MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

TEMA 10. BĂNCILE CENTRALE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA

STABILITĂŢII FINANCIARE 1
1

Unităţi de conţinut:

10.1 Repere istorice în evoluţia băncilor centrale.

10.2 Formele de organizare şi structura organizatorică a Băncii Centrale.
10.3 Funcţiile şi operaţiunile Băncilor Centrale.

Obiectivele studiului
§ să recunoască conceptele de bază cu privire la banca centrală
§ să relateze despre obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a Moldovei
§ să distingă funcţiile Băncii Naţionale a Moldovei
§ să argumenteze originea şi temeiurile existenţei băncilor de emisiune
§ să ilustreze structura organizatorică a Băncii Naţionale a Moldovei
§ să relateze despre principalele operaţiuni ale Băncii Naţionale a Moldovei

Cuvinte cheie:
bancă centrală, Banca Naţională a Moldovei, organigrama BNM

10.1 Repere istorice în evoluţia băncilor centrale.

În prima perioadă a dezvoltării capitalismului nu exista o deosebire clară între băncile centrale (de
emisiune, naţionale) şi băncile comerciale. Băncile comerciale practicau pe larg emiterea bancnotelor ca
sursă de mobilizare a mijloacelor băneşti. Pe măsură ce se dezvolta sistemul creditar, evolua procesul de
concentrare a emisiunii biletelor de bancă într-un număr restrâns de bănci comerciale mari, pentru ca, în
consecinţă, dreptul de monopol asupra emiterii bancnotelor să se atribuie doar unei singure bănci.
Apariţia băncilor centrale a fost condiţionată istoriceşte de concentrarea emisiunii biletelor de bancă
în mâinile câtorva bănci comerciale dintre cele mai fiabile, care se bucurau de încrederea generală şi ale
căror bancnote puteau îndeplini cu succes funcţia de instrument de credit universal în sfera circulaţiei.
Statul, promulgând o serie de legi corespunzătoare, sprijinea activ acest proces, căci bancnotele emise
pentru împrumuturi de o sumedenie de bănci mărunte, în cazul falimentarii emitenţilor, îşi puteau pierde
capacitatea de mijloc de circulaţie.
La finele sec. 19 – începutul sec. 20, în majoritatea ţărilor emisiunea tuturor bancnotelor se
concentrase într-o singură bancă, care a început să fie numită Bancă Centrală de Emisiune, iar în etapa
actuală se numeşte simplu – Bancă Centrală. Această denumire reflectă rolul băncii pe care îl joacă în
sistemul de credit al ţării. Banca Centrală îndeplineşte într-un fel funcţia de subdiviziune organizatorică
de bază a sistemului naţional de credit.
De-a lungul istoriei, au existat două căi (metode) de înfiinţare a băncilor centrale. Unele dintre
bănci au devenit centrale ca urmare a îndelungatei evoluţii istorice. Acest fenomen s-a produs, în primul
rând, în ţările ale căror relaţii capitaliste s-au constituit relativ devreme (la mijlocul sec.19 – începutul
sec.20). Astfel, Banca Engleză a devenit centru de emisiune în anul 1844, Banca Franceză – în 1848,
Banca Spaniolă – în 1874.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În epoca capitalismului monopolist de stat, a prins a evolua rapid procesul de naţionalizare a
băncilor centrale, care mai înainte aveau statut de bancă acţionară. Naţionalizarea băncilor centrale au 2
2
grăbit Marele Crah din anii 1929-1933 şi izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, care au făcut să
crească tendinţele reglementării monopoliste de stat a economiei. În 1938, a fost naţionalizată Banca
Canadiană, în 1942 – Banca Niponă, în 1946 – Banca Engleză şi Banca Franceză. Alte bănci (băncile
federale ale SUA, fundate în 1913, băncile centrale ale multor state latinoamericane) au fost întemeiate
chiar de la bun început ca centre de emisiune.
După Primul Război Mondial, au apărut instituţii de emisiune de stat în R.F.G. – Bundes bank
(1957) şi în Austria – Banca de Rezervă a Austriei (1960).
Potrivit definiţiei dată de Enciclopedia Britanică, (www.britanica.com) banca centrală reprezintă
acea instituţie care are ca sarcină reglarea ofertei de monedă din economie, a dimensiunii şi costului
creditului, precum şi a cursului de schimb al monedei naţionale. Băncile centrale moderne sunt
preocupate de realizarea principalelor lor funcţii în condiţiile unei rate înalte de ocupare a forţei de
muncă, a înregistrării unui ritm susţinut de creştere economică şi a menţinerii rezervei internaţionale la un
anumit nivel.
În îndelungata lor evoluţie, de la înfiinţarea primei bănci centrale (în 1668) până la crearea Băncii
