Sunteți pe pagina 1din 24

Disidenţă şi samizdat în literatură.

Perspective pluriidentitare în context european.

1. CONCEPTE. PARTICULARITĂȚI.
Conform DEX-ului, disidentul este acea persoană, care, făcând parte dintr-o
colectivitate, dintr-o organizație, are opinii diferite de cele ale majorității, persoană care nu
este de acord cu un regim politic aflat la putere. Spre deosebire de rezistenți, care “aveau două
vieți, de zi, de la suprafață și viața de rezistent, […] disidentul este cel care își asumă public
atitudinea față de regim. O face ca om pentru care drepturile, libertățile oamenilor sunt
importante, la fel de importante cum sunt ale lui însuși. Disidentul are o singură viață,
supravegheată până la amănunt”.1
Conceptul de disidenţă condensează, după 1989, accepţii ce par ireconciliabile în
diversitatea lor, dar subsumându-se toate ideii de împotrivire la opresiune, manipulare,
interdicţii de tot felul, notează Constantin M. Popa în articolul intitulat Morfologia disidenței
din revista Mozaicul.2
Criticul literar Ion Simuț este de părere că anii 1977, 1985 reprezintă cei doi ani de
vârf ai disidenței românești. Aici, consemnează acesta, cele mai importante cazuri de
disidență sunt Paul Goma și Dorin Tudoran.
Termenul de samizdat definește ansamblul de mijloace folosite în fosta URSS pentru
difuzarea operelor interzise de cenzură. Acest “manifest politic clandestin”, cum îl numește
Nicolae Drăgușin3, refuzat de un regim care nu manifesta toleranța față de circulația ideilor,
mai ales a acelora care nu-i sunt favorabile. Prin definiție, samizdatul este un fenomen rusesc.
Acesta ia naștere din întâlnirea imposibilității schimbării sistemului și imposibilitatea
acceptării aceestei presiuni. El este privit ca un compromis între neputința intelectualului de a
schimba un sistem echipat cu toate mijloacele represive și putința de a rezista ispitei renunțării
la libertate. Acceptarea captivității intelectuale este o ispită deoarece dilema intelectualului a
constat în a trăi liber, dar în anonimat și a fi captiv, dar popular. Popularitate care presupunea
în special diverse privilegii de natură materială sau politică. Această dilemă a stat la baza
formării samizdatului ca fenomen social și politic, unde lupta pentru libertatea de expresie

1
Coord. Daniela Micu, Petrișor Militaru, Condiția intelectualului disident în România comunistă. Colocviile
revistei “Mozaicul”, ediția a XV-a, 26-27 octombrie 2012, Editura Aius Printed, Craiova, p. 18, text disponibil la
adresa: http://aius.ro/files/disidenta.pdf
2
Ibidem, p. 31
3
Nicolae Drăgușin, Samizdatul: lupta pentru libertate, în România Liberă, text disponibil la adresa:
http://romanialibera.ro/aldine/history/samizdatul--lupta-pentru-libertate-165070#
devine o formă de luptă împotriva sistemului. Etimologic, cuvântul samizdat ( apărut ca un
joc de cuvinte făcut în anii ’40 de Nicolai Glaskov, de la cuvânt gosizdat care a exprimat
editura de stat), este format prin alăturarea a două cuvinte, sam, care înseamnă sine și izdat
(<rusă, isdatel’stvo). Definiția acestui termen a fost extinsă de-a lungul timpului, de la
“lucrare publicată de autor”, la “eu sunt cel care face publicarea”. În acest sens, unul dintre cei
mai cunoscuți disidenți antisovietici, Vladimir Bukovski, nota în romanul autobiografic Și se
întoarce vântul : “eu sunt cel care concepe, care o editează, care o cenzurează, care o publică,
care o distribuie și care poate fi închis pentru acestă lucrare.”
Din punct de vedere calitativ, samizdatul a dat naștere a trei mari școli de gândire:
socialistă, democrată și liberală. Ascensiunea lui Alexander Dubcek la conducerea
Cehoslovaciei a constituit punctul culminant al criticii socialiste din regimului sovietic.
Speranța ca sistemul să poată fi schimbat, reformat a fost năruită de către reprimarea militară
a trupelor Pactului de la Varșovia. Acesta a însemnat începutul sfârșitului pentru socialiști, dar
și ascensiunea a două grupări:
-democrații, a căror figură reprezentativă era Andrei Saharov, cei care credeau că
soluția problemei politice era orientarea către democrația liberală.
-slavofilii, în frunte cu Alexandru Soljenitîn, cei care s-au orientat spre partea opusă,
spre Rusia.
Astfel, anii ’70 marcheză sfârșitul reformei socialiste. Spre mijlocul acestor ani,
fenomenul samizdatului captează atenția internațională, căci în 1974 apare volumul
“Arhipelagul Gulag” de Alexandru Soljenițîn, unul dintre cele mai cunoscute texte samizdate
din lume, iar în 1976, Alexandru Sakharov primește Premiul Nobel pentru Pace. Datorită
Acordurilor de la Helsinki, în ’76, samizdatul intră în faza de deschidere. Iau naștere
Grupurile Helsinki, care erau responsabile cu supravegherea și verificarea aplicării drepturilor
omului. Această deschidere nu se bucură de durabilitate, întrucât din ’82, producția de
samizdat scade deoarece represiunea crește în intensitate.
2. DISIDENȚĂ ȘI SAMIZDAT ÎN LITERATURA CENTRAL-EUROPEANĂ
*Cazul Vaclav Havel
Comunismul din Cehoslovacia și-a cunoscut sfârșitul odată cu mișcarea de disidență
care, prin specificul său de a fuziona filosofia și politca, dă istoriei un moment de raritate.
Mișcarea de disidență cehoslovacă s-a bucurat de figuri și personalități remarcante, printre
care amintim: filosoful Jan Patocka, tânărul student Jan Palach care, în semn de protest
împotriva intervenției sovietice din 1968, și-a dat foc în piața Wenceslas.
Partidul Comunist din Cehoslovacia și-a pierdut monopolul puterii și a revenit la
democrație grație mișcării pacifiste, numită revoluția de catifea, a cărei inițiator a fost Vaclav
Havel. Pentru Cehoslovacia, anul 1977 a rămas în istorie, an în care, în spiritul Primăverii de
la Praga, un grup de intelectuali a publicat un manifest numit "Scrisoarea 77", în care își
exprimau dezacordul cu regimul instituit.
În 1989, momentul schimbărilor în Europa de est, locuitorii Cehoslovaciei știau despre
căderea imperiului sovietic și prăbușirea regimurilor totalitare în țările învecinate de la radio
(Radio Europa Liberă). La 17 noiembrie, la Praga, poliția a atacat mii de studenți care
protestau împotriva regimului comunist. Acest eveniment a provocat începerea
demonstrațiilor. A fost creat Forul Civic, condus de dramaturgul Václav Havel, iar în
interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se dădeau lupte pentru putere între conservatorii lui
Gustáv Husák și reformiștii lui Ladislav Adamec.
După greva generală din 27 noiembrie 1989 și în lipsa sprijinului aliatului sovietic,
Partidul Comunist cehoslovac a abandonat puterea. Gustáv Husák, până atunci un mare
promotor al ortodoxiei comuniste, a devenit, la 10 decembrie, Președintele Republicii.
Evenimentele s-au precipitat și înainte de sfârșitul anului 1989, Vaclav Havel a ajuns la șefia
Statului, iar Alexander Dubček la președinția Parlamentului. În iunie 1990 au avut loc primele
alegeri democratice, în urma cărora au ieșit învigători Forumul Civic (ceh) și Publicul
Împotriva Violenței (slovac).
Evoluția politică și sciziunile ulterioare ale acestor partide au clătinat federația în anii
1991 și 1992. După o puternică mișcare naționalistă secesionistă în 1993, a urmat separarea
Republicii Cehe și Slovaciei în urma Divorțului de Catifea. Vaclav Havel a devenit primul
președinte al Cehiei, iar Vaclav Klaus a preluat funcția de premier, în timp ce în Slovacia,
Vladimir Mečiar a devenit noul șef al Statului. Republica Cehă și Slovacia au devenit,
ulterior, membri ai Alianței Nord-Atlantice și în mai 2004 au aderat împreună la Uniunea
Europeană.
Simbolul disidenței cehoslovace a fost Vaclav Havel (1936-2011): intelectual, critic,
dramaturg, președinte, activist pentru drepturile omului, el simbolizează, notează Vladimir
Tismaneanu “reinventarea politicului, curajul de a sfida machiavelismele cinice și de a
reafirma drepturile subiectivităii într-o lume dominate de birocrații obtuze și de ideologii
constrângătoare. Pentru Havel, co-autor al “Declarației de la Praga“, a rosti adevărul despre
communism, ca și despre fascism, a fost un imperativ categoric.”4 Adevărul constituie un rol
important, primordial pentru Havel. În acest sens, “Bill Clinton il asociază cu Mahatma
Gandhi şi Martin Luther King Jr. Churchill, referindu-se la eseul său, „puterea celor fără de
putere”, considera că aceasta este un „text pacifist care subliniază o strategie nonviolentă a
rezistenţei în tradiţia lui Gandhi.”5
Acesta, împreună cu Patocka și Jiri Hajek și alții au fost fondatorii și purtătorii de
cuvânt ai Cartei 77, prin care “se protesta în stil socratic împotriva nerespectării Acordului de
la Helsinki privind drepturile omului de către Cehoslovacia. De altfel, Cehoslovacia era una
dintre ţările semnatare ale acestui accord.”6 Bogata sa activitate de disident a avut și
repercusiuni, căci a fost arestat de mai multe ori, fapt ce a condus și la agravarea stării de
sănătate a acestuia. Între 1979-1982 scrie un volum de 144 de scrisori intitulat “Scrisori către
Olga”, care reprezintă “o primă ilustrare a secolului al XX-lea a tezei straussiene privind
persecuţia şi arta de a scrie filosofie.”7 “Astfel, într-una dintre scrisori, Vaclav Havel notează:
E mereu interesant, atunci când am ocazia să mă uit la televizor, să văd cum îmbătrânesc
diverşi prieteni. Grijile privind statutul lor, întâlnirile, băutele, poziţiile oficiale etc. – toate
astea le sunt tipărite pe faţă. Aici, din contră, ne culcăm devreme, nu chefuim până noaptea
târziu, nu suntem împovăraţi de nicio poziţie sau funcţie oficială – şi, mulţumită disciplinei
militare ce predomină, am reuşit să redevenim ca în anii tinereţii. Avem şi noi grijile noastre –
ţi-am scris despre ele în ultima mea scrisoare – dar, acestea sunt oarecum diferite, mai
elementare şi, poate, de aceea, mai fireşti (chiar şi omul primitiv avea grijile sale). Aici,
aproape totul e oarecum elementar: relaţiile şi mecanismele sociale ascunse şi mascate în
diverse feluri afară, apar aici în forma lor brută; totul este dezvelit, ca să zic aşa, nemijlocit,
transparent; poţi vedea totul mult mai clar – din acest punct de vedere, este o experienţă foarte

