Sunteți pe pagina 1din 156

Mihai Mateiciuc

M I HAI MAT E I C I U C

JURNAL ÎN METRU
ATHONIT

- la jumătatea drumului între cer şi pământ -

Editura Little Lamb


Suceava, 2010

1
Jurnal în metru athonit

Culegerea textului: Mihai Mateiciuc


Tehnoredactare: Petru-Viorel Prelipcean
Coperta: “Coliba”, “Marele Rugător” Sava, închinată Învierii
Domnului (reproducere) - fotograf Mihai Boiciuc

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MATEICIUC, MIHAI
Jurnal în Metru Athonit / Mihai Mateiciuc.
- Suceava : Little Lamb, 2010
Index
ISBN 978-606-8111-65-0

821.135.1-31

2
Mihai Mateiciuc

CUVÂNT INTRODUCTIV

O carte este un exerciţiu intelectual facil sau dificil, atât


pentru scriitor în a o compune, dar şi pentru cititor în a o înţelege.
Ei bine, cartea lui Mihai Mateiciuc Jurnal în metru athonit, având
ca subtitlu La jumătatea drumului dintre cer şi pământ, este la limita
dintre filosofie şi poezie, este cartea unui erudit scrisă pentru iniţiaţi.
Deci o carte grea, cu pretenţii, dar încântător de frumoasă pentru cei
avizaţi. Este un interesant exerciţiu intelectual şi rafinat.
Ca să o înţeleagă cititorul de rând, trebuie să o decriptăm, să
o traducem într-un limbaj banal, devenind astfel accesibilă omului
de pe stradă, nu numai studioşilor din biblioteci.
Trebuie să vorbim mai întâi despre suportul material şi
informaţional-general al cărţii, ce este doar canavaua, pretextul
fizic al unei excursii, pe scheletul căreia se construieşte cu sudoare
şi delicateţe o operă orginală, o creaţie artistică filosofico-poetică
tratând probleme de viaţă, de morală, de mântuire, într-un stil
poematic, simbolic, metaforic foarte agreabil, având menirea de a
ne zidii sufleteşte, de a ne lumina şi bucura.
Un om, chiar autorul, merge la munte, la Muntele Sfânt din
Grecia – Muntele Athos, cu intenţia să scrie despre sufletul unui om
rugător, să întocmească deci un jurnal de călătorie ce se dovedeşte a
fi până la urmă un jurnal spiritual. Novicele pătrunde cu smerenie pe
un teren aparte – muntele – şi întâlneşte un om deosebit – rugătorul,
Marele Rugător, notând cu amănunţime frământările sale sufleteşti,
gândurile sale înalte şi curate. Urcarea pe Munte este drumul nostru
prin viaţă spre mântuire şi eternitate, modul de trăire sufletească a
rugătorului este codul moral al unui om desăvârşit năzuind de la

3
Jurnal în metru athonit

pământ la cer. Pe munte omul trebuie să-şi meşterească o Colibă de


pace (să aibă o viaţă liniştită), ghidat de precepte morale pozitive.
Ne-am aştepta să fie o carte de morală, didacticistă, nu e; de
educaţie scolastică, nu e; de misticism creştin, nu e; o apologetică
dogmatică, nu e. Autorul ne propune un exerciţiu intelectual
cu deplasări mentale de ordin moral în cadrul unor coordonate
spirituale. De fapt autorul oferă cititorului o călătorie imaginară
în propria noastră fiinţă, o introspecţie în natura fiinţei umane,
vorbindu-ne cu blândeţe şi bunăvoinţă despre dragoste şi iubire,
despre firea pământească şi firea cerească a omului, despre lupta cu
tine însuţi, despre ispită şi păcat, despre virtute şi umilinţă, despre
adevăr şi nefericire, despre smerenie şi înălţare, despre rai şi iad,
despre singurătate şi dăruire, despre răbdare şi rugăciune, despre
lepădarea de sine, cu gândul nobil de a ne zidi sufleteşte. Astfel omul
pământean are comuniune cu cerul, prin cugetare, prin fapte, prin
rugăciune. Autorul, călătorul, cititorul nu străbat o lume materială,
ci cunoaşterea interioară a lumii spirituale. Ca să fie mai convingător
Mihai Mateiciuc îl citează adesea pe sfântul Velimirovici şi ne oferă
cugetări ale acestuia.
Autorul ne prezintă itinerarul fizic al personajului principal
pe un tărâm material închipuit căci autorul se dovedeşte a fi un ghid
prin labirintul conştiinţei umane. Nu mai ştii care este noul venit la
munte şi care este vechiul băştinaş, nu mai ştii care este novicele
şi care este marele înţelept. Suntem furaţi de logica discursului
filosofic şi poetic, moral şi logic, iar epicul dispare, deoarece lumea
materială nu are decât valoare efemeră în raport cu lumea spirituală
ce are valoare eternă. Ghidul este autorul novice în devenirea sa de
mare rugător şi înţelept. Este omul ce urcă un munte închipuit (calea
vieţii) spre perfecţiune. Ascensiunea este anevoioasă. Dar avem
două ipostaze ale aceluiaşi, ce se contopesc; călătorul şi rugătorul
fiind unul – omul – la un capăt şi celălalt al drumului, căutând

4
Mihai Mateiciuc

perfecţiunea. Turiştii (cititorii) sunt nişte novici în devenirea de a


ajunge iniţiaţi. Ghidul – Înţeleptul – este un învăţător pretenţios, un
anahoret înţelegător şi iertător, ce ne pune să învingem obstacole,
să ne depăşim pe noi înşine, dar el se adresează unui cititor cu un
anume grad ridicat de conştiinţă şi înţelepciune, transmiţându-i un
mesaj de fină esenţă într-un limbaj captivant. De aceea autorul face
comparaţii rare, ne oferă similitudini neaşteptate, caută şi oferă
simboluri tainice, adesea intraductibile, se exprimă metaforic:
călătoria sa la Muntele Athos este zborul interzis al unei păsări, este
zborul Timpului, este un pumn de nisip care-i lunecă printre degete,
dovedindu-se până la urmă a fi un turist în imaginaţie. Deci avem
metaforă – poezie – filosofie, un joc serios al inteligenţei şi fanteziei,
urmărind într-un exerciţiu intelectual un înalt ţel educaţional
exprimat într-un stil uimitor, care ne încântă şi ne face să trăim
emoţii artistice şi estetice de înaltă ţinută sufletească. Este cartea
unui om învăţat scrisă pentru cititori împătimiţi. Pentru foarte mulţi
trebuie recitită pentru a fi înţeleasă. Numai cine a avut plăcerea să se
joace cu logica filosofică va găsi uşurinţă şi bucurie citind-o. Pentru
ceilalţii muritori această carte va rămâne o taină, o comoară dintr-o
peşteră ferecată cu şapte lacăte.
Jurnalul lui Mihai Mateiciuc ne duce cu gândul la cartea
Ecleziastului, oferind un alt mod de a cunoaşte lumea şi sufletul
omenesc. Mateiciuc ne îndeamnă să ne construim fiecare o colibă
de pace în Sfântul Munte, Ecleziastul ne spune că zbaterea noastră
prin lume e o goană şi vânare de vânt. Decii zadarnică ne este
alergarea, ne spune Ecleziastul, mai bună-i chibzuinţa şi găsirea
liniştii – ne spune Mateiciuc, ducându-ne la învăţăturile indiene, de
neimplicare.
De ce a ales autorul ca simbol şi model al evoluţiei spirituale
viaţa monahală? Deoarece asceza este drumul cel mai scurt spre
mântuire, cel mai rapid, dar şi cel mai greu şi mai abrupt, unde

5
Jurnal în metru athonit

jertfa de sine este totală. Lepădarea de lumea pământeană asigură


împreunarea cu lumea cerească. Renunţarea la plăceri şi la ispite
efemere este compensată de fericirea veşnică dobândită prin asceză.
Returnarea vieţii terestre pentru redobândirea vieţii cereşti. Cartea
nu este o pledorie pentru monahism. Este un îndreptar artistic şi
poematic pentru omul laic. Este ca o rugăciune spusă în versuri. Are
muzicalitate. Păşim între visare şi trezire, între joacă şi poruncă.
Suntem pe un tărâm unde rar păşim.
De ce personajul este Marele Rugător, de fapt omul? Pentru
că rugăciunea este o scară pe care omul urcă spre divinitate. Un
picior al scării sunt gândurile şi cuvintele noastre ridicate spre înalt,
celălalt picior al scării sunt învăţăturile divine trimise omului pe
pământ, iar fuşteii scării sunt faptele noastre – paşi şi scări spre
înălţare, dăruirea noastră către semeni.
La sfîrşitul cărţii aflăm că autorul nu a călătorit în realitate la
munte. Muntele este un simbol, un pretext, o metaforă – reprezentând
drumul omului prin viaţă. A trăi e ca şi cum ai urca un munte.. Dar ca
să urci la cer trebuie să urci un munte curat, sfânt. (Există trei mari
centre monahale ale lumii creştine: Athosul în Europa, Ierusalimul
în Asia, Sinaiul în Africa. În toate aceste locuri sfinte pentru
creştinătate românii au investit valori materiale şi credinţă. Athosul
este replica ortodoxă faţă de Vaticanul catolic). Autorul – novicele
– marele rugător nici nu există. Nu există nici un turist, nici o colibă.
Există doar omul cu gândurile sale. Coliba este viaţa sa neîntinată.
Există o cugetare exprimată într-o înşiruire de metafore. Nu există
o lume fizică, materială. Există o lume spirituală bogată, luminoasă,
înălţătoare, o lume a ideilor frumoase şi a preceptelor ideale, nobile.
Există omul cu sufletul său dumnezeiesc sădit în el, căruia i se cere
să se întoarcă la cer ghidat de aceste învăţături divine. De ce autorul
a purces la această dedublare şi suprapuneri de planuri? (În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX

6
Mihai Mateiciuc

au apărut multe cărţi de călătorie care prezentau ţări îndepărtate,


ţinuturi exotice, deplasări aventuroase, venind cu noutăţi atractive
şi interesante, redând realităţi necunoscute până atunci, altele
erau simple fantezii. Am citit o astfel de carte captivantă despre
itinerarul unei trupe de circ prin mai multe ţări, în care autorul dădea
amănunte ce te cucereau, ca la sfârşitul ei editorul să ne spună că
autorul a făcut turism din fotoliu, că nu a părăsit ţara sa niciodată
şi că ne-a purtat pe aripile fanteziei sale). Ei bine, Mihai Mateiciuc
ne vorbeşte despre Muntele Athos şi despre sine în călătoria sa. Dar
muntele este o închipuire, călătoria este cu gândul şi cu fantezia într-
un munte închipuit. Călătoria este o imaginaţie, nu este o realitate.
Material, autorul nu a pus piciorul pe tărâmul acelui munte. Această
călătorie este un pretext, cartea este simbolică, rezultând un poem
filosofic în proză sau o proză poetică stilată măiestrit de un cioplitor
de gânduri.
Autorul ne transmite cugetări, remedii sufleteşti care ne sunt
de mare folos pe drumul vieţiii noastre, asemeni unor făclii în noapte
ce străjuiesc un drum în necunoscut, să nu rătăcim pe cărări ce-ar
duce spre prăpăstii şi ne luminează calea spre izbăvire.
Citind Jurnalul lui Mateiciuc te duci cu gândul la Cioran
şi maximele sale speculative şi paradoxurile sale filosofico-poetice.
Amândoi operează cu maxime şi cugetări. Lucrările amândurora
sunt de excepţie, asemănându-se cu versetele din Biblie. De fapt
ambele opere sunt o Biblie profană, de aceea Mateiciuc, pentru a ne
uşura lectura, lasă spaţii aerate între cugetări, pentru respiro, textul
devenind astfel versete mai uşor de receptat. Să dăm câteva exemple
de cugetare:
Om de credinţă uriaşă e cel care îşi meştereşte o Colibă de
pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte
sfânt…Oboseala sufletească nu înseamnă nimic altceva decât
dominaţia unei prea intense şi extinse lucrări a celor cinci simţuri

7
Jurnal în metru athonit

asupra unui suflet nelucrător.


Un singur exerciţiu de pocăinţă, niciodată, nu e suficient.
Măreţia Athosului nu se iveşte de la început, dar creşte pe
măsură ce îi examinăm spiritual alcătuirea… Athosul este un Sfânt
Soclu pentru Cuminţenia Pământului…. Muntele acesta naşte fii
duhovniceşti… Şi tot el, ca o mamă grijulie, îi creşte ca pe nişte
adevăraţi Pui-de-Cer…. Aici nu-s lifturi. Deci va trebui să urci o
mie şi una de trepte sau chiar mai mult de atâtea, într-o singură zi….
Entuziasmul nu e totul… Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de
curată şi sfântă bucurie, trudeşte mult în jurul sufletului său…

Ion Prelipcean

8
Mihai Mateiciuc

,,Bine este nouă să fim aici;


să facem trei colibe”

MATEI XVII, 4

9
Jurnal în metru athonit

O Athos cristalin!
Privesc înălţimea ta
Şi te admir văzându-te
La dreapta Ziditorului.

Vârful tău primeşte lumina cerului


Mai înaintea celorlalte,
Picioarele tale străpung
Întunericul iadului.

Cunună de diamante
Încinge fruntea ta,
Brâul tău sunt pădurile,
Iar norii coama ta.

Potopul n-a udat


A ta întinsă frunte.
În mare ţi se scaldă
Vârful picioarelor tale.

Panaiotis Sutu
[traducere de Arhim. Scriban].

10
Mihai Mateiciuc

Note de referinţă

,,Muntele Athos este o ţară deosebită, aflată la jumătatea


drumului între cer şi pământ. De peste o mie trei sute de ani
este un ţinut aparte faţă de celelalte ţări pământene, modul său
de viaţă deosebindu-se de cel lumesc. Este locuit de bărbaţi
nemulţumiţi de tot ceea poate oferi lumea. Ei caută ceva
mai mult decât lumea materială, ceva dincolo de frumuseţea
pământească. Ca să găsească acest ceva, au venit la Muntele
Athos unde sfârşeşte pământul şi începe cerul”.

Arhimandritul HERUVIM

11
Jurnal în metru athonit

II

,,Athos (Sfântul Munte, Sfetazagora), republică


monastică în masivul muntos cu acelaşi nume din nord-estul
Greciei, cu capitala Karies, unde se află numeroase mânăstiri
ortodoxe (Marea Lavră, Vatopedi, Cutlumuş, Zografos.
Dionisiu, Xeropotam, Dokiariu etc.), întemeiate cu începere
din sec. al IX-lea, în care se află valoroase fresce, mozaicuri,
sculpturi, manuscrise rare etc. Numeroşi voievozi români,
printre care Vlaicu-vodă, Şefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe
Basarab, Alexandru Lăpuşneanu, Matei Basarab, Vasile Lupu,
Constantin Brâncoveanu şi alţii, au înzestrat mânăstirile atonite
cu odoare, substanţiale danii în bani, pământuri şi bunuri, le-au
reparat sau le-au refăcut în întregime, ceea ce a determinat pe
principalul monograf al Sf. Munte, Porfir Uspensky, să afirme
că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut
românii”.

(Dicţionar religios, Ion M. Stoian, p. 33)

12
Mihai Mateiciuc

PROLOG

Probabil că odată, pe locul acesta, era un munte de


schelete omeneşti cu care era căptuşit pământul, şi măruntaiele
muntelui nu se vedeau sau se vedea foarte puţin, pe alocuri, din
ele.

Acum, însă, muntele de schelete nu mai este.


L-a erodat vremea sau s-a măcinat el singur; sau
oasele s-au albit şi s-au contopit cu lumina zilei; sau desele
războaie şi năvăliri de popoare sau de piraţi au fost pricină de
răscoliri pentru munte; sau, ca să întrebuinţăm felul de vorbire al
diplomaţilor, războiul a limpezit ,,situaţia de la faţa locului”.

Şi, din ce a fost cândva un loc căpuşit – o Himalaie de


schelete! – a rămas, iaca, Muntele. Iar în mijlocul Muntelui
o Colibă de bucurie străluceşte acum. Sclipeşte toată întrecâd
largul, înaltul, adâncul, iradiind spre cea de-a patra dimensiune a
Universului care e Iubirea.

Coliba e-n sărbătoare. Risipeşte o bucurie fară seamăn,


dar să vedeţi minunea: inima celui ce o locuieşte nu-i numai în
Colibă ci şi în Cer. Faptul acesta nu trezeşte mirare deoarece

13
Jurnal în metru athonit

locatarul ei e deprins mai mult să cutreiere cu mintea în visări


şi în contemplări decât să cugete la cele prezente. Şi nu-i, deci,
mirare de cutreier irosit în zadar, de vreme ce, din pricina unui
asemenea om precum şi a altora ca el, Muntele a ajuns a fi azi
o colonie de isihaşti şi de smeriţi ,,privitori spre buric”, cum li
se mai spune acestora.

În capătul celălalt al muntelui apare un alt om cam de


aceeaşi vârstă sau poate mai bătrân decât omul de la Colibă.
E străin şi asta se cunoaşte după îmbrăcămintea diferită de
cea a băştinaşului şi după felul cum calcă muntele, stângaci şi
înaintând solitar pe o potecă necunoscută.

Duhul albastru-al cerului se apropie de proaspătul sosit.


Albastra lui lumină începe să îngâne paşii.
În ceruri se mai deschide o potecă de bucurie, în vreme ce
pe neclintita temelie de stâncă a muntelui, pe ici, colo, crengile
pinilor unduiesc fin o nemaiauzită tăcere a nemaiauzitului.

,,Până când?” – se întreabă neauzit de nimeni


Nemaiauzitul.
,,O, până când vom tremura toţi pentru el!” – îi răspund
în cor acele pinilor.

În fine… În clipa aceasta omului i se pare că Muntele


îi fuge de sub picioare. Cu tenacitate, aidoma florii de colţ
rezistând dintr-o crăpătură de stâncă intemperiilor, mâna lui
puternică n-are decât o singură grijă. În loc de vreun alt punct de
sprijin întâlnit la întâmplare, strânge la piept ,,Istoria primitivă

14
Mihai Mateiciuc

a Athosului creştin”, o carte cu coperţile înflorate de Legendă.


,,Ce-o să urmeze acestei descinderi a mele aici?”, se
întreabă în sine omul, în timp ce duhuri ale stelelor îi amintesc
de existenţa orei Zero şi îl călăuzesc în ce fel să se apropie tot
mai mult de Colibă.

Un convoi de lumânări – un straniu conclav – înaintează


în marş gnomic ca să-l întâmpine. Omul priveşte speriat spre
cer, în vreme ce Muntele teamă de moarte nu are: Moartea e o
venetică în natura acestui Munte.
Şovăitor din fire omul se gândeşte la morţile exemplare
din istoria lumii, la cele de dincolo de la poalele Muntelui:
Socrate, Hamlet, Don Quijote şi mai presus decât aceştia
Hristos. Gândeşte în stil tonic: ,,De ce să cred că Himalaia de
schelete omeneşti cu care a fost căptuşit muntele acesta nu se
va mai întoarce la suprafaţă niciodată? Scheletele acelea s-au
unit în ceruri cu aceleaşi raze care le-au desprins de pământ.”

* * *

Acum paşii răsună nevăzuţi, unul după altul inserând


neobositorul urcuş.
Poteci desculţe aleargă în urma omului. Poartă cu ele
ştafeta Bunei Speranţe precum astrul nopţii, Luna, înspre
apogeu.
În sfârşit, acum i se dezvăluie Adevărul de la faţa
locului: Muntele este proprietate eternă, loc sfânt – şi un astfel
de jogging, o asemenea alergare a potecilor pe urmele sale

15
Jurnal în metru athonit

trebuie să aibă loc, în amintirea întâlnirii străbunului său Moise


cu Dumnezeu.

* * *

În foşnetul primei frunze-n cădere, Omul s-a trezit cu


mult înainte de zori.
Peste noapte a stat ghemuit în beznă, alături de Colibă,
într-un sac de dormit.
A visat un vis despre propria sa existenţă, cum că, nu
îşi dorea să mai fie ce nu este, dar ceea ce era îşi dorea mereu
să fie. Într-o paranteză a lunii, fie spus, omul visează mereu
acelaşi lucru şi visul său spintecă lumea nopţii în două.
De aceea, în clipa când s-a trezit, o jumătate din lume
a rămas înfofolită în sacul acela de dormit. Cealaltă jumătate,
trădând Infinitul despre care nu ştia mare lucru, a părăsit sacul
de dormit. Totuşi, cele două lumi se regăseau în el şi în natura
Muntelui; îi vorbeau în simboluri şi totul apărea lizibil şi
liniştitor.

16
Mihai Mateiciuc

O, bucurie vie,
un dar de mireasmă
pentru anotimpul lecturilor din Cugetările tale*
şi din cele ale Sfinţilor Părinţi;
din respect pentru acestea aprind o lumânare
sfântă şi curată.

* [s.n.] - Sf. Nicolae Velimirovici [al Serbiei].

17
Jurnal în metru athonit

18
Mihai Mateiciuc

JURNAL

19
Jurnal în metru athonit

20
Mihai Mateiciuc

Omul se sălăşluise spre nevoinţă în Sfântul Munte de mai


multă vreme.
Părinţii şi fraţii de credinţă deja îl numeau: Marele Rugător.
Stând în genunchi în chilia sa la sfârşitul după amiezii, puţin
după vecernie, cu frică de pierzanie şi cu căinţă adâncă în suflet
îndrăzni să strecoare în cuprinsul rugăciunilor sale aceste câteva
sincere cuvinte:
,,Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt?”

Atunci, dintr-odată, se simţi luminat de o mare lumină


dumnezeiască, că a fost luat din chilie şi răpit cu mintea în cer, unde
a auzit cuvinte negrăite, răspuns fără greşeală la întrebarea sa:
,,Omule, află-mă pe Mine în tine!”

Când vedenia încetă, acesta fu un început de semnal că


Dumnezeu termină de alungat neştiinţa din inima sa.
În principiu, a căuta adevărul despre sine înseamnă pentru
orice om a căuta cu temei de încredinţare total Subiectul Dragostei.
Iar Subiectul se află ca de obicei, lipit de Predicat; dragostea lui
Dumnezeu faţă de om fiind cea care a premers dragostei omului faţă
de Dumnezeu.
Până în ceasul de revelaţie al acestei mărturisiri de dependenţă
faţă de Dummnezeu, a mai încercat de multe ori să se prefacă pe
sine, cu gândul, în nimic. Dar, se vede că, numai singură îndrăzneala
întrebării a fost în stare să îl ridice cu duhul său, până la Duhul cel
Nesfârşit.
Numai dintr-o asemenea înălţime şi depărtare i s-a oferit
totodată şi prilejul de a privi asupra sa ca asupra unui obiect oarecare.

21
Jurnal în metru athonit

A privit, tot aşa de nepărtinitor cum avea să privească, după aceea,


cu ochi trupeşti toate celelalte lucruri din jurul său.

Singură numai virtutea smereniei îi pricinui, în toată măsura


ei, trăirea unui asemenea sentiment de uitare şi de părăsire de sine,
căci, ştiut e că, orice virtute are darul de a pricinui omului un început
de uitare de sine. Şi o virtute de frunte, cum e Dragostea, preia acest
început şi îl desăvârşeşte într-o deplină părăsire de sine.

Şi, tot aşa peregrinând dincolo de sine, mai mare decât toţi
devenea Marele Rugător de câte ori se prefăcea cu gândul, în nimic.
Atunci, se simţea ridicat cu duhul său până la Duhul Nesfârşit şi, din
acea îndepărtată înălţime, reuşea să privească asupra sa ca asupra
unuia care a murit.
Izbutea, aşa credea el, să-şi vadă însuşi moartea în trecut.
În trecut, fie zis; adică Moartea fără prezent şi viitor.

Iar pentru împlinirea acestei izbânzi a firii sale de zi cu


zi Marele Rugător este azi nesfârşit de bun şi nemărginit de
recunoscător faţă de natura Sfântului Munte. Şi pentru acest
sentiment de recunoştinţă nutrit de el, ca om, la rândul său, Sfântul
Munte îl socoteşte ca pe singurul său prieten de suflet neiubitor de
sine pe acest pământ.

22
Mihai Mateiciuc

A numite locuri ne răpesc sufletul, printr-un miracol de


recreare, de înălţare şi avânt asemănător cu acela pe care l-au trăit,
alături de Iisus, trei ucenici ai săi: Petru, Iacob şi Ioan, pe muntele
Taborului.

Numai într-un loc asemănător cu Taborul, cum este azi pentru


lume Sfântul Munte, omul se poate simţi mai presus de fericirea
obişnuită.

Timpul unor astfel de trăiri poate deveni un prilej de bucurie


fără egal pentru orice om biruitor, al lumii şi biruitor al lui însuşi,
printr-o cufundare pe de-a întregul a gândurilor, a simţămintelor, a
tot ce poate să însemne el ca OM într-o atmosferă de fericire foarte
asemănătoare cu cea în care s-au îmbăiat odinioară cei trei apostoli,
după ce mai întâi au biruit slăbiciunile Timpului şi baierele vremii.

Cei trei aleşi văzând ei în strălucire pe Domnul pe Muntele


Taborului au respirat adânc din duhul lui Iisus, al lui Moise şi al lui
Ilie. Numai astfel au putut să rostească împliniţi cu bună dreptate:
,,Doamne, bine este să fim aici; să facem trei colibe.”

Om de credinţă uriaşă, cel care se străduieşte să-şi


meşterească o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru
sufletul său într-un munte sfânt, pătrunde cu lucrul său în adâncul
tainei de pe Tabor.

Cu luare-aminte gândeşte Marele Rugător şi se bucură:


,,Strălucirea feţei lui Iisus a fost roada rugăciunii adânci pe care
Acesta a făcut-o alături de ucenici. Minunată răsplată i-a dat Tatăl
ceresc, prin încoronarea lucrului Lui de până atunci: un moment de
răgaz într-un loc singuratic, numai între apostoli.”

23
Jurnal în metru athonit

O m de credinţă uriaşă e cel care îşi meştereşte o Colibă de


pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte
sfânt.

Într-Adevăr, nu e privelişte mai mişcătoare între cer şi pământ,


ca prietenia reciprocă dintre un om sfânt şi un munte sfânt.

Firea Marelui Rugător se aseamănă, în primul rând: cu însăşi


marea ce înconjoară şi cuprinde Sfântul Munte.
În al doilea rând: se aseamănă cu o stâncă vie corp comun
făcând cu Sfântul Munte, o stâncă neclintită din loc de valuri,
martoră şi mărturisitoare că toate vremelniciile zidirilor pier şi ceea
ce rămâne veşnic e numai Stăpânitorul Temeliei vremurilor.

De acolo, de la înălţimea Athonului, Marele Rugător priveşte


lumea de deasupra şi din interiorul ei douăzeci şi patru de ore din
douăzeci şi patru. Şi numai celor ce au răbdare să îl asculte le
mărturiseşte că sufletul său nu cunoaşte ce-i aceea oboseala.
Acestora, adesea, le aminteşte: ,,Numai oamenii care nu învaţă
ori uită să stea într-o legătură de suflet cu Dumnezeu prin cugetare şi
rugăciune, se plâng despre oboseala sufletească.”

