CURTEA DE APEL IAŞI

D E C I Z I I R E LE VANT E
PRONUNŢATE ÎN TRIMESTRUL AL IV-LEA 2005

I. SECŢIA CIVILĂ
1. Competenţă
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 1106 din 30 noiembrie 2005 a admis recursul
declarat de A. Gh. şi A.L. împotriva deciziei civile nr. 304 din 29.06.2005 pronunţată de Curtea
de Apel Iaşi, pe care o casează.
Trimite cauza la Tribunalul Iaşi pentru rejudecarea recursului.
Instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 220/12.01.2005 respinge acţiunea civilă
formulată de reclamantul I.N. în contradictoriu cu pârâţii A.Gh. şi A. L.
A reţinut instanţa că, prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „act explicativ”
încheiat de părţi la 20.08.2002 (fila 4 dosar), reclamantul a convenit cu pârâţii ca el să cumpere
imobilul proprietatea lor, situat în satul Chicerea, com. Tomeşti, cu vecinătăţile: la N – L. M., la
E şi V – pădure Ocolul Silvic Ciurea, la S – drum, compus din 3 ha teren cu construcţiile
ridicate pe acesta şi 1 ha pădure.
La data încheierii convenţiei, reclamantul a intrat în posesia bunurilor, mai puţin 1 ha
pădure.
Întocmirea actului în formă autentică a fost stabilită de părţi ca să se facă până la data de
10.09.2002, până la această dată pârâţii obligându-se că vor avea titlu de proprietate şi pentru
suprafaţa de 1 ha pădure, iar convenţia părţilor reprezintă în fapt un antecontract de vânzare-
cumpărare.
În considerentele sentinţei este prezentată instituţia antecontractului, aşa cum este
reglementată şi recunoscută în practica judiciară, ca promisiune bilaterală prin care părţile se
obligă în viitor să încheie un contract cu conţinutul stabilit în promisiunea respectivă.
În esenţă, se reţine că părţile au obligaţia „de a face” (art. 1073 Cod civil) de a se
prezenta la notarul public, situaţie în care nu se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act

1
de vânzare-cumpărare, sancţionând obligaţia „de a da” de constituire în folosul creditorului a
unui drept real asupra imobilului.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 394 din 29.06.2005 admite apelul declarat de
reclamantul I.N. împotriva sentinţei civile nr. 220/12.01.2005 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe
care o schimbă în tot.
Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantul I.N în contradictoriu cu pârâţii
A.Gh. I. şi A.L.
Constată că prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 20.08.2002, I.N., în
calitate de cumpărător şi A.Gh. I. şi A.L., în calitatea de vânzători, au convenit asupra vânzării
imobilului situat în sat Chicerea, com. Tomeşti, imobil compus din:
- casă de locuit alcătuită din 3 camere, hol, bucătărie, beci, anexe gospodăreşti;
- terenul în suprafaţă de 3 ha arabil, cu următoarele vecinătăţi: la N – L. M., la E şi V –
pădure Ocolul Silvic Ciurea, la S – drum şi 0,40 ha pădure evidenţiate în titlul de proprietate nr.
153058/2002 emis pe numele A.L.
Constată că preţul vânzării, în sumă de 12.450 USD, a fost achitat integral la data de
06.09.2002.
Prezenta hotărâre urmează să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare în ceea ce
priveşte imobilele enunţate.
Obligă pârâţii să restituie reclamantului suma de 32.021.094 lei reprezentând
contravaloarea suprafeţei de 0,60 ha pădure.
Obligă pârâţii la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, după cum urmează:
16.390.000 lei taxă timbru la fond, 8.195.000 lei taxă timbru în apel, 12.000.000 lei onorariu
avocat, 5.000.000 lei onorarii expert.
Instanţa de apel a stabilit următoarea situaţie de fapt:
Prin acţiunea civilă cu care a învestit instanţa la data de 18.04.2003, reclamantul I.N. a
solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.Gh.I. şi A.L., să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului situat în sat Ciurea, comuna Tomeşti,
având ca vecinătăţi: la N – L. M., la E şi V – pădure Ocolul Silvic Ciurea, la S – drum, imobil
compus din 3 ha teren cu construcţiile ridicate pe acesta (casă de locuit şi anexe gospodăreşti şi
0,40 ha pădure).
A mai solicitat reclamantul să fie obligaţi pârâţii să-i plătească suma de 100.000.000 lei
daune pentru neexecutarea contractului, întrucât iniţial s-a convenit şi s-a plătit preţul pentru
1 ha pădure, iar pârâţii au în proprietate doar 0,40 ha.
Prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 20.08.2002 părţile au convenit
asupra vânzării următoarelor bunuri: casă de locuit din 3 camere şi anexe gospodăreşti, teren în

2
suprafaţă de 3 ha arabil (vii, livadă, lucernă) şi 1 ha pădure, precum şi o vacă, fânul de pe 1 ha
teren, lemne de foc. Preţul vânzării, de 375.000.000 lei (11.440 USD), a fost achitat precum
urmează: 5000 USD la data încheierii actului, 3000 USD la data de 28.02.2002, 4450 USD la
data de 06.09.2002, conform menţiunilor de pe versoul actului sub semnătură privată, în total
preţul fiind de 12.450 USD.
Reclamantul a intrat încă de la încheierea actului în posesia bunurilor, iar în apel a făcut
dovada că i-a notificat pe pârâţi să se prezinte la notariat în ziua de 18.04.2003, ora 11 00 pentru
perfectarea în formă autentică a vânzării, pârâţii refuzând însă încheierea actului, avându-se în
vedere unele neînţelegeri cu reclamantul cu privire la plata care li s-ar fi cuvenit pentru că o
perioadă de timp au păzit bunurile.
Înşişi pârâţii, în întâmpinarea depusă la fond, recunosc că bunurile asupra cărora s-a
convenit vânzarea au intrat în posesia lui I.N. încă de la 07.09.2002.
Constată Curtea, având în vedere înţelegerea părţilor, materializată în înscrisul sub
semnătură privată, plata integrală a preţului, predarea efectivă a bunurilor şi faptul că
probatoriul cauzei confirmă refuzul vânzătorilor de a se prezenta la notariat pentru încheierea în
formă autentică a actului, că acţiunea, astfel precum a fost formulată, este admisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1073 Cod civil „creditorul are dreptul de a dobândi
îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”, iar conform art.
1077 Cod civil „nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie
autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
Reţine Curtea că acţiunea este întemeiată numai în parte, numai pentru terenul avut în
proprietate de vânzători (0,40 ha pădure), urmând a fi obligaţi la restituirea sumei de
31.021.094 lei, preţul fiind plătit pentru 1 ha pădure.
Prin cererea înregistrată la data de 30.08.2005 au declarat recurs A.I. şi A.L., invocând
următoarele motive:
 aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă) în calificarea căii de
atac ca fiind apel, valoarea litigiului fiind sub 1 miliard lei;
 greşit s-a admis apelul, acordându-se altceva decât ceea ce s-a cerut, Curtea
constatând vânzarea, preţul, ceea ce nu s-a solicitat; un capăt de cerere fiind plata daunelor
pentru neexecutarea contractului şi altul pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act de vânzare-
cumpărare;
 inadmisibilitatea acţiunii în constatare, reclamantul având la îndemână acţiunea în
realizare, a prezentării la notar.
Recurenţii susţin că nu au fost legal citaţi, adresa nu este completă, nu au primit
notificarea, iar prin memoriile depuse la dosar au dovedit buna-credinţă.

3
 Prioritar la examinarea motivelor de recurs este cel privind competenţa materială a
instanţei de a soluţiona calea de atac, după valoare, şi calificarea acesteia.
Competenţa materială după valoare se impune a fi stabilită în raport de data pronunţării
sentinţei, 12.01.2005, a modificării Codului de procedură civilă prin Legea 195/2004 şi a art.
725 Cod procedură civilă: „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi
rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate”. Prin
cererea de chemare în judecată, reclamantul a precizat valoarea pretenţiilor sale la 100.000.000
lei daune pentru neexecutarea contractului, iar în capătul de cerere, pronunţarea hotărârii care să
ţină loc de vânzare-cumpărare, imobilul este evaluat la 11.440 USD, înscris în contract, la
cursul oficial, pentru care s-au perceput taxe de timbru conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 şi
O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 6 din Ordin Ministrul Justiţiei nr. 760/C/110090. Valoarea totală a
preţului este de 1 miliard.
La data pronunţării hotărârii de judecătorie, urmare a modificării art. 2 Cod procedură
civilă prin Legea nr. 195/2004, tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în
materie civilă (art. 2 pct. 1 lit. b), procesele şi cererile al căror obiect au o valoare de peste 1
miliard de lei.
Pentru stabilirea căii de atac se impune coroborarea dispoziţiilor cu cele ale art. 282 ind.
1 alin. 1 Cod procedură civilă, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 219/2005
publicată în Monitorul Oficial nr. 609/4.07.2005 şi data pronunţării Curţii de Apel Iaşi,
17.06.2005.
Potrivit textului citat, nu sunt supuse apelului litigiile al căror obiect are o valoare de
până la 1 miliard lei, inclusiv atât în materie civilă, cât şi materie comercială , astfel că sentinţa
atacată este supusă numai căii de atac a recursului.
Legea nr. 195/2004 a modificat şi competenţa materială a tribunalului, ca instanţă de
recurs, a primit spre soluţionare recursurile în cazurile expres prevăzute de lege, ca instanţă
superioară în grad.
În consecinţă, Curtea a calificat greşit calea de atac ca fiind apel, în loc de recurs, şi a
procedat la judecarea de fond. Conform art. 84 Cod procedură civilă, cererea de exercitare a căii
de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greşită, iar judecătorul în instanţa de
control judiciar are obligaţia de a-şi verifica competenţa (art. 158, 159 Cod procedură civilă)
regulile fiind de ordine publică.
Indicarea greşită a căii de atac în dispozitivul sentinţei nu impune competenţa altei
instanţe, calea de atac fiind prevăzută de lege. Modificarea succesivă a dispoziţiilor procedurale
în cursul judecăţii, privind competenţa instanţelor de control judiciar care sunt de imediată

4
aplicare impune calificarea căii de atac în recurs şi trimiterea la instanţa competentă să o judece
– tribunalul.
Instanţa reţine incident motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 3 Cod procedură
civilă.
Examinarea motivelor care vizează fondul cauzei nu se impune, urmând a fi avute în
vedere conform art. 315 Cod procedură civilă de instanţa de trimitere.
(Decizia civilă nr. 1106/30.11.2005)

2. Contracte
Prin decizia civilă nr. 1132 din 2.12.2005, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis
recursul declarat de N.M. împotriva deciziei civile nr. 282 din 10.03.2004 a Curţii de Apel Iaşi,
decizie pe care o modifică în tot.
A fost admis apelul declarat de N.M împotriva sentinţei civile nr. 2151 din 23.09.2003 a
Judecătoriei Bârlad, sentinţă pe care o schimbă în parte.
Curtea a admis acţiunea promovată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâţii
D.O.C., D.I. şi D.P. şi a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară cu
clauză de întreţinere autentificat de Biroul Notarului Public B.I. sub nr. 3069 din 23.12.1998, cu
repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligând intimaţii să plătească recurentei suma de
7.137.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2151 din 23 septembrie 203 pronunţată de Judecătoria Bârlad, s-a
respins acţiunea formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâţii D.O-C., D.I. şi D.P.,
având ca obiect „reziliere contract vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere””, ca fiind
neîntemeiată.
Acţiunea formulată de aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor
Publice, având acelaşi obiect, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.
S-a luat act de declaraţia reclamantei în sensul renunţării la judecată în cererea
formulată în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice Bârlad.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin acţiunea introductivă,
reclamanta N.M a chemat în judecată pe pârâţii D.O.-C. şi D.P., în calitate de moştenitori ai
defunctei D.A.M. şi Administraţia Financiară Bârlad, solicitând rezilierea contractului de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, autentificat sub nr. 3609 din 23 decembrie 1998 la
Biroul Notarului Public B.I., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul
redobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra cotei de 5/8 din imobilul
situat în municipiul Bârlad.

5
 S-a reţinut că la data de 23 decembrie 1998, între reclamantă şi fiica acesteia, D.A.M.
s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere, autentificat sub nr. 3609,
prin care vânzătoarea înstrăinează cumpărătoarei cota 5/8 dintr-o casă de locuit alcătuită din
două corpuri de clădiri şi 500 m2 teren aferent. Restul de 3/8 din imobil reprezintă cota cuvenită
fiicei O.M.
În contract s-a menţionat că preţul vânzării este de 57000000 lei, din care 32000000 lei
au fost achitaţi reclamantei anterior încheierii contractului, iar 25.000.000 lei reprezintă
contravaloarea întreţinerii pe care cumpărătoarea are obligaţia de a o presta în beneficiul
reclamantei.
În baza contractului, cumpărătoarea a intrat în stăpânirea de fapt şi de drept asupra cotei
de 5/8 din imobil, cu excepţia a două camere de locuit din primul corp de clădire, asupra cărora
vânzătoarea şi-a rezervat uzufruct viager.
La data de 21 iulie 2002, cumpărătoarea-întreţinătoare D.A.M. a decedat.
Faţă de această situaţie, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere, în contradictoriu cu moştenitorii defunctei.
Analizând contractul a cărui reziliere se solicită, prima instanţă concluzionează că acesta
are caracterul unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece preţul vânzării depăşeşte valoarea
întreţinerii. În schimbul transmiterii imobilului, vânzătoarea a primit suma de 32.000.000 lei,
aceasta fiind principala obligaţie asumată de cumpărătoarea din contract.
Întreţinerea, evaluată la 25.000.000 lei reprezintă obligaţia secundară.
Examinând clauzele contractului, calificat juridic ca fiind un contract de vânzare-
cumpărare, prima instanţă a constatat că la încheierea acestuia au fost respectate condiţiile de
validitate prevăzute de art. 948 şi urm. Cod civil, astfel că rezilierea respectivului act nu se
justifică.
Susţinerea reclamantei în sensul că, dat fiind caracterul „intuitu personae” al obligaţiei
de întreţinere, în ceea ce priveşte persoana debitorului, decesul acesteia atrage lipsirea de efecte
a contractului, a fost înlăturată.
S-a reţinut că obligaţia de întreţinere are caracter personal şi netransmisibil raportat la
persoana creditorului şi se stinge odată cu moartea acestuia. Contractul de întreţinere este
constituit pe durata vieţii creditorului şi nu atrage automat stingerea obligaţiei, care poate fi
preluată de succesori.
La termenul de judecată din 9 septembrie 2003, reclamanta a solicitat citarea în cauză,
în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice.
Prima instanţă a constatat că Ministerul Finanţelor Publice este lipsit de calitate
procesuală pasivă, nefiind parte în contractul a cărui reziliere se solicită.

6
 Cu privire la pârâta Administraţia Finanţelor Publice Bârlad, s-a luat act de declaraţia
reclamantei în sensul că renunţă la judecată în contradictoriu cu această pârâtă.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 282 din 10.03.2004, a respins apelul declarat
de reclamanta N.M. reţinând că prima instanţă a stabilit în mod corect că rezilierea contractului
cu clauză de întreţinere, autentificat sub nr. 3609/1998, nu se justifică.
Din conţinutul contractului rezultă că preţul vânzării a fost stabilit la suma totală de
57.000.000 lei din care 32.000.000 lei achitaţi vânzătoarei anterior închirierii contractului şi
25.000.000 lei reprezentând contravaloarea întreţinerii pe care cumpărătoarea s-a obligat să o
presteze.
Rezultă că obligaţia principală, cu pondere în contract, o reprezintă plata efectivă a
preţului în sumă de 32.000.000 lei.
Cu privire la obligaţia constând în prestarea întreţinerii, evaluată la suma de
25.000.000 lei, apelanta susţine că fiica sa, D.A.M., din cauza stării sănătăţii, nu şi-a putut
îndeplini această obligaţie.
Susţinerea nu este dovedită.
Prima instanţă având în vedere natura şi ponderea obligaţiilor asumate prin contract, l-a
calificat corect ca fiind un contract de vânzare-cumpărare.
Contractul a fost încheiat cu respectarea cerinţelor de validitate prevăzute de art. 948 şi
urm. Cod civil, iar după perfectarea acestuia, cumpărătoarea a intrat în stăpânirea de fapt şi de
drept a imobilului.
Ulterior decesului cumpărătoarei, obligaţia de întreţinere s-a transmis moştenitorilor
acesteia, care şi-au asumat-o.
Pârâţii-intimaţi susţin că au continuat să presteze întreţinerea reclamantei.
La dosar s-au depus acte medicale din care rezultă că, într-o perioadă de circa două luni,
în anul 2002, pentru reclamantă s-au procurat medicamente în valoare de 2.700.000 lei.
Declaraţiile celor doi minori audiaţi la cererea reclamantei nu pot forma convingerea
instanţei cu privire la neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiilor asumate prin contract de
autoarea lor.
Martorii afirmă în general, că pârâţii nu au acordat îngrijire reclamantei, fără a face
referiri concrete la împrejurările percepute nemijlocit şi care demonstrează realitatea celor
afirmate.
Reclamanta N.M. a declarat recurs considerând că decizia instanţei de apel este nelegală
şi netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 pct. 8, 9 şi 10 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că pârâţii au declarat la instanţa de fond că
sunt de acord cu acţiunea promovată de reclamantă, iar martorii C.M. şi S.N. au confirmat că

7
pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare
nr. 10905/1998.
Recurenta pretinde că cele două instanţe au interpretat greşit contractul de vânzare-
cumpărare, deoarece D.A.M. i-a plătit numai 32.000.000 lei, iar diferenţa de 25.000.000 lei
urma să-i presteze întreţinere pentru tot restul vieţii.
Cumpărătoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere, nu i-a achitat diferenţa de preţ
de 25.000.000 lei, iar moştenitorii acesteia nu înţeleg să-i acorde vânzătoarei întreţinere, astfel
că imobilul supus vânzării poate fi apreciat ca dobândit de cumpărătoare proporţional cu suma
achitată, respectiv 32.000.000 lei.
Recurenta arată că absenţa pârâţilor în instanţa de judecată susţine lipsa acestora de
interes în acordarea întreţinerii, care ei sunt obligaţi prin contractul de vânzare-cumpărare şi
prin acceptarea succesiunii mamei lor.
Recursul este întemeiat în limitele expuse în cele ce urmează:
Prin contractul de vânzare-cumpărare imobiliară cu clauză de întreţinere autentificată la
Biroul Notarului Public B.I. sub nr. 3609/23.12.1998 N.M a vândut cumpărătoarei D.A.M cota
parte de 5/8 din casa de locuit alcătuiră din două corpuri de clădire şi construcţii anexe
(bucătării de iarnă şi vară, magazii, beci), primul corp de clădire fiind format din patru camere,
bucătărie şi două holuri, construită pe o suprafaţă de 308 m2 împreună cu aceeaşi cotă de 5/8 din
suprafaţa de 500 m2 teren construit şi neconstruit, situată în Bârlad, str. Octav Băncilă, nr. 16.
Preţul vânzării este, conform contractului, de 57.000.000 lei, din care vânzătoarea a
primit anterior semnării convenţiei suma de 32.000.000 lei, iar diferenţa de 25.000.000 lei,
reprezintă valoarea întreţinerii pe care cumpărătoarea s-a obligat să o presteze vânzătoarei pe
tot timpul vieţii sale.
Contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere este un contract aleatoriu,
deoarece întinderea avantajului reciproc ce revine părţilor nu poate fi determinată în momentul
încheierii acestuia. Există şanse de câştig şi de pierdere pentru ambele părţi, deoarece nu se
poate anticipa durata vieţii beneficiarului întreţinerii. Aceasta, la rândul ei, va determina
întinderea prestaţiei debitorului.
În prezenta cauză, certificatul de deces seria DR nr. 485418 eliberat de Primăria
Municipiului Bârlad (fila 13 dosar fond) atestă că D.A.M. a decedat la data de 21.07.2002.
După decesul cumpărătoarei, moştenitorii acesteia, respectiv intimaţii din cauza dedusă
judecăţii, au preluat după cum rezultă din întâmpinarea formulată de D.O.-C. şi D.I., şi din
decizia instanţei de apel, care nu a fost recurată sub acest aspect de N.M. sau cei trei pârâţi.
Faţă de caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere şi faţă de acordul părţilor din
cauză privind continuarea acordării întreţinerii vânzătoarei de către moştenitorii cumpărătoarei,