4
Vladimir Tismaneanu, Raportul Final și viitorul democratic al României (În Memoriam Vaclav Havel), text
disponibil la adresa: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sfarsitul-tacerii-raportul-final-si-viitorul-
democratic-al-romaniei/
5
Sorina Raicu, Mișcarea de disidență în Cehoslovacia: Vaclav Havel și Jan Patocka, p. 259, text disponibil la
adresa: http://studium.ugal.ro/ARTICOLE_STUDIUM/ARTICOLE_STUDIUM9/916_RAICU.pdf
6
Ibidem, p. 262
7
Barbara J. Falk, The Dilemmas of Dissidence in East-Central Europe: Citizen Intellectuals and Philosopher
Kings. Budapest: Central European University Press, p. 236, apud Sorina Raicu, op. cit., p. 260
utilă; devii conştient de multe lucruri despre viaţă – în general – de care nu erai atât de
conştient afară. E un fel de oglindă convexă.”8
“Fiecare mare tema politica era examinata de Havel prin prisma conceptelor, a
implicatiilor metafizice. Nu era un filosof profesionist, ci un ganditor “pe cont propriu”,
inspirat de ideile lui Edmund Husserl si ale discipolului acestuia, Jan Patocka, un cautator
necontenit al autenticitatii. Al unei autenticitati nu mimate hedonist, ci traita sub semnul
onoarei, al riscului si al sacrificiului. Cand a scris faimoasa “Scrisoare deschisa catre Gustav
Husak” stia foarte bine ca acel quisling al Cehoslovaciei va reactiona furibund. Si-a asumat cu
mandrie si curaj misiunea de tulburator al mizerabilei, umilitoarei Pax Sovietica, al abjectiei
numita “normalizare”. Nu sunt multe exemple care sa ilustreze mai frumos si mai
impresionant unitatea dintre gand si viata. Spre a relua o formulare a lui Karl Jaspers, Vaclav
Havel a fost unul dintre aceia care au dat masura umanului.”9, notează Vladimir Tismăneanu.
În anul 2011, la 75 de ani, Vaclav Havel a decedat, lăsând în urmă atât controverse, cât
și admirație și succese. Lech Walesa, fostul președinte al Poloniei a afirmat: “„El a fost un
mare orator al luptei pentru liberate, pentru democraţie şi pentru eliberarea de sub jugul
comunismului. Pe de altă parte, fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sazkozy consideră că
mesajul lui Vaclav Havel a fost: „Să ai convingeri. Să lupţi pentru ele. Să promovezi
dialogul şi respectul. Să îţi priveşti trecutul şi să tragi concluziile pentru viitor.”10

*Milosz Czeslaw, “Gândirea captivă. Eseu asupra logocraţiilor totalitare”

Din dorința de a se explica pe sine (un intelectual surprins de “cursul istoriei” sau de
“teroarea istoriei”, cum o numea Mircea Eliade), învăluit de Noua Credință (doctrina marxist-
leninistă îmbibată de stalinism), folosit de noua putere și străduindu-se în același timp să-și
păstreze independenţa, dar mai ales din dorinţa de a le explica intelectualilor occidentali „cum
funcţionează gândirea omului în democraţiile populare”, cum se adaptează el la condiţii
neobişnuite şi cum ajunge să sprijine un sistem politic pe cât de utopic pe atât de înrobitor – a
scris Gândirea captivă;o carte de referinţă pentru înţelegerea totalitarismului comunist în
opinia majorităţii comentatorilor, o „încercare de eliberare din fatalism pe fondul unui mare
conflict interior” în opinia autorului.

