negru, violet);

culori uşoare (galben);

culori care dau senzaţia de apropiere (portocaliu, galben);

culori care dau senzaţia de depărtare (verde, albastru).

Amploarea efectelor fizio-psihice ale culorilor se redă detaliat în tabelul

nr.4.1.

Tabelul nr. 4.1. Efecte fizio-psihice ale culorilor

Culoarea

Efecte fiziologice

Efecte neuropsihice

 

Creşte presiunea sanguină

Culoare foarte caldă

ROŞU

Ridică tonusul muscular

Stimulator general

Activează respiraţia

Stimulator intelectual

 

Senzaţia de apropiere în spaţiu

 

Accelerează pulsaţia inimii

Culoare caldă

Menţine presiunea sanguină

Stimulent emotiv

PORTOCALIU

Favorizează secreţia gastrică şi digestia

Senzaţia de apropiere foarte mare în spaţiu

   

Culoare caldă

Influenţează funcţionarea normală a sistemului cardiovascular

Culoare cea mai veselă

GALBEN

Stimulează vederea

Calmant al psihonevrozei

 

Senzaţie de apropiere în spaţiu

 

Scade presiunea sanguină

Culoare rece

 

Culoare liniştitoare

VERDE

Dilată vasele capilare

Impresie de prospeţime

Facilitează deconectarea nervoasă

 

Senzaţie de depărtare în spaţiu

 

Scade presiunea sângelui

Culoare foarte rece

ALBASTRU

Scade tonusul muscular

Culoare liniştitoare

Calmează respiraţia şi frecvenţa pulsului

În exces, conduce la depresiuni

 

Senzaţie de depărtate în spaţiu

 

Creşte rezistenţa caridovasculară

Culoare rece

 

Culoare neliniştitoare, descurajantă

VIOLET

Creşte rezistenţa plămânilor

Senzație de apropiere foarte mare în spațiu

Efectele culorilor depind de: vârstă, sex, oboseală, natura muncii. De pildă, tinerii preferă culorile vii, luminoase, în timp ce vârstnicii preferă tonuri şi nuanţe sobre. Activitatea prin care se analizează influenţa pe care o excită diferitele culori, în scopul de a le găsi pe cele mal potrivite, poartă denumirea de condiţionarea culorilor. Vorbim astfel de: efecte de compensare ale culorilor:

relaţia dintre culoare şi reflectarea luminii: contrastul de culori. a. Efecte compensatoare ale culorilor Ţinând cont de aceste însuşiri ale diferitelor culori, în vederea compensării unor efecte psihice şi fiziologice neplăcute ale ambianţei şi condiţiilor existente, vom alege culorile cele mai potrivite.

Managementul ergonomic al muncii

43

Prin aplicarea corespunzătoare a culorilor, se pot obţine efecte de mărire sau de micşorare a unei încăperi. De exemplu, înălţimea camerelor, a halelor scunde, poate fi mărită aparent prin schimbarea culorilor pe verticală, precum şi prin aplicarea pe tavan a unui albastru deschis, care creează senzaţia de îndepărtare şi deci de mărire aparentă a înălţimii halei, în schimb, prin alternarea orizontală a culorilor pe pereţii laterali, folosind o culoare contractantă pentru partea superioară a pereţilor şi o altă culoare pentru partea inferioară a lor, înălţimea camerelor poate fi aparent micşorată, în consecinţă, la munca monotonă se preferă coloritul stimulator, viu (roşu, portocaliu), iar la activităţile de supraveghere culori odihnitoare. În raport cu caracterul muncii şi condiţiile de ambianţă, efectele compensatoare ale culorilor sunt redate în tabelul nr.4.2.

Tabelul nr. 4.2. Efecte compensatoare ale cromaticii industriale

Nr.