8
nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la interpretarea greşită a contractului de către
cele două instanţe şi la dobândirea imobilului de către cumpărătoare proporţional cu suma de
bani achitată din preţ (32.000.000 lei).
Însă, instanţele au procedat la o greşită aplicare a prevederilor legale (art. 270 şi 275
Cod procedură civilă) ce vizează posibilitatea pârâţilor de a recunoaşte pretenţiile reclamantului
în parte sau în totalitate.
Astfel, prin cererile scrise personal de cei trei pârâţi (fila 24, 33 şi 34 dosar fond),
aceştia au fost de acord cu rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, iar la termenul de
judecată din data de 9.09.2003, avocatul pârâţilor D.O.-C. şi D.I. a învederat instanţei că pârâţii
pe care îi reprezintă sunt de acord cu acţiunea promovată de reclamantă.
De asemenea, la termenul de judecată din 23.09.2003, când s-a dezbătut fondul pricinii,
pârâtul D.P. a arătat că este de acord cu acţiunea, aşa cum a precizat şi prin declaraţia pe care a
depus-o la dosarul cauzei.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat incidenţa în cauză a motivului de recurs
înscris în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, şi a admis recursul declarat de N.M., modificând
în tot decizia atacată.
A fost admis apelul declarat de N.M. şi s-a schimbat în parte sentinţa instanţei de fond.
Având în vedere că D.I, D.P. şi D.O.-C. au recunoscut pretenţiile reclamantului, iar
martorii S.N. şi C.M au confirmat neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere de către pârâţi, a fost
admisă acţiunea reclamantei N.M., dispunându-se rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare imobiliară cu clauză de întreţinere, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.
(Decizia civilă nr. 1132/2.12.2005)

3. Daune
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 779 din 14 octombrie 2005 a
admis apelul reclamantului D.I. împotriva sentinţei civile nr. 1652 din 7.12.2004 pronunţată de
Tribunalul Vaslui, sentinţă pe care o schimbă în parte, în sensul obligării Statului Român prin
Ministerul Finanţelor la plata sumei de 500 milioane lei vechi cu titlu de daune morale.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei apelate. Respinge recursul formulat de Statul
Român prin Ministerul Finanţelor Publice Vaslui.
Ia act că reclamantul recurent nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de apel a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1652 din 7 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Vaslui, s-a
admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,
reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului

9
suma de 81.013.044 lei reprezentând daune materiale şi 300.000.000 lei reprezentând daune
morale.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a fost obligat să plătească reclamatului suma
de 1.500.000 lei cu titlu de onorariu de expert şi către expertul N.E. suma de 4.700.000 lei cu
acelaşi titlu.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1932
din 9 octombrie 2003 a Judecătoriei Arad, a fost admisă cererea de revizuire formulată de
petentul D.I. împotriva sentinţei penale nr. 227/2000 a Judecătoriei Arad, sentinţă ce a fost
anulată.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e Cod procedură penală, D.I. a fost
achitat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin.
1 lit. i Cod penal.
Prin sentinţa penală nr. 671 din 29 martie 2004, Judecătoria Arad a admis cererea de
revizuire a sentinţei penale nr. 248 din 29 ianuarie 1997 a aceleiaşi instanţe, sentinţă ce a fost
anulată.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 alin. 1 lit. c Cod
procedură penală, D.I. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzut de
art. 208 alin. 1 Cod penal raportat la art. 209 alin. 209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal.
În ambele hotărâri de revizuire s-a reţinut că nu reclamantul D.I se face vinovat de
săvârşirea furturilor pentru care a fost condamnat, furturile fiind comise de fratele său D.Gh.
Martorii audiaţi în cauză au relatat că înainte de a fi arestat, reclamatul asigura cele
necesare traiului familiei sale, lucrând cu ziua la lacul-baraj „Cuibul Vulturilor” sau la alţi
oameni din sat, că a început să construiască o casă care, pe timpul detenţiei, neavând cine să se
ocupe de continuarea lucrărilor, s-a dărâmat.
Au mai susţinut martorii şi s-a atestat şi cu acte medicale, că în perioada detenţiei
reclamantul s-a îmbolnăvit.
Întrucât nu s-a putut stabili că reclamantul presta o activitate cu caracter permanent
înainte de a fi arestat, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care să evalueze veniturile
de care reclamantul a fost lipsit pe perioada detenţiei, avându-se ca reper veniturile minime pe
economia naţională.
Expertiza întocmită de expertul contabil N.E. a stabilit un prejudiciu material în sumă de
81.013.044 lei.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada daunelor
materiale pe care le-a suferit în perioada detenţiei nejustificate.

10
 Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant şi pretins a fi acoperit s-a reţinut că
dauna morală constă în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, valori care
se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate,
onoare, prestigiu şi alte valori similare.
Din această perspectivă prin privare de libertate, o perioadă de peste doi ani de zile,
reclamantului i s-a adus atingerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, durerile
psihice şi suferinţele fizice, înrăutăţirea stării de sănătate provocate de o astfel de măsură pot şi
trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Fiind îndeplinite şi dovedite cerinţele prevederilor legale, prevăzute de art. 504 Cod
procedură penală, instanţa a admis în parte acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul D.I., cât şi pârâta Direcţia
Generală a Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
Reclamantul D.I. a criticat sentinţa atacată numai sub aspectul acordării daunelor
morale. Arată reclamantul că suma de 300.000.000 lei acordată cu titlu de daune morale este
mult prea mică faţă de suferinţele fizice şi psihice suferite.
A argumentat apelantul că libertatea individuală este consacrată prin reglementări
interne şi internaţionale, astfel încât lipsirea nelegală de libertate a unei persoane creează
persoanei respective un prejudiciu moral. A mai arătat apelantul că probatoriul administrat
(acte, martori) a confirmat pe deplin traumele de ordin moral pe care le-a suferit în urma
condamnării şi detenţiei nelegale şi a făcut dovada că în perioada detenţiei familia sa, formată
din concubină şi 5 copii, a avut de suferit, întrucât reprezenta singurul întreţinător al familiei,
iar casa de locuit pe care o începuse a o construi, s-a deteriorat, ajungând de nelocuit.
Apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat hotărârea atacată
sub aspectul daunelor morale acordate, considerând cuantumul acestora mult prea mare în sumă
raport cu probele administrate.
Apelantul a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că familia reclamantului
este formată din concubină şi cei 5 copii care au avut de suferit pe plan material şi psihic. S-a
susţinut că noţiunea de familie presupune relaţia de căsătorie, nu de concubinaj, iar din
certificatele de naştere ale copiilor a rezultat că pentru doi dintre aceştia reclamantul nu avea
obligaţia legală de întreţinere, întrucât la rubrica „tată” nu este consemnat numele acestuia.
A susţinut apelantul că instanţa de fond nu a motivat cum a dozat cuantumul
despăgubirilor morale, arătând succint că au fost aduse atingeri drepturilor fundamentale ale
omului, fiind provocate traume psihice şi fizice cu atât mai mult cu cât, apreciază apelantul,
reclamantul nu este o persoană de interes public, lucra ca ziler, locuia într-o comunitate rurală

11
restrânsă, sens în care solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate în
sensul diminuării daunelor materiale acordate.
Raportat la motivele de apel învederate de părţi şi dispoziţiile legale incidente în cauză,
Curtea de Apel Iaşi a constatat că apelurile formulate sunt neîntemeiate astfel încât prin decizia
civilă nr. 283 din 13.05.2005 ambele apeluri au fost respinse.
Pentru o mai bună argumentare a răspuns prin considerente comune criticilor formulate
prin căile de atac exercitate de părţi, sens în care s-au reţinut următoarele:
Hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde pe larg motivele pe care acestea se
sprijină, cu evocarea corectă şi judicioasă a dispoziţiilor legale ce guvernează domeniul, urmare
a efectuării unei analize complete şi temeinice a mijloacelor de apărare şi a dovezilor
administrate în cauză.
Reglementarea cadru în ceea ce priveşte daunele morale o constituie prevederile art. 48
din Constituţie care statuează că statul răspunde patrimonial, potrivit legii pentru prejudicii
cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale, iar reglementarea legală cadru care
îndrituieşte victimele unei erori judiciare să solicite despăgubiri este dată de art. 504-507 Cod
procedură civilă, reglementări interne care se află în deplină consonanţă cu art. 5 pct. 5 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la reparaţii al persoanei
care este victima unei arestări sau a unei deţineri contrare dispoziţiilor legale.
A reţinut instanţa de apel că în literatura juridică s-a conchis că dauna morală constă în
atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa
fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală la cinste, demnitate, onoare şi alte valori
similare.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, probele administrate au confirmat că
reclamantului i-au fost lezate aceste drepturi fundamentale cauzate de detenţia nelegală la care a
fost supus o perioadă mare de timp de aproape doi ani şi jumătate, producându-i-se indubitabil
suferinţe fizice şi psihice care trebuie reparate prin acordarea de despăgubiri.
În privinţa individualizării cuantumului daunelor morale trebuie avut în vedere că însăşi
acordarea de către instanţă a unei îndemnizaţii reclamantului cu titlu de reparare a prejudiciului
moral suferit – alături de cel material suferit, asigură acestuia o satisfacţie compensatorie,
atenuându-i suferinţele psihice, aceasta deoarece i se recunoaşte, prin acordarea îndemnizaţiei,
prejudiciul moral suferit.
Stabilirea îndemnizaţiei destinată reparării prejudiciului moral se face funcţie de
gravitatea prejudiciului moral şi în conformitate cu principiul echităţii, criterii avute în vedere
de instanţa de fond, fiind însă lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamantul nu deţine o

12
funcţie publică întrucât valorile fundamentale ale omului sunt cele ce definesc personalitatea
umană.
De aceea, se constată că îndemnizaţia stabilită de instanţa de fond cu titlu de daune
morale este justă, raţional echitabilă, cuantum ce asigură o compensare suficientă şi nu
exagerată a prejudiciului moral suferit de reclamant fără ca prin suma acordată să se obţină o
îmbogăţire fără just temei.
Raportat la aceste împrejurări, s-a apreciat că suma acordată de prima instanţă, prin
hotărârea apelată, este justă şi echitabilă faţă de dauna morală cauzată reclamantului, fiind
stabilită în deplină consonanţă cu criteriile aplicabile speţei, întrucât este de presupus că
valoarea compensaţiei trebuie făcută după criterii raportat la fiecare caz în parte şi nu prin
aprecieri de ordin general.
În consecinţă, reţinând că instanţa de fond a argumentat o analiză temeinică şi completă
a materialului probator administrat, o aplicare corectă a prevederilor legale ce guvernează
domeniul, s-a constatat că sub toate aspectele evocate, atât apelul reclamantului, cât şi al
pârâtului, s-a dovedit a fi nefondat, fiind respins în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură
civilă.
Împotriva acestei decizii (283/13.05.2005 a Curţii de Apel Iaşi) au declarat recurs atât
reclamantul D.I., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Ambii recurenţi au criticat decizia instanţei de apel doar sub aspectul cuantumului
daunelor morale acordate, reclamantul recurent invocând aprecierea eronată a probelor
administrate, ceea ce a determinat o subevaluare a daunelor acordate. Invocând perioada de
încarcerare pe nedrept ca fiind deosebit de mare, de aproape de ani şi jumătate, şi practica
judiciară a instanţelor în această materie, când pentru o detenţie de 3 luni de zile s-au acordat
daune de 1 miliard lei, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului şi modificarea
decizie civile nr. 283/13.05.2005 a Curţii de Apel Iaşi, în sensul majorării acestui cuantum la
suma care să reflecte şi să acopere prejudiciul moral efectiv suferit prin deţinerea sa pe nedrept.
În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Cât priveşte recursul pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor
Publice Vaslui, acesta a vizat tot cuantumul daunelor morale acordate, criticile formulate
invocând o sumă prea mare acordată în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant.
Au fost reiterate astfel susţinerile făcute de pârât şi motivele de apel şi a fost invocată
prin întâmpinare excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi ca instanţă de recurs.
Excepţia astfel invocată prin întâmpinare este nefondată şi urmează a fi respinsă întrucât
potrivit modificărilor intervenite ca urmare a adoptării Legii nr. 219/5.07.2005 – art. II al. 3,
recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei

13
legi şi care potrivit prezentei legi sunt de competenţa Curţilor de Apel, se trimit la Curţile de
Apel.
De altfel, în acest sens s-a şi pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în temeiul
dispoziţiilor sus-citate, a scos cauza de pe rolul său şi a înaintat-o Curţii de Apel Iaşi spre
competentă soluţionare la data de 1.08.2005.
Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor este nefondat şi a fost
respins pentru următoarele considerente ce conduc spre admiterea recursului reclamantului D.I.:
Soluţia instanţei de apel este, într-adevăr, pronunţată cu aplicarea greşită a legii, instanţa
de control judiciar reţinând că reglementarea cadru care îndrituieşte victimele unei erori
judiciare să solicite despăgubiri este dată de art. 504-507 Cod procedură civilă.
Or, în cauză, incidente sunt dispoziţiile art. 505 al. 1 Cod procedură penală, dar şi cele
prevăzute de art. 14 al. 5 Cod procedură penală care prevăd că acţiunea civilă poate avea ca
obiect şi tragerea la răspunderea civilă pentru repararea daunelor morale – art. 19 Cod
procedură penală şi art. 346 al. 2 Cod procedură penală.
Toate aceste dispoziţii reglementează cadrul juridic legal prin care instanţele pot acorda
daune morale persoanelor ce au fost victime ale unor erori judiciare.
Potrivit art. 1 din Codul de procedură penală, desfăşurarea activităţii judiciare are drept
scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Acest text de lege constituie o consacrare a principiului procesual conform căruia nici o
persoană nevinovată nu trebuie trasă la răspundere penală. În acest sens s-a remarcat că spiritul
de echitate care domină activitatea de tragere la răspundere penală a celui vinovat trebuie să se
manifeste în aceleaşi coordonate şi la aceeaşi intensitate cu privire la constatarea certă a
vinovăţiei persoanei achitate, urmărindu-se evitarea erorilor judiciare.
Cu toate acestea, în practică se comit erori judiciare care au drept rezultat grava
vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Această realitate a condus la
adoptarea unor reglementări care să stabilească condiţiile în care cel prejudiciat prin
desfăşurarea unor proceduri judiciare poate cere repararea vătămării.
În prezent, Constituţia României consacră exercitarea acestui drept de către cei
interesaţi, indiferent de natura procedurii urmate. Astfel, în art. 52 al. 3 teza I este prevăzut
dreptul la reparaţie având drept premisă eroarea judiciară, fără a se mai face referire la
desfăşurarea unui proces penal, ceea ce conduce la concluzia că repararea prejudiciului se poate
solicita pentru toate cazurile în care autorităţile statului comit abuzurile de drept ori manifestă
gravă neglijenţă.

14
 Normele juridice în discuţie au fost inspirate din prevederi similare existente în pactele
şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului cum sunt cele din art.
14 pct. 6 din pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, aprobat de Adunarea
generală O.N.U la 16 decembrie 1966 sau cele din art. 3 al Protocolului nr. 11 adiţional al
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptat de
Consiliul Europei la 22 noiembrie 1984, care consacră răspunderea patrimonială a statului
pentru erorile judiciare cauzate de reprezentanţii săi.
Acţiunea în reparare are loc ca obiect nu numai pagubele materiale, ci şi daunele
morale, traumele psihice cauzate de condamnări nedrepte ori de dispunerea unor măsuri
preventive în mod nelegal.
Condamnarea unei persoane pe nedrept provoacă importante traume psihice. Se
instalează în acest mod, o acută stare de frustrare. Individul îşi pierde încrederea în sistemul
judiciar, resimte degradarea imaginii de sine. Pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare
conduce invariabil la fenomenul de etichetare socială.
Societatea reacţionează prin stigmatizare, anatemizarea condamnatului şi deseori a
membrilor familiei acestuia.
Condamnarea urmată de încarcerare produce traume mult amplificate. Această stare de
fapt se întâlneşte şi în varianta privării de libertate pe parcursul procedurii judiciare, în urma
luării unei măsuri procesuale. Depunerea în mediul penitenciar, şocul încarcerării cauzat de
restrângerea libertăţii individuale, contractul cu subcultura carcerală, reprezintă importanţi
factori generatori de suferinţe psihice. Rezonanţa privării de libertate se repercutează atât
asupra persoanei în cauză, cât şi ulterior, în libertate.
Privarea de libertate conduce la efecte dramatice asupra componentelor personalităţii,
generând şi permanentizând conduite diferite faţă de cele avute anterior în mediul liber.
Stresul prelungit în faza de detenţie, intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul
riguros al conduitei, dependenţa de personal, densitatea maximă (supraaglomerarea)
favorizează apariţia şi cronicizarea unei patologii specifice.
Dacă adăugăm la toate acestea conştientizarea erorii judiciare de către cel în cauză,
putem aproxima dimensiunea traumelor psihice suferite.
Prin urmare, conform art. 505 al. 1 Cod procedură penală, la stabilirea întinderii
reparaţiei prejudiciului se va avea în vedere atât durata privării de drept de libertate, cât şi
consecinţele cauzate atât învinuitului, cât şi familiei sale.
Practica judiciară constantă, atât internă cât şi cea internaţională, a statuat că privarea
nelegală de libertate pe o durată atât de mare, de cca 2 ani şi jumătate, reprezintă un temei

15
justificat pentru promovarea şi acordarea daunelor morale pretinse, iar cuantumul acestora,
trebuie să fie proporţional cu prejudiciul efectiv suferit.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că deşi instanţa de apel a reţinut în mod
judicios că este lipsită de relevanţă poziţia socială a reclamantului, totuşi la cuantificarea
daunelor acordate nu ia în considerare durata mare a detenţiei nelegale pe care a suportat-o
reclamantul, apreciind că suma acordată de prima instanţă este suficientă pentru compensarea
prejudiciului moral suferit.
Or, având în vedere probele administrate în cauză, raportat la jurisprudenţa Curţii
Europene, Curtea, în temeiul art. 312 pct. 2-3, a admis recursul reclamantului şi a modificat în
parte decizia civilă nr. 283 din 13.05.2005 a Curţii de Apel Iaşi, în sensul că a admis apelul
reclamantului D.I. şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1652 din 7.12.2004 a Tribunalului
Vaslui, majorând cuantumul daunelor morale de la suma de 300 milioane lei vechi la suma de
500 milioane lei vechi, sumă pe care Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va
trebui să o achite reclamantului.
(Decizia civilă nr. 779/14.10.2005)

4. Competenţă
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1104 din 30 noiembrie 2005 a
admis recursul declarat de G.R. împotriva deciziei civile nr. 738 din 21 mai 2004, pronunţată de
Curtea de Apel Iaşi, precum şi a sentinţei civile nr. 14426/15.12.2003 pronunţată de Judecătoria
Iaşi, pe care le casează.
Stabileşte competenţa de soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a
certificatului de atestate a dreptului de proprietate nr. M 07/NR 1065 din 11.10.1994 emis de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei introdusă de G.R. în contradictoriu cu pârâta SC
„Agromec” S.A. Podu Iloaiei, jud. Iaşi, în favoarea Curţii de Apel Iaşi - Secţia contencios
administrativ şi fiscal.
În pronunţarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 14426 din 15.12.2003 a Judecătoriei Iaşi s-a respins acţiunea
reclamantului G.R. împotriva pârâtei S.C. „Agromec” SA Podu Iloaiei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că:
Prin adeverinţa nr. 28 din 20.08.1991 s-a recunoscut reclamantului dreptul de a i se
reconstitui proprietatea asupra suprafeţei de 3,90 ha teren, potrivit hotărârii nr. 29 din
09.08.1991 a Comisiei Judeţene Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.

