Sunteți pe pagina 1din 73

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

MASTERAT DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ EUROPEANĂ

LUCRARE DE DISERTAŢIE
LA DISCIPLINA DREPT ADMINISTRATIV AL BUNURILOR

MODURI GENERALE DE CONSTITUIRE A DOMENIULUI PUBLIC

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR VASILICA NEGRUŢ

ABSOLVENT :
CONSTANTIN LAURA CĂTĂLINA(JALBĂ)

GALAŢI 2012

1
CUPRINS

CAPITOLUL I DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NOŢIUNII DE DOMENIU


PUBLIC. PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE DOMENIALE
Secţiunea 1 Noţiunea de domeniu public
Secţiunea a 2-a Trăsăturile domeniului public
Secţiunea a 3-a Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia
Secţiunea a 4-a Patrimoniul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
CAPITOLUL II NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ŞI DOMENIU PUBLIC
POTRIVIT CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI DIN 1991, REVIZUITĂ ŞI REPUBLICATĂ
REGIMUL JURIDIC APLICABIL DOMENIULUI PUBLIC
Secţiunea 1 Noţiuni introductive
Secţiunea a 2 a Statutul constituţional al proprietăţii
Secţiunea a 3 a Regimul constituţional al proprietăţii publice. Relaţia domeniu
public-proprietate publică
Sectiunea a 4 a. Noţiunea de regim juridic
Secţiunea a 5 a. Dreptul de proprietate publică, formă a dreptului de proprietate
Secţiunea a 6 a Caracterele generale ale dreptului de proprietate
Secţiunea a 7a. Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică
CAPITOLUL III MODURI DE CONSTITUIRE A DOMENIULUI PUBLIC
Secţiunea 1 Consideraţii generale
Secţiunea a 2-a Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate
Secţiunea a 3-a Modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate
publică
CONCLUZII

2
CAPITOLUL I DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NOŢIUNII DE DOMENIU PUBLIC.
PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE DOMENIALE

Secţiunea 1 Noţiunea de domeniu public

Definirea noţiunii de domeniu public a reprezentat una dintre preocupările autorilor de


drept administrativ, atât din perioada interbelică, cât şi din prezent. Profesorul Paul
Negulescu1 definea domeniul public ca fiind “totalitatea bunurilor mobile şi imobile
aparţinând statului, judeţului sau comunei, întrebuinţate pentru satisfacerea interesului
general”, făcând totodată distincţie între domeniul public, care era supus regimului de drept
public, şi domeniul privat, care era supus regimului de drept privat.
2
Profesorul Constantin G. Rarincescu definea domeniul public al statului sau al
celorlalte administraţiuni publice, ca fiind totalitatea acelor bunuri mobile sau imobile,
afectate, în mod direct şi nemijlocit, funcţionării serviciilor publice şi care sunt absolut
necesare pentru aceasta, fiind supuse unui regim juridic special.
Domeniul administrativ se împărţea în domeniul public şi domeniul privat. Domeniul
public era format din bunurile mobile şi imobile ale administraţiei, afectate unui interes
general, fie că erau destinate unui serviciu public, fie uzului tuturor (parcurile, drumurile,
pieţele etc.). Domeniul privat era constituit din bunurile mobile şi imobile care nu erau
afectate în mod direct unui interes general şi care erau, în principiu, supuse regulilor de drept
civil.
În doctrina contemporană, Liviu Giurgiu3 a definit domeniul public ca fiind totalitatea
bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în regim
de drept public, afectate unei folosinţe publice care se realizează direct sau prin intermediul
unui serviciu public, determinate ca atare prin lege, ori sunt de uz sau de interes public. Un alt
autor contemporan, Mircea Preda4 defineşte domeniul public ca o totalitate de bunuri mobile
sau imobile care, potrivit legii, aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt
administrate de cel căruia îi aparţin în regim de drept public.
În opinia profesorului Antonie Iorgovan prin domeniu public se înţeleg acele
bunuri,publice sau private, care, prin natura lor ori prin dispoziţia expresă a legii, trebuie
păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes
1
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 1934, p.231
2
Constantin George Rarincescu Editura " Universala" Alcalay & Co. 1936 Bucureşti G. Rarincescu,
Contenciosul administrativ român, Bucureşti, 1936, p.209
3
Liviu Giurgiu, Domeniul public; Repere juridice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997 op.cit., p.54-55
4
Mircea. Preda, Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
3
public, direct sau prin intermediul unui serviciu public şi supuse unui regim de drept
administrativ sau unui regim mixt, în care regimul de putere este determinant, aflându-se în
proprietatea sau în paza persoanelor juridice de drept public, după caz1.
Prin art.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, noţiunea de domeniu public a primit şi o definiţie legală, precizându-se că domeniul
public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, din
cele stabilite în anexa care face parte integrantă din respectiva lege şi din orice alte bunuri
care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat
sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Din definiţiile aratate mai sus, rezultă că noţiunea de domeniu public este prezentată
ca ansamblul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului şi unităţilor administrative-
teritoriale.
Într-o altă abordare, noţiunea de domeniu public este definită atât prin componentele
sale (bunuri mobile şi imobile determinate prin Constituţie şi prin lege sau care, prin natura
lor, sunt de uz sau de interes public), cât şi prin raportare la regimul juridic de drept
administrativ aplicabil acestor bunuri.
Din definiţiile menţionate mai reiese că noţiunea de domeniu public nu se suprapune
celei de proprietate publică, din domeniul public putând face parte şi bunuri mobile sau
imobile care aparţin proprietăţii private, dar care sunt supuse unui regim de drept
administrativ pentru că, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Astfel, în privinţa apartenenţei unor bunuri la domeniul public, apar ca fiind
determinante stabilirea şi definirea corectă a regimului juridic aplicabil bunurilor respective.2

Secţiunea a 2-a Trăsăturile domeniului public

Aderând cu precădere la definiţia formulată de prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, putem


defini domeniul public ca fiind format din ansamblul bunurilor mobile şi imobile, publice şi
private, care prin natura lor sau voinţa legiuitorului sunt supuse unor norme speciale de
protecţie, deduse din faptul că au o utilitate publică, satisfăcînd în mod direct sau indirect
interes public şi care sunt supuse unui regim juridic de putere, asupra lor exercitându-se, de
către o persoană morală de drept public, un drept de proprietate publică sau un drept de pază
şi protecţie administrativă.
Aşadar pentru ca un bun să facă parte din domeniul public el trebuie să întrunească o

1
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005,p.l21
2
Em.Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, , Partea a ll-a, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2006, p.61-65
4
serie de condiţii, care se concretizează în tot atâtea trăsături caracteristice ale domeniului
public. Astfel:
1) Prin destinaţia expresă a legii sau prin natura lor, bunurile care aparţin domeniului
public trebuie să fie de uz sau de interes public. Această destinaţie a unor astfel de bunuri este
dată de regimul lor juridic, fie datorită valorii lor deosebite (istorice, artistice, ştiinţifice,
documentare etc.), fie datorită utilităţii lor publice.
Ca regulă, bunurile proprietate publică sunt uşor identificabile, în baza prevederilor
constituţionale şi dispoziţiilor legale. În ceea ce priveşte bunurile proprietate privată, care
trebuie să primească un regim domenial de protecţie şi conservare, identificarea lor se
realizează, de cele mai multe ori, pe baza unor proceduri speciale şi în urma unei complexe
activităţi de apreciere şi evaluare, din partea unor experţi şi organisme de specialitate (spre
exemplu, clasarea unui bun proprietate privată ca aparţinând patrimoniului cultural naţional,
potrivit Legii nr. 182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil).
2) Bunurile aparţinând domeniului public au o importanţă socială deosebită, fiind
valori destinate uzului general, ceea ce nu înseamnă că toată lumea trebuie să se şi folosească
de ele în mod direct.
Astfel, distingem, în cadrul domeniului public, bunuri care se pretează la o folosinţă
generală directă,( spre exemplu străzile) şi bunuri care sunt puse în valoare printr-o folosinţă
indirectă, prin intermediul unui serviciu public ( spre exemplu, transportul în comun).
3) Bunurile aparţinând domeniului public sunt supuse unui regim juridic de putere
publică1. Acest regim poate fi exclusiv un regim de drept public, dar poate fi, după caz, un
regim mixt, de drept public şi de drept privat, în care regimul de drept public este dominant.
Această trăsătură pune în evidenţă faptul că regimul de drept public sau regimul mixt,
dar în care regimul de drept public este dominant, se manifestă în cadrul unor raporturi
juridice de drept administrativ care se stabilesc între o persoană de drept public, statul sau o
unitate administraţiv-teritorială, pe de o parte, şi un alt subiect de drept, pe de altă parte, iar
litigiile care
apar în cadrul unor astfel de raporturi sunt întotdeauna litigii de contencios
administrativ, cu toate consecinţele care decurg din această situaţie.
4) Bunurile aparţinând domeniului public sunt fie proprietatea persoanelor juridice de
drept public, fie în paza sau protecţia acestora. Astfel, dacă este vorba de existenţa dreptului
de proprietate, potrivit legislaţiei actuale, acesta este dreptul de proprietate publică ce aparţine
statului sau unităţii administrativ-teritoriale, în timp ce, dacă este vorba de paza bunurilor

1
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a III-a, revăzută şi actualizată, Editura Universul Juridic,
Bucureşti2007, p. 204
5
domeniului public, acest drept poate aparţine oricărei persoane juridice de drept public care
acţionează în numele statului.

Secţiunea a 3-a Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia

Patrimoniul în sens economic desemnează totalitatea bunurilor care constituie averea


unei persoane. În sens juridic patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane1.
Din această definiţie rezultă că patrimoniul este compus dintr-o latură activă şi o alta
pasivă. Activul patrimonial cuprinde valoarea tuturor drepturilor patrimoniale, iar pasivul
patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.Activul şi
pasivul patrimonial sunt în strânsă legătură întrucât aparţin uneia şi aceleiaşi persoane.
Potrivit art.31, alin.1 din Codul civil2:” Orice persoană fizică sau juridică este titulară a
unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin
acesteia”.
Literatura de specialitate a arătat că unul dintre elementele constitutive ale persoanei
juridice îl reprezintă patrimoniul propriu şi distinct al acesteia, care îi dă posibilitatea să
participe în nume propriu la raporturile juridice şi să-şi asume o răspundere de sine stătătoare,
în calitatea sa de subiect de drept. Actualmente elementele constitutive ale persoanei juridice
sunt reglementate de art.187 din Codul civil, potrivit căruia orice persoană juridică trebuie să
aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit
scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Potrivit art.21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare3, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane
juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.
Caracterele juridice ale patrimoniului se manifestă atât în cazul patrimoniului
aparţinândpersoanei fizice, cât şi în cazul patrimoniului persoanei juridice.
a) Patrimoniul este o universalitate juridică, deoarece întruneşte cele două elemente ale
universalităţii juridice şi anume:

1
Liviu Pop “Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, Ediţie revăzută şi completată, Editura Lumina
Lex 2001, Bucureşti, p.10
2
Legea nr.287/2009 privind Codul civil a fost republicată în Monitorul Oficial nr.505 din 15.07.2011
3
Legea nr. 215/2001 a fost republicată în Monitorul Oficial nr.123 din 20 februarie 2007
6
-este o masă de bunuri, de drepturi şi obligaţii legate între ele şi supuse aceluiaşi regim juridic
sau o grupare de mase având fiecare un regim juridic determinat;
- bunurile, adică drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce formează patrimoniul sunt
distincte de universalitate, astfel că modificările care se produc în privinţa unuia sau unora
dintre aceste drepturi şi/sau obligaţii nu alterează identitatea universalităţii, deoarece aceste
bunuri sunt cuprinse în universalitate numai sub aspectul valorii lor băneşti. Astfel
patrimoniul ca universalitate juridică este distinct de bunurile care intră în compunerea sa.
b) Numai persoanele pot avea un patrimoniu, deoarece numai ele pot avea drepturi şi
obligaţii, prin persoane înţelegându-se atît persoana fizică , cât şi persoana juridică.
c) Orice persoană fizică sau juridică are un patrimoniu, în sensul că, pentru orice persoană,
calitatea de subiect de drept şi de participant la raporturile juridice se bazează pe existenţa
obligatorie a unui patrimoniu .Orice persoană are drepturi şi obligaţii evaluabile în bani, iar
dacă nu are bunuri are posibilitatea juridică de a le dobândi 1. În această accepţiune
patrimoniul apare ca aptitudinea de a deveni subiect activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii
Astfel, în cazul persoanelor fizice, oricât de săracă ar fi, o persoană, are totuşi un
minim de bunuri care formează patrimoniul său, în timp ce în cazul persoanelor juridice,
existenţa unui patrimoniu constituie una din condiţiile pentru existenţa persoanei juridice.
d) Unicitatea de patrimoniu, în sensul că o persoană fizică sau juridică are un singur
patrimoniu, indiferent de numărul drepturilor şi al obligaţiilor pe care le are.
e) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre
aceste
mase având un regim juridic bine determinat, în raport cu scopul pentru care o astfel de
divizare
a fost realizată.
Astfel o unitate administrativ-teritorială are un patrimoniu ca persoană juridică de
drept public, care este alcătuit dintr-o masă de bunuri ce formează domeniul public şi dintr-o
masă de bunuri ce formează domeniul privat, fiecare având regimuri juridice distincte, un
regim juridic de drept administrativ în cazul bunurilor aparţinând domeniului public şi un
regim juridic de drept civil în cazul bunurilor care formează domeniul privat.
f) Inalienabilitatea patrimoniului. Patrimoniul este legat de persoana căreia îi aparţine cât
timp ea există ca subiect de drept civil. Astfel persoanele fizice deşi pot înstrăina un drept şi
chiar o obligaţie, private ut singuli, ele nu pot înstrăina întregul patrimoniu.El se va transmite
doar în momentul încetării din viaţă pentru cauză de moarte, prin succesiune.În ce priveşte

1
I.P.Filipescu, “Dreptul Civil Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, ediţie revăzută şi completată, Editura
Actami, Bucureşti, 1998, p.11
7
persoana juridică transmisiunea întregului patrimoniu are loc în cazul încetării lor în urma
reorganizării prin comasare şi prin divizare totală.

Secţiunea a 4-a Patrimoniul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale

Conţinutul concret al patrimoniului este format din totalitatea drepturilor şi


obligaţiilor cu valoare economică şi a bunurilor la care se referă aceste drepturi, care aparţin
unei persoane.
Aşadar, drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut
economic, fiind evaluabile în bani. Ele se clasifică în două mari categorii: drepturile reale şi
drepturile de creanţă.
Dreptul real este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite
atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a mai fi necesară
intervenţia unei alte persoane1.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în temeiul căruia subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat, numit debitor, să dea, să facă, sau să nu
facă ceva2.
Deci, ca şi în cazul patrimoniului altor persoane fizice sau juridice, patrimoniul public
este format dintr-o componentă activă şi alta pasivă, noţiunea de domeniu având legătură cu
activul patrimonial, cu bunurile patrimoniale şi cu drepturile exercitate asupra acestora,
domeniul
reprezentând un ansamblu de bunuri aparţinând aceluiaşi titular, reunite prin natura lor
comună3.
Iniţial, distincţia între domeniul public şi domeniul privat a fost opera doctrinei, dar
această distincţie a fost preluată şi de legislaţia în vigoare, Legea nr. 213/1998 referindu-se
expres la domeniul public şi la domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale (art.3-6).
În literatura de specialitate contemporană4, s-a utilizat noţiunea de domeniu
administrativ pentru a desemna ansamblul bunurilor care fac parte din patrimoniul
administraţiei, folosite pentru realizarea sarcinilor care îi revin. Domeniul administrativ apare
astfel ca ansamblul bunurilor aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,

1
1I.P.Filipescu, op. cit, p.22
2
Ibidem
3
Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2001, p.40
4
Ibidem,p.44
8
folosite pentru asigurarea bunei funcţionări a acestora, astfel că se poate vorbi de un domeniu
administrativ al statului, al judeţului, municipiului, oraşului sau al comunei.
Aşadar, domeniul administrativ este o noţiune care include noţiunile de domeniu
public şi domeniu privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi, respectiv, un
ansamblu de bunuri care aparţin domeniului public şi privat al acestor persoane juridice de
drept public. Prin urmare, domeniul public şi domeniul privat alcătuiesc împreună domeniul
administrativ al statului şi, respectiv, al judeţului, municipiului, oraşului, comunei.
Astfel, domeniul administrativ poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor mobile şi
imobile aflate în proprietatea publică şi privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
pe care aceste persoane juridice de drept public le folosesc pentru realizarea scopului lor şi
anume satisfacerea intereselor generale ale colectivităţii naţionale şi locale.

9
CAPITOLUL II NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ŞI DOMENIU PUBLIC
POTRIVIT CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI DIN 1991, REVIZUITĂ ŞI REPUBLICATĂ
REGIMUL JURIDIC APLICABIL DOMENIULUI PUBLIC

Secţiunea 1 Noţiuni introductive

Constituţia României1, actuala lege fundamentală, nu utilizează sintagma de “domeniu


public”, ci cu aceea de proprietate, sub cele două forme ale sale, proprietatea publică şi
proprietatea privată.
Noţiunile nu sunt sinonime, între domeniu public şi proprietatea publică existând o
relaţie de la întreg la parte, dat fiind faptul că în domeniul public se includ, pe lângă bunurile
proprietate publică, şi anumite bunuri private, care prin semnificaţia lor artistică, ştiinţifică,
culturală, economică, istorică, justifică apartenenţa la domeniul public, ceea ce atrage un
regim juridic specific, în care normele de drept public se suprapun peste cele de drept privat,
având un rol dominant faţă de acestea din urmă.
Aceasta este accepţiunea lato sensu a domeniului public, care include, pe lângă
proprietatea publică şi anumite bunuri private, teză fundamentată de profesorul Antonie
Iorgovan.
Reglementarea constituţională a proprietăţii are in vedere două categorii de dispoziţii
constituţionale, şi anume:
a) dispoziţii în care se reglementează expres instituţia proprietăţii, cele două articole-cadru,
art.44 şi art.136;
b) dispoziţii in care regăsim proprietatea reglementată implicit, spre exemplu art.135 intitulat
“economia”, articolul 138 intitulat “bugetul public naţional”, etc.
Art.44 este reglementat in titlul II, consacrat drepturilor, libertăţilor şi indatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor şi este intitulat “dreptul de proprietate privată“. Art.136 este
reglementat in titlul IV intitulat “economia şi finanţele” şi este denumit “proprietatea”.
Actuala lege fundamentală consacră două sedii materiei proprietăţii şi anume:
- un sediu general, prin art.136, unde regăsim dispoziţii privind tipurile de proprietate, titularii
acesteia, sfera proprietăţii publice etc., unde proprietatea ne apare predominant în accepţiunea
ei economică;

1
Constituţia României a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, republicată de Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă
numerotare
10
- un sediu special, art.44, unde proprietatea ne apare mai mult în accepţiunea sa juridică, de
drept fundamental al cetăţeanului roman in actualul sistem constituţional şi legal.
Prin revizuirea Constituţiei din 2003 articolul 44 a suferit modificări substanţiale.
Astfel s-a consfinţit norma potrivit căreia proprietatea privată este garantată, şi nu doar
dreptul de proprietate privată, cum era prevăzut in versiunea iniţială a Constituţiei.
O altă modificare a fost norma care interzicea cetăţenilor străini şi apatrizilor să
dobandească terenuri in Romania. In forma actuală, alin. (2) al articolului 44 prevede că
„Proprietatea privată este garantată şi ocrotită in mod egal, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate , în condiţiile prvăzute de
legea organică, precum şi prin moştenire legală”.