8
Idem
9
Vladimir Tismăneanu, op. cit., text disponibil la adresa: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sfarsitul-
tacerii-raportul-final-si-viitorul-democratic-al-romaniei/
10
Sorina Raicu, op. cit.
Pastila Murti-bing şi dedublarea Ketman
Slujitori şi interpreţi ai Noii Credinţe, intelectualii intră în rândurile maselor şi devin
utili, au sentimentul că transformă lumea şi gândirea la scara planetară, că acţionează „întru
izbăvirea speciei umane”; de fapt, nu sunt decât biete victime ale murti-bingismului.
„Pastila Murti-Bing”, metaforă împrumutată de Milosz din romanul Nesaţ al lui
Stanislaw Witkiewicz, este hapul care îi transformă pe cei neîmpăcaţi sau măcinaţi de ură în
fiinţe senine şi fericite. În romanul lui Witkiewicz, după ce înghit pastilele preparate de
filosoful mongol Murti-Bing, locuitorii spaţiului central-european nu se mai simt ameninţaţi
de invadatorii asiatici, dimpotrivă, îi îmbrăţişează cu convingerea, indusă, că invazia şi noua
guvernare sunt bine-venite şi chiar pozitive. În Gândirea captivă, tableta Murti-Bing devine
sinonimă cu ideologia în formă condensată şi absolut obligatorie. Doctrina începe prin a-i
fascina pe intelectuali cu argumentele ei teoretice de nezdruncinat, cu ingeniozitatea
minciunilor construite întotdeauna din sâmburele adevărului, cu siguranţa ei că va cuceri
lumea. Când, după fascinaţie, vine momentul îndoielii, cei prinşi în capcană se văd obligaţi să
aprobe, altfel vor fi îndepărtaţi, oropsiţi şi chiar puşi la zid. Se scutură de sentimentul
vinovăţiei şi „trec pragul”, convinşi că nu există altă cale.
O asemenea operaţie, conchide autorul, nu rămâne fără urmări: „Lasă după ea un soi
de apatie, vizibilă adesea în lumina stinsă din priviri şi în grimasa buzelor. E tristeţea
liniştită a cuiva care a gustat din fructele pomului binelui şi al răului, a cuiva care ştie că
minte şi îi compătimeşte pe oamenii lipsiţi de conştiinţa deplină”. Aceasta poate fi schiţa
unui profil de intelectual din Est. Doar o schiţă, şi doar pentru un anumit profil.
Cele patru portrete de scriitori – Alfa sau moralistul, Beta sau îndrăgostitul nefericit,
Gamma sau robul istoriei, Delta sau trubadurul – îmbogăţesc galeria cu chipuri rătăcite în
diverse forme de colaboraţionism, victime ale autoamăgirii, ale deziluziei, dar şi ale
flexibilităţii şi dedublării asumate conform practicii numită de Milosz, Ketman.
Termenul, definit de Arthur de Gobineau în Religions et philosophies de l’Asie
centrale, se referă la un fenomen specific culturii persane. În rezumat, este vorba despre
psihologia celor care puteau trăi împăcaţi cu sine şi chiar mândri de liniştea desăvârşită cu
care spuneau ceva, crezând, de fapt, cu totul altceva. Această dualitate, îndelung exersată,
asigura superioritatea celui care, datorită autonomiei interioare, îşi persifla adversarul,
acţionând cameleonic. Foarte răspândit în lumea comunistă, fenomenul se manifestă fie prin
tăcere în privinţa propriilor convingeri, fie prin mascarea lor cu declaraţii publice opuse.
Comportamentul schizofrenic este considerat „chibzuit” pentru că doar în felul acesta
constructorii, artiştii, scriitorii, oamenii de ştiinţă îşi pot urma vocaţia oferind Cezarului, adică
statului totalitar, toate rezultatele muncii lor. Pe de o parte, succesul repurtat în acest joc
devine sursă de satisfacţie, propria viclenie fiind apreciată; pe de altă parte însă, această
actorie permanentă transferă fiinţa umană în rolul său, aşa încât adevăratul sine nu se mai
poate diferenţia de sinele pe care îl simulează. Acest proces complicat şi urmările lui
devastatoare este analizat de Czeslaw Milosz cu sarcasm, dar şi cu înţelegere faţă de omul
de cultură care este, înainte de toate, om, cu slăbiciuni de tot felul şi încrâncenat să
supravieţuiască. Totuşi, ne aminteşte autorul refuzând doctrinei dreptul de a justifica crimele
în numele ei, a înţelege nu înseamnă a ierta totul.
Se poate afirma, fără exagerare, că Gândirea captivă este o carte despre intelectualii
din Est scrisă pentru intelectualii din Vest. Acestora din urmă, pentru care „singurul mod de
presiune este banul”, trebuia să le fie dezvăluit spectacolul renunţărilor şi umilinţelor la care
erau supuşi confraţii lor de dincolo în încercarea disperată de a se adapta şi a trăi „într-un
cadru construit ca la carte, dar, după cum se vede, nu pe măsura lor”. Astăzi, la şaizeci de ani
de la publicare, Gândirea captivă încă este considerată „cea mai convingătoare ilustrare a
minţii şi a spiritului sub totalitarism” (Jane Degras), deşi spaimele autorului nu s-au
confirmat. Rusia nu a reuşit să-şi impună nebunia întregii lumi, iar pentru trezire nu a fost
nevoie să treacă două sau chiar trei sute de ani; Occidentul a înţeles, măcar în parte,
mecanismul „marii epoci staliniste” şi a acţionat aşa cum spera Milosz: corespunzător. Doar
atitudinea intelectualului din Est faţă de Vest a rămas, se pare, la fel de complicată: tot „ceva
în genul iubirii înşelate” şi, după cum se ştie, iubirea înşelată lasă adesea urme care se
manifestă prin sarcasm.

3. COMPROMISUL INTELECTUAL ÎN TOTALITARISMUL ROMÂNESC


„Se pare că opresiunea din România a fost cea mai cumplită din toate ţările satelite
ale Uniunii Sovietice…”, scria istoricul Vlad Georgescu, iar Securitatea s-a dovedit o unealtă
excesiv de înrăită şi de supusă Imperiului Sovietic. La începuturile sale, Securitatea era un
sprijin pentru comuniştii veniţi la putere. Metoda lor preferată era teroarea fizică până şi
pentru membrii de partid. Zeci de mii de oameni au murit la muncă forţată la canalul Dunăre
– Marea Neagră. Cu trecerea timpului, metodele Securităţii au devenit ceva mai subtile şi mai
sofisticate. De data aceasta, controlul nu se realiza doar prin teroare fizică, ci şi prin
manipulare psihologică. Ceauşescu mută populaţia rurală la oraşe, în încercarea de
uniformizarea a societăţii civile. Din acest punct de vedere, oamenii simpli şi complet
dezorientaţi nu mai prezentau un pericol. Clasa de mijloc nu deranja pentru că pur şi simplu
nu prea mai exista.
Singura problemă erau intelectualii. Pentru aceştia trebuia elaborată o nouă tactică.
Aceasta a constat mai ales în observare şi manipulare. Ceauşescu făcuse o pasiune pentru
microfoane şi informatori. La începutul anilor 60, Securitatea supraveghea toate telefoanele şi
intercepta corespondenţa venită din străinătate. Poliţia secretă prefera „mijloacele indirecte,
misterioase de convingere”, scria Matei Călinescu, citând „cazuri ale unor copii de vârstă
şcolară ai dizidenţilor, care au fost bătuţi crunt pe stradă”. Securitatea a folosit chiar radiaţiile
pentru a-i îmbolnăvi pe intelectualii, mai ales scriitori, reţinuţi pentru anchete. Întreaga
populaţie trăia sub teroare. Îţi era frică să gândeşti, pentru că „scopul principal al politicii
interne a lui Ceauşescu era monitorizarea gândurilor întregii populaţii” după cum observa
Ion Pacepa.
Subtilul mecanism al acomodării intelectualului din Est cu “Metoda comunistă”11 este
ilustrat cel mai bine de scriitorul cehoslovac Czeslaw Milosz. “Cazul românesc este departe
de a fi explorat în profunzime, iar granița dintre compromis, cedare, și “mecanismele de
supraviețuire” este în dezbaterea intelectuală românească de azi, în continua fluctuație.”12
Până la momentul instaurării comuniştilor la putere, intelectualul era acel om de litere,
artistul sau omul de știință care, sprijinindu-se pe cunoașterea sa, resimţea datoria morală de
a se angaja și în viața publică, prin opinii ferme, corecte şi adevărate, militantism, elaborarea
de teorii cu aplicabilitate ori printr-o participare directă în poziții de guvernământ sau
administrație. Însă acest lucru şi-a pierdut valabilitatea în comunism. În accepţiunea
partidului, noţiunea de “intelectual” nu mai reprezenta nimic din cele mai-sus menţionate, el
fiind doar acel individ care obţinuse o diplomă de studii superioare (definiţie care l-ar
pune pe Eminescu în tabăra non-intelectuală). Această viziune asupra intelectualului este o
abordare care a stat la originea multor controverse terminologice, de-a lungul vremii.
Monica Lovinescu, într-un interviu din toamna anului 1990, luat de către Radu Călin
Cristea pentru revista Amfiteatrul, este întrebată dacă este de accord cu afirmația Paul Nizan
privind intelectualii care sunt văzuți ca niște “chiens de garde” ai societății. Aceasta răspunde
că: “Intelectualul este un termen relativ recent, el datează de la afacerea Dreyfus. Ce este
deci un intelectual? Este un artist, un scriitor, un gazetar care profesează, deci intră în cetate.
Intelectualul poate intra în cetate pentru a sluji o ideologie totalitară, ceea ce în Occident
devenea o poveste de religie transfigurată, şi atunci deserviciile sale sunt grave, ireparabile.