16
 Adeverinţa depusă la dosar de către reclamant nu constituie act de proprietate şi deci
existenţa acesteia nu poate duce la anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de
proprietate al cărui titular este pârâta.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G.R. criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, motivat de faptul că în mod greşit i s-a respins acţiunea
considerând că adeverinţa de proprietate nu constituie act de proprietate, ci dimpotrivă aceasta
constituie dovada proprietăţii sale până la eliberarea titlului de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 738 din 21.05.2004 a Curţii de Apel Iaşi s-a respins apelul
formulat de G.R. împotriva sentinţei civile nr. 14426 din 15.12.2003 a Judecătoriei Iaşi, pe care
o păstrează.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că:
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991 adeverinţa tip de proprietate emisă în
baza acestei legi constituie dovada dreptului de proprietate până la eliberarea titlului de
proprietate.
Făcând dovada că i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,90 ha
teren, reclamantul şi-a dovedit doar calitatea procesuală activă în cauză, dar nu a dovedit că
titlul pârâtei ar cuprinde vreo suprafaţă de teren ce ar face parte din suprafaţa ce i-a fost
recunoscută ca fiind proprietatea sa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.R., criticând-o pentru
nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul că s-a încălcat şi aplicat greşit
dispoziţiile Legii nr. 18/1991, adeverinţa de reconstituire a dreptului său de proprietate face
dovada deplină a proprietăţii sale până la eliberarea titlului de proprietate, respingându-i-se
nelegal solicitarea de a efectua o expertiză tehnică care să identifice terenurile cuprinse în cele
două acte de proprietate.
Recursul este fondat, dar pentru considerentele ce urmează a fi arătate.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul G.R. a chemat în judecată pârâta S.C.
„Agromec” S.A. Podu Iloaiei pentru a se constata nulitatea parţială absolută a certificatului de
atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei pentru suprafaţa de 0,20 ha teren din
suprafaţa de 3,90 ha ce i-a fost reconstituită în proprietate conform adeverinţei nr. 28 din
20.08.1991 a Comisiei Comunale Mădârjac de aplicare a Legii nr. 18/1991.
Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la
11.10.1994 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea pârâtei, i s-a stabilit acesteia
drept de proprietate pentru suprafaţa totală de 177070 m 2 în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr.
834/1991.

17
 Faţă de obiectul acţiunii, respectiv constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului
de atestare a dreptului de proprietate, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispoziţiile
art. 3 ind. 3 pct. 1 Cod procedură civilă.
În cauza de faţă, actul a cărui anulare se pretinde, are un caracter administrativ, iar
autoritatea emitentă este o instituţie centrală şi, deci nu are natura juridică a unui act civil pentru
a fi incidente normele de drept comun.
Prin urmare, conform art. 3 indice 3 Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a
cauzei de faţă revine Curţii de Apel – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru toate aceste considerente, s-a admis recursul formulat de G.R. împotriva deciziei
civile nr. 738 din 21.05.2004 a Curţii de Apel Iaşi (sentinţa civilă nr. 14426 din 15.12.2003 a
Judecătoriei Iaşi), pe care a casat-o, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a dispus trimiterea acestei
cauze spre competentă soluţionare acestei secţii.
(Decizia civilă nr. 1104/30.11.2005)

5. Legea fondului funciar nr. 18/1991

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva
deciziei civile nr. 129/16.02.2005 a Tribunalului Iaşi, decizie pe care a modificat-o în tot, în
sensul că:
A respins apelul declarat de reclamantul Primarul comunei Butea în calitatea de
preşedinte al Comisiei locale de fond funciar Butea, împotriva sentinţei civile nr.
1185/01.06.2004 a Judecătoriei Paşcani, sentinţă pe care a păstrat-o.
Instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 129/16.02.2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.
7947/2004 a fost admis apelul formulat de reclamantul Primarul comunei Butea, în calitate de
Preşedinte al Comisiei locale de fond funciar Butea, împotriva sentinţei civile nr.
1185/01.06.2004 a Judecătoriei Paşcani, sentinţă care a fost schimbată în tot, în sensul că:
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de
pârâta A.D.S. Bucureşti.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Primarul comunei Butea, în calitate de
preşedinte al Comisiei locale de fond funciar în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului
şi S.C. „Agrocom Strunga” S.A.
Au fost obligate pârâtele să încheie protocolul de predare-primire a suprafeţei de
159,94 ha validată prin Hotărârea nr. 155/20.09.2000 a Comisiei Judeţene Iaşi de fond funciar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

18
 Prin sentinţa civilă nr. 1185/01.06.2004 a Judecătoriei Paşcani a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei Comisia locală de fond funciar Butea reprezentată prin
primar şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu
pârâtele Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi S.C. „Agrocom Strunga” S.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut faţă de excepţiile dirimante privind
lipsa calităţii procesuale active a Primarului comunei Butea invocată de către Administraţia
Domeniilor Statului Bucureşti şi respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a S.C. „Agrocom
Strunga” S.A. invocată de către aceasta, că este prioritară excepţia lipsei calităţii procesuale
active a reclamantului. Conform art. 3 alin. 3 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea
societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului
cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, terenurile care urmează să fie
retrocedate în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, se transmit la
cererea Comisiilor judeţene, Comisiilor locale.
De asemenea, potrivit art. 9 din HG nr. 626/06.07.2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce
deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi
înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, terenurile cu destinaţie agricolă a căror retrocedare se
solicită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, se transmit de
Administraţia Domeniilor Statului Comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea Comisiilor
judeţene, conform modelului aprobat de Consiliul de Administraţie al Administraţiei
Domeniilor Statului.
Constatându-se că în cauză cererea de retrocedare a terenurilor cu destinaţie agricolă nu
aparţine Comisiei Judeţene Iaşi de fond funciar, aşa cum prevăd dispoziţiile legale în materie,
instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a primarului comunei Butea
ca reprezentant legal al Comisiei locale Butea de fond funciar şi, pe cale de consecinţă, a
respins cererea.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Primarul comunei Butea în calitatea de
preşedinte al Comisiei locale de fond funciar, solicitând desfiinţarea sentinţei şi, pe fond,
admiterea acţiunii obligând pârâtele la încheierea protocolului de predare-primire a suprafeţelor
de teren în cuantum de 159,94 ha validate prin Hotărârea nr. 155/20.99.2000 în baza Legii nr.
1/2000 a Comisiei Judeţene de Fond funciar Iaşi.
În motivarea apelului s-a arătat că, în fapt, instanţa de fond s-a pronunţat prin admiterea
excepţiei lipsei de calitate procesuală a reclamanţilor fără să judece fondul cauzei şi cu
interpretarea neconcludentă a dispoziţiilor legale în vigoare.

19
 În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a Comisiei locale de fond
funciar Butea, ridicată de pârâta-intimată A.D.S., pe motiv că în atribuţiile lor nu intră
solicitarea predării de teren cu destinaţie agricolă în vederea retrocedării, a precizat că în
conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001 prin care se reglementează activitatea Agenţiei
Domeniilor Statului la art. 7 pct. 7 se prevede în mod expres că protocolul se încheie între
Agenţia Domeniilor Statului – Societatea Comercială care deţine terenul în administrare şi
Comisiile locale de fond funciar care primesc acest teren în vederea punerii în posesie şi
eliberarea titlurilor de proprietate, cetăţenilor care au fost validaţi prin hotărâre de către Comisia
judeţeană de fond funciar.
Intimata-pârâtă în susţinerea excepţiei invocă numai prevederile art. 3 pct. 3 din Legea
nr. 268/2001, fără să ţină cont şi de celelalte prevederi ale aceleiaşi legi.
Comisia Judeţeană de fond funciar nu a formulat cerere expresă prin care să solicite
Agenţiei Domeniilor Statului predarea terenului, dar odată ce a validat propunerile Comisiei
locale de fond funciar, prin emiterea unei hotărâri, conform prevederilor Legii nr. 1/2000, cât şi
ale Legii nr. 18/1991, respectiva hotărâre trebuie dusă la îndeplinire fără a mai fi făcute alte
demersuri.
S-a arătat că intimata pârâtă Administraţia Domeniilor Statului Bucureşti invocă în
cuprinsul întâmpinării legile care guvernează activitatea acesteia, referindu-se la o modalitate
strictă de predare a terenurilor interpretând legislaţia respectivă numai în sensul dorit, fără să
ţină cont de întreg cadrul legislativ care reglementează această materie. Totodată se arată că prin
adresa nr. 463 din 18.02.2003 a solicitat atât Comisiei judeţene de fond funciar, cât şi Agenţiei
Domeniilor Statului Iaşi să respecte Hotărârea nr. 155 din 20.09.2000 a Comisiei judeţene prin
care le-a fost validată suprafaţa de 159,94 ha pe anexele 19, 37, 38, 43, 45 cu cetăţenii care au
revendicat terenul care le-a fost confiscat de către stat şi care acum se află în proprietatea
Agenţiei Domeniilor Statului şi în administrarea S.C. „Agrocom Strunga” S.A, dar nu a primit
nici un răspuns, drept pentru care c-au văzut obligaţi să promoveze prezenta acţiune.
Faţă de cele arătate mai sus a solicitat respingerea excepţiei ca nefondată.
De asemenea, intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti susţine că nu poate
preda suprafeţele de teren cu destinaţie agricolă Comisiilor locale fără o cerere prealabilă din
partea Comisiei judeţene, afirmaţie cu care apelanta nu este de acord, deoarece la data la care a
fost semnat primul protocol nr. 316 din 14.02.2001, prin care i s-a predat suprafaţa de 173,99 ha
pentru locatorii şi acţionarii înscrişi în anexa 36 fostă 19, nu a existat nici o cerere expresă din
partea Comisiei judeţene.
Referitor la adresa depusă de către Agenţia Domeniilor Statului, prin care arată că pe
administrativul comunei Butea nu deţine teren agricol, înţelege să facă cunoscut că în urma

20
comasărilor terenului se află în prezent pe administrativul comunei Strunga, judeţul Iaşi şi le
poate fi predat aşa cum a fost predată şi suprafaţa de 173 ha din protocolul nr. 316 din
14.02.2001 care se află tot pe administrativul comunei Strunga. Totodată s-a arătat că în urma
preluării abuzive a diferitelor suprafeţe de teren de către stat din evidenţele pe care le deţin în
arhiva primăriei reiese o suprafaţă totală de 400 ha care a fost predată fostului I.A.S. Strunga la
momentul constituirii, fapt pe care îl pot proba cu înscrisuri doveditoare.
Consideră că este destul de clar motivul pentru care a promovat această acţiune şi
anume acela că avea presiuni din partea cetăţenilor validaţi pe hotărârea de care a făcut vorbire
mai sus şi care în momentul de faţă au acţionat la rândul lor în judecată pentru a-i obliga să-l
pună în posesie şi să le elibereze titluri de proprietate prin dispoziţiile Legii nr. 1/2000, cetăţenii
cărora le-a fost confiscat terenul prin decrete speciale au avut posibilitatea să ceară
reconstituirea dreptului de proprietate în fizic pentru terenul care depăşea cele 10 ha care le-au
fost reconstituite în baza Legii nr. 18/1991. Urmare a acestui fapt, Comisia locală de fond
funciar din comuna Butea, judeţul Iaşi a întocmit anexele cu propuneri de validare nr. 19, 37,
38, 43, 45 pe care le-a înaintat Comisiei Judeţene Iaşi.
După analiza cererilor şi a înscrisurilor probatoare, comisia judeţeană a validat un
număr de 18 cereri recunoscând dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 159,94 ha teren
arabil, prin Hotărârea nr. 155 din 20.09.2000. Precizează că acest teren se afla şi se află în
proprietatea statului şi în administrarea S.C. „Agrocom Strunga” S.A.
Apelanta a arătat că urmare a presiunii exercitată de cetăţenii validaţi pe aceste anexe şi
nu numai, a făcut numeroase demersuri atât la cele două pârâte, cât şi la Comisia Judeţeană,
prin care a solicitat încheierea protocolului de predare-primire a suprafeţelor respective pentru a
putea stabili amplasamentele în vederea întocmirii fişelor de punere în posesie şi eliberării
titlurilor de proprietate.
S-a învederat instanţei că aceşti cetăţeni nu pot fi puşi în posesie decât după încheierea
acestui protocol, deoarece terenul lor a fost predat la stat şi nu se regăseşte în terenul care s-a
aflat la dispoziţia Comisiei comunale, acesta fiind teren din perimetrul fostului C.A.P., care a
fost reconstituit doar foştilor membri ai C.A.P. Butea.
De asemenea, s-a arătat că pe lângă suprafaţa de 159,94 ha validată în baza Legii nr.
1/2000 mai trebuie să primească de la Agenţia Domeniilor Statului şi suprafaţa de 29 ha teren
validat în baza Legii nr. 18/1991, înscris în anexa 19 a acţionarilor şi locatorilor şi care le-a fost
predată numai scriptic, nu şi fizic.
S-a precizat că în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2000 a Hotărârii Guvernului
nr. 1172/2001, a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind accelerarea
procesului de restituire a proprietăţilor, a Legii nr. 261/2001 privind organizarea Agenţiei

21
Domeniilor Statului, cât şi în baza Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 30/2000, cele două
pârâte aveau obligaţia să predea suprafaţa validată către Comisia locală de fond funciar Butea,
în vederea reconstituirii dreptului de proprietate şi întocmirii titlurilor de proprietate.
S-a arătat că la toate demersurile făcute de Comisia comunală de fond funciar Butea,
către reprezentanta pârâtei Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, în teritoriu, respectiv Agenţia
Domeniilor Statului Iaşi, a primit un singur răspuns prin Adresa nr. 669/11.03.2003, pe care o
depune în copie, dar care nu a reprezentat o rezolvare a solicitării.
Aceasta fiind situaţia de fapt şi de drept, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea
sentinţei civile nr. 1185/2004 şi, judecând cauza pe fond, să se pronunţe o hotărâre prin care să
fie obligate cele două intimate-pârâte să încheie protocolul de predare-primire a terenului în
suprafaţă de 159,94 ha validat prin Hotărârea nr. 155 din 20.09.2000 la Legea nr. 1/2000 la
Legea nr. 1/2000 a Comisiei judeţene de fond funciar şi să-i predea acest teren în fizic, pentru a
putea proceda la eliberarea titlurilor de proprietate.
În dovedirea acţiunii, apelanta a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri.
Intimata Agenţia Domeniilor Statului a depus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea apelului şi păstrarea sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică.
Intimata SC „Agrocom Strunga” SA nu a depus întâmpinare şi nici nu şi-a trimis
reprezentant în instanţă pentru a-şi preciza poziţia faţă de cererea de apel.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând apelul, tribunalul a reţinut prin decizia civilă nr. 129/16.02.2005 următoarele:
Reclamantul Primarul comunei Butea, în calitate de preşedinte al Comisiei comunale de
aplicare a Legii fondului funciar, a solicitat obligarea pârâtelor Agenţia Domeniilor Statului şi
SC „Agrocom Strunga” SA să încheie protocolul de predare-primire a suprafeţelor de 159,94
ha.
În baza Legii nr. 1/2000 Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legii fondului funciar a
validat propunerile Comisiei locale a comunei Butea privind reconstituirea dreptului de
proprietate prin Hotărârea nr. 155/20.09.2000 pentru suprafaţa totală de 159,94 ha.
Conform dispoziţiilor art. 7 pct. 7 din Legea nr. 268/2001 privind înfiinţarea şi
funcţionarea Agenţiei Domeniilor statului, protocol de predare-primire a terenurilor se încheie
între A.D.S şi societatea comercială care le are în administrare, pe de o parte, şi Comisia locală
de fond funciar, pe de altă parte.
Este adevărat că art. 3 pct. 3 din Legea nr. 268/2001 prevede că protocolul se încheie la
cererea Comisiei judeţene de aplicare a fondului funciar, însă aceasta nu este prevăzută ca o
condiţie exclusivă şi imperativă.

22
 Părţile au mai semnat un protocol nr. 316/14.02.2001 direct, fără intervenţia Comisiei
Judeţene.
Atât persoanele fizice, cât şi Comisia Comunală Butea au făcut numeroase demersuri
din 2001 şi până în prezent, pentru încheierea protocolului.
Legea nr. 268/2001 şi Hotărârea nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice
de aplicare a Legii nr. 268/2001 au fost adoptate în scopul restituirii terenurilor preluate în mod
abuziv de către foştii proprietari şi creării instituţiilor şi organelor care să intermedieze şi să
grăbească acest proces şi nu pentru a crea noi piedici în procesul restituirii.
Conform dispoziţiilor art. 7 pct. 7 din Legea nr. 268/2001, Agenţia Domeniilor Statului
împreună cu Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie va inventaria terenurile care
fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000
şi le va preda pe bază de protocol comisiilor locale în vederea eliberării titlurilor de proprietate
şi punerii în posesie a celor îndreptăţiţi.
Faţă de cele anterior expuse, instanţa de apel a constatat că reclamanta are calitate
procesuală activă.
Situaţia pe fond a fost analizată încă din anul 2000, constatându-se că un număr de
persoane fizice sunt îndreptăţite la restituirea terenurilor care le-au aparţinut lor sau autorilor
lor. De altfel, Agenţia Domeniilor Statului, în baza dispoziţiilor art. 7 alin. 8 din Legea nr.
268/2001, avea posibilitatea să conteste actele în instanţă dacă ar fi constatat nereguli şi
abuzuri.
Pârâta SC „Strunga” SA este societatea ce administrează terenurile în litigiu. La
înfiinţarea fostului I.A.S. „Strunga” aceasta avea în administrare (prin preluare abuzivă de către
stat) peste 400 ha preluate şi de la proprietari din comuna Butea.
Astfel, având în vedere cele expuse, în baza dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă,
Tribunalul a admis apelul, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis
acţiunea, obligând pârâtele la încheierea protocolului conform Legii nr. 268/2001.
Împotriva decizie nr. 129/16.02.2005 a Tribunalului Iaşi a declarat recurs Agenţia
Domeniilor Statului, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivului prevăzut de art. 304
pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, susţine recurenta în esenţă că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată
cu aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative cuprinse în Legea nr. 268/2001 şi a H.G. nr.
626/2001 (art. 3 alin. 3 şi art. 7 alin. 7 din Legea nr. 268/2001 şi art. 9 alin. 1, 2 din H.G. nr.
626/2001), conform cărora calitatea de a solicita predarea terenului aparţine numai Comisiei
judeţene de fond funciar Iaşi, nu şi Comisiei Comunale.