Pelerini şi vizitatori desluşesc în interiorul său un model de


studiu pe viu. Întrezăresc în persoana lui un loc de refugiu, spre care
pot năzui să îşi afle un adăpost pentru silinţele lor, ori de câte ori se
surprind suprasolicitaţi sau bruiaţi de zgomotul supărător al lumii
acesteia şi, în compensaţie, îşi doresc din tot sufletul liniştea unei
singurătăţi sau prietenia câtorva tovarăşi. Marele Rugător devine
atunci o gazdă prietenoasă. Îi ascultă în linişte şi vine cu o explicaţie
în plus: ,,Oboseala sufletească nu înseamnă nimic altceva decât
dominaţia unei prea intense şi extinse lucrări a celor cinci simţuri
asupra unui suflet nelucrător.”

24
Mihai Mateiciuc

,, De unde îţi vine energia?” – este întrebat adesea Marele


Rugător.

De fiecare dată răspunsul său este invariabil acelaşi: ,,De la


un Prieten ascuns.”

Ispitiţi de un asemenea răspuns eliptic pelerini şi vizitatori


întreabă cine-i acesta? Marele Rugător le răspunde: ,,Cineva pe care
îl încumetă mult smerita şi cugetata mea rugă.”

Cuvintele rugăciunii – într-Adevăr – au putere de a crea


prin Dumnezeu, iar în vreme ce Dumnezeu creează, natura omului
rugător clădeşte.
Dumnezeu, însuşi, dar îndeosebi omul ascultător de
Dumnezeu atât poate să stăpânească dintr-o Colibă de pace, de
curată şi sfântă bucurie, meşterită de acesta pentru sufletul său, cât
poate cuprinde din El prin credinţă.

Poate că, de aceea, nefiind în tot ceasul un ascultător perfect


Marele Rugător suferă din când în când consecinţe şi pedepse
meritate de el precum şi de alţii. Le îndură, însă, în supunere şi tăcere
făcând ca voia stăpânirii Cerului să fie una de iubire, de nădejde şi
de dependenţă către Dumnezeu, la fel cum sună şi acel insert de
cuvinte din rugăciunea domnească: ,,aşa şi pe pământ”.

25
Jurnal în metru athonit

Cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, e la rândul său unul
zidit ca şi noi.

După trup, e fire pământească, iar după duh, e o făptură


cerească.

El crede că nimic nu-i mai poate domoli emoţia deciziei


care a urmat neascultării protopărinţilor săi şi, pentru acest arhaic
stigmat, e hotărât să-şi petreacă vremelnicia zilelor într-o Colibă.

Nu are dubii, nici preferinţe selecte.


Urmează cu silnicie aceeaşi infailibilă şi sărăcăcioasă reţetă
de habitat.
A învaţat un lucru de căpătâi, acela în care trebuie să se
comporte fără pic de confuzie într-o stare de sine bine conservată,
aceea de individ ,,sărac lipit pământului”.

Se chinuieşte, pătimeşte şi îşi face un punct de onoare din a


rămâne aşa cum e. ,,Bine-bine, omul lui Dumnezeu, dar în acest fel
tu eşti un adevărat domn în înţelesul creştinesc al cuvântului!”, îi
spun cu dragoste fraţii de credinţă.
În stilul său precaut şi smerit el le răspunde că domn lumesc
este cel căruia domnia, şi cinstea, şi orice fel de stăpânire venite
din afară îi pun, neîncetat, sufletul în primejdie. Adevărat domn,
zice el, este cel ce are suflet domnesc şi caracter domnesc, cel
care îşi păstrează în minte obârşia sa domnească, cerească, de la
Dumnezeu.

26
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său, spunând acestea realizează de fapt
înţelegerea relaţiei dintre fiinţa sa săracă cu duhul şi bogăţia de
lucruri a materiei.
Şi, numai în acest fel, Marele Rugător se îmbogăţeşte.
Numai astfel, se îmbogăţeşte sufleteşte şi îşi obligă sinele
să intre, să facă parte din rândurile ,,aristrocraţiei cereşti”, aşa cum
duhovniceşte se spune.

27
Jurnal în metru athonit

Marele Rugător lasă mereu valurile vieţii să spumege în


jurul său.

A observat că şi Sfântul Munte se comportă la fel, faţă de


marea care îl înconjoară şi care de multe ori este furtunoasă.

Valurile vieţii spumegă, însă, Marele Rugător stăruie să


rămână cu sufletul liniştit ca şi adâncul mării.
Se aseamănă bine cu un viteaz comandant de armată. Priveşte
cu sânge rece cum se mişcă trupele armatei sale în timpul luptei,
când înainte, când înapoi. Ştie că Focul Inimii şi mintea dacă sunt
tactic domolite de o bună ştiinţă despre suflet, îl pot lumina şi calma.
Mintea înseamnă pentru el un excelent Mare Stat Major, un priceput
conducător oastei sale de gânduri.

Când şi când, aghiotanţi îngroziţi vin la el, făcându-i


cunoscut pericolul pierderii luptei. Atunci – chiar atunci el nu se
tulbură. Gândeşte cu calm că în timpul când l-a născut mama sa, el
nu ştia nimic despre verbul a învinge, nici despre verbul a fi înfrânt.
Drept urmare, se întreabă pe sine aşa: ,,De ce ca om în toată firea să
nu fiu în stare să-mi păstrez aceeaşi ţinută pe care am o dobândit-o
atunci când eram doar un copil?”

Aflat într-o oarecare derută, dar implacabil în faţa pericolului


înşelării de sine, preferă să facă faţă dificultăţilor şi să numească
,,adâncul” cu te miri ce numiri îi cad la îndemână: suflet, raţiune,
voinţă, patimă, omul cel dinlăuntru, conştiinţă, ş.a.m.d. Acceptă
aceste denumiri deoarece este încredinţat că dacă ezită să le boteze
cu astfel de nume, Adâncul poate să rămână nespus şi nehotărât.

28
Mihai Mateiciuc

Da – desigur; dar îmlinirea acestui tip de luptător, pentru


unul ca el, înseamnă numai un abecedar, adică, un început de
înduhovnicire.
În fond, lumea unui abecedar cum este şi Abecedarul de
Credinţă se străduieşte, încă de la bun început, de mic copil, să te
ajute cum să rămâi cu sufletul liniştit ca şi adâncul mării, chiar dacă
unii marinari, cum ar fi cei ce îi transportă cu vaporaşul pe pelerini
şi îi debarcă la poalelele Sfântului Munte, par a susţine contrarul.

29
Jurnal în metru athonit

Uneori, dând odihnă trupului ca într-o zi de sărbătoare, în


chip de nedorit dobândeşte scurte răgazuri prielnice de a vicleni în
inimă şi a unelti unele mici rele.

Altfel spus, păcatul îl urmăreşte mai cu dibăcie pe un


mare rugător decât i-ar trebui pentru un altul; să zicem că ar fi
vorba despre unul care îşi clădeşte la o distanţă de câteva sute de
kilometri depărtare de Sfântul Munte un imobil materialnic, o casă
pământească.
Atunci, într-un ceas care acum poate că şi este, cel care se
hotarăşte să îşi meşterească sufleteşte o Colibă de pace, de curată şi
sfântă bucurie într-un munte sfânt, nu se pierde cu firea. Nici vreun
motiv de a-şi continua truda pe ascuns, nu are. Face tot ce îi stă în
puterea cunoştinţei şi, împreună cu Dreapta Socoteală, îl pofteşte pe
păcat la un dialog în trei.

Îl întreabă pe acesta: ,,Nu cumva ai vrea să mă aliez cu tine?


Vrei să mă biruieşti şi să mă autodistrug sau doreşti să duc pe un
altul, ori pe alţii, pe făgaşul interesului tău?”
Păcatul se preface că e absent. Parcă nici nu îl ascultă. La
un moment dat, tresare şi spune că e bine să te păzeşti de Rău, ba
chiar e bine să nu fii nici pricina răului altuia. Cu aceste precizări de
rigoare, îi întinde rugătorului, cum s-ar spune, o ,,cupă de aur” cu
cel mai dulce elixir din lume. I-o întinde în fata ochilor şi, cu un aer
entuziast îi zice: ,,Eşti mare!... Ţie îţi este dat să bem împreună în
cinstea judecăţii tale, pentru că o meriţi cu adevărat.”
Acesta ascultă, dar, între timp, subconştientul din el îl
informează că are de fapt în faţa sa o cupă de plăcere pământească.
Pe fundul acestei cupe îmbietoare se găseşte un cristal otrăvitor şi,

30
Mihai Mateiciuc

din nefericire, pericolul de moarte este transparent. În plus, pericolul


e atât de minuscul, încât, poate fi mereu-mereu prea aproape de buze
şi aşa poate să treacă pe neobservate în sânge.

După ce ascultă refuzul păcatul se îndepartează.


Îi apare clar că nu şi-a găsit omul potrivit, că invitaţia la
dialog n-a însemnat decât un prilej de joc genial, dintre eu şi non-eu,
dintre lumină şi întuneric sau – mai exact – dintre viaţă şi nefiinţă.
Adică un joc decisiv de ,,care-pe-care”…

31
Jurnal în metru athonit

Să-ţi meştereşti într-un munte sfânt o Colibă de pace, de


sfântă şi curată bucurie pentru sufletul tău.

Toată arta şi frumuseţea unei asemenea îndeletniciri trebuie


să-ţi vină de sus, de la taina tainelor. Fără de această taină a tainelor,
firea celui care se implică într-o asemenea lucrare n-ar putea, în nici
un fel, nici barem să întrezărească acea frumuseţe care străluceşte
într-însa.

Iar toată firea cea zidită în spectru spiritual se aseamănă


cu un nor străpuns de o lumină pătrunzătoare ca flacăra cerească.
Cel care o colibă de pace, de sfântă şi curată bucurie îşi meştereşte
pentru sufletul său, se scaldă în toată vremea lucrului său în voia
luminii divine. Puterea vederii sufleteşti îl proiectează, ca om,
dincolo de ecranul orizontului vizibil. De pe acest tărâm rabatabil,
întrezăreşte frumuseţea launtrică a tuturor lucrurilor. Simte că, de
pildă, subţirimea sau grosimea unui nor care e străpuns de o lumină
pătrunzătoare ca flacăra cerească, se leagă strâns de însăşi puterea
vederii sale sufleteşti.

În consecinţă, acesta nu exagerează cu interpretările.


Sondează fapte de-ale sale. Execută măsurători de conştiinţă
pe temelia cunoaşterii de sine. Compară apoi distanţele lăuntric
parcurse şi, în faţa ochilor i se aşterne Seninul pe care nu îl poate
reda unui suflet tulburat decît Atmosfera Înălţimii: un loc ideal, cu
vreme favorabilă bucuriei fără de egal, pentru un om biruitor al
lumii de jos şi biruitor al lui însuşi.

Un proverb atonit spune: ,,Înălţarea sufletului este departe


văzătoare”.

32
Mihai Mateiciuc

Rămânând un timp treaz, nu mult după săvârşirea


Miezonopticii şi abia întors la Colibă, i se face dor să aprindă
Opaiţul Muzei.

Gândeşte cu recunoştinţă. Mai întâi cu recunoştinţă – la toţi


grecii aceia care totdeauna au socotit Sfântul Munte ca o cetate a
credinţei lor ortodoxe şi a naţionalităţii lor.
Apoi, aşa ca pentru sine citire, dând glas împrumută vocea
sa unor poeme ce cântă toate măririle şi cinstirile Sfântului Munte,
precum e şi acesta al lui Panaiotis Sutu:

,,O Athos cristalin!


Înălţimea ta o privesc şi te admir văzându-te
La dreapta Ziditorului.
Vârful tău primeşte lumina cerului
Mai înaintea celorlalte.
Picioarele tale străpung întunericul iadului.
Cunună de diamante încinge fruntea ta.
Brâul tău sunt pădurile, iar norii coama ta.
Potopul n-a udat a ta întinsă frunte.
În mare ţi se scaldă vârful picioarelor tale.”

,,Şi studiile despre Athos ar trebui acum să fie iar la modă,


omenite de tratatarea acestui subiect la înălţime – gândeşte în sine
Marele Rugător – deoarece Athonul e Piscul, Colţul Sfânt al Greciei,
a cărui istorie şi măreţie trebuie de toţi să fie cunoscută. Apoi, la fel,
pentru că Athonul e o teacă care cuprinde în ea taine şi comori.”
Într-Adevăr, Athonul e un Far care luminează Cărarea

33
Jurnal în metru athonit

Împărăţiei, o cale de urcuş luminos care cârmuieşte, spre îndeplinirea


trezirii, sufletele adormite.

Gândeşte la toate acestea Marele Rugător încă un timp


oarecare.
Mai citeşte ceva din Porfir Uspensky, principalul monograf
al Sfântului Munte, care afirmă într-un loc că nici un popor nu a
făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii…

Se simte mândru că e român dar nu îşi pierde cumpătul,


amintindu-şi în cele din urmă că o asemenea coincidenţă poate avea
loc; afli lucruri noi, trebuie să ai grijă să nu le discuţi cu unii şi cu
alţii. Un echilibru smerit poate fi atins şi menţinut.
În sfârşit, se retrage să se roage într-un ungher al Colibei.

34
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, nu spune niciodată:
,,Un singur exerciţiu pentru desăvârşire e deajuns.”

Fiecare exerciţiu înseamnă pentru el o întoarcere, un mic


asalt într-un război latent între putinţă şi neputinţă. Cercetează cu
luare aminte fiecare linie a mişcărilor sufleteşti pe care le execută.
Îşi îmbăiază fluidul respiratiei în aerosoli cu esenţe de mir. Cugetă
la ritm, priveste cu duh de blândeţe şi echilibru interior la efortul
inimii.
Se roagă să rămână în el încă o rezervă de energie; atâta,
încât, să atingă pragul febrei de efort după biruirea ispitei; să dea în
el în clocot smeritul sentiment al nimicniciei şi aşa, să se urce la cer
lacrima caznei care descoperă în vapori de Duh nevăzut totul – şi
care dă omului totul.

Nu uită că, tâlharul de pe cruce făcând în sine doar un singur


exerciţiu de pocăinţă, într-o singură clipă a izbutit să contemple
Totul. Şi tot, în aceeaşi unică clipă Domnului s-a rugat.
,,Iar unul, aşa ca mine – cugetă el – în mod vădit eu, cel plecat
pe drumul toamnei vieţii mele omeneşti, oricând, la o răspântie de
două clipe, să nu îmi pot întoarce ochii mei spre Crucea Domnului şi,
aşa, cu toată dragostea să nu pot îmbrăţişa picioarele Fiului răstignit
cu mâinile?”
Şi – tot aşa – cu aceeaşi dragoste, în cursul aceluiaşi popas
în drumul spre Domnul, gândeşte că poate să se simtă el însuşi cu
sufletul răstignit pe aceeaşi cruce.
Şi, ori de câte ori cugetă la acestea, Marele Rugător se
gândeşte cu surprindere şi la foc.

35
Jurnal în metru athonit

Are în vedere Focul Inimii.


Începe să facă în sine un calcul al probabilităţilor, zicându-
şi: ,,Un lemn arde cu greu singur… Două lemne dacă-s puse unul
lângă altul, ard mai uşor – iar trei lemne, puse laolaltă, ard şi mai
uşor.“

Aflat la răspântia dintre două clipe Marele Rugător e liber să


creadă ce vrea. Ştie însă că un singur exerciţiu de pocăinţă, niciodată,
nu e suficient.

36
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător ştie ce înseamnă frica – frica adevărată


– frica de sine.

Într-o zi cu o eclipsă totală de soare, are senzaţia că în absenţa


astrului, atât el cât şi Sfântul Munte au rămas, ca printr-o minune
cerească, în cea mai nemijlocită apropiere de Dumnezeu.

Iar atunci când un om se află într-o nemijlocită apropiere a


lui Dumnezeu şi încearcă, astfel, să obţină o puternică viziune a lui
Dumnezeu, pentru unul precum e acesta, lumea se pierde ca şi când
nu ar avea fiinţă.

,,Cum s-ar putea oare înfăţişa mai clar această vedere a


Supremului Faur al Luminii, prin toate cele ce se cuprind în universul
întreg?”, se întreabă împovărat de uimire Marele Rugător.
,,Nu cumva printr-o asemănare cu privitul astrului zilei
printr-o sticlă, aşa cum fac eu acum pe această vreme de eclipsă când
văd numai soarele, în timp ce sticla pe care dinainte am afumat-o
rămâne nevăzută pentru ochiul meu?”

Şi, în timpul unei asemenea viziuni despre Supremul Faur


al Luminii, umbrit de spaimă, Marele Rugător tresare. Îndepărtează
mai întâi de la faţa ochiului său trupesc sticla afumată şi îi pune
Supremului Făurar aceeaşi întrebare, precum odinioară a pus-o
psalmistul David: ,,Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde
voi fugi departe de Faţa Ta” [Ps. 139, 7].

37
Jurnal în metru athonit

Ce peisaj duhovnicesc!
Omul şi Athonul stau, unul în preajma celuilalt, sub una şi
aceeaşi Cale-Lactee. La picioarele lor lumea zace adormită.
Cu trei ceasuri mai devreme decât în alte locuri de pe
pământ, aici, în Sfântul Munte soarele răsare în întregime, deodată,
în frageda-i feciorie de zi-lumină.

Razele soarelui mângâie sufletul marelui rugător, abia ,,trezit”


din obişnuita lui stare de priveghere de peste noapte. Luna, aşa cum
o ştim, aducând acum la chip cu o paranteză deschisă undeva la
marginea cerului, seamănă cu visările şi cu frânturile de cutreier şi
contemplări care l-au însoţit pe întreg parcursul trecerii nopţii.

Acum e ceasul la care Marele Rugător mergând încet, îşi


observă fermitatea paşilor pe cînd se postează în faţa unui perete de
stâncă, aşa ca în faţa unei oglinzi. Ştie că soarele, aşezându-se pe
pietre, le îmbracă într-o splendoare cu totul aparte şi greu de descris.
În clipa când se retrage din faţa peretelui de stâncă din tot acest
miracol n-a mai rămas decât o amintire mirată. De aceea îşi întrebă
ochii: ,,Care a fost momentul Adevărului?”

,,La fel – gândeşte el în continuare – se întâmplă şi cu chipul


trăsăturilor omeneşti. Se aseamănă între ele de parcă ar fi aceleaşi,
dar soarele uneori nu mai ajunge până la ele ca să le putem bine
distinge. Cum se face una ca asta? Soarele este imparţial faţă de
toata lumea. Îşi împrăştie strălucirea sa la fel de bogată asupra pietrei
curate ca şi asupra pietrei prăfuite sau acoperită de muşchi.”

38
Mihai Mateiciuc

Năpădiţi încă de strălucirea peretelui de stâncă, ochii îi clipesc


de zor. Rămân închişi şi tăcuţi apoi pentru o scurtă vreme. Atunci
ochii lăuntrici, cei ascunşi ai inimii, se văd obligaţi să intervină în
felul lor. ,,Şi ce-aţi vrea?”, întreabă ei. ,,Speram şi aceasta e singura
noastră speranţă ca soarele să fie obligat să strălucească, iar pietrele
curate să fie obligate să poată să răsfrângă strălucirea primită. Dacă
te-ai asemăna cu marele Whitman, mulţumită soarelui, din pieptul
tău tare ca o stâncă ai da la iveală poeme, vaste ca întinderile preeriei.
Dacă ai fi Wan Gogh, tot graţie astrului zilei, din arzătorul tău penel
pe care l-ai mânui, în raze de culori fierbinţi ai înfăţişa ţărani pe
câmp şi ciocârlii în slăvi de văzduh argintat.”

Marele Rugător se îndepărtează câţiva paşi, intenţionează să îşi


vadă de drum dar nu-i chip – arta strălucirii soarelui îl manevrează
deplasându-l dinspre imens spre intens. Brusc, s-a întors în faţa
stâncii: ,,Am uitat să-ţi fac o destăinuire – una de suflet. Să ştii că
voi continua să merg acolo unde mi-am pus în gând. În drum trebuie
sa mă întâlnesc cu un semen căruia va trebui să-i fac un bine. Dacă
se va petrece întocmai aşa, de îndată mă întorc la tine. Tu vei primi
binele pe care l-am făcut eu şi îl vei îngropa sub tine. Din tine va
încolţi o limbă de piatră… Ei bine, limba aceea de piatră mă va vesti
unei lumi întregi.”
,,Da – meditează acum mulţumit şi nu prea, în timp ce se
depărtează de peretele stâncii. Soarele e frumos şi e nemuritor. Oricare
piatră e tăcută şi oricare gură de om e inaptă să aibă o bună pază a
gurii. Oamenii, ca şi oglinzile lui Cocteau, ar proceda mai bine dacă
ar reflecta mai mult.”

39
Jurnal în metru athonit

Timpul nu ia în seamă firea omului, nici seamă nu ia la faţa


omului. Dar, în graba întâlnirii cu Timpul, oamenii îşi uită în timp
bunătatea credinţei.

După cum Carmeliţii nu au şovăit de a atribui lui Adam


întemeierea ordinului lor călugăresc şi a socoti în plus că, îngustele
peşteri de pe muntele Carmel sunt adăposturi străvechi ale principelui
lor întemeietor patriarhal, după izgonirea lui din raiul pământesc, tot
aşa, pentru orice călugăr athonit, Prea Sfânta Fecioară Maria, Mama
Pruncului Divin, şi-a întipărit urmele binecuvântate ale picioarelor
ei pe cuprinsul Sfântului Munte.

Într-o zi Maica s-a dus să viziteze pe Lazăr în insula Cipru.


Corabia ce avea să o ducă la locul hotărât a plecat din portul
Iaffa, dar vânturi rebele au împins-o pe coastele Athosului, loc unde
în vremurile acelea se ridica un templu – zice-se că – închinat lui
Apollo sau lui Saturn.
Sfânta Fecioară a coborât în portul Clemente, exact în locul
unde în veacul al X-lea avea să se ridice o mânăstire, zisă a lui
Clement, iar potrivit unor viitori istorici greci ai muntelui Athos,
Clemente trebuia să fie identificat cu un episcop care a adus la
Hristos pe locuitorii Athosului.

De abia a pus Sfânta Fecioară piciorul în pămâtul viitoarei


peninsule numită calcidică.
Idolii îndată au înălţat spre văzduh strigăte de bucurie, vestind
venirea Maicii Domnului pe meleagurile lor şi, astfel, îndemnându-i
pe ceilalţi să i se închine cu plecăciuni.
Lumea era şi în vremea aceea, plină de perfecţiuni efemere,

40
Mihai Mateiciuc

închinătoare la zeităţile vremurilor, însă, păgânii au fost atât de


mişcaţi de această minune, încât, îndată s-au convertit la creştinism,
iar Preasfânta mai înainte de a-şi urma călătoria ei prin lume, şi-a
întins binecuvântarea numelui ei sfânt peste întreg Sfântul Munte.

Cel care îşi fericeşte timpul vieţii meşterind, în chiar ceasul


de faţă în Grădina Maicii Domnului o Colibă de pace, de curată
şi sfântă bucurie pentru sufletul său, ştie cum nimeni altul în ce fel
se poate descoperi sau redescoperi un mod de recunoştinţă mai
satisfăcător decât cel învechit – o relaţie dintre o Mamă Sfântă şi
fraţii Fiului ei.

41
Jurnal în metru athonit

Măreţia Athosului nu se iveşte de la început, dar creşte pe


măsură ce îi examinăm spiritual alcătuirea.

Şi, chiar şi în acest caz părem oarecum descumpăniţi, fiindcă


străbătând-o, simţim cum suntem absorbiţi cu conştiinţa într-un uriaş
con de absorbţie spre Înalt, pentru că, această Măreţie a Athosului e
în întregime învăluită în Mister.

În cele din urmă, Muntele pe vârfurile căruia călugării sunt


aspri postitori şi privitori spre propriul buric şi vedeau şi mai văd în
mai toate zilele minuni şi lucruri uimitoare, e un loc nimerit în care
poţi să te întâlneşti cu Spiritul Făurar al Lumii. Da, în mod cert, aici,
poţi fi nu ca într-o ghicitură, cum duhovniceşte se spune, ci, faţă în
faţă cu Spiritul Lumii. Nu poţi însă să dai ochii cu Spiritul Criticii,
cum lumeşte se spune, chiar şi în fericitul caz că ai fi autorul unei
pământeşti opere de artă.
Însăşi Măreţia Sfântului Munte e cea mai mare Operă în felul
ei din toate câte s-au ivit până în prezent.

Acum, la ceasul acesta, când principiile vieţii monahale au


fost cercetate şi dezvăluite, nu mai este pricină de a crede decât
– în mod necondiţionat – în forţa de creaţie a Marelui Artist. Totuşi,
privind aici, pe latura în care este vorba de realitatea unică a lucrurilor
invizibile multe din ele stârnesc constant admiraţia şi acesta-i chiar
motivul pentru care istoria primitivă a Athonului creştin este toată
înflorită cu legende.

Faptul nu trezeşte mirare, fiindcă, preocupat de împlinirea


lucrului său, cel ce se străduieşte să îşi ridice în acest mirific cadru

42
Mihai Mateiciuc

o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său, se


aseamănă cu fraţii săi deprinşi mai mult să contemple în cutreier de
smerite visări decât să cugete, conştienţi, la măreţia acestei Opere
în Sine.

Problema unei opere: prea uluitoare, pentru un simplu


exerciţiu de admiraţie, la faţa locului.

43
Jurnal în metru athonit

Rudele Marelui Rugător: O pleiadă de fraţi purtând pecetea


tainei de a fi martori trăitori şi rugători ai smereniei.

Situaţia socială: Săraci cu duhul.

Viitorul: Da, desigur, evident – Athosul e un Sfânt Soclu


pentru Cuminţenia Pământului.

Deviza pelerinilor vizitatori: “Căpitane, roagă-te lui


Dumnezeu, dar trage la ţărm – la ţarmul Sfântului Munte ca să
debarcăm!”

Unul dintre secretele unui om înzestrat cu un talent autentic


este să vină în acest loc şi să vadă pentru prima oară; adică, bunăoară,
să privească un ac de pin din pinii care împresoară relieful Muntelui,
ca şi cum acesta n-ar mai fi văzut ace de pin niciodată.
Numai în acest caz un ac de pin poate să-i apară cuiva, în
toată noutatea şi spledoarea lui.

Facultatea de a ne mira, atât de repede tocită de lumea situată


dincolo de poalele Athonului, retezată de obişnuinţă şi de educaţie
în general, constituie temeiul simţământului că, la faţa locului,
aici, adevărata ordine se întemeiază doar pe rugăciune. Pelerinul
pătrunde în mirifica atmosferă a Muntelui aducând cu sine un bagaj
de dezordine mai bine sau mai prost ambalată în lumea din care
vine. Sigur că ar vrea să aibă parte de un început de trăire autentică
– dar care? Desigur că va trebui să aştepte să vină ea la el. El nu
poate alege, e un neputincios. Nu poate merge s-o caute acolo unde
se ascunde. De pildă, aspectul unui strop de apă sfinţită picurat

44
Mihai Mateiciuc

dintr-un buchet de busuioc îl va face să viseze la lacrima mamei, la


copilărie, la lume, şi apoi la câte şi mai câte. Aşa se va întâmpla şi cu
o sumedenie de alte impresii la care va fi părtaş şi care sunt puncte
de plecare, cu recomandarea bunului simţ de a le comenta la caz de
nevoie folosind cuvinte blânde, dacă se doreşte să ai parte de nişte
argumente tari.
Pe toate îşi doreşte din tot sufletul pelerinul să le vadă aici, la
faţa acestui loc sfânt, cu alţi ochi; de s-ar putea, cu acei ochi pe care
i-a avut dintru început Adam cel cu sufletul în argilă.