Secţiunea a 2- a Statutul constituţional al proprietăţii

Din analiza alin.1 al art. 136 din Constituţie, deci a sediului general, care are
următorul conţinut “(1) Proprietatea este publică sau privată.”, se desprinde structura
proprietăţii în actualul sistem constituţional şi anume, privată şi publică.
Acestea fiind singurele forme de proprietate admise de Constituţie, nu putem să mai
vorbim despre “proprietatea statului” ca tip de proprietate de sine stătător, ci despre
proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale.
Alineatul (2) din art.136 prevede că “Proprietatea publică este garantată şi ocrotită
prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”
În prezent sunt recunoscuţi doi titulari ai proprietăţii publice, şi anume statul şi
unitatea administrativ-teritorială. Elementul de distincţie intre cele două tipuri de titulari este
cel al interesului corespunzător bunului, fiind vorba despre bunuri de interes naţional, care vor
intra in domeniul public al statului şi bunuri de interes local (comunal, orăşenesc sau
judeţean) care vor intra in proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale.
Se prevede de asemenea garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice.
În alineatul (3) regăsim delimitată sfera proprietăţii publice astfel:” Bogăţiile de
interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de
interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice. Bunurile care aparţin domeniului public, din punctul de vedere al
izvorului juridic care le conferă acest statut, sunt fie bunuri stabilite de Constituţie, fie bunuri

11
stabilite prin legea organică la care trimite Constituţia. Potrivit alin (4) “Bunurile proprietate
publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare unei regii
autonome ori instituţii publice sau pot fi concesionate ori inchiriate; de asemenea, ele pot fi
date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Acest alineat consacră caracterul inalienabil al proprietăţii publice care îngăduie
existenţa unor modalităţi juridice de valorificare a acestei proprietăţi, fiind vorba despre
următoarele tipuri de contracte administrative: cel de administrare, care nu se poate încheia
decât cu o regie autonomă sau instituţie publică, cel de concesionare publică sau de închiriere
publică, cel de folosinţă gratuită.
Alineatul (5), cu următorul conţinut:” Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile
legii organice”, consacră una dintre trăsăturile fundamentale ale proprietăţii private, şi anume
inviolabilitatea, care trebuie insă să se realizeze “in condiţiile legii organice”.
Rezultă că acest caracter nu este absolut, că exerciţiul inviolabilităţii trebuie raportat la
limitele instituite prin lege.
Se impune coroborarea acestui ultim alineat atât cu art. 44 alin.(3), (4) şi (5) care
reglementează instituţiile exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi ale posibilităţii
folosirii subsolului oricărui imobil pentru lucrări de interes general, cât şi cu art. 53, care
reglementează cadrul general al restrângerii oricărui drept sau libertăţi, inclusiv a dreptului
fundamental la proprietate privată, prevăzut de art. 44.
Gruparea pe categorii a dispoziţiilor art.136 determină identificarea următoarelor
categorii de dispoziţii ale acestui articol:
a) dispoziţii cu privire la structura (tipologia)1 proprietăţii, privată şi publică;
b) dispoziţii cu privire la protecţia pe care statul o asigură proprietăţii publice, fiind vorba
despre ocrotirea şi garantarea acesteia;
c) dispoziţii cu privire la titularii proprietăţii publice, statul şi unitatea administrativ-
teritorială.
Aceşti titulari sunt expres şi limitativ prevăzuţi de Constituţie. Constituţia nu cuprinde
însă nici o dispoziţie specială cu privire la titularii proprietăţii private. Rezultă că nu se
impune nici o calitate specială a acestora, că proprietatea privată poate fi deţinută de orice
persoană fizică au juridică, de drept public sau de drept privat, inclusiv statul şi unitatea
administrativ-teritorială.
d) dispoziţii cu privire la regimul juridic al celor două tipuri de proprietate, respectiv:
- inalienabilitatea pentru proprietatea publică;
- inviolabilitatea pentru proprietatea privată.

1
1 A. Iorgovan- “Tratat de drept administrative”, Ed. All Beck,Bucureşti, 2005, vol. 4, ed. 4, p. 165
12
e) dispoziţii cu privire la sfera proprietăţii publice, înţelegând că aceasta poate fi determinată
prin Constituţie sau prin legea organică la care trimite aceasta. Reiese că restul bunurilor care
nu aparţin, potrivit Constituţiei sau legii organice, proprietăţii publice, vor aparţine
proprietăţii private.
f) dispoziţii cu privire la mijloacele de punere in valoare a proprietăţii publice, fiind vorba
despre darea în administrare, concesionarea, închirierea şi darea în folosinţă gratuită.
În actualul sistem constituţional şi legal în România, proprietatea privată este regula,
iar cea publică excepţia. Această teză este susţinută de următoarele argumente:
a) sfera proprietăţii publice este expres determinată de Constituţie sau de legea organică la
care trimite aceasta, rezultând, per a contrario, că restul bunurilor care nu aparţin proprietăţii
publice urmează să reprezinte bunuri proprietate privată.
b) titularii proprietăţii publice sunt expres prevăzuţi de Constituţie. Dacă proprietatea publică
nu poate fi deţinută decât de stat sau de unitatea administrativ-teritorială, proprietatea privată
poate aparţine oricărui subiect de drept, persoană juridică sau persoană fizică, cetăţean roman,
străin sau apatrid, cu anumite excepţii, inclusiv statului sau unităţii administrativteritoriale.
Deşi Constituţia nu consacră expres sintagma de domeniu public, credem că se poate
vorbi despre o consacrare implicită a acesteia. Aceasta poate fi dedusă, în primul rând, din
regimul constituţional al proprietăţii publice, care reprezintă cea mai mare parte din sfera
domeniului public, dar şi din cel al proprietăţii private in ansamblul ei, deci implicit a acelei
proprietăţi private care este inclusă în sfera domeniului public şi care se supune unui regim
juridic mixt, de drept public şi de drept privat, în care regimul de drept public este
predominant.
Statul şi unitatea administrativ-teritorială au două domenii:
- un domeniu public, supus unul regim de putere publică şi care le conferă statutul de
persoane
juridice de drept public;
- un domeniu privat supus dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel, situaţie in care
statul şi unitatea administrativ-teritorială au statut de persoane juridice de drept privat.

Secţiunea a 3-a Regimul constituţional al proprietăţii publice. Relaţia domeniu


public-proprietate public

Constituţia României a tranşat dispute celebre exprimate de-a lungul timpului în


această materie, pe care le reţinem astfel:

13
a) se stabilesc titularii proprietăţii publice, neputând fi vorba, cum dispune art.136 alin.(2)
decât despre stat sau unitatea administrativ-teritorială. Se identifică astfel o proprietate
publică a statului, care cuprinde bunurile de interes naţional şi una a unităţii administrativ-
teritoriale (comună, oraş sau judeţ), care cuprinde bunurile de interes local.
b) se stabileşte ce bunuri intră în sfera proprietăţii publice, fără a epuiza toate bunurile care o
compun. Se lasă posibilitatea ca prin lege organică această sferă să poată fi extinsă.
c) din opoziţia dintre regimul juridic de putere aplicabil unor categorii de bunuri şi regimul
juridic de drept comun aplicabil proprietăţii private, rezultă, logic, existenţa a două domenii,
un domeniu public şi unul privat. Noţiunea de domeniu public, la rândul ei, nu se limitează
doar la bunurile proprietate publică, ea incluzând şi unele bunuri proprietate privată care au o
semnificaţie specială, ce justifică apartenenţa la domeniul public1. Această structură mixtă a
domeniului public este tratată de doctrină prin sintagma “scara domenialităţii”. Ea exprimă
următoarele :
1) reprezentarea în planul acestei realităţi juridice a unei scări cu mai multe trepte pe care sunt
plasate două categorii de bunuri, publice şi private;
2) aceste bunuri sunt supuse unui regim general de putere publică, regim care însă imbracă
două forme:
a) regim exclusiv de putere, pentru bunurile proprietate publică;
b) regim mixt, combinaţie între regimul de putere şi regimul de drept comun care continuă să
guverneze bunurile proprietate privată care aparţin domeniului public; între aceste două tipuri
de regimuri juridice predomină regimului de putere asupra celui de drept comun.
3) bunurilor domeniului public le corespund mai multe tipuri de drepturi:
- un drept de proprietate publică, aparţinând statului sau unităţii administrativ-teritoriale
pentru
bunurile proprietate publică;
- un drept de proprietate privată, pentru bunurile proprietate privată care aparţin domeniului
public, al cărui titular poate fi orice subiect de drept, persoană fizică sau juridică deţinătoare a
unui asemenea bun;
- un drept de pază şi protecţie, pentru bunurile proprietate privată, exercitat de reprezentantul
statului sau unităţii administrativ-teritoriale.
4) bunurile domeniului public diferă şi din punct de vedere al titularilor.
Pentru bunurile proprietate publică din domeniul public titulari sunt statul şi unitatea
administrativ- teritorială.

1
Cu privire la fundamentarea conceptelor de domeniu public în accepţiune lato sensu şi stricto sensu, a se vedea
Verginia Vedinaş, Alexandru Ciobanu – „Reguli de protecţie domenială aplicabile unor bunuri proprietate
privată”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 17-23.
14
Bunurile proprietate privată au o situaţie specială, cu privire la care identificăm două
categorii de titulari: titularii dreptului de proprietate privată, care pot fi reprezentaţi de orice
subiect de drept şi titularii dreptului de pază şi protecţie, reprezentaţi de persoana juridică
stabilită potrivit legii să acţioneze în numele statului pentru a exercita aceste prerogative.
d) legiuitorul, privitor la proprietatea publică, a avut grijă să o declare, pe de o parte,
inalienabilă, iar pe de altă parte, să stabilească faptul că acest caracter inalienabil nu exclude
existenţa unor forme de valorificare şi de antrenare în circuitul social şi juridic, realizat prin
intermediul celor patru tipuri de contracte administrative: de administrare, de concesionare, de
închiriere şi de folosinţă gratuită.

Sectiunea a 4- a. Noţiunea de regim juridic

Noţiunea de regim juridic desemnează un ansamblu de reguli de fond şi de formă care


guvernează şi individualizează o instituţie sau un domeniu, în cadrul unei ramuri de drept şi,
respectiv, în cadrul sistemului de drept.
Putem defini noţiunea de regim juridic al domeniului public ca fiind un ansamblu de
norme juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi relaţiilor sociale născute în legătură cu
constituirea domeniului public şi utilizarea acestor bunuri, inclusiv litigiilor apărute în această
sferă.
Regimul juridic aplicabil bunurilor aparţinând domeniului public, precum şi
instrumentelor juridice de constituire a domeniului public şi de punere în valoare a acestor
bunuri, este un regim de drept public, adică un regim de drept administrativ.
Precum s-a arătat literatura de specialitate1, regimul juridic de drept administrativ nu
este un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, ci reprezintă o altă formă a regimului
juridic specific unei societăţi civilizate şi democratice, ceea ce impune „necesitatea schimbării
opticii de abordare a regimului public în raport cu cel privat, regimul public impunându-se ca
o dimensiune a societăţii civile".

Secţiunea a 5- a. Dreptul de proprietate publică, formă a dreptului de proprietate

Termenul de proprietate poate fi folosit în mai multe sensuri. Uneori, termenul de


proprietate desemnează însuşi bunul care formează obiectul dreptului de proprietate. Alteori,

1
A. Iorgovan, op. cit., p.202
15
termenul de proprietate este folosit în sensul de avere şi desemnează toate bunurile care
aparţin unei persoane. De cele mai multe ori, termenul de proprietate desemnează însuşi
dreptul de proprietate, în sensul de noţiune juridică.
Ca fenomen social, dreptul de proprietate reprezintă un concept complex, care are o
abordare multiplă: din perspectivă istorică, din perspectivă economică, din perspectivă
socială, din perspectivă filozofică şi din perspectivă juridică.
Dreptul de proprietate este definit de Codul civil în funcţie de atributele juridice care
formează conţinutul acestui drept. Astfel, potrivit art.555, proprietatea este „dreptul titularului
de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusive, absolute şi perpetuu, în limitele
determinate de lege".
Pornind de la această definiţie legală, doctrina civilă a definit dreptul de proprietate în
formulări asemănătoare.
Astfel, Prof. Liviu Pop1 defineşte dreptul de proprietate ca fiind „acel drept care
conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe
care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu,
cu respectarea normelor juridice în vigoare". Aşadar dreptul de proprietate este un drept
subiectiv şi, totodată, dreptul real cel mai deplin, care conferă titularului său cele trei atribute:
posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Prof. Valeriu Stoica2, având în vedere că, la art.136 alin.(l), Constituţia actuală
consacră conceptele de drept de proprietate privată şi drept de proprietate publică, defineşte
direct noţiunea dreptului de proprietate privată ca fiind „dreptul real principal care conferă
titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului apropriat în formă
privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea
limitelor materiale şi a limitelor juridice".
Prin urmare, dreptul de proprietate publică nu reprezintă o limitare a dreptului de
proprietate privată, ci este, alături de dreptul de proprietate publică, una dintre cele două
forme de existenţă a dreptului de proprietate.
Un element de noutate în Codul civil este faptul că proprietatea publică este
reglementată în Titlul VI intitulat “Proprietatea publică”.
Astfel art.858 din Codul civil defineşte proprietatea publică ca fiind “ dreptul de
proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrative-teritoriale asupra bunurilor care,
prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie
dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege”

1
L. Pop, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, 2006, p.84-85
2
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, 2004, p.224
16
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate, indiferent că este vorba de dreptul de
proprietate privată sau de dreptul de proprietate publică, va cuprinde trei atribute 1 sau
prerogative: posesia (jus possidendi), folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) şi dispoziţia (jus
abutendi), ca elemente care configurează puterea pe care o are proprietarul asupra bunului ce
formează obiectul dreptului de proprietate.
Posesia (jus possidendi) constă în posibilitatea recunoscută în favoarea titularului
dreptului de proprietate de a stăpâni bunul care îi aparţine în materialitatea lui.
Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) conferă titularului dreptului de proprietate
posibilitatea de a utiliza bunul respectiv, precum şi dreptul de a culege fructele acestuia.
Dispoziţia (jus abutendi) reprezintă atributul dreptului de proprietate care conferă
titularului său dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică.
Astfel, dispoziţia materială este prerogativa pe care o are proprietarul de a dispune
după voinţa sa de substanţa materială a bunului, adică de a-1 consuma, transforma sau
distruge, în condiţiile legii.
Dispoziţia juridică este prerogativa recunoscută în favoarea titularului dreptului de
proprietate de a dispune de bunul respectiv prin acte juridice, adică de a-1 înstrăina, cu titlu
oneros sau gratuit, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, ori de a-1 greva în favoarea
altor persoane, în condiţiile legii.

Secţiunea a 6 -a Caracterele generale ale dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate, fie că este vorba de dreptul de proprietate privată sau de dreptul
de proprietate publică prezintă o serie de caractere juridice proprii 2, care îl deosebesc de alte
drepturi reale, dreptul de proprietate fiind un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
a) Caracterul absolut conferă dreptului de proprietate însuşirea de a fi opozabil tuturor, erga
omnes, fiind recunoscut în favoarea titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care
sunt obligaţi să se abţină de la orice acţiune de natură să-1 încalce.
Dreptul de proprietate este un drept real deplin, fiind fundamentul tuturor celorlalte
drepturi reale.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate conferă titularului său libertatea oricărei
acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul care face obiectul dreptului său.

1
L. Pop, Drepul de proprietae şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 2001,Bucureşti, p.43
2
Ion.P.Filipescu „Dreptul Civil Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, ed.Actami, 1998, Bucureşti, pp.79-
81
17
b) Caracterul exclusiv conferă dreptului de proprietate însuşirea de a fi deplin, în sensul că
titularul său are toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se pierde atunci când asupra bunului
respectiv se constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau unele atribute ale
acestui drept (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) sunt exercitate de către o altă
persoană.
c) Caracterul perpetuu conferă dreptului de proprietate privată însuşirea de a dura în mod
nelimitat, atâta timp cât există bunul care face obiectul său.
Caracterul său perpetuu face ca dreptul de proprietate să fie transmisibil pe durata
existenţei bunului, atât prin acte între vii, cât şi prin acte pentru cauză de moarte.
Astfel, transmisibilitatea dreptului de proprietate apare ca o consecinţă a caracterului
său perpetuu, cât şi ca modalitatea prin care se asigură manifestarea perpetuităţii.