11
Adrian Cioroianu, Pe urmele lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, p. 269
12
Idem
Însă în clipa în care intelectualul îşi asumă funcţia lui adevărată care este una de
critică a puterii, atunci da, el nu-şi trădează condiţia. După revoluţie cred că în marea lor
majoritate intelectualii români au fost o surpriză admirabilă, cu surprizele pe care le ştim cu
toţii.
Intelectualii s-au transformat peste noapte în comentatori politici, oferindu-ne
surprize excepţionale care vin nu numai de la scriitori, dar şi de la sociologi, de la oameni de
ştiinţă etc. şi cred că aceasta este unul din miracolele României de după Ceauşescu.
Acea funcţie critică de care aminteam puţin mai devreme înseamnă a înlocui
monologul prin dialog, prin acel dialog ce, singurul, ne îndreaptă spre democraţia moştenită
de la greci, spre sensul ei dintâi – acela de a cerceta adevărul şi de a colecta excesele puterii.
Cred că din acest punct de vedere intelectualii români ne-au oferit un spectacol pe care l-aş
califica drept neaşteptat.” 13
Un posibil “mariaj” între partid, care căuta în rândul intelectualilor “tovarăşi de drum”,
şi intelectual, a divizat lumea elitelor acelor ani, puse în situaţia unor alegeri esenţiale –
refuzul sau acceptul de a fi “oamenii regimului”. Drept urmare, o mare parte dintre acestea
au ales calea exilului, contingente mari de români valoroşi luând drumul spre libertate.
“Exodul pe care destinul l-a impus poporului român a făcut ca, alături de o Românie
geografică, să ia naştere o Românie spirituală”14. Departe de ţara natală, intelectualii au luat
poziţie fermă, critică faţă de realitatea din RS România, în scopul de a trezi interesul şi
atenţia Occidentului faţă de problemele cu care se confrunta societatea românească –
situarea ţării la remorca Uniunii Sovietice, dar, mai ales, distrugereea patrimoniului cultural şi
spiritual al românilor.
În timp ce o bună parte din elita ţării făcea cunoştinţă cu experienţa
concentraţionară sau cu exilul, mulţi dintre intelectualii români au ales să rămână în ţară,
punându-se în slujba regimului, a unui trai tihnit, încununat de privilegii profesionale.
Regimul de la Bucureşti avea nevoie stringentă de elite care să-l legitimize şi să-i dea un plus
de încredere în rândul opiniei publice – iniţiativele intelectualilor nu puteau fi decât nobile şi
demne de urmat! Şi s-au şi găsit – politicieni, politruci şi oameni de cultură şi-au unit forţele
în numele “onorabilităţii” comunismului. În acest sens, se impune şi o categorisire a lor, iar
Adrian Cioroianu propune următoarele: comuniştii prin vocaţie, simpatizanţii social-

13
Monica Lovinescu în interviul luat de Radu Călin Cristea pentru revista Amfiteatrul, apud Vladimir
Tismăneanu, text disponibil la adresa: https://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/20/limbajul-adevarului-
impotriva-minciunii/
14
Veronica Nanu, Dumitru Dobre, Au ales libertatea! Dicţionar. 2.265 de fişe personale din evidenţele
Securităţii, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2007, p.7.
democraţi, cei animaţi de teamă şi neangajaţii marcaţi de naivitate politică şi pretabili la
manipulare.Însă aceste categorii nu pot fi uşor şi precis delimitate, ţinând cont cum se
intersectează personajele, de destinele lor, precum şi de grupurile informale din care făceau
parte.
Dar. pentru o mai bună înţelegere a acestei categorisiri, se impune şi o exemplificare
în dreptul fiecăreia. Astfel, Petre Constantinescu-Iaşi, membru fondator al PCR şi al
organizaţiei Amicii URSS, poate fi un exemplu potrivit pentru comunistul din convingere.
Constantin I.Parhon, preşedintele ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor
cu Uniunea Sovietică) şi viitorul prim-preşedinte al Marii Adunări Naţionale, ar fi exemplul
tipic pentru categoria simpatizantului de stânga radicalizat. Oportunistul politic îl aduce în
centrul atenţiei pe Mihail Sadoveanu, deşi acesta poate şi-ar fi dorit să fie asimilat
simpatizanţilor de stânga radicalizaţi, dacă ar fi să ţinem cont de cariera sa politică din
deceniul trei, ca deputat şi senator pe listele Partidului Agrar. Însă “convertirea sa la
filosovietism este pur contextuală:în toate incantaţiile pe care le va aduce în anii următori
Uniunii Sovietice, Constituţiei sovietice sau lui Stalin, Sadoveanu nu probează niciodată
fiorul unei trăiri autentice – ci numai retorica de circumstanţă (…) Este greu de spus dacă
scriitorul a avut la vreun moment dat vreo convingere sau, pur şi simplu, s-a străduit să reziste
şi să-şi păstreze privilegiile pentru care muncise din greu o viaţă.”15 Apoi, “neangajatul”
vulnerabil– George Enescu, care pe scenele moscovite se bucura de un succes răsunător, fiind,
totodată, recomandat peste tot ca fiind un reprezentant al intelectualităţii democrate din
România şi un prieten al Sovietelor, marele dirijor susţinând o serie de concerte în capitala
URSS. În plus, la întoarcerea în ţară, Enescu era preluat de ARLUS şi folosit la recepţiile din
Bucureşti, precum şi în unele deplasări în provincie, în scopul povestirii impresiilor din ţara
comunismului victorios. Impresii care, venite de la un artist bine primit, aşa cum fusese el, nu
puteau să fie decât pozitive.
Guvernul s-a folosit masiv şi în mod constant de numele intelectualilor dispuşi, cel
puţin în mod aparent, la colaborare. Regimul de la Bucureşti avea nevoie de legitimare, iar
nume remarcabile din rândul elitelor o puteau aduce. Şi au şi reuşit pentru o vreme. Însă
venise şi timpul pentru ca realitatea din RS România să fie cunoscută în Occident, iar în acest
sens îi datorăm mult postului de radio Europa Liberă care “a rostit adevărul despre un sistem
totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie şi manipulare”16. Fără Europa Liberă, populaţia

15
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2005, p. 282
16
http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/26/radio-europa-libera-vocea-sperantei-demnitatii-si-adevarului/
captivă din România “s-ar fi sufocat într-o stare de autarhie spirituală, de inaniţie
informaţională tot mai devastatoare”17.
Toate curentele politice și clasele guvernante au încercat, și au reușit să-i atragă pe
intelectuali de partea lor, notează Adrian Cioroainu, cintându-l pe Laurențiu Pătrășcanu.
Latura critică a intelectualității române este diminuată, căci „Este surprinzătoare uşurinţa cu
care toate regimurile dictatoriale din ultimii ani au găsit la noi o atât de masivă aderenţă
tocmai în rândurile intelectualilor (…) , mai ales între acei a căror situaţie materială,
autoritate şi faimă ar fi trebuit să-i pună la adăpost de tentaţia unor câştiguri băneşti şi a unor
meschine avantaje personale"18.
“Pătrăşcanu recunoaşte implicit deficitul intelectual al stângii româneşti atunci când
vorbeşte despre predispoziţia intelectualului român faţă de dreapta politică; caracterizarea
este la fel de dură: „O lipsă de principii, un oportunism ieftin, o mare confuzie au
caracterizat pe foarte mulţi intelectuali români. Am fi naivi, sau am fi prea lesne
încrezători, dacă am crede că în noaptea de 23 august 1944 s-au schimbat toate
lucrurile.”19
"Sa nu-si inchipuie nimeni ca atunci cand noi, cei din exil, punem problema -
tragica - a scriitorilor si carturarilor din Tara […] o facem de sus, superiori, fara intrebare
cu noi. Nu. Stim foarte bine ca nu ne-a hirotonisit nimeni cu caderea judecatii sau cu
aruncarea pietrei. Problema se pune si altfel. Putem noi tacea numai dintr-o smerenie
ipocrita sau dintr-un zel intors pe dos? Nu cumva tacand aici, necinstim libertatea ce ni s-a
dat pentru a marturisi in numele celor care au pierdut-o? Nu cumva incolteste, necesar, in
noi datoria tipatului? […] Daca si noi tacem, nu se va mai auzi decat glasul mercenarilor
ce tin isonul stapanirii intr-o permanenta balmajeala a competitiei. E drept ca nimeni nu-i
aude, ca fiecare se aude doar pe sine, intr-o sinistra si cutremuratoare singuratate. Aceasta
e insa treaba lor. Rostul nostru este de a le tulbura - mereu, pana la paharul din urma -
aceasta chermesa abstracta.", nota Virgil Ierunca în paginile volumului Românește.
„S. T. Cum aţi simţit reluarea ofensivei regimului contra lumii burgheze, a
intelectualilor, a fostelor elite? Cu arestările, concedierile, înăsprirea cenzurii...
B. C. Cu ideea de puşcărie ne cam obişnuisem. Era ca o fatalitate, putea lovi pe
oricine, oricînd, şi nu neapărat pe tine sau familia ta în primul rînd. Era ca o molimă: te
atinge, iei sau nu iei boala, însă acest moment de după '58 ne-a întors în mod dur. A fost

