Sunteți pe pagina 1din 5

ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE

3.1 Conceptul de performanţă

Performanţa economică poate fi sinonimă cu conceptul de eficienţă economică.


Astfel, performanţa economică reflectă o stare a activităţii economice determinată de un
anumit consum de resurse pentru obţinerea unui anumit bun economic, într-un timp dat.
Performanţa economică se măsoară fie prin raportarea efectelor obţinute (în expresie
fizică sau monetară), la eforturile depuse (resursele utilizate şi consumate), fie prin
raportarea eforturilor la efecte.
Eficienţa economică poate îmbrăca mai multe forme: productivitatea muncii,
productivitatea capitalului, productivitatea pământului.
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine
profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor indiferent de provenienţa
acestora.
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienţei
întregii activităţi economico – financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor factorilor de
producţie, din toate stadiile circuitului economic.
Rentabilitatea depinde atât de activitatea firmei (volumul desfacerii, calitatea
ofertei, nivelul costului unitar, activitatea de marketing, managementul propriu) cât şi de
factori exogeni (nivelul preţurilor pe piaţă, mărimea şi dinamica cererii, preferinţele
consumatorilor, intensitatea concurenţei).
Eficienţa economică este o categorie economică mai cuprinzătoare decât
rentabilitatea. Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori:
profitul şi ratele de rentabilitate.
Rentabilitatea reprezintă o formă sintetică de exprimare a eficienţei economice şi
reflectă capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit. Rentabilitatea se întâlneşte în
situaţia în care rezultatul financiar (profitul contabil) reflectă un profit, adică veniturile
depăşesc cheltuielile.
Analiza rentabilităţii se realizează mai ales pe baza contului de profit şi pierdere
cu ajutorul unor indicatori rezultaţi din soldurile intermediare de gestiune, precum şi prin
capacitatea de autofinanţare şi pragul de rentabilitate. Pentru eliminarea efectelor inflaţiei
asupra performanţelor financiare, indicatorii vor fi deflataţi, adică vor fi înlăturate
influenţele datorate inflaţiei. Practic valorile nominale vor fi ajustate în valori reale.
O perioadă îndelungată performanţa financiară a fost măsurată prin rezultatul
contabil, considerându-se că dacă obţinea profit se considera performanţă. Datorită
multitudinii metodelor şi tratamentelor alternative permise, rezultatul contabil este
influenţat de metodele de evaluare, de intenţia întreprinderii, de regulile fixate arbitrar de
către normalizatori. Pentru a judeca corect performanţa unei întreprinderi trebuie să
stăpânim foarte bine politica contabilă a întreprinderii.
Profitul contabil nu este singurul indicator care arată performanţa întreprinderii
alături de profit fiind utilizaţi şi alţi indicatori: valoarea adăugată economică (VAE),
valoarea adăugată a acţionarilor (VAA) şi cash-flow (CF).
Valoarea economică adăugată (EVA) a devenit în deceniul 1990 – 2000 unul
dintre cei mai importanţi indicatori de evaluare a performanţei întreprinderii. Pentru a
crea valoare o firmă trebuie să obţină venituri suficiente pentru a acoperi costul datoriei
financiare, dar şi costul de oportunitate al capitalului propriu. Conform lui Stern-Stewart,
EVA se stabileşte conform relaţiei:
(3.1)
EVA = Rezultatul operaţional net – Costul capitalului investit
Rezultatul operaţional net se stabileşte astfel:
(3.2)
Rezultat operaţional net = Rezultatul exploatării – Impozit pe profit
În multe analize, profitul este înlocuit cu excedentul brut din exploatare (EBE). In
acest mod se vor compara veniturile din exploatare cu cheltuielile din exploatare, care nu
includ cheltuielile cu amortizarea, cu provizioanele, cele financiare şi extraordinare.
Astfel, cheltuielile totale ale întreprinderii se pot împărţi în 2 categorii: monetare (plăţi
efectuate sau ieşiri de fluxuri monetare) şi nemonetare (amortizarea şi provizioanele
constituite, care nu reprezintă ieşiri de numerar). În acest fel, managerii vor acorda o
atenţie mai mare acelor cheltuieli care atrag plăţi efective.
Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte: prin prisma mărimii absolute a
profitului şi în al doilea mod prin ratele de rentabilitate, care fac legătura între mărimea
rezultatelor obţinute şi volumul de resurse angajate pentru obţinerea acestor rezultate.
În urma împărţirii cheltuielilor întreprinderii în cheltuieli monetare, care presupun
plăţi sau ieşiri de fluxuri monetare (cheltuieli cu materii prime, materiale, cu terţii, cu
personalul) şi cheltuieli nemonetare, care nu necesită ieşiri de fluxuri monetare (cheltuieli
cu amortizările şi provizioanele), putem redefini rentabilitatea ca fiind capacitatea unei
întreprinderi de a realiza un rezultat economic pozitiv (care nu mai este neapărat profitul
contabil), respectiv de a obţine venituri care să depăşească cheltuielile ocazionate de
activitatea sa.

