20 oct.

2009

Prin acţiunea intentată la 9 martie 2008, reclamantul A l-a chemat

în judecată pe pârâtul B, solicitând instanţei să dispună anularea
autorizaţiei de construcţie emisă în favoarea lui B.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin aceasta
autorizaţie, i se permite lui B să ridice o construcţie de 20 m2 din terenul
lui A.
Ulterior, în proces, a fost introdus, în calitate de pârât, şi emitentul
autorizaţiei – primarul sectorului 1.
Acţiunea a fost introdusă la Judecătoria sectorului 1. Pârâtul B a
solicitat trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti pe motiv că raporturile
juridice dintre părţi sunt raporturi de drept administrativ, şi nu raporturi
civile.

Potrivit art.2 din Codul de Procedură Civilă, cererile în material

contenciosului administrativ sunt de competenţa tribunalului dacă pârâtul
este o autoritate publică locală. În schimb, în materie civilă, potrivit art.1
din Codul de Procedură Civilă, judecătoria este competentă să soluţioneze
în primă instanţă un litigiu civil neevaluabil în bani.

Ce va hotărî instanţa?

Judecătoria Sectorului 1 va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti

deoarece natura raporturilor juridice, născute din autorizaţia de construcţie a
cărei anulare o solicită reclamantul, este administrativă.
Autorizaţie de construcţie este un act administrativ, fiind emis de o
autoritate publică – Primăria Sectorului 1- în executarea unei dispoziţii
legale, cea care recunoaşte proprietarului unui teren dreptul de a ridica o
construcţie pe terenul său.
Chiar dacă reclamantul invocă încălcarea unui drept subiectiv civil ce
intră în conţinutul unui raport juridic civil stabilit între A, în calitate de
proprietar al unui teren, şi toate celelalte subiecte de drept, litigiul este
administrativ, fiindcă eventuala încălcare a dreptului de proprietate al lui A
s-a produs printr-un act administrativ.

21 oct. 2009

Prin acţiunea pe care reclamantul A a intentat-o la Tribunalul

Bucureşti, secţia a-6-a Comercială, a solicitat obligaţia lui B la plata
sumei de 150.000 lei.
1
 În motivarea cererii, A a arătat că suma solicitată reprezintă o
diferenţă de preţ pe care B nu a plătit-o.
Din probele administrate se reţine că A i-a vândut lui B printr-un
contract încheiat la 17 august 2007, mai multe autoturisme cu preţul total
de 300.000 lei. Jumătate din acel preţ s-a plătit în momentul încheierii
contractului, urmând ca cealaltă jumătate să se plătească în termen de 3
luni.
Acţiunea a fost intentată la 15 ianuarie 2008. B a solicitat trimiterea
cauzei la Judecătoria sectorului 3 deoarece este o cauză civilă, şi nu
comercială.
A - societate comercială, B - persoană fizică.

Potrivit art.2 din C.civ., litigiile comerciale cu o valoare de peste

100.000 lei se judecă în primă instanţă de tribunale, iar litigiile civile cu o
valoare de până la 500.000 lei se judecă de judecătorii în primă instanţă.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va respinge excepţia necompetenţei Tribunalului Bucureşti

deoarece va constata că natura raporturilor juridice dintre A şi B născute din
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între ei este comercial.
Dreptul comercial cuprinde norme juridice care reglementează atât
raporturile dintre comercianţi, cât şi raporturile dintre comercianţi şi
necomercianţi.
Pentru existenţa unui raport juridic comercial este suficient ca una
dintre părţi să aibă calitatea de comerciant.

27 oct. 2009

La 22 aprilie 1987, A i-a vândut lui B un teren de 300 mp situat în

municipiul Bucureşti cu preţul de 3500 de lei.
Părţile au încheiat contractul sub forma unui înscris sub semnătură
privată. Preţul a fost plătit şi cumpărătorul a intrat în posesia bunului la
încheierea contractului.
Prin acţiunea intentată la 17 februarie 2008, B l-a chemat în
judecată pe A, solicitând instanţei să constate că e proprietarul terenului şi
să-l oblige să se prezinte la un birou notarial în vederea autentificării
contractului.