Atât de puţine lucruri pe locul lor în lumea asta; ca şi noi


oamenii…
Vizitatorul se simte din ce în ce mai izbit de aspectul acesta la
tot pasul. Dar se consolează repede la gândul că Umanitatea trebuie
servită şi de oameni ca el.

Să nu iubeşti locul în care te-a hărăzit Dumnezeu – e păcat.


Întoarcerea pelerinului de la Sfântul Munte acasă e o
problema de adaptare, celebrată de fiecare individ în parte, în cupa
inimii sale timp îndelung.
Lumea marilor metropole e plină de grupuri statuare şi
statui, dar niciunul nu constituie şi nici că s-ar putea compara, într-
un fel anume, cu sfinţenia acestui sfânt Soclu pe care tronează în
faţa creştinătăţii Cuminţenia Pământului.

În artă, spune Julien Green, adevărul se află – tronează – în


surpriză.

45
Jurnal în metru athonit

,,E cam ciudat Muntele acesta”, obişnuieşte să puncteze


frecvent Marele Rugător, atunci când se găseşte în faţa unui grup
de pelerini.

Şi, drept argument adus acestei păreri exprimate, continuă


pe un ton glumeţ să le mai spună: ,,Aici, vorba unui poet… Nu sunt
femei care să înnebunească bărbaţii”.
O persoană din grupul de vizitatori aducându-şi aminte de
respectivul poem, mustăceşte un gând de reproş ascuns. Ştie că deţine
pentru scurt timp libertatea de a-l păstra sau de a-l da la iveala, pentru
că, după desfăşurarea clipelor ce vor urma împrejurării oferite, cum
şi după gradaţia dibăciei sale, reproşul va deveni mai mult sau mai
puţin savuros şi preţios. Când simte că nu reuşeşte să pună gurii
pază sigură, are trebuinţă de revărsare, de descărcare a sufletului sau
de uşurare a inimii cum se zice şi comentează cele spuse de Marele
Rugător: ,,Aici nici bărbaţi care să lase femeile grele nu-s…”

,,Da, aşa e. O ţară de oameni maturi şi bătrâni o să vă pară


Athosul – le zice în continuare ghidul de fericită ocazie – o ţară
muntoasă în întregul ei unde nu se aud râsete cristaline de copii
care se joacă, nici plânsetul nevinovat al pruncului din leagăn. Un
tărâm lipsit de familii, lipsit de copii, într-adevăr… Dar, să ştiţi,
că nu-i chiar aşa. Orice bună mamă ştie că depărtarea ei de copil
sporeşte dragostea şi a mamei şi a copilului. Muntele acesta, dragii
mei, el însuşi naste… Naşte fii – fii duhovnicesti. Şi tot el, ca o
mamă grijulie îi creşte ca pe nişte adevăraţi Pui-de-Cer.”

La auzul acestui comentariu ce pare că n-a fost făcut spre a

46
Mihai Mateiciuc

fi folosit cu gura, spre deliciul urechilor, ci spre desfătarea inimilor,


grupul rămâne fermecat, tăcut şi gânditor. Iar când taci, stai şi te
gândeşti. Gândind, observaţiile ţi le grupezi. Cel care ştie să tacă,
cunoaşte bine inima omenească şi îşi dă toate silinţele să nu cadă
pradă înflăcăratei dorinţi care-l poate duce mai departe decât i-e
vorba şi vocea. Aşadar, în acest răgaz de timp, Marele Rugător are
prilejul să citească doar pentru el, ca un clarvăzător, câteva dintre
mesajele ce apar scrise pe frunţile unora dintre cei ce se află în faţa
sa.

Unele pasaje se referă la o seamă de femei îmbrăţişate de


primul venit, aşa cum se lasă floarea câmpului sărutată de orice
trecător; alte pasaje descriu o privelişte plină de femei care îşi
risipesc îmbrăţişările la tot bărbatul, aşa cum înotătorii în apă, lejeri
şi nepăsători ating cu trupul lor dezgolit orice val.

Marele Rugător profită de asemenea împrejurări. Pentru


fiecare gând citit are două piste în favoarea sa. Pe una din ele
foloseşte curieratul bărbaţilor-pelerini pentru a le reaminti soţiilor
lor şi femeilor de pretutindeni, care e temeiul interdiţiei sinodice şi
canonice, acela de a nu putea să pătrundă cu tălpile picioarelor pe
teritorul Sfântului Munte. Pe cea de a doua pistă expediază rugămintea
de a fi iertat Athosul pentru această lipsă de ospitalitate.

,,Întoarceţi-vă acum capul spre stânga mea”, îi roagă acesta.


Şi continuă să le zică: ,,Nu-i aşa că vedeţi cerul prin frunziş?
Această frumuseţe vă îndulceşte inima, nu ştiu de ce, în timp ce
frumuseţea unui chip de femeie are ceva răscolitor în ea; nu-i deloc
liniştitoare.”
Acest procedeu se dovedeşte a fi plin de o analogie capabilă
să pună tactic la punct orice nedumerire. Ca să nu spui lucrurilor pe

47
Jurnal în metru athonit

nume nu-i totdeauna atât de lesne: o iscusinţă, şi încă una mare, se


cere.

,,Itaca lui Homer”, metaforic gândind Marele Rugător,


aceasta înseamnă că există o casă şi o soţie şi unul sau mai mulţi
copii – şi că există o raţiune pentru toate acestea.
Astfel, urmărindu-i expunerea, se surprinde mirându-
se pelerinul, visând la pragul casei în care soţia credincioasă ca
Penelopa, îl aşteaptă, cu o cuvenită înţelegere şi respect faţă de
interdicţia Sfăntului Munte.

Acum Marele Rugător se simte la adăpost. La începutul


explicaţiei sale a suferit, vroia să spună ce poartă în adâncul inimii:
Sfântul Munte şi femeile se regăsesc situate pe două planuri opuse.

48
Mihai Mateiciuc

D
,, eist, teist sau panteist?” – citeşte Marele Rugător scris
într-o carte.

Deist, teist sau panteist – întrebare subţire a cărei singură


speranţă…
O întrebare care doar speră să fie un loc de întâlnire cu
Dumnezeu.
Într-o piaţă de economie a cuvintelor un loc de întâlnire cu
Dumnezeu poate fi dinainte fixat doar printr-un singur cuvânt:
,,Oriunde”.

,,Ce ruşinos început de viaţă am avut, se destăinuie Marele


Rugător unui frate, fiindcă o vreme mi-am trăit viaţa aşa cum vroia
societatea civilă. Hristos însă exista şi era inegalabil. Dacă n-ar fi
fost să Îl întâlnesc într-o bună zi, aş fi trăit în continuarea vieţii mele
o nebunie stupidă.”

Când începi să faci un prim efort pentru a distinge diferenţa


între un arhetip şi un stereotip, cuvântul ,,oriunde” te ajută să înţelegi
că viitorul poate să semene foarte mult cu prezentul, iar lucrurile
încă nu-s complete. Ca punct de întâlnire sau ca locaţie sunt tot atât de
uimitoare ca încercarea de a te ascunde din faţa lui Dumnezeu.

Oriunde – pe orice drum am apuca L-am întâlni.


La orice poartă am bate, El ar fi Acela care ne-ar deschide.

A avea prilejul – şi a trebui să te întâlneşti cu Dumnezeu.


Sau – a avea prilejul acesta şi a crede că până la sfârşitul

49
Jurnal în metru athonit

zilelor tale vei păstra barem o nesăbuită speranţă că Dumnezeu va


perfecţiona raiul şi iadul, pentru că la lucrul acesta se pricepe aşa
cum se pricepe la toate.
Sau – pe mistici, a-i citi aşa cum îi citim pe călătorii întorşi
din ţări îndepărtate în care ştim bine că nu vom ajunge nicicând.

A avea prilejul.
Şi asta – oriunde: înafară de tine sau înlăuntrul tău.
Oriunde – într-o Colibă de bucurie a sufletului tău, într-un
munte oarecare sau pe un deal numit al Fericirii, sau într-un loc atât
de lesne de ghicit pe cât de greu este de înţeles manuscrisul de la
Voynich.

Pentru Marele Rugător nu există loc imposibil, aşa cum nu


există nici dragoste imposibilă.
Marile suflete ale creştinătăţii s-au complăcut, totuşi, în
singurătate. Tot în singurătate a decis să-şi petreacă tot restul vieţii
şi el, încă din ziua când a rămas sub ocrotirea Sfântului Munte.
,,Vreau să fiu aici, alături de sufletele ce au iubit prietenia cu
Dumnezeu – şi-a propus din clipa aceea. Doresc să am parte aici de
o prietenie netulburată cu Cineva care a fost şi este mai mare decât
mine.”

De atunci şi până în ziua de azi, cuvântul ,,oriunde” a rămas


pentru el un produs spiritual dematerializat: o Colibă de Bucurie.
Întâmplarea acesta presupune că uşa sufletului a rămas
deschisă cu vederea la cer. Prin ea are cale liberă să pătrundă în
colibă şi duşmanul. În mod aproape sigur, va socoti că nu poate fi
jignit de această îndrăzneală a sa.

Marele Rugător este atent la linişte; undeva, ceva se

50
Mihai Mateiciuc

petrece.
El ştie că nici în pustie nu eşti singur.
,,Deist, teist sau panteist” – tustrele, aceste cuvinte continuă
să plutească în jurul colibei, şi cuvintele acestea sunt ca şi văzduhul,
ca şi aerul care pretutindeni pluteşte.
Câtă vreme o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie are
uşa sufletului deschisă spre cer, duhul nevăzut pătrunde în ea.
Duhul e aerul de bucurie care o primeneşte.

51
Jurnal în metru athonit

Cu un zâmbet subtil ce parcă ar vrea să ne spună totul,


Marele Rugător îşi reaminteşte de primele zile ce au urmat venirii
sale în Munte.

Idoli şi odalisce vin şi pleacă. El, însă, nu şi nu; în momentele


acelea era decis să cucerească toate profunzimile spaţiului şi toate
misterele timpului.
Încă de la bun început i-a declarat hotărât stareţului: ,,Vreau
sa fiu asemenea sfinţilor!”
,,I-auzi, frate!”, a comentat plăcut surprins acesta. ,,Gândeşti
mult? – l-a mai întrebat. Dacă răspunsul tău e da, atunci imaginează-
ţi mai puţin şi încearcă să simţi mai mult. Aici în Munte lucrurile
se pot schimba dintr-o clipă în alta. Abia dacă pentru unul aşa ca
mine, ar mai exista vreo şansă să rămână la fel. Aici, lifturi nu-s…
Deci, va trebui să urci o mie şi una de trepte sau chiar mai mult
decât atâtea, într-o singură zi. Peste noapte, va trebui să repeţi ca
să se înmulţească osteneala ta de peste zi. Dificultatea constă în a
face banalul ascultării de această nevoinţă, credibil. Iată ce sfaturi
ne predă un scriitor filosofic, cu inspirţie adânc religioasă de sfânt.
Zice acesta: ,,Nu este uşor să fii asemenea sfinţilor dintr-odată. Mai
întâi fii asemenea oamenilor buni din satul din care ai venit. Aceasta
să-ţi fie cea dintâi treaptă. Fii apoi asemenea oamenilor sfinţi din
neamul din care te tragi. Aceasta să-ţi fie treapta a doua. Fii apoi
asemenea celor mai mari sfinţi ai Bisericii.

,,Înţeleg – consimte preopinentul. Aceasta trebuie să fie


treapta a treia.”
,,Şi, în cele din urmă, tot aşa păşind pe trepte de urcuş
duhovnicesc, poţi fi şi asemenea lui Hristos. Dar, dragul meu,

52
Mihai Mateiciuc

aceasta e culmea. Pe toate treptele acestea nu se poate ajunge cu un


singur salt făcut tocmai de jos.”

Din momentul acesta, novicele a înţeles esenţialul:


entuziasmul nu-i totul. Toate străduinţele, cele dinafară şi cele
dinlăuntru, un entuziast e dator să le închine sufletului. Dacă nu-i
un mister, atunci e un secret de aflat de oricare dintre noi: sufletul
omului care doreşte să se înalţe, trebuinţă de lift nu are.

Cu acelaşi zâmbet subtil ce parcă vroia să-i spună încă de la


început totul tânărului novice, Marele Rugător gândeste la de câte
ori entuziasmului său nu i-a trecut prin gând să se refugieze într-o
frază din urcuşul sfântului Pavel, în care este vorba despre nevoia de
a parcuge prin urcuş realitatea unică a lucrurilor invizibile.

53
Jurnal în metru athonit

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie, trudeşte mult în jurul sufletului său.

Ştie că sufletul este mai de preţ decât trupul. De aceea toate


străduinţele sale le închină sufletului. Împlinind această trudă aleasă,
odată cu ea îşi fertilizează şi terenul gândirii. Iar în ceea ce priveşte
Coliba şi grădina sufletului, pe amândouă, se străduieşte să la apere
– cum se zice – de ,,potopul morţii”.

Desigur că, toată osteneala poate să rămână fără folos dacă


nu cere şi voia luminii divine – harul dătător de viaţă al Supremului
Făurar de Lumină. În Adevăr, harul este pentru o Colibă de pace,
de curată şi sfântă bucurie, ceea ce este şi înseamnă soarele pentru
o pânză expusă la albit pe prundişul unui râu. Săpunul şi mâinile
harnicei gospodine au ostenit asupra pânzei destul. De-acum Soarele
va fi acela care va desăvârşi albirea pânzei.

De aceea, ori de câte ori meditează la curăţirea inimii şi


la starea de igienă a sufletului, Adevărul despre existenţa Colibei
îl copleşeşte; trupul şi sufletul îi par a fi unul şi acelaşi. Revărsat
peste tărâmul fiinţei sale, Adevărul dinlăuntrul său iese la suprafaţă
ca şi apa. Astfel, Adevărul i se descoperă dragostei. La rândul ei,
Dragostea îl fericeşe cu cântece de proslăvire şi Coliba de bucurie
răsună, asemenea lăcaşurilor sfinţilor din ceruri.

Şi, pentru toate aceste descoperiri, asemenea marelui prooroc,


Marele Rugător se roagă la Dumnezeu-Tatăl sfinţitor: ,,Miluieşte-
mă, Dumnezeule, după marea milă a Ta, […] spală-mă şi mai vârtos
decât zăpada mă voi albi [Ps. 50].

54
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător fiind om duhovnicesc reuşeşte de minune


să echilibreze între ele Raţiunea, Inima şi Sufletul.

Înainte de a începe construirea colibei şi-a adus aminte de o


însemnare a Sfântului Velimirovici, cum că, sfânta Varvara a făcut
trei ferestruici într-o mică fortăreaţă în care fusese sechestrată de
tatăl ei păgân. Prin aceasta ea a voit să îşi arate credinţa în Sfânta
Treime.

Deci, în clipa aceea, ca să-i modeleze în bine cele ce îşi puse


el în gând să facă, un înger de lumină s-a apropiat de cugetul său şi i-
a zis: ,,Şi tu, la fel să faci trei ferestre. Trei îţi poruncesc să faci, căci,
aşa se cuvine ridicării unei Colibe de bucurie pentru un suflet. Căci,
ia aminte, cel ce priveşte cerul numai printr-o fereastră vede numai
o treime a cerului. Cel ce priveşte cerul prin toate cele trei ferestre
vede cerul întreg. Să te foloseşti de disciplină şi de supunere ca să
poti să îţi hrăneşti entuziasmul inimii şi aşa să faci întocmai cum
ţi-am spus.”

Extrem de folositor pentru propăşirea sufletului s-a dovedit a


fi între timp acest plan de lucru pe care novicele l-a urmat întocmai.
Azi, fraţilor săi mai tineri le împărtăşeşte din experienţa sa: ,,Nu
trebuie să devii prea ingenios. Un echilibru cu cerul, poate fi atins şi
menţinut: trei ferestre deschise spre cer ajung omului duhovnicesc.
Prin cea dintâi trebuie să privească Raţiunea cu Credinţa. Prin a
doua trebuie să privească Inima cu Nădejdea, iar prin a treia Sufletul
cu Dragostea. Pentru a vedea dumnezeiasca Treime în unitate, dragii
mei, e nevoie ca omul să se înţeleagă pe sine însuşi ca treime în

55
Jurnal în metru athonit

unitate.”

E de la sine înţeles că omul nu reprezintă decît o fracţie a lumii


cunoscute la un moment dat, dar primeşte puterea exponenţială de a
face distincţie şi a nu confunda stăruinţa şi strădania cu misterul de
a trăi adevărul că numai treimea din sine poate să vadă Treimea.

56
Mihai Mateiciuc

Treaz, înainte de săvârşirea miezonopticei, aprinde opaiţul


şi rămâne uimit: câte o umbră aparte pentru fiecare obiect.

Priveşte apoi prin ferestruica din spatele colibei spre grădină.


În drama ce se desfăşoară pe scena din ,,teatrul unei nopţi de vară”
cu lună plină, observă că, fiecare obiect îşi joacă rolul încredinţat
de regizorul soartei. Sperietoarea arată ca un om ce aşteaptă să
se întâmple ceva inevitabil, şi de câte ori inevitabilul nu are loc e
dezamăgită – e-atât de sărmană! Priveşte la lumea din afară de ea.
Cu braţele bine întinse în lături, caută ca un radar să depisteze păsări
negre în refugiu aflate pe ramurile unor suflete. Haina de pe umeri
îi cade ca parte din uniforma unui vis ce se destramă şi se şterge ca
o pată în zorii zilei. ,,Sunt, totuşi, nişte imagini din viaţa de noapte
a unei realităţi care peste două-trei ceasuri se vor evapora ca aurora
dimineţii”, comentează pentru sine Marele Rugător.

Cel care locuieşte într-o Colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie, e încredinţat sufleteşte că, fie noapte sau zi, el este alesul
care a ridicat-o pe o temelie trasată de un arhitect înţelept ce se află
în persoana duhovnicului său. Duhovnicul e un maestru spiritual
care şi-a desăvârşit studierea sufletului după o programă ce aparţine
darului trimis de Dumnezeu. Potrivit acesteia, acum Coliba de
bucurie reprezintă pentru sufletul Marelui Rugător o adevărată
construcţie a Realităţii.

Înainte de apariţia zorilor când luna, ca un gong de aur, bate


ceasul utreniei, Marele Rugător aprinde Evanghelia mântuitoare în
el. Efectul este spontan. În jur totul se transformă, se face Lumină.
Constată că Pecetea Realităţii de afară este identică şi intactă cu cea
existentă în coliba sa de pace.

57
Jurnal în metru athonit

C
,, e vis am avut azi noapte!”, începe Marele Rugător să
povestească.

Şi, încrezător că preopinentul său confrate îl va asculta până


la capăt, purcede la depănarea visului: ,,Mă întorceam cu vaporul
spre Dafni. Din capriciile valurilor şi voalul de spumă de apă de
mare lăsat de elicea motorului un om s-a desprins şi s-a căţărat pe
punte. Era un călugar budist, care se apropie de mine şi prima lui
întrebare aceasta a fost: ,,Cum arată Athosul văzut din depărtare?”.
Eu, dându-mă un mare cunoscător în materie, îi răspund că seamănă
în linii mari cu Universul şi că există două moduri de a-l vedea.
Unul – ar fi acela de a-l privi ca pe un organism mort. Celălalt – ar
fi de a-l privi ca pe un oganism viu.”

,,Mi-ai dat un răspuns transfocator, ca să zic aşa…”, răspunde


călugărul acela. Şi tot el continuă: ,,Pot să-l interpretez şi ca pe o
distincţie parafrazată, foarte asemănătoare cu diferenţa dintre filosofia
mecanicistă şi cea organicistă. Te asigur, însă, că nu fac paradă de
cunoaştere avansată şi că, în afara oricărui alt ideal pe care oamenii
îl scot la iveală într-o vreme oarecare drept ţintă, după opinia mea
astăzi nu există vreun conflict între creştinism şi budism. Un conflict
adevărat există între filosofia vieţii şi cea a morţii. Nu-ţi spun un
secret. Ceea ce îmi place să fac eu este s-o folosesc pe prima pentru
că e vitală, pentru a o combate pe cea de-a doua. Aşa da; ai dreptate,
există două moduri de a vedea universul.”

Urmează în visul Marelui Rugător o scurtă fâstâceală, ca


momentul acela de ruptură a unei pelicule de celuloid care derulează

58
Mihai Mateiciuc

pe un ecran filmul. Se vede că, pe scena reprezentată de puntea


vasului, fiecare dintre cei doi protagonişţi îşi juca rolul încredinţat
fără a beneficia de serviciile unui sufleor de succes scontat.
,,Ce vorbeam eu?”, întreabă clugărul, încercând să
restabilească interesul discuţiei. ,,Nu contează – zice Marele Rugător.
Nu eram eu… Aşa poate fi oricine şi oriunde. Întâlnirile onirice se
prezintă în faţa ochilor ca nişte morminte vii, ca nişte obsesii între
noapte şi zi, între ieri şi azi.”

,,Aici cred că m-am trezit”, dă să-şi încheie povestea visului


Marele Rugător, în timp ce fratele preia el iniţiativa: ,,În principiu
visul e pleonasmul zădărniciei; oricât ne-amăgim. Avem însă norocul
că deţinem ştiinţa de a ne lepăda decepţiile, ca pe nişte veşminte
negre… Uită-te bine la pinul acesta din faţa noastră. Sub povara
zăpezii cum îl vezi? Stă drept şi neclintit, nu-i aşa? De vrei, însă, să
afli adevărul curat despre el, spune-mi cum faci? Aştepţi cuminte
până ce se topeşte omătul. Mă-nţelegi ce vreau să spun…”
,,Te-nţeleg, frate. Cât eşti treaz poţi doar imagina. Visând,
ca tot omul, cum nu ai la îndemână vreun alt mijloc de deplasare a
realităţii, călătoreşti în somn.”

59
Jurnal în metru athonit

Un mare rugător dispune de acea înţelepciune care trebuie


totdeauna să preceadă unor întrebări ispititoare.

Deci, într-o zi un tânăr novice cu o hartă geografică în mână


vine la Colibă şi îl întreabă: ,,Vreţi să priviţi aici? Uitaţi-vă, cum
Peninsula calcidică în care se află portul Salonicului înfăţişează pe
această hartă aspectul unei mâini infirme cu trei degete.”
,,Aşa e; văd. Şi ce vrea să însemne asta?”, întreabă Marele
Rugător.
,,Avem deci în faţa noastră priveliştea unei mâini monstruoase
cu trei degete.”
,,Avem – şi care-i problema?!”
În faţa unei asemenea reticenţe se încrâncenează inevitabilul
şi râvna tânărului de a mai fi un mic provocator. Cu o şi mai îndârjită
insistenţă, îi indică un anume locuşor pe hartă şi zice: ,,Acum privind
noi de la Salonic, degetul care se află la stânga e mica peninsulă a
Sfântului Munte. Celelalte două degete sunt peninsulele Longos şi
Casandra...”.
,,Pare a fi întocmai cum spui, numai că, vezi, exactitatea unei
hărţi înseamnă înainte de toate întâia capodoperă a unei metamorfoze,
ca să zic aşa. Câte explicaţii putem să dăm noi lunecând cu degetul
pe o hartă cum e aceasta, tot atâtea realităţi posibile se deschid în faţa
noastră.”
,,Aşa o fi – răspunde resemnat tânărul. Numai că eu m-
am cam pierdut cu firea. Întrebarea mea putea să fie de la început
aceasta: ce v-a atras mai mult când aţi gândit să alegeti locul acesta
– muntele sau harta?”.

,,Doamne, nu îngădui în zarea omului acesta nici o himeră

60
Mihai Mateiciuc

– începe a zice Marele Rugător. Un lucru trebuie să-ţi rămână clar:


aşa cum se arată a fi Muntele acesta faţă de o hartă cum e aceasta, tot
aşa este şi înţelegerea creştină a lumii faţă de, să zicem, ,,filosofia”
unei săli de bibliotecă din cadrul unei Academii de Şiinte în care tu,
însuţi, ca un studios student ai putea să te găseşti. Şi uite, îţi mai
spun ceva: câteodată harta pe care o studiem, într-adevăr, colorată,
pare a fi mai frumoasă şi mai atrăgătoare decât muntele sau decât
apa. Însă, dragul meu, nici chiar pe cea mai minunat colorată hartă,
spune un Sfânt Părinte, Apă de Izbăvire, Apă de Sfinţire cum e apa
Iordanului, tot nu curge. Tot aşa, nici într-un relief de munte înalt,
fie el chiar unul ,,prins în singurătate” pe o hartă cum e aceasta, nu
poate vieţui într-o peşteră un pustnic decât dacă i-ar fi dat de la Cel
de Sus.”

Pentru răspuns tânărul îi mulţumeşte. Marele Rugător, după


cum îi e obiceiul, surâde mulţumit. Face astfel o dovadă pe viu
că, întâiul triumf al omului, după bezna ascunsă din peşteri a fost
surâsul. E bucuros în sine că a reuşit să pună stavilă unei provocări
regizate de cel rău.

Totodata, îşi aduce aminte şi de ceea ce Sam Goldwin spunea


odată: ,,Nu da nici o atenţie criticilor – nici măcar nu-i ignora”.

61
Jurnal în metru athonit

Marele Rugător citeşte într-un vechi Ghid turistic că


suprafaţa Athosului e de aproximativ 385 de mile pătrate.

Află din acelaşi document că în vechime peninsula se numea


Akti, în greceşte însemnând ţărm lin. Pe urmă şi-a luat numele de
Athos, de la muntele fără nume, care se înălţa la 2000 de metri peste
nivelul mării.

Dacă la acest nivel de două mii de metri – gândeşte acum el


– reper care înseamnă fizic înălţimea reală a Athonului, mai adaug
înalţimea mea de un metru şi şaptezeci şi patru de centimetri asta
înseamnă că, în raport cu nivelul mării, am obţinut dimensiunea
reală a ,,omului de la faţa locului” pe care îl reprezint ca individ.

Dar, între timp ce gândeşte astfel, îngerul păzitor îi şopteşte


la ureche: ,,Iubeşti infinita varietate care configurează capătul lumii,
dar te joci cu dreapta socoteală şi greşeşti. Nimeni nu te poate obliga
să te declari automulţumit cu această dimensiune, iar dacă o faci uiţi
că gândurile sunt conştiente de sine la orice depărtare s-ar întinde.
Iubirea de mărire nu-i sclava pasiunii, iar dacă ai sentimente, ele se
pot extinde şi împlini în toate fiinţele şi lumile spre care s-ar îndrepta.
Iar acum, în ceasul acesta care este stăpân pe o lume strâmtă, dacă
voinţa ta s-ar stărui într-o rugă nu neapărat înaltă ci adâncă, ai avea
posibilitatea de a ajunge până la cerurile îngereşti. Prezenţa ta acolo
va fi o temă imperială. Vei fi reprezentat de o sferă de lumină mai
cuprinzătoare decât universul, astfel că, tot ce fiinţează în cuprinsul
acestei sfere e în stare să simtă voinţa ta.”