23
 Ca urmare, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei apelate şi menţinerea
hotărârii instanţei de fond.
Intimatele nu au formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor
legale aplicabile, Curtea de Apel a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele
expuse în continuare.
Agenţia Domeniilor Statului exercita în numele statului prerogativele dreptului de
proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al
statului şi în conformitate cu dispoziţiile alin. 3 al art. 3 din Legea nr. 268/2001, transmite
terenurile agricole ce urmează a fi retrocedate în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991,
republicată, ale Legii nr. 169/1997, cu modificările ulterioare şi ale Legii nr. 1/2000, la cererea
comisiilor judeţene, comisiilor locale, urmând ca apoi, pe baza protocolului de predare a
terenului, să fie eliberate titlurile de proprietate celor îndreptăţiţi.
Prin urmare, predarea terenurilor se face numai la solicitarea Comisiei judeţene de fond
funciar, în urma verificării documentaţiei care a stat la baza emiterii hotărârii, fapt stabilit prin
tocmai prevederile legale invocate de instanţa de apel şi anume art. 3 alin. 3 şi art. 7 alin. 7 din
Legea nr. 268/2001 şi art. 9 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 626/2001.
Art. 44 din H.G. nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de
constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi
punerea în posesie a proprietarilor, de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în
posesie a proprietarilor, care dispune ca „În conformitate cu art. 7 alin. 7 din Legea nr.
268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei
Domeniilor Statului … terenurile care fac obiectul retrocedării drepturilor proprietarilor,
conform Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr.
1/2000 cu modificările ulterioare, se vor preda pe bază de protocol comisiilor locale, în
vederea eliberării titlurilor de proprietate şi punerii în posesie ”.
Art. 44 din H.G. nr. 1172/2001 trebuie în mod necesar interpretat în concordanţă cu
prevederile Legii nr. 268/2001, lege care reprezintă o reglementare specială ce guvernează
activitatea Agenţiei Domeniilor Statului şi în conformitate cu care aceasta a dobândit atribuţii în
aplicarea legilor fondului funciar.
Astfel, potrivit art. 7 alin 7: Agenţia Domeniilor Statului, împreună cu Oficiul de
cadastru agricol şi organizarea teritoriului agricol, va inventaria terenurile care fac obiectul

24
reconstituirii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, republicată, şi Legii nr. 1/2000
şi le va preda pe bază de protocol Comisiilor locale în vederea eliberării titlurilor de proprietate
şi punerii în posesie a celor îndreptăţiţi, dar această dispoziţie se completează cu prevederile
articolului 3 al aceleiaşi legi, care dispune că „terenurile care urmează să fie retrocedate în
conformitate cu prevederile legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare şi ale legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului
funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările ulterioare, se transmit, la cererea
comisiilor judeţene, comisiilor locale”.
Atribuţiile Asociaţiei Domeniilor Statului în domeniul aplicării legilor fondului funciar
sunt circumscrise la predarea terenurilor care urmează a fi retrocedate către comisiile locale de
fond funciar, dar numai cu respectarea condiţiei imperative prevăzută de lege ca această predare
să aibă loc în urma cererii formulată de către Comisiile judeţene de fond funciar.
Instanţa a procedat la o aplicare incorectă şi incompletă a prevederilor legale, apreciind
că nu mai este necesară cererea Comisiei judeţene de fond funciar fiindcă între părţi s-a mai
încheiat un protocol la data de 14.02.2001. Protocolul de care se face vorbire nu a fost încheiat
între Asociaţia Domeniilor Statului şi Comisia comunală de aplicare a Legii nr.18/1991, mai
mult, acesta a fost încheiat înainte de apariţia Legii nr.268/2001, lege prin care a fost înfiinţată
Agenţia Domeniilor Statului (publicată în Monitorul Oficial nr. 299/07.06.2001).
Modalitatea de predare a terenurilor inventariate în patrimoniul Asociaţiei Domeniilor
Statului este detaliată în H.G. nr. 620/2001, pentru aprobarea Normelor Metodologice de
aplicare a Legii nr. 268/2001, care în art. 9 prevede că „terenurile cu destinaţie agricolă a căror
retrocedare se solicită în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000
se transmit de Asociaţia Domeniilor Statului Comisiilor locale, pe bază de protocol, la cererea
Comisiilor judeţene conform modelului aprobat de Consiliul de administraţie al Asociaţiei
Domeniilor Statului ”.
Procedura anterioară încheierii protocolului presupune prezentarea către Asociaţia
Domeniilor Statului a cererii Comisiei judeţene de aplicarea a Legii fondului funciar, împreună
cu actele ce stau la baza acesteia, precum şi a documentaţiei de predare a terenurilor cu
destinaţie agricolă şi verificarea de către direcţiile de specialitate din cadrul Asociaţiei
Domeniilor Statului a legalităţii documentaţiei aprobată.
Din textele legale prezentate rezultă că Asociaţia Domeniilor Statului predă terenul
agricol numai după primirea cererii de la Comisia judeţeană însoţită de procesul-verbal de
delimitare, precum şi de documentaţia doveditoare aferentă (hărţi şi înscrisuri) şi după
verificarea în privinţa legalităţii a acestei documentaţii.

25
 Faţă de considerentele arătate anterior, având în vedere că în cauză nu există o cerere din
partea Comisiei judeţene de fond funciar Iaşi adresată Asociaţiei Domeniilor Statului în vederea
retrocedării terenurilor, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 3 alin. 3 din Legea nr.
268/2001, Curtea de Apel a admis recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului, în temeiul
dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi,
în consecinţă, a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de
reclamantul Primarul comunei Butea, împotriva sentinţei civile nr. 1185 din 01.06.2004 a
Judecătoriei Paşcani, sentinţă care a fost păstrată.
(Decizia civilă nr. 754/7 octombrie 2005)

6. Competenţă
Prin decizia civilă nr. 769 din 12 octombrie 2005, Curtea de Apel Iaşi a admis recursul
declarat de S.C. CET S.A. Iaşi împotriva deciziei civile nr. 1358 din 16.09.2004 pronunţată de
Curtea de Apel Iaşi şi a sentinţei civile nr. 1958/18.02.2004 pronunţată de Judecătoria Iaşi, pe
care le casează. Stabileşte competenţa de soluţionare a Tribunalului Iaşi – Secţia comercială,
căreia i se trimite cauza spre competentă soluţionare, ca instanţă de prim grad.
În pronunţarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Reclamantul Consiliul Local Iaşi, prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi sub nr.
14810/8.09.2003, cheamă în judecată pârâta Regia Autonomă de Termoficare Iaşi, pentru a se
constata nulitatea absolută a contractului de furnizare a energiei termice cu nr. 3181/1999.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1958 din 18.02.2004, a respins excepţia
autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta S.C. CET S.A. Iaşi.
Respinge acţiunea civilă în constatarea nulităţii formulată de reclamantul Consiliul local
Iaşi prin reprezentanţii săi legali, în contradictoriu cu pârâta S.C. CET S.A. Iaşi, cu sediul în
Iaşi, str. Chişinăului nr. 25.
În soluţionarea excepţiei, instanţa de fond a constatat că faţă de sentinţa civilă nr.
624/E/11.03.2003 a Tribunalului Iaşi nu există tripla identificare conform art. 1201 Cod civil.
Pe fondul cauzei, judecătoria a stabilit următoarea situaţie de fapt.
Prin contractul nr. 3181/1999, fosta R.A.D.E.T. Iaşi, devenită pârâta din prezenta cauză,
a convenit cu Administraţia Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi să-i furnizeze agent termic, pe
durată nedeterminată.
Anterior, părţile au avut încheiat contractul nr. 1004/1995 semnat de fosta R.A.
CITADIN Iaşi subordonată Primăriei Iaşi.

26
 Reţine Judecătoria Iaşi că, în contractul contestat, singura modificare o constituie aceea
că „nu se furnizează apă caldă” cimitirului, ce reprezintă o modificare doar a contractului iniţial
încheiat cu RA Citadin.
Constată instanţa de prim grad că cimitirul „Eternitatea”, aflat în administrarea
reclamantului în baza Legii nr. 215/2001 şi a Legii nr. 213/1998 este o entitate juridică cu
capacitate de folosinţă, dar fără capacitate de exerciţiu, actele de dispoziţie (concesionarea
locurilor de înhumare, aprobarea construirii de cripte etc) făcându-se numai cu avizul
primarului.
Reţine Judecătoria că ceea ce se invocă în acţiune este tocmai depăşirea de către
Administraţia cimitirului a limitelor capacităţii de folosinţă, singura pe care o are.
Încălcarea normelor de ocrotire a capacităţii de exerciţiu atrage însă sancţiunea nulităţii
relative şi nu pe cea a nulităţii absolute, cerută a se constata în cauză, ca de altfel şi lipsa
consimţământului, se arată în cuprinsul sentinţei.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 1358 din 16.09.2004, ca instanţă de apel,
admite apelul formulat de Consiliul local Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 1958 din 18.02.2004
a Judecătoriei Iaşi, pe care o schimbă în parte.
Admite acţiunea formulată de Consiliul local Iaşi în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.T.
Iaşi.
Constată nulitatea contractului nr. 3181/1997 încheiat între Administraţia Cimitirului
Eternitate Iaşi şi R.A. Termoficare Iaşi.
Păstrează dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiei autorităţii de
lucru judecat.
Obligă intimata să plătească apelantului 159.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea, curtea a stabilit următoarea situaţie de fapt.
Consiliul local Iaşi a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului nr. 3181/1997
încheiat între R.A. Termoficare şi Administraţia Cimitirul „Eternitate” pentru lipsa
consimţământului Consiliului Local, prin reprezentatul său legal, la încheierea acestuia.
Prin Hotărârea nr. 48 din 26 august 1996 a Consiliului Local Iaşi, cimitirele au fost
preluate în patrimoniul Consiliului Local al municipiului Iaşi, iar prin Hotărârea nr.
165/9.08.1999 emisă de Consiliul local s-a aprobat Regulamentul de funcţionare a cimitirelor
aflate în patrimoniul public al Consiliului local şi administrate de Direcţia Patrimoniu, Serviciul
Administrare Cimitire.
Constată Curtea, ca efect al Hotărârii nr. 48/26.08.1996 a Consiliului local Iaşi, toate
cimitirele au intrat în administrarea Consiliului local ele făcând parte din patrimoniul public.

27
 Obiectul litigiului priveşte nulitatea unui act juridic, iar partea căreia i se opune actul are
calitatea să ceară constatarea nulităţii lui, dacă contestă faptul că şi-a dat acordul la încheierea
respectivului act.
În cauza dedusă judecăţii, se arată în decizia atacată, consimţământul ar putea fi
exprimat prin semnarea actului de către persoana abilitată de lege să reprezinte interesele
Consiliului local, instituţie în a cărei administrare se află cimitirele din Iaşi.
În speţă, contractul a cărui nulitate se solicită a se constata a fost încheiat de
Administraţia Cimitirului „Eternitatea” astfel că consimţământul nu provine de la o persoană
care să aibă capacitatea de a încheiat contractul.
În cauză, Administrarea Cimitirului Eternitatea nu avea capacitatea de a încheia actul
juridic a cărui anulare se solicită a se constata, motivat de faptul că bunurile sale constituie
domeniul public aflat în administrarea Consiliului local Iaşi, conform Hotărârii nr.
48/26.08.1996 a Consiliului local Iaşi.
Curtea reţine capacitatea, ca aptitudine a subiectului de fapt, de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte de drept civil, ca o condiţie esenţială pentru
validitatea convenţiei conform art. 948 Cod civil.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi a declarat recurs S.C. CET S.A.
Iaşi, ca succesor al RADET Iaşi, invocând următoarele motive, pe care le-a încadrat în art. 304
pct. 5 şi pct. 8 Cod procedură civilă:
- tribunalul a interpretat greşit actul dedus judecăţii, contractul de furnizare a energiei
termice, care nu a fost încheiat de persoana abilitată de lege să reprezinte interesele Consiliului
local Iaşi;
- Administraţia Cimitirului Eternitate, aflată în administrarea Consiliului local este o
entitate juridică cu capacitate de folosinţă, dar fără capacitate de exerciţiu, urmând a fi încheiate
cu avizul primarului, actele de dispoziţie.
Analizând lucrările dosarului, instanţa de recurs din oficiu îşi verifică competenţa
materială a instanţei de prim grad, faţă de obiectul cauzei.
În conformitate cu art. 1 Cod procedură civilă, Judecătoria judecă în primă instanţă
procesele şi cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altei instanţe.
Acţiunea are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de prestări servicii,
încheiat pentru furnizarea energiei termice.
Contractul de prestări servicii are natură comercială, activitatea pârâtei constând în
vânzările de producte, conform art. 3 pct. 2 din Codul comercial.

28
 Orice persoană, fizică sau juridică,în condiţiile în care art. 9 din Codul comercial nu
distinge, poate face o operaţiune de comerţ, între care şi încheierea contractului de furnizare a
energiei.
În raportul juridic dedus judecăţii, părţile contractante sunt supuse legilor şi
jurisdicţiunilor comerciale, pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune.
Acţiunea are un obiect neevaluabil în bani comercial şi, în conformitate cu art. 2 pct. 1
lit. a Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a cauzei ca instanţă de prim grad revine
tribunalului.
Instanţa de recurs a reţinut incident motivul de casare încadrat în art. 304 pct. 3 Cod
procedură civilă cu referire la art. 159, necompetenţa materială fiind de ordine publică, pe care
părţile nu o pot înlătura.
Examinarea motivelor de recurs invocate de recurent în declaraţie nu se impune, calea
de atac fiind soluţionată pe excepţie.
Instanţa învestită cu judecarea în primă instanţă a litigiului, urmează a examina toate
apărările părţilor, între care şi cele din declaraţia de recurs (art. 315 Cod procedură civilă) .
(Decizia civilă nr. 769/12 octombrie 2005)

7. Termene
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 61 din 2 noiembrie 2005 a admis
recursul declarat de D.M. împotriva deciziei nr. 93 din 30.03.2005 pronunţată de Curtea de Apel
Iaşi, pe care o casează.
Respinge excepţia tardivităţii apelului declarat de D.M. împotriva încheierii din
22.06.2004, pronunţată în dosarul nr. 1833/Ex/2004 al Judecătoriei Iaşi.
Cauza a fost trimisă la Tribunalul Iaşi pentru judecarea în fond a apelului.
Curtea a stabilit următoarea situaţie de fapt:
Prin încheierea pronunţată la 22.06.2004 în dosarul 1822/Ex/2004 al Judecătoriei Iaşi,
s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite a titlului executor – contractul de împrumut
autentificat sub nr. 1268/2002 privind pe creditor C.M. şi debitor D.M., constatând că în cauză
sunt îndeplinite dispoziţiile art. 372 şi art. 373 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 93 din 30.03.2005 a respins ca tardiv apelul
formulat de D.M. împotriva încheierii pronunţată la 22.06.2004 în dosarul nr. 1833/Ex/2004 al
Judecătoriei Iaşi.
Curtea a reţinut că apelantul a exercitat calea de atac a apelului la 01.11.2004, cu
depăşirea termenului stabilit de art. 284 Cod procedură civilă, încheierea fiindu-i comunicată la
09.07.2003.

29
 Împotriva deciziei pronunţată de curte a declarat recurs D.M., invocând motive de
recurs ce pot fi încadrate în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, aplicarea greşită a legii, în
calcularea termenului pentru exercitarea căii de atac.
În dezvoltarea motivului de recurs, se arată în încheierea de încuviinţare a executării
silite i-a fost comunicată în Iaşi, str. Tabacului nr. 163, bl. W1, sc. A, ap. 4, judeţul Iaşi la
12.07.2004, procedura fiind îndeplinită prin afişare, adresă la care nu locuia din luna octombrie
2002.
Recurentul susţine că a luat cunoştinţă de încheiere la data comunicării somaţiei,
14.10.2004, la noua adresă, urmare a efectuării cercetărilor de către executorul judecătoresc.
Data de la care trebuia calculat termenul este aceea a comunicării somaţiei, arată recurentul.
În dezvoltarea motivelor de recurs sunt făcute critici, pe fondul cauzei privind
legalitatea măsurii dispuse de judecătorie.
Apelul fiind soluţionat pe excepţie, problemele de fond nu se impun a fi reţinute şi
analizate.
În susţinerea recursului sunt depuse înscrisuri şi anume: comunicarea Asociaţiei de
proprietari bl. W1 str. Tabacului nr. 63, bl. W1 Iaşi, din care rezultă că recurentul nu locuieşte în
str. Tabacului, nr. 63, parter, ap. 4 din 20 octombrie 2002, copia buletinului de identitate, emis la
22.12.2003, cu adresa în Iaşi, Al. Tudor Neculai, nr. 151, bl. 1016, sc. C, ap. 2.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Cererea de încuviinţare a executării silite a fost soluţionată de judecătorie conform art.
373 ind. 1 Cod procedură civilă, în redactarea de la data judecăţii în cadrul procedurii
necontencioase (art. 331 – art. 339 Cod procedură civilă).
Cauza a fost soluţionată în Camera de consiliu, fără citarea părţilor, încheiere
comunicată debitorului, fiind supusă căii de atac.
La data autentificării contractului de împrumut, 11 septembrie 2002, care constituie
titlul executoriu, debitorul avea domiciliul în Iaşi, str. Tabacului, nr. 63, bl. W 1, sc. C, ap. 4,
adresă la care nu mai locuia în momentul comunicării încheierii.
Cercetările efectuate de executorul judecătoresc, conform datelor consemnate, în
procesul verbal nr. 597/2004, au condus la identificarea domiciliului actual, conform celor
înscrise în cartea de identitate şi comunicarea asociaţiei de proprietari.
La data de 13.10.2004, în cadrul procedurii de executare efectuată în dosarul nr.
597/2004 (dosar nr. 78/2004 fila 29) odată cu somaţia debitorului recurent i se comunică titlul
executoriu luând cunoştinţă de încuviinţarea somaţiei.

30
 În consecinţă, în perioada 09.07.2003 – 13.10.2004, actele de procedură, între care şi
încheierea atacată, nu au fost comunicate, conform art. 90 Cod procedură civilă, la domiciliul
sau reşedinţa debitorului.
Prin cererea adresată executorului judecătoresc, creditorul are obligaţia de a indica toate
elementele necesare executării, între care şi domiciliul debitorului la data formulării cererii, pe
care nu şi-a îndeplinit-o.
În conformitate cu art. 284 Cod procedură civilă, termenul de apel este de 15 zile de la
comunicarea hotărârii, în speţă a încheierii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 101 Cod procedură civilă, termenele se înţeleg pe zile libere, neexistând în
socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.
În art. 103 al. 1 Cod procedură civilă, se prevede că neexercitarea oricărei căi de atac şi
neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când
legea nu dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai
presus de voinţa ei.
În alin. 2 al aceluiaşi articol prevede, în acest din urmă caz, actul de procedură se va
îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen vor fi arătate şi
motivele împiedicării:
Cu înscrisurile noi depuse în recurs, în completarea probei administrate în apel,
recurentul a făcut dovada că încheierea atacată nu a fost comunicată la domiciliul său, din
motive ce nu-i sunt imputabile.
Comunicarea actului de procedură la un alt domiciliu, echivalează cu necomunicarea
acestuia.
Cum termenul de apel se calculează de la „comunicare”, iar în cauză s-a făcut dovada
certă că încheierea nu a fost comunicată la domiciliul recurentului pentru considerentele
expuse, data de 9.07.2007 nu poate fi reţinută ca moment al calculării termenului de apel.
Raportat dispoziţiilor art. 101 Cod procedură civilă şi a dovezii certe a luării la
cunoştinţă a încuviinţării executării odată cu somaţia, la data de 13.10.2003, apelul declarat la
11.11.2003 este în termen.
Aplicarea sancţiunii decăderii din exerciţiul căii de atac nu este justificată, întrucât actul
de procedură de la care se calculează termenul nu a fost legal comunicat.
Pentru considerentele expuse, instanţa în temeiul art. 312 al. 5 Cod procedură civilă,
casează decizia atacată, respinge excepţia şi trimite cauza instanţei competente conform Legii
nr. 219/2005 pentru judecarea în fond a apelului.