În 1987 erau aplicabile legile 58 şi 59 din 1974 în baza cărora

terenurile nu puteau fi înstrăinate prin acte juridice. Cele 2 legi au fost

2
abrogate prin Decretele 1 şi 9 din 1989 al CFSM, moment din care au
devenit aplicabile dispoziţiile Codului Civil ce prevăd înstrăinarea.
Ulterior, prin Legea 18-1991 privind fondul funciar s-a impus ca
vânzarea terenurilor să se încheie sub forma autentică.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa respinge cererea lui B ca nefondată. Constractul încheiat între

A şi B este guvernat de legea în vigoare la data încheierii lui, legile 58 şi
59/1974, concluzie la care ajungem prin aplicarea principiului potrivit căruia
legea nouă se aplică situaţiilor juridice produse după intrarea lui în vigoare.
Contractului nu i se va aplica nici Codul Civil, nici legea 18/1991,
fiindcă ar însemna să fie încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.
Contractul încheiat între A şi B este o situaţie juridică trecută în raport
cu momentul intrării în vigoare a legii noi şi va fi reglementată în
exclusivitate de legea veche. Doar în ce priveşte efectele nulităţii
contractului, s-ar putea aplica legea nouă doar în privinţa efectelor nulităţii
produse după intrarea în vigoare a legii noi.
Dacă s-ar considera că după intrarea în vigoare a legii noi contractul
devine valabil, ar însemna ca legea nouă să reglementeze chiar cauza de
nulitate, lucru imposibil datorită existenţei principiului neretroactivităţii legii
civile noi.
Contractul încheiat între A şi B nu ar putea fi interpretat nici ca o
promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (convenţia prin care părţile se
obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare; promitent –
vânzător/cumpărător). Nici această promisiune nu e reglementată de legea
nouă, ci de legea veche ca lege în vigoare la data încheierii ei, ori, potrivit
acesteia, nu te puteai obliga să vinzi un teren în viitor, căci legea interzicea
vânzarea terenului.

3 nov. 2009

La 20 oct. 1996, A a devenit adjudecatarul unui apartament situat în

Bucureşti, în urma licitaţiei publice organizate.
La 28 oct. el a intrat în posesia apartamentului, dar de-abia în iunie
1999 şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.
Prin acţiunea intentată la 15 sept. 2002, D l-a chemat în judecată pe
A solicitând instanţei să-l oblige să îi predea apartamentul.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că el este adevăratul
proprietar al apartamentului.

3
 Se reţine că licitaţia publică a fost organizată în urma unei cereri
formulată de B împotriva lui C ca urmare a datoriei de 400 mil. de lei, pe
care C nu a plătit-o către creditorul său B.

La data desfăşurării licitaţiei era în vigoare art.561 C.porc.civ.,

potrivit căruia acţiunea în revendicarea unui bun adjudecat trebuie
intentată în termen de 5 ani de la data intrării în posesie a adjudecatarului.
Ulterior, a intrat în vigoare Ord. de Urgenţă a Guvernului 98/2000 la
2 mai 2001 prin care s-a instituit un termen de 3 ani de la data intabulării
dreptului adjudecătorului în cartea funciară.

Ce va hotărî instanţa în privinţa prescripţiei acţiunii?

- se aplică legea nouă, atât ca termen, cât şi ca momentul de la care

începe termenul, deoarece este o situaţie juridică pendentă.

4 nov. 2009

La 11 iunie 2007 reclamanţii A şi B au chemat în judecată pe

pârâtul C solicitând să se constate nedemnitatea succesorală a pârâtului.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că pârâtul este nedemn
succesoral, fiindcă acesta a formulat o plângere penală împotriva celui
care i-a transmis moştenirea pentru infracţiunea de omor deosebit de
grav, plângere pentru care pârâtul a fost condamnat la plata unei amenzi
penale pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că, prin plângerea
depusă la 23 aprilie 2000, C l-a acuzat pe D de săvârşirea infracţiunii de
omor deosebit de grav împotriva altei persoane.
Printr-o rezoluţie a procurorului, s-a dispus neînceperea umrăririi
penale împotriva lui D, fiindcă acesta nu săvârşise infracţiunea
menţionată.
Ulterior, în septembrie 2003, C a fost condamnat pentru săvârşirea
infracţiunii de denunţare calomnioasă la plata unei amenzi penale.
D a murit la 11 nov. 2005, iar A,B şi C sunt singurii lui moştenitori
în calitate de nepoţi (fii muriseră).