Secţiunea a 7-a. Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate


publică

Dreptul de proprietate publică este, ca şi dreptul de proprietate privată, un drept real


absolut, exclusiv şi perpetuu, dar acest drept prezintă şi unele caractere specifice care derivă
din regimul juridic diferit aplicabil, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil, aşa după cum prevăd în mod expres dispoziţiile constituţionale
şi reglementările legale. Astfel, art.136 alin.(4) teza I din Constituţie, republicată, prevede
expres că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, iar art.ll alin.(l) din Legea
nr.213/1998, în prezent abrogat, statua clar că „bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile ...", în timp ce art.5 alin.(2) din Legea nr. 18/1991
menţionează, la rândul lor, că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile", reguli care se regăsesc şi la art.120 alin.(2) din Legea
nr.215/2001, care prevede că „bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile".
Mai mult şi noul Cod civil stipulează în art.861, alin.(1) caracterele dreptului de
proprietate public astfel: “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile”
Aşa cum s-a subliniat în doctrina civilă 1, caracterele specifice ale dreptului de
proprietate publică nu justifică ideea apărării sau ocrotirii preferenţiale a acestui drept în

1
V. Stoica, op. cit., p.424
18
raport cu dreptul de proprietate privată, ambele forme de proprietate fiind garantate şi ocrotite
prin lege, în mod egal, după cum rezultă din art.44 alin.(2) teza I şi art.136 alin.(2) din
Constituţie, revizuită.
a)Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Inalienabilitatea reprezintă, n egală
măsură, un principiu de rang constituţional şi legal, el fiind consacrat atât de art.136 alin.(4)
din legea fundamentală, cât şi de art.861 alin.(1) din Codul civil. Potrivit acestui principiu
bunurile domeniului public “nu pot fi instrăinate”.
Imposibilitatea instrăinării lor nu exclude insă existenţa unor forme de punere in
valoare a bunurilor proprietate publică, ele putând fi, cum adaugă acelaşi text legal, “date
numai in administrare, concesionate sau inchiriate, in condiţiile legii”.
Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică face ca bunurile care sunt
obiectul acestui drept să fie scoase din circuitul civil, adică să nu poată fi înstrăinate prin acte
juridice de drept privat, nici prin voinţa titularului dreptului de proprietate şi nici prin voinţa
celui care le deţine.
De asemenea, caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică nu permite
dezmembrarea acestuia prin constituirea unor drepturi reale derivate precum uzul, uzufructul,
servitutea1, superficia etc.
Totuşi, literatura de specialitate a admis existenţa unor servituti asupra bunurilor
aparţinând domeniului public, cu condiţia ca servitutea să fie compatibilă cu natura şi
destinaţia bunurilor respective, cum ar fi servitutea de vedere sau de scurgere a apelor asupra
unei străzi. Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu interzice, însă,
constituirea unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, precum dreptul de
administrare, dreptul de concesiune sau dreptul real de folosinţă şi nici posibilitatea închirierii
acestor bunuri, deoarece nu este vorba de înstrăinarea bunurilor respective, ci de modalităţi
specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public2.
De asemenea, transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu
reprezintă o încălcare a regulii inalienabilităţii, deoarece transferul nu se realizează prin acte
juridice de drept privat, ci prin acte juridice de drept administrativ.
Astfel, potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, „trecerea din domeniul public în
domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie
sau prin lege nu se dispune altfel".
b) Dreptul de proprietate publică este insesizabil Caracterul insesizabil al bunurilor
aparţinând domeniului public este o consecinţă a caracterului inalienabil al acestora, deoarece
1
Antonie Iorgovan – op.cit., vol. II, ed. 4, pp.210-213.
2
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2007, p. 102-103
19
aceste bunuri nu pot fi înstrăinate prin niciun mijloc de drept privat, deci nici prin vânzare
silită.
Mai mult, caracterul insesizabil al bunurilor aparţinând domeniului public presupune
şi imposibilitatea constituirii garanţiilor reale asupra acestor bunuri.
c) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil
Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică este consacrat de art.861,
alin.(2) din Codul civil, fără a se face distincţie între prescripţia extinctivă şi prescripţia
achizitivă.
Astfel, sub aspect extinctiv1, imprescriptibilitatea face ca acţiunea în revendicarea
dreptului de proprietate publică să poată fi introdusă oricând, iar dreptul la acţiune nu se
stinge indiferent de timpul cât nu a fost exercitat, titularii unor astfel de bunuri pot să le
recupereze oricând şi fără nici o obligaţie de despăgubire de la particularii care le deţin,
indiferent de buna sau reaua credinţă a acestora.
Sub aspect achizitiv2, imprescriptibilitatea face ca bunurile proprietate publică să nu
poată fi dobândite prin uzucapiune sau pe calea posesiei de bună-credinţă, care reprezintă
mijloace de drept privat pentru dobândirea dreptului de proprietate.

1
Liviu Giurgiu - „Domeniul Public, Repere juridice”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 71.
2
Dana Apostol –Tofan- Drept administrativ,Editura All Beck, Bucureşti, 2003, vol. II, p. 129.
20
CAPITOLUL III MODURI DE CONSTITUIRE A DOMENIULUI PUBLIC

Secţiunea 1 Consideraţii generale

În Cartea a III-a, Titlul II intitulat “Proprietatea privată” noul Cod civil stabileşte în
art.557 modurile de dobândire ale proprietăţii astfel:”(1) Dreptul de proprietate se poate
dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune,
uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin
ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă
de proprietate prin ea însăşi.
(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act
administrativ.
(3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
(4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul
de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute la art. 888.”
Noul Cod civil are în aceasta materie o serie de noutăţi. Astfel se introduce ca
modalitate originară de dobândire a dreptului de proprietate hotărârea judecătorească, cu
condiţia ca aceasta să fie translativă de proprietate prin ea însăşi.
Modalitatea de dobândire prin uzucapiune are o reglementare legală complet nouă în
ceea ce priveşte formele şi termenele acesteia, potrivit prevederilor art. 930-934 din noul Cod
civil. Totodată este consacrat efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară.
Faţă de vechiul Cod civil este introdus şi actul administrativ ca modalitate de
dobândire a proprietăţii, dar numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Tot element de noutate este reglementarea proprietăţii publice în Titlul VI, inclusiv a
modurilor de dobândire a dreptului de proprietate publice în art.863 după cum urmează:
a)prin achiziţie publică efectuată în condiţiile legii;
b)prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului,
devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau

21
din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Astfel reglementarea modurilor de dobândire a proprietăţii publice prevăzute de Legea
nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică, respectiv art.71 a fost abrogat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil.
Aşadar articolele prezentate mai sus, constituie cadrul general al modurilor de
dobândire a proprietăţii private şi publice.
Cu privire la definirea noţiunii de mod de dobândire a proprietăţii, în doctrină 2 s-a
arătat că sintagma „moduri de dobândire a dreptului de proprietate” desemnează totalitatea
mijloacelor juridice reglementate de lege - acte juridice şi fapte juridice - prin care se poate
dobândi dreptul de proprietate, indiferent de forma sa.
Într-o altă opinie3, modurile de dobândire a drepturilor reale au fost considerate
„mijloacele juridice care, potrivit legii servesc la constituirea sau la obţinerea prin transfer a
unor asemenea drepturi ca elemente componente ale patrimoniului unei persoane fizice sau
juridice”.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate privată prevăzute de Codul civil se
aplică ambelor forme fundamentale ale proprietăţii reglementate de Constituţie: proprietatea
publică şi proprietatea privată. Există însă şi unele moduri specifice de dobândire a
proprietăţii publice, reglementate de art.863 din Codul civil. Modurile de dobândire a
proprietăţii private reglementate de Codul civil sunt aplicabile tuturor subiectelor dreptului de
proprietate privată, cu unele precizări. Astfel, în privinţa persoanelor fizice, au aplicaţie numai
aceste moduri de dobândire a proprietăţii private. În principiu, modurile de dobândire a
proprietăţii reglementate de Codul civil se aplică şi în privinţa persoanelor juridice, însă ele
trebuie corelate cu principiul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice. De asemenea, în
conformitate cu reglementările legale aplicabile categoriilor de persoane juridice, există
moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată, după caz. Astfel, numai
statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, pot dobândi, în
1
Conform art.7 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, „dreptul de
proprietate publică se dobândeşte:
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul ju-deţean sau de consiliul
local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unită-ţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege”.
2
L. Pop, op. cit., p. 209
3
M. Costin, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 332
22
proprietate privată, bunuri din domeniul public ce le aparţine, prin declasarea acestora şi
trecerea lor în proprietatea privată a acestor subiecte.
Doctrina este unanimă în a aprecia că modurile de dobândire a dreptului de
proprietate prevăzute de Codul civil se aplică şi cu privire la celelalte drepturi reale,
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea şi
superficia, însă nu se aplică pentru drepturile reale ce derivă din dreptul de proprietate
publică: dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă.
Însă majoritatea autorilor recunosc existenţa următoarelor moduri de dobândire a
dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, ce se aplică atât proprietăţii private, cât şi
proprietăţii publice: convenţia, tradiţiunea, ocupaţiunea, hotărârea judecătorească, legea,
accesiunea, uzucapiunea şi moştenirea legală şi testamentară(succesiunea).

Secţiunea a 2-a Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate

Actualmente, modurile de dobândire a proprietăţii pot fi clasificate după mai multe


criterii1:
 După întinderea dobândirii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate
sunt:
 moduri de dobândire universale sau cu titlu universal, când dobânditorul
primeşte întreaga universalitate sau o parte (fracţiune) din universalitatea
patrimoniului unei persoane. Aşa sunt: succesiunea legală, legatul universal ori
cu titlu universal;
 moduri de dobândire cu titlu particular, când dobânditorul primeşte unul sau
mai multe bunuri individual-determinate. Aşa sunt: contractele translative de
proprietate, legatele cu titlu particular, tradiţiunea, hotărârea judecătorească,
accesiunea, uzucapiunea.
 După momentul în care operează transmisiunea, modurile de dobândire a
proprietăţii se clasifică în:
 moduri de dobândire între vii (inter vivos), care îşi produc efectele în timpul
vieţii autorului, aşa cum este contractul translativ de proprietate;
 moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) care îşi produc
efectele la încetarea din viaţă a autorului ( succesiunea legală, legatele).

1
C.Stătescu, C.Bîrsan „Drept civil.Teoria generală a drepturilor reale”Universitatea din Bucureşti,1988,p.280,;
L.Pop Drepul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 2001,Bucureşti, pp.211-213
23
 După caracterul transmisiunii, adică în funcţie de scopul urmărit de autor,
modurile de dobândire a proprietăţii se clasifică în:
 moduri de dobândire cu titlu oneros, când autorul transmite dreptul de
proprietate cu condiţia primirii unui echivalent din partea dobânditorului, aşa
cum se întâmplă în cazul contractelor cu titlu oneros;
 moduri de dobândire cu titlu gratuit, când autorul transmite dreptul de
proprietate fără să aştepte primirea unui echivalent, aşa cum sunt donaţia,
succesiunea legală sau testamentară.
 După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii, există:
 moduri originare de dobândire, reprezentând acele mijloace juridice de
dobândire a dreptului de proprietate care nu implică o transmitere juridică a sa
de la o persoană la alta, dreptul născându-se direct în patrimoniul titularului.
Fac parte din această categorie: uzucapiunea, ocupaţiunea şi accesiunea;
 moduri de dobândire derivate, reprezentând mijloacele juridice de dobândire a
dreptului de proprietate care implică transmiterea dreptului de la o persoană la
alta. Fac parte din această categorie: convenţia, moştenirea legală sau
testamentară.

2.1 Convenţia

Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a drepturilor
reale. Contractul este definit de lege prin art. 1166 C. civ., ca fiind „ acordul de voinţe dintre
două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui , modifica sau stinge un raport juridic”.
În doctrină1, contractul a fost definit ca fiind „ acordul între două sau mai multe
persoane în scopul de a produce efecte juridice”, iar potrivit unei definiţii analitice, el
reprezintă „înţelegerea între două părţi în vederea constituirii, modificării ori stingerii de
raporturi juridice”.
Contractul constituie cel mai important şi mai utilizat mod de dobândire a dreptului de
proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Constituie moduri de dobândire a dreptului de
proprietate precum şi a celorlalte drepturi reale numai contractele translative sau constitutive
de drepturi reale, nu şi cele generatoare de drepturi de creanţă. Sunt contracte constitutive sau
translative de drepturi reale contractele de vânzare-cumpărare, contractele de schimb, de
donaţie, de împrumut, de rentă viageră.

1
E. Chelaru, op. cit., p. 192; D. Văduva, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela 45, 2002, p. 17
24
Codul civil consacră principiul că prin ea însăşi, fără a necesita o operaţie subsecventă
suplimentară, convenţia este translativă de drepturi reale. Astfel, conform art. 1273 C. civ.,
transmiterea dreptului de proprietate sau constituirea unui drept real se realizează chiar în
momentul încheierii contractului: „ Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de
voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor
bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor
bunuri de gen”.
Făcând aplicaţia acestui principiu în materia vânzării, art. 1674 din Codul civil
dispune că: „ Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
Aceste texte de lege consacră, deci, principiul consensualismului1, care exprimă ideea
că simpla manifestare de voinţă este nu doar necesară, ci şi suficientă pentru a se realiza
transferul drepturilor reale. De la acest principui fac excepţie contractele solemne la care
efectul translativ de proprietate va avea loc în momentul în care contractul este încheiat în
formă autentică.
Transmiterea dreptului de proprietate, precum şi constituirea altor drepturi reale nu are
loc odată cu momentul încheierii valabile a contractului în următoarele cazuri:
-când părţile au convenit prin contract ca transferul dreptului real să aibă loc după
împlin-irea unui termen sau realizarea unei condiţii suspensive;
-transferul proprietăţii va opera în momentul realizării bunului în situaţia în care
obiectul contractului îl constituie un bun viitor;
-în cazul în care contractul are ca obiect bunuri de gen, transferul dreptului de
proprietate se realizează numai în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire sau
măsurare.

2.2 Tradiţiunea

Tradiţiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale, constă în predarea sau remiterea


materială a bunului de către înstrăinător dobânditorului. În dreptul roman, tradiţiunea
(traditio) reprezenta cel mai important mijloc de a dobândi proprietatea de jus gentium. Lipsit
de orice condiţii de formă, acest procedeu consta în punerea lucrului de către înstrăinător
(tradens) la dispoziţia dobânditorului (accipiens) în virtutea unui act juridic pentru a transmite

1
C.Stătescu, C.Bîrsan „Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor”ediţia a VIIIa,
ed.CHBeck,Bucureşti,2002

25
proprietatea. La început, remiterea lucrului se făcea în mod direct, dar s-a admis din epoca
clasică, pentru uşurarea încheierii anumitor operaţiuni juridice, că transferul poate avea loc şi
în mod simbolic (traditio symbolica). Astfel, s-a admis că posesia supra unor lucruri vândute
care se aflau într-o magazie se transferă dacă vânzătorul predă cumpărătorului cheile
magaziei. În cazul vânzării unui teren, transferul posesiei se considera efectuat dacă, de pe o
înălţime, se arătau cumpărătorului hotarele terenului, fiind vorba de aşa-numita tradiţiune prin
gest (traditio longa manu).
Dacă în dreptul roman tradiţiunea avea o largă aplicare ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate, deoarece din contract se năştea numai obligaţia de a transfera
proprietatea, transfer ce se realiza printr-o a doua operaţie şi anume prin tradiţiune, în dreptul
nostru civil, în condiţiile existenţei principiului potrivit căruia dreptul de proprietate se
transmite chiar în momentul încheierii contractului , tradiţiunea are o sferă de aplicare foarte
restrânsă. Ea este, de regulă, numai executarea materială a transferării proprietăţii1.
Se admite că, în prezent, în dreptul nostru tradiţiunea2 operează transferul dreptului de
proprietate în cazul darurilor manuale care sunt donaţii curente, de mică importanţă, ce se
execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară vreo formă specială. În cazul
darurilor manuale, tradiţiunea este o solemnitate care suplineşte forma autentică a actului3.
Pentru că tradiţiune este un element esenţial al darului manual, numai bunurile mobile
corporale susceptibile de predare materială pot forma obiectului darului manual. Sunt excluse
bunurile imobile şi mobilele incorporale. Prin excepţie, titlurile la purtător, care sunt asimilate
bunurilor mobile corporale, pot forma obiectul unui dar manual. Pentru că predarea presupune
deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală, sunt excluse bunurile
viitoare.
În cazul convenţiilor privind bunurile de gen, care se individualizează şi se predau
ulterior, convenţia transferă proprietatea în momentul individualizării ori determinării, iar
tradiţiunea este numai executarea acestei transferări, un mijloc de livrare a lucrului înstrăinat,
iar nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate De asemenea, în cazul dobândirii unui
bun mobil de la o persoană care nu este adevăratul proprietar, dobândirea proprietăţii nu
intervine ca urmare a tradiţiunii, ci prin efectul legii .

2.3Ocupaţiunea
Ocupaţiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează

1
I. P. Filipescu, Al. Filipescu, op. cit., p. 270
2
L. Pop, Drepul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 2001,Bucureşti .p245
3
E. Chelaru, “Curs de drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000. op. cit., p.193
26
prin luarea în stăpânire a unui bun care nu aparţine nimănui cu intenţia de a deveni proprietar
asupra acestuia4.
Acest mod de dobândire a proprietăţii este reglementat de art.941 Cod civil.Potrivit
acestuia posesorul unui lucru mobil care nu aprţine nimanui devine proprietarul acestuia, prin
ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condiţiile legii.
Pentru a forma obiectul ocupaţiunii, bunurile trebuie să fie fără stăpân, adică să nu fi
fost vreodată în proprietatea cuiva sau, dacă au fost, să fi fost abandonate de proprietar.
În alineatul (2) din acelaţi articol sunt enunţate bunurile considerate fără stăpân şi
anume bunurile mobile abandonate şi bunuriel care, prin natural or, nu au proprietar, cum sunt
animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole natural, fructele de
pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinal şi aromate etc. Potrivit
alin.(3) sunt considerate lucruri abandonate, lucrurile mobile de valoare mică sau foarte
deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusive pe un drum public sau intr-un mijloc
de transport în comun .
De asemenea, bunurile trebuie să fie mobile corporale şi să fie individual determinate,
fiindcă, pe de o parte numai aceste bunuri sunt susceptibile de a fi luate în stăpânire, iar pe de
altă parte, prevederile art.941 C. civ. fac inaplicabilă ocupaţiunea ca mod de dobândire a
bunurilor imobile.

2.4. Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor


drepturi reale numai atunci când este constitutivă sau atributivă de drepturi, întrucât numai
prin astfel de hotărâri se realizează transferul dreptului de proprietate.
Majoritatea hotărârilor judecătoreşti au însă un caracter declarativ, ceea ce înseamnă
că numai în cazuri excepţionale hotărârile judecătoreşti pot constitui un mod de dobândire a
dreptului de proprietate.
Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi nu constituie moduri de dobândire a
dreptului de proprietate, întrucât ele recunosc dreptul de proprietate preexistent, neputând
servi transferului dreptului de proprietate.
Dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească are loc, spre
exemplu, în cazul exproprierii unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică. Astfel,
în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune exproprierea, se dobândeşte asupra

4
L. Pop, Drepul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 2001,Bucureşti, .p245

27
imobilului expropriat, dreptul de proprietate publică, având ca titular statul sau unităţile sale
administrativ-teritoriale, drept ce va căpăta regimul juridic al acestei proprietăţi.
Pentru circuitul civil general, poate avea caracter constitutiv de drepturi o hotărâre
judecătorească pronunţată într-o cauză prin care se urmăreşte suplinirea consimţământului
uneia dintre părţi la încheierea unui act translativ de proprietate imobiliară, dacă părţile s-au
obligat în acest sens printr-un antecontract de înstrăinare.

2.5. Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă

Fructele reprezintă produsele periodice ale unui bun, prin a căror obţinere sau
percepere nu se alterează sau consumă substanţa bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale,
industriale şi civile1.
Acest mod de dobândire este reglementat de art.948 Cod civil care prevede că
posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor.
Conform alin.(4) este posesor de bună-credinţă acela care are convingerea că este
proprietar în temeiul unui act translativ de proprietate, ale cărui cauze de ineficacitate nu le
cunoaăte şi nici nu ar trebui , după împrejurări să le cunoască.
Titlul ce se invocă de către posesor este numai un aspect al bunei-credinţe, un element
intrinsec al acesteia. Titlul poate fi nu numai translativ de proprietate, ci şi declarativ de
drepturi2 şi chiar unul putativ, adică unul care există numai în imaginaţia posesorului. Esenţial
este ca posesorul să aibă convingerea fermă că are un titlu care îl îndreptăţeşte să culeagă
fructele. Ca urmare, chiar şi un titlu nul absolut sau relativ îl îndreptăţeşte pe posesorul de
bună-credinţă să dobândească proprietatea fructelor, cu excepţia situaţiei în care cauza
nulităţii absolute o constituie încălcarea ordinii publice. Buna-credinţă se apreciază la
momentul culegerii fructelor. Odată cu chemarea în judecată a posesorului de către titularul
dreptului real, buna sa credinţă încetează, cu consecinţa obligării sale la restituirea fructelor
percepute ulterior.
Prin excepţie, nu va putea dobândi proprietatea fructelor posesorul de bună credinţă al
unui bun care face obiectul proprietăţii publice.