Marele Rugător care n-a văzut în viaţa lui strălucitoarele lumini

62
Mihai Mateiciuc

nordice ca să aibă un termen de comparaţie cu acestea, îi mulţumeşte


îngerului. O explicaţie smerită îi cuprinde cugetul. Gândeşte la
faptul că şi muntele are umbră, dar şi animalul care paşte la poalele
muntelui ştie că, atât firul ierbii cât şi umbra muntelui i se târăsc la
picioare.

63
Jurnal în metru athonit

Meşter bun la toate, sufletul celui care meştereşte o colibă


de pace, de curată şi sfântă bucurie, întoarce inima lucrurilor din
lemn şi piatră către Muntele Sfânt. Crede cu tărie că Iubirea ar trebui
să fie făcută dintr-un material mai rezistent.

Aici, în deplină însingurare, ca odinioară Moise, îşi judecă


valoarea timpului pe măsura spaţiului lăuntric parcurs. Profită de
acest mirific loc sfinţit în care, desculţ ca şi profetul, are prilejul de
a sta ,,de vorbă cu Dumnezeu”.
Îi povesteşte, ca tot omul, despre marile probleme ale vieţii.
Recunoaşte că temelia greutăţilor acesteia este ancorată la pământ,
în vreme ce profilul construcţiei sale trebuinţă are să se înalţe, până
undeva în cetatea veşniciei şi a nemărginirii.

Mai recunoaşte cu mărime de suflet că, deşi, se află departe


de a rezolva cerinţele, simte în sine o mulţumire plină de respect şi
teamă că se bucură de prietenia cerului şi de ascultarea Cuiva care
este mai mare decât el.
Constată cu stupoare că multe probleme sunt dezlegate, dar
tainele rezolvării lor sunt dispreţuite de oameni, întocmai cum sunt
trataţi duşmanii cei învinşi.

Adesea, suspinând, cel care îşi meştereşte sufleteşte o colibă


de pace, de curată şi sfântă bucurie aude cum, jos, dincolo de poalele
Sfântului Munte ruinele lumii pier intrând în pământ.

64
Mihai Mateiciuc

Despre Marele Rugător un hagiograf îşi notează


următoarele:

,,Visul Marelui Rugător a fost un Munte Sfânt pe care l-


a făurit din greu, cu sânge amestecat cu sudoare şi cu argumente
solide. De modestia zbuciumului său ziditor îmi sprijin dragostea de
a începe să scriu, prin ea răzbat somnul lumii şi veghez.”

Iar ca să nu îl contrazică fară să ştie exact de ce o face,


smeritul şi iscusitul rugător îi face într-o zi această mărturisire. Îi
zice: ,,De mic n-am avut vise măreţe deoarece m-am născut departe
de înălţimile acestui Munte Sfânt neavând, deci, de unde să ştiu că
cineva poate să se înalţe şi să crească chiar şi acolo unde nu există
piscuri cum e Athonul. Dar, a fost destul să capăt mai apoi înfipte în
umeri rădăcini de aripi şi aşa, să cresc.”

,,Pesemne că are dreptate – gândeşte monograful. Această


mărturisire adevereşte izbânda unuia care a reuşit să ridice de la
pământ, deodată cu el, o Colibă pe care a aşezat-o mai apoi pe cel mai
înalt pisc al sufletului său. Numai spiritul i-a dăruit această voluptate
a înălţării, în surpriza unei alte, pâna în clipa aceea necunoscută
– ,,imago mundi” – căci, luase încă de la început hotărârea să nu îşi
mai ducă zilele într-un biet cort pământesc ca mâine în ruină.”

După alte zile de tăcută şi discretă observaţie monograful


îşi vizitează din nou subiectul. Îl găseşte ghemuit într-un colţ al
colibei. Nu îşi face simţită prezenţa, iar de pe urma acestei discreţii
n-are decât de câştigat auzindu-l cum se roagă: ,,Fă-mă, Doamne să

65
Jurnal în metru athonit

înţeleg că oricât de mare şi împodobită mi-ar fi Coliba de bucurie


în care acum locuiesc, ea n-are preţ decât pe măsură ce poate să-ţi
servească şi ca locuinţă Tie, Domnul meu. Învaţă-mă, aici, departe
de torentele lumii să-mi trăiesc viaţa numai după voia Ta şi trăind
cu tine astfel în această Colibă să mă hrănesc din roada mulţumirii
depline, putând spune şi eu cu Petru: Doamne, bine este nouă să fim
aici.”

66
Mihai Mateiciuc

Om cugetător, cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de


curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, a
probat cu sine însuşi că el nu-i ceea ce se spune despre el sau ceea
ce ar putea să declare el însuşi despre sine, ci este – ca om – ceea ce
rămâne tăcut în el.

Deoarece, în primul rând, tocmai, pe acest ,,tăcut” nu îl poate


exprima în niciun fel.

Încumetarea poate fi interpretată a fi un fel de monedă


modernă. Circulă prin tot locul aşa cum se mişcă banii. Cu ajutorul
încumetării, un paparazzi îşi poate achita toate formalităţile
birocratice necesare pentru a vizita ca orice pelerin Sfântul Munte.
Câteva zile de alergătură – scadenţă – şi omul se va reîntoarce în
lumea din care s-a pornit. Aici, triumfător, va negocia la bursa zilei
poza unui pustnic pe care l-a surprins pe furiş obiectivul aparatului
său de fotografiat.

,,Cât ceri?”, îl va întreba patronul unui ziar de mare tiraj.


Proprietarul fotodocumentului se va simţi mândru acaparat
şi drept urmare va licita hotărât să obţină cel mai bun preţ. Sub
un titlu extravagant de primă pagină apare ,,subiectul”, captura,
surprinsă de muţenia complice a obiectivului cu pricina. E vorba
deci despre o singură ipostază a pustnicului. Autorul subtextului
însoţitor va căuta, mai presus de toate, să se cureţe de presupusa rea
voinţă faţă de cititori. Cu alte cuvinte, e conştient că îngrămădind
cu ajutorul unor mici litere de plumb adevărata rea voinţă faţă de
subiect, supradozează otrava care mai devreme ori mai târziu îi
poate şubrezi cariera şi pe el, ca om.

67
Jurnal în metru athonit

În tot acest timp adevăratul portret spiritual al pustnicului


rămâne neştiut de nimeni, ascuns într-o necunoscută peşteră de
nevoinţă din cuprinsul Sfântului Munte.

Un mare rugător ştie cum să-şi adune în el bunăvoinţa,


înţelegerea faţă de semenii săi şi în final să-i ierte. Nu va emite
nici pretenţii şi nici supărat nu va fi de toate cele întâmplate fără
îngăduinţa sa. Se va consola, desigur, cu gândul că toate marile
spirite ale lumii sunt şi ele ,,tăcute”, iar prin toate cele ce sunt în
universul întreg Dumnezeu este singurul mai tăcut decât toate.

,,Doar faptele mărunte ale omului – zice el – se întrec pe sine


şi sunt vorbitoare”.

68
Mihai Mateiciuc

Dualitatea cuvântului ,,relativitate” nu îl surprinde.


Ştie bine că sensul acestui cuvânt se asociază destul de
frecvent cu sintagma ,,fericire personală” sau se referă indirect la
capacitatea vieţii de a fi aşa sau ,,aşa-şi-aşa”.

Are urechi de auzit; de aceea viaţa înseamnă pentru el un


cântec de lebădă.
Nimic mai mult şi, totuşi, se bucură de această lunecare a
cântecului de lebădă indiferent dacă trezeşte în el o stare de bine sau
una de nu prea bine.
Se bucură şi se fericeşte pe sine, oricum ar fi; uneori, se
bucură străin de bucurie. Câteodată o face cu ochii închişi conştient
că basmele lumii sunt stafii de cuvinte ce înconjoară duhul unui lac
uriaş şi, de aceea, lacul străluceşte în întregime, iar luna plutind pe
el e o seceră care precede înaintarea cântecului de lebădă. De pe
muchia acestei seceri începe verdele codrului cuprins de un dor – de
fapt dorul său de viaţă.

Apoi – conştient că ochiul închis poate deschide o filosofie


nouă a vieţii, Marele Rugător, cu nimic nu doreşte să schimbe Viaţa,
ci, doar locul de cuprindere a acesteia în propria sa viaţă atenuând
ambiţii de viaţă deşartă. Fără acest principiu ar rămâne cel mai
nefericit om.
O, şi cum i se pare unui mare rugător că se zbate trântită la
pământ ca o pradă, viaţa, într-un om cel mai adesea nefericit.

69
Jurnal în metru athonit

Importantă nu e legenda cât intuirea ei.


Lunecând prin gura nestrunitului timp, istoria primitivă a
Athosului creştin este toată amestecată cu legende.

Faptul nu trezeşte mirare deoarece cei ce trăiesc în nişte


colibe de pace, de curate şi sfinte bucurii pe tot cuprinsul său sunt
deprinşi mai mult a cutreiera Muntele cu mintea în contemplare,
decăt să cugete la naturalitatea lui.

După o legendă mitologică, Ato, fiul lui Saturn, în lupta


giganţilor cu zeii, a aruncat asupra lor cu o pietricică. Pietricica
aceea aducea ca mărime şi formă cu muntele cel colosal exact aşa
cum se prezintă el azi şi, căruia, i-a dat numele. În vechime, muntele
şi-a avut faima lui proprie, prin aceea că, în anul 493 înainte de
Hristos, prin zdrobirea flotei lui Mardonius – şi apoi prin încercarea
lui Xerxe de a-şi deschide un canal prin care să aibă o cale de scăpare
pentru oştirea sa. Amănuntele acestei întreprinderi au fost transmise
lumii de Herodot.

Lucrurile se schimbă dar pentru istorie rămân la fel. Aceste


legende închid în ele ca nişte amfore imagini de veacuri; comori de
suflete închid. Câte adevăruri poate că nu ascund!

La fel ca vechii eroi anonimi, din moşi strămoşi, călugări


postitori cu liniştea lor, în linţoliul muţeniei lor, vedeau şi văd în
toate zilele minuni şi lucruri uimitoare, dar tac ca să simtă mai mult.
Păstrează tăcerea în ei sau deţin arta de a tăcea, vorbind; pentru că
bătrânii nu ştiu înflori şi nici minţi.

Marii rugători din Sfântul Munte nu au fantezie.

70
Mihai Mateiciuc

La începutul venirii sale în Sfântul Munte tânărul novice


a mărturisit despre sine duhovnicului său următoarele: ,,Mama,
asemeni unei naturi vii m-a făcut, într-o zi de început de primăvară.
Ştiţi? Mama mea era pictoriţă…”

Maestrul spiritual a zâmbit, nu s-a putut abţine şi a comentat


acest început de spovadă cu vădită tentă intelectuală, în câteva cuvinte
pline de tâlcuire: ,,Dacă primăvara învie, e de presupus că mai întâi
a fost natură moartă – nu-i aşa?”. Maestrul a zis acestea şi apoi a
tăcut.

După câţiva ani de experienţă spirituală novicele de odinioară


a constatat cu uimire că remarca şugubeaţă a duhovnicului se
adevereşte. Natura muntelui, ea însăşi, se manifestă simţitoare ca o
mamă faţă de însuşirile lui morale. Se comportă în schimb, rece ca o
mamă vitregă faţă de însuşirile lui mentale dar, oricum, nu idiferentă
faţă de o seamă de alte preţioase însuşiri cum ar fi: compătimirea,
bunătatea şi modestia. Adică, se comportă aşa precum nu se manifestă
o mamă faţă de poftele, micile răutăţi ori slăbiciunile fiului ei.

Acest comportament al Muntelui însemnă pentru el cea mai


vie dovadă că Natura, în raporturile ei faţă de om vădeşte înainte
de orice altceva o prioritate morală. Într-un plan arbitrar, defalcat
pe categorii de creaturi naturale ori pe categorii de obiecte sau de
elemente, Natura Muntelui se aseamănă cu omul. Şi, încă un detaliu,
a mai reţinut: în acest plan de jos al omului astfel fragmentat, din
acest ,,tot”, totuşi, nimic nu este om în ,,afară de om” – de omul ca
atare, adică.

71
Jurnal în metru athonit

Azi, Marele Rugător trăieşte cu convingerea că Natura


Sfântului Munte s-a împletit pe vecie cu sufletul său, într-o splendoare
a Uriaşului Tot, iar el trăieşte ca un om extins. În repetate rânduri,
când vine timpul să-şi amintească despre cei rămaşi în lumea cea
de dincolo de frontierele Athonului, când poate că aceşti oameni pe
care-i iubeşte nu-şi dau seama că instinctele îi duc într-o parte şi
înclinaţiile în alta, când poate că pe unii dintre aceştia îi cuprind
aprige nostalgii după Trafalgar Square dacă visează la Londra, sau
după Fifth Avenue dacă se visează a fi la New York, îl trece un gând
milostiv cum că fiecare dintre toţi aceştia e şi el o natură, dar o
,,natură” ceva mai restrânsă.

,,Şi ce-ai vrea să faci?” – l-a întrebat într-o zi unul dintre


ucenicii săi. ,,Nădăjduiesc şi aceasta e singura nădejde ca eu să mă
simt ca şi obligat să mă rog pentru toti aceştia, iar ei să se extindă, ca
oameni, în splendorile Marelui Tot odată cu rugăciunile mele.”

72
Mihai Mateiciuc

A
,, vem atâta nor de Sfinţi”, găseşte scris într-o carte şi se
minunează de aceasta Marele Rugător.

Dreptate şi mărire greu de pătruns, proeminentă ţintă de atins


pentru suflete războinice; sunt precum acei nori obişnuiţi ce plutesc
mai presus de Munte, doar că sfinţii plutesc în norii aceia albi.
Norii vin, plutesc în zbor peste Munte – şi sfinţii odată cu
ei.
Cel ce rămâne în neclintire e doar Muntele Sfânt.

Tatăl Ceresc plimbă acest nor în chipul cel mai nevoit


posibil şi peste cei ajunşi din urmă şi peste cei ce se zoresc să fie cei
dintâi.
Şi tot El a aşezat luna să lumineze aceste batalioane de trupuri
şi suflete ce se deplasează pe sol într-o desfăşurare de marş gnomic,
care, în alte condiţii de drum, ar fi fost incendiate de nemijlocita
lumină a soarelui.

Marele Rugător ştie că în orice anotimp al civilizaţiei umane


au existat, şi în vremurile noastre încă există oameni afierosiţi lui
Dumnezeu, care trăiesc stări de angajament sufletesc faţă de lucrările
cereşti şi, acolo ,,sus”, călcând pe nori precum Enoh iau contact de
duh nemijlocit cu acest nor de Sfinţi – ba chiar şi cu Iisus şi cu
Maica Sa.

Nor de Sfinţi, tivit cu albăstrie de cer, ridică ziua din mare


încet ca să oglindească în miraj de lumină duhovnicească măreţia
Sfântului Munte. Numai în asemenea condiţii marii rugători de aici
vorbesc prin seve nevăzute cu Adâncul şi Înaltul.

73
Jurnal în metru athonit

Marele Rugător învaţă – abia într-un ceas târziu – ce este


răbdarea.

Îşi pleacă fruntea, o lipeşte de pământ şi zice: ,,Nu îngădui


ca tu, pământule, să fii mai răbdător decît mine, fie că eu, omul, te
ar ca tu să-mi dai grâu, fie că te bat cu tălpile picioarelor să obţin o
cărare.”

Pământul îl ascultă părinteşte şi tace pământeşte.


I se pare că simte c-ar mai avea ceva de învăţat din el
însuşi.
În cele din urmă, îşi drege din adânc vocea şi îi răspunde:
,,Tu, mare rugător – poţi fi la fel de răbdător ca mine şi chiar mai
mult, deoarece eşti menit pentru o cinste mai înaltă decât ţărâna din
care eşti făcut.”

Cu şovăitoare luare-aminte Marele Rugător îşi înalţă acum


ochii spre cer. Fixează cu privirea un cadran înstelat şi zice: ,,Nu
îngădui ca tu, cerule înstelat ce priveşti spre pământ cu miliarde
de ochi numai ca să mă încânţi ca om, în chip atât de răbdător să
străluceşti cu o lucire mai puternică şi mai deosebită decât strălucirea
sufletului meu.”

Cuprinzând în el de sus atât bucuria cât şi respectul Creaţiei,


cerul înstelat îi răspunde: ,,Dragul meu, tu, într-adevăr eşti un fiu gelos.
Eu sunt numai un lucru. În tine este Acela care e Îndelung Răbdător
– Acela care m-a făcut şi pe mine şi care mă poate şi preface în
nimic.”

74
Mihai Mateiciuc

În ciclu tonic, după săvârşirea acestui episod, un elan interior


îl întoarce zilnic pe Marele Rugător – ca pe un ceas – dinspre Amurg
spre Zenit. Cât pentru bunul mers al ceasornicului, pe făgaşul zilei
de mâine, Marele Rugător a înţeles că e dator, încă de azi să se
înarmeze cu răbdare. Răbdarea e un pivot important al voinţei, o
pernă tare pe jos, o stare de trezvie imperială, o calitate interioară
ce nu-i stăpână pe o lume strâmtă dar care-i poate mobiliza la timp
potrivit forţele pozitive din el.

Cu tonicul speranţei orientat întru autodepăşire, marii rugători


din cuprinsul Sfântului Munte îşi adaptează continuu dimensiunile
lăuntrului, reformulându-le într-un contur magic de cuvinte: ,,A fi
om înseamnă să ai răbdare mare!”.

75
Jurnal în metru athonit

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi


sfântă bucurie pentru sufletul său, ştie că arhitectul cel mai iscusit e
duhovnicul cu care se poate sfătui în toată lucrarea sa.

Destinaţia construcţiei reprezintă o încercare sufletească de a


descoperi condiţii interioare în care cineva poate trăi împăcat cu
sine şi cu Dumnezeu. Ea trebuie să se găsească plasată convenabil,
undeva pe un drum ales, paralel cu scopul vieţii. Iar scopul e unul
singur ca şi Viaţa: propăşirea şi mântuirea sufletului.

Dacă o împrejurare i-ar scoate în cale un alt ideal, va reflecta


destul înainte de-a acţiona sau nu alături de cauza ei. Într-un atare
moment de răscruce creierul îi întrerupe orice legătură cu lumea
himerelor nu printr-o rotire desprinsă de emoţii ci printr-o evadare
din emoţie. Astfel, rămas singur, sufletul va corespunde în mod sigur
adevăratei realităţi. Dar, dintr-odată, va deveni şi conştient de faptul
că această realitate poate fi păstrată ori pierdută. Ca să îl ajute să-şi
certifice dreptul de proprietar asupra acestui flexibil fel neobişnuit
de realitate la purtător, întotdeauna, intervine în favoarea sa ,,dreapta
socoteală”. E ca o autoritate, într-o instanţă de judecată, un avocat
care îl apără folosind cele mai potrivite cuvinte în ordinea cea mai
bună. ,,Omule, la ce ţi-ar folosi să câştigi toată moşia umbrelor şi să
pierzi în schimb împărăţia realităţii? – îl întreabă un reprezentant al
juriului de judecată. Ai rămâne ca o moară de vânt bătând din aripi
nebune împotriva luminii, stupidă şi oarbă, măcinând în cercuri fără
scop.”
,,Într-adevăr – îi răspunde cel întrebat şi luminat. Nu m-ar ajuta
mai mult decât, să zicem aşa, eu mi-aş încălzi inima sub o lupă

76
Mihai Mateiciuc

potrivită ca mărime, într-o noapte cu lună nouă.”


În opinia secretă a juriului de judecată răspunsul acesta
exprimă în mod succint strânsa îmbinare dintre economie şi
cardiologie. Evident – funcţia unuia care beneficiază de serviciile
dreptei socoteli este de a tulbura inimile şi a zgudui sinapsele
satisfăcute ale creierelor.

77
Jurnal în metru athonit

A mai învăţat Marele Rugător de la duhovnicul său că-


n această lume a visului şi a visărilor tot ce clădeşte şi reclădeşe
timpul, nu înseamnă locuinţă veşnică, ci numai amintirea unei
dimineţi jalnice ori bucuroase despre o posibilă locaţie fără scop în
viaţă sau fără vreun scop în moarte.

Afecţiunea şi tandreţea faţă de un loc anume fac parte din


anturajul amintirilor sale, în egală măsură cu dragostea mamei care
l-a crescut şi care se va întâlni cu sufletul său, într-un loc desemnat
de proiecţia holografică a Colibei de bucurie la care încă mai are de
lucru.

Totul se va petrece în egală măsură cu copiii săi care îi aduc


aminte despre prea frumoşii îngeri din ceruri. În aceeaşi măsură şi
cu trecuta la Domnul soţie, ca despre o dulce aducere-aminte de
unire a sufletelor lor cu Dumnezeu în faţa altarului de la biserică.

Coliba sa de pace, de curată şi sfântă bucurie pentru sufletul


său este, într-Adevăr, o locaţie misterioasă. Locaş de taină în care
sufletul poate locui liber de legea lumii materiale şi, în care, se
poate simţi ceea ce este: moştenitor de drept, răscumpărat de Jertfa
Unuia.

Iar ceea ce este mai făgăduit şi mai ascuns între tăcerea


cerului şi a pământului, aceea sufletul simte mai tare. Din această
pricină Coliba se găseşte fericit plasată, în cea mai pitorească zonă
din fermecătorul oraş al Marelui Împărat.

78
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător încearcă să îşi compare credinţa cu o


uriaşă harpă suspendată între Athon şi Cer.

Îi mărturiseşte unui frate îndrăzneala aceasta, zicându-i: ,,Nu


există vreo inimă de om care să atingă această magnifică harpă şi să
nu obţină un sunet. Inimi şi minţi diferite, întocmai cum sunetele de
harpă sunt diferite numai ca ton, odată ce sunt reproduse pe acest
instrument, în mod misterios ele sunt toate egale.”

Îşi aminteşte chiar şi de un alt motiv metaforic, asemănător,


întâlnit în poemul lui Coleridge Harpa eoliană:

,,Şi ce ar fi dacă toată natura însufleţită


Ar fi nişte harpe organice diferit alcătuite,
Ce vibrează în gând, când peste ele trece
O boare intelectuală, imensă şi plină de fantezie
Fiind în acelaşi timp Sufletul fiecăruia şi
Dumnezeul tuturor.”

În acest poem harpa slujeşte ca simbol potrivit al armoniei


care cuprinde întregul univers.
Natura spirituală a Muntelui, ea însăşi, în întregul ei, seamănă
cu o harpă la care creaturile ce se nevoiesc vieţuind sub semnul
Athonului sunt de fapt strune. ,,De oricare strună mă ating, ascult
ecoul sufletului meu”, se destăinuie adesea Marele Rugător.
Şi, în timpul acestei viziuni, pe atât de rară, pe cât de
neaşteptată, conştient că e o mână strunită de sunet şi de lumină
sufletul Marelui Rugător simte o bucurie muzicală de nespus, o
desfătare duhovnicească produsă de sferele cereşti.

79
Jurnal în metru athonit

O inscripţie greacă recent descoperită spune: ,,Bei apa sau


valul?”

Şi mai există într-un alt loc şi un motto al hetairei grece, care


spune: ,,Eu posed, dar nimeni nu mă posedă”.

După o bună chibzuială, prima expresie înseamnă: atenţie la


neatenţie.
Este nevrednic a cugeta că bem valul. Bem cantitativ cât
îi este necesar trupului însetat, deşi undeva, în lume, cineva în
momentul acesta a înghiţit un val de apă şi a murit înecat.
N-ai fost nici tu, nici eu. Asta e încă bine.

Cea de a doua expresie face trimitere la moralitatea verbului


a avea şi la libertatea individului de a opta. Această inscripţie oricât
ar fi de pătată de egoism, omul duhovnicesc o poate citi limpede, dar
chiar şi cel neduhovnicesc în anumite clipe, o poate bănui.

,,Lipsit de atenţie şi împrăştiat am fost şi eu, la începutul


venirii mele din lume în Munte”, se mărturiseşte Marele Rugător
unui frate. ,,Muntele, însă, s-a fixat în interiorul meu ca un centru
în care fiinţa mea se poate concentra în el, aşa cum se adună razele
împrăştiate într-o lentilă. Apoi, rugăciunile mele care se succed; câte
rugăciuni fac, tot de atâtea comunicări cu centrul şi de cufundări în
el am parte.”
Un mare rugător este totdeauna conectat. Când omite sau
uită că lucrul cel mai fascinant despre comunicare este faptul că,
oricum, comunicarea pare fascinantă în sinea ei, preferă să practice

80
Mihai Mateiciuc

arta tăcerii, vorbind doar ceea ce trebuie: nu vorbeşte fără a privi


mai întâi în acest centru al fiinţei sale. De aceea, întotdeauna este
atent şi neîmprăştiat în gândurile pe care doreşte să le comunice
semenilor.

În fiecare clipă un om rugător este un om întreg. E reculegerea


în persoană, focalizat întruchipată în sine. Cu alte cuvinte, se simte
omniprezent în sine, aşa cum zice un irmos bisericesc: ,,Hristos a
adunat fiinţa noastră fărâmiţată şi împrăştiată.

81
Jurnal în metru athonit

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său, într-un moment de răgaz îşi aminteăte
de un pasaj de cuvinte alese din sfântul Ioan Gură de Aur:

,,Să ne asemuim celor ce zidesc case. Când au de ridicat


pereţi de cărămidă, ţinând cont de şubrezenia acestor materiale, ei
întăresc clădirea cu bârne lungi de lemn. Şi nu le aşează departe
unele de altele, ci la distanţă mică, pentru ca prin desimea lor să facă
legătura între cărămizi.

Faceţi şi voi la fel. Întăriţi îndeletnicirile voastre lumeşti cu


dese rugăciuni, care vor avea acelaşi rost ca acele bârne de lemn – şi
daţi, astfel, vieţii voastre, de peste tot, o puternică armătură.

Atunci, fie că vor bate mulţime de furtuni, fie că vor veni ispite,


descurajări, gânduri proaste şi orice altceva, casa ale cărei mădulare
sunt ţinute laolaltă prin atâtea rugăciuni, nu se va prăbuşi.”

82
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător ia seamă la un adevăr duhovnicesc verificat


chiar de el însuşi.

Adevărul acesta sună aşa: Dacă peste zi zideşti iar noaptea


dărâmi, niciodată nu vei termina de ridicat o Colibă de bucurie
pentru sufletul tău.

De aceea, foloseşte cu insistenţă şi cuvenită iscusinţă în


lucrul său materiale de înaltă probitate morală. Materialele de bază
au o priză rapidă: fac să se lege în timp scurt bunele intenţii. Iar când
spusele se transformă în fapte, bucuria din suflet devine o revelaţie-
beton: o mărturie credibilă a ştiinţei creştine asupra Binelui şi
Răului.

Ştiind ce anume merită efortul, cu înaltă mulţumire, de la


această ştiinţă asupra binelui şi răului a aflat, de pildă, că, chimia
morală a lumii în care traieşte este mai interesantă decât chimia
fizică.
Vorbeşte chiar despre chimie, într-o zi, cu duhovnicul său.
Îi mărturiseşte acestuia observaţia că Muntele se comportă
faţă de el ca un profesor de ştiinţe morale. Îi cere cu insistenţă să facă
lucrări de laborator sufletesc, astfel încât, ştiinţa dobândită să fie
pusă şi în practică.
,,Observ că e freamăt în inima ta ca într-o eprubetă”, îi aduce
la cunoştintă duhovnicul după ce îl ascultă. Şi tot el continuă: ,,Omul
nu poate înţelege chimia până ce nu o experimentează. Dar, înainte
de a fierbe în el, lucru folositor e să-şi dea din timp seama că ceea ce
face de-a lungul unei zile e chimie morală. Legea de bază a acestei

83
Jurnal în metru athonit

chimii spune: Nu te vei amesteca în combinţia din eprubeta celuilalt


– respectă-i reacţia!... Fără îndoială, lumea este, într-un fel, o uriaşă
combinaţie pervertită, dar puritatea de la început, atunci când a fost
creată, n-a dispărut cu totul.”