Caracterul muncii şi condiţiile de ambianţă

Caracterul culorilor recomandate

Felul

crt.

culorilor

1

Procese de muncă manuale cu eforturi fizice dinamice

Culori odihnitoare (nuanţe

Bleu, roz, vernil

2

Procese de supraveghere

pastel)

3

Procese de muncă monotone

Culori stimulative (nuanţe

Roşu, portocaliu

vii)

4

Munca la temperaturi ridicate

Culori reci

Verde, bleu

5

Munca în încăperi care primesc multă lumină

6

Munca la temperaturi scăzute

 

Crem, roz,

7

Munca în încăperi lipsite de / sau cu puţină lumină naturală

Culori calde

portocaliu

8

Munca în spaţiu limitat

Culori de lărgire a spaţiului

Alb, roz

9

Munca în spaţii largi

Culori de limitare a spaţiului

Albastru, maron

10

Munca în locuri zgomotoase

Culori liniştitoare

Vernil, verde pal, verde albăstrui

b. Culorile şi reflectarea luminii. După cum ştim, nu toate culorile reflectă în aceeaşi măsură lumină. De exemplu, culoarea albă are însuşirea de a reflecta 85% din lumina care cade pe ea, în timp ce culorile închise absorb 80- 90% din radiaţiile sursei de lumină. De altfel, există o interacţiune între iluminatul încăperii şi valoarea de reflexie a pereţilor acesteia. Efectul corespunzător de lumină şi culoare se poate asigura ţinând cont de această interacţiune. La vopsirea încăperilor sarcina principală este aplicarea şi coordonarea corespunzătoare a culorilor la tavan, la pereţi şi la pardoseală. Experienţa arată că în această privinţă soluţia cea mai bună este asigurarea unei valori de reflexie de 50%. Dar ce înţelegem prin valoare de reflexie? Prin valoare de reflexie se înţelege raportul dintre cantitatea de lumină ce cade asupra unei suprafeţe şi

44

Managementul ergonomic al muncii

cantitatea reflectată. Dacă suprafaţa respectivă absoarbe jumătate din lumina care cade asupra sa, reflectând numai jumătate din această cantitate de lumină, atunci vorbim de o valoare de reflexie de 50%. Această valoare de reflexie de 50% într-o încăpere, în practică, se asigură pe ansamblul încăperii în felul următor: la tavan se aplică o culoare cu o valoare de reflexie de 70%, la pereţi de 50%, iar la pardoseală de 20-30%. Media reflexiei prevede pentru: plafon între 70-85%; pentru pereţi între 50-60%. iar pentru pardoseală între 20-30%.

Dăm mai jos câteva date privind valoarea de reflexie a unor suprafeţe colorate, după atlasul de culori “Frieling”:

Aluminiu Hârtie albă Alb-var Fildeş Galben-lămâie Galben pai Galben ocru Verde frunziş Albastru deschis Tencuială gri

85%

Placă de furnir Stejar deschis Beton uscat Roşu Verde butelie Asfalt uscat Stejar închis Roşu cărămidă Purpuriu Asfalt ud

38%

85%

33%

80%

32%

70%

20%

70%

20%

60%

20%

60%

18%

50%

18%

45-50%

10%

42-45%

5%

c. Culorile şi contrastul de culori. Crearea la locul de muncă a unui contrast corespunzător de culori prezintă o deosebită importanţă. Această problemă se pune în special cu privire la alegerea culorii pentru vopsirea fundalului. Diferitele culori care creează impresie bună, senzaţie plăcută, ameliorarea vederii. De exemplu, în cazul în care muncitorul prelucrează o piesă de culoare argintie, se indică să şi se dea acesteia un colorit mai albăstrui, mai închis. Natural piesa nu poate fi vopsită. Schimbarea culorii piesei se va asigura prin modificarea culorii fundalului, în acest caz nu vom folosi şi la vopsirea fundalului culoarea neagră, gri sau albă, ci culoarea galben ocru. Prin crearea unui fundal de culoare galben-ocru, piesa în aparenţă - va deveni albastră, deci se va putea delimita mai bine de ambianţă. De altfel, experienţa arată că prin asigurarea în jurul piesei ce se prelucrează de aşa-zise contra-culori, vom avea nevoie de o lumină cu o intensitate de 50%, mai mică faţă de cazul în care nu ne folosim de asemenea culori.