Potrivit art.655 alin.(2) C.civ este nedemn succesoral moştenitorul

legal care face o acuzaţie capitală calificată de judecată drept calomnioasă
împotriva celui care lasă moştenire.
Înainte de 1989, pedeapsa capitală era pedeapsa cu moartea. Aceasta
a fost înlocuită cu pedeapsa detenţiei pe viaţă în decembrie 1989.
4
 Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va respinge cererea ca nefondată.

Din interpretarea istorico-teleologică şi sistematică a art.655 alin.(2)
C.civ reiese că scopul urmărit de legiuitor în momentul intrării în vigoare a
C.civ actual a fost de a sancţiona cu nedemnitate succesorală pe acel
moştenitor legal care a făcut împotriva defunctului o plângere calomnioasă
pentru o infracţiune sancţionată cu pedeapsa cu moartea.
Printr-o asemenea plângere, moştenitorul legal urmează să
dobândească moştenirea, sperând că pedeapsa cu moartea să fie aplicată
celui care lasă moştenire.
Acest scop nu mai poate fi atins după abolirea pedepsei cu moartea,
pentru că moştenirea unei persoane fizice se deschide numai prin moartea ei,
nu şi prin condamnarea la pedeapsa detenţiei cu viaţa.
La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin examinarea celorlalte cauze de
nedemnitate succesorală care presupun deschiderea moştenirii în urma unei
morţi provocate persoanei care lasă moştenire.
În consecinţă, prin dispariţia pedepsei capitale, a dispărut şi cazul de
nedemnitate succesorală prevăzut de art.655 alin.(2) din C.civ.

10 nov. 2009

Prin acţiunea intentată la 27 sept. 2008, reclamantul A l-a chemat

în judecată pe B, solicitând instanţei să-l oblige la plata sumei de 50.000
lei.
Reclamantul a arătat că suma pe care o solicită a fost împrumutată
pârâtului şi altei persoane şi că nu a fost restituită.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că, din contractul de
împrumut, încheiat la 14 mai 2007, A şi C le-au împrumutat lui B şi D
suma de 50.000 de lei pe durata de un an.
În contract, părţile nu au mai stabilit altă clauză.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va admite în parte cererea şi va obliga pe pârât la plata sumei

de 12.500 de lei către reclamant.
De vreme ce în contract nu se menţionează suma pe care a dat-o sau a
primit-o cu împrumut fiecare din cei 2 creditori, respectiv debitori, se va
prezuma că fiecare a dat/a luat cu împrumut jumătate din suma de 25.000 lei.
Creanţele celor 2 creditori, A şi C, sunt divizibile deoarece regula o
constituie divizibilitatea creanţelor, iar părţile nu au derogat de la această
regulă printr-o clauză stipulată în contract.
5
 Obligaţiile celor 2 debitori, B şi D, faţă de A este divizibilă, ceea ce
înseamnă că partea lui B din această obligaţie faţă de A este de jumătate,
adică de 12.500 de lei.

Dar dacă în contractul de împrumut părţile ar fi stipulat

solidaritatea creanţelor, ce soluţie ar da instanţa?
solidaritatea creanţelor = solidaritate activă
solidaritatea obligaţiilor = solidaritate pasivă

Instanţa va admite în parte cererea, obligându-l pe pârât la plata sumei

de 25.000 de lei.
Obligaţia de plată a sumei de 50.000 de lei este divizibilă între cei doi
debitori, fiindcă părţile nu au derogat de la regula divizibilităţii obligaţiilor,
ci numai de la cea a divizibilităţii creanţelor.
De aceea B va putea fi urmărit doar pentru partea lui de obligaţie,
respectiv pentru 25.000 de lei.
Fiindcă în contract s-a stipulat solidaritatea creanţelor, oricare dintre
cei doi creditori, A sau C, îl poate urmări pe B pentru întreaga datorie a
acestuia.

17 nov. 2009

La 10 mai 2005, A i-a închiriat lui B un apartament pe durată de 3

ani, cu o chirie lunară de 5 mil. de lei. Contractul s-a încheiat sub forma
unui înscris sub semnătură privată.
Ulterior, la 10 martie 2006, A a încheiat cu C un contract de schimb,
prin care, în schimbul apartamentului închiriat, situat în Bucureşti, A a
dobândit un apartament situat în Braşov şi suma de 150 mil. de lei.
Contractul de schimb s-a încheiat în formă autentică.
La 22 iunie 2006, C l-a chemat în judecată pe B, solicitând instanţei
să-i dispună evacuarea pârâtului din apartament.
În subsidiar, în cazul respingerii primului capăt de cerere,
reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata chiriei restante din
noiembrie 2005.

