Sunteți pe pagina 1din 2

Anul Darwin

Pentru cultura română, 2017 a fost cu siguranţă anul Darwin. După ce Alexandru Anghel şi
editura Herald (în colaborare cu Academia Română) ne-au oferit (după 60 de ani de la apariţie) o
ediţie revăzută şi adusă la zi a traducerii lui Ion E. Fuhn din Originea speciilor, editura Humanitas ne
oferă, între coperţile aceluiaşi volum, varianta completă a Autobiografiei lui Darwin (ediţia editată de
Nora Barlow), precum şi fragmente din Călătoria unui naturalist în jurul lumii.

Pentru a folosi vorbele filosofului Michael Ruse, “Darwin e mereu provocator, însă nu
întotdeauna ameninţător”. Şi, cu toate acestea, Darwin lipseşte de aproape un secol culturii noastre,
o cultură care a abuzat de ideile şi de autoritatea lui, care s-a temut de el, care l-a răstălmăcit, l-a
înhămat la războiul ideologic sau l-a ridiculizat fără a-l citi. Probabil că nici un alt titan al gândirii nu a
avut o posteritate atât de ambiguă şi tulburată. Simplitatea genială a “ideii sale periculoase”, pentru
a folosi celebra sintagmă a lui Daniel Dennett, s-a reflectat fertil într-o uriaşă forţă unificatoare, care
a redesenat graniţele cunoaşterii umane, a schimbat imaginea omului despre sine, a zdruncinat
cadrele vechilor “hărţi ale semnificaţiei” şi chiar înţelegerea de sine a ştiinţei. De aceea, o cultură
care-şi propune să se ia in serios nu-l poate ignora pe Darwin. Din acelaşi motiv, este imperios
necesar să-l aducem pe Darwin în manuale, în dezbateri sau pe rafturile librăriilor. Mai mult decât
oricând, tradiţia deschisă de el se dovedeşte o cale privilegiată de acces a omului la sine, într-o epocă
în care „civilizarea rămâne singura cale deschisă”(Sloterdijk) şi în care nu ne mai permitem comoda
„negare modernă a naturii umane”(Pinker). În epoca iminenţei atomice, a paraliziei medierii,
probabil că singura cale spre salvare a omului e să-şi privească în sfârşit chipul descoperit. Iar brutala
scoatere a măştii de pe feţele noastre (probabil cel mai laborios proces prin care trece omul modern
şi pe care are a dovedi că îl poate duce la capăt) a fost începută de acest om blând şi echilibrat, fidel
fără compromisuri adevăruri.

N-ar fi, de aceea, o idee rea ca cititorul decis să se întâlnească, poate pentru prima oară, cu
Darwin, să citească în paralel Originea speciilor şi Autobiografia. Tensiunii sedimentate a ideilor din
lucrarea ştiinţifică i-ar corespunde firesc umanitatea decantată din cartea autobiografică. Darwin a
scris Autobiografia spre sfârşitul vieţii, gândindu-se că „o asemenea încercare m-ar distra şi i-ar putea
interesa pe copiii şi nepoţii mei.” Nu ne poate decât impresiona vocea caldă a omului fragil şi
pasionat care a luptat cu demonii săi şi ai altora, care a găsit în muncă o sursă constantă şi fermă de
fericire, care a meditat la marile mistere a lumii şi a respins totdată tentaţia clarificării lor comode,
care îşi iubea copiii şi, mai presus de toate, îi respecta într-un mod ireproşabil, care-şi adora soţia.
Omul care era în acelaşi timp pasionat de dulciuri, câini, pisici, şi întreţinea relaţii ambigue cu
literatura: „mi s-au citit cu voce tare nebănuit de multe romane şi îmi plac toate dacă sunt cât de cât
bune şi dacă nu se termină trist – lucru care ar trebui sancţionat prin lege.” La rândul lui, jurnalul de
călătorie este un periplu interesant prin istoria intelectuală a lui Darwin, în care se poate urmări
geneza câtorva dintre ideile fondatoare ale teoriei sale.

Prin efortul remarcabil al unor editori pasionaţi, Darwin revine pe piaţa românească a ideilor,
aşa cum trebuie, prezentat riguros şi profesionist. Ne rămâne să răspundem provocării darwiniste,
mereu vie, mereu proaspătă, în sfârşit cu onestitate şi profunzime. Pentru că nu există azi reflecţie
filosofică sau ştiinţifică fără intuiţiile darwiniste, nu există gândire care să facă abstracţie de
revelaţiile profunde ale evoluţionismului. Omul nu se poate privi pe sine decât prin ochii celui care l-a
legat pentru eternitate de întreaga lume vie. Şi poate că de la Darwin va trebui să invăţăm în primul
rând acea prospeţime a privirii şi acea ingenuitate a căutării care au forţat bătrâna natură să scoată
din neascuns evidentul. Şi, nu în ultimul rând, va trebui să invăţăm modestia omului care,pe ultima
pagină a Autobiografiei, scria: „Succesul meu, ca om de ştiinţă, atâta cât a fost, s-a datorat, din câte
pot eu judeca, unor condiţii şi calităţi intelectuale complexe şi felurite. Dintre acestea, cele mai
importante au fost pasiunea pentru ştiinţă, răbdarea infinită de a cugeta îndelung la un subiect sau
altul, hărnicia în a observa şi colecta fapte şi o dozărezonabilă de inventivitate şi judecată sănătoasă.”