Marele Rugător ascultă cu luare aminte aceste observaţii.


Şi mai ştie el ce ştie. A auzit adesea, ba de ici, ba de colo, din
experienţele altora, că nici un om nu este tobă de chimie morală!

Niciodată nu a fost atât de convins de blândeţea poveţelor


primite.
Cu mai mare încredere va continua lucrul la Colibă. Consideră
că locaşul acesta e un model de confort şi simplitate sufletească,
e proaspătă, curată şi aeresită. E cea mai tihnită încăpere din câte
cunoaşte, dar mai are încă nevoie de noi îmbunătăţiri.
Uneori se gândeşte că ar fi trebuit să facă mai multe şi în
jurul ei. Ar trebui să cultive poezia pe păşunile raiului – din când în
când matematica duhovnicească. Totuşi, privind la lucrurile din jurul
său aşa cum arată ele în prezent, multe din ele îi stârnesc păcatul
autoadmiraţiei, al mulţumirii de sine. Presupune că acesta-i motivul
pentru care duhovnicul, după cum îi e obiceiul, preferă să îl lase în
continuare să fiarbă într-însul ca într-o eprubetă.

84
Mihai Mateiciuc

Ziua aceea de naştere – departe.


În vreme ce drumeţeşte prin timp Copilăria umblă cu el.

Când se adună cu alţii, Marele Rugător aduce mereu în


discuţie întâmplarea ,,Iisus în Templu la vârsta de doisprezece ani”,
pe care Maica sa a trăit-o, aflându-l în biserică după multă căutare.

,,De ce M-aţi căutat?”, se mira la acea vârstă Copilul Divin.


,,Oare nu şiaţi că trebuie să fiu în casa tatălui Meu?”

Acum când, poate că, nici nu gândeşte anume cât de repede


a trecut timpul. Acum când, poate că, nu toate întâmplările petrecute
sunt complete. Acum când, poate că, în felul său, Marele Rugător
e încă ,,copilul” pentru care părinţii săi după trup au tânjit o vreme,
sperând că îl vor găsi undeva prin lume şi nu l-au aflat. Atunci şi
acum când, miracolele trăite sunt făcute pentru cei ce cred în ele, el
a ales să se găsească în coliba sa de pace, curată şi sfântă bucurie.

Există o casă părintească, şi o mamă, şi un tată şi unul sau


mai mulţi copii. Există o ardoare, lângă o altă ardoare, o comuniune
de inimi şi o casă a Tatălui; există deci o colibă de bucurie pentru
fiecare inimă şi o raţiune pentru toate acestea.
Datorită raţiunii Marele Rugător acum cugetă, se mişcă
printre pini în jurul Colibei şi coliba se mişcă şi ea de una singură
printre pini. Dar cu toate aceste presimţiri că nu-i singur în natura
Muntelui, nu află multe lucruri în plus, decât acelea pe care Duhul
dătător de viaţă le-a împăturit, vorbind despre sine în cele patru
Evanghelii, pentru fiecare om.

85
Jurnal în metru athonit

Aşadar, un mare rugător îşi va privi întotdeauna cu ochii


duhului copilăria. Îşi va judeca timpul pe măsura spaţiului lăuntric
parcurs, cu tărie în dragoste faţă de Dumnezeu, Tatăl care descoperă
tot şi care dă totul copiilor săi, asemeni cum a făcut şi Pruncului
Divin când acesta se afla în casa Tatălui Său.

În vreme ce drumeţeşte prin timp un om obişnuit nu descoperă


multe taine cu mintea sa, ci cu dorinţă fierbinte şi cu străduinţă poate
să bată din când în când la uşa tainelor, dar uşa tainelor firii omeneşti
i-o va deschide doar Acela, care ţine în mâinile sale cheile tuturor
tainelor cerului şi pământului [Luca XI, 5 – 8].

Pentru toate acestea (şi încă alte) motive, emoţii reamintite


în linişte, mai pure şi mai filosofice decât orice expunere dogmatică,
pentru totdeauna scăldate de soare pe prundişurile copilăriei pălesc
în faţa Iubirii.
Asta pentru că Iubirea-şi cunoaşte totdeauna propriul copil.

86
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte cu sârguinţă o colibă de pace, de


curată şi sfântă bucurie pentru sufletul său, fiind un fericit exemplu
de om flexibil, pune în balanţa dreptei socoteli gâlceava dintre două
verbe: verbul a construi şi verbul a demola.

Îşi aminteşte iar de prima zi când a sosit în Sfântul Munte.


,,Calm” – şi-a zis el atunci, ca să nu se piardă cu firea
începătorului.
,,Calm şi răbdare – a repetat tot el. Iubirea nu-i sclava
pasiunii. Toate substantivele şi verbele nu-s decât o încercare de
a inventa sau a desluşi condiţii în care cineva poate trăi cu sine. O
colibă de bucurie trebuie că arată la început, aşa cum arată o casă
nouă. Nu-i destul să-i treci pragul, să descoperi nişte condiţii în care
poti trăi cu tine însuţi şi să repeţi în gând ceea ce ar putea să spună
în locul tău un estetician de suprafaţă: ,,Pune piciorul în prag, calcă-l
bine, intră în Colibă, bucură-te că te afli în interiorul acesteia şi nu
mai păcătui”, ci trebuie să fii ajutat de unul mai priceput într-ale
bucuriei, care te va lămuri de la început printr-o vorbire sănătoasă,
zicând aşa: ,,Îti sunt iertate păcatele, calcă încrezător pragul, intră în
coliba de bucurie a sufletului tău şi nu mai păcătui”.

Credinţa este temelia dragostei, un cuptor în care se arde


realitatea păcatelor. Morala datoriei de a ne meşteri o colibă de
bucurie pentru suflet, nu-i altceva decât morala servului. A servului
dar şi a robului.
Mai presus decât aceste două este morala dragostei.
Atunci, în ziua venirii sale în Munte, ochii săi s-au privit pe
ei înşişi ca pe două unelte de lumină, gata de a se apuca de lucru. Un
înger de lumină s-a înfăţişat în faţa lor şi le-a zis: ,,Nu am puterea să

87
Jurnal în metru athonit

vă spun mai mult.Vegheaţi să se păstreze prin voi lumina credinţei,


astfel încât, sămânţa dragostei pe care credinţa o poartă în sine, să
crească şi bucurie de suflet în Colibă s-aducă.”

În Grădina Evlaviei din faţa Colibei, aici avea să fie punctul


de întâlnire al uneltelor de lumină cu sufletul. Cred că cel care are
ochi lăuntrici priveşte acum atent. Cel care are urechi de auzit aude
cele spuse de înger în continuare: ,,Îndatorirea uneltelor de lumină e
aceea de a-i trezi pe cei adormiţi, de a zgudui structurile satisfăcute
ale lumii. De ajutat la lucru, vă voi spijini chiar eu. Iată, în mare,
planul meu de lucru: vom săpa în contemplări, vom fărâmiţa şi vom
răsădi gânduri roditoare după ce mai întîi vom trasa cu simţăminte
alese, dreptunghiuri de răzoare. Grădina nu va fi niciodată singură.
Singurătate, am spus? Nu există singurătate, doar o schimbare de
decor. În care timp, vor răsări flori minunate pe care numai rădăcina
credinţei poate să le ridice tulpinile spre ceruri şi numai soarele lui
Iisus Hristos poate să le dăruiască miresme şi culori. Iar toată această
minune de petale-culori va culmina cu alei de ,,Roşii trandafiri ai
Crucii şi ai Răstingnirii”. Şi se vor continua acestea cu o dreaptă
Alee a Învierii şi-a Mântuirii. Şi toate, laolaltă, vor avea darul sfânt
de a covârşi în preţ cea mai sistematizată şi mai completă prezentare
dogmatică a vreunei alte Grădini-Suspendate.”

Cel care e doritor să meşterească pentru sufletul său o colibă


de pace, de curată şi sfântă bucurie, ştie că ochii sunt punctul de
întâlnire al sufletelor şi că, merită preţul bucuriei la vederea împlinirii
unui plan de lucru precum acesta.

Şi toţi cei ce cred ştiu asta.

88
Mihai Mateiciuc

Gânduri îl ispitesc pe Marele Rugător, ca pe tot omul.


Aşteaptă să se întâmple ceva inevitabil în urma lor, şi de
câte ori inevitabilul nu are loc, se simte în sine victorios că lumea
exterioară a devenit din nou reală.
Ispita şi pustietatea ei – sunt tot una.

Omul este o fiinţă care se autoînstrăinează, iar moartea


individului e o erată care se autocorectează. Cartea vieţii e în acelaşi
timp simplă, bună de citit şi contradictorie până ce te face să-ţi simţi
nemurirea din tine ca pe-o stare de dragoste, raportată adânc la fiinţa
ta iubită de Altcineva.

,,Am mai trăit o zi de iubire”. Aşa îşi repetă bucuros în gând


când se întoarce la Colibă, înainte de instalarea amurgului. ,,Mă simt
fericit şi bogat, căci de m-aş îndestula numai cu ceea ce pot să fure
hoţii, ori moliile să mănânce, cu ce aş rămâne după ce hoţii mi-ar
fura averea şi moliile mi-ar mânca-o?”

Cu lumea şi cu sine însuşi. În sfârşit, Marele Rugător


îşi propune să adoarmă. Înainte de culcare va face obişnuita sa
plimbare de seară cu gândurile prin cer. Îl vor însoţi o seamă de
reflecţii calmante de trup şi de suflet. Stă de vorbă cu cea care îi
configurează în bine întreaga sa făptură. Adică, se întreţine cu
Dragostea. Îi mărturiseşte că, trupeşte, totul e O.K.! Inima îi bate cu
o medie de şaizeci de pulsaţii pe minut, în întregul scheletului are tot
206 oase, iar hematiile care se trag din măduva acestor oase trăiesc
constant acelaşi număr de zile la aproximativ o depărtare de 230000
mile de lună – via Pământ.

89
Jurnal în metru athonit

La rândul ei Dragostea i se destăinuie că nu se simte obosită,


deşi toată ziua a acţionat în locul său extinzându-şi activitatea până
dincolo de hotarele timpului. Adică, vrea să zică ea, l-a ajutat mai
presus de împărţirea zilei în bine şi în rău.
,,În prezent nu doresc să-ţi sugerez nimic de teamă că n-
ai fi de acord cu aranjamentele dorite – zice ea. Obosită poate fi
datoria ta de om dacă îşi mărgineşte activitatea asupra zilei şi asupra
întâmplărilor de peste zi, lăsând faţă de cei din jurul ei impresia că
este singura lucrătoare cinstită.”

Şi, aşa cum se zice că dragostea nu este datoare cu nimc


dar dă omului în schimb totul, Marele Rugător primeşte o cuvenită
porţie de somn. Dar, înainte de a veni Moş Ene, mare controlor de
gene, vine îngerul păzitor şi îi şopteşte la ureche un dulce citat din
,,Profetul” lui Kahlil Gibran: ,,Să adormi înălţând în inima ta o rugă
de mulţumire pentru Cel iubit, iar pe buzele tale un cântec de laudă,
e semn că iubirii tale, când i se face somn îi e de-ajuns Iubirea.”

Stă acum Dragostea la capătâiul Marelui Rugător, privindu-l


cu duioşie pe acesta deja adormit şi zice în sinea ei: ,,Odihnă de-
ajuns pentru om, prea multă, sau prea curând definitivă, oamenii îi
spun pe nume Moarte.”

90
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi clădeşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său, are o bună pregătire teoretică şi
practică.

Ca şi toţi ceilalţi semeni de-ai săi, el nu s-a născut cu ,,ştiinţa”


de a fi nemuritor. A greşit de la început, apoi şi în repetate alte ocazii,
necitind la timpul potrivit Ghidul de folosire a Fiinţei Practice.

De mândrit nu s-a mândrit că din înţelepciune şi îndelungă


răbdare ar putea face din Timp un râu pe malul căruia, filosofând,
să-i contemple trecerea. Nu are obiceiul de a se făli cu înţelepciunea;
nici cu a sa şi nici cu a altuia, căci nu-i a sa. Pentru el, practic,
Înţelepciunea e numai una singură, fixată în cadrul exact al primei
clipe. Momentul acela care a ţintuit stelele în spaţiu. ,,Viaţa –
începe să-i explice într-o zi duhovnicul – ne învaţă cele trecătoare.
Moartea, atunci când vine, ne întăreşte învăţătura despre viaţă, iar
bunul nostru Tată Ceresc ne absolvă de ambele aceste învăţături.”

Când se află în faţă cu lumea şi cu sine însuşi, gândeşte


uneori pragmatic ca un negustor: ,,Ştiu teoretic că sunt nemuritor
– şi nu-i bine. Îmi calculez până la miligramaj câştigul, pâinea vieţii,
care mă hrăneşte. De mâncat am ce să mănânc cât încă pentru câteva
mii de zile, de aici înainte. Am ce să mănânc, recunosc, dar nu sunt
singurul care gândeşte negustoreşte. Şi groparul din cimitir la fel de
calculat ca mine gândeşte asupra comunităţii pe care o deserveşte:
,,Din a cărui gură, oare, va cădea mâine, poimâine o bucată de
pâine?”

Mascate sub o serie de bune intenţii în scop personal, există

91
Jurnal în metru athonit

sentimente pe care nimeni altul nu îndrăzneşte să şi le mărturisească


nici sieşi. El, totuşi, se încumetă s-o facă. Îşi declară totul sieşi. Ştie
că pentru toate cele nedeclarate la timpul lor are de plătit taxe de
trecere la vămile timpului său, lăuntric parcurs.
Alteori, se autotemperează cu ambivalenţă ca să se menajeze
în felul său şi concluzionează astfel: ,,Ştiu multe datorită cunoştinţei,
dar simt datorită inconştientului – şi nici aşa nu-i bine.”

92
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi


sfântă bucurie pentru sufletul său, obişnuieşte să-şi ascundă această
îndeletnicire faţă de toţi cei care îl iubesc. Motivul? ... Nu cumva să
se dezguste de ,,gusturile” sale.

În acelaşi timp şi, în aceeaşi măsură, se ascunde de cei


dispuşi şi interesaţi să-l laude pentru te miri ce. Motivul? …Ca să
nu le înşele, cumva, aşteptările. Se dovedeşte, astfel, circumspect,
a fi mereu atent la pornirile inimii sale. Are în vedere că şi inima, ca
organ suprafiresc, este atentă la mişcările sale sufleteşti.
Acceptă şi ideea că are unele ciudăţenii sau capricii. Ştie
însă că nu le poate îndepărta singur dacă nu-i cinstit cu sine şi cu
cei din jur.

,,Ascunderea slăbiciunilor – asta e! ...înseamnă a păgubi”,


reflectează el. ,,Orice clipă de camumflaj pe care mi se pare că o ţin
sub control e veşnic nesigură. Astăzi nu-i decât o amintire a lui ,,eu”
cel de ieri. Mâine? ...Ce-am zis? Am zis mâine? Mâine e un nimb
de visare a clipei de faţă. Însă clipa prezentă are ochi de lumină,
prevăzători.”

,,Te prefaci sau uiţi că există, totuşi, un «Ochi» care vede


totul, care ştie totul şi care descoperă totul?”, îl întreabă îngerul său
păzitor. ,,Priveşte atent la aripile mele – continuă acesta. Le vezi?
Sunt în întregime acoperite cu ochi transparenţi. În realitate, chiar
şi tu eşti acoperit cu ochi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Străfundul
inimii tale nu-i decât un ochi de clopot ascuns, un Bing-Bang lăuntric,
uriaş de dragoste şi pătrunzător de mădularele tale.”

93
Jurnal în metru athonit

Cel care meştereşte sufleteşte, de mult timp a aflat că


menţinerea unei legături strânse cu îngerul păzitor este la fel de
importantă cu acţiunea obsedantului verb a lucra sau, mai corect
spus, cu rezistenţa în timp a verbului a bine-lucra. Din când în
când legatura cu Îngerul se poate rupe, dar nu e din vina îngerului.
Legătura se poate relua înduioşător de frumos. La fel de frumos cum
îngerul cel bun.

,,Aşadar – gândeşte cel care meştereşte sufleteşte – are


dreptate Îngerul. Mai bine îmi şade dacă îmi descopăr slăbiciunile
din vreme acum când mă găsesc la începutul lucrării mele, decât
mai târziu, când singure, slăbiciunile mele se vor descoperi printre
crăpăturile ce se vor ivi în pereţi odată cu trecerea timpului.”

94
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său, ştie ce anume merită efortul.

Modul său de trai e cu totul preocupat îndeosebi de bunătatea


faptei şi fericit – până în toamna vieţii – de bunele recolte ale viei
lui Iisus Hristos. Pentru acest temei alegerea îndeletinicirii sale e tot
atât de nobilă în supunere şi de convingătoare, măcar că mijloacele
folosite sunt tot atât de simple ca şi cele ale sfinţilor înţelepţi de
altădată.
Toţi ar vrea să obţină de la el ,,patentul” – formula de viaţă.
,,Barem să ne-o dai sub formă de împrumut”, i se cere.

El le răspunde că patentul nu-i aparţine, iar cât priveşte


despre conţinutul acestuia nu le poate spune altceva în plus, decât
au spus la timpul lor sfinţii înaintaşi.

În asemenea împrejurări sunt şi momente când cedează


provocărilor. Atunci surâde cucernic manifestându-şi pe faţă
înţelegerea şi mai ales iubirea. Acceptă situaţia înşiruind o lungă
listă de nume dintre cei care, veacuri de-a rândul, au iubit şi au sporit
podoaba Casei Domnului.
Neclintita şi impunătoarea mărturisire a acestor adevăraţi
corifei ai ştiinţei creştine îl face să pălească de smerenie. Aproape
epuizat, mai are tăria de a recunoaşte motivul: ,,Aceia măcar au
făcut ceva; au sporit podoaba Casei Domnului. Eu, nevrednicul
de mine, caut într-un fel să cuceresc elogiul intim al sufletului şi
închinăciunea cucernică a inimii. Aceia au avut măcar ce spori. Eu,
nevrednicul de mine, încerc să acopăr o lipsă a fiinţei mele, un loc

95
Jurnal în metru athonit

viran din existenţa mea, teren pe care vreau să-mi clădesc o Colibă
de bucurie.”

Pentru aceste înalte temeiuri viaţa îl monitorizează. Zilnic


îl numără printre fapte. Iar în tot acest timp Adevărul este cel care
mereu îl îmbărbătează bătându-l pe umăr, zicându-i prieteneşte: ,,Nu te
teme. Eu, Adevărul, care nu-s nici idee, nici cuvânt, nici vreo relaţie
a obiectelor, nici lege chiar, ci, doar mă descopăr dragostei tale, te-
am ajutat de câte ori mi-ai cerut şi nu mi-ai cerut să o fac. Te voi
sprijini în continuare să-ţi pregăteşti, aşa cum tu însuţi ai hotărât, un
locuşor de cinste ce-i mai presus de faptele tale.”

96
Mihai Mateiciuc

În particular, Marele Rugător se vede contrariat a cugeta


că sufletul său, care-i girantul puterii sale corporale, ar putea să
obosească la fel de repede ca şi corpul său.

Ba mai mult. Acesta nu concepe ca sufletul să fie umilit şi să


se odihnească, în felul său, ca şi corpul.

Gândeşte mult, îşi imaginează mai putin şi simte mai mult.


Admite ideea că, static, somnul poate fi reprezentat ca o ,,icoană a
morţii”, sau dacă e să ne deplasăm zilnic între plictiseală şi anxietate,
între panică şi somn, poate fi comparat cu un eventual preludiu al
,,marelui silentium” – dincolo de care… Dincolo de care – vrea să
zică el – zilele nu ni se mai par că fug cu o iuţeală de douăzeci şi
patru de ori mai mare decât ar trebui.
O dată, în plus, întrezăreşte în simţământul nemuririi un fel
de poliţă de asigurare care îi garantează c-ar putea să ocupe o poziţie
invers proporţională cu vârsta. Simţindu-se, astfel, ,,tânăr” şi tot mai
,,nemuritor”, Marele Rugător sfidează, în acelaşi timp, şi somnul şi
moartea.

,,Dintotdeauna – gândeste el – lucrurile se schimbă, dar


tactica a fost cam una şi aceeaşi. Războaiele nevăzute le-au făcut în
linia întâi tinerii monahi. Dimpotrivă, bătrânii monahi şi duhovnici,
simţindu-şi sfârşitul luptei tot mai aproape, s-au agăţat cu o oarecare
nelinişte de ultimile metereze, trăgând, care cum a putut, asupra
duşmanului nevăzut.

Despre obiceiul creat de nevoia de somn.


El este şi nu este, numaidecât, o urmare a firii.

97
Jurnal în metru athonit

Mai marii săi fraţi din Sfântul Munte au obiceiul de a dormi


puţin ziua. Noaptea şi-o prefac în cugetare cu priveghere şi rugă. Au
reputaţia unor oameni care nu se tem de nimic atunci când vor ceva
şi fie că o fi sau nu aşa, pe moment, cel puţin, obiceiul acesta i-a scutit
şi îi scuteşte de multe necazuri. În interiorul sufletescului lor atelier
s-a încetăţenit deja o rutină comună, un factor constructor care îşi dă
mereu seama că există şi lucrează pentru mântuirea fiecăruia.
Marele Rugător e conştient că, atâta vreme cât încă poţi să
ţii ochii larg deschişi, rugăciunea adevărată rămâne o luptă deschisă
cu Moartea – şi o negare a ei. În acelaş sens, fiecare clipă de rugă
adevărată este o luptă pentru viaţă – şi o recunoaştere a Vieţii.

98
Mihai Mateiciuc

Dacă îi trece prin minte să-şi facă o mică atenţie; aşa, una
ca pentru sine – o clipă, două de relaxare.

Cu spirit de prudentă întâmpinare e de acord: momentul


îi dăruieşte voluptatea resemnării în surpriza unei – până atunci
necunoscută – ,,imagio mundi”. Dar brusc apoi se trezeşte la starea de
dinainte. E conştient că această nouă realitate, prin felul în care el o
simte, poate fi păstrată sau pierdută.

Serile sunt limpezi în Sfântul Munte.


Pretutindeni prin pereţi se aude săvârşindu-se liturghia
greierilor.
Să-ţi faci cadou o clipă, două de relaxare înseamnă în
aceste condiţii să laşi liniştea să te fure. Şi aşa, dintr-odată te simţi
transfigurat într-o proeminentă ţintă de atac. Vrăjmaşul intră deci în
acţiune. Începe să te facă să simţi că vibrezi ca un fluture epuizat. Baţi
din aripi nebune împotriva unei lumini înţelepte – baţi, nu glumă! În
arderea serii toţi pinii şi jnepii pitici freamătă.
,,Ce înseamnă toată această tevatură?”, se întreabă Marele
Rugător.

,,Nu-i decât efectul metaforic provocat de surpriza cadoului


pe care singur ţi l-ai oferit”, îi explică îngerul.

,,Cu adevărat un fluture pe rampa vieţii. Asta am simţit c-am


fost. Un fel de actor fluturatec care nu s-a priceput să-şi ţină nici de
rece nici de cald în rolul său. Momentele de relaxare trăiesc alături
de noi; le ignorăm, ne ignoră, uneori stau de vorbă cu noi şi ne

99
Jurnal în metru athonit

transfigurează”, subscrie explicaţiei date de înger Marele Rugător.

Primăvara cosmică e în toi.


Cerul aşează în vârful Athonului noi ghirlande de lumini.
Întunericul nu clipeşte. Astfel, se surprinde mirându-se, visând la
aşezarea şi asimetrismul stelelor. ,,Acum că-s iar visător, mă simt
netrebnic şi în faţa acestor realităţi. Nu îmi mai revin. Vai de omul
care şi mica pecete şi-o preface în vis! Când îmi va suna ceasul,
când va sosi clipa reală a deşteptării, oare ce va mai fi de deşteptat
în mine?”

100
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător ştie cum nimeni altul că lucrătorii cei mai


de nădejde cu care îşi împărtăşeşte nevoinţa, sunt semeni de-ai săi
care la rândul lor sunt oameni cu totul aproape de Dumnezeu.

,,Oameni care umblă împreună cu Dumnezeu ca şi Enoh”,


aşa îi numeşte. Declară că îi respectă pe toţi aceştia pentru că au
calitatea de a trece ca nişte nevăzători printre restrişti şi de aceea văd
în suflet mai multe decât văd docţii psihologi. Personal muncesc cu
dragoste şi pentru dragoste. Trupeşte nu se împleticesc în ani, ruşine
nu le este să moară. Cu lacrima caznei plătesc tribut ardorii de a
nu îsi pierde timpul mântuirii, exprimându-l în viu pe Dumnezeu
– nu prin cuvânt, nici prin diferite semne ori forme. Vorbesc despre
dragoste, comunică prin inimi şi inimi cu ea. Iubesc, pur şi simplu,
prietenia cu Dumnezeu. Desluşesc în dragoste o legatură de suflet
cu Cineva care este mai mare şi mai presus decât ei.

În labirintul birocraţiei mondiale nu afli cine-s unii, precum


aceştia.
Marii rugători nu au acte de identitate.
Fără râvna de a fi nişte demiurgi, ei poartă, totuşi, smerenia
unei duble cetăţenii – cea a Cerului şi cea a Pământului.

101
Jurnal în metru athonit

Situat spiritual în răspântia dintre eternitate şi efemer,


Athosul este muntele ce, noapte de noapte, mai la tot pasul se
înveleşte în sihăstrii de lună.

De pildă, pe ,,balustrada” unei peşteri iese la un moment


dat al nopţii un sihastru să privească pe furiş cerul. Neputincios,
ca barem imaginea feerică a muntelui de sub picioarele sale s-o
poată strânge sub pleoape şi apoi să o care cu el în peştera sa, îl
întreabă pe Munte: ,,Ce depărtări te învăluie şi, spune-mi, când vei
fi aproape?”
Muntele îi răspunde: ,,Te uiţi la mine apoi la stele şi la nori.
Mie mi se pare că eşti atât de departe când mă priveşti şi că te simt
atât de aproape când contempli stelele şi norii; de parcă eşti omul
care este cu totul aproape de Dumnezeu – omul despre care îţi
face nespusă plăcere să admiţi şi să crezi că umblă împreună cu
Dumnezeu pe cer, ca şi Enoh.”