În figura 4.2. se prezintă o prismă a vizibilităţii contrastelor cromatice în care s-a reprezentat de la bază spre vârf, contrastul cel mai vizibil, respectiv mai puţin vizibil.

Managementul ergonomic al muncii

45

Managementul ergonomic al muncii 4 5 Figura nr.4.2. – Prisma vizibilităţii contrastelor cromatice În funcţie de

Figura nr.4.2. – Prisma vizibilităţii contrastelor cromatice

În funcţie de domeniul de referinţă şi de scopul urmărit, cromatica poate fi de mai multe feluri: cromatica generală; cromatica funcţională a mijloacelor de muncă: cromatica informaţional - tehnologică; cromatica securităţii muncii. Cromatica generală se referă la culorile pereţilor, plafoanelor şi pardoselilor. Alegerea gamei de culori pentru vopsitorii şi zugrăveli trebuie să pornească de la caracteristicile culorilor de a reflecta sau de a absorbi lumina, în general, culorile deschise reflectă lumina, iar cele închise o absorb. Pornind de la coeficienţii de reflexie a luminii, cromatica generală trebuie să combine culorile în aşa fel încât pe fondul culorii predominante să se obţină contraste plăcute. Cromatica funcţională a mijloacelor de muncă trebuie să asigure supravegherea şi manevrarea corectă a acestora. Pentru vopsirea maşinilor se recomandă nuanţele din tabelul nr.4.3.

Tabelul

maşinilor

nr.4.3.

–Nuanţe

de

culori

recomandate

pentru

vopsirea

Nuanţe de culori

Domeniile de aplicare

Verde ca mazărea

Suprafeţe principale nefinisate ale maşinilor- unelte (capace, pârghii de manevrare etc.)

Roşu castaniu

Marcarea locurilor de ungere

Roşu carmin

Marcarea protecţiei (butoanele de conectare, săgeţile ce indică sensul de rotaţie, etc.)

Portocaliu de avertizare

Marcarea de avertizare şi de atragere a atenţiei asupra unui pericol (părţile mobile)

Cenuşiu deschis

Straturile de vopsea de protecţie care trebuie să reziste la uleiuri şi temperatură

Negru

Piese de comandă din material plastic

46

Managementul ergonomic al muncii

Pentru conducte şi instalaţii există un cod al culorilor adoptat pe plan internaţional, fiecare culoare reprezentând un anumit conţinut. Astfel, conductele de apă se vopsesc în culoare gri sau negru, cele pentru gaze şi pentru lichide în nocivitate chimică se vopsesc în culoare galbenă, conductele ce transportă gaze explozive - în culoare roşie, cele pentru combustibil lichid de culoare albastră etc. Această simbolizare are rolul de a menaja concentraţia, memoria şi atenţia executanţilor, pentru a împiedica accidentele ce s-ar putea produce prin manevrarea greşită a vanelor sau pompelor. În orice caz, sunt cu totul nerecomandabile suprafeţele superioare ale birourilor sau meselor de lucru vopsite sau acoperite cu materiale de culoare închisă. Cromatica informaţional-tehnologică este folosită ca metodă de semnalizare în tablourile de comanda, servind pentru informarea operatorului prin lumini colorate, sau pentru culoarea butoanelor, comutatoarelor, manetelor sau volanelor prin care se transmit informaţii şi se comandă instalaţiile, o cromatică raţională a tablourilor de comandă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii printre care:

să realizeze o bună evidenţiere a culorii semnalelor fără de fondul general, ca şi a fiecăruia în raport cu celelalte;

să ofere posibilitatea unei uşoare memorări a codului cromatic;

să realizeze o armonie estetică, pentru a crea şi menţine buna dispoziţie în muncă. Cromatica securităţii muncii are un rol deosebit în avertizarea pericolelor şi evitarea accidentelor de muncă. Astfel, galbenul în contrast cu negrul se foloseşte pentru avertizarea materialelor periculoase, a pericolelor nevăzute, a pericolului de ciocnire, prăbuşire, zdrobire etc.; roşul în contrast cu alb avertizează pericolele directe, zonele interzise, sistemele de semnalizare şi combatere a incendiilor; verdele în contrast cu alb semnifică lipsa oricărui pericol ş.a.m.d. Din experienţa practică, aşa cum rezultă din literatura de specialitate, eficienţa cromaticii industriale se materializează în: îmbunătăţirea iluminatului, creşterea productivităţii muncii, diminuarea oboselii executanţilor, reducerea absenteismului.