31
 În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, pentru care s-au depus dovezi până la
pronunţare (chitanţele fiind depuse ulterior, dar în aceeaşi zi) şi cum recursul a fost soluţionat
numai pe excepţie vor fi avute în vedere la judecata în fond.
Instanţa legal investită cu judecarea apelului pe fond, se va pronunţa conform art. 274
Cod procedură civilă asupra tuturor cheltuielilor de judecată.
(Decizia civilă nr. 61/2.11. 2005)

8. Cale de atac. Admisibilitate

Prin decizia civilă nr. 1042 din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă, a
respins ca inadmisibil recursul declarat de Z.R.P. împotriva decizie civile nr. 1144 din
30.06.2005 a Curţii de Apel Iaşi, decizie pe care o păstrează.
Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 13282 din 24.11.2003 a admis excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune.
A respins ca fiind prescris dreptul la acţiune cererea formulată de reclamantul D.G. în
contradictoriu cu pârâţii A.I., A.L. şi Z.R.P.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâţi.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de prim grad a reţinut în fapt că, prin rechizitoriul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi nr. 5663/P/1998 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale şi trimiterea în judecată a pârâţilor A.I. şi A.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi
pedepsită de art. 292, art. 215 alin. 3 Cod penal şi a pârâtului Z.R.P., pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 249 Cod penal, stabilindu-se că A.I. şi A.L: au declarat
în fals în faţa fostului Notariat de Stat că sunt proprietarii unui apartament negrevat de sarcini.
Cu prilejul încheierii la data de 20.08.1994 a contractului de vânzare-cumpărare cu
reclamantul, l-au indus în eroare cu privire la situaţia juridică a apartamentului, iar pârâtul
Z.R.P., în calitatea de referent la Direcţia Arhivelor Statului Iaşi, nu a efectuat verificările
necesare eliberării unui certificat.
Constată judecătoria că reclamantul nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,
susţinând că doreşte să-şi formuleze pretenţiile pe calea unei acţiuni civile separate, acţiunea
promovată la 21.08.2003 fiind întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, prescripţia
extinctivă, se arată în considerentele hotărârii, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 a
început să curgă de la data când reclamantul păgubit a cunoscut pe cei ce răspund de ea, deci
atunci când s-a pus în mişcare acţiunea penală – anul 1998.
Împotriva hotărârii pronunţată de Judecătoria Iaşi a declarat apel D.G., invocând
următoarele motive:

32
 - în mod greşit instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune aplicând greşit
art. 8 din Decretul nr. 167/1958;
- textul citat prevede două momente de la care începe să curgă termenul de prescripţie:
unul subiectiv când cel păgubit a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea şi altul
obiectiv, determinat judecătoreşte când cel păgubit trebuia şi putea să cunoască atât paguba cât
şi pe cel care răspunde de ea.
În dezvoltarea motivelor de apel se arată că termenul de prescripţie se calculează,în
cauză, de la 08.04.2004, dată când hotărârea penală a rămas definitivă, care a statuat asupra
vinovăţiei inculpaţilor şi consecinţelor ei juridice.
Apelantul precizează că instanţa de fond i-a încălcat dreptul de apărare, neacordând
termen, deşi a depus acte medicale, dovedind imposibilitatea de a se prezenta la judecată, iar
pronunţarea nu s-a amânat.
Analizând lucrările dosarului, instanţa constată că prin sentinţa penală nr.
4745/3.10.2002 a Judecătoriei Iaşi, inculpaţii A.I., A.L. şi Z.R.P. au fost sancţionaţi penal. În
dispozitivul sentinţei şi considerentele hotărârii, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 1 al. 1 Cod procedură penală, referitoare la prejudiciul cauzat prin săvârşirea
infracţiunilor părţii vătămate D.G., în baza art. 348 Cod procedură penală dispune anularea
înscrisului falsificat şi anume: contractul de vânzare-cumpărare nr. 23777/22.08.1994 încheiat
între A.I. şi A.L. în calitate de vânzători şi D.G. în calitate de cumpărător privind imobilul situat
în Iaşi, str. Al. Tudor Neculai nr. 165, bl. 1019, sc. B, etj. 2, ap. 10, contract încheiat în faţa
notarului D.L. şi dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de
vânzare-cumpărare.
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Iaşi la data de 21.08.2003, reclamantul a
solicitat plata sumei de 479.995.588 lei reprezentând prejudiciu cauzat de pârâţi prin săvârşirea
faptelor penale pentru care au fost condamnaţi.
Copia sentinţei penale depusă în copie xerox la dosar, poartă menţiunea conform cu
originalul, nefiind făcută data rămânerii definitive, precizată de reclamant ca fiind 08.04.2003.
Instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie ce se impunea a fi examinată în prealabil.
În conformitate cu art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect
patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Fiind o sancţiune, prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere a dreptului material la
acţiune, prin neexercitarea acelui drept în intervalul de timp prevăzut de lege, fiind sancţionată
pasivitatea titularului dreptului.

33
 Actul normativ care o reglementează stabileşte durata termenului, momentul de la care
se calculează, fie pentru introducerea acţiunii sau executare silită, cât şi modalitatea întreruperii
şi suspendării.
Cu probele administrate în cauză este dovedită că paguba a fost cauzată reclamantului
prin infracţiune, printr-o faptă ilicită, fiind aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr.
167/1958 care prevede că prescripţia dreptului la acţiune, în acest caz, începe să curgă de la
data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care trebuia să
răspundă de ea.
În scopul cunoaşterii celor care trebuie să răspundă pentru pagubă, reclamantul a sesizat
organele de cercetare penală, fiind făcută dovada certă că nu a fost în pasivitate, pentru a se
aplica sancţiunea prescripţiei extinctive.
În conformitate cu art. 14 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă poate fi
alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, iar repararea pagubei se face potrivit legii.
Faptul că reclamantul nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu atrage
prescripţia dreptului la acţiunea introdusă la instanţa civilă.
Deşi între cazurile de întrerupere a prescripţiei prevăzute expres de art. 16 din Decretul
nr. 167/1958 nu este menţionată „durata cercetărilor penale”, plângerea penală constituie o
cauză de întrerupere a cursului prescripţiei. Aceasta este consecinţa faptului că cercetările
penale au fost necesare pentru cunoaşterea autorului faptei ilicite, a celui care trebuie să
răspundă pentru ea.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 8, art. 16 şi art. 17 al. 3 din Decretul 167/1958, rezultă
că termenul de prescripţie a fost întrerupt, iar noua prescripţie nu începe să curgă cât timp
hotărârea penală nu a rămas definitivă.
Instanţa are în vedere şi dispoziţiile art. 22 din Codul de procedură penală care prevăd
că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile
care judecă acţiunea civilă cu privire a existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia.
Cum prin sentinţa penală s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare cu
repunerea părţilor în situaţia anterioară, dreptul la acţiune pentru reclamant s-a născut la data
rămânerii definitive a hotărârii penale (pronunţată la 03.10.2002), acesta fiind şi momentul de la
care curge termenul de prescripţie.
Acţiunea fiind introdusă la 21.08.2003 este promovată în termenul de 3 ani prevăzut de
art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin interpretarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, instanţa de fond a
soluţionat cauza pe excepţie.

34
 În temeiul art. 297 al. 1 Cod procedură civilă, cum prima instanţă nu a intrat în
cercetarea fondului, apelul fiind întemeiat, instanţa anulează hotărârea atacată, reţinând cauza
pentru judecarea pricinii, cu termen la 8.09.2004, cu citarea părţilor.
La termenul din 16.11.2005, instanţa din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii
recursului formulat.
În conformitate cu prevederile art. 297 al. 1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat
cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel găsind
apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, a evocat fondul şi a judecat procesul, pronunţând o
hotărâre definitivă.
În redactarea acestui text de lege, anterioară modificării lui prin O.U.G. nr. 138/2000, în
situaţia în care prima instanţă nu intră în cercetarea fondului, instanţa de apel desfiinţa
hotărârea, atacată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Raţiunea modificării prevederilor art. 297 al. 1 Cod procedură civilă a fost aceea de a
evita trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a putea fi asigurată judecarea
cauzelor cu celeritate,posibilă, fără a fi private părţile de un grad de jurisdicţie, datorită
caracterului devolutiv, al căii de atac al apelului.
Invocarea fondului şi judecarea procesului se realizează în înţelesul devolutiv specific
căii ordinare de atac a apelului şi atâta timp cât judecata nu a fost finalizată, prin hotărâre
definitivă, la care se referă prevederile art. 297 al. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a
fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.
În această situaţie, decizia prin care a fost anulată hotărârea apelată şi a fost reţinută
cauza de către instanţa de apel pentru judecarea în fond, are caracterul unei hotărâri
intermediare şi nu este, deci, susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu
hotărârea prin care se finalizează judecata în apel, numai această ultimă hotărâre având caracter
definitiv.
În consecinţă, faţă de motivele arătate, recursul formulat de pârâtul Z.R.P. a fost respins
ca inadmisibil.
(Decizia civilă nr. 1144/30.06. 2004
Decizia civilă nr. 1042/23.11. 2005)

9. Competenţă
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1171 din 9 decembrie 2005, în
temeiul art. 158 Cod procedură civilă, declină competenţa de soluţionare a recursului declarat

35
de Primarul Municipiului Iaşi împotriva decizie civile nr. 16 din 19 ianuarie 2005, pronunţată
de Curtea de Apel Iaşi, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa hotărârea, Curtea de Apel a stabilit următoarea situaţie de fapt:
Prin sentinţa civilă nr. 399/2.06.2004 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respingându-se
acţiunea reclamantului T.E. în contradictoriu cu această pârâtă, s-a admis în parte acţiunea
formulată de reclamant în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi, dispunându-se
acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construit situat în Iaşi, str. Elena Doamna, nr.
35, compus din 2 camere cu o suprafaţă utilă de 76, 00 m 2 şi 14 ml gard fier forjat şi restituirea
în natură a restului de imobil construit cu privire la care există contracte de închiriere şi
neconstruit în suprafaţă de 750 m2 situat în Iaşi, str. Elena Doamna nr. 35. Totodată a fost
obligat pârâtul la plata sumei de 4.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul compus din teren şi suprafaţa de 750 m 2 şi
construcţii în suprafaţă de 315 m2 situat în Iaşi, str. Elena Doamna nr. 35 a fost naţionalizat
figurând în anexa din contract la poziţia 194.
În calitate de proprietar al imobilului supus naţionalizării este menţionat autorul
reclamantului, numitul T.I.
În cuprinsul hotărârii sunt redate şi interpretate art. 22 lit. a din Normele metodologice
de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, reţinându-se că reclamantul a
făcut dovada că imobilul a aparţinut autorului său T.I. prin actul emanând de la Consiliul de
Miniştri al R.S.R., Decretul nr. 92/1950, listele anexă cuprinzând în anexa imobilelor
naţionalizate şi cel în litigiu.
Aplicând art. 2 lit. g, art. 9 şi art. 10 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat
că nu este posibilă restituirea în natură în totalitate, unul din apartamente fiind vândut
chiriaşilor F.R şi F.A. (contract nr. 491/7.10.1974), acordând şi despăgubiri băneşti.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei de aplicare a Legii nr.
10/2001, Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu art. 23 şi următoarele, Legea nr. 10/2001,
dispoziţia contestată a fost emisă de Primarul Municipiului Iaşi, care este parte în proces.
Constată tribunalul că excepţia este întemeiată, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu are
capacitate procesuală.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 16 din 19.01.2005 a respins apelul formulat
de Primarul Municipiului Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 399 din 2.06.2004 pronunţată de
Tribunalul Iaşi, pe care o păstrează.

36
 La data de 28.02.2005 Primarul Municipiului Iaşi a declarat recurs împotriva deciziei
civile nr. 16/2005 invocând următoarele motive:
- aplicarea greşită a legii, a art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu este
persoană îndreptăţită, nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului notificat în mod
indirect conform art. 22 şi pct. 22.1 din Normele Metodologice aprobate prin Hotărârea
Guvernului României nr. 498/2003;
- greşit s-au acordat măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru parte din
imobil înstrăinată, deşi autorul intimatei nu a fost proprietarul imobilului notificat.
În conformitate cu art. 4 Cod procedură civilă, Curtea a înaintat recursul pentru a fi
soluţionat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu adresa nr. 6107/01.03.2005, instanţă la care a
fost înregistrat la Registratura generală sub nr. 2831/03.03.2005.
Cu adresa nedatată nr. 3118/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă de
proprietate intelectuală, potrivit art. II alin. 1-4 din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,
a restituit dosarul instanţei de trimitere pentru soluţionarea recursului.
Curtea de Apel Iaşi din oficiu a dispus verificarea competenţei materiale în calea de atac
a recursului, având în vedere dispoziţiile Legii speciale nr.10/2001.
Acţiunea are ca obiect legalitatea şi temeinicia dispoziţiei nr. 2908/22.12.2003 dată de
primarul municipiului Iaşi, în temeiul art. 3 alin. 1, art. 4 alin. 2 coroborate cu art. 22 din Legea
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 – 22 decembrie 1989.
Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Tribunalul Iaşi, conform art. 24 alin. 7 şi 8
din Legea nr.10/2001 în redactarea textului anterior modificării prin Legea nr. 247/2005
publicată în Monitorul Oficial nr. 653/22.07.2005.
Competenţa de soluţionare revine secţiei civile a „tribunalului în a cărei circumscripţie
teritorială se află sediul unităţii deţinătoare. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale
de atac”.
În conformitatea cu art. 721 alin. 1 Cod procedură civilă „dispoziţiile Codului de faţă
alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială, ele se aplică şi în
materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice ”.
Cum hotărârea pronunţată de tribunal nu face parte din categoria celor care nu sunt
supuse căii de atac a apelului (art. 282 Cod procedură civilă), rezultă că sentinţa poate fi atacată
cu apel dat în competenţa de soluţionare a Curţii de Apel (art. 3 pct. 2 în redactarea anterioară
modificării Codului de procedură civilă prin legea nr. 219/2005 şi a recursului conform art. 299
alin. 1 Cod procedură civilă).

37
 În conformitate cu art. 4 pct. 1 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor Curţilor de Apel şi a altor hotărâri în cazurile
prevăzute de lege, între care şi Legea nr. 10/2001.
Prin „hotărâri” în sensul art. 258 Cod procedură civilă sunt desemnate sentinţele prin
care este soluţionat fondul cauzei, cât şi „deciziile” prin care se soluţionează apelul, recursul,
precum şi recursul în interesul legii.
Din coroborarea textelor citate şi a art. 299 alin. 2 Cod procedură civilă, „recursul este
dat în competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea în apel”.
Articolul 4 pct. 1 Cod procedură civilă nu distinge între „sentinţe”, pronunţate de Curtea
de Apel în primă instanţă sau „hotărâri” decizii pronunţate de Curte ca instanţă de apel.
Cum decizia atacată este dată de Curtea de Apel ca instanţă de apel, recursul se
soluţionează de instanţa imediat superioară în grad, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Modificarea art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu instituie
pentru deciziile sau dispoziţiile prin care s-a respins notificarea sau cererea de restituire numai
calea de atac a recursului.
În tăcerea legii sunt incidente art. 721 alin. 1 Cod procedură civilă, cât şi cele ale art.
725 alin. 3 Cod procedură civilă care prevăd că „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în
vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au
fost pronunţate”.
Curtea a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. II alin. 1-4 din Legea nr.
219/2005 privind trimiterea recursurilor aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
administrativ la curţile de apel. Instanţa are în vedere obiectul cauzei, cât şi faptul că imobilul
nu face parte din categoria celor ce intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată.
(Decizia civilă nr. 1171/9.12. 2005)

II. SECŢIA PENALĂ

1. Pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivă. Incidenţa dispoziţiilor

privind revocarea suspendării sau a graţierii înlătură contopirea pedepselor prevăzută
de dispoziţiile art. 40 Cod penal şi operează regula cumulului aritmetic prevăzut de
dispoziţiile art. 83, 86 ind. 4 Cod penal sau de actul de clemenţă.
Prin sentinţa penală nr. 1493/24 martie 2005, Judecătoria Iaşi a condamnat inculpatul
pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având permisul de

38
conducere anulat, prevăzută de art. 78 alin. 2 din O.U.G. 195/2002 cu reţinerea şi a dispoziţiilor
art. 40 Cod penal, la pedeapsa amenzii de 50 milioane lei, faptă săvârşită la 7.06.2004.
În baza art. 7 din Legea nr. 543/2005, s-a dispus revocarea graţierii pentru pedeapsa de
10 milioane lei amendă aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 119/2003 a Judecătoriei
Paşcani, rămasă definitivă la 14 octombrie 2003.
Aplicând regula cumulului aritmetic instanţa a dispus executarea pedepsei rezultante de
60 milioane lei amendă.
Sentinţa a fost apelată de inculpat şi criticată pentru netemeinicie cu privire la
individualizarea pedepsei şi pentru nelegalitate cu privire la aplicarea cumulului aritmetic al
pedepselor, solicitând reducerea pedepsei şi aplicarea cumulului juridic, respectiv contopirea
celor două pedepse conform regulii prevăzute de art. 40 Cod penal.
Prin decizia penală nr. 479 din 09.06.2005, Tribunalul Iaşi a admis apelul inculpatului, a
redus pedeapsa de la 50 milioane lei la 15 milioane şi a menţinut cumulul aritmetic al celor
două pedepse, dispunând executarea pedepsei rezultante de 25 milioane.
Prin decizia menţionată, s-a reţinut că pedeapsa aplicată de prima instanţă este severă în
raport de circumstanţele personale, iar aplicarea cumulului aritmetic al pedepselor în condiţiile
art. 40 Cod penal este legală.
Hotărârile au fost recurate de inculpat, critica vizând printre altele nelegalitatea
hotărârilor prin aplicarea cumulului aritmetic al pedepselor, caz de recurs prevăzut de art. 385
ind. 9 alin. 1 punctul 17 indice 1 Cod procedură penală.
În cadrul acestui motiv de recurs, a susţinut inculpatul că instanţele au făcut o greşită
aplicare a dispoziţiilor art. 40 Cod penal care prevăd regula contopirii pedepselor ca în cazul
concursului de infracţiuni, respectiv regula cumulului juridic şi nelegal s-a procedat la aplicarea
cumulului aritmetic al pedepselor.
Analizându-se acest motiv de recurs s-au reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 4 Cod penal reglementează pedeapsa în unele cazuri în are nu există
recidivă şi prevăd aplicarea regulilor concursului de infracţiuni.
Aceste dispoziţii operează atunci când nu este incidenţă şi o altă normă cu caracter
derogatoriu – aşa cum este cea prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind
graţierea unor pedepse.
Graţierea aplicată inculpatului în baza art. 1 din legea menţionată, este sub condiţie, aşa
cum prevăd dispoziţiile art. 7 din aceeaşi lege, respectiv dacă în decurs de 3 ani, persoana
graţiată săvârşeşte cu intenţie o infracţiune, va executa pe lângă pedeapsa nou stabilită şi
pedeapsa neexecutată ca urmare a graţierii.