Ce va hotărî instanţa?

Potrivit opiniei majoritare exprimată în practica judiciară, instanţa ar

trebui să respingă primul capăt de cerere şi să admită în parte cel de-al doilea
capăt de cerere.

6
 În temeiul art.1441 C.civ., cumpărătorul trebuie să respecte contractul
de locaţiune încheiat de fostul proprietar, de vânzătorul bunului. Acest text
de lege a fost interpretat şi aplicat, prin analogie, nu numai pentru contractul
de vânzare-cumpărare, ci pentru orice act de înstrăinare, încheiat de
vânzătorul bunului.
În acest sens, reclamantul va dobândi, în calitate de succesor cu titlu
particular al lui C, atât obligaţiile, cât şi drepturile acestuia din contractul de
închiriere. De aceea, va avea obligaţia de a permite lui B să locuiască în
apartament până la împlinirea termenului închirierii, dar şi dreptul de a
încasa chiria din martie 2006, când a devenit proprietarul apartamentului.

18 nov. 2009

Prin acţiunea intentată la Judecătoria Braşov, A l-a chemat în

judecată pe B, solicitând instanţei să-l oblige la plata sumei de 40 mil. lei,
reprezentând cotravaloarea unei jumătăţi din recolta culeasă de pârât de
pe terenul de 8300 mp.
În motivare, reclamantul a arătat că are calitatea de coproprietar
împreună cu pârârtul asupra terenului, motiv pentru care îi revine
jumătate din recoltă.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că terenul a fost
dobândit de cei doi prin moştenire, în urma morţii tatălui lor, în aprilie
2002. Amândoi au acceptat moştenirea, dar terenul a fost folosit în
exclusivitate de pârât, care l-a cultivat şi a cules recolta.
Din expertiza efectuată, reiese că valoarea recoltei adunate de
reclamant pe anii 2002-2005 inclusiv este de 80 mil. de lei.
Acţiunea a fost intentată la 17 oct. 2005. Pârâtul a solicitat
respingerea acţiunii, pe motiv că reclamantul nu a efectuat nicio
cheltuială pentru obţinerea recoltei respective.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va admite acţiunea şi va obliga pe pârât la plata sumei de 40

mil. de lei.
Deşi, din interpretarea gramaticală a art.484 C.civ. se deduce că în
cazul unui bun proprietate comună, fructele produse de acesta revin doar
coproprietarului care a efectuat cheltuielile pentru obţinerea lor. Totuşi, din
interpretarea teleologică şi sistematică a textului menţionat, în corelaţie cu
art.483, C.civ, reiese că fructele produse de un bun proprietate comună se
vor împărţi între coproprietari în aceleaşi proporţii cu cele în care dreptul de
proprietate este împărţit între ei. Consecinţă: fructele culese de pârât, fiind

7
bunuri accesorii în raport cu bunul care le-a produs, se vor împărţi între cele
două părţi în mod egal.
Cum restituirea în natură a unei jumătăţi din fructele culese nu mai
este posibilă, instanţa va obliga pe pârât să plătească reclamantului
contravaloarea jumătăţii din fructe, jumătate ce se cuvine reclamantului.
Desigur că, în temeiul art.484 C.civ, pârâtul va putea să recupereze de la
reclamant jumătate din cheltuielile făcute cu obţinerea fructelor.

24 nov. 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei Timişoara,

reclamantul A a solicitat instanţei să constate în contradictoriu cu B că cei
doi, el şi pârâtul, sunt moştenitorii legali ai lui C şi că au calitatea de
coproprietari asupra a doua imobile, apartamente, unul situat la
Timişoara şi celălalt la Limasol.
Din probele administrate reiese că A are calitatea de şot
supravieţuitor al lui C, iar B este fiul lui C dintr-o altă căsătorie.
C a murit la 19 septembrie 2007, iar înainte de încheierea căsătoriei
cu A, în 2005 a cumpărat cele două apartamente în discuţie.

Potrivit legii române soţul supravieţuitor vine la moştenire alături de

descendenţii defunctului, iar potrivit legii străine, cipriote, soţul
supravieţuitor vine la moştenire după descendenţii defunctului. A şi B au
acceptat moştenirea lui C.