,,Departe-aproape…” – gândeşte legat despre aceste două


noţiuni şi suspină.
,,Departe…” – repetă acum separat de cuvântul aproape.
Departe, îşi zice în sine, fiindcă depărtarea omului de
Dumnezeu măreşte în mod sigur dragostea lui Dumnezeu faţă de
om.
,,Aproape” – repetă cuvântul separat de cuvântul departe.
Aproape, a repetat în sine, fiindcă înainte el s-a îndepărtat.
A simţit acest lucru şi ruşinea l-a ars cu un fier roşu. Îngrozit, s-a
zbătut căutând cuvinte de alinare. Pe când le rostea, paşi repezi îl
întorceau din nou la Dumnezeu. Erau paşi mai repezi decât paşii
cu care a fugit de el. Şi unde mai pui că se întorcea cu o dragoste

102
Mihai Mateiciuc

întărită.
Când viaţa omului nu este plină de Dumnezeu, nici plină de
fiinţă nu-i.
Seamănă cu o goliciune.
Un ,,vacuum” la purtător e în acest caz omul.
Grijuliu şi milostiv Sfântul Munte îi mobilizează pe toţi marii
săi rugători să iasă noaptea din peşteri. E o minune să vezi într-
un munte sfânt un sihastru învelit într-o sihăstrie de lună. Atunci e
semn că pe cer se naşte o nouă reverberaţie astrală pentru salvarea
omului – Constelaţia Privegherii.

103
Jurnal în metru athonit

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său este un mare entuziast.

Nimănui nu cere permisiune sau autorizaţie de construcţie.


E în sine încredinţat că a moştenit de la Cer o ţarină.
Deci, cu o corespunzătoare mărime de suflet se roagă să o
poată bine lucra cu uneltele smereniei, ca pe o bucată de pământ
ruptă din Grădina Raiului.

Ştie că fiecare om e, indubitabil, un unicat. Un moştenitor de


drept ceresc al unei Împărăţii Înalte.
Şi mai ştie că fiecare dintre noi locuind sub zări interioare
diferite, suntem o singurătate – şi totuşi o lume!

Fidel faţă de deciziile lui Dumnezeu el răspunde fără a privi


înapoi, pentru ceea ce trebuie să facă de azi înainte.
Raţiunea îi stăpâneşte simţurile. De aceea judecă lucrurile
bine. Aşează cu grijă şi luare aminte ,,dreapta socoteală” în balanţa
inimii. Oftează la fiecare dezechilibrare a celor două talgere. Îşi
zice, spre consolare: ,,Inima – of inima! Uriaşă lacrimă roşie – de
pocăinţă. Când inima mea îndrăgeşte cerul, atunci sufletul meu vrea
şi el ceea ce inima îşi doreste. Prin urmare, aşa opţiunea omului din
mine se întregeşte. Cu întreită putere mă simt gata să pornesc la
împliniri de fapte măreţe.”

Se uită într-o zi într-o parte.


În cealaltă zi se uită în cealaltă parte.
Se verifică aşa pe sine Marele Rugător şi se întreabă dacă
acest avânt pornit din interior nu-i chiar Entuziasmul care în mod

104
Mihai Mateiciuc

obişnuit îi vine de la Dumnezeu. Recunoaşte în Entuziasm chipul


unui mare iubitor de oameni.
,,Căutând în fantezii un alt fel de ajutor – gândeşte prin urmare
el – însemnă că mă aliez cu Ura şi devin un veritabil fanatic.”
Şi, aşa cum de cinstit şi de echilibrat gândeşte, tot aşa îi trece
prin minte ideea că toate marile organizaţii sociale, toate grupările
mişcărilor umaniste, îndeosebi cele aducătoare de mântuire precum
şi artele, în general, toate au fost create şi au supravieţuit timpului
cu sprijinul Entuziasmului.

Când un începător smerit în lucrarea sa devine conştient de


nevoile sufletului său sfârşeşte – de regulă – bine. Debutează de
fiecare dată – ca un entuziast. Însăşi acumularea tezaurului de iubire
pentru făptuirea lucrării de suflet la care se angajează se constituie
într-o veritabilă bonificaţie de suflet.
Orice amestec de dezgust sau de ură ar însemna pentru starea
sufletului său o calamitate cu efecte autodistrugătoare.

Cel care îşi meştereşte o Colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, deţine, cum s-ar
spune, monopolul acţiunilor sale, aceasta realizându-se tocmai prin
intervenţia supervizoare a Entuziasmului.
,,Materia primă” îi este furnizată întotdeauna la timp de la
puterea Ziditorului care zideşte şi crează cu entuziasm iubitor totul
în acest Univers.

105
Jurnal în metru athonit

Cel care îşi făureşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său are şi dorinţe pământeşti; slăbiciuni, aş
zice.

Una din ele se refera la verbul a avea.

Şi când dorinţa, poate că i se împlineşte, precum altora – vai!


Obţinând procentual 100% ,,totul” dintre toate cele câte-s amăgitoare
pentru om, a devenit chiar el omul cel mai nefericit.
Albul s-a transformat în negru.

,,Nu eşti ce pari a fi în sincopantele tale stări de nefericire”,


îl atenţionează duhovnicul. ,,Fericirea este un dar al lui Dumnezeu.
Starea de nefericire este în schimb o trecătoare îngăduinţă
dumnezeiască. O stare de fericire neîntreruptă, vreau să zic o stare
de fericire cronică, nu ar deveni oare lipsită de culoare şi în acelaşi
timp plictisitoare de moarte? În stările de nefericire mulţi sunt cei ce
nu au chef să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Chiar şi în momentele
de aprigă nefericire mulţi nu se încumetă să-şi amintească de El. Abia
într-un ceas târziu întunecat de clipa morţii se văd, totuşi, obligaţi
să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Te întreb: Nu se transformă oare
acest stil de ultimă reflectare a eu-lui oscilator într-o panoramă
alegorică totuşi vie, frustă, din care numai morala ar mai lipsi pentru
a putea fi numită direct fabulă?”
,,Tu, în schimb, ai dorinţe şi slăbiciuni – continuă să-i
amintească duhovnicul. Un dram, două de fericire… Un dram, două
de nefericire… Şi moarte – moarte, ca un excipient, până la saţietatea
trupului întreg. Tustrele aceste ingrediente dovedesc omului că
reţetarul său de viaţă, ca atare prescris, a fost respectat întocmai.”

106
Mihai Mateiciuc

U n mare rugător are ca tot omul amintiri; amintiri din


copilărie care i-au condus paşii spre fericire.

Când priveşte înapoi spre ele, prima se desprinde, din negura


timpului, casa părintească. Cel dintâi chip care i se infiripă desluşit
în minte e mama, cu părul ei frumos şi silueta-i tinerească.

Chipul mamei, aplecat asupra pruncului de atunci, nădejde


împletită cu teamă: ,,Ce va deveni odorul meu drag în această viaţă –
un înger sau un demon?” În paralel cu această neliniştitoare întrebare,
în curtea casei părinteşti, într-un staul, o mamă necuvântătoare îşi
linge viţelul abia fătat. Nu există nici o temere în legătură cu felul
cum va reuşi acesta, foarte curând după naştere, să stea singur pe
picioarele sale.

Într-un alt timp al amintirilor generoase, de astă dată ca într-


un eşantion desprins parcă din copilăria umanităţii, Ieronim zice:
,,O picătură de apă, care se află pe ceva lucios, fuge încotro o vei
duce cu degetul. Tot aşa este şi cu copilul pe care îl poţi îndrepta
într-o parte sau alta şi a-l duce unde voieşti”.

Gândul mamei, în ziua aceea providenţială, răzbi victorios


chinurile iubirii. Mama era singura chemată să-l ducă pe copilul ei
spre fericire. N-avea decât să-i arate Calea Împărăţiei. Cu scumpul
ei odor în braţe, căzu în genunchi în faţa unei icoane cu chipul
Domnului. Această cădere a însemnat o primă invitaţie la Fericire.
Deci, o căpătă fără pic de iluzie. Chipul cel Blând chiar îi chema
invitându-i cu cuvinte pline de inspiraţie venind de la Tatăl: ,,lăsaţi
copiii să vină la mine” căci ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”.

Un mare rugător ştie că amintirea şi fericirea pot fi surori


gemene; una dintre ele premerge celeilalte.

107
Jurnal în metru athonit

Î
n primul rând: tot ce-i suflare primită la zămislire, plină e
de lumină.

În al doilea rând: o colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie


pentru suflet e o vedenie fără de asemănare – o construcţie cu pereţi
din duh nevăzut. Cu inima îi vezi frumuseţea şi ochii de plăcere, îi
închizi.

În al treilea rând: în curte e o cărare senină, drept pe mijloc.


Aceasta e ,,Cărarea Împărăţiei”, mijloc unic de apropiere faţă de Sinele
Cerului.

În al patrulea rând: paşi de ieri şi paşi de azi se reunesc într-o


Ingenioasă Simbioză.

În al cincilea rând: există diverse feluri de a păşi pe Cărare,


mereu-mereu, aşa, îndepărtându-ne de moarte. Fiecare om viu are un
mers care este numai al său.

În al şaselea rând: o epopee se cuvine generosului Suflet. El


ne păstrează numele când, sub brazde de mormânt, trupul nu ştie
nici măcar cum îl mai cheamă.

În al şaptelea rând: dacă pierzi poteca, pierzi şi drumul ce


duce spre Coliba de pace, de curată şi sfântă bucurie.

Acestea sunt şapte adevăruri ca nişte şapte vii trăiri aflate în


bătaia Duhului nevăzut.

Acum, undeva, în lume, cineva tocmai şi-a terminat de clădit


o coliba de pace, de curată şi sfântă bucurie.
N-ai fost tu acela – nici eu.
Păcat…

108
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător nu rămâne înfricoşat în faţa unor frecvente


întreruperi de la lucrul său, cum ar fi, de exemplu, decizia de a
răspunde prin ,,da” sau ,,nu” unei invitaţii solemne, aceea de a fi
testat cu Detectorul de Adevăr.

,,Îţi va fi greu”, îi spune un frate.

,,De Dumnezeu nu te va îndepărta adevărul mărturisit, ci


tăgăduirea – şi numai tăgăduirea”, îl povăţuieşte un alt frate.

,,Înainte – şi fii curajos în a-L mărturisi”, îl încurajează un


altul. Şi tot acesta îl avertizează: ,,A crede că adevărul te poate
îndepărta de Adevăr este tot una cu a zice că Dumnezeu te poate
îndepărta de Dumnezeu.”

În sfârşit, doar câţiva paşi mai are de făcut până la camera


în care va fi conectat la aparatul de testare. Gândeşte rapid şi
sumar: ,,De pe această cale, de la această răspântie nu poate exista
întoarcere. Dacă voi încerca să fug de Dumnezeu, nemărturisind
Adevărul, Dumnezeu nu va alerga după mine, aşa cum bine zice un
sfânt trăitor Părinte, însă mă va aştepta.”
Gânduri mincinoase, cuvinte mincinoase, organe de simţ
pervertite, într-un final fapte mincinoase – pot să însemne tot atâtea
trasee de parcurs pentru sinapsele creierului.
,,Nu! Nici în ruptul capului! – îşi zice în sine. Nu trebuie să
aduc tălpilor de la picioarele mele suferinţe inutile Nu voi abandona
onoarea gândului curat. Nu îl voi călca în picioare, ci voi păşi înainte
şi voi flutura pe buze doar adevărul şi numai adevărul.”

109
Jurnal în metru athonit

Atunci, cu bună seamă, recunoaşterea Dumnezeului celui


viu de către un om supus detectorului de adevăr are întâietate de
trecere la răspântia dintre cele două drumuri ,,da” şi ,,nu”. Suflarea
dumnezeiască pe care Adevărul despre Dumnezeu l-a insuflat asupra
chipului său de lut nu îl părăseşte.

Acum, nu fără un cutremur interior, născut din teama că


atotprezentul Dumnezeu nu îl va aştepta numai în locul în care l-
a părăsit, ci îl va aştepta pe toate drumurile şi la răscrucile lumii,
conectat la aparat Marele Rugător suferă. I se pare că zace fără grai
şi orbit la pământ ca şi Saul pe drumul Damascului.

Ca şi în cazul lui Saul, Dumnezeu îi vine în ajutor Marelui


Rugător. Îl ridică şi îi arată adevărata cale de ieşire din impas: Calea
de Mărturisire a Adevărului.

Această întâmplare îi va provoca ulterior noi gânduri. Va


regenera în interiorul său. Devine mai matur şi crede în adâncul său
că nimeni nu îşi merită numele de Mare Rugător, dacă – unu: nobile
intenţii nu-s vădite. Dacă – doi: bunele intenţii nu se materializează,
într-o lume a faptelor plină de încercări, aşa cum e şi lumea
Adevărului Mărturisit.

110
Mihai Mateiciuc

,,Părinte, spuneţi-ne ceva”, este rugat într-o zi Marele


Rugator.

,,Ce să vă spun?”
,,Ce vă spune inima…”
,,Îmi spune ceea ce i-a spus şi lui Paisie, vrednicul şi mai
marele nostru frate rugător. I-a spus să ia un cuţit cu care s-o taie,
s-o împartă lumii şi apoi să moară.”

Şi, terminând de parafrazat această smerită spusă a lui Paisie,


demnă de a fi inclusă într-un Limonariu sau într-un Pateric, Marele
Rugător reflectează: ,,De ce spun eu că îmi tai inima şi o împart
lumii? Inima mea e mică cât pumnul mâinii mele stângi iar lumea,
ca lumea – e atât de mare! Ce să mă laud eu, oare, cu această iluzie
purpurie cum e sângele?”
Atunci, tot inima marelui rugător, săritoare cum e inima,
îi dă ghes în faţa grupului de curioşi, cu un pasaj din cugetările
sfântului Velimirovici, zis şi Nicolae al Serbiei, cu referire expresă
la adevărata dimensiune a omului.

Zice acesta: ,,Omul nu este acela pe care nu-l poate cuprinde


mormântul, ci acela pe care nu-l poate cuprinde nici universul. Într-
adevăr, gândurile noastre sunt conştiene de sine, la orice depărtare
s-ar întinde, iar sentimentele noastre se extind şi se împlinesc în
toate fiinţele şi lumile, spre care sunt îndreptate.
Şi dacă voinţa noastră, poate ajunge până la cerurile
îngereşti, creează în jurul nostru un cerc mai larg decât universul;
aşa că tot ce fiinţează în acest cerc simte voinţa noastră. Dacă avem

111
Jurnal în metru athonit

un suflet conştient, atunci sufletul inconştient al tuturor fiinţelor


simte gândurile noastre, sentimentele noastre şi voinţa noastră, într-
o măsură mai mare sau mai mică, lucru care depinde atât de aceste
fiinţe cât şi de noi înşine.
De aceea omul nu este acela pe care-l poate cuprinde
mormântul, ci acela pe care nu-l poate închide nici universul
întreg.”

Cu lumea, cu sine însuşi şi cu inima, un mare rugător este


mai mare decât întreg universul.

112
Mihai Mateiciuc

M arele Rugător aude adesea comentarii precum: ,,Moartea


este fără asemănare, mai grozavă, când rupe spic cu spic, pe câmpul
larg al vieţii, decât atunci când taie cu coasa.”

Când aude vorbindu-se astfel despre moarte, râde. Moartea


nu îi poate pricinui nici un rău de moarte, fiindcă, susţine el, în
Univers există şi ,,viaţa de după moarte”.

,,A muri – spune tot el – este un verb, fără trecut şi viitor,


folosit în gramatica vieţii şi toţi trebuie să înveţe să se descurce cu
el. Apoi, pentru oameni orice pământ înseamnă mormânt, a zis în
aceeaşi ordine de idei Pericle.”

Ce a făcut lumea? L-a descoperit, într-adevăr, mai întâi pe


veşnicul Socrate. Apoi arta de a trăi a lui Epicur, descoperire de
suflet ce a întristat până la deznădejde, demolând, astfel, şubreda
statornicie omenească până la a o aduce să se revolte, printre
mormane de ruine şi oase albe, împotriva celui care a rânduit-o şi
care e Stăpân şi al morţii şi al vieţii.

Neavând un locaş stătător, aici pe pământ, marii rugători


ai timpului lor cu încredinţarea din ei înşişi caută spre o lume a
relaxarii şi a odihnei lor în Domnul. Şi ei au aflat-o şi o află acolo:
,,unde nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit
este”.

,,Grăunte” ce trebuie să putrezească ca mai multă viaţă să


capete în numele dreptăţii divine, ca în faţa unei voinţe ce nu-i a sa,
Marele Rugător se leapădă de orice decepţie venită dinspre viată şi
nu se întristează de moarte.
Adică – ,,nu se întristează ca şi cei ce n-au nădejde”.

113
Jurnal în metru athonit

Marele Rugător cunoaşte şi – singur – îşi recunoaşte


conţinutul vieţii.

Continuă în acelaşi stil personal să facă acelaşi lucru dar


fiecare acţiune pare a-şi fi pierdut conţinutul.
,,Nu cumva există un vacuum al tuturor lucrurilor? – se
întreabă acesta. Mi se pare că exist, ca om, doar câtă vreme sunt
conştient că toate lucrurile din jurul meu sunt o uriaşă goliciune,
dacă nu sunt pline de prezenţa lui Dumnezeu. Mă uit în cupa inimii
mele şi ce constat? Când nu-i plină ochi – de Dumnezeu – nu este
plină de fiinţă.”

Îşi aminteşte apoi despre ce i-a spus odată un bătrân


ceasornicar: ,,Ceasurile pline de Dumnezeu sunt mai lungi decât
ceasurile fără de nici un Dumnezeu.”

De fapt, din cuprinsul unor astfel de cugetări ,,Infinitul cel


Mic” al unui mare rugător caută cu disperare jaloane de orientare în
drumul său spre ,,Infinitul cel Mare”.
De fiecare dată, înainte de a face acest drum îşi întocmeşte
un plan de călătorie. În capul unei fiţuici scrie cuvântul Rugăciune.
,,Rugăciunea o să-mi arate doriţa de a fi, în timpul urcuşului meu,
mereu plin de Dumnezeu. Un Doamne-ajută! – rostit din toată inima
şi din tot sufletul – îmi va fi de ajuns.”
Sub cuvântul rugăciune scrie cuvântul Zidire. ,,Căci – este
încredinţat el – orice zidire de suflet întăreşte în întregime şi Biserica
lui Dumnezeu.”
Apoi, sub aceste două cuvinte de început, scrie cuvântul

114
Mihai Mateiciuc

Cugetare. Cugetarea înseamnă pentru unul ca el un fel de schelă,


sau o treaptă începătoare pentru înălţarea sa către Dumnezeu.

Îşi încordează memoria într-o suspendată experienţă proprie,


de zi cu zi. În acest loc îşi aduce aminte că în timp ce lucrează
pe o schelă ,,mai de sus”, niciodată nu coboară cu plăcere pe una
,,mai de jos” ca să continue lucrul. ,,La fel păstrarea ordinei treptelor
pe parcursul unui urcuş duhovnicesc, nu se poate înlătura în mod
arbitrar”, socoteşte el. Şi drept îndreptar de comportare, ia exemplul
vulturului: ,,un vultur este silit să-şi ia avântul în trepte, ţopăind ceva
vreme peste câmp înainte de a-şi căpăta definitiv ţinuta zborului.”

Şi, aşa precum un soldat numără zilele serviciului militar şi


cu bucurie se gândeşte la ziua lăsării sale la vatră, tot aşa, sufletul
unui om rugător neîncetat cugetă la sfârşitul călătoriei acestei vieţi.

Viaţa – pentru Marele Rugător – e o ,,zi-scadenţă”, mereu


urmată de întoarcerea ,,acasă”.

115
Jurnal în metru athonit

Normal ar fi ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a


naturii unui munte şi să-şi grăbească paşii către zone mai înălţătoare,
cum ar fi, de exemplu, spre Împărăţia Reală a lui Dumnezeu.

Marele Rugător aşa şi face. Investeşte valoarea clipei de faţă


în scopul construirii colibei sale de pace, de curată şi sfântă bucurie
pentru sufletul său.
,,Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele – susţine el. Căci,
vedeţi cum e visul… E mai neîmplinit cel cu ochii deschişi decât
visul din somn. Când sunt biruit de puterea somnului mă culc, dar
Împărăţia Reală, pe care ziua o visez, noaptea, în vis iarăşi o visez.
La trezire mă simt păcalit, îmi pare rău şi îmi zic: Dacă aş fi ştiut că-i
numai un vis, nu mai m-aş fi deşteptat.”

Acum; chiar acum, se uită buimac în ochii somnului.


Ochii somnului, orbi, nu îl văd.
,,Nimic mai greu şi mai dulce decât să poţi desluşi, în stare
de trezvie, sinele lucrurilor”, gândeşte cu regret Marele Rugător.

Urmează o zi de noi căutări – o zi-scadenţă cum îi place lui s-


o numească – şi, în pauza dintre două exerciţii de creştere spirituală
îşi aminteşte de cele spuse cândva de Eddin Mahmud Habistari,
un poet persan: ,,Băiatul ce-i micuţ şi neputincios / se ţine de fusta
mamei. / Însă când creşte şi se face mare, / El merge în pas cu tatăl
său. / Şi, iată, că tu, / prins eşti aşa de tare de mama ta: / de corpurile
şi elementele naturale / încât crescut mare / nu te alături de tatăl cel
preaînalt.”

,,Ce moaşă nedibace a fost aceea care mi-a legat buricul de

116
Mihai Mateiciuc

atâtea corpuri şi elemente naturale – gândeşte cu oarecare părere


de rău Marele Rugător. Nu fiindcă i-ar fi spus mamei: Am să mă
întorc îndată! Mama a aşteptat-o aşa, zile şi nopţi nesfârşite de lungi.
Buricul s-a cicatrizat repede. Prea repede… Trebuia… Ar fi trebuit să
revină din obişnuinţă sau să-i încerce mamei inima?”

117
Jurnal în metru athonit

Fără îndoială, surâsul pe buzele unui mare rugător este un


fenomen rar.

Se simte prea acaparat.


Dificil, pentru unul ca el, e verbul a râde.
De cele mai multe ori coincide cu a râde de…
Cu verbul a păcăli sau a înşela, la fel.
Expresii precum acestea; sunt privite de el cu o susţinută
neîncredere.

Dar şi el poate avea ca orice individ, în particular, aceeaşi


libertate de expresie în faţa multor verbe. Asta nu-l împiedică să
accepte un compromis tacit, chiar dacă nu înţelege de ce tocmai el
este cel mai indicat să-l facă la un moment dat.

Zboară harnice ca albinele, printre restrişti de cuvinte, multe


verbe. Îşi au, fireste, scopul lor. Pe el totuşi îl pot deranja; întrucât
folosesc multor aşa-zise caracterizări.
Verbele – acestea; roiuri-roiuri de silabe… Multe din ele l-
au trădat deja. Când pune la index sau la îndoială pe cineva, verbele
acestea sunt ca groaza. Nu cumva, să contribuie şi mădularul său
anatomic numit limbă, la strâmba sau incorecta lor folosire.
Măgulitoare îi par cuvintele. Îi place să facă din ele
caracterizări; nu aşa, încât să bârfească ,,paiul” din ochiul altuia, ci să
tuşeze oricare faţă a portretului aproapelui cu conştiinţa împăcată.

Spre a delătura orice vanitate expresă a Verbului, un mare


rugător construieşte propoziţii paralizate şi tăcute. Uită însă că şi
într-o asemenea stare vorbele acestea reprezintă ,,ultimă faptă” a
inimii care şi ea va fi chemată la judecata de Apoi a limbii.

118
Mihai Mateiciuc

M,, ai este puţină vreme şi vom pleca împreună de-aici”,


găseşte Marele Rugător scris într-un bileţel plasat sub rogojina ce-
i sprijină pentru câteva ceasuri din noapte trupul ostenit de multa
priveghere.

,,Nu e de nici un folos să ni se prelungească şederea.


Anotimpul încolţirii verdelui se apropie. Gerul nevoinţelor slăbeşte
în intensitate încet, încet… Vei pleca curând şi vei continua să
locuieşti într-un locuşor fericit, foarte asemănător cu Coliba ta
de bucurie. Toamna sufletului e un anotimp special, făcut pentru
culesul roadelor ce-s mai presus de truda semănătorului. Ai vorbit
cu adâncul şi înaltul destul. Acumulările tale de iubire, precum şi
toate presimţirile tale despre biruinţa finală a luptei Binelui s-au
dovedit a fi în suflet făgăduinţe ale Tatălui. Toate ţi-au fost arătate.
Ba mai mult decât arătate, în persoana Fiului Biruitor. Precum zice
Apostolul: câte sunt făgăduinţe ale lui Dumnezeu, în El sunt Da şi
în El sunt Amin.”

Cel care locuieşte într-o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie are îndreptăţită cunoaştere despre puterea şi adevărul unor
asemenea cuvinte. Înştiinţările cuprinse în bileţel au fost formulate
la obiect: toamna de-afară şi cea a sufletului – pe un fundal subtil,
cu foşnete de prime frunze în cădere – foarte curând îşi vor schimba
hainele.

Şi cum nostalgie de nostalgie n-are cum să se reazime,


una de alta, peste o Colibă de pace, de curată şi sfântă bucurie, aşa
deodată, un fericit conclav i se arată în faţă: Duhul Rugăciunii şi

119
Jurnal în metru athonit

Duhul Îngerului de Pace sunt la doi paşi de el.


Şi în toiul acestei revederi Marele Rugător găseşte de cuviinţă
să dea un răspuns cuvenit la cele scrise în acel biet.
Zice cu evlavie în suflet: ,,Să fie slăvit Milostivul şi Milosârdul
şi Bunul nostru Tată, care nu m-a lepădat pe mine, ci m-a miluit ca
pe fiul risipitor. Iar ţie, îngere al meu păzitor, care îmi eşti de faţă,
îţi mulţumesc că m-ai învăţat şi continui să mă înveţi Ştiinţa şi Arta
despre Moralitate.”

Mişcat de aceste cuvinte la rândul său Îngerul radiază de


lumină înţelegătoare şi îi spune: ,,Alături de tine, pentru că greşeşti,
pentru că mă întrebi ce-i de făcut, pentru că nu încetezi să cauţi
sensul Luminii şi, până la urmă îl găseşti. Pentru toate acestea – şi
mie unul se cuvine să-ţi mulţumesc.”

Când este nevoit să declanşeze un dialog constructiv, cel


care bine primeşte sfat de prim-ajutor de la un îngerul său simte în
adâncul inimii că se află împreună cu acesta într-o stare de sfântă şi
reciprocă reculegere.

120
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie pentru sufletul său într-un munte sfânt, ştie că dincolo de
materie e sufletul ei.

Dincolo de lucruri e înţelegerea – şi necunoscutul.

Ochiul ,,încape” lumea Muntelui – şi alege să urce pe Cărarea


Împărăţiei spre Înalt.

Sufletul comentează frumuseţea peisajului duhovnicesc.


Raţiunea cântăreşte pe o spirală abisală potecile. Cunoaşterea
unui pisc abia cucerit debutează întotdeauna cu o surpriză, aşa cum
odinioară, pentru Columb în loc de Indii se ivi America.

Cel care meştereşte sufleteşte nu pune preţ pe materie.


El se întreabă, se verifică mereu pe sine: ,,Cum aş putea să
am o idee atât de înaltă despre materie când ea, Materia, în absenţa
Sufletului nu îşi poate închipui ceva deosebit nici despre ea, nici
despre mine?”

121
Jurnal în metru athonit

Marele Rugător are parte de vise – dar crede şi nu crede


în ele.

Nu crede, deoarece le aseamănă cu nişte romane de aventuri


misterioase pe care sufletul său se oferă să i le citească, peste noapte,
fără ajutorul celor cinci simţuri.

Crede, deoarece le aseamănă cu nălucele partidelor politice:


,,Vise de stânga – vise de centru – vise de dreapta.”

Vigilenţa îi dă unele explicaţii strict necesare.