Centrale Europene (1999), acestea au devenit variate în autoritate, autonomie, funcţii şi instrumente de
acţiune. A sporit rolul băncilor centrale în promovarea stabilităţii financiare, a creşterii economice şi în
protejarea monedei naţionale. De asemenea, a crescut şi interdependenţa politicii monetare cu alte politici
economice, în special cu politica fiscală şi managementul datoriei publice.
Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două nivele,
respectiv banca centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem. Apariţia şi dezvoltarea
sistemelor bancare (în secolele XIV şi XV) au precedat apariţia băncilor centrale, care au devenit
necesare în contextul băncilor comerciale existente în unele cazuri, băncilor centrale li s-a încredinţat de
către guvernele ţărilor respective, rolul de bancher al statului (Olanda şi ţările scandinave). În alte ţări,
băncile centrale s-au înfiinţat pentru a emite moneda necesară finanţării războaielor sau pentru a asigura
stabilitatea monetară, în perioadele de refacere economică, prin emisiunea de titluri guvernamentale. [29,
p.231].
Analiza cronologică a băncilor centrale, evidenţiază că acestea s-au constituit prin transformarea
unor bănci comerciale, prin dobândirea graduală a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de monedă
şi prin acceptarea responsabilităţii de împrumutător de ultim rang. Întrucât, până la apariţia acestor
instituţii, emisiunea monetară era realizată, concomitent, de un mare număr de bănci şi nu constituia un
privilegiu al băncii centrale, treptat, prin concentrarea acestei funcţii la nivelul unei singure bănci a avut
loc şi o delimitare între cele două tipuri de instituţii bancare.
Banca Angliei: s-a înfiinţat prin Decret al Parlamentului, în anul 1694, moment în care ţara avea
nevoie de bani, pentm a câştiga războiul cu Franţa. Iniţial Băncii Angliei i s-a acordat dreptul de
funcţionare pe o perioadă limitată de timp, respectiv, 10 ani, în decursul căreia avea dreptul să efectueze
tranzacţii cu aur, argint şi să emită bancnote în sumă egală cu mărimea capitalului. În anul 1709, băncii i
se reînoieşte dreptul de funcţionare şi i se asigură poziţia de monopol asupra emisiunii de bancnote în
Londra.
În decursul războaielor cu Franţa, Banca Angliei a cunoscut o perioadă de inovaţii financiare.
Începând cu anul 1847, banca îşi asumă rolul de împrumutător de ultim rang şi procedează la ajustări ale
raţei de dobândă, pentru stabilizarea pieţei monetare. În 1946, Banca Angliei este naţionalizată, devenind
Departament al trezoreriei britanice.[29, p.232].
Banca Franţei: a fost creată în anul 1799, în contextul nevoilor sporite de monedă pentru
finanţarea războaielor napoleoneene. Iniţial, capitalul provenea de la băncile de scont din Paris, de la
instituţia numită Casa de conturi şi o parte provenea de la populaţie, fiind obţinut pe calea subscripţiei
publice. Noua sarcină a băncii a fost să emită bilete la purtător şi la vedere în schimbul scontării efectelor
de comerţ. În această perioadă, Suedia şi Anglia dispuneau deja de instituţii de emisiune. Banca creată în
Franţa avea totuşi un rol mai limitat deoarece statutul original i-a limitat câmpul de acţiune doar în jurul
Parisului şi nu o elibera de concurenţa instituţiilor existente. În anul 1803, banca deţinea privilegiul de-a
emite bancnote în Paris; în decursul perioadei 1841-1848, au fost deschise 15 sucursale în provinciile ţării
iar, în anul 1900 existau 411. [29, p.232].
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Primii ani de funcţionare a Băncii Franţei nu au decurs fără greutăţi: criza finanţelor publice,
diminuarea încasărilor Băncii a atras după ea restricţii la rambursarea biletelor. Ele au condus pe 3
3
Napoleon să provoace o reformă destinată să redea guvernului o mai mare autoritate în direcţia stabilităţii.
Naţionalizarea Băncii Franţei a avut loc în anul 1945.
Banca Japoniei: în anul 1882, guvernul japonez a creat banca centrală după modelul băncilor
centrale din ţările europene, pentru ca, în 1942, să fie transformată într-o bancă ce are până în prezent
statut de bancă publică şi privată. Aceasta a fost organizată ca societate pe acţiuni cu capital deţinut de
stat în proporţie de 50%. Încă din momentul constituirii, banca a deţinut monopolul asupra emisiunii