Ce va hotărî instanţa?

lex rei sitae = legea locului situării imobilului (pg. 102)

Dacă bunurile imobile, din punct de vedere al transmiterii moştenirii,

sunt comandate de legea străina, instanţa va admite în parte cererea
reclamantului.
Aceasta va constata ca părţile au calitatea de coproprietari asupra
apartamentului din Timişoara şi va respinge ca nefondată cererea
reclamantului în privinţa apartamentului din Limasol.
Instanţa română va aplica norma conflictuala română prevăzuta de
legea 105/1992, potrivit căreia bunurile imobile se supun legii de la locul
situării lor (şi în privinţa transmiterii lor prin moştenire legală). Astfel,
apartamentul din Timişoara va fi supus legii române, potrivit căreia
amândouă părţile vor dobândi dreptul de proprietate, soţul supravieţuitor un
sfert din acest drept, iar fiul, adică pârâtul ¾ din drept. Apartamentul din
Limasol va fi supus legii cipriote care înlătură de la moştenire pe soţul
8
supravieţuitor atunci când există un descendent al defunctului care acceptă
moştenirea. Acest apartament este dobândit în proprietate exclusivă de pârât.

La 14 iulie 2009, A a solicitat obligarea lui B la plata diferenţei de

preţ de 30.000 lei.
Se reţine că la 9 februarie 2009, A i-a vândut lui B, printr-un
contract autentic, un apartament situat în Bucureşti cu preţul de 170.000
lei. În contractul autentic se menţionează că vânzătorul declară că a
primit întregul preţ, înainte de autentificarea contractului.
Reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri. În privinţa menţiunii
cuprinse în contractul autentic, din care reiese ca ar fi primit întregul
preţ, a solicitat proba cu 2 martori care au asistat la predarea sumei de
bani, martori care pot confirma că doar 140.000 de lei din preţ s-au plătit.

Ce va hotărî instanţa în privinţa probelor solicitate de reclamant ?

Instanţa va respinge proba cu martori şi va admite proba cu înscris

(art. 1191 alin. (2) C.civ. interzice proba cu martori împotriva unei menţiuni
făcute într-un înscris).
De asemenea nici procedura înscrierii în fals nu este aplicabila
fiindcă:
1. aceasta se aplică doar menţiunilor făcute ex propriis sensibus, în
baza constatărilor personale ale notarului public.
2. menţiunea cu privire la plata întregului preţ nu este o asemenea
menţiune, fiindcă banii nu s-au predat (remis) în faţa notarului public.

25 nov. 2009

Prin acţiunea intentată la Judecătoria Sibiu, A l-a chemat în

judecată pe B, solicitând instanţei să constate că este coproprietar în cotă
de ¼ asupra a două apartamente, unul situat în Sibiu, şi celălalt la Cairo.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că cele două
apartamente au aparţinut lui C, care a murit la 7 aprilie 2005, lăsând ca
moştenitori legali pe A, în calitate de soţie supravieţuitoare, şi B, în
calitate de fiu. Cele două părţi au acceptat moştenirea.

Legea română prevede că soţul supravieţuitor vine la moştenire

alături de ceilalţi moştenitori legali, iar potrivit legii egiptene, femeile vin la
moştenire după bărbaţi.

9
 Ce va hotărî instanţa?
A se vedea soluţia de la speţa de ieri.

Dar dacă C este apatrid, iar în momentul morţii avea domiciliul la

Cairo?
Se aplică aceeaşi lege.

La 7 iulie 2005, A i-a vândut lui B, printr-un contract încheiat cu

semnătură privată, cantitatea de 10 tone de greu. În contract se prevede
că grâul vândut este depozitat într-un depozit ale cărui date de identificare
sunt prevăzute în contract.
Ulterior, în urma unei inundaţii, bunul vândut este distrus.
Până în momentul producerii inundaţiei, bunul vândut nu fusese
predat cumpărătorului şi nici nu se plătise preţul.
Prin acţiunea intentată, A a solicitat obligarea lui B la plata sumei
de 1 mld. de lei, reprezentând preţul stabilit în contract.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va admite cererea, obligând pe pârât la plata preţului bunului

vândut.
Contractul încheiat între A şi B este o vânzare cu grămada (vânzare
în bloc), în care, în contract se stabileşte ca obiect un bun care, potrivit
naturii lui, este un bun de gen, dar, prin arătarea a unui criteriu de
individualizare, devine, prin voinţa părţilor, un bun individual determinat.
De aceea, proprietatea asupra acestuia s-a transmis către pârât în momentul
încheierii contractului, chiar dacă nu s-a plătit preţul.
Riscul contractului va fi suportat de B, în calitatea de proprietar al
bunului pierit fortuit, ceea ce înseamnă că el va trebui să plătească preţul
acestuia.