39
 Condiţia prevăzută de actul de clemenţă, primează şi exclude contopirea prevăzută de
art. 40 Cod penal.
Regula contopirii prevăzută de art. 40 Cod penal, operează atunci când nu sunt incidente
dispoziţiile care reglementează alte instituţii de drept penal, cum ar fi graţierea sau suspendarea
condiţionată ori sub supraveghere, adică atunci când legiuitorul nu a prevăzut alte condiţii şi
sunt aplicabile numai dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni reglementat prin
dispoziţiile art. 33 – 36 Cod penal.
Pentru cele precedente, în conformitate cu art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b Cod procedură
penală, recursul inculpatului a fost respins ca nefondat.
(Decizia penală nr. 669/18.10.2005)

2. Delimitarea infracţiunii de lovire sau alte violenţe. Caracterizarea laturii

subiective.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, s-a dispus trimiterea în
judecată a inculpatului pentru infracţiunile de:
- port ilegal de cuţit prevăzut de art. 1 pct. a din Legea nr. 61/1991 şi
- tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 cu art. 174, 175 lit. i Cod penal.
Soluţionând cauza prin sentinţa penală nr. 822 din 11 noiembrie 2004, Tribunalul Iaşi în
conformitate cu art. 334 Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei din
infracţiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 20 cu art. 174, 175 lit. i Cod penal în
infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 al. 2 Cod penal.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut următoarele situaţii de fapt:
De câţiva ani partea vătămată se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul şi fratele
acestuia, din cauza faptului că trăieşte în concubinaj cu fosta soţie a celui din urmă.
La data de 11.05.2003, în jurul orelor 1600 inculpatul se afla pe terasa unui magazin unde
consuma, împreună cu fratele său, băuturi alcoolice.
La câţiva metri de el, pe o bancă, se afla partea vătămată care juca table cu martorul.
La un moment dat, inculpatul, care avea asupra sa un briceag cu lama lungă de cca 7 cm
şi lăţimea maximă de 2 cm, s-a apropiat de partea vătămată şi din partea stângă spate i-a aplicat
acesteia, prin surprindere, o singură lovitură cu briceagul în zona gâtului, mai exact în zona
cervicală, submadibulară stânga.
Imediat, inculpatul a fost imobilizat şi, după ce s-a liniştit, a plecat acasă.
Din certificatul medico-legal nr. 943/16.05.2003 emis de I.M.L. Iaşi, rezultă că partea
vătămată „a prezentat o plagă cervicală, submanibulară, stânga, produsă prin lovire cu un
instrument tăietor sau tăietor-înţepător şi poate data din 11.05.2003; necesită 11-13 zile de

40
îngrijiri medicale pentru vindecare; leziunea nu întruneşte caracteristicile periculozităţii pentru
viaţă”.
Din acelaşi certificat medico-legal rezultă că, la momentul internării, partea vătămată a
prezentat „o plagă tăiată de cca 5 cm lungime (orizontală deci), intersectând planurile
superficiale”. La momentul examinării de medicul legist, partea vătămată a prezentat „o plagă
rectilinie, de 2 cm lungime, uşor oblică, de sus în jos şi dindărăt înainte, suturată chirurgical”.
Aceste constatări confirmă cele relatate de martorul ocular potrivit cărora inculpatul a
lovit partea vătămată cu briceagul, din spate, în zona gâtului, o singură dată.
O primă observaţie care se impune este aceea că leziunea a fost una superficială,
orizontală şi nu una gravă, în profunzime, în adâncime.
De asemenea, este de observat că inculpatul nu a fost împiedicat în nici un fel să aplice
părţii vătămate o lovitură mai puternică cu briceagul, cu consecinţe mult mai grave. El a aplicat
respectiva lovitură prin surprindere, din spate, fără să fi fost împiedicat în vreun fel de cineva
sau de ceva care să atenueze sau să diminueze efectele acţiunii sale.
În drept, fapta inculpatului care a aplicat părţii vătămate, prin surprindere, o singură
lovitură cu un briceag, în zona gâtului (respectiv cervicală, submandibulară stânga) cauzându-i
o plagă tăiată rectilinie, ce a intersectat numai planurile superficiale şi pentru a cărei vindecare
au fost necesare un număr de 11-13 zile de îngrijiri medicale (leziune care nu a întrunit
caracteristicile periculozităţii pentru viaţă) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
„lovire sau alte violenţe” prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. 2 Cod penal.
La încadrarea juridică a faptei s-a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţia de a lovi şi
nu de a ucide victima. Poziţia psihică a inculpatului a fost stabilită în raport cu împrejurările
concrete şi, îndeosebi, în raport de:
1) instrumentul folosit;
2) regiunea corpului lovită;
3) numărul şi intensitatea loviturilor;
4) atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei;
5) natura leziunilor produse.
Este absolut necesar luarea în considerarea a tuturor acestor împrejurări şi numai a
unora, deoarece chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat pot duce
totuşi la o încadrare juridică greşită a faptei. În caz de îndoială în ceea ce priveşte intenţia
inculpatului, îndoială profită acestuia potrivit principiului „in dubio pro reo” .
În speţă, nu sunt întrunite cumulativ toate criteriile mai sus enunţate pentru a se putea
conchide, fără echivoc, că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide partea vătămată. Astfel,
deşi regiunea vizată (respectiv gâtul) este o zonă vitală, iar instrumentul folosit (respectiv

41
briceagul) prin proprietăţile sale fizice, are aptitudinea de a produce o rană gravă de natură să
cauzeze moartea, totuşi analiza celorlalte criterii conduce la concluzia că inculpatul nu a
acţionat cu intenţia de a ucide partea vătămată. Într-adevăr, inculpatul i-a aplicat părţii
vătămate, fără a fi stânjenit ori împiedicat în vreun fel, prin surprindere şi din spate, o singură
lovitură cu briceagul, în zona gâtului. În mod evident, intensitatea acestei lovituri a fost una
redusă, elocvente fiind concluziile certificatului medico-legal: o singură plagă tăiată, rectilinie
(şi deci nu în profunzime, în adâncime) ce a afectat doar ţesuturile superficiale. În plus, leziunea
prin ea însăşi, nici la momentul producerii şi nici ulterior, nu putea să genereze în nici un fel
decesul, în acest sens fiind elocvente concluziile aceluiaşi act medical menţionat.
Pe de altă parte, după aplicarea respectivei lovituri, inculpatul nu a mai încercat să
aplice părţii vătămate şi alte asemenea lovituri în acea zonă. Faptul că el a fost imobilizat de un
martor nu poate conduce în nici un fel la concluzia că, în caz contrar el a mai fi încercat să
aplice noi lovituri, în aceeaşi zonă părţii vătămate cu intenţia de a ucide.
Din alt punct de vedere, trebuie precizat şi că pentru a fi incidentă infracţiunea de
„tentativă de omor calificat”, în speţă, era necesar să se fi cauzat victimei o leziune cu potenţial
tanato-generator imediat care să-i fi pus deci viaţa în primejdie. Or, părţii vătămate i-a fost
aplicată o lovitură de o intensitatea redusă prin care i-a fost creată o leziune superficială, care
prin ea însăşi nu putea genera decesul. Deşi, în mod evident, inculpatul putea şi avea
posibilitatea reală să-i aplice părţii vătămate, de la început, o lovitură de o intensitate mult mai
mare şi cu consecinţe mai grave, el nu a făcut-o.
Toate aspectele mai sus expuse, conduc la concluzia evidentă că inculpatul a acţionat nu
cu intenţia de a ucide partea vătămată, ci doar de a o vătăma corporal, de a-i cauza leziunile
superficiale menţionate în actul medical constatator. De aceea, fapta comisă se circumscrie
elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 18 alin. 2 Cod penal.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept expuse s-a dispus schimbarea încadrării juridice.
Sentinţa a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sub aspectul încadrării
juridice, susţinându-se că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de
art. 20 Cod penal raportat la art. 174, 175 lit. i Cod penal, întrucât în raport de zona anatomică
vizată, de obiectul folosit şi de modalitatea în care a acţionat inculpatul este conturată intenţia
indirectă a acestuia de a suprima viaţa victimei.
Examinând hotărârea critică prin prisma motivului de apel invocat, Curtea de Apel Iaşi a
reţinut că apelul este fondat şi l-a admis decizia penală nr. 385 din 24 noiembrie 2005 pentru
următoarele considerente:

42
 Împrejurarea că leziunea produsă prin activitatea infracţională a necesitat doar 11-13
zile de îngrijiri medicale şi nu a pus în pericol viaţa victimei nu este determinantă, intenţia
indirectă de a ucide în speţă este redată de folosirea unui instrument tăietor-înţepător şi anume
briceagul folosit de inculpat, iar pe de altă parte, de zona lovită, gâtul (regiunea cervicală
submandibulară stânga), zonă vitală a corpului.
În aceste condiţii, inculpatul folosind briceagul la lovirea victimei în gât, executând un
atac prin surprindere, într-o zonă vitală şi fără a exista posibilitatea victimei de a se apăra, a
avut reprezentarea rezultatului faptei sale pe care, chiar dacă nu l-a dorit, l-a acceptat, ceea ce,
pe plan subiectiv, caracterizează, în drept, activitatea infracţională ca o tentativă la infracţiunea
de omor calificat şi nu o infracţiune de lovire.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea a reţinut că este greşită schimbarea
încadrării juridice dispusă de prima instanţă, fapta inculpatului întrunind atât din punct de
vedere obiectiv, cât şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă de omor
calificat prevăzută de şi pedepsită de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i Cod
penal.
COMENTARIU:
Caracterizarea laturii subiective, respectiv a intenţiei cu care a acţionat inculpatul în
speţă, implică o analiză minuţioasă a tuturor împrejurărilor de fapt anterioare, concomitent şi
ulterioare săvârşirii faptei.
Just ambele instanţe au reţinut că inculpatul a lovit partea vătămată prin surprindere, cu
un obiect apt de a ucide şi într-o zonă vitală. Aceste împrejurări de fapt nu sunt determinante în
stabilirea intenţiei cu care a acţionat inculpatul, aşa cum a reţinut instanţa de control judiciar.
Ceea ce este esenţial în speţă este intensitatea loviturii aplicate părţii vătămate. Ori
concluziile actului medico-legal conform cărora leziunile produse au fost superficiale şi nu în
profunzime, nu au fost de natură a pune în pericol viaţa şi au necesitat 11-13 zile îngrijiri
medicale, concretizează intenţia inculpatului de a lovi victima şi nu de a ucide.
Dacă inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide – în acţiunea lui spontană şi
neprevăzută asupra victimei luată prin surprindere, ar fi aplicat acestuia o lovitură în
profunzime, şi cu alte consecinţe.
Atât timp cât inculpatul, în contextul acţiunii sale, a avut posibilitatea de a aplica
victimei o lovitură mai puternică, de intensitate, sau multiple lovituri cu un obiect apt să
producă moartea şi într-o zonă vitală, dar nu a făcut-o, instanţa de apel a caracterizat greşit
intenţia cu care acesta a acţionat.
Imediat, inculpatul a fost imobilizat de intervenţia unui martor, astfel încât nu s-a putut
stabili dacă acesta ar fi intenţionat să aplice şi alte lovituri victimei.

43
 Există şi o astfel de posibilitate, dar fiind numai prezumată şi nedovedită, acest aspect
nu are relevanţă în definirea laturii subiective şi implicit la încadrarea juridică corectă a faptei.
Pentru cele precedente, considerăm că sentinţa instanţei de fond este legală, iar decizia
instanţei de apel este discutabilă.
(Decizia penală nr. 385/24.11.2005)

3. Urmărirea penală. Omisiunea organului judiciar de a consemna în

declaraţia de prezentare a învinuirii, cât şi în procesul verbal de începere a urmăririi
penale toate infracţiunile pentru care s-a efectuat urmărirea penală nu atrage
nulitatea urmăririi penale atât timp cât învinuitul a fost ascultat şi cu privire la
infracţiunile ce au fost omise a fi consemnate, iar la prezentarea materialului de
urmărire penală i-au fost prezentate toate faptele reţinute.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui din 21 iunie 2004, s-a
dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului pentru
infracţiunile de delapidare prevăzută de art. 215 ind. 1 şi fals în înscrisuri sub semnătură privată
prevăzută de art. 290 Cod penal, ambele în forma continuată prevăzută de art. 41 al. 2 Cod
penal şi cu reţinerea stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a Cod penal.
S-a reţinut că acţiunile ilicite care se circumscriu celor două texte incriminatorii s-au
derulat în perioada 15-19 aprilie 2004.
Administratorul societăţii păgubite a depus plângere penală la data de 19 aprilie 2004.
Anterior începerii urmăririi penale organul de poliţie a efectuat acte premergătoare şi la
21 aprilie 2004 a încheiat procesul-verbal semnat şi de făptuitor, prin care a fost încunoştinţat că
urmează a fi cercetat pentru cele două infracţiuni. În aceeaşi zi a fost luată făptuitorului
declaraţia prealabilă cu privire la infracţiunile de delapidare şi fals precum şi specimenul de
semnătură.
După efectuarea actelor premergătoare existând indicii de vinovăţie, la data de 3 mai
2004 s-a dispus începerea urmăririi penale.
În procesul-verbal de începere a urmăririi penale s-a consemnat numai infracţiunea de
delapidare prevăzută de art. 215 ind. 1 Cod penal. La data de 4 mai 2004, s-a luat declaraţia de
învinuit prin care i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea, tot numai pentru infracţiunea de
delapidare.
Din conţinutul declaraţiei rezultă că inculpatul a fost ascultat şi cu privire la
infracţiunea de fals, constând în contrafacerea semnăturii administratorului pe chitanţele de
încasare a sumelor.

44
 La data de 19 mai 2004, procurorul a prezentat învinuitului materialul de urmărire
penală şi încadrarea juridică pentru ambele infracţiuni, acesta semnând pentru luarea la
cunoştinţă.
Rechizitoriul a fost întocmit la 11.06.2004, când a fost pusă în mişcare acţiunea penală
pentru infracţiunile de delapidare prevăzută de art. 215 ind. 1 Cod penal şi fals material în
înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal.
Judecătoria Vaslui, reţinând vinovăţia inculpatului pentru ambele infracţiuni, a dispus
condamnarea acestuia prin sentinţa penală nr. 183 din 8 octombrie 2004, iar apelul inculpatului
a fost respins prin decizia penală 65/A/17 februarie 2005.
Hotărârile au fost recurate de inculpat şi criticate, printre alte motive, pentru nulitatea
urmăririi penale, caz de recurs prevăzut de art. 385 ind. 9 al. 1 pct. 17 ind. 1 Cod procedură
penală.
A motivat inculpatul-recurent că în faza de urmărire penală i-a fost încălcat dreptul la
apărare deoarece nu au fost respectate dispoziţiile art. 6 al. 3 Cod procedură penală.
Conform textului menţionat, organul judiciar are obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată
şi mai înainte de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat,
încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Cum organul judiciar care a efectuat urmărirea penală i-a adus la cunoştinţă numai
învinuirea pentru infracţiunea de delapidare şi a omis să-i aducă la cunoştinţă şi învinuirea
pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, urmărirea penală este lovită de
nulitate absolută în condiţiile art. 197 al. 2 Cod procedură penală, sesizarea instanţei fiind
nelegală.
Analizându-se acest motiv de recurs s-a reţinut că nu este fondat.
Omisiunea organului de urmărire penală de a consemna în declaraţia de învinuit, cu
ocazia aducerii la cunoştinţă a învinuirii, cea de a doua infracţiune nu atrage nulitatea actului
atât timp cât inculpatul a fost audiat şi cu privire la infracţiunea respectivă, iar urmărirea penală
fost efectuată şi pentru aceasta.
În prima declaraţie de învinuit, acesta a relatat împrejurările comiterii infracţiunii de
fals, luând cunoştinţă şi despre această învinuire, având astfel posibilitatea de a-şi formula
apărările.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, acestuia i-au fost aduse la
cunoştinţă ambele învinuiri, astfel că inculpatul a cunoscut pe tot parcursul urmăririi penale,
întreaga învinuire şi încadrarea juridică a faptelor.

45
 Atât timp cât inculpatul a fost interogat încă din prima declaraţie de învinuit şi cu privire
la infracţiunea ce s-a omis a fi consemnată cu ocazia prezentării învinuirii, dreptul său la
apărare nu a fost încălcat.
Sesizarea instanţei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor procedurale deoarece urmărirea
penală a fost efectuată şi pentru infracţiunea ce s-a omis a fi consemnată la prezentarea
învinuirii şi despre care inculpatul a aflat încă din prima declaraţie.
(Decizia penală nr. 665/18.11.2005)

III. SECŢIA PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă. Condiţii de aplicare a art. 64 şi 94 din
Legea nr. 272/2004
Este de principiu că se poate lua măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă, cu
caracter temporar, in situaţia copilului abuzat sau neglijat (art. 64 din Legea nr. 272/2004).
Măsura se dispune dacă există motive temeinice care să susţină prezenţa unei situaţii de pericol
iminent pentru copil, din cauza abuzului sau neglijării (art. 94 din acelaşi act normativ). În
speţă, faţă de dovezile administrate, rezultă existenţa motivelor temeinice la care face referire
textul articolului 94.
Astfel, Curtea de Apel a constatat că minorul G.G.M. este încadrat în gradul de handicap
„accentuat” conform certificatului de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap care
necesită protecţia specială. Copilul are nevoi speciale în ceea ce priveşte îngrijirea, el fiind
externat după o intervenţie chirurgicală cu recomandarea de pansament ambulatoriu şi evitarea
eforturilor fizice. Or, relatările asistentului social care monitorizează condiţiile socio-familiale,
climatul familial şi îngrijirea de care beneficiază G.G.M. , coroborate cu celelalte probe
administrate (referatul de anchetă socială, fotografiile realizate la domiciliul recurenţilor şi
sesizarea Asociaţiei Umanitare şi Caritabile „New Chance”) conturează prezenţa unei situaţii de
pericol iminent pentru copil, din cauza neglijării sale de către recurenţi. Copilul a fost găsit la
domiciliul părinţilor într-o stare de igienă extrem de precară şi subalimentat, cu o plagă
infectată persistentă la laba piciorului drept. În consecinţă, recursul părinţilor G.D. şi G.M. a
fost respins şi hotărârea de plasare a copilului în regim de urgenţă a fost menţinută.
(Decizia nr. 127/6 octombrie 2005)

46
 2. Principiul interesului superior al copilului, căruia i se subordonează orice
măsură privindu-l pe acesta. Articolul 2 din legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului
Instanţa de fond (Tribunalul Vaslui) a luat măsura plasamentului copilului B.S. la
Serviciul alternativ de tip familial din Complexul de Servicii Comunitare Negreşti, reţinând că
acesta are nevoie de protecţie specială, având în vedere că mama sa prezintă oligofrenie de
gradul II (tatăl este necunoscut).
Împotriva sentinţei a formulat recurs minorul B.S., susţinând că nu este de acord cu
plasamentul la serviciul din Negreşti, el dorind ca măsura să vizeze un centru din municipiul
Bârlad, unde locuieşte mama sa.
Instanţa de recurs a constatat că - potrivit alin. 3 al art. 2 din Legea nr. 272/2004-
principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care
privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate precum şi
în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
În cauza dedusă judecăţii, minorul B.S., născut la 11.10.1989, fiul lui natural şi B.G. a
beneficiat de măsură de protecţie din anul 1990 întrucât nici mama sa şi nici membrii familiei
lărgite nu au dorit să se ocupe de creşterea, îngrijirea şi educarea lui, având în vedere
diagnosticul de deficienţă mintală uşoară a copilului, care a fost orientat – în baza certificatului
de expertiză şi orientare şcolară – către Şcoala Ajutătoare Negreşti.
Copilul a fost dat în plasament la asistentul maternal profesionist C.M., cu domiciliul în
Negreşti, prin hotărârea nr. 819/12.11.2001. Ulterior, prin hotărârea nr. 336/2003, copilul a fost
dat în plasament la asistentul maternal profesionist S.M.,cu domiciliul în sat Valea Mare, oraş
Negreşti.
Reţinându-se că minorul trebuia să facă zilnic naveta din satul valea Mare la Şcoala din
Negreşti, s-au efectuat demersuri pentru schimbarea măsurii de protecţie la un alt asistent
maternal, care să aibă domiciliul în oraşul Negreşti.
Copilul a fost dat în plasament la asistentul familial L.P., însă nu a reuşit să se adapteze,
apărând deficienţe în îndeplinirea atribuţiilor ce reveneau asistentului maternal profesionist.
În urma expertizării minorului de către Comisia de expertiză complexă din cadrul
Inspectoratului Şcolar Vaslui a fost emis Certificatul de expertiză şi orientare şcolară şi
profesională nr. 211/01.10.2004 prin care s-a hotărât orientarea şcolară a copilului B.S. către
Şcoala Ajutătoare Negreşti – clasa I.
Curtea de Apel a reţinut că instanţa de fond a apreciat corect că este în interesul superior
al minorului ca acesta să-şi continue studiile şcolare. Activitatea şcolară nu se poate realiza