2.6. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă


1
L. Pop, op. cit., p. 203
2

28
Potrivit art. 937 alin 1 C. civ., „persoana care, cu bună-credinţă încheie cu un
neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil
devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”, adică posesia de
bună-credinţă a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.
În favoarea posesorului actual al bunului se instituie o prezumţie absolută de
proprietate -juris et de jure- posesia constituind pentru posesor titlu de proprietate asupra
bunului mobil1.
Regula înscrisă în art. 937 alin. 1 se aplică bunurilor mobile corporale privite
individual, nu şi în cazul universalităţii juridice de bunuri mobile şi nici în cazul bunurilor
incorporale.
Acest articol stabileşte un caz originar de dobândire a dreptului de proprietate, drept
care se naşte ex lege în persoana terţului posesor de bună-credinţă, fără a fi necesară trecerea
timpului. Dreptul de proprietate nu se transmite de la fostul proprietar al bunului, căci
dobândirea proprietăţii are loc împotriva voinţei sale. El nu se transmite, cu atât mai puţin,
nici de la detentorul precar care a înstrăinat bunul pentru că „nemo dat quod non habet”. În
consecinţă, terţul posesor de bună-credinţă dobândeşte un drept de proprietate cu totul nou,
prin voinţa legii2.
Aceste dispoziţii pot fi invocate numai de terţul dobânditor care primeşte bunul de la
un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună-voie. Art. 937 alin.1
C. civ. nu se aplică în privinţa bunurilor pierdute sau furate şi ajunse în posesia de bună-
credinţă a unui terţ care le-a dobândit de la găsitor sau de la autorul furtului, conform art.937
alin. 2 C. civ. De asemenea, detentorul precar, având obligaţia contractuală de a restitui bunul
proprietarului, nu poate invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 937 alin. 1 C. civ.
Pentru a putea opera prezumţia instituită de art. 937 alin 1 C. civ., trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
-proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său, încredinţându-l prin contract unui
detentor
precar (depozitar, chiriaş, comodatar);
-dobânditorul, respectiv terţul care a dobândit bunul de la detentorul precar pe care l-a
considerat, cu bună-credinţă, ca fiind adevăratul proprietar, să fi fost pus în posesie asupra
bunului.

1
G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale”, Imprimeria Văcăreşti, Bucureşti, 1947 op. cit., p. 463
2
Traian Sâmbrian, citat de Ion Dogaru în Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 36
29
La rândul său, posesia terţului dobânditor, pentru a-i permite acestuia să invoce
dispoziţiile art. 937 alin. 1 C. civ., trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
-posesia trebuie să fie reală, dobânditorul având atât corpus ( stăpânirea materială a bunului),
cât şi animus (intenţia de a poseda);
-posesia să fie utilă (neviciată);
-posesia să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă constă în convingerea posesorului că a
dobândit bunul de la adevăratul proprietar. Ea trebuie să existe la momentul intrării în posesia
bunului, iar nu la cel al încheierii contractului şi se prezumă.
Cu alte cuvinte, este de bună-credinţă posesorul care nu a cunoscut faptul că
transmiţătorul bunului nu avea calitate de proprietar.
Dacă terţul dobânditor este de bună-credinţă, aparenţa de drept acoperă în egală
măsură atât lipsa de titlu a transmiţătorului (tradens), cât şi viciile titlului noului posesor
(accipiens).

2.7. Accesiunea

2.7.1. Noţiune

Potrivit dispoziţiilor art. 567 C. civ., „prin accesiune proprietarul unui bun devine
proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în ecesta, dacă legea nu prevede
altfel”.
În literatura juridică, accesiunea a fost definită ca un mod de dobândire a proprietăţii
prin care se constituie nemijlocit în patrimoniul titularului lucrului principal un drept de
proprietate asupra unui lucru accesoriu care se încorporează celui principal şi care, până în
momentul încorporării, aparţinuse altei persoane.
Într-o altă definiţie1, accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai
puţin important, într-un lucru mai important. Dacă lucrurile au aparţinut unor proprietari
diferiţi, proprietarul bunului mai important devine şi proprietar al bunului mai puţin
important, care a devenit un accesoriu al primului. În condiţiile prevăzute de lege, proprietarul
bunului mai puţin important va fi despăgubit pentru pierderea suferită.
Accesiunea este, deci, un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.
Justificarea acestei instituţii rezidă în legătura de accesorialitate care se naşte între
lucrul mai puţin important şi lucrul principal. Această legătură de accesorialitate se manifestă
printr-o unire a celor două lucruri în aşa fel încât despărţirea lor este posibilă decât cu

1
C. Bârsan, op. cit., p. 310
30
deteriorarea ambelor sau distrugerea totală sau parţială a unuia dintre ele 1. În consecinţă, va
primi noul bun proprietarul lucrului principal, considerându-se că lucrul accesoriu se
încorporează în cel principal (accesio cedat principali). Bunurile care aparţin proprietăţii
publice nu pot face obiectul acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate.
După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în accesiune
imobiliară şi accesiune mobiliară.
La rândul său, după cum presupune ori nu intervenţia omului, accesiunea imobiliară se
subclasifică în accesiune imobiliară naturală, ce se produce ca urmare a unui fenomen natural,
fără intervenţia faptei omului, şi accesiune imobiliară artificială, care presupune intervenţia
faptei omului.

2.7. 2. Accesiunea imobiliară naturală

Ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, accesiunea imobiliară are o


importanţă deosebită.
Principiul general care domină materia accesiunii imobiliare este că pământul se
consideră totdeuna ca un bun principal, toate celelalte bunuri care se încorporează în el sunt
considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe aceea a pământului şi ele
vor aparţine în consecinţă proprietarului pământului2.
Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri având proprietari
diferiţi, fără intervenţia omului. Cel puţin bunul principal este un bun imobil prin natura sa.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală:
aluviunea, terenul lăsat de apele curgătoare, terenul lăsat de apele stătătoare, avulsiunea,
accesiunea insulelor nou-formate, albiile părăsite de apele curgătoare, accesiunea naturală
asupra animalelor şi accesiunea albiilor , insulelor şi prundişurilor unui râu.

Aluviunea
Potrivit dispoziţiilor art. 569 C. civ., aluviunea constă în adăugirile de teren la malurile
apelor curgătoare, formate treptat. Aluviunea este în folosul proprietarului fondului riveran,
când este vorba de un fluviu plutitor sau neplutitor, cu îndatorirea pentru proprietar de a lăsa
pe pământul său drumul necesar pentru conducerea vaselor.
Potrivit art. 570 C. civ., tot ale proprietarului fondului riveran sunt şi terenurile lăsate
de apele curgătoare, care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv. Codul civil reglementeză şi
domeniile în care aluviunea nu operează. Este vorba de terenul ocupat de heleştee, iazuri şi
1
L. Pop, op. cit., p. 244
2
D. Lupulescu, op. cit., p. 232
31
canale, întrucât proprietarul lor conservă întotdeauna pământul acoperit de apă.( art.571
C.civ.). Aluviunea aparţine proprietarului fondului riveran pentru că el, fiind supus riscurilor
datorate vecinătăţii apei curgătoare, trebuie să fie îndreptăţit şi la foloasele ce ar putea să le
aducă această situaţie.
Ca o condiţie a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate, este necesar ca
terenul la care aluviunile se alipesc să fie riveran apei curgătoare. Nu este riveran terenul care
este despărţit de ape curgătoare printr-o cale publică sau printr-un dig artificial1. De asemenea,
depunerile aluviunilor trebuie să se realizeze pe cale naturală, iar nu să fie rezultatul unor
lucrări realizate pe cursul râului.

Avulsiunea
Avulsiunea este reglementată de art. 572 C. civ. şi constă în smulgerea bruscă a unei
porţiuni de mal din teren, ca urmare a acţiunii apelor curgătoare, şi alipirea ei la un teren
riveran care aprţine altui proprietar.
Deosebirea dintre avulsiune şi aluviune constă în faptul că, în cazul avulsiunii, terenul
se poate recunoaşte şi distinge, în timp ce în cazul aluviunii, el se depune încetul şi pe
nesimţite, fără a se putea stabili care teren s-a adăugat la un moment dat2.
Astfel, spre deosebire de aluviune, care apare ca urmare a acţiunii apelor curgătoare în
amonte faţă de locul unde ea se formează, în mod succesiv prin diverse depuneri, avulsiunea
presupune ruperea ca atare aunei bucăţi semnificative de pământ şi alipirea, tot ca urmare a
acţiuniii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un fond riveran situat în aval, ce
aparţine altui proprietar3.
Proprietarul terenului pierdut poate să-l revendice în termenul de prescripţie de un an
de la data producerii avulsiunii. Pentru a fi admisă acţiunea sa, el trebuie să dovedească
identitatea terenului rupt din proprietatea sa cu cea a terenului alipit la proprietatea pârâtului.
Dacă el nu acţionează, terenul va deveni, prin accesiune, proprietatea celui unde el s-a alipit.
În doctrină, s-a pus problema dacă avulsiunea operează numai atunci când o bucată de
pământ a fost ruptă şi alăturată unui teren (adjoncţiune), ori şi atunci când pământul rupt a fost
aruncat deasupra altui teren, considerându-se că avulsiunea este aplicabilă în ambele ipoteze.
De asemenea, s-a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl poate
revendica pentru a-l transporta la locul de unde a fost luat de ape (dacă acest lucru este
posibil) ori el urmează a folosi terenul acolo unde a fost dus de ape, această ultimă soluţie

1
E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 195
2
I. Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 255
3
C. Bârsan, op. cit., p. 312
32
fiind susţinută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă bucata de teren
trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.
Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii publice, neputându-se dobândi
pe această cale dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren desprinse din proprietatea
publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. În consecinţă, acţiunea în
revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă.

Albiile râurilor, insulele şi prundişurile


Accesiunea albiei unui râu este reglementată de alineat.1 al art.573.Astfel albiile
râurilor apaţin proprietarilor riverani, cu excepţia celor care fac obiectul proprietăţii publice
Accesiunea insulelor şi prundişurilor este reglementată în art. 573 C. civ.alin. (2) şi
(3), potrivit căruia „insulele şi prundurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la
nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei”, iar „dacă insula aparţine proprietarilor
riverani şi trece peste jumătatea apei fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii
de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului”.
În situaţia în care malul spre care s-a format insula aparţine mai multor proprietari,
insula se va împărţi între ei în proporţie cu lungimea proprietăţii fiecăruia de-a lungul malului.
Aluviunea care s-ar forma la malurile insulei va aparţine proprietarului (proprietarilor)
acesteia.
Dacă albiile râurilor constituie obiectul dreptului de proprietate publică, insulele şi
prundişurile formate prin retragerea acestor râuri vor deveni proprietate publică. Insulele şi
prundişurile formate pe cursul unor ape proprietate publică urmează, deci, acelaşi regim
juridic.

Accesiunea naturală asupra animalelor


Protrivit dispoziţiilor art. 576 C. civ. alin.(1), animalele domestice rătăcite pe terenul
altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la
data declaraţiei făcute la primărie de catre proprietrul terenului.Potrivit alin.(2) Porumbeii,
iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât
timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau
artificii.
Dacă proprietarul prin diferite mijloace a determinat cu rea-credinţă instalarea
animalelor pe fondul său, nu poate fi vorba de accesiune. Este, deci, necesar ca animalele să
nu fie atrase de proprietar, instalarea lor pe fond fiind străină faptei omului, pentru că
necesitatea nu poate fi un mijloc de a dobândi proprietatea.

33
Art. 576 alin. (3) C. Civ menţioneză că roiul de albine trecut pe terenul altuia revine
proprietarului acestuia nuami dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl
urmărească timp de două zile.

2.7.3. Accesiunea imobiliară artificială

Spre deosebire de accesiunea naturală care este urmarea unui fenomen natural,
accesiunea artificială este rezultatul intervenţiei faptei omului şi implică obligaţia celui ce
beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat.
Potrivit dispoziţiilor art. 579 alin.1 C. civ., „Orice lucrare este prezumată a fi făcută de
proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară”.
Codul civil instituie, aşadar, o prezumţie legală relativă, potrivit căreia ceea ce este
construit sau plantat pe terenul unei persoane este proprietatea sa. Terenul fiind considerat
lucrul principal, în concepţia Codului civil, accesiunea operează întotdeauna în folosul
proprietarului terenului, chiar dacă plantaţiile, construcţiile ori alte lucrări întrec prin valoarea
lor pe cea a terenului (superficies solo credit).
Pentru existenţa accesiunii imobiliare artificiale, trebuie să existe o încorporaţiune
materială efectivă, adică materialele folosite să fi devenit bunuri imobile.
Codul civil, în art. 580-582, reglementează două cazuri de accesiune imobiliară
artificială:
-accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări făcute de un proprietar pe
terenul său cu materialele aparţinând unei alte persoane;
-accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări autonome sau adăugate, cu
caracter durabil, făcute de o persoană cu materialele sale asupra imobilului proprietatea altuia.

Accesiunea construcţiilor sau plantaţiilor făcute de un proprietar pe terenul său


cu materialele altei persoane( art.580 Cod civil)
Acest tip de accesiune a fost reglementat încă din epoca veche a dreptului roman, în
Legea celor XII Table existând dispoziţii care interziceau revendicarea materialelor după ce
fuseseră încorporate unei construcţii. Constructorul era obligat să plătească dublul valorii
materialelor şi să restituie materialul prelucrat, dar neîncorporat încă în construcţie.
În dreptul lui Justinian, constructorul care construia cu material străin pe terenul său
devenea proprietar al construcţiei, aplicându-se regula potrivit căreia tot ce se construieşte pe
un teren aparţine proprietarului acestuia - quia omne quod inaedificatur, solo credit. Dacă,
dintr-o cauză oarecare, construcţia se dărâma, proprietarul materialului avea posibilitatea să-l

34
revendice sau să introducă acţiune ad exibendum, dacă între timp nu fusese despăgubit cu
dublul valorii materialulului.
În vechiul drept român, exista regula potrivit căreia proprietarul terenului dobândea
proprietatea materialelor încorporate construcţiei, având obligaţia de a plăti despăgubiri
proprietarului materialelor. Codul Calimach1 reglementa un tratament juridic diferit pentru
proprietarul constructor de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă, în sensul că acesta din urmă
era obligat să plătească „preţul neobişnuit sau îndoit al materiei, dar şi toată paguba pricinuită
proprietarului”.
În prezent, proprietarul care contruieşte pe terenul său cu materialele altuia devine
proprietarul construcţiei din momentul încorporării materialelor în sol sau construcţie. El este
dator să plătească contravaloarea materialelor şi poate fi obligat şi la plata de daune-interese.
Proprietarul materialelor nu are dreptul să le revendice. Aceste regului nu pot fi aplicate
bunurilor din domeniul public, pentru că acestea pot fi oricând revendicate. Proprietarul
terenului devine prin accesiune proprietarul construcţiilor sau plantaţiilor, indiferent dacă a
cunoscut ori nu că materialele pe care le întrebuinţează aparţin altei persoane. Altfel spus,
indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, el va beneficia de aplicarea principiului
superficies solo credit, însă, în timp ce proprietarul terenului care a fost de bună-credinţă
datorează numai despăgubirile reprezentând valoarea efectivă a materialelor, cel de rea-
credinţă poate fi obligat să plătescă şi daune-interese.
Fiind o aplicare a principiului îmbogăţirii fără just temei, valoarea materialelor trebuie
să fie aceea din momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării construcţiei ori
plantaţiei. Daunele-interese ar putea să privescă paguba suferită de proprietarul materialelor
prin faptul că nu a putut folosi aceste materiale într-o construcţie proprie, fiind obligat să
amâne începerea acesteia. Întrucât, de obicei, materialele necesare unei construcţii, plantaţii
sau altor lucrări sunt bunuri de gen şi în acelaşi timp bunuri fungibile, proprietarul terenului
poate restitui, în natură, materiale din categoria celor folosite.
Proprietarul materialelor are un termen de trei ani pentru a solicita despăgubirile,
termen ce începe să curgă din momentul în care a cunoscut ori trebuia să cunoască faptul că
cineva a folosit materialele sale şi pe cel care a folosit aceste materiale (proprietarul
terenului).
În doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia proprietarul de rea-credinţă, spre
deosebire de cel de bună-credinţă, ar trebui să fie obligat să restituie materialele ori de câte ori
este posibil.