monetare şi a acţionat ca împrumutător de ultimo rang. De asemenea, a îndeplinit rolul de agent fiscal al
statului, reuşind să stabilizeze fluctuaţiile sezoniere şi regionale ale veniturilor bugetare şi să administreze
rezerva de aur a ţării. [29, p.232].
Sistemul Federal de Rezervă a fost creat în anul 1913, ca răspuns la atacurile de panică financiară
manifestate la începutul secolului al XX-lea şi cu precădere cele din anul 1907. Până la înfiinţarea FED,
în SUA au existat mai multe încercări de înfiinţare a unei bănci centrale, astfel că de-a lungul unei etape
de peste 150 de ani s-au succedat: First Central Bank; Second Central Bank; perioada băncilor naţionale,
precum şi o perioadă denumită era băncii libere (Free banking). FED reprezintă Banca Centrală a SUA şi
are în structura următoarele componente: [29, p.232].
§ 12 bănci regionale, care îndeplinesc funcţii de bancă a băncilor şi împrumutător de ultim rang, în
relaţie cu băncile de rang secundar din sistemul bancar american şi care sunt principalii acţionari
ai FED;
§ Comitetul Federal pentru Politică Monetară (FCOM);
§ consilii şi comitete pentru consultanţă.
Rezultă că FED are în structură atât componente private, cât şi publice, care contribuie la adoptarea
celor mai bune decizii pentru interesul public general şi al bancherilor privaţi. FED deţine monopolul
asupra emisiunii de bancnote care sunt desemnate cu titlul de Federal Reserve Notes. Potrivit
reglementărilor din anul 1980 cu privire la controlul monetar, FED are dreptul de-a solicita băncilor
constituirea de rezerve obligatorii.
Banca Centrală Europeană a fost creată în anul 1998, având sediul la Frankfurt şi a succedat
Institutului Monetar European. BCE reprezintă o instituţie supranaţională dotată cu personalitate juridică,
fiind una din cele mai noi instituţii ale Uniunii Europene. Alături de băncile centrale din zona euro,
formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi este considerată „emitentul şi paznicul
constituţional al monedei EURO”.
În cadrul SEBC băncile centrale naţionale ale statelor participante la zona EURO urmează
orientările stabilite de BCE, însă desfăşoară şi activităţi specifice şi anume: distribuirea de credite;
colectarea de resurse; gestionarea mijloacelor de plată; intervenţiile pe pieţele de schimb valutar. În
schimb, băncile centrale ale ţărilor neparticipante la zona EURO dispun de dreptul la o politică monetară
naţională fără implicarea in deciziile pentru zona euro.
Referitor la deţinerile de aur, trebuie menţionat faptul că în anul 1999, BCE a semnat acordul
Central Bank Gold Agreement (CBGA), care a avut ca obiectiv limitarea efectelor vânzării aurului asupra
preţului acestuia. Potrivi Acordului, băncile centrale naţionale au convenit vânzarea a 400 tone de aur
anual, între 19992004 şi ulterior, 500 tone, în perioada 2004-2009. Principala motivaţie a vânzării aurului
a fost aceea a diminuării costurilor importante de depozitare şi nivelul lichidităţii scăzute în caz de
urgenţă.
Banca Naţională a Moldovei (BNM) a fost înfiinţată prin Decretul Preşedintelui Republicii
Moldova la 4 iunie 1991.
Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a Moldovei este asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Banca Naţională a Moldovei are un rol important în procesul de tranziţie la economia de piaţă a
Republicii Moldova. Din 1991 şi până în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de măsuri
eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi de credit. Cel mai important pas în acest sens a
constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei naţionale - leul moldovenesc - cu
promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de credit antiinflaţioniste. Astfel s-a reuşit stoparea
inflaţiei galopante de la începutul anilor 90.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În anul 1995, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională a
Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi, BNM este independentă în exercitarea 4
4
atribuţiilor sale, fiind responsabilă faţă de Parlament. Începând cu 6 noiembrie 2009, Banca Naţională a
Moldovei îşi desfăşoară activitatea sub conducerea guvernatorului Dorin Drăguţanu, numit în funcţie la
data respectivă prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 56-XIII.
Rezultă, astfel, că băncile centrale s-au constituit în momente diferite în funcţie de gradul de