47
decât prin plasarea minorului într-un cadru instituţionalizat – specializat pe nevoile specifice ale
acestuia, date fiind şi divergenţele apărute cu ultimul asistent maternal profesionist.
Având în vedere situaţia de fapt expusă, în mod judicios instanţa de fond a dispus luarea
măsurii plasamentului minorului B.S. la Serviciul alternativ de tip familial din cadrul
Complexului de Servicii Comunitare Negreşti, un astfel de serviciu neexistând în Bârlad.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond este în deplin acord cu respectarea principiului
interesului superior al copilului care reclamă, printre altele, şi acordarea posibilităţii de a
beneficia de educaţie şi învăţământ în condiţiile conforme nevoilor specifice ale fiecăruia, a
conchis Curtea de Apel, care a respins recursul.
(Decizia nr. 142/27.10.2005)

3. Aplicarea dispoziţiilor art. 44 din Codul familiei. Situaţii în care instanţa

judecătorească poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle dintre
părinţi şi copii
Curtea de Apel a reţinut că instanţa judecătorească poate modifica măsurile cu privire la
încredinţarea copiilor spre creştere şi educare dacă se schimbă împrejurările avute în vedere la
stabilirea măsurii iniţiale. Schimbarea împrejurărilor vizează numai acele situaţii care au în
vedere că, în viitor, nu s-ar putea asigura copilului o creştere şi o dezvoltare normale. În
consecinţă, luarea minorului de la părintele căruia i-a fost încredinţat la pronunţarea divorţului
trebuie să aibă o justificare temeinică, altfel spus să existe motive puternice care să demonstreze
că menţinerea copilului la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări
fizice şi morale. Curtea de Apel a constatat că tribunalul a aplicat judicios principiile enunţate în
cele ce preced, raportat la situaţia de fapt rezultând din amplul probatoriu administrat la fond şi
în apel şi a respins –în consecinţă-recursul.
(Decizia nr. 157/ 17.11. 2005)

4. Aplicarea articolului 673 indice 9 Cod procedură civilă. Criterii de care

instanţa ţine seama la formarea şi atribuirea loturilor
Criteriile de care instanţa ţine seama la atribuirea bunurilor – în cazul partajului de
bunuri comune – sunt acelea enumerate în art. 673 indice 9 Cod procedură civilă. Curtea de
Apel a constatat că instanţa de fond (soluţie păstrată de tribunal) a atribuit corect imobilul de
locuit intimatei, întrucât ea se află în România şi are nevoie de locuinţă, în timp ce recurentul
este plecat de foarte mult timp în străinătate. Împrejurarea invocată de recurentul T.V. – că ar
avea un copil dintr-o altă căsătorie şi de aceea solicită atribuirea apartamentului, pentru a-i

48
asigura celui din urmă o locuinţă - nu se încadrează în niciunul dintre criteriile prevăzute de art.
673 ind. 9 Cod procedură civilă pentru formarea şi atribuirea loturilor.
Curtea de Apel a reţinut că a proceda la atribuirea imobilului către recurent pentru ca
acesta să-i ofere spaţiu de locuit unui fiu dintr-o altă căsătorie ar însemna să se aplice partajului
de bunuri comune – circumscris exclusiv la raporturile patrimoniale dintre soţi – un regim
juridic nelegal. Criteriile de atribuire a bunurilor se referă la nevoile şi situaţia soţilor, nu şi ale
altor persoane, a conchis Curtea de Apel, respingând recursul.

IV. SECŢIA COMERCIALĂ

1. Antrenarea răspunderii administratorului pentru ajungerea în faliment a

societăţii, dovada faptelor săvârşite de administrator pentru ajungerea societăţii
comerciale în stare de insolvenţă.
Curtea de Apel Iaşi a admis recursurile declarate de B.R.D. – G.S.G. – Sucursala Vaslui
şi A.F.P. a municipiului Huşi împotriva sentinţei civile nr. 171/14.03.2005 a Tribunalului Vaslui
pe care a modificat-o în parte în sensul că a admis acţiunea reclamantelor creditoare B.R.D. –
G.S.G. – Sucursala Vaslui, Raiffeisen Bank S.A. – Agenţia Huşi şi A.F.P. a municipiului Huşi,
în contradictoriu cu debitoarea S.C. „Brăţara de Aur” SRL Grumezoaia, com. Dimitrie
Cantemir, jud. Vaslui şi pârâtul P.V.
Stabileşte răspunderea personală a pârâtului P.V., administrator al S.C. „Brăţara de Aur”
S.R.L. Grumezoaia să suporte pasivul societăţii debitoare ce nu va fi acoperit prin valorificarea
activelor sale.
S-a menţinut restul sentinţei recurate.
Au fost obligaţi intimaţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionale, către B.R.D. –
G.S.G. – Sucursala Vaslui.
S-a reţinut că faptele prevăzute la art. 124 din Legea nr. 64/1995 de natură a determina
antrenarea răspunderii personale a persoanelor de conducere se referă la conduita culpabilă a
administratorului care folosindu-se de prerogativele conferite de această calitate şi-a însuşit
bunuri din patrimoniul societăţii, a desfăşurat activităţi în interes personal, a continuat
activitatea societăţii conştient că aceasta duce la încetarea de plăţi, aducând prejudicii societăţii
şi implicit creditorilor sociali.
Personalitatea juridică a societăţii comerciale, care potrivit art. 1718 Cod civil trebuie să
răspundă cu patrimoniul său pentru datoriile sociale, face ca răspunderea administratorului

49
debitoarei reglementată de Legea nr. 64/1995 să fie o răspundere specială, cu caracter de
excepţie.
Greşit prima instanţă, prin hotărârea recurată, a reţinut că în speţă, nu s-a făcut dovada
săvârşirii de către administratorul societăţii a unor fapte de natura celor expres prevăzute de art.
124 din Legea nr. 64/1995. Probele administrate, concluziile raportului de expertiză, pun în
evidenţă, fără echivoc, că administratorul a săvârşit fapte care justifică antrenarea răspunderii
sale, pentru pasivul societăţii debitoare, neacoperit prin valorificarea activului acestuia. Prin
procesul verbal încheiat de judecătorul sindic la 23.09.1999 în prezenţa creditorilor bancari, a
lichidatorului judiciar şi a administratorului P.V., custode al societăţii supuse falimentului, s-a
dispus valorificarea stocului existent şi a producţiei de cereale 1650 tone grâu şi 285 tone
floarea soarelui, să se facă numai de către lichidator administratorul fiind atenţionat că
distrugerea sau înstrăinarea bunurilor va atrage răspunderea sa materială.
Contrar acestor măsuri, administratorul P.V. a înstrăinat cantităţile de cereale existente în
stocul societăţii cât şi producţia anului 1999.
Raportul de expertiză reţine că administratorul P.V. nu a înregistrat în contabilitate
producţia de cereale menţionată mai sus, iar recolta anului 1999 a fost valorificată în sensul că
317,89 tone grâu au fost livrate unor terţi, 120,86 tone grâu distribuite salariaţilor, 157,218 tone
floarea soarelui au fost livrate unor terţi, obţinând din valorificarea acestor produse suma de
880.195.450 lei.
Astfel s-a demonstrat că administratorul P.V. a desfăşurat o activitate neprofitabilă
folosind un management defectuos, manifestând dezinteres pentru buna desfăşurare a activităţii
societăţii, nerespectând dispoziţiile legale referitoare la întocmirea şi utilizarea documentelor
justificative şi contabile pentru operaţiunile efectuate referitoare la înregistrarea în contabilitate
a acestora, prin ţinerea unor evidenţe contabile neconforme cu prevederile legale.
Aşa fiind, s-a demonstrat că administratorul P.V. a săvârşit fapte de natura celor
prevăzute de art. 124 din Legea 64/1995 care atrag răspunderea sa.
(Decizia comercială nr. 1160/4.10.2005)

2. Acte care înlătură răspunderea personală a administratorului

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul formulat de P.M.C. împotriva sentinţei civile nr.
143/COM/3.05.2005 a Tribunalului Iaşi, judecător sindic, pe care a modificat-o în parte în
sensul că înlătură răspunderea personală a pârâtului P.M.C. pentru pasivul debitoarei S.C.
FENIX COMPANY SRL Iaşi, rămas neacoperit prin lichidarea activului.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

50
 S-a reţinut că într-adevăr actele depuse la dosar la care se referă recurentul
demonstrează că atragerea răspunderii sale personale pentru prejudiciul S.C. FENIX
COMPANY SRL Iaşi nu se justifică.
Astfel, conform actului adiţional din 28.11.2001 (fila 21 dosar), P.M.C. cesionează
părţile sale sociale lui B.C., acesta devenind asociat unic al societăţii şi administrator. Acesta se
obligă totodată să achite toate datoriile societăţii către bugetul de stat, bugetele speciale, prin
valorificarea mărfurilor aflate în stocul societăţii.
Susţinerile recurentului P.M.C. se vădesc a fi întemeiate în raport şi de celelalte acte la
care se referă, respectiv procesul-verbal din 14.10.2002 încheiat de consilierii Direcţiei de
Control Fiscal Iaşi (filele 71-72 dosar) care atestă ca de la data de 28.11.2001, recurentul nu mai
este administratorul societăţii ca urmare a actului adiţional amintit (fila 21 dosar).
Esenţial pentru cauză este că la data cesionării, societatea debitoare avea într-adevăr
active mai mari decât pasivul societăţii, la finele anului 2001 ele însumând 304.372.000 lei, faţă
de datoriile care însumau 136.637.000 lei.
Activele se compun din 195.115.000 lei, restul 109.263.000 lei reprezentând creanţele
ce urmau a fi încasate de la diverşi clienţi.
În contextul dat, nu poate fi antrenată răspunderea fostului administrator al S.C. FENIX
COMPANY SRL Iaşi, P.M.C., nefiind date cerinţele art. 137 din Legea nr. 64/1995 datoriile
plasându-se după data cesionării părţilor sale sociale, când administrator era B.C.
(Decizia comercială nr. 1220/14.11.2005)

3. Înscrierea în rândul creditorilor în tabel conform ordinii de prioritate a

tuturor creditorilor
Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de A.V.A.S. Bucureşti, împotriva sentinţei
civile nr. 193/F/29.06.2005 a Tribunalului Vaslui pe care o modifică în parte, în sensul că
admite cererea formulată de A.V.A.S. în contradictoriu cu S.C. „Salubritatea” S.A. Negreşti.
S-a dispus înscrierea A.V.A.S. Bucureşti în rândul creditorilor pe tabel, respectând
ordinea de prioritate prevăzută de art. 122 pct. 4, cu suma de 1768,86 dolari S.U.A (5197,09
RON).
S-au menţinut celelalte sentinţe recurate.
S-a reţinut că în baza O.U.G. nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a din economie,
s-au cesionat creanţele bugetare restante existente în evidenţele contabile ale S.C. „ F.D.E.E.E.
Electrica Moldova” S.A. prin protocolul nr. 07/22.12.2004, către A.V.A.S. creanţele comerciale
restante la data preluării.

51
 Pe baza acestui protocol, A.V.A.S. a preluat creanţa faţă de S.C. „Salubritatea” S.A.
Negreşti la valoarea de 5197,09 RON consolidată în dolari U.S.A. la cursul din data preluării,
conform art. 21 (2) din O.U.G. 51/1998 republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001 („în
vederea valorificării creanţelor preluate de A.V.S. la valori cât mai apropiate de valoarea
nominală actualizată la zi, debitele în lei şi în alte valori decât U.S.D la data preluării, se
consolidează în U.S.D. în baza raportului leu/USD la acea dată”), la valoarea de 1768,86 U.S.D.
Prin adresa A.V.A.S. nr. 16442/28.04.2005 a solicitat înscrierea în masa credată cu
această sumă, în categoria creanţelor bugetare, prevăzută de art. 122 pct. 4 din Legea nr.
64/1995. Motivul invocat de A.V.A.S. constă în faptul că atât creanţele bugetare, cât şi creanţele
constatate prin titluri executorii, nu sunt supuse procedurii de valorificare a creanţelor prevăzute
de art. 81 din Legea nr. 64/1995. Creanţa A.V.A.S. pentru care solicită înscrierea în tabel este
certă, lichidă şi exigibilă şi constatată prin titluri executorii conform art. 39 din O.U.G. nr.
51/1998, republicată.
Creanţele preluate de la „Electrica Moldova” asupra SC „Salubritatea” SA sunt
constatate prin titluri executorii şi constituie creanţe bugetare, astfel că nu sunt supuse
procedurii de valorificare prevăzute de Legea nr. 64/1995, lichidatorul judiciar fiind obligat să
le înscrie în tabelul creditorilor aşa cum au fost declarate în conformitate cu dispoziţiile art. 80
din Legea nr. 64/1995, republicată.
Ori, prin includerea creanţei A.V.A.S. în tabelul creditorilor altfel decât a fost declarată,
lichidatorul judiciar nu a făcut altceva decât să procedeze la verificarea creanţei declarate de
A.V.A.S. contrar dispoziţiilor sus menţionate.
O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, aprobată prin Legea nr.
409/2001, modificată prin O.U.G. nr. 23/2004, stabileşte un tratament juridic diferit, justificat,
de natură specială a creanţelor preluate la datoria publică internă.
Sumele încasate de A.V.A.S. în procesul de valorificare a creanţelor preluate sunt
destinate diminuării datoriei publice interne. Curtea Constituţională prin decizia nr.
126/4.07.2000, decizia nr. 174/2003, s-a pronunţat constant asupra constituţionalităţii
prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 reţinând că „egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea,
astfel pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament
juridic diferit”.
Legea nr. 64/1995 republicată nu cuprinde prevederi derogatorii.
Prima instanţă nu s-a pronunţat referitor la caracterul special al art. 21(2) din O.U.G nr.
51/1998 republicată. Această ordonanţă aprobată prin Legea nr. 409/2001 reprezintă
reglementarea specială derogatorie care guvernează activitatea A.V.A.S. şi a procedurilor de

52
recuperare a creanţelor preluate, inclusiv consolidarea în USD, prevederile acesteia fiind de
strictă interpretare şi imediată aplicare.
(Decizia comercială nr. 1256/21.11.2005)

V. SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Impozit pe venit. Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea având ca

obiect aplicarea cotelor de reducere.
Prin sentinţa civilă nr. 417/E din 24 iunie 2005, Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de
soluţionare a acţiunii promovată de reclamanţi, procurori la pachetele din raza Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Iaşi, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, Ministerul Finanţelor
Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, în favoarea Secţiei de contencios administrativ
a Curţii de Apel Iaşi, pe motiv că litigiul se poartă între salariaţi, în calitate de contribuabili, şi
instituţiile cu atribuţii în materia reţinerii şi virării impozitului
pe venit, care au statut de organe centrale ale administraţiei de stat.
Împotriva acestei sentinţe civile au introdus recurs reclamanţii care susţin că în mod
greşit litigiul a fost soluţionat de instanţa de contencios administrativ, întrucât acesta este un
litigiu de muncă, a cărui natură nu este influenţată de legătura pe care o are cu impozitarea
veniturilor din salarii.
Recursul a fost considerat ca fiind întemeiat, dar pentru un cu totul alt motiv, Curtea
reţinând că obiectul acţiunii îl constituie cererea reclamanţilor de a li se restitui sume de bani,
pretins nelegal reţinute ca urmare a neaplicării cotei procentuale de reducere a impozitului
prevăzut de art. 109 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, în raport cu clasa acordată prin distincţiile
intitulate „Meritul judiciar”, în materie reglementată de O.G. nr. 7/2001 şi ulterior de Legea nr.
571/2003.
Potrivit acestor acte normative, persoanele fizice rezidente în România, care realizează
venituri – categorie în care se includ şi veniturile din salarii – datorează un impozit, denumit
„impozit pe venit”, în categoria veniturilor fiind incluse toate veniturile în bani şi/sau în natură
obţinute de acestea în baza unui contract individual de muncă sa a unui statut special prevăzut
de lege, cum este cazul procurorilor, care pentru activitatea desfăşurată primesc o indemnizaţie.
S-a apreciat că raporturile dintre reclamanţi şi pârâţi nu sunt raporturi de muncă, în
sensul prevederilor Codului muncii, ci raporturi de serviciu, ce se nasc prin faptul numirii lor în
funcţie de către Preşedintele României şi că, independent de acestea, există pentru toţi cetăţenii

53
români obligaţia de a contribui, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice, obligaţie ce
include şi impozitul pe venit.
În raportul născut din obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor, reclamanţii-recurenţi
apar în calitate de „contribuabili”, beneficiarul obligaţiei lor fiind, în speţă, statul, reprezentat
de Ministerul Finanţelor Publice, care, în baza legii, şi-a delegat competenţa de a calcula, reţine
şi vira impozitul pe venit în favoarea persoanelor fizice sau juridice pe care Codul fiscal le-a
denumit „plătitori” ai veniturilor supuse impozitării.
Plătitorii, oricare ar fi ei, au statut de reprezentanţi fiscali ai statului, acţionând în
numele şi pentru beneficiarul obligaţiei de plată a impozitului, independent de natura raportului
juridic – contractuală sau legală – pe care îl au cu contribuabilii sau cu autorităţile ori instituţiile
din al căror sistem fac parte, raportul dintre contribuabili, ca beneficiari ai venitului supus
impozitării, şi plătitori, ca reprezentanţi fiscali ai beneficiarului obligaţiei de plată a impozitului
fiind un raport de drept fiscal, întrucât se referă la drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, prin
lege, pentru îndeplinirea procedurilor referitoare la stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor
salariale şi cea a impunerii acestor drepturi fiind total diferită, atât în materialitatea ei, cât şi în
cea ce priveşte procedurile de urmat pentru asigurarea executării obligaţiilor şi a soluţionării
eventualelor litigii născute din acestea.
Actul de impunere, săvârşit prin fapta plătitorului de a calcula, reţine sau vira, în contul
bugetului de stat, a impozitului aferent indemnizaţiilor cuvenite, potrivit legii, procurorilor, face
parte din categoria actelor administrative fiscale, astfel cum sunt ele definite de art. 41 Cod
procedură fiscală, iar raportul născut între contribuabili şi plătitor este un raport juridic fiscal, în
sensul art. 16 din acelaşi act normativ.
Ca urmare, soluţionarea oricărei cereri referitoare la calcularea, reţinerea şi virarea
impozitului pe venit trebuie să urmeze procedura consacrată de art. 174 şi următorul din Codul
de procedură fiscală, chestiunea competenţei trebuind examinată în raport de statutul juridic al
plătitorului.
Cum în cauză operaţiunea a fost executată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi,
acesta, în calitatea sa legală de plătitor, are o răspundere proprie, distinctă de aceea a autorităţii
publice din al cărui sistem face parte, activitatea de reprezentant fiscal al statului desfăşurându-
se independent de activitatea ce o desfăşoară în sistemul Ministerului Public.
Cum parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi nu face parte din categoria instituţiilor şi
autorităţilor publice enumerate la art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă şi cum cererea de control al
operaţiunilor de calculare/reţinere şi virare a impozitului pe venit nu se poate cerceta decât în
raport exclusiv cu persoana implicată în această operaţiune fiscală, Curtea consideră că

54
competenţa de soluţionare a acţiunii, în raport cu acest pârât, aparţine tribunalului, ca primă
instanţă în materia contenciosului administrativ.
Soluţionarea cererilor formulate împotriva Ministerului Public şi a Ministerului
Finanţelor Publice depinzând de soluţia ce se va adopta în acţiunea intentată de reclamanţi
Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, cereri ce cad în competenţa de soluţionare a Curţii de
Apel, acestea urmează a fi suspendate până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii intentate
plătitorului drepturilor salariale, pretins a fi fost nelegal impozitate.
(Decizia nr. 240 / C.A. / 28.11.2005)