4.3. Ambianţa sonoră: zgomotul, vibraţiile, muzica

funcţiona1ă

În complexul de măsuri menite să asigure un mediu sănătos, normal de muncă, măsuri prin aplicarea cărora se reduce oboseala, un rol deosebit de important prezintă cele luate pentru reducerea zgomotului. a. Zgomotul este un ansamblu de sunete discordante, dezagreabile, produse de unul sau mai multe medii elastice care, acţionează asupra organismului uman,

Managementul ergonomic al muncii

47

provoacă o stare de iritabilitate psihică precum şi modificări funcţionale şi organice cu caracter patologic. Zgomotul influenţează starea generală a organismului şi de aceea cunoaşterea efectelor zgomotului asupra sa, a limitelor de la care acestea devin nocive şi a căilor de prevenire şi de combatere a sa prezintă o importanţă deosebită pentru sporirea productivităţi muncii prin crearea unei ambianţe sonore confortabile, în acest sens, cunoaşterea nivelurilor admisibile pentru zgomot prezintă importanţă atât din punct de vedere igienic, cât şi din punct de vedere tehnic. Limitarea zgomotului din punct de vedere fiziologic determină nivelul limită al zgomotului care nu are o acţiune dăunătoare asupra organismului. Din punct de vedere tehnic, se stabileşte limita admisibilă a zgomotului diferitelor agregate, în funcţie de procedeele de atenuare cunoscute şi realizabile în practică. Zgomotul produce modificări de ordin fiziologic în organismul uman, care constau în: creşterea tensiunii arteriale; accelerarea pulsului; scăderea acuităţii auditive şi vizuale; tulburări digestive etc. Ele se manifestă prin apariţia erorilor în activitate şi scăderea ritmului de lucru. Zona de audibilitate, relaţie între frecvenţa şi intensitatea zgomotului, este redată în coninţinutu1 figurii 4.3.

zgomotului, este redată în coninţinutu1 figurii 4.3. Figura nr. 4.3. – Relaţia dintre frecvenţa şi

Figura nr. 4.3. – Relaţia dintre frecvenţa şi intensitatea zgomotului, limita de audibilitate şi de suferinţă

La diferite genuri de activităţi există diferite limite maxim admisibile pentru zgomot (tabelul nr.4.4.).

48

Managementul ergonomic al muncii

Tabelul nr.4.4. Nuanţe de culori recomandate pentru vopsirea maşinilor

Nr.

 

Limita maximă admisibilă (dB)

crt.

Genuri de activităţi

1

Concentraţia mintală

50

2

Lucrări repetative de birou

60

3

Dactilografierea (în birou de dactilografie)

70

4

Ateliere industriale

80

5

Activităţi diverse la care după expunere prelungită apar fenomene de surzenie

90

În adoptarea soluţiilor tehnice pentru reducerea zgomotelor trebuie ţinut cont de diferiţi factori, ca: gradul de sonorizare dorit, înlăturarea riscului de incendiu, uşurinţa de întreţinere ş.a. Pentru reducerea zgomotelor există diferite soluţii tehnice şi ele privesc structura de rezistentă a clădirilor, natura materialelor, proporţia materialelor izolante în construcţia pereţilor, plafoanelor şi planşeelor, amplasarea uşilor, ferestrelor, sau izolarea directă a surselor de zgomot. Protejarea lucrătorilor împotriva zgomotelor inevitabile se face cu ajutorul mijloacelor de protecţie individuală, ca:

antifoane în formă de cărţi, care acoperă în exterior pavilionul urechii:

antifoane în formă de tampon sau dop. care se introduc în