Cu referire precisă la sine, îi zice: ,,Prin visele de dreapta
sufletul se visează la rândul său, liber de legea lumii materiale şi
descoperă astfel taina ştiinţei, a cunoştintei şi a libertăţii.
Visele de stânga sunt creatoare de situaţii dintre cele mai
populare şi mai minunate dar reprezintă nişte travestiuri ale
păcatelor, patimilor, puterilor, neputinţelor şi a lipsurilor aceluia
care îşi trădeaza prin ele, de fapt, caracterul şi care mai pretinde că
deţine dreptul de proprietate asupra acestor vise.”
Între timp Intuiţia, pretinzând că s-ar situa pe o poziţie de
centru, trece pe neobservate de partea Opoziţiei. Susţine că toate
categoriile de vise ar putea fi un ,,mijloc neurologic” prin care,
creierul acţionând ca un Organ Central îşi descoperă adevărata
cunoaştere de sine.

Marele Rugător zâmbeşte la auzul unora ca acestea. Nici


un fel de interpretare ştiinţifică nu îl sperie, nici nu îl atrage. În
concepţia sa cel care noapte de noapte îşi vizionează visele, numai

122
Mihai Mateiciuc

acela singur îşi cunoaşte năzuinţele, dorinţele şi gândurile sale cele


mai ascunse. Iar ceea ce este mai ascuns, aceea simte Visul să scoată
la lumina zilei, la iveală, mai tare.
Dealtminteri, s-a întrebat deseori dacă luarea în considerare
a unui vis nu-i o meteahnă potrivnică instinctului de conservare,
care vrea să uităm, căci a uita e un verb ce ne uşurează de-o povară,
în timp ce amintirea despre vise ne trage îndărăt, ne împiedică să
înaintăm pe lumina zilei.

123
Jurnal în metru athonit

O
,, , dragul meu, dacă ai putea să vezi Marea Rugăciunilor
ce înconjoară din toate părţile Sfântul Munte – frumuseţea ei
lăuntrică”, îi zice Marele Rugător unui pelerin.

,,O, numai dacă aş putea să o văd vreodată!” – îi dă răspuns


pelerinul, în mod plăcut surprins de această invitaţie.
,,Marea Rugăciunilor… – rosteşte pe un ton pătimaş Marele
Rugător. De fapt nu e o mare. E mai degrabă un ocean. Un ocean de
strălucire în care plutesc toate rugăciunile oamenilor acestui pământ.
Rugăciunile de noapte, cele de dimineaţă şi celelalte de peste zi, la
fel se scaldă în acest ocean. Şi nu există nici un fel de deosebire
între ele. Cresc în mănunchiuri dese ca iarba de mare. Rugăciuni ce
înfloresc chiar în clipa de faţă pe buzele oamenilor, ca şi acele ce
au fost rostite ieri sau alaltăieri sunt la fel de frumoase şi proaspăt
înmiresmate duhovniceşte.”
,,Mă surprinde conţinutul spiritual al oceanului acesta. Există
în el miliarde şi miliarde de rugăciuni”, zice pelerinul.
,,Există în oceanul acesta, tot aşa cum în muntele acesta
există milioane şi milioane de ace de pin şi fire de iarbă. Dar aşa
cum nu poti găsi două ace la fel şi nici două fire de iarbă la fel, nu
poti găsi nici două stări de rugăciune identice. O stare de rugăciune
nu se repetă niciodată întocmai.”

,,O, numai dacă aş putea vedea toate acestea!” – i se plânge


din nou pelerinul.

,,Într-Adevăr – îi zice în încheiere Marele Rugător – dacă


vei izbuti să vezi oceanul acesta, în lacrimile caznelor tale de zi cu
zi se vor oglindi toate cuvintele de bucurie ce le-ai putea rosti şi
dragostea dumnezeiască în toate celelalte.”

124
Mihai Mateiciuc

Cel care îşi meştereşte o colibă de pace, de curată şi sfântă


bucurie ştie că poruncile Cerului se aseamănă cu legile şi că, ambele
se pot învăţa repede.

,,Nu te plânge niciodată, dar nici nu da explicaţii”, îl


povăţuieşte Marele Rugător pe un mai tânăr frate de credinţă. O lege
scrisă pe fruntea Athonului sună aşa: Fă binele şi îl îngroapă sub
piatra muntelui. Binele va creşte din tine o limbă din piatră smerită
şi limba aceasta de piatră te va vesti unei lumi întregi”.

Încercarea de a ne însuşi practicarea unui asemenea


comportament faţă de săvârşirea unui bine seamănă, probabil, cu
senzaţia încercată de mamuţi atunci când a început să se topească
calota glaciară.
Numai despre omul duhovnicesc se poate spune că îşi
doreşte să cântărească ,,în greutate” mai puţin decât omul obişnuit
după facerea unei fapte bune, ca astfel, să nu existe pericolul de a se
rupe ,,gheaţa” de sub el! În ajutor îi vine întotdeauna la timp vocea
unui înger săritor. Acesta îi şopteşte la ureche: ,,Fii om!”. Omul îi
răspunde scurt: ,,Încerc să fiu.” Îngerul dezvoltă ideea: ,,Fii ceea
ce eşti prea puţin diferit de ceea ce eşti!”. Omul rămâne nedumerit,
neştiind exact în ce stare se mai află. Se întreabă dacă este făcut
pentru acest statut de a fi ,,om”, pentru acest bun fiinţial la care
jinduieşte şi care îi scapă mereu, dacă nu cumva aparţine unei rase
pe cale de dispariţie.
Cine şi-ar dori, totuşi, un statut atât de îndoielnic? Inamicul
numărul unu pentru omul habotnic este slava deşartă. Gândirea
despre sine zboară, iar faptele bune merg printre oameni, pe jos.

125
Jurnal în metru athonit

Iată toată drama omului. Limba omului e întotdeauna în întârziere


faţă de spirit. Mai există deci o cale de mijloc. ,,Renunţă la relele
deprinderi – îi sopteşte din nou îngerul. Fă-o chiar acum! Pentru
cauza credinţei din tine, fă-o! Aşa. Acum eşti pregătit să afli soluţia
cea mai înaltă pentru un om – Taina Antigravitaţiei: ,,Fii Dumnezeu!
– aşa cum zice Sfânta Carte.”

Şi aşa precum copiii nu înţeleg de multe ori sfaturile şi


mustrările părinţilor, mulţi oameni ca noi sunt tentaţi să se laude cu
faptele.
De preferat e însă subtilul zâmbet care nu spune nimic sau
spune totul.
Dincolo de această conduită fericită cuvintele se pierd, iar
tăcerea omului devine grăitoare.

Cel care îşi făureşte pentru sufletul său o colibă de bucurie


ştie că, atunci când mesageri din partea cerului se apropie de el şi îi
vorbesc, el, sau omul din el nu are rândul la cuvânt fiindcă despre
om totul a fost spus: ,,a fi om înseamnă puţin spus”.

126
Mihai Mateiciuc

Odată, din întâmplare, Marele Rugător a privit prin uşa lăsată


întredeschisă în odăiţa chiliei unde tânărul ucenic, îngenunchiat,
zăcea ghemuit cu fruntea plecată între umerii coborâţi.

Un trup aparent inform şi chircit, adunat cum e aluatul când


nu izbuteşte din cauza temperaturii prea joase să dea peste marginile
covăii. Un trup ca netrupul, deci – şi culmea de decent îmbrăcat în
culoarea morţii trupeşti, aproape în întregime negru – şi întreg,
parcă, radiind răceala lespezilor de gresie pe care se face autopsierea
cadavrelor la morgă.

În vreme ce, lumeşte îmbrăcată, strident machiată, luând


asupra sa chipul Ispitei prima sa iubire părăsită şi neconsolată stătea
acolo, undeva mai în spate, şi-şi plimba cu mâna părul lung lăsat pe
umeri, roşcat ca focul, tânără şi învăpăiată, cu forme trupeşe tari şi
din plin exprimate, fremătând de viaţă.

Marele Rugător şi-a făcut semnul crucii şi a luat de la faţa


locului, ca să zicem aşa, doar imaginea sumară a celor văzute. Iar
dacă ar fi fost să fie un pictor însemnat al Renaşterii cu siguranţă că
ar fi lăsat în urma sa, una dintre cele mai controversate pânze ale
sale.

Cât despre soarta tânărului ucenic care ţintea să ajungă şi el


un mare rugător, ironici, demonii posterităţii cu favoriţii faimei n-
avură şansa să se ocupe de el. Pe acest novice un duh de rugăciune
adevărată izbuti să-l răpească în duh.

În locul său a rămas o nimicire de sine – şi nimic mai mult.


Numai, uşoară, amprenta unor genunchi.

127
Jurnal în metru athonit

Într-o zi, din cauza sensului şi al ansamblului întregului vieţii


care i se pare că i-a fost dată s-o poarte ca melcul, în spinare, cel care
clădeşte sufleteşte se simte dintr-odată greoi cu trupul, asemenea
unui om mort.

,,N-am timp să mor, protestează în surdină acesta. Mă


ocrotesc săbiile luminii de umbra ce se apropie.”
Apoi, pe bâjbâite, pe nişte căi interioare, porneşte în căutarea
cauzei acestei stări de sfâşiere de final şi ascultă într-o înlănţuire de
gânduri o seamă de explicaţii.

,,E din cauza sensului şi al ansamblului Întregului”, îi explică


un gând.

,,E şi această plauzibilă explicaţie tot o părere. Întotdeauna


Întregul este mai limpede vederii decât partea”, intervine un alt
gând.

,,Cea mai uşoară şi expeditivă soluţie e să nu te implici sau să


laşi totul în sarcina îngerului tău păzitor”, îl povăţuieşte al treilea
gând.

Cel care clădeşte sufleteşte cu ajutorul gândurilor celor


bune clădeşte. De aceea surâde împăcat. Paradoxal, cel mai adesea
tocmai din cauza Sensului şi al ansamblului Întregului vieţii –
copleşit de aceşti doi vectori – într-adevăr, la început a învăţat din
pilda melcului.
A încercat să-şi care de unul singur ,,casa” în spinare, ignorând

128
Mihai Mateiciuc

convieţuirea cu ,,partea îngerului”. În cutreier şi contemplări prin


curtea plină cu fapte de peste zi, sporadic, şi-l amintea în gând cum
arăta, dar cel mai adesea îi recunoştea la timp absenţa.

Vedenie fără asemănare, într-o bună zi, din marginea


albastrului cort al speraţei se ivi din nou Îngerul care îi spuse doar
atât: ,,Numai ochii zării ştiu cât te-am căutat, să te pot găsi, să te pot
simţi mereu lângă mine într-o stare de suflet, pentru mine şi tine,
uşoară ca fulgul.”

Spusa îngerului îl însenină.


Foarte curând îşi lepadă decepţiile – veşminte negre! – şi
stăruinţa îi fu răsplătită în fapte, deoarece numai omul care meştereşte
sufleteşte înclină să creadă că mai mare putere de judecată are Îngerul
lui Dumnezeu, decât el, un biet om ca tot omul.

129
Jurnal în metru athonit

Cel care hotărât clădeşte sufletului său o colibă de pace, de


curată şi sfântă bucurie într-un munte sfânt cunoaşte cel mai bine că
sufletul – privit în splendoarea veşniciei Marelui Tot – este mai de
preţ decât trupul.

Acumulările firii au fost obţinute cu preţul multor momente


dificile, cu nopţi nedormite, cu zile de aşteptare când vise, în vremuri
de furtună, păreau a fi asemenea unor păsări negre, în refugiu,
cocoţate pe un ram al sufletului său.
Chiar timpul i s-a părut a fi o pasăre – Pasărea Majora. O
Măiastră în zbor, care prinse obiceiul de a pluti în jurul capului şi aşa
a-l împodobi cu ,,pene colorate” încă din vremea copilăriei sale.

Din vremuri străvechi, într-Adevăr, timpul străbate spaţiul


ca o Pasăre Măiastră. Dar sufletul omului nu-i aer, ci e o neclintită
şi impunătoare mărturisire a unui Zbor ce i se dă la naştere. În ciuda
tuturor slăbiciunilor, trebuie să credem că există în noi un zbor
nobil care într-o zi va triumfa, altfel n-ar mai merita osteneala să
ne trăim clipa. Într-adevăr, Pasărea Eternului e clipa veşnic tânără.
Din această pricină ea e cea care ne oglindeşte zborul în răcoarea şi
limpezimea celor patru râuri din Paradis.

,,Am zburat prin ani mulţi cu aripa frântă”, recunoaşte Marele


Rugător. ,,Poate că de aceea, cât de curând preagrăbitul Cronos îmi va
răni cu o săgeată şi cealaltă aripă. Cum şi cât voi mai izbuti?”, se
îngrijorează acesta. ,,Nu trecerea anilor te doare – intervine ca de
obicei Îngerul – ci depozitarea amurgurilor. Depozităm prea multe
cranii în osuarele din mânăstiri.”

130
Mihai Mateiciuc

Cel care clădeşte în afara Timpului, deci, pe şantierul de


lucru din cuprinsul sufletul său, cunoaşte fenomenul atemporalului
din sine; cel ce se pare că-i conştient de ,,fără-de-timpul-vieţii” şi se
conformează ca atare. Nu-şi doreşte să fie ce nu e, dar ceea ce e vrea
reverberant să fie deodată cu fericita proclamaţie: ,,Hristos a înviat
din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi
viaţă dăruindu-le”.

131
Jurnal în metru athonit

Înfrăţit cu Athosul, Marele Rugător manifestă o înţelegere


sănătoasă şi o judecată cinstită faţă de acesta.

La rândul său, Muntele vorbeşte despre fratele său, mare


rugător, cu acea cinstită şi dreaptă judecată: ,,Nu-i el omul cel mai
văzut şi cel despre care tot poporul aude vorbindu-se toată ziua,
dar e om folositor, deoarece, ascuns ca şi Conştiinţa, se roagă zi şi
noapte lui Dumnezeu pentru popor şi Dumnezeu îl ascultă.”

Sfântul Munte are dreptate: Dumnezeu este prezent în munte


ca şi în întregul univers. Apoi Maica lui Dumnezeu tot în Munte îşi
are Grădina ei. Apoi toţi oamenii sunt neamul lui Dumnezeu.

Marele Rugător numeşte această declaraţie frăţească venită


din partea Sfântului Munte ,,carenţă de egoism”.
În Sfântul Munte e mare lipsă de egoism. Pe întreg cuprinsul
său nu există niciun fel de ştiinţă despre egoism. Apa râurilor lucrează
din răsputeri pentru marea ce înconjoară Sfântul Munte. Turlele
schiturilor, cele ale lavrelor şi cele ale mânăstirilor se prezintă la o
primă înfăţişare în faţa vizitatorilor şi pelerinilor ca nişte ospitaliere
păduri de piatră.
Căpitanul vaporaşului care te aduce şi te lasă frumuşel la
poalele Athosului are o deviză altruistă. Se potriveşte de minune cu
munca sa şi deviza sună aşa: ,,Roagă-te lui Dumnezeu, căpitane, dar
trage la ţărm”.

,,Nu există ştiinţă despre egoism, credeţi-mă! – mărturiseşte


Marele Rugător. Credinţa şi moralul lucrează pur şi simplu din
răsputeri asupra naturii întregi din cuprinsul muntelui. Folosim de
regulă cuvinte blânde dar argumente de cuget tari pentru sufletele
noastre. Uneori, este greu să ajungi doar până la capătul zilei şi în
condiţiile acestea.”

132
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător îşi judecă trecerea unui an pe măsura


spaţiului lăuntric parcurs de el zi de zi.

Când raze praznicale coboară din înaltul cerului la sfârşit de


fiecare an, o punte sfântă leagă Athosul de Betleemul Iudeii.
Razele punţii se opresc deasupra unui staul ce adăposteşte
în sărăcia lui pe drumeţii cei împlinitori ai poruncii Cezarului de la
Roma, pe Iosif şi Maria. Aceştia se fac smeriţi înaintea lui Dumnezu
Tatăl pentru că nu şi-au găsit undeva, aiurea, un loc de adăpost mai
vrednic de ei.
Aici, deasupra acestui săracăcios locaş cerul cel închis – cu
intrarea principală străjuită de îngeri păzitori, purtători de săbii
învăpăiate – se deschide.
Şi aceeaşi îngeri vestesc lumii că Betleemul nu-i un loc
îmbrăcat într-o aură de măreţie trecătoare – ci, aura e însăşi
Evanghelia Energetică a lumii, receptată şi trăită în toată simplitatea,
dar şi în toată măreţia ei.

O meditaţie asupra acestui miracol echivalează, anual –


pentru un mare rugător din Munte – cu un dulce moment ce îl face să
coboare la măsura copiilor. ,,Ştii? – începe acesta să-i spună unui frate
de credinţă. Copiii pătrund cu mintea lor până la fapte, intrând, cum
să-ţi spun, direct în Adevăr. Oamenii mari calcă cu şovăială şi cu
nedibăcie, mai întâi printre legi. Calcă cum calcă şi se poticnesc. Şi
cum faptele şi legile au cunoscutul obicei de a ascunde sau mărgini
Adevărul, numai ,,copilul din mine” simte că se află în cercul
Adevărului. Numai aşa, ,,copil” fiind, îl poate vesti şi acelora care
stau numai în cercul faptelor şi al legilor, deci, în afara Adevărului

133
Jurnal în metru athonit

care pecetluieşte sărbătoarea Crăciunului.”

Şi, în vreme ce copilul din el vesteşte Adevărul, la una din


ferestruicile colibei vine diavolul şi strigă: ,,Hei, Crăciunul soseşte!
Dar numai odată pe an. Bucuria naşterii Luminii e tot atât de mare
ca şi «bucuria» mea – dar pe Intuneric!”

Un înger, la cealaltă ferestruică, se arată şi zice: ,,Vine


Crăciunul!.. A venit Crăciunul! Bucură-te, suflete de copil, ca în
fiecare sfârşit de an.”

Marele Rugător nu rămâne surprins. Ştie că diavolul e


băşcălios şi ca-n ceilalţi ani vine la Colibă ca să-i ,,colinde”. Deşi
sufletului său i s-a transmis una şi aceeaşi Mare Vestire demonul şi
îngerul s-au plasat pe două planuri opuse. Şi-apoi, e lucru ştiut că
nimeni nu îşi poate întoarce faţa către un înger, până ce, mai întâi, nu
întoarce demonului spatele. Nimeni nu poate iubi un înger de lumină,
până ce mai întâi nu îl urăşte pe diavol.
Aflat, deci, într-un ceas întunecat de ispită, Marele Rugător
se retrage într-un colţ unde îngenunchiază şi se roagă: ,,Cerescule
Tată, fie ca această sfântă şi luminată seară a naşterii Fiului Tău să fie
un nou prilej de pace rodnică şi unire sufletească întru lucrurile Tale.
Şi fie ca sufletul meu de copil să se facă vrednicie de a fi Iesle de
Odihnă pentru El, iar Coliba mea de pace, de curată şi sfântă bucurie
Peşteră de proslăvire a Ta şi de bunăvoire între oameni.”

E greu de stabilit dacă diavolul nu s-a ruşinat când din această


întâmplare din ajun de Crăciun a dedus că săvârşirea diversiunii este
o slăbiciune – nu o putere. Şi în continuare, că un făcător de rău cum
este el, este un slăbănog, un handicapat – nu un viteaz.

134
Mihai Mateiciuc

,,Dacă vrei să treci drept filosof nu vorbi”, zice un proverb.


Nu vorbi, adică, taci! – vrea să zică proverbul despre diavolul
care pretinde că le ştie pe toate.
Cu alte cuvinte, lasă-te păgubaş, rămâi ceea ce eşti, ca să
poată grăi tăriile cerului ce vor să-şi spună Cuvântul, ca odinioară,
în plină noapte sfântă la plinirea vremii, deasupra unui orăşel biblic,
Betleemul Iudeii.

135
Jurnal în metru athonit

Un mare rugător este un bun cunoscător şi practicant de


igienă a sufletului.

,,Ştiinţa despre moralitate nu se deosebeşte cu nimic de igienă,


ca ramură a medicinii – susţine el. Un om nu poate înţelege ştiinţa
despre moralitate în consens cu rostul păstrării unei bune igiene
sufleteşti, până ce nu o experimentează asupra sa.”

,,Izgonit din rai sufletul lui Adam s-a îmbolnăvit”, a zis Siluan
Athonitul. Iar înaintea sa, marele Hippocrate a spus: ,,Medicina este
un sacerdoţiu umanitar.”

Apoi Hristos, niciodată nu le-a spus leproşilor: ,,Mirosiţi


greu!”.
El doar a păstrat comunicarea cu realitatea din ei, adică, cu
sufletele acestora. Sufletul Domnului vorbea ca un psiholog sufletelor
şi numai aşa Sufletul Fiului vindeca sufletele robilor Tatălui Său.

,,Gândul că îmi voi putea albi sufletul de unul singur e departe


de conceptul meu despre viaţa duhovnicească”, mărturiseşte Marele
Rugător unui grup restrâns de pelerini. ,,Vedeţi dumneavoastră?
Spălătoreasa se osteneşte cu mâinile ei, dar de fapt numai apa
curată e elementul care curăţă. Ei, să ştiti că tot aşa şi eu m-am
aflat şi mă aflu în raport cu ostenelile mele. Harul dătător de viaţă
al lui Dumnezeu este pentru curăţirea sufletului ceea ce este apa în
procesul de spălare. Osteneala şi nevointa e drept că îmi apartin,
deodată cu postul, cu rugăciunea, cu cugetarea, cu pocăinţa şi toate
acestea împreună cu faptele cele bune. Însă, dragii mei, harul este
apa de sfinţire ce îmi spală, curăţă şi îmi albeşte sufletul.”

136
Mihai Mateiciuc

Mulţumit că străduinţele sale cele dinafară şi cele dinlăuntru


le închină sufletului Marele Rugător îşi dezvoltă frumuseţea
preocupărilor şi, asemenea marelui prooroc se roagă lui Dumnezeu
să-l miluiască după marea milă a Sa, …,,spală-mă şi mai vârtos
decât zăpada mă voi albi [Ps. 50].

137
Jurnal în metru athonit

Într-o noapte se pomeneşte că se ridică de pe laviţă vărsând


râuri de lacrimi.

A auzit în somn, venind ca din eter, un strigăt de suferinţă.


Vocea îi părea cunoscută. Ca timbru semăna cu cea a unui prieten
din copilarie, plecat mai din vreme să dea socoteală în cer.
,,O lumânare de uşurare! – rostesc în mare grabă buzele sale.
Trebuie repede să-i aprind o lumânare. Razele ei îl vor încălzi.”
Numai că, în semn de milostenie sufletească aprinzând o lumânare
de pomenire, lumânarea aceea poate să aprindă «virtuţi» mocninde
în cel ce a aprins-o. Că vezi, aprinzând o lumânare de sufletul cuiva
săvârşeşte un mare bine!

Aşa cum o rugăciune se poate întina cu vorbe murdare, tot


aşa, în chip misterios, iubirea de mărire – din ce mână o fi scăpat?! –
pătrunse în Colibă ca vântul şi stinse lumânarea ce ardea în amintirea
prietenului său. ,,Se vede bine; în suflet diavolul suflă în lumânări”,
gândeşte surprins de întâmplare Marele Rugător.
Ca să-l readucă la realitatea eu-lui său oscilator, ca să-l
lămurească, îngerul păzitor îi şopteşte: ,,Se poate că tu, din toată
inima vei hotărî să reaprinzi lumânarea dar te asigur că ea se va
stinge iar. Fă bine de alungă din colibă Părerea de sine şi Iubirea de
mărire. Fă-le să plece, aşa cum pleacă luna şi noaptea.”

Atunci, în semn de mai mare luare aminte la pericolul


înşelării de sine, Marele Rugător simte cum inima se lasă peste el
uşurată şi cum, cugetul eliberat de părerea de sine, îl copleşeşte.

Exact în aceeaşi clipă se opri şi vântul care stinsese


lumânarea.

138
Mihai Mateiciuc

De câte ori i se cere să vorbească despre consolidarea


caracterului grecesc al Sfântului Munte Marele Rugător aduce în
atenţie, tangenţial, o întrebare retorică din Rainer Maria Rilke:

,,Cine vorbeşte de victorie? A îndura e totul.”


A îndura, deci, tot ceea ce se poate desfăşura pe scena din
,,teatrul lumii”, a juca fiecare rolul încredinţat de Marele Regizor
şi-a crede în izbânda deplină a Binelui.

Pentru că viaţa de declin şi chin a lumii acesteia a început


cu păcatul şi fiindcă înaintea oricărei intenţii de a face un bine,
înaintează ca un conducător de oaste Răul, viaţa lumii este proscrisă
să sfârşească – în această ordine a expunerii despre bine si rău – cu
Binele.
Destul de rău că repetatele năvăliri şi războaie au fost
pricină de rele răscoliri şi pentru Sfântul Munte, pentru republica
monahicească din Muntele Athos. Ca să facem uz de felul de
vorbire al diplomaţiei, putem spune că războiaiele au fost cele care
au limpezit în timp situaţia. Numai aşa, în cele din urmă, caracterul
grecesc al Sfântului Munte s-a afirmat, s-a întărit.

,,Nefericirile, cărora Dumnezeu le-a îngăduit să vină asupra


Athosului, au fost mai bune decât fericirile pe care am fi putut să ni le
zidim noi singuri”, obişnuieşte să spună Marele Rugător. ,,Dumnezeu
îngăduie nefericirilor să vină asupra credincioşilor săi totdeauna la
timp.
Într-adevăr, năvala ortodoxismului rusesc, primejdia
Catalanilor ce s-a napustit peste munte, căderea Constantinopolului,

139
Jurnal în metru athonit

subjugarea monahismului atonic de către turci prin plăţi de tributuri


asupritoare, şi alte asemenea evenimente pot fi asemuite cu vocea
unui prieten de suflete comune, care strigă cât îl ţine suprafirescul:
«Foc!» – pentru ca să se salveze vieţile prietenilor săi.”

,,Destul de rău că pacea Athosul de azi s-a afirmat şi s-a întărit


printr-o succesiune de năvăliri şi războaie ce au apărat mişcarea
neatârnării greceşti – mai spune Marele Rugător. Grecii totdeauna
au socotit Sfântul Munte ca o cetate a credinţei lor ortodoxe şi a
naţionalităţii lor.”

Republica din Muntele Athos dăinuieşte de mai mult de


unsprezece secole. N-a fost o Republică de Pace desăvârşită, evident,
dar a izbutit să biruie veacurile şi răsturnările Statelor prin izbânda
finală a Binelui.
Războiul, dintr-o parte a Muntelui deştepta facerea de pace
în cealaltă tabără. De o parte subjug monahismal atonic – de cealaltă
parte jertfelnicie plătitoare de tribut.
Şi iarăşi, apreciind în acelaşi mod: într-o parte Mohamed
cel Mare întărind prin firmanele sale concesii prin care Athosul a
rămas autonom – pentru că ,,Într-însul se lăudă numele Domnului
ziua şi noaptea, şi săracii şi străinii găsesc adăpost” – pătrundere
dumnezeiască în cealaltă parte.

La urma urmelor, se poate spune că creştinismul atonitic a


făcut totul ce i-a stat în putinţă ca să-l ajute pe Dumnezeu. Asta a
făcut şi, logic, n-ar fi putut face altceva. Când a fost mai rău a stat
în bătaia veacurilor ca un hipnotizat care încearcă mereu să intre iar
în starea de veghe şi să-şi redobândească deplin conştiinţa, dinainte
ştiind că: ,,Din rău Dumnezeu nu face binele, ci răul deşteaptă binele
adormit”.