17
Iidem
18
Laurențiu Pătrășcanu apud Adrian Cioroianu, op. cit., p. 256-257
19
Idem
foarte prost, pentru că erau atunci mari promisiuni, nu de libertate propriu-zi.s, dar de lărgire a
ei, de relaxare, începuse în toate sectoarele această relaxare, „liberalizare".
Or, din '58 pînă în '63-'64 sînt ceva ani, nu e puţin lucru într-o viaţă de om. Am fost, în
cel mai bun caz, ca nişte plante ţinute în întuneric. Aceste procese s-au făcut cînd propriu-
zis creierii societăţii româneşti fuseseră deja decopertaţi. A fost un fel de a aduna ultima
gardă, de a se răfui cu oameni care ar fi putut muri liniştiţi la ei acasă nu peste prea multă
vreme. A fost o cruzime. Comuniştii au avut întotdeauna această cruzime. Să-l arestezi pe
generalul Văitoianu de 90 de ani şi senilizat şi care a spus la arestare: mă voi plînge personal
Majestăţii Sale regelui Ferdinand, nu mai trăia pe lumea asta. Să-l arestezi pe Nicolae Baţaria,
la 88 de ani, pentru că fusese consilier municipal o dată, înseamnă că nu se făcea nici un fel de
distincţie. Era o lovitură politică.”20
Pavel Țugui, afirmă despre Gheorghe Ghiorghiu-Dej: “El a pornit de la o idee
fundamental greşită: că intelectualitatea trebuie să fie ţinută sub papuc aşa cum ţii în mînă
nişte analfabeţi. Nu a admis schimbul de păreri, nu a admis o confruntare, şi asta s-a vădit
pînă prin 1961-1962, cînd şi-a spus „Fir-ar al dracului, am greşit tot!" După aceea a început să
le dea drumul din închisoare. Unii intelectuali de vază s-au înscris în partid. A fost
lamentabilă comportarea lui Dej şi a celorlalţi din Biroul Politic.”21

4. ROMANUL POLITIC DISIDENT. OSTINATO de PAUL GOMA


Nucleul romanului Ostinato i-a fost oferit lui Paul Goma de către maiorul Patriche de
la informații, care lucrase în Basarabia și a cărui soție îi fusese profesoară de limbă rusă
acestuia. El i-a spus multe întâmplări lui Paul Goma, printre care și aceea a unui cunoscut
care, după ani de pușcărie, se întoarce acasă. Sigur pe el că soția nu l-a așteptat, este hotărât
să-și refacă viața. Rămâne mirat de faptul că aceasta îl așteptase, se iscă un conflict între cei
doi, iar pentru a-l soluționa, se reîntoarce la închisoare. Paul Goma, făcuse, ințial, o aluzie la
mitul lui Ulise care se întoarce acasă, unde află că și Penelopa lui îl așteptase de aici și titlul
proizoriu, “Cealaltă Penelopă. Cealaltă Itaca.”
După decretul lui Ceaușescu din `65, prin care toți pușcăriașii își puteau relua studiile
sau puteau publica, pe timpul studenției, scrie la roman, îi schimbă numele în Ostinato.
Numele este o aluzie muzicală, ostinato fiind indicația centrală a Passacagliei. Ostinato, adică
cu încăpățânare, cu obstinație, cu repetiție.

20
Stelian Tănase, Anatomia mistificării, p. 203- 204
21
Ibidem, p. 215
În 1967, revista germana din Romania Neue Literator publica un fragment din
Ostinato in traducerea Annemonei Latzina si a lui Dicter Schlesak, fragment remarcat -
inainte de aparitie, in redactia revistei - de Miron Radu Paraschivescu care, cel dintai, il va
considera pe tanarul autor „un Soljenitin roman".
Tot in aceiasi an, Paul Goma trimite prima varianta a romanului in Occident, pentru ca
la sfârșitul anului urmator o a doua varianta sa ia aceeasi cale. Într-o maniera ramasă unică in
Romania socialista - unde relatiile cu strainatatea, tinand de o zona interzisa constituiau un
secret maxim - Paul Goma nu pregeta sa faca publica aceasta stire, dupa cum tot ci isi va
avertiza editorii ca traducerea are mari sanse sa preceada aparitia cartii in tara. Spre stupoarea
multora, care il suspectau pe autor de teribilism, Ostinato (tradus in germana de Marie-
Therese Kerschbaumer) apare in octombrie la Suhrkamp Verlag si, in acelasi an, in traducerea
Iui Alain Paruit, sub titlul La cellule des liberables, la Gallimard, in Franta.
Sub aspect compozițional, Paul Goma duce dorinta de innoire a formei romanesti pana
la a-si plasa cartea - asa cum, de altfel, mai incercau la acea data scriitorii din grupul oniric,
dar si un D. R. Popescu sau chiar, in alte forme, un N. Breban - intr-o zona a experimentului.
Convins (dupa cum arata amplele pagini de poetica pe care romanul le cuprinde,
motivandu-si din interior ofensiva experimentala) ca „suntem inca robii succesiunii", Paul
Goma isi propune, asemenea personajului sau Ilarie Langa, sa iasa de sub stapinirea
temporalitatii si a logicii printr-o constructie a simultaneitatii („sa prefacem succesunea in
simultaneitate'). In acest sens sunt intrebuintate atat procedeele indraznete (mai ales pentru
proza) preluate din avangarda (plecand de Ia banala spargere/ abolire a normelor de sintaxa
si punctuatie pana la dispunerea grafica a limbajului in pagina pentru a sustine imagistic
tema - in manierea caligramelor lui Apollinaire), cat si tehnici din repertoriul clasicizat dar
care fusesera interzise scriitorului roman in timpul realismului socialist - al marii proze de
secol XX, menite sa redea fluxul liber al constiintei si relativismul perceptiv: schimbarea
rapida a punctului de vedere, suprapunerea si intersectarea vocilor, prezenta in retrospectie - a
flash-urilor si a exprimarii i-logice (intrucat imaginile beneficiaza de intreaga libertate de
asociere, necontrolata de ratiune) etc. Pe langa teoria simultaneitatii, Paul Goma pledeaza in
Ostinato - tot prin intermediul personajului llaric Langa - pentru doua aliante mai putin
cultivate in spatiul prozei: cu muzica si cu visul.
O a doua alianta care il preocupa pe Ilarie langa (si care dovedeste, o dala in plus, ca in
epoca Paul Goma a fost un apropiat al gruparii onirice) este cea dintre proza si vis, cu
precizarea - novatoare - ca proza nu trebuie sa treaca visul printr-o operatie de „epicizare"
(desi sunt savuroase paginile in care -contrazicand teoria - dimineata, la „programul de vise",
detinutii isi povestesc visele), ci sa-l redea in „forma initiala", adica „simultancizat". Pe mai
multe pagini (intre care se detaseaza integral cartea a doua, Rotund, ce este o transcriere a
vietii din somn a lui Ilarie)se exploateaza tocmai aspectul oniric, reflectand dezordinea
psihica, suprapunerea de imagini, dar si unele abisalitati care apar in timpul visului, in special
al celui nocturn, dar fara a ocoli nici visul de zi, reveria. Daca, de obicei, asemenea tentative
experimentale sunt asezate in slujba rafinamentului si pledeaza pentru autonomia, ba chiar
exclusivismul estetic, in cazul de fata ele slujesc valorile morale pentru ca „arta nu se poate
sustrage moralei".