1
Art.562 Codul Calimah
35
Accesiunea unei lucrări autonome sau adăugate cu caracter durabil asupra
imobilului proprietatea altuia
În dreptul roman, atunci când se construia un imobil pe teren străin, în temeiul
principiului superficies solo credit, proprietarul terenului devenea şi proprietarul imobilului.
Constructorul de bună-credinţă avea însă dreptul să primească despăgubiri, fie contravaloarea
materialelor şi a manoperei, fie o sumă reprezentând sporul de valoare dobândit de teren.
Constructorul de rea-credinţă nu avea dreptul la despăgubiri, considerându-se că a lucrat în
numele proprietarului sau i-a dăruit acestuia valoarea materialelor şi a manoperei. Soluţia era,
însă, inechitabilă, ducând la îmbogăţirea fără just temei a proprietarului terenului, aşa încât în
dreptul lui Justinian s-a impus opinia potrivit căreia constructorul de rea-credinţă putea fi silit
să demoleze construcţia şi să ridice materialele.
În dreptul vechi român, Codul Calimach păstrează principiul din dreptul roman
potrivit căruia proprietarul terenului dobândeşte prin accesiune şi proprietatea asupra
construcţiilor şi face distincţie între constructorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă,
numai primul având dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu ridicarea construcţiei.
În situaţia în care proprietarul terenului cunoştea că o persoană de bună-credinţă
construieşte pe ternul său şi nu o anunţa să oprescă lucrările, el nu mai putea invoca
accesiunea, fiind silit să vândă constructorului de bună-credinţă terenul la preţul locului.
În prezent, situaţia construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări realizate pe terenul altuia
este reglementată de art. 581-585 C. civ.
Tratamentul juridic al constructorului este diferit după cum el a fost de bună-credinţă
ori de rea-credinţă.
Astfel în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului
altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind,
la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare
adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau b) să ceară obligarea
autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă
lucrarea nu s-ar fi efectuat.
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
este derea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:a) să ceară instanţei să
dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către
autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare
adus imobilului; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau

36
c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care
acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala
autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru
lipsa de folosinţă.
În literatura juridică1, s-a afirmat că ridicarea construcţiilor sau plantaţiilor devine
chiar un drept pentru constructor, când proprietarul le păstrează, dar refuză să plătească
constructorului valoarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea construcţiilor sau plantaţiilor
respective.
Posibilitatea prevăzută de art. 582, alin.(1) lit.b) cod civil ca proprietarul terenului să
poată cere ridicarea construcţiei ori scoaterea plantaţiei, este consecinţa relei-credinţe a celui
care, deşi ştia că terenul este al altei persoane, a executat totuşi lucrări pe acest teren.
Desfiinţarea unor construcţii şi amenajări se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în
prealabil, eliberată conform Legii nr. 50/1991. În situaţia în care organul administrativ
competent nu eliberează autorizaţia de desfiinţare a construcţiei, proprietarul terenului nu va
avea decât posibilitatea de a plăti constructorului de rea-credinţă despăgubiri reprezentând
valoarea materialelor şi a manoperei.
În ce priveşte categoriile de lucrări2 adăugate codul civil le clasifică în trei
categorii:a)necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora; b) utile,
atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;c) voluptuare, atunci când sunt făcute
pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului
În ce priveşte accesiunea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului
altuia, codul civil reglementează trei situtuaţii corespunzătoare celor trei categorii de lucrări.
Astfel în cazul lucrării adăugate necesare, proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de
proprietate asupra lucrării din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile
rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există. În cazul în care lucrarea a fost
efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce
valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora.
Cu privire la cazul lucrării adăugate utile se face distinctie între constructorul de bună-
credinţă şi cel de rea-credinţă.
În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă, proprietarul imobilului
devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa: a valorii
materialelor şi a manoperei sau a sporului de valoare adus imobilului.
În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are
1
D. Lupulescu, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, op. cit., p. 237
2
A se vedea art.578 din Codul Civil
37
dreptul: să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în
cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea
materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului sau să ceară
obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia
anterioară şi plata de daune-interese.
În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului
poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi
avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul: să devină proprietarul
lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării şi să ceară
obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului
în situaţia anterioară şi plata de daune-interese. Autorul de bună-credinţă
al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a
readuce imobilul în situaţia anterioară.
Tratamentul juridic al autorului lucrării de bună-credinţă.
Buna-credinţă a autorului lucrării se determină prin raportarea la dispoziţiile art. 586
C. civ., conform cărora autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe
cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al
imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele
cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
Prin autor la lucrării de bună-credinţă putem înţelege acea persoană care ridică o
construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată
că acel teren se află în proprietatea sa.
Buna-credinţă rezultă, deci, din existenţa unui titlu asupra terenului, titlu ale cărui vicii
nu sunt cunoscute de către dobânditor.
Potrivit opiniei majoritare, buna-credinţă a autorului lucrării trebuie să existe în
momentul efectuării acesteia, reaua-credinţă care intervine după terminarea lor neputând
produce o schimbare de regim juridic în ce priveşte drepturile autorului lucrării şi cele ale
proprietarului terenului, potrivit principiului mala fides superveniens non nocet.
Ca o protecţie acordată bunei-credinţe a autorului lucrării, legiuitorul nu-i permite
proprietarului terenului să ceară desfiinţarea sau ridicarea construcţiei, lucrării sau plantaţiei
executate.
În situaţia în care o construcţie, plantaţie sau lucrare se realizează de către o persoană
pe terenul altuia în baza unei convenţii încheiată cu proprietarul terenului, constructorul

38
devine proprietarul acesteia şi titularul dreptului de superficie, dispoziţiile privind accesiunea
nefiind aplicabile.

2.7.4. Accesiunea mobiliară

Prin accesiune mobiliară se înţelege unirea a două bunuri mobile care aparţin unor
proprietari diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană, prin munca
sa folosind materialele altuia.
Actualmente Codul civil reglementează două cazuri de accesiune mobiliară.
Astfel conform art.598 primul caz de accesiune mobiliară constă în confecţionarea,
realizarea unui bun nou (nova species) de către o persoană (specificator), prin munca sa,
folosind sau prelucrând un material, un bun, o materie primă aflată în proprietatea altuia.În
acest caz bunul aprţine fie proprietarului materialelor, fie celui care la confecţionat în funcţie
de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor.
Potrivit art.599 Cod civil dacă valoarea materialelor este egală cu manopera sau
diferenţa este nesemnificativă proprietatea asupra bunului este comună.
Cel de al doilea caz de accesiune mobiliară este reglementat de art.600 şi constă în
unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiţi. Fiecare proprietar poate pretinde
separarea bunurilor cu condiţia ca celălalt proprietar să nu sufere un prejudiciu mai mare de o
zecime din valoarea lucrului.În cazul imposibilităţii separării bunurilor mobile unite se aplică
fie dispoziţiile art.598 şi art.599 Cod civil.

2.8. Moştenirea legală şi testamentară

Dispoziţiile Codului civil enumeră moştenirea legală şi testamentară printre modurile


de dobândire a proprietăţii alături de celelalte moduri originare şi derivate. În vechea
reglementare legiuitorul folosea termenii de succesiune şi legate, fiind vorba de fapt cele două
forme ale moştenirii: moştenirea legală şi moştenirea testamentară.
Conform art.953 Cod civil prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane
juridice ori statul).
Într-o primă accepţiune largă, prin moştenire se înţelege orice transmisiune de drepturi
(universale, cu titlu universal sau cu titlu particular) de la o persoană la alta, fie prin acte între
vii, fie pentru cauză de moarte. În accepţiunea restrânsă, prin moştenire se înţelege
transmiterea unui patrimoniu, a unei fracţiuni de patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la

39
o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice în fiinţă 1, pe baza unor norme
prestabilite.
Persoanele care dobândesc în temeiul legii patrimoniul lui decujus se numesc
moştenitori sau erezi; ei sunt moştenitori universali, cu vocaţie la întreg patrimoniul
succesoral.
Moştenitorii care vin la succesiune în virtutea legii sunt numiţi moştenitori legali.
Moştenitorii legali nu pot avea vocaţie succesorală la bunuri singulare, privite izolat,
neputând exista moştenitori legali cu titlu particular.
Spre deosebire de aceştia, moştenitorii legatari pot fi şi cu titlu particular, având
vocaţie la unul sau mai multe bunuri individual determinate.
Moştenirea se deosebeşte de celelalte moduri de transmitere a proprietăţii prin aceea
că:
-este o transmisiune pentru cauză de moarte;
-nu are ca obiect bunuri individual determinate. Patrimoniul este inseparabil de
persoana titularului pe timpul vieţii acestuia, de aceea toate transmisiunile între vii sunt cu
necesitate cu titlu particular, iar la moartea titularului transmisiunea este universală;
-obiectul transmisiunii, fiind patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu, iar acesta
fiind alcătuit din drepturi şi obligaţii, moştenirea transmite nu doar activul, ci şi pasivul
patrimoniului. Între vii însă se transmit numai drepturile, obligaţiile fiind intransmisibile cu
titlu particular. Moştenirea se transmite de drept succesorilor, însă ea nu este definitivă,
nici obligatorie. Succesibilul, prin actul său unilateral de voinţă, poate să-şi confirme titlul de
moştenitor, acceptând moştenirea sau să o repudieze renunţând la moştenire.
Moştenitorul care nu a decis încă dacă acceptă sau nu moştenirea se numeşte
succesibil. Succesibilul are, conform art. 1100 cod civil, un drept de opţiune 2 care poate să
constea în:
 a accepta moştenirea;
 a renunţa la moştenire.
Dreptul de opţiune este un act juridic unilateral care produce efecte erga omnes.
Această declaraţie unilaterală de voinţă nu poate fi afectată de modalităţi, este indivizibilă,
irevocabilă şi cu efect retroactiv. Termenul de opţiune succesorală este de un an3 de la data
deschiderii moştenirii.
Acceptarea este actul sau faptul prin care succesibilul acceptă moştenirea, consolidând

1
Ioan Adam, Adrian Rusu, Succesiuni, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 3
2
Francisc Deak-„Tratat de drept succesoral” editura Actami, 1999, p.421
3
Termenul de opţiune succesorală în reglementarea vechiului Cod civil era de 6 luni de la deschiderea moştenirii
conform art.700
40
astfel titlul său de moştenitor. Transmisiunea succesorală se produce provizoriu la deschiderea
succesiunii, devenind definitivă prin acceptare. Acest efect retroactivează până la data morţii
lui decujus.
Acceptarea poate fi voluntară sau forţată.
Acceptarea voluntară este un act unilateral de voinţă, consensual şi poate fi expresă
sau tacită. Este expresă când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de erede într-un act autentic
sau sub semnătură privată. Este tacită acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic pe
care succesibilul nu-l putea face decât în calitatea sa de moştenitor şi din care rezultă, în mod
neîndoielnic, intenţia sa de acceptare (art. 1108 alin.3 C. civ.).
Acceptarea forţată este impusă moştenitorilor care au sustras sau ascuns bunurile
moştenirii sau au ascund o donaţie supusă raportului ori reducţiunii (art. 1119 C. civ.)
Renunţarea la moştenire este actul juridic prin care succesibilul declară că nu primeşte
dreptul la moştenire. Renunţarea nu poate fi tacită, ea fiind un act solemn, deoarece nu poate
rezulta decât dintr-o declaraţie făută în faţa notarului public şi înregistrată într-un registru
special. În cazul în care în termenul de un an prevăzut pentru acceptare, moştenirea este
acceptată de alţi succesibili, cel care nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală nici
expres, nici tacit pierde dreptul la moştenire.
Renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1121 C. civ.). Aşadar,
succesiunea este o transmisiune mortis causa prin care, afară de cazul în care se referă la
bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci şi obligaţii (cu excepţia obligaţiilor
exclusiv personale, care se sting odată cu moartea), deci mai mult decât simpla proprietate.

2.9. Uzucapiunea

2.9.1. Consideraţii generale


Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei când aceasta se prelungeşte în
timp, este uzucapiunea sau prescripţia achizitivă.
Uzucapiunea este modul originar de dobândirea a proprietăţii prin care se constituie
dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic
complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi condiţiile prevăzute
de lege1.
Uzucapiunea este reglementată în Cartea a III-a, Titlul VIII, Capitolul III al Codului
civil. Uzucapiunea se justifică pe următoarele considerente. Deşi este o stare de fapt, cel mai
adesea posesia corespunde dreptului de proprietate şi, întrucât dovada dreptului de proprietate

1
I. Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil.Persoanele, Ed.C.H.BECK, Bucureşti2007op. cit., p. 281
41
este greu de făcut, uzucapiunea are rolul de a înlătura dificultăţile şi inconvenientele dovedirii
dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare. În sistemul Codului civil român,
uzucapiunea este concepută, alături de ocupaţiune, ca o probă absolută a dreptului de
proprietate, deoarece acela care reuşeşte să dovedească faptul că a dobândit dreptul de
proprietate prin uzucapiune nu mai are de suferit rigorile impuse de probatio diabolica1;
Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice, deoarece,
având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o
aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil;
Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă, îndreptată împotriva fostului
proprietar al imobilului care, dând dovadă de neglijenţă, l-a lăsat timp îndelungat în posesia
altei persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular
al altui drept real.
În ceea ce priveşte determinarea domeniului de aplicare al uzucapiunii, trebuie avute
în vedere dispoziţiile art. 929 C. civ., potrivit cărora „nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte
sau după intrarea în posesesie, au fost declarate prin lege inalienabile.” Aşadar, pentru a face
obiectul uzucapiunii, bunurile trebuie să se afle în circuitul civil şi să fie alienabile. Nu vor
putea fi dobândite prin uzucapiune bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică,
indiferent dacă titular este statul sau o unitate adminstrativ-teritorială. Imprescriptibilitatea
bunurilor ce aparţin domeniului public este expres prevăzută şi de Legea nr. 215/2001,
republicată cu completările şi modificările ulterioare, Legea nr. 18/1991, cu modificările
ulterioare, dar şi de Constituţie, prin art. 136.
Un element de noutate reglementat de noul Cod civil este faptul că pot fi dobândite
prin uzucapiune atât bunurile imobile cât şi cel mobile 2, care se află în proprietate privată,
indiferent de titularul dreptului de proprietate, persoană fizică ori persoană juridică, inclusiv
statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Deci, pot fi uzucapate numai bunurile care se
află în circuitul civil, deoarece „imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al
inalienabilităţii”3.
Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată, cât şi
dezmembrămintele acestuia: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile continue şi aparente.
Nu pot forma obiectul uzucapiunii universalităţile de bunuri care, în general, nu sunt
susceptibile de a fi posedate4.

1
C. Bârsan, ,” Drept civil. Drepturi reale principale”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2007, op. cit., p. 321
2
Domeniul de aplicare al uzucapiunii , în vechea reglementare se circumscria numai la categoria bunurilor
imobile, întrucât, potrivit art. 1909 alin 1 C. civ., în prezent abrogat , bunurile mobile se dobândesc în proprietate
prin însuşi faptul posesiei lor cu bună-credinţă, fără a fi necesară trecerea unui interval de timp.
3
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educaţional, Timişoara, 1998, p. 136
4
Ana Boar, Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,p. 96
42
În doctrină1, se arăta însă că trebuie acceptată uzucapiunea şi în domeniul bunurilor
mobile, argumentându-se că nu poate fi permisă o inegalitate de tratament juridic între
posesorul de rea-credinţă al unui bun imobil (care poate fi dobândit în proprietate prin
uzucapiune) şi posesorul de rea-credinţă al unui bun mobil (este vorba de cel care exercită o
posesie de rea-credinţă, de hoţ sau găsitor).
Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia trebuie să fie utilă
şi efectivă (neechivocă). Posesia este utilă atunci când îndeplineşte calităţile prevăzute în art.
922 C. civ. (să fie continuă, netulburată, publică) şi nu este afectată de vicii. Posesia există în
mod efectiv când cel ce deţine bunul săvârşeşte acte de folosinţă asupra lui cu intenţia de a
deveni proprietar sau titular al altui drept real.
De asemenea, pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept
real, posesia trebuie să fie exercitată pe toată perioada termenului prevăzut de lege, fără ca
posesorul să fi făcut acte de întrerupere a posesiei.
Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu pot duce
niciodată la uzucapiune. Detentorii precari nu pot dobândi bunul prin uzucapiune, deoarece ei
deţin acest bun în baza unui contract potrivit căruia sunt obligaţi să-l restituie la termen
proprietarului. Precaritatea are un caracter perpetuu, durând pe tot timpul detenţiunii,
fiind în acelaşi timp un viciu absolut, faţă de toată lumea. Dacă precaritatea dispare, posesia
devine utilă, însă numai prin intervertirea titlului posesiei, ca urmare a voinţei detentorului de
a nu mai poseda pentru altul, începând să posede pentru sine.
Conform practicii judecătoreşti2, chiriaşul, exercitând o detenţie precară, nu poate
dobândi proprietatea prin uzucapiune, cât timp exercită stăpânirea ca locatar şi nu ca
proprietar.

2.9.2. Felurile uzucapiunii


Vechea reglementare prevedea două feluri de uzucapiune3, în funcţie de termenul
necesar pentru realizarea uzucapiunii:
 uzucapiunea de 30 de ani, denumită şi uzucapiune de drept comun sau
uzucapiune lungă (art. 1890 C. civ.);
 uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, denumită şi uzucapiune prescurtată sau
scurtă (art. 1895-1899).
Actualmente Codul civil prevede următoarele forme de uzucapiune în funcţie de
categoria de bunuri uzucapate:
1
Ana Boar, op. cit., p. 97-98
2
Tribunalul Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1518/1978; R.R.D. nr. 3/1979
3
Liviu Pop” Drepul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, Editura Lumina Lex, 2001,Bucureşti .p230
43
 uzucapiunea mobiliară reglementată de art.939 Cod civil;
 uzucapiunea imobiliară reglementată de art.930-934 Cod civil.
Uzucapiunea imobiliară este împărţită la rândul său în uzucapiune extratabulară de 10
ani şi uzucapiune tabulară de 5 ani.
Dobândirea dreptului de proprietatea asupra unui imobil prin uzucapiunea
extratabulară de 10 de ani, se realizează în următoarele situaţii:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat, sau, după caz, şi-a încetat
existenţa;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
Pentru a putea uzucapa posesorul trebuie să posede bunul în tot acest timp, iar posesia
să fie utilă, neviciată.
În acest caz uzucapiunea se numeşte extratabulară pentru că dobândirea dreptului de
proprietate de către posesorul imobilului se produce fără să fi fost întabulat la începerea
posesiei.
Prescripţia achizitivă nu poate curge împotriva persoanei înscrise în cartea funciară
decât dacă aceasta a decedat sau şi-a încetat existenţa.
Stăpânirea exercitată de cel care invocă uzucapiunea trebuie să îndeplinească toate
condiţiile necesare unei posesii utile. Nu se cere ca posesorul să fie de bună-credinţă,
dobândirea proprietăţii operând indiferent dacă cel care a posedat 10 ani imobilul a cunoscut
sau nu că acesta nu-i aparţine de drept.
Pentru a opera uzucapiunea extratabulară, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1)titularul dreptului intabulat în cartea funciară să fi decedat sau declaraţia de
renunţare la proprietate a fost înscrisă în cartea funciară sau imobilul nu era înscris în nicio
carte funciară;
2 )uzucapantul să posede imobilul timp de 10 ;
3)posesia exercitată de uzucapant să fie utilă.
Uzucapiunea tabulară este reglementată în art.931 C.civ. Potrivit acestei dispoziţii,
„drepturile celui care a înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui
imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-
credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul cererii de înscriere, dacă posesia sa
a fost neviciată”.
Acest caz se numeşte uzucapiune tabulară pentru că prin bună-credinţă şi stăpânirea pe
timpul prevăzut de lege, posesorul deja înscris dar fără titlu valabil, îşi consolidează titlul. Se
afirmă că în acest fel titlul „se curăţă de viciile sale”, dobândirea dreptului realizându-se prin

44
„convalescenţa titlului”, pentru faptul că titlul pe baza căruia s-a făcut întabularea, deşi
nevalabil, prin trecerea termenului de 5 ani „se vindecă”, devenind pe deplin valabil 1. În acest
fel, starea de aparenţă tabulară, creată prin intabulare, se consolidează, punându-se de acord
cu realitatea sau starea de fapt.
Pentru a opera uzucapiunea în condiţiile art. 931 Cod civil trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
-înscrierea fără cauză legitimă a unui drept. Nelegitimitatea cauzei înscrierii se poate
referi, în general, la orice viciu care ar afecta titlul în baza căruia a fost operată înscrierea
Poate fi vorba de acele situaţii în care titlul nu este valabil ori când prin înscriere dreptul a fost
greşit calificat2;
-exercitarea posesiei cu bună-credinţă de către titular. Posesia trebuie exercitată de
către cel înscris ca titular în cartea funciară şi trebuie să aibă ca obiect dreptul înscris. Buna-
credinţă constă în convingerea fermă, dar eronată, a celui înscris în cartea funciară că această
operaţiune s-a făcut în baza unei cauze valabile. Este aplicabil şi aici principiul malla fides
superveniens non impedit uzucapionem, fiind suficient ca buna-credinţă să existe în
momentul intrării în posesie; şi înregistrării cererii de înscriere.
-titularul să posede imobilul timp de 5 ani de la înscrierea în cartea funciară.
În doctrină s-a afirmat că exerciţiul în fapt al prerogativelor dreptului real când este
conform cu situaţia care rezultă din cartea funciară face ca această situaţie să nu mai poată fi
contestată, să se prezume în mod absolut că posesorul este titularul dreptului.
Suspendarea prescripţiei achizitive este acea modificare a cursului acestei prescripţii
care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează
situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul
dreptului de proprietate.
La încetarea cauzei care a determinat suspendarea, prescripţia îşi va relua cursul de
drept, continuând de la momentul în care a fost oprită.
Joncţiunea posesiilor
Termenele lungi prevăzute de lege pentru a opera prescripţia achizitivă sunt rareori
împlinite în persoana unui singur posesor. Potrivit dispoziţiilor art. 933 C. civ., „fiecare
posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost
transmis cu titlu universal sau particular. Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea,
posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său ”.
Joncţiunea posesiilor înseamnă, aşadar, unirea posesiei uzucapantului, adică a