26 nov. 2009

La 12 decembrie 2008, A l-a chemat în judecată pe B solicitând

obligarea lui la plata sumei de 30.000 de lei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâtul nu şi-a
îndeplinit obligaţia de plată a diferenţei de preţ de 30.000 d lei.
Se reţine că la 15 mai 2008, A i-a vândut lui B un apartament cu
preţul de 400.000 de lei printr-un contract încheiat în formă autentică. În

10
contract se menţionează că preţul a fost plătit la data încheierii
contractului.
Ulterior, la 7 iunie 2008, A şi B au încheiat un înscris sub
semnătură privată intitulat act adiţional la contractul de vânzare-
cumpărare, prin care au stabilit ca preţul să fie de 430.000 de lei, urmând
ca diferenţa de 30.000 de lei să fie plătită în termen de 2 luni de la
încheierea actului adiţional.

Ce va hotărî instanţa?
Instanţa va admite acţiunea şi va obliga pe pârât la plata sumei de
30.000 de lei.
În speţă se aplică principiul consensualismului potrivit căruia actele
juridice civile nu trebuie să îmbrace o anumită formă pentru a fi valabile.
Excepţiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare. Pentru vânzarea
construcţiilor, la data încheierii contractului, legea nu cerea forma autentică.
De aceea, actul adiţional care modifică o clauză din actul principal, fiind
guvernat de principiul consensualismului, este valabil încheiat. Nu există o
normă derogatorie de la principiul consensualismului care sa impună actelor
adiţionale forma pe care actul principal o are.
Principiul „accesoriul urmează principalul” nu se aplică în privinţa
formei actelor juridice.

Dar dacă în contractul de vânzare-cumpărare părţile ar fi stabilit o

clauză prin care orice act care modifică sau pune capăt contractului
trebuie încheiată în formă autentică, s-ar schimba hotărârea instanţei?

Se modifică hotărârea instanţei fiindcă principiul consensualismului

este prevăzut de o normă dispozitivă de la care părţile au derogat în speţă,
impunând forma autentică pentru validitatea oricărui act adiţional sau pentru
orice act ulterior, formă care nu a fost respectată.

8 dec. 2009

Reclamantul A a solicitat Judecătoriei Craiova să-l oblige pe pârâtul

B la plata chiriei începând din octombrie 2004 până la data pronunţării
hotărârii şi, de asemenea, să-l oblige pe pârât să-i restituie apartamentul.
Reclamantul a afirmat că a donat acel apartament pârâtului, care la
scurt timp l-a închiriat. Ulterior, pârâtul a săvârşit infracţiunea de
tentativă de omor împotriva reclamantului, fapt ce atrage revocarea
donaţiei făcută acestuia.
Din probele administrate se reţine că în februarie 2004, A i-a donat
lui B un apartament, încheindu-se un contract autentic.
11
 Printr-o hotărâre penală rămasă irevocabilă, în martie 2006 B a
fost condamnat pentru infracţiunea de tentativă de omor, săvârşită
împotriva lui A la 10 oct. 2004.
La 14 aug. 2004, B închiriase acel apartament lui C printr-un
contract încheiat sub semnătură privată cu dată certă pe o durată de 4
ani,în schimbul unei chirii lunare de 200 de euro.
Acţiunea a fost intentată de A la 17 mai 2006.

Potrivit art. 831, C.civ o donaţie poate fi revocată pentru

ingratitudine dacă donatarul atentează la viaţa donatorului.
Donatorul îl poate ierta pe donatar.