Aceasta inseamna ca cea de a doua radacina a poeticii lui Goma (ea insasi tematizata)
se implanta in adevar (artistul trebuie „sa spuna adevarul, ca un om liber, fiindca adevarul
face ca spiritul sa devina liber"), curaj, lupta in contra raului si refuzul de a batjocori, prin
minciuna, cuvantul care este socotit de esenta metafizica: „La inceput a fost Cuvantul si
Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul, asa scrie la Evanghelia de la Ioan, asa
incepe. Mare pacat sa batjocoresti Cuvantul." Pentru ca arta sa exprime in mod real aceste
valori ea trebuie, insa, sa evite pozitia de supusa: „Cine asteapta sa i se dea voie nu-i scriitor!"
apreciaza, la fel ca unul dintre personajele lui Soljenitin din O zi din viaja lui han Denisovici,
Catinca, iubita lui Ilarie. Numai in stare de eliberare de orice constrangere arta va capata un
veritabil rol militant intr-un sens etic, iar nu politic, si se va putea defini ca „singurul
continent unde poti face cate revolutii doresti, fara sa le faci oamenilor rau". Departe de a fi
singular in aceste propozitii de poetica (cei mai multi scriitori din generatia sa - de la D. R.
Popescu Ia A. Buzura - pun explicit arta in slujba adevarului si recomanda atitudinea de
curaj), care vin sa dubleze liberalizarea compozitionala cu liberalizarea tematica. Goma este
unic prin faptul de a ! ignorat ca aceasta liberalizare are bariere si praguri, impuse si
controlate de putere.

Unul dintre aceste praguri este cel al celulei pe care Oslinato il trece, incalcand o
interdictie si divulgind mai multe secrete de stat. Cea mai lunga parte a romanului (Prima
carte) este plasata, in durata unei zile, in „celula de liberare", unde detinutii de drept comun
asteapta plecarea acasa. Sub aceasta pavaza - a detentiei de drept comun - este dezvaluita
viata inchisorii, inclusiv a celei politice, cu programul ei rudimentar, (acut din ordine aberante
si executat sub supravegherea unor gardieni primitivi si abuzivi. In plus, unii dintre detinuti au
avut un destin marcat de evenimente politice, ceea ce ii furnizeaza lui Paul Goma motivatia
pentru a investiga si aceasta zona.
Astfel, Guliman, personalitatea cea mai pregnanta a celulei, de felul sau - dupa cum
singur se recomanda - „sut cinstit", ajunge sa incaseze „zece coti"( adica 10 ani) pentru ca, la
betie, intr-o crasma din Obor, a facut o „riinaperfecta"(„Pai ia sa traiasca republicanii, /Pana
vine-Americanii!"), vitejie regretata cu amaraciune si injurii: ,,'Le-muma-n cur s'la aia, cu
numili de-l poarta, azi si maine, ca dupa ce tot mereu nu mai vine, ne baga si la suspin pe baza
de rimerfecta" in buna masura prin intermediul acestui avatar al lui Patanghel se face intrarea
in lumea detentiei politice care, pierzand din gravitate si din pregnanta (efecte care se
realizeaza - e una dintre lectiile lui Soljenitin din O zi din viata lui Ivan Denisovici - si prin
austeritatea punctului de vedere), poarta astfel o pecete ludica, de farsa cu aspecte macabre,
imprumutata de la povestitorul ei. Atunci cind - spre exemplu - Guliman face vorbire, dupa
propria lui expresie, „din dosarul Iu Goiciu", acest sinistru personaj cu existenta reala (a fost
directorul inchisorii din Gherla, iar numele sau, ca si al gardienilor, este dat in clar potrivit
deciziei exprese a lui Goma de a-i numi intotdeauna pe tortionari cu numele lor reale, chiar si
in operele de fictiune) este transferat din odios in pitoresc (putand trezi chiar simpatia) gratie
limbajului colorat, pangli-garesc, al tiganului.

Politicul este bine infiltrat si in biografia lui Ianga (construita prin folosirea multor
date autobiografice, inclusiv prin imprumutul datei de nastere): parintii i-au fost hartuiti de
securitate (cu o scena atroce de pangarire a mamei la ancheta), generatia sa este crescuta prin
interventiile brutale ale unui regim totalitar (daca un coleg de liceu este exmatriculat - intr-o
scena memorabila, de absurd copios - pentru vina de a fi inaltat un porumbel la mitingul de
doliu dupa Stalin, colegii de studentie ajung cei mai multi dupa gratii, ca unii care si-au
exprimat speranta si acordul fata de Revolutia din Ungaria), iar el insusi in timpul detentiei de
drept comun -Langa este condamnat pentru faptul de a-i fi administrat o injectie letala mamei
muribunde -este implicat intr-o intriga politica, ceea ce ii permite scriitorului sa dea in vileag
metodele de ancheta politica, maniera securitatii de a construi scenarii fantasmagorice pentru
inculpare etc. Acest bogat material epic (la care se adauga multe din povestile detinutilor de
drept comun) se structureaza in jurul catorva teme: memoria („in viata ramanand, ramai cu
memoria"), iubirea (mai multe prezente feminine populeaza reveriile si amintirile lui Ilarie) si
relatia cu mama. Dupa cum detinutii, in general, „nu-si doresc libovnicele ci mamele", la fel
llarie consacra cele mai multe aduceri aminte, cele mai complexe reverii, dar si cele mai
cumplite cosmaruri mamei sale.

llarie nu este doar o victima a inchisorii, ci si un inrobit al mamei sale, de care este
legat nu numai printr-o mare iubire, ci si prin actul cumplit de a o fi ucis. Obiect al veneratiei
filiale (care merge pana la fetisizarea vesmintelor), figura materna este tratata aici cu multa
complexiatc, registrul aparitiei sale osciland intre avatar al Fecioarei Nascatoare si - la
antipod, in termeni freudieni - ca marea femeie dorita (pe care, in unul din cumplitele sale
cosmaruri, fiul o poseda). Romanul insusi se incheie cu o sugestie referitoare la posibila
eliberare de mama: intors de catva timp acasa, llarie se pregateste sa intre in fosta odaie a
mamei, al carei prag, dupa actul uciderii/ euthanasiei cui nu-l mai trecuse: „trase - aer --in -
piept - si - deschise". Dupa trei decenii de la aparitia sa, la intrebarea pe care romanul a
Hscitat-o (daca scriitorul are talent sau curaj) si care l-a insotit mai apoi constant pe Paul
Goma cred ca se poate raspunde că acesta le are pe amandoua si chiar ca el poseda un exces
de talent care rezida, evident, in simtul limbii exceptional si in usurinta de a scrie. Dupa cum
evident este ca, avand o impetuozitate care era a tineretii sale, dar si a perioadei de
liberalizare, si o nestapanire proprie celui care are foarte multe de marturisit, Paul Goma a
vrut sa scrie in acest prim roman al sau torul, incarcandu-l cu prolixitati si lungimi nepermise.
Nu talentul, ci o anume disciplina a compozitiei lipseste acestei carti pentru a fi marea carte
care ar fi putut si care ar fi meritat sa fie; asa, ea ramane doar o carte interesanta, foarte
curajoasa, a unui tanar prozator inzestrat, dintr-un regim totalitar, care n-a mai parvenit la
inaltimea si maturitatea unui Soljenitîn.