1
L.Pop, op. Cit, p.237
2
Ana Boar, „Uzucapiunea,prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor”, ed. Lumina Lex,
bucureşti,1999,p.231
45
posesorului actual, cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de autorul său, pentru a
dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Cel care hotărăşte dacă la calcularea termenului uzucapiunii se ţine seama sau nu de
posesia autorului este acela care invocă uzucapiunea pentru că joncţiunea posesiiilor este
numai o facultate, o posibilitate, în sensul că posesorul actual are de ales între a începe o
posesie actuală ori a invoca joncţiunea posesiilor.
Pentru a fi posibilă joncţiunea sunt necesare următoarele condiţii:
-să fie vorba de o posesie propriu-zisă, pentru că detenţia precară nu poate fi unită cu
posesia;
-cel ce invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al autorului, pentru că cel care a
uzurpat posesia altcuiva nu poate invoca unirea posesiei sale cu aceea ce a aparţinut celui pe
care l-a înlăturat. El poate fi un succesor universal, cu titlu universal sau particular al
vechiului posesor, important fiind să fi primit posesia în baza unui raport juridic. Mai este
necesar ca între prima şi a doua posesie să existe o continuitate, adică să nu fi intervenit o
cauză de întrerupere.
Jurisprudenţa a statuat că prin autor se înţelege persoana care, la fel ca şi cel ce invocă
uzucapiunea, nu este titulatul dreptului de proprietate, pentru că numai în această ipoteză are
sens joncţiunea posesiilor. Totodată, trebuie să fie vorba de un raport juridic valabil, astfel
încât joncţiunea nu va opera atunci când posesia este transmisă printr-un act lovit de nulitate
absolută.
Dacă aceste condiţii vor fi îndeplinite, termenul posesiei noi va fi adăugat la termenul
scurs în favoarea fostului posesor, posesorul actual continunâd posesia anterioară cu toate
carenţele pe care, eventual, aceasta le avea. Aşadar, posesorul actual va trebui să continuie
posesia cu toate viciile sau calităţile pe care aceasta le are, fără a putea să-i schimbe, în
avantajul său, natura. El va avea interes să invoce joncţiunea întotdeauna când schimbarea
naturii posesiei îi va fi favorabilă.
Dacă termenul prescripţiei s-a împlinit în persoana autorului, fără ca acesta să fi
solicitat constatarea dobândirii proprietăţii astfel, posesorul actual nu are nevoie să unească
posesia sa cu cea a autorului, ci poate invoca efectele uzucapiunii împlinite deja, joncţiunea
fiind inutilă.
Uzucapiunea are ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului asupra
bunului uzucapat, concomitent cu stingerea dreptului de proprietate al fostului titular.
Uzucapantul va fi considerat proprietar nu din momentul împlinirii termenului legal al
prescripţiei achizitive, ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului (el sau autorul său
dacă a optat pentru joncţiunea posesiilor). Altfel spus, efectul uzucapiunii este retroactiv.

46
În consecinţă, toate drepturile pe care posesorul le-a constituit asupra bunului în
favoarea unor terţi pe parcursul uzucapiunii vor fi consolidate, iar posesorul de rea-credinţă
dobândeşte definitiv şi irevocabil dreptul de proprietate asupra fructelor şi productelor
percepute în cursul uzucapiunii.
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, când posesorul cere să se
constate dobândirea dreptului de proprietate astfel, cât şi pe cale de excepţie, când el se apără
împotriva acţiunii în revendicare introdusă împotriva sa de către fostul proprietar al lucrului.

2.10. Actul administrativ

În cazurile expres prevăzute de lege, actul administrativ poate fi un mod de dobândire


a dreptului de proprietate.
La reglernentarea acestui mod de dobândire a proprietăţii în noul Cod civil, legiuitorul
a avut în vedere actele administrative cu caracter colectiv individual.Caracterul de act
administrative sau de act civil a fost disputat în doctrina pentru actele emise de organele
administraţiei în procedurile speciale de retrocedare în temeiul legilor special (Legea nr.
112/1995, Legea nr. 10/20011, Legile fondului funciar), raportat la faptul că, pe de o parte,
aceste legi vizează retrocedarea dreptului de proprietate privată, iar pe de altă parte, în
procedura de retrocedare sunt implicate organe ale administraţiei.

2.11. Înscrierea în cartea funciară pentru bunurile imobile, cu excepţia cazurilor


anume prevăzute de lege

Art. 885 Cod civil prevede că, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile
reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat
înscrierea.
În mod corespunzător, drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor
din cartea funciară, cu consimţământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest
consimţământ nu este necesar daca dreptul se stinge prin implinirea termenului arătat în
inscriere ori prin decesul sau prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o
persoană juridică, în cazul existentei unei hotărâri judecătoreşti definitive sau, în cazurile

1
Conform art.21, alin.4 din Lgea nr.10/2001privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare „În cazul imobilelor
deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită
se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după
caz, a preşedintelui consiliului judeţean.”
47
prevăzute de lege, a actului autorităţii administrative, când nu mai este necesar acordul de
voinţă sau consimţământul.
Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane,
radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume
prevăzute de lege.
De asemenea, modificarea drepturilor reale imobiliare se face potrivit regulilor
stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, daca prin lege nu se dispune altfel.
Atunci când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere
pentru cauză de utilitate publică precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, drepturile
reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară. Titularul drepturilor astfel dobândite nu va
putea însă dispune de ele prin cartea funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea. În cazul
vânzării silite,
dacă urmărirea imobilului nu a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel
dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bună-credinţă. Noul Cod civil instituie
o prezumţie relativă a existenţei sau inexistenţei unui drept tabular, respectiv, dacă în cartea
funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în
folosul ei. Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există
(art. 900). Art. 901 prevede, că sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit
cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu
oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă la cererea adevaratului
titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciar.
Conform cu art. 1244 Cod civil, forma cerută pentru convenţiile care strămută sau
constitute drepturi reale, care urmează a fi înscrise în cartea funciară, trebuie sa fie cea
autentică.
Potrivit art.565 proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea
funciară se face cu extrasul de carte funciară.

Secţiunea a 3-a Modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate


publică1

3.1. Enumerare
Potrivit dispoziţiilor art. 863 din Codul civil, dreptul de proprietate publică se
dobândeşte:
a)prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
1
Sediul materiei îl constituia art.7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, în prezent abrogat
48
b)prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, efectuată în condiţiile legii;
c)prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin
voinţa dispunătorului, devine de uz sau interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa
dobânditorului, devine de uz sau interes public;
e)prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia
sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia,
în condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.

3.2. Dobândirea dreptului proprietăţii publice prin achiziţii publice

Prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a


contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii
privind achiziţiile publice1 au fost stabilite principiile, cadrul general şi procedurile pentru
atribuirea contractului de achiziţie publică, precum şi căile de atac împotriva actului sau
deciziei autorităţii contractante care aplică una din procedurile de atribuire a contractului de
achiziţie publică.
În general, prin achiziţie se înţelege o anumită formă de comerţ care constă în
cumpărarea de produse sau de materiale de către stat pe calea unor contracte speciale. Potrivit
legii, contractul de achiziţie publică este contractul comercial care include şi categoria
contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris
între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mulţi operatori
economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau
prestarea de servicii, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă . În acest caz, proprietatea publică
se dobândeşte în baza unui act juridic bilateral, cu titlu oneros, încheiat în formă scrisă şi cu
respectarea condiţiilor legale.
Este autoritate contractantă (art. 5):
a) oricare organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică - care acţionează la
nivel central ori la nivel regional sau local;
b) oricare organism, altul decât unul dintre cele prevăzute la lit. a), cu personalitate juridică,

1
OUG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.418
din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006
49
care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau
industrial şi care se află cel puţin în una dintre următoarele situaţii:
- este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit.
a), sau de către un alt organism de drept public;
- se află în subordinea sau este supusă controlului unei autorităţi contractante, astfel cum este
definită la lit. a), sau unui alt organism de drept public;
- în componenţa consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare mai
mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiţi de către o autoritate
contractantă, astfel cum este definită la lit. a), sau de către un alt organism de drept public;
c) oricare asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele prevăzute
la lit. a), b), d) sau e);
d) oricare întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la
cap. VIII secţiunea 1, atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie
acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi;
e) oricare subiect de drept, altul decât cele prevăzute la lit. a) - d), care
desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la cap. VIII secţiunea 1, în baza
unui drept special sau exclusiv, astfel cum este acesta definit la art. 3 lit. k), acordat de o
autoritate competentă, atunci când acesta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie
acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi.
La baza atribuirii contractului de achiziţie publică stau următoarele principii1:
Nediscriminarea în sensul că situaţiile identice nu trebuie tratate diferenţiat, fiind
interzisă orice formă de discriminare bazată pe orice alte criterii de diferenţiere decât cele
reglementate expres de ordonanţa de urgenţă;
Recunoaştere reciprocă în sensul că în materia achiziţiilor publice, autorităţile
contractante din România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să accepte produsele
şi serviciile livrate sau prestate de un operator economic din oricare alt stat membru, dac ă
produsele şi serviciile respective respectă într-o manieră obiectivă prescripţiile existente în
statul membru de origine;
Proporţionalitatea în sensul că autorităţile contractante au obligaţia să aprecieze ca
fiecare măsură luată şi condiţie impusă să fie necesară şi potrivită în raport cu obiectivele
urmărite;
Asumarea răspunderii care impune ca autoritatea contractantă, atunci când decide
modalitatea de derulare a procedurii, să-şi motiveze fiecare decizie luată şi să-şi assume astfel
răspunderea.

1
A se vedea art.2, alin.(2) din OUG nr.34/2006
50
Eficienţa utilizării fondurilor publice, care presupune folosirea sistemului concurenţial
şi a criteriilor economice pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;
Transparenţa, care impune ca informaţiile referitoare la aplicarea procedurii pentru
atribuirea contractului de achiziţie publică să fie puse la dispoziţia tuturor celor interesaţi;
Tratamentul egal, care impune aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de
selecţie şi a criteriillor pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, astfel încât orice
furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii să aibă şanse egale de a i se
atribui contractul respectiv;
Atribuirea1 unui contract de achiziţie publică se face prin:
1.licitaţie deschisă. Este o procedură la care orice operator economic interesat are
dreptul să depună o ofertă. Ca regulă, procedura de licitaţie deschisă se desfăşoară într-o
singură etapă. Prin excepţie, autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei
etape suplimentare de licitaţie electronică, cu obligaţia de a anunţa această decizie în
anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire.
Licitaţia deschisă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de
participare prin care autoritatea contractantă solicită operatorilor interesaţi să depună oferte
în termenele prevăzute de lege. Orice operator economic interesat are dreptul de a solicita şi
de a obţine documentaţia de atribuire, precum şi dreptul de a solicita clarificări privind
documentaţia de atribuire.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără
ambiguităţi, cât mai repede posibil, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu
trebuie să depăşească, de regulă, 3 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări din
partea operatorului economic. De asemenea, autoritatea contractantă are obligaţia de a
transmite răspunsurile - însoţite de întrebările aferente - către toţi operatorii economici care
au obţinut, în condiţiile O.U.G.nr.34/2006, documentaţia de atribuire, luând măsuri pentru a
nu dezvălui identitatea celui care a solicitat clarificările respective. Autoritatea contractantă
mai are deasemenea obligaţia de a deschide ofertele la data şi locul indicate în anunţul de
participare.
2.licitaţie restrânsă. Licitaţia restrânsă constituie procedura la care orice operator
economic are dreptul să-şi depună candidatura, urmând ca ofertele să fie depuse numai de
către candidaţii selectaţi.
Procedura de licitaţie restrânsă se desfăşoară, de regulă, în două etape:
-etapa de selectare a candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de selecţie şi etapa de evaluare a
ofertelor depuse de candidaţii selectaţi, prin aplicarea criteriului de atribuire.

1
A se vedea în acest sens art.18 din OUG nr.34/2006
51
Autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape suplimentare de
licitaţie electronică, cu obligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi în
documentaţia de atribuire.
Licitaţia restrânsă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de
participare prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi,
autoritatea contractantă având obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de
selecţie şi regulile aplicabile, numărul minim şi maxim dacă e cazul al candidaţilor pe care
intenţionează să-i selecteze. Numărul de candidaţi selectaţi după prima etapă a licitaţiei
restrânse trebuie să fie cel puţin egal cu numărul minim indicat în anunţul de participare. Dacă
numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de selecţie este mai mic decât numărul minim
indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are dreptul:
- fie să anuleze procedura de licitaţie restrânsă;
- fie să continue procedura de licitaţie restrânsă numai cu acei candidaţi care îndeplinesc
criteriile solicitate, în măsura în care numărul acestora este, totuşi, suficient pentru a asigura o
concurenţă reală.
După efectuarea selecţiei, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite
concomitent o invitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de licitaţie restrânsă tuturor
candidaţilor selectaţi, fiind interzisă invitarea la etapa a doua a licitaţiei restrânse a unui
operator economic care nu a depus candidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit
criteriile de selecţie.
Invitaţia de participare trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii:
-referinţe privind anunţul de participare publicat;
- data şi ora limită stabilite pentru depunerea ofertelor;
- adresa la care se transmit ofertele;
-limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta;
- adresa, data şi ora deschiderii ofertelor;
-dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii
economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării
documentelor prezentate în
prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi economico-financiare.
Candidaţii selectaţi au dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de
atribuire, iar autoritatea contractantă are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără
ambiguităţi, cât mai repede posibil, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu
trebuie să depăşească, de regulă, 3 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări din
partea operatorului economic. Autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele la

52
adresa, data şi ora indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nu a devenit necesară
decalarea termenului de depunere a ofertelor, ca urmare a depunerii unei contestaţii.
3.dialogul competitiv. Este procedura la care orice operator economic are dreptul să îşi
depună candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii
admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale,
urmând ca, pe baza soluţiei alese, candidaţii să depună oferta finală.
Această procedură poate fi aplicată de autoritatea contractantă dacă sunt îndeplinite,
cumulativ, următoarele două condiţii:
-contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită;
-aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea contractului de
achiziţie publică în cauză.
Această procedură se desfăşoară în trei etape:
-etapa de preselecţie a candidaţilor;
-etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea soluţiilor apte
să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi în baza cărora candidaţii vor elabora şi vor
depune oferta finală;
-etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.
Iniţierea acestei procedure se face prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de
participare prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidature,
oricare operator economic având dreptul de a-şi depune candidatura pentru a participa la
procedura de dialog competitiv.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de
preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim şi maxim, dacă este cazul, al candidaţilor pe
care intenţionează să îi preselecteze.La preselecţia candidaţilor, autoritatea contractantă are
obligaţia de a aplica criteria obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai
criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare.
Numărul de candidaţi admişi în cea de-a doua etapă a dialogului competitiv trebuie să
fie cel puţin egal cu numărul minim indicat în anunţul de participare.
În cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de preselecţie este mai
mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are
dreptul:
-fie de a anula procedura de dialog competitiv;
- fie de a continua procedura de dialog competitiv numai cu acei candidaţi care îndeplinesc
criteriile solicitate, în măsura în care numărul acestora este totuşi suficient pentru a asigura o
concurenţă reală.

53
Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite, în acelaţi timp, o invitaţie de
participare la etapa a doua a procedurii de dialog competitiv tuturor candidaţilor admişi.
Invitaţia de participare trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii:
- referinţe privind anunţul de participare publicat;
- adresa la care va avea loc dialogul, precum şi data şi ora lansării acestuia;
- limba/limbile în care se va derula dialogul;
- precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le
prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor, prezentate în prima
etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi economico-financiare, dacă este cazul.
Autoritatea contractantă derulează dialogul cu fiecare candidat admis, în parte,
discutând opţiunile referitoare la aspectele tehnice, montaje financiare, mod de rezolvare a
unor probleme legate de cadrul juridic, precum şi orice alte elemente ale viitorului contract,
astfel încât soluţiile identificate să corespundă necesităţilor obiective ale autorităţii
contractante. Autoritatea contractantă are obligaţia ca, pe durata dialogului, să asigure
aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţi participanţii.
După ce a declarat închisă etapa de dialog şi a anunţat participanţii cu privire la acest
aspect, autoritatea contractantă are obligaţia de a invita participanţii selectaţi să depună oferta
finală, ofertă care se elaborează pe baza soluţiei/soluţiilor identificate în cursul acestei etape şi
care trebuie să conţină toate elementele necesare prin care se prezintă modul de îndeplinire a
viitorului contract.
Invitaţia de depunere a ofertei finale trebuie să cuprindă cel puţin următoarele
informaţii:
-referinţe privind anunţul de participare publicat;
- data limită stabilită pentru depunerea ofertelor;
- adresa la care se transmit ofertele;
- limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta;
- data deschiderii ofertelor;
- dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii
economici
trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor,
prezentate
în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi economico-financiare.
Evaluarea ofertelor se realizează pe baza criteriilor prevăzute în documentaţia de
atribuire, iar oferta câştigătoare va fi „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere
economic".