Posesorul de bună-credinţă dobîndeşte fructele -- excepţie

Ce va hotărî instanţa?
Instanţa va admite în parte cererea, obligându-l pe pârât la plata
chiriei, începând cu data introducerii acţiunii 17 mai 2006 până la data
pronunţării hotărârii.
Reclamantul şi-a manifestat intenţia de a revoca donaţia făcută lui B
la 17 mai 2006 când a introdus pezenta acţiune. Până în acel moment, B este
considerat posesor de bună-credinţă al apartamentului, fiindcă nu ştia dacă A
va revoca sau nu acea donaţie pentru ingratitudine.
Revocarea pentru ingratitudine nu operează de drept, ci în temeiul
voinţei donatorului.
Ca urmare a revocării, B pierde retroactiv dreptul de proprietate
asupra apartamentului. Totuşi, în temeiul art. 485 C.civ., va păstra chiria
încasată până la 17 mai 2006, fiind posesor de bună-credinţă al
apartamentului (posesorul de bună-credinţă are dreptul să culeagă fructele
bunului posedat).

B: Dacă în oct. 2004 donatorului i s-ar fi născut un copil şi în martie

2005, printr-o notificare adresată pârâtului i-ar fi adus la cunoştinţă că
înţelege să revoce donaţia datorită naşterii copilului, ce ar hotărî instanţa?

posesorul de bună-credinţă = cel care crede că are dreptul de a poseda.

În acest caz, B este posesor de bună-credinţă până în martie 2005
deoarece până în acel moment nu ştie că donatorului i s-a născut un copil,
astfel încât donaţia să fie revocată.
Până în acel moment, pârâtul are dreptul de a păstra chiria.

12
5 ian. 2010

Prin acţiunea intentată la 10 sept. 2005, A l-a chemat în judecată pe

B, solicitând instanţei să dispună anularea contractului de antrepriză
încheiat între părţi pentru leziune.
În motivarea cerererii, reclamantul a arătat că suma pe care s-a
obligat să o plătească pârâtului în temeiul contractului de antrepriză este
mult mai mare decât valoarea prestaţiei pe care pârâtul s-a obligat să o
execute.
Din probele administrate se reţine că la 16 mai 2005, A şi B au
încheiat un contract prin care A s-a obligat să îi plătească lui B suma de
10.000 Euro pentru repararea acoperişului casei sale.
La data încheierii contractului, A avea 17 ani şi 10 luni. Contractul
a fost încheiat fără încuviinţarea prealabilă a lui C, ocrotitorul legal al lui
A.
Din expertiza efectuată de instanţă se reţine că valoarea prestaţiei
pârâtului este de 1700 de Euro.

contractul de antrepriză = contractul prin care o parte – antreprenor,

se obligă să execute o prestaţie faţă de cealaltă parte – client, în schimbul
unei sume de bani sau altei prestaţii.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va admite acţiunea şi va anula contractul încheiat între părţi.

În speţă sunt îndeplinitie condiţiile leziunii fiindcă:

a) contractul de antrepriză este un contract de administrare, fiindcă prin

intermediul lui se asigură o normală folosire a imobilului lui A.
b) este un act lezionar fiindcă există o disproporţie mare între suma pe care
A s-a obligat să o plătească şi valoarea reparaţiei ce va fi efectuată de pârât.
c) contractul încheiat este un act sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ.
d) A a încheiat contractul fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său
legal.

Dacă pârâtul s-ar fi obligat să renoveze întreaga casă a lui A, s-ar fi

schimbat natura contractului?
NU, rămâne act de administrare. (nu devine act de dispoziţie)

13
6 ian 2010

La 10 iulie 2007, A l-a chemat în judecată pe B solicitând anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi pentru violenţă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost constrâns să îi
vândă bunul pârâtului ca urmare a actelor de ameninţare săvârşite de C
împotriva sa.
Din probele administrate se reţine că la 10 martie 2007 A i-a
dvândut lui B un apartament cu preţul de 50.000 Euro.
Din depoziţiile martorilor reiese că în luna februarie a aceluiaşi an,
C l-a ameninţat pe A că, dacă nu îi va vinde acel apartament lui B, îi va
dărâma casa în care locuieşte.
Cu 10 zile înaintea încheierii actului, văzând că ameninţările sale
nu au efect, C a dărâmat magazia ce era amplasată în apropierea casei.
A locuia în acea casă de 2 ani împreună cu D. Casa este
proprietatea exclusivă a lui D.

Ce va hotărî instanţa?