3.2 Rentabilitatea capitalurilor investite de acţionari


Rentabilitatea capitalurilor investite de acţionari reprezintă profitul obţinut
raportat la capitalurile investite de aceştia şi este de fapt rata rentabilităţii financiare.
Relaţia de calcul este:
Profit ce revine actionarilor
Rf = Capitaluri investite de actionari
(3.3)
Există unele diferenţe între profitul ce revine acţionarilor şi profitul net. Aceste
diferenţe sunt venituri şi cheltuieli excepţionale, cuprinse la „Alte venituri din
exploatare” şi „Alte cheltuieli de exploatare” care sunt luate în calcul la stabilirea
profitului net, însă nu ar trebui cuprinse la determinarea profitului ce revine acţionarilor.
Aici se includ amenzi, penalităţi plătite sau încasate de întreprindere.
Capitalurile investite de acţionari ar trebui să includă pe lângă capitalurile
proprii şi unele provizioane reglementate (pentru litigii, garanţii acordate clienţilor,
restructurări), întrucât aceste fonduri vor micşora, prin trecerea lor pe cheltuieli, rezultatul
net. Relaţia de calcul ar fi:
Capitaluri investite de acţionari = Capitaluri proprii + Provizioane
(3.4)
reglementate
În situaţia în care nu se fac aceste corecţii, rata rentabilităţii capitalurilor investite
de acţionari va fi supraevaluată.
Dacă capitalurile proprii au valori diferite la începutul şi sfârşitul anului financiar,
este indicat să se ia în calcul la stabilirea rentabilităţii capitalurilor invertite, media
aritmetică a capitalurilor proprii.
Rata rentabilităţii capitalurilor investite de acţionari trebuie comparată cu alţi
indicatori pentru a stabili dacă proprietarii pot fi mulţumiţi de rezultatele obţinute de
întreprindere. Astfel de indicatori pot fi rata de dobândă la depozitele bancare, care este o
rată fără risc, faţă de investiţiile de capital care prezintă riscuri mult mai mari.
Valoarea de piaţă a rentabilităţii financiare a firmei se stabileşte ca raport între
profitul net (remunerarea acţionarilor) şi valoarea de piaţă a capitalurilor proprii
(capitalizarea bursieră a societăţii comerciale), conform relaţiei:
PN
Rfin (v.p.) =
CB (3.5)
Rfin (v.P.) = rentabilitatea financiară în valori de piaţă
PN = profitul net
CB = capitalizarea bursieră (valoarea totală a acţiunilor firmei).
3.3 Pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate (cifra de afaceri critică) este punctul la care cifra de


afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După acest prag,
activitatea firmei devine rentabilă, adică înregistrează profit. Determinarea pragului de
rentabilitate se poate face în unităţi fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru
întreaga activitate a întreprinderii.
Pragul de rentabilitate în cazul realizării unui singur produs, se calculează cu
ajutorul indicatorilor:
A) Volumul fizic critic al producţiei, sau punctul de echilibru, (qcr):
CHF
qcr= (3.6)
mcv
mcv= p - CVU
CHF – cheltuieli fixe totale pe produs;
mcv – marja pe costul variabil unitar pe produs;
p – preţul de vânzare unitar al produsului;
CVU – costul variabil unitar al produsului.
B) Cifra de afaceri critică (CAcr):
CAcr= qcr x pv
La acest nivel al vânzărilor profitul este zero.
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr):
q cr
Gcr= x100 (3.7)
q max
qmax reprezintă capacitatea maximă de producţie în expresie fizică.
C) Perioada critică, sau perioada când se ajunge la situaţia de echilibru (Pcr):
CAcr x T
Pcr = (3.8)
CA
T – unitatea de timp exprimată în zile sau luni.
În cazul mai multor tipuri de produse, pragul de rentabilitate din exploatare se
calculează cu ajutorul indicatorilor:
A) Prag de rentabilitate din exploatare (CAcr):
CHF
CAcr= (3.9)
1  Cv
CV
Cv =
CA
CHF - cheltuieli fixe totale la nivel de firmă;
CV – cheltuieli variabile totale;
CA – cifră de afaceri;
C v - cheltuieli variabile medii la 1 leu cifră de afaceri.
Expresia 1 - C v reprezintă rata medie a marjei cheltuielilor variabile.
Dacă o întreprindere are cheltuieli cu dobânzile, acestea sunt considerate fixe iar
pragul de rentabilitate global (activitatea din exploatare şi cea financiară) va fi dat de
relaţia:
CHF  DOB
CAcr= (3.10)
1  Cv

unde: D = cheltuielile cu dobânzile.


B) Gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr):
CHF CAcr
Gcr = x100  x100
Qmax (1  Cv) Qmax (3.11)

Qmax – reprezintă capacitatea maximă de producţie în expresie valorică.