54
4. Negocierea este procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu
candidaţii selectaţi şi negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi
dintre aceştia.
Negocierea poate fi:
- negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
- negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare;
- cererea de oferte.
4.1.Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare. Această procedură de
atribuire a unui contract de achiziţie poate fi folosită de către autoritatea contractantă în
următoarele cazuri:
-atunci când, în urma aplicării licitaţiei deschise, licitaţiei restrânse, dialogului competitiv sau
a cererii de oferte, nu a fost depusă nici o ofertă sau au fost depuse numai oferte inacceptabile
ori neconforme;
-în situaţii excepţionale, temeinic motivate, atunci când natura lucrărilor/produselor/serviciilor
sau riscurile implicate de executarea/livrarea/prestarea acestora nu permit o estimare iniţială
globală a preţului viitorului contract de achiziţie public.
Această procedură se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de
participare, prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi.
Orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura pentru a participa la
procedura de negociere cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de
preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să îi
preselecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora. La preselectarea candidaţilor,
autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criteria obiective şi nediscriminatorii,
utilizând în acest scop numai criteriile de preselecţie prevăzute înanunţul de participare. Pe
durata negocierilor, autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura aplicarea principiului
tratamentului egal faţă de toţi candidaţii.
Autoritatea contractantă desfăşoară negocieri până la identificarea şi stabilirea, pe baza
criteriilor de atribuire, a celei mai avantajoase propuneri de ofertă din punct de vedere
economic.
4.2.Negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare. Această procedură
poate fi aplicată de către autoritatea contractantă numai în următoarele cazuri:
-atunci când, din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecţia unor drepturi
de exclusivitate, contractul de achiziţie publică poate fi atribuit numai unui anumit operator
economic;

55
-ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise, a licitaţiei
restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare sau a cererii de
oferte nu pot fi respectate din motive de extremă urgenţă, determinate de evenimente
imprevizibile şi care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii
contractante;
-atunci când produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării
ştiinţifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se
realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente;
- atunci când este necesară achiziţionarea, de la furnizorul iniţial, a unor cantităţi suplimentare
de produse destinate înlocuirii parţiale sau extinderii echipamentelor/instalaţiilor livrate
anterior, şi numai dacă schimbarea furnizorului iniţial ar pune autoritatea contractantă în
situaţia de a achiziţiona produse care, datorită caracteristicilor tehnice diferite de cele deja
existente, determină incompatibilităţi sau dificultăţi tehnice sporite de operare şi întreţinere;
- pentru achiziţionarea de materii prime cotate la bursele de mărfuri, achiziţia acestora
realizându-se ca urmare a tranzacţiilor de pe piaţa la disponibil;
- atunci când produsele pot fi achiziţionate în condiţii deosebit de avantajoase, de la un
operator economic care îşi lichidează definitiv afacerile, de la un judecător-sindic care
administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare, printr-un
aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau lichidare ori printr-o
altă procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin lege.
4.3. Cererea de oferte Peste pragul prevăzut la art. 19 (15.000 euro), autoritatea contractantă
are obligaţia de a aplica procedura de cerere de oferte în cazul în care valoarea estimată, fără
TVA, a contractului de achiziţie publică este mai mică decât echivalentul în lei al
următoarelor praguri: pentru contractul de furnizare 125.000 euro; pentru contractul de
servicii 125.000 euro; pentru contractul de lucrări 4.845.000euro.
Începând cu data de l ianuarie 2007, cererea de oferte se iniţiază prin publicarea în
SEAP a unei invitaţii de participare la procedura de atribuire, care trebuie să cuprindă cel
puţin următoarele informaţii:
- data şi ora limită stabilite pentru primirea ofertelor adresa la care se transmit ofertele;
- data şi ora deschiderii ofertelor;
- limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta;
- dacă se solicită îndeplinirea unor criterii minime de calificare, menţionarea acestora;
- scurtă descriere a obiectului contractului de achiziţie publică ce urmează să fie atribuit;
-modul de obţinere a documentaţiei de atribuire.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele la adresa, data şi ora

56
indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nu a devenit necesară decalarea
termenului de depunere a ofertelor ca urmare a depunerii unei contestaţii.
Poate participa la procedura pentru atribuirea unui contract de achiziţie publică orice
furnizor, executant sau prestator, român sau străin, persoană fizică sau juridică. Persoanele
străine care participă la această procedură beneficiază de acelaşi regim juridic de care
beneficiază persoanele române în ţara în care cel interesat este rezident.
Prin obiectul său, contractul de achiziţie publică nu se deosebeşte esenţial de
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între subiecte de drept civil. Prin contractul de
achiziţie publică administraţia obţine bunuri, servicii sau lucrări, în aschimbul unui preţ, el
fiind o categorie particulară de contract, încheiat de administraţie pentru nevoile serviciului
public.
Contractul de achiziţie publică este un contract administrativ, întrucât:
-reprezintă un acord de voinţă între o autoritate publică şi un alt subiect de drept,
public sau privat;
-unele dintre clauzele contractuale sunt stabilite prin lege şi nu pot fi negociate
cu cealaltă parte, iar, în temeiul acestora, autoritatea contractantă are dreptul să rezilieze
contractul, în considerarea interesului public;
-alte clauze contractuale stabilite de autoritate prin caietul de sarcini şi prin anunţurile
referitoare la achiziţia publică au acelaşi caracter de drep public;
-contractul se încheie prin proceduri speciale;
-litigiile apărute în derularea acestui contract sunt de competenţa instanţelor de
contencios administrativ.

3.3 Dobândirea proprietăţii publice prin expropriere pentru cauză de utilitate


publică

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este prevăzută, cu caracter de excepţie,


în art. 44 alin.(3) din Constituţie. Ca mod de stingere a dreptului de proprietate privată (alin. 3
art. 562 Cod civil ) exproprierea nu este prevăzută în noul Cod civil în termeni direcţi, ci
găsim numai reglementarea condiţiilor în care se poate face.
La data de 27 mai 1994 a fost adoptată Legea nr. 33 privind exproprierea pentru cauză
de utilitate publică1, care cuprinde dispoziţii de natură să asigure cadrul legal adecvat

1
Republicată în temeiul art.218 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind
Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României ,ParteaI, nr.400 din 10 iunie 2011
57
procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, dar şi apărarea dreptului de
proprietate privată. Această lege se completează cu Regulamentul privind procedura de lucru
a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice
pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.
În doctrină, exproprierea a fost definită ca fiind un mod originar de dobândire a
proprietăţii, constând în trecerea forţată a unor bunuri determinate din proprietatea privată în
proprietatea publică, în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes naţional sau local, după
o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită prin învoială sau pe baza unei hotărâri
judecătoreşti sau ca instituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu
oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor
bunuri imobile proprietate privată. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este o
excepţie1 de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată. Ea operează
o transformare calitativă a proprietăţii, din proprietate privată în proprietate publică, în
condiţiile legii.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 33/1994, republicată pot fi expropriate bunurile 2 imobile
proprietatea personelor fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în
porprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Este vorba de imobilele
prin natura lor, inclusiv recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese
încă.
Imobilele prin destinaţie vor fi expropriate numai dacă sunt alipite fondului în mod
permanent, neputând fi despărţite fără a fi deteriorate sau fără a deteriora imobilul. De
principiu, dezmembrămintele dreptului de proprietate se sting prin exproprierea proprietăţii,
dar nu pot forma obiectul unei exproprieri separate. Nu pot fi expropriate bunurile aflate în
proprietatea privată a statului, întrucât „statul în calitate de proprietar are dreptul ca, prin
puterea sa expimată de organul competent, să afecteze unei utilităţi publice oricare dintre
bunurile imobile pe care le are în proprietate privată. Urmare acestei afectaţiuni, imobilul
respectiv încetează a mai fi obiect al dreptului de proprietate privată intrând în sfera bunurilor
proprietatepublic.”3
Servituţile stabilite prin fapta omului se sting numai dacă devin incompatibile cu
situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere (art. 28 alin. 2). Cu privire
la dreptul de superficie, structura acestuia, care constă în dreptul de proprietate asupra unei
construcţii sau plantaţii aflate pe terenul altei persoane, combinat cu dreptul de folosinţă

1
Liviu Pop , op.cit, p 49
2
L.Giurgiu „Consideraţii în legătură cu Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”
în Dreptul nr.2/1995, p.19
3
Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.43.
58
asupra terenului respectiv, impune exproprierea concomitentă a terenului şi a construcţiei sau
plantaţiei1.
Nu pot fi expropriate imobilele proprietate publică ce aparţin statului ori unităţilor
administrativ-teritoriale care sunt şi pot fi afectate unei utilităţi publice prin voinţa autorităţii
competente. Nu pot fi expropriate nici bunurile proprietate privată a statului, pentru că acesta,
în calitate de proprietar, poate să afecteze unei utilităţi publice oricare din bunurile sale. Cât
priveşte bunurile proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale, dacă utilitatea
publică este de interes local, nu este necesară exproprierea, ci o decizie a organului competent
de trecere a bunului în porprietatea publică este suficientă.
Potrivit art. 3 din Legea nr.33/1994, exproprierea nu poate fi hotărâtă decât după ce
utilitatea publică s-a declarat. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional
sau de interes local.
Legea stabileşte categoriile de lucrări considerate de utilitate publică ce pot atrage
exproprierea, lăsând deschisă posibilitatea ca pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute,
utilitatea publică să se declare pentru fiecare caz în parte, prin lege (art. 7 alin. 3).
Declararea utilităţii publice se face de către Guvern pentru lucrări de interes naţional,
ori de consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de
interes local. Ea se declară prin lege atunci când, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse
exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte
aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime. Pentru
lucrări de interes local care se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe, se constituie o
comisie alcătuită din preşedinţii consiliilor judeţene respectrive.
Declararea utilităţii publice se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de
comisii special numite de către Guvern, de către delegaţia permanentă a consiliului judeţean
ori de primarul general al capitalei.
Cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care să justifice interesul naţional
sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susţin
necesitatea lucrărilor şi nu pot fi ralizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi
încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (art.
10 alin. 1). Procesul-verbal în care se consemnează rezultatele cercetării prealabile se va
înainta Guvernului, consiliului judeţean ori Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Pe baza rezultatelor cercetării prealabile, se adoptă actul de declarare a utilităţii
publice care se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărui
rază este situat imobilul şi prin publicare în Monitorul Oficial (pentru utilitatea publică de

1
E. Chelaru, Curs de drept civil român. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 27.
59
interes naţional) sau în presa locală (pentru utilitatea publică de interes local). Nu sunt supuse
publicităţii actele prin care se declară utilitatea publică pentru lucrări privind apărarea ţării şi
siguranţa naţională (art. 11 alin.2).
Chiar dacă legea nu prevede expres, odată adusă la cunoştinţă publică, declaraţia de
utilitate întrunind elementele unui act-condiţie care declanşează procedura exproprierii, este
supusă controlului legalităţii sale în această etapă, de către Curtea Constituţională (atunci când
utilitatea publică a fost declarată prin lege) ori de instanţa de contencios administrativ (când
utilitatea este declarată prin hotărâre de Guvern sau prin act al organelor administraţiei
locale), fără a se putea examina oportunitatea actului administrativ 1. După declararea utilităţii
publice, expropriatorul (statul prin organismele desemnate de Guvern ori judeţele,
municipiile, oraşele şi comunele, după caz) întocmeşte planul imobilelor propuse spre
expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire, care se depun la
consiliul local al localităţii în care sunt situate imobilele respective, în vederea consultării de
către cei interesaţi. Administraţia publică trebuie să ia măsuri pentru ca cei interesaţi să poată
consulta efectiv aceste documente.
Expropriatorul este obligat, în termen de 15 zile de la publicare şi pe cheltuiala sa, să
notifice titulatilor drepturilor reale asupra imobilelor vizate, propunerea de expropriere şi
procesul-verbal care încheie procedura prealabilă declarării utilităţii publice. Aceştia pot
formula întâmpinare împotriva acestora în termen de 45 de zile de la primirea notificării, care
se depune la primarul localităţii unde se află imobilul. Primarul va primi şi va înregistra
întâmpinările şi va consemna ofertele de despăgubire şi pretenţiile proprietarilor sau ale
titularilor de alte drepturi reale, înaintând dosarul cuprinzând toate documentele şi
întâmpinătile, Secretarului General al Guvernului ori consiliului judeţean, după caz (art. 14
alin. 3).
Întâmpinările sunt soluţionate în termen de 30 de zile de către o comisie constituită
prin hotărâre a Guvernului, prin decizie a delegaţiei permanente a consiliului judeţean ori
dispoziţie a primarului capitalei. Comisia este alcătuită din 3 specialişti din domeniul de
activitate în care se realizează lucrarea de utilitate publică, 3 proprietari de imobile din
localitatea în care sunt situate imobilele şi primarul localităţii.
Comisia lucrează sub conducerea unui delegat al Guvernului sau al consiliului
judeţean, după caz, în calitate de preşedinte, care nu are drept de vot (art.16 alin. 2).
Comisia poate accepta punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge. Ea
dă o hotărâre motivată, care se comunică părţilor în teremen de 15 zile de la adoptare. Dacă
părţile se înţeleg asupra problemelor legate de expropriere, comisia consemnează această

1
Corneliu Bârsan ,” Drept civil. Drepturi reale principale”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2007, p.65
60
învoială, sub semnătura acestora. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse, acesta
poate reveni cu noi propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor.
Hotărârea comisiei este supusă căii de atac a contestaţiei care poate fi promovată de
partea interesată, în termen de 15 zile de la comunicare, la curtea de apel în raza căreia se află
situat imobilul, potrivit contenciosului administrativ.
Soluţionarea cererilor privitoare la expropriere este de competenţa tribunalelor în raza
cărora este situat imobilul propus spre expropriere.
Instanţa este competentă să verifice dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege
pentru expropriere şi să stabilească cuantumul despăgubirilor precum şi suma cuvenită
proprietarilor, posesorilor, altor titulari de drepturi reale ori altor persoane care pot justifica un
interes legitim asupra imobilului. Aşadar, instanţa nu poate analiza probleme de fond privind
exproprierea, limitându-se la analiza aspectelor procedurale.
Dacă intervine înţelegerea părţilor, instanţa va lua act de aceasta printr-o hotărâre de
expedient. Dacă părţile nu se înţeleg ori nu se înţeleg cu privire la întinderea despăgubirilor,
instanţa va proceda la stabilirea acestora. În acest scop, instanţa va constitui o comisie de
experţi (unul numit de instanţă şi câte unul de fiecare parte). Experţii vor ţine seama de preţul
cu care se vând, în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în aceeaşi localitate la data încheierii
raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau altor persoane
îndreptăţite.
Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului şi altor persoane îndreptăţite. Despăgubirea acordată de instanţă nu poate fi mai
mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau
de persoana interesată.
Având în vedere că hotărârea pronunţată de instanţă este supusă căilor de atac
prevăzute de lege, este posibil ca în momentul plăţii, despăgubirea să nu mai corespundă
valorii reale a imobilului şi cuantumului prejudiciului produs, aşa încât persoanele interesate
pot cere reactualizarea cuantumului despăgubirii pentru ca ea să rămână dreaptă, aşa cum
prevede legea.
Exproprierea produce următoarele efecte:
-imobilul expropriat trece din proprietatea privată în proprietatea publică, prin hotărâre
judecătorească, liber de orice sarcini1. Transferul dreptului de proprietate se produce îndată ce
obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească au fost îndeplinite. Hotărârea judecătorească
prin care s-a dispus exproprierea nu reprezintă prin ea însăşi titlu executoriu şi nu are efect

1
Flavius Baias, B. Dumitrache,”Discuţii pe marginea Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică”, în Dreptul nr.4/1995,p.27
61
translativ de proprietate dacă nu sunt plătite despăgubirile. Termenul de plată nu poate fi mai
mare de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii;
-drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate - uzufruct, uz, abitaţie şi
superficie - cât şi concesionarea şi darea în folosinţă se sting prin efctul exproprierii, titularii
lor având dreptul la despăgubiri. Servituţile stabilite prin fapta omului se sting numai dacă
devin incompatibile cu noua situaţie;
-dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează imobilul ipotecat se
strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite, legea reglementând un caz special de
subrogaţie legală cu titlu particular;
-se sting toate drepturile personale dobândite de alte persoane asupra imobilului, cum
ar fi cele izvorâte din locaţiune. Dacă exproprierea are ca obiect clădiri cu destinaţia de
locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă legal se face numai după asigurarea de către
expropriator a spaţiului de locuit la cererea persoanelor interesate;
-naşterea unui drept de creanţă în favoarea persoanelor stabilite în hotărârea
judecătorească asupra despăgubirilor acordate. Dreptul se naşte la data rămânerii definitive a
hotărârii şi devine exigibil la data stabilită de părţi sau de instanţă;
-un drept prioritar la închirierea imobilului în favoarea fostului proprietar, în situaţia în
care expropriatorul s-a hotărât să-l închirieze înaintea utilizării lui în scopul pentru care a fost
expropriat.
Punerea în posesie a expropriatorului se va face în temeiul titlului executoriu eliberat
în baza unei încheieri a instanţei, care constată îndeplinite obligaţiile privind despăgubirea, nu
mai târziu de 30 de zile de la data plăţii.
Lege reglementează pentru proprietarul expropriat dreptul de a cere şi obţine
retrocedarea imobilului expropriat şi un drept de preemţiune la cumpărarea acestuia de la
expropriator.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost
utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost prelute de la expropriat,
respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu
s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică 1. Cererea de retrocedare se va adresa
tribunalului, care, verificând temeiul acesteia, va putea dispune retrocedarea. Preţul imobilului
1
Dreptul de retrocedare operează şi pentru imobilelele expropriate anterior adoptării legii nr.33/1994, inclusiv în
regimul comunist. Termenul de un an începe să curgă de la data intrării în vigoare a legii.În acest sens a se vedea
M.L.Harosa, M.D. Bocşan”Notă critică la Decizia civilă nr.651/A/25.04.1996” în Dreptul nr.7/1998, pp.132-134
Deşi practica judiciară a statuat că prevederile art.35 din Legea nr.33/1994 se aplică exclusiv exproprierilor
care s-au făcut după data intrării în vigoare a acestei legi ( Curtea Supremă , Decizia nr.2255/1996 în Dreptul
nr.6/1997) , în soluţiile mai recente, aceasta afost părăsită , astfel că instanţa supremă împărtăşeşte punctul de
vedere al doctrinei apreciind că dreptul de retrocedare a bunului expropriat este recunoscut şi pentru
imobileleleexpropriate anterior
( Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr.1815/1999 şi decizia nr.1332/1999 în Dreptul nr.8/2000)
62
se va stabili ca şi în situaţia exproprierii şi nu poate fi mai mare decât despăgubirea
actualizată. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac.
Dreptul de retrocedare este un drept relativ, opozabil numai expropriatorului,
patrimonial, principal, pur şi simplu şi prescriptibil extinctiv în termenul general de trei ani
care începe să curgă de la expirarea termenului de un an prevăzut în art. 35 din Legea nr.
33/1994.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 33/1994, în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut
exproprierea nu s-au realizat iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, fostul
proprietar are un drept prioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât
despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar,
iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde în termen de 60 de zile de
la primirea notificării, expropriatorul poate dispune de imobil. În doctrină, s-a arătat că este
vorba de un drept de preemţiune, iar comunicarea făcută fostului propriatar de către
expropriator are valoarea unei oferte ferme de vânzare, fiind irevocabilă în termenul de 60 de
zile. Nerespectarea acestui drept atrage anularea actului de înstrăinare a imobilului.
Cei implicaţi, de o parte sau de alta, în procedura exproprierii pot conveni1 atât asupra
modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii
despăgubirilor, fără a declanşa procedura exproprierii (art. 4 alin. 1). Dacă înţelegerea părţilor
priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau
natura despăgubirii, acestea vor fi stabilite de instanţă.
În orice moment al exproprierii, ajungerea părţilor la un acord duce la oprirea
procedurii de expropriere. Înţelegerea este posibilă şi în situaţia exercitării dreptului de
retrocedare de către fostul proprietar.