140
Mihai Mateiciuc

Paza gurii e o închisoare pentru cuvinte – însă una fără


egal.

Scopul ei e să-l înlocuiască pe un comandant cu altul, nu


doar claustrarea tăcerii.

De aceea Marele Rugător obişnuieşte să-şi întrebe limba:


,,Ce-ţi place mai mult: să te subordonezi de bună voie voinţei mele
de comandant ori să te supui pur şi simplu regulamentului intrinsec
de păstrare a tăcerii?”

Gura zâmbeşte. Răspunde: ,,Nu mă preocupă în mod special


asta.”

Stăpânul gurii nu se dă bătut. Ştie că tăcerea a fost privită


totdeauna ca o putere, iar stăpânirea de sine e privită ca o virtute
aleasă. Puţine însă sunt împrejurările când această virtute nu se
manifestă mai pregnant decât în tăcere.
Reia deci ispita, sensul primei întrebări: ,,Atunci poţi să-
mi spui ce te preocupă?”. Gura trecând prin stâmtoarea buzelor îi
răspunde: ,,Dacă ţii cu orice preţ să afli, poftim. Pe unul ca tine, care
te crezi ca eşti şeful care trebuie să străluceşti şi să atragi asupra-ţi
atenţia asistenţei, ar trebui să te învăt să nu te grăbeşti să te prezinţi în
felul cum eşti obişnuit s-o faci. În primul rând, dacă ar fi să vorbeşti
despre Dumnezeu să nu foloseşti cuvinte, propoziţii sau fraze, până
ce nu simţi venind din interior convingerea că ai o întărită credinţă
în El. Interiorul tău poate să aibă fără îndoială dreptate, pentru că
există împrejurări când tăcerea implică o putere sufletească atât

141
Jurnal în metru athonit

de puţin obişnuită încât poate fi privită curat virtute, ca una dintre


virtuţile credinţei. În al doilea rând despre păcatele deţinuţilor să nu
te repezi să le raportezi superiorilor, la fel, până ce nu le recunoşti
deplin pe-ale tale.”

Pus la punct de propria-i limbă, organ cu dublă inervaţie


– intrinsecă şi extrinsecă şi de aceea greu de stăpânit - un mare
rugător evită întotdeauna să-i caute limbii ,,nod în papură”!
Gândeşte aşa, ca într-o paranteză, doar pentru sine: ,,Limba
e uitucă ori a omis să spună că, altădată, m-a învăţat să nu vorbesc
despre încă un lucru. Despre ziua de mâine să nu vorbesc, până ce
luminătorii zilei nu se află pe cer în semnul zilei de azi.”

Să luăm aminte: ,,Paza gurii” e o închisoare pentru cuvinte,


însă una fără egal. Între a tăcea şi a şti să taci, pe acest domeniu al
gândirii nu trebuie înţeleasă în sens rău arta mutismului voluntar,
presupunând doar că îndemnul la tăcere ar fi o poruncă la mutism.
Într-o închisoare pentru cuvinte – una fără egal – arta tăcerii
trebuie să fie practicată, în egală măsură, atât de deţinuţi cât şi de
comandant.

142
Mihai Mateiciuc

Marele Rugător îşi aminteşte des de protopărinţii noştri


Adam şi Eva.

Nu e de acord cu ,,stilul de joc”, practicat de acest cuplu.


Concret. Adică – la timpul edenic trecut: Adam ,,pasează”
Evei păcatul neascultării. Eva îl preia cu ştiinţă de joc şi cu dibăcie
îl pasează la rândul ei şarpelui. Întrebarea comentatoare ar putea fi
aceasta: ,,Al cui este de fapt păcatul?”.

Paradoxal, pentru istoria omenirii, se poate spune că doar


Iisus a preferat să ,,joace” de Unul Singur luând asupra sa de bună
voie păcatele întregii lumi.
Tot El, într-un final, a mărturisit că jugul Său este uşor.
Uşurinţa cu care a obţinut Victoria asupra destinului umanitaţii
nu a stat atât în păcat, cât în bunăvoinţa preluării păcatului asupra
sa. Azi, orice antrenor de suflete ştie că dificultăţile unui joc disputat
împotriva păcatului, nu stau în păcat, ci în lipsa de angajament a
voinţei penitenţilor săi în ceea ce priveşte luarea sarcinilor de joc
asupra lor.

Un mare rugător judecă cinstitit Jocul de-a păcatul.


El zice aşa: ,,Privit, cu rapiditatea minţii omeneşti păcatul
este şi nu este al celui care îl ia şi îl păstrează asupra sa, ca pe o
minge la picior. Pentru o clipită de fază din desfăşurarea acestui joc
decisiv este, dar pentru durata unei veşnicii nu este.”

,,Jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară”: a zis Iisus.


Marii rugători păzesc cu străşnicie respectarea acestei tactici.
De aceea atât spiritul cât şi corpul unora precum aceştia se mişcă pe
terenul vieţii cu o deosebită uşurinţă.

143
Jurnal în metru athonit

Marele Rugător preferă prietenia Naturii oricărei


prietenii.

Fiecare piatră, fiecare potecă din Sfântul Munte îl


recunoaşte.
Muntele, izvoarele şi râurile din cuprinsul Muntelui fac
osmoză cu umorile trupului său şi îşi întocmesc dispoziţia lor după
dispoziţia sufletului său.

Îi amintesc de vremea aceea în care – câtă vreme protopărinţii


săi Adam şi Eva au fost ascultători lui Dumnezeu – natura din Grădina
Raiului le-a fost supusă. Când însă s-au depărtat de Dumnezeu, prin
neascultare faţă de lege, atunci şi natura din Grădina Raiului s-a
îndreptat împotriva lor.

De atunci şi până azi Natura a rămas ,,oglinda omului”.


În consecinţă firească necurăţia unui suflet pângărit poate să
umple întreaga natură cu răutate, aşa cum bine spune un sfânt părinte
filosof. În acelaşi timp un suflet întinat dar reînnoit, renăscut, adică,
devenit din nou curat, poate să metamorfozeze întreaga Natură într-
un izvor de bunătate şi curăţie.

Cu fiecare aspiraţie, cu fiecare respiraţie, un mare rugător


imprimă în acestă oglindă care-i natura ce îl înconjoară imaginea
omul din sine. Cum este omul din sine aşa îl oglindeşte şi natura,
prin sine.

Într-o dimineaţă senină când s-a apropiat de izvor Apa l-


a întâmpinat şi i-a spus: ,,Să ştii că mi-am aflat impurităţile şi

144
Mihai Mateiciuc

murdăriile abia când am descoperit curăţia inimii tale!”.


Această mărturisire a apei l-a copleşit. L-a făcut să se
înapoieze ruşinat la Colibă, ducând cu el ulciorul gol. Reflectând
într-o meditaţie severă la necurăţia sufletului său, s-a întreabat
minute în şir cum este posibil aşa ceva?
Cu smerenie a găsit şi un posibil răspuns la întrebarea sa. A
zis: ,,Câte frumuseţi n-a adunat până acum Dumnezeu lângă el şi tot
îi lipseşte strălucirea omului.”

Pentru civilizaţiile moderne conduse pragmatic numai


de cele cinci simţuri, întregul naturii reprezintă doar un talcioc
mondial, o adunătură de forme. Oprindu-se în faţa fiecărui lucru
expus vederii omul născoceşte drăcovenii de tot felul, punând astfel
în practică brutala sintagmă ,,exploatarea naturii”, atrăgând asupra
sa nenumărate rele. Or, a rupe legătura de prietenie cu Natura este
egal cu a înceta, în acelaşi timp, legătura cu Dumnezeu.

Cu tonicul binefăcătoarei speranţe omul rugător topeşte


cu focul inimii toate aceste forme într-un element vital şi se miră
asupra acestui singur factor, izbutind astfel să desluşească un sens
duhovnicesc chiar şi în vechiul dicton ,,Pantha rei”. Adică, tradus
într-o reformulare pur naturistă: ,,Nu totul curge!”.

Posibil că în sensul acestei negări a stat puterea de reflecţie a


apei când Marele Rugător s-a dus cu ulciorul la izvor.
Apa era limpede; poate şi uşor vălurită, printre pietre.
Chipul său se reflecta în ea. Şi în fracţiunea de timp necesară
înmagazinării imaginii chipului în apa de izvor, surprins de ceea ce
vede sufletul s-a întrebat cu frică şi groază: ,,Dar Izvorul împrospătării
şi al întineririi mele unde-i?”.

,,Chipul trupului tău e în mine. Izvorul împrospătării sufletului


tău se oglindeşte pe cer.” Acesta a fost fără greşeală răspunsul apei.

145
Jurnal în metru athonit

Un mare rugător ştie că sufletele comunică între ele,


aducându-şi astfel la cunoştintă întreg conţinutul lor.

Prin oricâte închizători şi peceţi de tehnici materiale, nimic


din cele ascunse nu poate să nu vină la arătare.

În cele 100 de cânturi ale Divinei Comedii, Dante coboară


cu sufletul în infern şi ni-l descrie. Vede aşezarea şi înfăţişarea
acelor locuri, modul cum sunt amendaţi cei ajunşi acolo, se suie pe
muntele Purgatoriului, dă scultare plânsetelor şi vaietelor celor ce trag
nădejde să mai ajungă sfinţi, în conformitate cu teologia tradiţională
a Bisericii Catolice. Apoi se urcă în Paradis unde constată slava celor
preafericiţi, pe făuritorii după dreptate a vieţii întru Iisus Hristos.

Mesajul e unul inepuizabil, din punct de vedere poetic, cultural,


istoric şi psihologic. De aceea, poate că, el se lasă permanent citit şi
tradus în limbile pământului. Şi printre altele, însăşi Divina comedie
dantescă suferă interpretări de mai bine de jumătate de mileniu.

Când reciteşte această ilustră capodoperă Marele Rugător


se minunează, asemenea unui Sfânt Părinte (Nicolae Velimirovici)
care a zis despre Iad: ,,Iată, cât bine a făcut omenirii Iadul! Pe câţi
nelegiuiţi i-a prefăcut în pocăiţi! Pe câţi păcătoşi, în sfinţi! Câte
gânduri rele, le-a oprit de la înfăptuire!”
Şi în continuare, vorbind despre Rai, acelaşi a spus: ,,Iată
cât bine a făcut omenirii Raiul! Câte opere nobile a inspirat! Câte
tristeţi a prefăcut în bucurie! Câte lacrimi a şters! Câte suspine
nobile a smuls! Câte sentimente divine a iluminat şi, câte năzuinţi
dumnezeieşti a aprins!”.

146
Mihai Mateiciuc

EPILOG

Înainte ca munţii sufletului – Sinai, Carmel şi Tabor – să fie


stocaţi în memoria spirituală a umanităţii, sufletul omului – el însuşi
a fost o necesitate primordială.
Căutând un al patrulea nume de munte sfânt, pe o bandă
rulantă a orizontului nostru lăuntric se ivesc şi câteva cuvinte de
mulţumire tuturor acelor date bune de ştiut la limpezirea începuturilor
monastice din Muntele Athos. La ele au contribuit şi o seamă de
legende aghiografice.

Pe trei personaje se sprijină istoria aşezămintelor monastice


atonitice: Petru Athonitul, Eftimie din Tesalonic şi Atanasie de la
Aton.
Cel dintâi jurase să-şi închine viaţa monahismului.
Împrejurările vieţii l-au făcut să îmbrăţişeze viaţa militară. A luptat
în Siria şi arabii l-au capturat. Această neşansă el a socotit s-o pună
pe seama neîmplinirii jurământului. După ce şi-a rostit făgăduinţa
sa în faţa Papei, printre alte nenumărate peripeţii, a ajuns la Muntele
Athos, unde a trăit 50 de ani într-o peşteră. La moartea lui, rămăşiţele
sale trupeşti au fost strămutate în mânăstirea Clement. Amintirea lui
e prăznuită în Biserica ortodoxa la 12 iulie.

Eftimie de la Tesalonic, a cărui viaţă a fost consemnată în scris


în veacul al IX-lea de Vasile, arhiepiscopul acestui oraş, a îmbrăţişat
viaţa monahală la anul 841. A trăit o vreme într-o lavră din muntele
Olimp, iar apoi s-a dus la Athos.

147
Jurnal în metru athonit

Trei ani a petrecut în desăvârşită singurătate ca pustnic şi


apoi a ajuns stareţul unei mânăstiri. În vremea aceea, Muntele era
bântuit de piraţi. Împreună cu doi tovarăşi de nevoinţă, Ioan Kolovos
a întemeiat o mânăstire la Erissos, iar în anul 875, în puterea unui
hrisov împărătesc de aur, a dobândit un fel de drept de ocrotire peste
monahii din Athos. La moartea acestuia, călugării mânăstirii s-au
străduit să pună stăpânire pe Sfântul munte, dar eforturile lor au fost
zădarnice.

Adevărata întocmire monahicească a muntelui Athos a


început la jumătatea veacului al X-lea, prin întemeierea mânăstirii,
numită, prin antonomasie, Lavra. Întemeitorul ei, Atanasie de
la Aton, a cărui sărbătoare se prăznuieşte la 5 iulie, se născuse la
Trebizonda. Crescut la Constantinopole de rudeniile sale, aici l-a
înâlnit pe Mihail Maleinos, stareţ al mănăstirii Kiminas din Asia
Mică, şi intră în mânăstirea acestuia.
Maleinos era unchiul împăratului Nichifor (963 – 969).
Atanasie a fost ales ca duhovnic al acestuia din urmă. Maleinos,
înaintat în vârstă, dorea ca ucenicul său să-i urmeze în vrednicia
de stareţ. Cu toate acestea Atanasie, care dorea să ducă o viaţă
necopleşită de griji lumeşti, a fugit la Muntele Athos. Aici, neştiut
de nimeni a trăit o vreme la mânăstirea Zigului. La anul 960, s-a
descoperit cine era de fapt el. Nichifor la chemat la dânsul. În vremea
aceea, acesta era comandantul oştirii care lupta în insula Creta. El
l-a înduplecat pe Atanasie să întemeieze o mânăstire, făgăduindu-i că
va îmbrăţisa şi el viaţa monahală. Dar fiind încununat ca împărat, şi-
a uitat de făgăduinţa dată. Poate, ca un fel de ispăşire, el a înzestrat
noul aşezământ cu toate cele de trebuinţă. La moartea sa, Atanasie a
primit ocrotire şi ajutor bănesc de la împăratul Ioan Timiskes (969 –
976). În anul 970, el a întocmit tipicul său la rânduiala monahicească
a mânăstirii sale. Moartea lui s-a petrecut la anul 1000 sau poate la

148
Mihai Mateiciuc

câţiva ani după, sub ruinele bisericii, ale cărei bolte s-au prăbuşit în
vremea clădirii lor.

Lavra a înflorit atât de mult, încât în anul 970 ea număra 700


de călugări. Rânduielile lui Atanasie erau în derularea lor o oglindire
a vestitei mânăstiri a studiţilor din Constantinopol.

După cum era de aşteptat, înnoirile aduse de Atanasie au


înmulţit mânăstirile de categoria celor socotite a fi mari. În veacul al
X-lea, s-au ridicat cele trei mânăstiri mai mari din Muntele Athos:
Lavra, Iviriul, Vatopedi si mânăstirea lui Filotei. În oarecare chip,
întemeierea Iviriului răpea Sfântului Munte caracterul său grecesc.
Într-adevăr, întemeietorii săi sunt consideraţi a fi trei georgeni: Ioan
Varsasvate, fiul său Eftimie şi Tornic, un vestit general, care din
porunca lui Vasilis al II-lea (976 – 1025), a tebuit să lase pentru
o scurtă vreme pustia sa şi să reia meşteşugul armelor. În veacul
al XI-lea, numita mânăstire s-a prefăcut într-un lăcaş de scriitori
georgieni, care au tradus Biblia şi multe alte scrieri ale părinţilor şi
aghiografilor bizantini.

Veacul al XI-lea a reprezentat vârsta de aur a vieţii chinoviceşti


atonice. S-au clădit în acest răstimp opt mari mânăstiri.
În veacul al XII-lea a început năvălirea slavilor în Sfântul
Munte. Ruşii sunt astfel, socotiţi ca întemeitori ai mânăstirii Xilugru
în 1143 şi a celei a Tesalonicului la 1812. Mai târziu, au intrat în
mâinile lor şi mânăstirea Sfântului Pantelimon, care fusese sub
ocrotirea regilor Serbiei. Ştefan Nemania şi fiul său Sava, ocrotitorul
Bisericii naţionale sârbeşti, au întemeiat mânăstirea Hilandrului şi
au clădit-o din nou pe cea a Vatopedului.
Chiar şi Bulgarii au izbutit să se aşeze şi ei în Munte şi,
mulţumită celor trei reprezentanţi ai nobilimii din Ohidra, au

149
Jurnal în metru athonit

întemeiat o mică mânăstire, aceea a Zografului, care, la 1280, a fost


pe aceeaşi treaptă ca şi marele lavre.

După seriile de năvăliri şi supuneri ce-au urmat asupra


Sfântului Munte, după unele date desprinse din cea de-a doua ediţie
a cărţii lui Gheorghe A. Sotirios despre Sfântul Munte, din cele 300
mânăstiri şi sihăstrii care umpleau Muntele în preajma veacului al
XIX-lea, n-au mai rămas în picioare, vrednice de a fi socotite ca
atare decât 25, iar din acestea, un număr mai mic au rezistat în faţa
timpului.
În veacul al XVII-lea, mânăstirile îşi pierduseră faima lor de
fericite adăposturi ale sfinţeniei lucrătoare. Nu mai stăruia asupra lor
vegherea episcopilor coordonatori, deoarece mânăstirile atonitice îşi
dobândiseră în felurite moduri dreptul de stavropighie sau a atârnării
faţă de Patriarh, într-un mod nemijlocit.

O trezire şi o stare de trezvie generală s-au petrecut în veacul


al XVIII-lea. Atmosfera ce pregătea mişcarea neatârnării greceşti, se
respira chiar şi pe ozonatele înălţimi ale Sfântului Munte.
Elenismul din veacul al XVIII-lea, datorită silinţelor
stareţului Meletie şi ajutorului bănesc venit din partea lui Chiril
V, duc la înfiinţatrea unei şcoli pentru monahi şi mireni la Vatopedu.
Aceasta a ajuns la mare vază sub ocârmuirea lui Evghenie Vulgaris,
una din minţile enciclopedice ale elenismului din acea vreme. În
1873, patriarhul Gavriil a încercat să aplice reforme radicale, să
împiedice risipirea monahilor afară de mănăstirea lor de obârşie,
să pună din nou în puterea ei viaţa chinovială. S-a revitalizat din nou
cârmuirea centrală din Kareia.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, elenismul atonitic


a trebuit să facă faţă năvalei ruseşti. Astfel, investit cu o misiune

150
Mihai Mateiciuc

oficială, Arhimandritul Porfirie Uspenskii a stat în Palestina şi pe


muntele Athos mai mult de 20 de ani, căutând în vechi documente
dovezile despre drepturile istorice ale poporului rus de a avea în
Sfântul Munte reprezentanţii monahismului său.
În 1912, înfluenţa rusească se afirmase atât de mult în Sfântul
Munte, încât ruşii aveau deja o lavră, 4 schituri, 34 de chilii şi 187
de sihăstrii. Profitând de prezenţa câtorva mii de călugări ruşi, Rusia
propune în acelaşi an, adică la 1912, ca administraţia supremă să fie
luată din mâna grecilor şi să se întocmească astfel o republică sub
jurisdicţia puterilor ortodoxe. Ruşii se bazau în special pe sprijinul
sârbilor, bulgarilor şi românilor (s.n.), dintre care cei din urmă aveau
un schit închinat Sfântului Ioan Botezătorul.

* * *

Republica din Muntele Athos dăinuieşte de mai mult de o mie


şi ceva de ani. N-a fost niciodată, după cele însemnate de hagiografi,
o republică de pace desăvârşită, dar a izbutit să biruie veacurile,
păstrăndu-şi o fizionomie spirituală caracteristică.
Autonom, azi Sfântul Munte se găseşte în teritoriul său
grecesc şi nu mai are de ce să se teamă de orice forma de încolţire a
naţionalismelor din sânul său.

Această selecţie de date sumare despre Republica


monahicească din Muntele Athos provin din revista italiană
L’Europa Orientale din Roma (ianuarie 1922) din condeiul părintelui
Aurelio Palmieri, călugăr învăţat, care s-a ocupat la vremea lui de
o seamă de ,,studii orientale” şi a condus numita revistă. Noi doar
am spicuit acest mănunchi informaţional dintr-un articol tradus din
limba italiana de Arhim. Scriban (vezi, pentru exactitatea datelor,
,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 526, din ianuarie 1925).

151
Jurnal în metru athonit

RECURS LA EPILOG

La venirea mea în Sfântul Munte primisem în timpul unui


vis un set de tăbliţe de cer. Pe ele trebuia să-mi însemn impresiile
din călătoria pe care urma să o efecuez.
Mi s-a spus de către Îngerul meu că voi fi întărit la timp să
scriu din meserie ca toţi ceilalţi oameni de litere, pe câtă vreme eu
n-am ştiut niciodată să scriu decât din pasiune.
Trebuia, trecând de atâtea prejudecăţi intelectuale şi pasiuni
factice, să am pricepere să analizez la rândul meu, corect, sufletul
unui om rugător pe care urma să-l întâlnesc ca să scot de la acesta
adevăratul sentiment viu al naturii unui munte, socotit de toată
lumea Muntele Sfânt.

Mai era necesar să ştiu când anume eram dator să mă opresc în


pragul erudiţiei cu o delicateţă de tact care nu se dobândeşte decât în
educaţia Sfinţilor Părinţi, odată cu citirea scrierilor acestora pentru a
simţi – dacă îmi e îngăduit să spun astfel – fineţea duhovnicească care
învăluie în mister măreţia unei opere spirituale de talia Athosului.

Cu toate aceste daruri venite de sus, plana totuşi asupra mea


un risc suplimentar. Şi iată cum.
În primul rând: cu imaginaţia mea de om aveam şansa de-a
înfrumuseţa imaginea muntelui.
La rândul său muntele cu imaginea sa naturală putea să
îmbogăţească imaginaţia omului din mine.

152
Mihai Mateiciuc

Mi-ar fi fost uşor dacă dădeam curs direct facilului, fiindcă


totul ar fi depins numai de multitudinea impresiilor prinse de simţuri,
aşezarea într-o ordine a acestora, ca şi de combinarea lor.
Dar nu a fost deloc să fie aşa.
Cu lumina din cupa inimii mele desluşisem un cu totul alt
mod.

Acum călatoria mea în Sfântul Munte se apropia de sfârşit.


Însemnările mele erau, în măsura în care erau izbutite,
impresiile unui contemplator care a observat cum se întâmplă nişte
lucruri mai mari decât el.

Pentru un suflet pasionat de sensuri mistice totul este


Simbol.
De pildă, îndrăgostitul de munte sau de altceva.
De altceva? – spun – şi nu mă sfiesc s-o spun pe şleau.
Deci, un schelet de pasăre infipt pe o porţiune anume
din nisipul întins pe mal îmi apăru în faţa ochilor, în timp ce mă
îndreptam spre puntea vaporaşului. Era – ţin să precizez acest aspect
– acelaşi vaporaş care mă lăsase la poalele muntelui, cu ceva timp
în urmă.
Imaginea scheletului semăna cu un text scris şi, probabil, aşa
cred eu, se referea la un zbor de pasăre interzis.

Acum, conţinutul principal al Simbolului ca şi cel al


momentului erau, pentru mine, rezolvarea şi întocmirea raportului
dintre zborul fostei păsări înscris acum pe nisip ca o hieroglifă şi
– practic de evaluat, acum la despărţirea mea de Munte – zborul
Timpului. Vreau să zic perioada mea de şedere în munte. Restul?
Restul putea să însemne, doar, întâmplări şi trăsături de mai

153
Jurnal în metru athonit

mică importanţă ale demersului meu gnomic.

* * *

Am luat, deci, un pumn de nisip din jurul scheletului acelei


păsări, cu gândul că va trebui să-l ţin strâns să nu cumva să se cearnă
printre degete, până în momentul când trebuia să-l aşez cu mare luare
de seamă, uşurel, pe biroul editorului meu. Îmi imaginam că, prin
acest parcimonios gest de aducere-aminte, voi face dovada concretă
că mi-am păstrat şi onorat cu grijă libertatea de a scrie un jurnal
,,de la faţa locului”. Un pumn de nisip, chiar şi un pumn de nisip
e – printre degete – supus simbolicului risc de-a nu fi publicabil!
Gândul zădărniciei demersului meu înfăptuit, mă persecuta, aşa
cum tunetul cutremură nisipul deşertului – cine dintr-un deşert îţi
poate răspunde?

* * *

Aveam multe dubii, dar erau destul de tardive şi mă întrebam


dacă e cu putinţă să scrii un jurnal despre un munte Sfânt, căptuşit
cu schelete omeneşti cernute de trecerea veacurilor peste el.
Mă anemiau bănuielile cum toamnele, frunzele…
Până destul de târziu, în veacul al IX-lea, nimeni n-a scris
aşa ceva pentru simplul motiv că muntele, poate era sau poate nu
era socotit sfânt.
După câte ştiu, probabil din ciudăţenie sau din inerţie, despre
un munte căptuşit de timp cu schelete omeneşti nimeni n-a scris
jurnale de călătorie. Nici chiar Biblia nu pomeneste de aşa ceva.
Legendele, de altfel, ca multe altele pe lumea asta se inspiră din
obiceiuri: ceea ce a fost încântător în trecut rămâne încântător şi
în prezent. De aceea, intenţia mea, pe care am gândit s-o parcurg

154
Mihai Mateiciuc

şi s-o măsor în metri athoniţi, poate fi interpretată ca o noutate, dar


la drept vorbind, eu căzând acum iremediabil în capcana repetiţiei
întreb, se poate scrie un jurnal de călătorie, călcând cu indiferenţă pe
un munte căptuşit cu oase albe?

De bună seamă, ca turist, ar fi chiar foarte simplu.


Doar o suită de însemnări, scrijelite pe acele tăbliţe de cer din
care, cultural, să reiasă că pe pământ funcţia scrisului poate fi aceea
de a tulbura nu liniştea unor poteci pavate cu oase, ci – duhovniceşte
– pe cei adormiţi, rămaşi dincolo de lumea muntelui; în principiu, de
a zgâlţâi nişte planuri turistice satisfăcute în final doar de frumuseţile
peisajului şi a aminti despre existenţa celui de al patrulea munte al
sufletului.
Abia la sfârşitul călătoriei m-am convins că muntele acesta-i
plasat la intersecţia dintre efemer şi eternitate – alături de ceilalţi
trei, deja cunoscuţi: Sinai, Carmel şi Tabor.

Iată cât de simplu demersul de a întocmi un jurnal de călătorie


scris în metru athonit se poate împlini într-o carte.

* * *

155
Jurnal în metru athonit

CUPRINS

Cuvânt introductiv .......................................................................... 3

Note de referinţă ........................................................................... 11

Prolog ............................................................................................ 13

Jurnal ............................................................................................. 19

Epilog .......................................................................................... 147

Recurs la epilog........................................................................... 152

156