Instanţa va admite acţiunea şi va anula contractul de vânzare-

cumpărare încheiat între părţi (nulitate relativă).
În speţă sunt îndeplinite ambele condiţii ale violenţei:
- violenţa să fie determinată
- violenţa să fie injustă sau nelegitimă.
Chiar dacă art. 957 C.civ menţionează că violenţa se poate exercita şi
asupra soţului, ascendentului sau descendentului unei părţi, vom concluziona
că enumerarea făcută este exemplificativă, deoarece, aplicând metoda
interpretării prin analogie, violenţa se poate exercita şi asupra oricărei
persoane fizice aflate într-o legătură de afecţiune cu o parte contractuantă.
Analogia se întemeiază pe ideea că violenţa exercitată asupra unei persoane
apropiate determină o temere părţii contractante, temere ce o determină să
încheie contractul.
Din interpretarea sistematică a art. 957 cu 955 şi 956, ajungem la
concluzia că violenţa poate privi şi bunurile unei persoane apropiate faţă de
o parte contractantă. Este cazul lui D care este o persoană apropiată lui A, iar
violenţa exercitată asupra lui D îl determină pe A să încheie contractul, cu
atât mai mult cu cât, cu 10 zile înainte de încheierea contractului, C a trecut
la punerea în aplicare a actelor de ameninţare.
Art. 957 este o normă generală fiindcă se referă la toate actele juridice
civile, astfel încât metoda analogiei poate fi aplicată.

14
12 ian 2010

Speţă
La 14 noiembrie 2004, A l-a împuternicit pe B printr-un contract de
mandat încheiat sub semnătură privată să facă demersuri pentru a-i
închiria apartamentul oricărei persoane oferă cel puţin 180 Euro.
În schimbul serviciul prestat, A s-a obligat să îi plătească lui B suma
de 5000 de euro.
Prin acţiunea intentată la 15 ianuarie 2005, A a solicitat anularea
contractului de mandat pentru leziune. A a arătat că suma pe care s-a
obligat să o plătească este mult prea mare în raport de prestaţia la care s-a
obligat pârâtul.
La data încheierii contractului, A era minor, având peste 14 ani. La
data introducerii acţiunii, A devenise major.

Ce va hotărî instanţa?
Instanţa va admite acţiunea şi va anula contractul încheiat între părţi
pentru leziune. (acţiune în resciziune)
Contractul de mandat se află în strânsă legătură cu cel de închiriere pe
care pârâtul a primit împuternicirea să îl încheie. Datorită acestei legături,
caracterul contractul de închiriere de act de administrare se transmite şi
contractului de mandat.
Pe de altă parte, acest contract este sinalagmatic, cu titlu oneros şi
comutativ.
De asemenea, există o disproporţie vădită între valorile prestaţiilor
părţilor, chiar dacă până la data introducerii acţiunii nu se plătise suma de
5000 Euro, fiindcă obligaţia de plată a acesteia a devenit scadentă şi poate fi
executată silit câtă vreme contractul nu este anulat.

Speţă

La 10 martie 2008, A i-a vândut lui B un apartament printr-un

contract încheiat în formă autentică cu preţul de 110.000 Euro.
Ulterior, la 1 aprilie acelaşi an, A i-a vândut lui C acelaşi
apartament printr-un contract încheiat sub semnătură privată cu preţul de
120.000 Euro.
Cel de-al doilea cumpărător şi-a înscris dreptul de proprietate în
cartea funciară.
Prin acţiunea intentată la 22 aprilie 2008, C l-a chemat în judecată
pe B, solicitând instanţei să îl oblige să îi predea apartamentul.

Ce va hotărî instanţa?
15
 Instanţa va admite acţiunea şi va obliga pe pârât să predea
reclamantului apartamentul în litigiu.
Vânzarea apartamentelor este un contract consensual, astfel încât este
valabil încheiată chiar sub semnătură privată.
Pe de altă parte, câtă vreme nu s-a cerut anularea unuia din cele 2
contracte, instanţa nu o va dispune datoriă principiului disponibilităţii şi a
faptului că nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu.
Potrivit Legii nr.7/1996 privind publicitatea imobiliară, pentru
opozabilitatea dreptului de proprietate asupra apartamentului faţă de teţi se
cere înscrierea acestuia în cartea funciară. Această condiţie a fost respectată
de C, astfel încât, prin înscrierea dreptului său în cartea funaciară, el trebuie
recunoscut ca proprietar de orice terţ, inclusiv de B.

16