2. Cheltuieli de depozitare. Condiţii de deductibilitate fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 245/E din 4 mai 2005, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea în
contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. Inter Cons Rom SRL Iaşi în
contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Iaşi, anulând decizia nr. 113 din 28 mai 2005, emisă de acesta
şi parţial procesul-verbal încheiat la 27.01.2004 de Direcţia Control fiscal Iaşi, exonerându-se
reclamanta de plata sumei de 618.624.547 lei reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoare
adăugată, dobânzile şi penalităţile aferente.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, în luna ianuarie 2004, D.G.F. Iaşi
a efectuat verificări la SC Inter Cons Rom SRL Iaşi, cu privire la modul de evidenţiere a
veniturilor şi cheltuielilor , precum şi cu privire la calcularea şi virarea impozitului pe profit, a
contribuţiilor, taxelor şi impozitelor, rezultatul acestora fiind consemnat în procesul verbal
încheiat la 27.01.2004.
S-a mai reţinut că SC Inter Cons Rom SRL Iaşi a cumpărat diverse cantităţi şi
sortimente de tablă de la SC Mairon SA Galaţi, pe care le-a depozitat la SC Mairon Holding
SRL Galaţi, că pentru această operaţiune s-au încheiat trei contracte de prestări servicii, că
ulterior bunurile au fost revândute acestei din urmă societăţi, fără a se percepe vreun adaos
comercial şi că organul fiscal a considerat cheltuielile de depozitare ca nefiind deductibile
fiscal, stabilind în sarcina reclamantei o diferenţă suplimentară de impozit pe venit în cuantum
de 290.318.686 lei, contestaţia formulată împotriva măsurilor dispuse fiind respinsă prin decizia
nr. 113/28.05.2004 emisă de D.G.F.P. Iaşi.
Invocând dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 414/2002 şi ale art. 9 alin. 1 din acelaşi
act normativ, prima instanţă a apreciat că organul de control nu a făcut cuvenita distincţie între
noţiunea de venit impozabil şi cea de venit neimpozabil, că nu a arătat temeiul de drept pe care
şi-a format convingerea că cheltuielile de depozitare suportate de către reclamantă nu sunt
deductibile şi că simpla trimitere ce s-a făcut la art. 9 nu este de natură să formeze o imagine
completă asupra condiţiilor impuse de lege pentru stabilirea caracterului deductibil al

55
cheltuielilor aferente venitului impozabil, din interpretarea art. 7 al. 1 rezultând doar că aceste
cheltuieli trebuie să fie aferente unui venit impozabil, venit ce în speţă s-a realizat prin vânzarea
către SC Maro Holding SRL Galaţi a mărfurilor în cauză, în mod nejustificat raportarea
făcându-se la preţul de achiziţie a mărfii de la SC Mairon SA Galaţi, din moment ce impozitul
pe profit se stabileşte în raport de toate operaţiunile efectuate în cursul unui an fiscal, iar
singurele situaţii care ar fi putut conduce la neacordarea deductibilităţii fiscale sunt cele
prevăzute de art. 9 alin. 7 lit. j şi s din Legea nr. 414/2002.
Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs pârâta D.G.F.P. Iaşi care apreciază că
interpretarea dată dispoziţiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 414/2002 este eronată, deductibilitatea
cheltuielilor trebuind să fie strâns legată de obţinerea unui venit, cheltuiala în sumă de
1.111.845.534 lei neîndeplinind această condiţie.
Recursul pârâtei s-a constatat a fi întemeiat, Curtea reţinând că reclamanta a plătit,
pentru pretinsa depozitare a unor mărfuri în valoare de 6.000.042.318 lei, nu mai puţin de
1.161.274.741 lei cu titlu de cheltuieli de depozitare, pentru o prestaţie ce nu a depăşit 15 zile
custodia lichidându-se imediat ce s-a finalizat o operaţiune de compensare în care au fost
implicaţi producătorul, vânzătorul, cumpărătorul şi S.N.T.F.M. „C.F.R. MARFA” S.A., fără ca
pretinsa cheltuială să se regăsească în preţul cu care reclamanta a revândut marfa depozitarului-
cumpărător SC Mairon Holding SRL Galaţi.
Curtea nu a contestat dreptul agenţilor economici de a vinde mărfurile în pierdere, dar a
apreciat că şi în acest caz operaţiunea trebuie să-şi regăsească o bază în situaţiile economico-
financiare pe care le întocmeşte, respectându-se cu stricteţe normele legale referitoare la metoda
de evaluare a bunurilor la ieşirea lor din patrimoniul societăţii vânzătoare.
Ori, în cauza dedusă judecăţii, nu s-a dovedit că la calculul preţului de vânzare a mărfii
către SC Mairon Holding SRL Galaţi au fost evidenţiate cheltuielile de depozitare, ce se ridică
la 20-25% din valoarea mărfii achiziţionate de la SC Mairon SA Galaţi, în condiţiile în care nu
există nici o probă care să certifice că a avut loc un transfer real al bunurilor de la SC Mairon
SA Galaţi la punctul de lucru din Bucureşti al SC Mairon Holding SRL Galaţi, în contul şi pe
cheltuiala SC Inter Cons Rom SRL Iaşi.
Instanţa de fond a ignorat faptul că dreptul de a dispune de bunurile proprii, recunoscut
agenţilor economici, nu poate fi opus organului fiscal decât în măsura în care el concordă
scopului pentru care aceştia au fost înfiinţaţi, legiuitorul îngrădind posibilitatea ca, sub pretextul
unor nevoi inerente comerţului, să se mărească în mod arbitrar nivelul cheltuielilor,
diminuându-se în mod corespunzător nivelul veniturilor şi implicit cuantumul obligaţiilor
fiscale, preţul plătit de reclamantă pentru pretinsa prestaţie apărând ca exorbitant, nejustificat,

56
fără nici o bază economică şi juridică, intenţia reclamantei de a gratifica pe prestator neputând
fi opusă organului fiscal.
Cum în cauză nu s-a dovedit condiţiile în care marfa pretins vândută de SC Mairon SA
Galaţi nu a ajuns la punctul de lucru din Bucureşti al unei terţe persoane, respectiv SC Mairon
Holding SRL Galaţi, fără ca această operaţiune efectuată în contul SC Inter Cons Rom SRL Iaşi
să-şi găsească reflectarea în actele de livrare şi facturile emise şi cum nu au fost respectate
metodele de evaluare a bunurilor la ieşirea din patrimoniu, reclamanta majorându-şi în mod
artificial cheltuielile, în dauna venitului supus impozitării, Curtea a reţinut că acţiunea
reclamantei, vizând recunoaştere caracterului deductibil fiscal al cheltuielilor de depozitare, este
nefondată, drept pentru care a respins-o, menţinând actele încheiate de organele fiscale.
(Decizia nr. 218/C.A./ din 21 noiembrie 2005)

3. Contract închiriere spaţiu. Natura litigiului.

Prin sentinţa civilă nr. 445/E/14.07.2005 Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii
procedurale a reclamantei, precum şi cererea de suspendare a executării formulate de
reclamanta Blocul Naţional Sindical în contradictoriu cu pârâtul Prefectul judeţului Iaşi.
S-a reţinut că nu se justifică suspendarea Ordinului Prefectului 321/27.05.2005 şi a
somaţiei 12747/27.05.2005 în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu s-a probat
existenţa unei pagube iminente, evocarea posibilităţii ca spaţiul în litigiu să fie ocupat prin
închiriere la altă persoană nefiind suficient şi relevant, iar pretinsa lezare a dialogului social nu
poate avea loc prin simpla desfiinţare unilaterală a unei concurenţe.
Recursul reclamantei a fost admis, casându-se sentinţa 445/2005 a Tribunalului Iaşi cu
trimiterea cauzei Judecătoriei Iaşi spre competenta soluţionare, ca primă instanţă în materie
civilă, motivat de faptul că prin Ordinul 321/27.05.2005, Prefectul judeţului Iaşi a dispus, în
calitatea menţionată de „parte în Convenţia 7762/16.05.2000”, rezilierea unilaterală a
convenţiei 7762/2000 încheiată între Prefectura judeţului Iaşi şi Blocul Naţional Sindical –
Filiala Iaşi, ce avea ca obiect „plata şi recuperarea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti a
spaţiilor din Palatul administrativ”, singura în care Prefectura Iaşi apărea în calitate de locator,
iar BNS în calitate de beneficiar al încăperilor situate la etajul II al clădirii Prefecturii Iaşi.
Ori, convenţia referitoare la închirierea unor încăperi şi cea referitoare la plata
cheltuielilor comune este o convenţie civilă, în acest caz Prefectura Iaşi lucrând ca deţinător al
unui bun imobil, pus parţial la dispoziţie beneficiarului, iar nu în regim de autoritate publică.
Chiar dacă manifestarea unilaterală de voinţă a locatorului – în sensul rezilierii
convenţiei menţionate – s-a materializat într-un „ordin” al prefecturii, acest fapt nu-i conferă
prin el însuşi, caracterul de act administrativ de autoritate, în sensul dat acestei noţiuni de art. 2

57
lit. c din Legea 554/2004, din însuşi preambulul actului sus-evocat rezultând fără echivoc că
manifestarea de voinţă s-a săvârşit în calitate de parte în convenţie, iar nu în calitate de
reprezentant al autorităţii de stat.
(Decizia nr. 205/C.A./7.11.2005)

4. Cerere pentru prelungirea activităţii de cadru universitar după împlinirea

vârstei de pensionare. Competenţa instanţei.
Prin sentinţa civilă nr. 134/E/17.03.2005 Tribunalul Iaşi a respins excepţia de
prematuritate şi în fond a admis acţiunea formulată de reclamantul Z.V. în contradictoriu cu
pârâta Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi privind anularea deciziei 1322/4.10.2004.
A fost disjuns totodată capătul de cerere privind anularea deciziei 1500/29.10.2004 de
încetare a contractului de muncă nr. 695 în vederea pensionării, dispunându-se înaintarea
acestuia spre soluţionare completului specializat de conflicte de drepturi şi asigurări sociale.
S-a reţinut că nu putea fi admisă excepţia prematurităţii introducerii acţiunii de
reclamant, pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 5 din Legea 554/2004, întrucât atât
anularea, dar şi ulterior emiterii deciziei în litigiu, reclamantul a formulat numeroase memorii –
respectiv cu nr. 14455/4.10.2004, 15927/20.10.2004 – prin care solicita menţinerea sa în
activitate şi pentru anul 2004-2005.
Cât priveşte fondul cauzei, s-a reţinut faptul că cererea reclamantului de prelungire a
activităţii după împlinirea vârstei de pensionare, la Catedra de Termotehnică, Maşini Tehnice
Frigotehnice şi Climatizare a Facultăţii de Mecanică, a fost respinsă prin decizia rectorului nr.
1322/4.10.2004, în baza hotărârii senatului Universităţii Tehnice „Gh. Asachi ” Iaşi din
15.09.2004, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 lit. b şi d din
Regulamentul de aplicare a prevederilor Statutului personalului didactic (Legea 128/19979
privind menţinerea ca titulari a profesorilor universitari şi a conferenţiarilor universitari după
împlinirea vârstei de pensionare şi privind acordarea sau prelungirea statutului de profesor
universitar consultant, precum şi criteriile ce urmează a fi aplicate în astfel de situaţii, începând
cu anul 2004-2005, respectiv nu este conducător de doctorat sau director de grant în derulare şi
nici nu există posibilitatea întocmirii normei didactice pentru candidat.
Recursul promovat de reclamantul Z.V. a fost admis de instanţa de recurs, cu casarea
sentinţei de fond şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării de secţia litigii de
muncă, reclamând faptul că decizia 1322/2004 emisă de pârâta Universitatea Tehnică „Gh.
Asachi” Iaşi proceda la încetarea contractului de muncă al reclamantului conform art. 56 lit. a
din Legea 53/2003 – Codul muncii.

58
 Ori, acest raport juridic a luat naştere între părţi în executarea contractului de muncă în
baza căruia reclamanta îşi desfăşura activitatea didactică, intimata acţionând aşadar nu în cadrul
unui raport de autoritate, de natură a atrage competenţa instanţei de contencios-administrativ, ci
ca angajator, conform atribuţiilor conferite prin Legea 53/2003 de aprobare a Cadrului muncii,
lege ce completează de astfel prevederile din Statutul personalului didactic, cum se
menţionează expres în art. 146 din Legea 128/1997 cu modificările ulterioare, situaţie în care în
speţă îşi găseau aplicabilitatea dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, de natură a
atrage casarea sentinţei de fond, întrucât „hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei
instanţe”, în mod eronat secţia de contencios administrativ a Tribunalului Iaşi învestindu-se cu
soluţionarea acestei cauze.
(Decizia nr. 243/C.A./5.12.2005)

VI. SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1. Acţiune în obligarea fostului angajator la plata unor diferenţe de salarii

compensatorii rezultate din actele adiţionale la CCM în vigoare la data concedierii pentru
motive ce nu ţin de persoana salariatului. Soluţionarea greşită a cauzei la fond pe excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 12 aprilie 2005, reclamantul D.N. a
solicitat obligarea pârâtei SC CET SA Iaşi la plata diferenţelor de drepturi băneşti (salarii
compensatorii) rezultate în urma aplicării a 2 acte adiţionale la CCM pe anii 2001-2004, CCM
în vigoare la data concedierii sale în temeiul dispoziţiilor art. 65 şi urm. Din Codul muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 823/8.06.2005, instanţa de fond a soluţionat greşit cererea pe
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, considerând ca fiind incidente în speţă dispoziţiile art.
283 al. 1 lit. e din Codul muncii, conform cărora „cererile în vederea soluţionării unui conflict
de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul
neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Ori, în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 283 al. 1 lit. c teza a 2-a din Codul muncii
potrivit cărora „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în
termen de 3 ani de la data naşterii dreptului de acţiune, în situaţia în care (…) obiectul
conflictului de muncă constă în plata unor (…) despăgubiri către salariat” întrucât deşi izvorul
drepturilor băneşti solicitate erau, într-adevăr, actele adiţionale la CCM aplicabil a fi
considerate ca având caracterul reparatoriu al unor despăgubiri menite a-l dezdăuna pe salariat
în ipoteza desfacerii C.I.M pentru motive neimputabile. Ca atare, termenul de prescripţie era de

59
3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune (data concedierii efective ca urmare a expirării
termenului de preaviz).
Pentru acest motiv, Curtea, constatând incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa astfel pronunţată conform art. 312 (3) Cod
procedură civilă s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi în
baza dispoziţiilor art. 81 (1) din Legea nr. 168/1999 a reţinut cauza pentru judecarea pe fond.
(Decizia nr. 503/18.10.1005)

2. Încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor, conform dispoziţiilor art.

55 lit. b Codul muncii. Condiţii. Anularea deciziei de concediere astfel emisă, în lipsa unei
manifestări neechivoce de voinţă a salariatului. Greşita soluţionare a capătului de cerere
vizând reintegrarea în muncă în condiţiile dizolvării angajatorului
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamantul S.S. a solicitat anularea deciziei
de concediere şi obligarea pârâtei SC „Dan Mixt Est” SRL în al-l reintegra pe postul deţinut
anterior emiterii acesteia, cu plata despăgubirilor băneşti conform art. 78 din Codul muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 374/30.03.2005, instanţa de fond, constatând corect că în speţă,
deşi decizia contestată a avut ca temei art. 55 lit. b Codul muncii, respectiv încetarea
raporturilor de muncă prin acordul părţilor, aceasta apare ca nelegală prin prisma împrejurării că
nu a existat voinţa reală a salariatului de a părăsi unitatea, neexistând nici un înscris în acest
sens, a dispus anularea decizie astfel emise şi obligarea unităţii la plata drepturilor băneşti
conform art. 78 (1) Codul muncii.
În ceea ce priveşte însă capătul de cerere referitor la reintegrarea reclamantului pe postul
deţinut anterior, tribunalul a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii, fiind incidente
dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Astfel, este real că în speţă, ca urmare a
constatării nulităţii absolute a deciziei, s-ar fi impus conform dispoziţiilor art. 78 (2) –
reintegrarea reclamantului însă doar în ipoteza în care angajatorul era în fiinţă. Ori, cum prin
încheierea executorie a judecătorului sindic unitatea a fost dizolvată, deveneau aplicabile
dispoziţiile art. 56 lit. c Codul muncii conform cărora contractul individual de muncă încetează
de drept ca urmare a dizolvării angajatorului persoană juridică. Ca atare, nu se mai putea
dispune reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior.
Pentru acest motiv, în baza dispoziţiilor art. 312 teza I Cod procedură civilă Curtea a
admis recursul, a modificat în parte sentinţa pronunţată de instanţa de fond în sensul respingerii
capătului de cerere privind reintegrarea.
(Decizia nr. 549/8.11.2005)

60
 3. Acţiunea în răspunderea patrimonială a salariaţilor reglementată de art. 270
Codul muncii. Respingerea ca neîntemeiată a acţiunii de către prima instanţă prin reţinerea
faptului că, în raport de data constatării pagubei, unitatea trebuia să procedeze la
recuperarea prejudiciului în baza art. 101-108 din vechiul Cod al muncii, texte ce
reglementau răspunderea materială
Prin acţiunea introductivă, reclamanta R.A.T.P. a învestit tribunalul cu soluţionarea unei
cauze având ca obiect răspunderea patrimonială a salariatului său T.M., solicitând obligarea
acestuia la plata sumei de 5.814.549 lei, reprezentând plata imputabilă acestuia din prejudiciul
total de 110.761.855 lei, sumă indexată cu indicii preţurilor de consum.
Prin sentinţa civilă nr. 923/22.05.2005, instanţa de fond a respins acţiunea ca
neîntemeiată reţinând în esenţă că în raport de data încheierii procesului – verbal prin care s-a
constatat paguba, unitatea avea obligaţia de a recupera prejudiciul potrivit dispoziţiilor
aplicabile în acel moment şi că, deşi îi revenea sarcina probei conform dispoziţiilor art. 287 din
Codul muncii, angajatorul nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor art. 270 din Codul
muncii.
Curtea a modificat în tot sentinţa astfel pronunţată, constatând incidenţa art. 304 pct. 9
Cod procedură civilă.
Astfel, răspunderea patrimonială reglementată de Legea nr. 53/2003 a înlocuit
răspunderea materială reglementată de art. 101-108 din Codul muncii anterior, stabilirea
prejudiciului făcându-se doar în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii şi nu
unilateral, de către angajator, prin emiterea unei decizii de imputare. Pentru această acţiune,
Legea nr. 53/2003 stabileşte la art. 283 lit. c teza a 2-a un termen de prescripţie de 3 ani, care
începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv data când angajatorul a luat
cunoştinţă de producerea prejudiciului. Aplicarea imediată a legii noi înseamnă şi aplicarea
prevederilor legale sus menţionate, nefiind vorba în speţă de o aplicare retroactivă a legii, ci de
aplicarea termenului de prescripţie prevăzut de legea nouă. Acest termen este aplicabil şi
faptelor salariaţilor ce se plasează în timp sub vechea reglementare, fără a avea relevanţă în
acest sens că sub imperiul legii vechi s-au emis decizii de imputare ce au fost anulate, întrucât
anularea nu s-a făcut pe fondul cauzei, iar noul Cod al muncii prevede un termen diferit de
prescripţie.
Ca atare, în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă la data când recurenta a luat
la cunoştinţă de producerea prejudiciului (31.10.2002), iar acţiunea s încadrează în termenul de
3 ani, fiind introdusă la data de 06.04.2005.

61
 Pe fond, Curtea a constatat că în mod eronat prima instanţă a reţinut neîndeplinirea
cumulativă a condiţiilor ce rezultă din analiza art. 270 din Codul muncii, întrucât angajatorul a
dovedit cu probatoriul administrativ existenţa acestora.
Faţă de acestea, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa şi a admis în parte
acţiunea, obligând salariatul la plata sumei solicitate. A fost respinsă cererea de indexare a
sumei solicitată de recurentă întrucât, deşi, şi în acest sens îi revenea sarcina probei, unitatea nu
a dovedit existenţa unui acord între părţi în legătură cu acoperirea beneficiului nerealizat în
ipoteza în care salariatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile de serviciu şi produce un prejudiciu
patrimonial angajatorului.
(Decizia nr. 620/29.11.2005)

62