5. SAMIZDATUL LITERAR ÎN SPAȚIUL COMUNIST SOVIETIC


În timpul lui Nikita Hrusciov, s-a produs un dezgheț pe plan cultural: o serie de
scriitori precum criticul Pomeranțev au ridicat unele probleme despre trecut, scopul
intelectualilor, relațiile acesteia cu partidul, rolul scriitorilor și artiștilor într-un sistem în care
partidul îi recunoștea doar pe cei care se conformau sau pe care uniunile de specialitate îi
desemnau ca atare. Redactorul-șef al revistei Novîi Mir, Tvardovski, a fost înlăturat pentru că
a publicat un poem al lui Pomeranțev.
Hrușciov considera că istoria, literatură și artă trebuiau să reflecte rolul lui Lenin și
grandioasele realizări ale partidului comunist și poporului sovietic. Intelectualii trebuiau să se
acomodeze cu noul curs ideologic și să-l slujească. Aceștia s-a separat în două tabere:
conservatorii conndusi de Kocetov și liberalii conduși de Tvardosvksi. Hrușciov pendulă între
două tabere, considerând că scriitorii trebuiau să se încadreze în limitele realismului socialist.
Afacerea Pasternak a arătat care erau limitele liberalizării în literatură, romanul Doctor
Jivago nefiind publicat în țară, ci doar editat în străinătate. În 1958, Pasternak a primit
premiul Nobel, dar puterea l-a obligat să renunțe la premiu. Astfel, cazul lui Pasternak a arătat
incapacitatea inteligenței ruse de a se opune puterii sovietice.
Își făcea apariția literatură de tip samizdat care conțineau lucrări ale tinerilor literați
care se adunau sâmbătă în Piață Maiakovski, ulterior, puterea interzicând manifestările de
acest tip. Că răspuns, tinerii literați conduși de Anatoli Ginzburg au editat prima revista în
samizdatul Sintaksis.
În noiembrie 1962, în paginile revistei Novîi Mir (Lumea Nouă), era publicat
microromanul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Autorul, Aleksandr Soljeniţîn, va deveni
celebru datorită acestei cărţi, publicate apoi în volum cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, care
se afla în plină campanie de „demascare“ a crimelor staliniste. Alexandr Soljeniţîn nu era
străin de ororile lagărelor staliniste, orori descrise cu asupra de măsură în microromanul său.
Pentru că, în 1945, într-o scrisoare trimisă de pe front, criticase regimul stalinist, a fost
condamnat la opt ani de lagăr. În 1953, Stalin a murit, iar urmaşul său, Nikita Hruşciov, părea
hotărât să schimbe lucrurile în bine în Uniunea Sovietică, o iluzie în care au crezut mulţi.
Iluzia a fost hrănită şi de apariţia cărţii lui Soljeniţîn, care denunţa, pentru prima dată, ororile
Gulagului. Dacă se putea vorbi liber despre dictatura care începuse din 1917, despre teroarea
din 1930 şi, mai ales, dacă se putea vorbi liber despre crimele staliniste, atunci orice era
posibil.
În 1964, însă, Hruşciov este destituit, iar teroarea comunistă este reinstaurată.
Soljeniţîn nu mai poate publica nimic în Uniunea Sovietică. În 1970 i se acordă, la propunerea
lui François Mauriac, Premiul Nobel pentru Literatură, premiu pe care nu îl va refuza, aşa
cum o făcuse, înaintea lui, la sugestia autorităţilor, Boris Pasternak. În 1974, lui Soljeniţîn i se
retrage cetăţenia sovietică. Începe pelerinajul prin lume al exilatului Alexandr Soljeniţîn, cu
popasuri mai lungi în Elveţia şi SUA.
Acţiunea microromanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici este plasată în anul 1951,
într-un lagăr de muncă din Siberia. Ivan Denisovici Şuhov este un ţăran, un om simplu,
condamnat la 10 ani de detenţie, din care a ispăşit 8. Cititorului i se înfăţişează o zi din viaţa
acestui condamnat, de dimineaţa, de la trezire, până seara, la culcare.
Deşi ca idee trimite la romane care mizează pe aceeaşi strategie, aceea de a povesti o
zi din viaţa unui personaj – de exemplu, asta face Joyce în Ulise sau Broch în Moartea lui
Virgiliu –, proza lui Soljeniţîn nu mizează pe experimentul literar, ci pe mesaj. Cartea a mai
fost comparată şi cu Amintiri din casa morţilor , însă, dacă în romanul lui Dostoievski totul e
înfăţişat din perspectiva unui intelectual, la Soljeniţîn totul este redat din perspectiva unui om
simplu, fără educaţie.
În plus, cei care în afară avuseseră ceva funcţii, nu erau supuşi, în lagăr, la munci
dezonorante. O recunoaşte şi Soljeniţîn atunci când, într-o şedinţă de redacţie la Novîi Mir, i
se reproşează că deţinuţii din vechea gardă nu îşi schimbaseră opţiunea politică, deşi trecuseră
şi ei prin lagăr.
Ivan Denisovici Şuhov are 40 de ani şi a ispăşit deja 8 ani de Gulag – aproximativ
aceeaşi perioadă petrecută de autor în Gulag (1945-1953) – având o pedeapsă standard, de 10
ani. Personajul principal, al cărui prenume fictiv autorul l-a folosit chiar în titlu, era doar Ş-
854, deoarece comuniştii înlocuiau identitatea unică a oamenilor printr-un simplu număr, uşor
de contabilizat şi de radiat.
Fiind înrolat în Armata Roşie, Ivan Denisovici Şuhov a luat parte la ruşinoasele
episoade din prima etapă a războiului din răsărit, caracterizate în general prin retrageri şi
înfrângeri catastrofale pentru Uniunea Sovietică. În februarie 1942, pe frontul de nord-vest
toată armata lor a fost încercuită, din avioane nu li se arunca nimic de mâncare, de fapt, nici
nu se vedeau avioane. Ajunseseră să râcâie copietele cailor morţi, să moaie pilitura aia de corn
în apă şi s-o înghită. Nici muniţie n-aveau să tragă. Şi aşa, încetul cu încetul, îi prindeau
nemţii prin păduri şi-i luau. Însă Şuhov, după ce a fost capurat de nemţi, datorită
dezorganizării şi numărului imens de prizonieri sovietici, a reuşit să scape şi să ajungă, din
nou, la liniile sovietice, alături de alţi patru camarazi. Doi mitraliori sovietici au fost seceraţi
pe loc, doar Ivan Denisovici şi încă un camarad reuşind să se strecoare. Fiind interogaţi, au
mărturist, total neinspiraţi, că au căzut prizonieri la nemţi două zile, iar apoi au evadat.Dar au
fost consideraţi spioni, moitv pentru care fiecare dintre ei a primit zece ani de lagăr.
Ziua unui deţinut al Gulagului începe la ora 5 dimineaţa, când deţinuţii sunt treziţi de
semnalul deşteptării, lovirea unei şine de tren cu un ciocan. După trezire, se îmbrăcau în
hainele pe care le primiseră din partea administraţiei lagărului – nefiind permise hainele
civile-şi se îndreptau către sala de mese. Deţinuţii duceau adevărate lupte fizice pentru a avea
acces până şi la acea fiertură sărăcăcioasă în care, în cel mai fericit caz, se afla un cartof
îngheţat sau o urmă de peşte. Se leagănă omenetul, se calcă-n picioare pentru un blid de
zeamă chioară ce li se cuvine pe drept (…) În general, seara, zeama e întotdeauna mult mai
lungă decât dimineaţa:dimineaţa deţinutul trebuie hrănit mai bine, ca să muncească, iar seara
adoarme el oricum.
Condiţiile de muncă erau deosebit de grele:temperatura foarte scăzută (ziua pe care o
descrie Soljeniţîn este una geroasă – minus 27 de grade Celsius), alături de interzicerea
suplimentării hainelor făceau ca deţinuţii să sufere de frig pe toată durata efectuării muncii.
Un deţinut are dreptul la două cămăşi – una de piele, una deasupra, iar restul – jos! Dar uite că
Volkovoi ăsta a răcnit, a dat nu ştiu ce ordin anume şi gardienii şi-au scos repede mănuşile, le-
au poruncit deţinuţilor să-şi desfacă pufoaicele (în care fiecare şi-a pitit căldura din baracă),
să-şi descheie cămăşile şi dă-i, şi pipăie cu degetele dacă nu cumva au tras pe ei vreo
buleandră mai mult faţă de cele îngăduite.
Deţinuţii erau, în general, folosiţi la tot felul de obiective industriale sau construcţia de
căi de transport (spre exemplu, canalul care leagă Marea Albă de Marea Baltică), fiind mână
de lucru gratuită, dispensabilă, nepretenţioasă, organizată în echipe:Echipa din lagăr însă e în
aşa fel gândită că nu şefii trebuie să-i împingă de la spate pe deţinuţi, ci chiar deţinuţii se
împing unii pe alţii. Treaba-i cam aşa:ori toţi iau supliment, ori crapă toţi de foame. Adică tu,