evoluţie economică şi socială a ţărilor. Banca suedeză Riksbank fondata in 1668, este considerată prima
bancă centrală, deşi istoricii susţin că prima banca centrala, în accepţiunea de astăzi, a fost Banca Angliei,
înfiinţată în anul 1694 sub formă de societate privată pe acţiuni. [29, p.233]
Prin importanţa activităţii la nivel micro şi macroeconomic şi prin influenţele pe care le poate
exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei, în general, banca centrală deţine
o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem bancar.
Existenţa băncii centrale, ca instituţie ierarhică superioară celorlalte instituţii bancare, s-a impus ca
urmare a nevoii coordonării activităţii bancare în economie, dar şi ca urmare a intensificării presiunilor
inflaţioniste la nivel internaţional.
Băncile centrale, diferite de la o ţară la alta ca formă şi dimensiune, şi-au dezvoltat propria lor
politică, în contextul economic şi cultural respectiv, însă, de-a lungul secolelor şi-au îndeplinit obiectivul
lor principal, de menţinere a valorii interne şi externe a monedei. Referitor la dimensiunea băncilor de
emisiune, reţinem că acestea pot avea proporţii însemnate, precum în cazurile Băncii Populare a Chinei,
(150.000 angajaţi) şi Rusiei (82.000), sau pot fi de mică dimensiune, precum în cazul unor ţări ca Brunei
(28 angajaţi) şi San Marino (43 angajaţi). [29, p.236]
Evoluţia numărului de bănci centrale în perioada 1870-2000 arată o creştere considerabilă în anii în
care o serie de ţări, foste colonii, şi-au dobândit independenţa, precum şi o diferenţă considerabilă de timp
între momentul înfiinţării şi cel al dobândirii responsabilităţii de împrumutător de ultim rang.
Tabel 10.1.1 Băncile centrale înfiinţate înainte de anul 1900
Anul dobândirii
Anul
Banca responsabilităţii de
fondării
împrumutător de ultim rang
Sveriges Riksbank (Suedia) 1668 1890
Bank of England (Anglia) 1694 1870
Banque de France (Franţa) 1800 1880
Bank of Finland (Finlanda) 1811 1890
Nederlamdsche Bank (Olanda) 1814 1870
Austrian Naţional Bank (Austria) 1816 1870
Norges Bank (Norvegia) 1816 1890
Danmark Nationalbank (Danemarca) 1818 1880
Banco de Portugal (Portugalia) 1846 1870
Belgian Naţional Bank (Belgia) 1850 1850
Banco de Espania (Spania) 1874 1910
Reichsbank (Germania) 1876 1880
Bank of Japon (Japonia) 1882 1890
Banca d'Italia (Italia) 1890 1893
Indonezia 1828
Bulgaria 1879
România 1880
Serbia 1883
Sursa: [29, p.236]
Deşi în perioada actuală, băncile centrale ale tuturor ţărilor, cu excepţia celor 12 bănci federale de
rezervă din SUA, sunt bănci cu capital de stat de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe
categorii de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului.
În condiţiile actuale, în majoritatea ţărilor, băncile centrale sunt, în fond, bănci naţionale, până şi în
cazurile în care, din punctul de vedere formal, nu aparţin statului.
Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat, în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria,
Republica Moldova băncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în ţări, precum
România şi Belgia, capitalul băncilor a fost mixt.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
10.2 Formele de organizare şi structura organizatorică a Băncii Centrale.
(cazul Republicii Moldova) 5
5
Formele de organizare a băncilor centrale. Istoria dezvoltării instituţiilor bancare demonstrează că,
în funcţie de caracterul proprietăţii asupra capitalului, băncile centrale pot fi clasificate în: bănci de stat,
bănci pe acţiuni şi bănci mixte – societăţi pe acţiuni, o parte a capitalului cărora aparţine statului.
Exemple de bănci centrale în funcţie de forma de proprietate asupra capitalului:
ü Bănci cu capital mixt:
§ Banca Austriei (statul deţine 50% din capitalul băncii);
§ Banca Greciei (statul deţine 10% din capital);
§ Banca Turciei (statul deţine 25% din capital);
ü Bănci cu capital privat:
§ Banca Italiei (care conform statutului acesteia, este inclusă în cadrul companiilor publice şi
tebuie deţinută numai de astfel de companii);
§ Banca Elveţiei (63% proprietatea mixtă a cantoanelor, restul proprietate privată);
§ FED (proprietatea băncilor din sistemul bancar american);
ü Bănci cu capital de stat:
§ Majoritatea băncilor centrale sunt banci cu capital de stat.
După cum am remarcat mai sus, unele bănci centrale au fost de la bun început înfiinţate ca bănci de