3.4 Dobândirea proprietăţii publice prin donaţie sau legat acceptat în condiţiile
legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz sau de
interes public

Dobândirea dreptului de proprietate publică prin donaţie sau legat se realizează, în


condiţiile legii, prin hotărâre de Guvern sau, după caz, de consiliul judeţean sau de consiliul
local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public. Acceptarea donaţiilor făcute statului se
face pe baza aprobării Guvernului.
În ceea ce priveşte donaţiile şi legatele cu sarcini în favoarea consiliilor judeţene sau
locale, art.121 alin.3 din Legea 215/2001 a Administraţiei Publice Locale, prevede că ele pot

1
V. Stoica, „Exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, în „Dreptul" nr.5/2004, p.28-76
63
fi acceptate numai prin hotărârea consiliului în cauză, aprobată cu votul majorităţii
consilierilor în funcţie.
Un exemplu interesant îl reprezintă H.G. nr.469/1998 pentru autorizarea Ministerului
Culturii de a accepta o donaţie cu sarcini în favoarea statului român. Astfel, soţii Liana şi Dan
Popescu-Nasta au oferit statului român o serie de bunuri culturale mobile (grafică, mobilier,
pictură, ceramic, artă românească europeană, orientală), sub condiţia asigurării unei rente
viagere lunare.

3.5. Dobândirea proprietăţii publice prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul,
prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului devine de uz sau de interes public

Credem că este necesar să observăm că acest nou mod de dobândire a dreptului de


proprietate publică, prin convenţie cu titlu oneros, este de fapt un contract de vânzare-
cumpărare supus reglementărilor de drept comun. Dorinţa dobânditorului, de a destina bunul
astfel dobândit uzului şi interesului public, tine de cauza contractului . Dobânditorul, care nu
poate fi decât unul dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate publică, respectiv statul sau
unitătile administrativ-teritoriale, îşi exprimă astfel, conform principiului libertăţii
contractuale, voinţa în limitele legii. Convenţia sau contractul este un mod important de
dobândire a proprietăţii, fiind definit de art.1166 Cod civil ca fiind acordul de voinţă dintre
două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Noul Cod civil consacră în mod expres principiul libertăţii contractuale 1 în art. 1169:
„Părţile sunt libere să încheie orice contracte să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri".
Convenţia sau contractul este modul cel mai frecvent de transmitere sau de dobândire a
dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.
În ceea ce priveste bunurile mobile, art. 1.273 Noul Cod civil prevede faptul că
drepturile reale cu privire la acestea se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al
părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri
determinate ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de
gen.
În cazul în care proprietatea asupra unui bun mobil a fost transmisă succesiv mai
multor persoane, va rămâne, ca titular al dreptului, cel care a dobandit mai întâi posesia
efectivă a bunului, cu bună-credinţă, chiar daca titlul său are o dată ulterioară. În cazul în care

1
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu „Tratat de drept civil român” ed. All Bucureşti,1998, p.485
64
niciunul dintre dobânditori nu a dobândit posesia efectivă, va fi preferat cel al cărui titlu are
data certă anterioară.
În ceea ce priveşte bunurile imobile, Codul civil cuprinde următoarea reglementare
1
„cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile, dreptul de
proprietate se dobândeste prin înscriere în Cartea Funciară".
În conformitate cu art. 1.244 Cod civil, forma cerută pentru convenţiile care strămută
sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, trebuie să fie forma
autentică, de unde şi apare obligativitatea pentru aceste convenţii de a fi încheiate în forma
autentică, pentru a putea fi înscrise în Cartea Funciară.
În cazul anumitor categorii de bunuri, există dispoziţii speciale în materia dobândirii
dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Astfel, în dispoziţiile art. 1.170 Cod civ.
se vorbeşte de principiul bunei-credinţe care trebuie să guverneze încheierea şi executarea
convenţiilor.
Referitor la încheierea convenţiilor, noul Cod civil adoptă o concepţie nouă, în sensul
că, în măsura în care părţile se pun de acord cu privire la elementele esenţiale ale contractului,
convenţia se consideră încheiată, elementele secundare putând fi lăsate a fi convenite ulterior.
sau încredinţata determinarea acestora unei alte persoane. În ceea ce priveşte forma pe care
trebuie să o îmbrace convenţia, noul Cod civil menţine principiul consensualismului ca regula
de validitate a convenţiilor, necesitatea unei forme speciale trebuind a fi expres reglementată
de lege şi imperios respectată pentru validitatea convenţiei. Astfel , art 1.178 Cod civ.
prevede: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a
contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabiăa", iar art
1.179 alin. (2) prevede că „în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului,
aceasta trebuie respectaăa, sub sancţiunea prevăzută de dispoiztiile legale aplicabile".

3.6. Dobândirea proprietăţii publice prin transferul unui bun din domeniul
privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, în domeniul public al
acestora, în condiţiile legii

Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, trecerea bunurilor din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
ori a consiliului local, după caz. Fiind vorba de un act administrativ, hotărârea de trecere a
bunului dintr-un domeniu în altul, în patrimoniul aceluiaşi proprietar, poate fi atacată, în

1
A se vedea în acest sens art.557, alin.4 din Codul civil
65
condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se
află bunul.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la
care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu titlu
oneros şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa
acestui acord, bunurile respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura
exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire (art. 8
alin. 3).
Un bun din proprietatea privată a statului poate ajunge în domeniul public al unei
unităţi administrativ-teritoriale, de exemplu, prin trecerea lui în domeniul public naţional de
unde, prin hotărâre de Guvern, la cererea autorităţii locale competente, trece în domeniul
public local sau judeţean.
Analizând situaţiile precizate de lege constatăm că există mai multe ipoteze de
dobândire a proprietăţii publice:
1. prin trecerea din domeniul privat al statului în domeniul public al statului1;
2. prin trecerea din domeniul privat al unei colectivităţi locale, în domeniul public al
acesteia2;
3. prin trecerea din domeniul public al unei colectivităţi locale în domeniul public al
statului. Procedural, aceasta se face la cererea Guvernului prin hotărâre a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General a Munici-piului Bucureşti sau
a consiliului local.
4. Prin trecerea din domeniul public sau privat al statului în domeniul public a unei
colectivităţi locale3.
Reglementările în materie nu prevăd în mod explicit care este procedura de trecere a
unui bun din domeniul privat al unei localităţi sau judeţ, în domeniul public al statului.
Analizând conţinutul reglementărilor, pe cale de consecinţă, ajun-gem la concluzia că în
prealabil aprobării transferului în domeniul public al staului, este necesară o hotărâre de
consiliu de trecere a bunului respectiv din domeniul privat în domeniul public al colectivităţii
locale.
3.7 Alte moduri prevăzute de lege de dobândire a proprietăţii publice

1
Spre exemplu H.G. nr.811/2001 privind trecerea unui teren din domeniul privat al statului în domeniul public al
statului şi transmiterea din administrarea A.D.S în administrarea Institutului de Stat pentru testarea şi
înregistrarea soiurilor
2
Spre exemplu, Hotarârea Consiliului Local al municipiului TulceaNr.141/26.05.2011 privind trecerea din
domeniul privat in domeniul public al municipiului a terenului in suprafata de 2.600 mp, situat in Tulcea, str.
Coziei nr. 7 si darea in administrare catre Colegiul Agricol „ Nicolae Cornateanu” Tulcea a imobilului (cladire si
teren), pentru destinatia de gradinita cu program prelungit ;
3
Spre exemplu, H.G. nr.482/2000 privind trecerea unei suprafeţe de teren arabil din domeniul public al statului,
aflată în administraţia Staţiunii de Cercetări Agricole Suceava, în domeniul public al municipiului Suceava, în
scopul amenajării unui cimitir.
66
Dintre aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică pot fi menţionate:
Contractele de schimb când sunt făcute pentru utilitate publică.
Ca exemplu, pentru cadrul de aplicare a acestei metodologii menţionăm H.G.
nr.796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare, prin cumpărare, schimb sau
donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia
Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a
statului.
Pentru schimbul juridic de proprietate este necesar ca operaţiunea să fie supusă
aprobării prealabile a statului sau colectivităţii locale printr-un act de putere1.
Rechiziţia reprezintă un procedeu de dobândire forţată de către adminsitraţie, a
bunurilor mobile aparţinând agenţilor economici, instituţiilor publice, altor persoane juridice
şi fizice prin cedarea unor prerogative ale dreptului de proprietate asupra bunurilor respective,
în mod unilateral, în circumstanţe speciale în care interesele generale ale statului o reclamă.
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr.132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi
prestările de servicii în interes public.
Procedura pe care o instituie legea de mai sus este mult simplificată faţă de cea
prevăzută de Legea nr.33/1994, iar rolul exorbitant al autorităţilor publice faţă de proprietarul
privat este mai evident: plata despăgubirilor pentru bunul rechiziţionat se face, de regulă, după
predarea bunului şi nu în prealabil.
În conformitate cu prevederile articolului 1 al Legii nr.132/1997 privind rechiziţiile de
bunuri şi prestările de servicii în interes public 2, „rechiziţia de bunuri şi prestări de servicii
reprezintă măsura cu caracter excepţional prin care autorităţile publice împuternicite prin lege
obligă agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice la
cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile”.
Potrivit art.2 alin.(1), bunurile rechiziţionate sunt puse la dispoziţia forţelor destinate
apărării naţionale sau a autorităţile publice, la declararea mobilizării par-ţiale sau totale a
forţelor armate ori a stării de război, la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, precum şi în
caz de concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare ori pentru prevenirea, localizarea,
înlăturarea urmărilor unor de-zastre, cât şi pe timpul acestor situaţii.
Aşadar, rechiziţia reprezintă achiziţia unor bunuri mobile şi darea lor spre folosinţa
temporară domeniului public, având caracterul unei locaţiuni forţate.

1
H.G. nr.1519 din 2002 privind schimbul de imobile, clădiri şi terenul aferent situate în municipiul Dej, judeţul
Cluj, între Ministerul Finanţelor Publice şi S.C.ALPA S.A. (Monitorul Oficial nr.4/08.01.2003
2
Publicată în Monitorul Oficial nr.161 din 18 iulie 1997, astfel cum a fost modificată şi comple-tată prin Legea
nr. 410/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 986 din 27 octombrie 2004.

67
Bunurile consumptibile şi cele perisabile pot fi rechiziţionate definitiv, cu plata
despăgubirilor prevăzute de lege. Potrivit legii, rechiziţionarea bunurilor se face de către
structurile militare: centrele militare, Statul Major al Marinei Militare, Statul Major al Aviaţiei
şi Apărării Antiaeriene, iar în mod excepţional şi de orice comandant de subunitate sau unitate
militară superioară batalionului, dar „numai prin autorităţile adminsitraţiei publice locale şi
cu asumarea răspunderii proprii”1.
Proprietarii bunurilor rechiziţionate au dreptul la despăgubiri, stabilite în conformitate
cu prevederile legii. Pe perioada rechiziţiei, proprietarii sau deţinăto-rii sunt scutiţi de
impozite şi de plata taxelor pentru bunurile rechiziţionate, iar o-bligeţiile ce decurg din
contractele legale încheiate se suspendă.
Descoperirea unei comori aparţinând domeniului naţional
Tezaurul descoperit pe un fond de proprietate publică intră automat în proprietatea
publică, fiind deci un bun inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Darea în plată prevăzută de art.175 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G.
nr.92/2003, republicată2. Astfel, creanţele fiscale administrate de Ministerul Economiei şi
Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu excepţia celor cu reţinere la
sursă şi a accesoriilor aferente acestora, precum şi creanţele bugetelor locale pot fi stinse, la
cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea
publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile,
inclusiv a celor supuse executării silite.

CONCLUZII

1
Conform A rt. 6 alin.(4) din Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public, publicată în Monitorul Oficial nr.161 din 18 iulie 1997
2
Codul de procedură fiscală a fost adoptat prin O.G. nr.92/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.941/29.12.200
68
Dreptul de proprietate reprezintă una din problemele fundamentale ale existenţei
individuale şi ale societăţii umane.
În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate ocupă o poziţie privilegiată,
ţinând seama de faptul că este vorba de principalul drept real al omului, iar principiul apărării
proprietăţii este unul din cele mai importante ale dreptului civil, exprimând orientarea
generală a legislaţiei.
Mai mult, se poate spune că, în sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o
dublă garanţie: o garanţie de ordin constituţional şi o garanţie de drept comun manifestată prin
mijloace juridice de apărare, în cadrul cărora un loc important îl ocupă acţiunea în
revendicare.
Potrivit art. 554 Cod civil., bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale
care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează
obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică
şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din
urmă.
Art 859 Cod civil, precizând obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, preia
integral textul art. 136 alin. (3) din Constituţie: „Constituie obiect exclusiv al proprietăţii
publice bogaţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz,
din domeniul public sau
din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul
dintre
modurile prevăzute de lege.”.
Noul Cod civil delimitează, în art 860, domeniul public - naţional, judeţean şi local.
Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii.
Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al
statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a
modificării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului
în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
Cât priveste limitele exercitării dreptului de proprietate publică, art 862 Cod civil, care
conţine o nouă dispoziţie, ce nu se regăseşte în Legea nr. 213/1998, şi care precizează că

69
exercitarea dreptului de proprietate publică se face în limitele prevăzute de noul Cod civil şi
de lege, fiind susceptibilă, astfel, de orice limitare pentru respectarea dreptului de proprietate
privată compatibilă cu uzul sau interesul public celui care îi sunt destinate bunurile.
Prin urmare, cele două forme de proprietate, privată şi publică, care îmbracă regimuri
juridice diferite, dreptul de proprietate publică fiind, de fapt, o excepţie de la dreptul comun,
sunt în mod egal garantate şi ocrotite de lege. Aşadar, dreptul de proprietate publică nu este
reglementat preferenţial faţă de dreptul de proprietate privată. Aceste prevederi au caracter de
noutate faţă de reglementările anterioare (Legea nr. 213/1998) şi se corelează cu dispozitiile
art. 53 din Constitutie referitor la restrângerea exercitării unor drepturi sau al unor libertăţi,
numai prin lege şi numai dacă se impune pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor.
Limitele exercitării dreptului de proprietate publică au în vedere, conform
reglementării noului Cod civil, situaţia în care limitările sunt compatibile cu uzul şi folosul
public căruia îi sunt destinate bunurile respective.
Un astfel de exemplu ar fi servitutea de trecere, în favoarea unui imobil proprietate
privată, pe un imobil proprietate publică care, credem, este de uz si de interes public (art. 13
din Legea nr. 213/1998, în prezent abrogat). În reglementarea noului Cod civil nu mai există
servitutea de trecere ca servitute legală, fiind vorba, astfel, de un drept de trecere, o limită
legală a dreptului de proprietate publică (art. 621 Cod civil).
În cazul unei incompatibilităţi, aceasta se constată printr-un acord între titularul
proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecatorească,
situaţie în care persoana interesată are dreptul la o justă si promptă despăgubire.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt singurele subiecte care îşi pot apropria
bunurile din domeniul public care aparţin acestuia prin destinaţia lor „de uz şi de interes
public", precum şi bunurile din domeniul privat cu regim juridic de drept comun apte de a
participa la circuitul civil şi comercial al unei economii axate pe piaţa liberă.

BIBLIOGRAFIE

70
1. Corneliu Bârsan, “Drept civil. Drepturi reale principale”, Editura AII Beck, Bucureşti,
2007
2 .Liviu Giurgiu - „Domeniul Public, Repere juridice”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997
3 Dana Apostol –Tofan- “Drept administrative”,Editura All Beck, Bucureşti, 2003, vol. II
4 Liviu Pop,” Drept civil. Drepturi reale”, Editura Universul Juridic, 2006
5 Valeriu Stoica, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Humanitas, 2004
6 Antonie Iorgovan- “Tratat de drept administrative”, Ed. All Beck,Bucureşti, 2005, vol. 4,
ed. 4
7. Emil Bălan, “Dreptul administrativ al bunurilor”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2001
8.Verginia Vedinaş, “Drept administrative”, Ediţia a III-a, revăzută şi actualizată, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007
9. Emanuel Albu,” Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei” , Partea a ll-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006
10.Vasilica Negruţ . “Drept administrative”. București: Ed. Didactică și Pedagogică,2008.
11.Verginia Vedinaş, Alexandru Ciobanu – „Reguli de protecţie domenială aplicabile unor
bunuri proprietate privată”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
12. Paul Negulescu, “Tratat de drept administrative”, vol. I, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 1934
13.Constantin George Rarincescu Editura " Universala" Alcalay & Co. 1936 Bucureşti
14G. Rarincescu,” Contenciosul administrativ român”, Bucureşti, 1936
15 Ion P. Filipescu “Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, Editura Actami,
Bucureşti, 1998.
16 Mircea. Preda, “Drept administrativ. Partea general”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
17.Ana Boar „Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999.
18.Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan „Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”,
Universitatea Bucureşti, 1980.
19.C. Hamangiu, Al. Băicoianu, I. Rosetti-Bălănescu „Tratat de drept civil român”, vol. II,
Editura All, Bucureşti, 1998
20.Eugen Chelaru„Curs de drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000.
21.Eugen Chelaru„Circulaţia juridică a terenurilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
22.Francisc Deak „Tratat de drept succesoral”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
23.M. B. Cantacuzino, „Elementele dreptului civil”, Ed. All Educaţional, Timişoara, 1998
24. I. Dogaru, Sevastian Cercel, „Drept civil.Persoanele”, Ed.C.H.BECK, Bucureşti2007

71
25. G. N. Luţescu,” Teoria generală a drepturilor reale”, Imprimeria Văcăreşti, Bucureşti,
1947
26. Ion Dogaru , „Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice”, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002,
27. D. Văduva, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Paralela 45, 2002
28.M. Costin, „Dicţionar de drept civil”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
29.Emil Bălan,” Introducere în studiul domenialităţii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
30.Ioan Adam, Adrian Rusu, „Succesiuni”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
31.C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu „Tratat de drept civil român” ed. All
Bucureşti,1998
32.Dumitru Lupulescu „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
33.Liviu Pop,”Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,2001

LEGISLAŢIE şi PUBLICAŢII:

1. Constituţia României din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al


României, Partea I, nr. 223 din 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea de revizuire a
Constituţiei României din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003;
2. Legea nr.287/2009 privind Codul civil republicată în Monitorul Oficial nr.505 din
15.07.2011
3. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 139 din 2 iunie 1994;
4. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 448 din 21 noiembrie 1998;
5. OUG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor
de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în
Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.337/2006
6.Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011
7.Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public, publicată în Monitorul Oficial nr.161 din 18 iulie 1997.

72
8. Codul de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr.92/2003, publicată în Monitorul
Oficial nr.941/29.12.2003.
9. Dreptul nr.2/1995
10.Dreptul nr.4/1995
11.Dreptul nr.6/1997
12.Dreptul nr.7/1998
13Dreptul nr.8/2000
14Dreptul nr.5/2004

73