câine, nu vrei să lucrezi, iar eu să flămânzesc din pricina ta! Fă bine şi trage, ticălosule!.În
aceste condiţii, şeful de echipă, deţinut şi el, are un rol important:Într-un lagăr, şeful de echipă
e totul:unul bun îţi dă a doua oară viaţă, unul afurisit te bagă între patru scânduri.
Burta-i o ticăloasă, nu ţine minte binele făcut, a doua zi iar îţi cere. Există şi o filosofie
a celor mai importante evenimente plăcute din lagăr: mâncatul. De altfel, acest aspect domina
gândul deţinutului aproape tot timpul căci foamea lui era atât de profundă, afecta atât de mult
organismul încât punea stăpânire pe întreaga fiinţă şi, mai ales, asupra creierului. Lăsând la o
parte somnul, în lagăr un deţinut nu trăieşte pentru el decât zece minute la masa de dimineaţa
şi câte cinci minute la prânz şi cină. Zi de zi ciorba e aceeaşi-depindea de leguma cu care era
aprovizionat lagărul pentru iarnă(...) Trebuie să mănânci cu gândul concentrat numai la
mâncare, muşti câte o bucăţică şi dumicatul îl frămânţi cu limba şi-l sugi în gură şi simţi toată
mirozna acestei pâini negre, cleioase.
Cei mai norocoşi erau cei care primeau pachete de acasă pentru că mâncarea şi tutunul
nu aveau doar o valoare strict alimentară, ci mult mai mare, fiind adevărata monedă a
lagărului. În intervalul temporar pe care îl foloseşte, Soljeniţîn reuşeşte să arate nivelul
corupţiei generalizate care domnea în lagăr, dar şi stratificarea socială care pleacă de la
primirea regulată a unui pachet de acasă (prin intermediul căruia se puteau obţine nenumărate
privilegii care, în ultimă instanţă, puteau face diferenţa între viaţă şi moarte). Primirea
pachetelor se făcea în mod arbitrar, gardianul care se ocupa de distribuirea acestora
comportându-se urât cu deţinuţii, tocmai din acest motiv Şuhov înştiinţându-şi familia că nu
doreşte să primească pachete. Stau la rând cu săculeţe, cu trăstuţa în mână. Dincolo de uşă
(aici, în lagăr, Şuhov personal n-a primit niciodată pachet, dar ştie din auzite), îţi deschid
lădiţa cu o toporişcă, gardianul scoate cu mâna lui tot ce-i acolo, cercetează. Rupe în două ce
se poate rupe, ce nu, despică cu cuţitul, pipăie, deşartă în altă pungă. (...) Dacă-i vreo plăcintă
sau altceva dulce mai deosebit sau vreun salam sau peşte – mai şi muşcă din ele. (Ferească
sfântul să pomeneşti de dreptul tău – îţi găseşte el îndată nod în papură – ori cutare lucru cică-
i interzis, ori altul nu-i regulamentar şi nu-ţi mai dă deloc pachetul. Iar acela care primeşte
coletul trebuie să împartă în dreapta şi-n stânga, să dea şi să tot dea, de la gardian începând).
Cu toate acestea, la finele unei asemenea zile, Şuhov era resemnat, fără a avea
probleme de conştiinţă: A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în
termenul de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii şase sute cincizeci şi trei. Trei zile
mai mult din cauza anilor bisecţi.
În faţa acestei drame a milioanelor de victime ale Gulagului, pe care Soljeniţîn o
descrie cu minuţiozitate, el pledează pentru recunoaşterea ororilor comunismului: Regimul
din Rusia nu a putut supravieţui decât instaurând teroarea. Trebuie să înţelegem că vindecarea
unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare îşi va asuma vina pe care o are.
Termenul de gulag a apărut prin compunere din abrevierea selectivă a numelui
Direcţiei pentru reţeaua de lagăre şi colonii de muncă forţată din Uniunea Sovietică (Glavnoe
Upravlenie Ispravitelno‑Trudovâh Lagherei, „lagăre de munci corecţionale” înlocuind
„lagărele de concentrare”, odată cu amplificarea sistemului, din 1930). Funcţionarea teroristă
şi criminală a acestui sistem concentraţionar devine treptat una dintre cele mai sinistre forme
de represiune din istoria omenirii.
Colectivizarea, industrializarea, eliminarea duşmanilor de clasă, epurările ideologice,
proletarizarea ţăranilor, foametea contribuie la aprovizionarea cu victime a teritoriului morţii,
desfăşurat în regiuni inospitaliere şi în condiţii de lipsuri înspăimântătoare. Etapele se succed
rapid:de la câteva zeci de mii de deţinuţi, la preluarea puterii de către bolşevici (1918),
Gulagul ajunge la sute de mii de internaţi şi apoi, la milioane, când deportările de popoare
(coreeni, germani, calmuci, ceceni‑inguşi, turci, greci, armeni…), în Siberia, în Kazahstan, în
Uzbekistan, în Kirghizia, şi de ţărani avuţi (culaci) intră în procedură de urgenţă sub pretextul
luptei de clasă. Obiectivele economice agravează condiţiile de supravieţuire, bolile fac
ravagii, iar GPU (fosta temută CEKA) şi NKVD (Comisariatul poporului pentru Afacerile
Interne) desăvârşesc teroarea. În Gulag, moartea este un fapt banal, iar supravieţuirea ‑ o
formă de eroism cotidian.
Războiul mondial impune o dinamică nouă. Din perimetrul morţii sunt recrutaţi soldaţi
şi deţinuţi pentru munci foarte grele (construcţii de şosele, căi ferate, aerodromuri, defrişări, în
minerit şi în industria metalurgică).
După conflict (1946), represiunea revine în forţă. Gulagul se umple din nou cu
prizonieri de război, cu deportaţi, cu persoane acuzate de colaborare cu fasciştii, sau de
activitate antisovietică. Muncile umilitoare şi epuizante, mortale, sunt determinante pentru
construirea de oraşe noi, pentru săparea de canale, pentru construcţia de căi ferate, de
combinate, de exploatări miniere, de drumuri etc. În spaţiul de infern al Gulagului, chiar dacă
paza şi delaţiunea acţionează diabolic, rezistenţa înregistrează evadări, greve ale foamei,
revolte încheiate tragic.
După moartea lui Stalin (5 martie 1953), lichidarea Gulagului se produce în anii de
„dezgheţ” care au urmat, păstrând o atribuţie distinctă:„El avea o funcţie esenţial penitenciară,
dublată de un rol politic represiv, care nu mai viza masa populaţiei, ci o pătură restrânsă de
dizidenţi şi de suspecţi de naţionalism.” (Jean Jacques Marie, Gulagul).
În 1973, apare, la Paris, cartea „Arhipelagul Gulag” a lui Alexandr Soljeniţîn şi lumea
se cutremură de copleşitoarea mărturie a scriitorului disident:„El a demonstrat că, împotriva
tezei hruşcioviste potrivit căreia represiunea stalinistă era o abatere de la viziunea leninistă a
socialismului, în realitate, încă de la începuturile sale, aşadar încă din timpul lui Lenin,
regimul sovietic a avut o natură represivă şi că originile Gulagului urcau în faza de început a
puterii sovietice.” (Florin Constantiniu, Postfaţă la „Gulagul” de J. J. Marie). Deşi unele cifre
ale numărului de victime ale Gulagului sunt controversate în estimările unor analize, ele
rămân halucinante, de ordinul zecilor de milioane.
„Arhipelagul Gulag” este nume metaforic în definirea unui spaţiu al recluziunii, al
suferinţei copleşitoare, al terorii permanente şi al exterminării sistematice, în care drepturile
omului sunt noţiuni inexistente.
Bibliografie

A. Lucrări de specialitate
1. Cioroianu, Adrian, Pe urmele lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc
Ed. Curtea Veche, București, 2007
2. Ierunca, Virgil, Românește, Ed. Humanitas, Bucrești, 2005
3. Soljenițîn, Aleksandr, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Ed. Humanitas, București, 2013
4. Tănase, Stelian, Anatomia mistificării, Ed. Humanitas, București, 1997
B. Sitografii
1. http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/26/radio-europa-libera-vocea-sperantei-
demnitatii-si-adevarului/
2. https://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/20/limbajul-adevarului-impotriva-minciunii/
3. http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sfarsitul-tacerii-raportul-final-si-viitorul-
democratic-al-romaniei/
4. http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sfarsitul-tacerii-raportul-final-si-viitorul-
democratic-al-romaniei/
5. http://aius.ro/files/disidenta.pdf
6. http://romanialibera.ro/aldine/history/samizdatul--lupta-pentru-libertate-165070#