stat, altele ca bănci pe acţiuni, fiind naţionalizate ulterior. Însă, indiferent de faptul dacă statul era sau nu
era posesorul capitalului băncii, istoriceşte, între bancă şi stat s-au constituit relaţii strânse, care în etapa
actuală au devenit deosebit de puternice.
Statul este interesat în fiabilitatea Băncii Centrale datorită rolului extrem de important al acesteia
din urmă în sistemul de credit al ţării, în procesul de promovare a politicii sale economice.
Totuşi, strânsele relaţii dintre Banca Centrală şi stat nu indică faptul că acesta din urmă îşi poate
exercită fără nici o limită influenţa asupra politicii băncii. Banca Centrală, indiferent de cine-i posesorul
capitalului, este, din punct de vedere juridic, independentă: proprietatea ei se consideră separată de cea a
statului. Banca Centrală dispune de ea ca proprietar. Gradul de independenţă a Băncii Centrale faţă de
organele executive ale puterii diferă de la ţară la ţară. De cea mai mare independenţă beneficiază acele
bănci care, conform legii, sunt subordonate Ministerului Finanţelor. În această categorie intră majoritatea
băncilor.
Un anumit grad de independenţă faţă de guvern a Băncii Centrale este o condiţie obligatorie a
eficacităţii activităţii sale de menţinere a stabilităţii valutare băneşti şi de credit, care nu arareori ajunge în
contrazicere cu obiectivele de scurtă durată ale guvernului, acesta fiind preocupat, bunăoară, de
problemele în legătură cu apropierea campaniei electorale. Acest fapt e deosebit de important, de
asemenea, şi sub aspectul limitării posibilităţilor statului de a beneficia de resursele Băncii Centrale
pentru a acoperi deficitul bugetar.
Totodată, independenţa Băncii Centrale are un caracter relativ, fiindcă politica economică a
guvernului nu poate fi promovată cu succes, fără o corelare strânsă a principalelor sale elemente: politica
bănească şi de credit şi politica financiară. Din acest motiv, în planul pe termen lung de realizare a
politicii Băncii Centrale sunt indicate nemijlocit priorităţile cursului macroeconomic al guvernului. În
definitiv, orice Bancă Centrală, într-o anumită măsură, îmbină în sine şi trăsături de bancă, şi trăsături de
instituţie (organ) de stat.
Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a ţării, a cărei sarcină principală constă în
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca
Naţională promovează şi menţine un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi sprijină politica
economică generală a statului.
Urmărind acest scop. BNM stabileşte şi susţine (menţine) condiţiile impuse de piaţa monetară, de
credit şi valutară, care contribuie la dezvoltarea consecventă şi stabilă a ţării, elaborează şi realizează
principalele obiective ale politicii monetare (valutare) şi de credit bazate pe relaţiile de piaţă.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Banca Naţională are următoarele atribuţii de bază:
§ stabileşte şi implementează politica monetară şi valutară în stat; 6
6
§ acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
§ întocmeşte analize economice şi monetare şi în baza lor adresează Guvernului propuneri, aduce
rezultatele analizelor la cunoştinţa publicului;
§ licenţiază, supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor financiare;
§ acordă credite băncilor;
§ supraveghează sistemul de plăţi în republică şi facilitează funcţionarea eficientă a sistemului de
plăţi interbancare;
§ activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale;
§ stabileşte, prin consultări cu Guvernul, regimul cursului de schimb al monedei naţionale;
§ păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
§ în numele Republicii Moldova îşi asumă obligaţii şi execută tranzacţiile rezultate din participarea
Republicii Moldova la activitatea instituţiilor publice internaţionale în domeniul bancar, de credit
şi monetar în conformitate cu condiţiile acordurilor internaţionale;
§ întocmeşte balanţa de plăţi a statului;
§ efectuează reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova.
Organul de conducere al BNM este Consiliul de administraţie. Consiliul de administraţie este
alcătuit din 5 membri:
ü Guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliuluide administraţie;
ü primul-viceguvernator al Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului;
ü trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale.
Guvernatorul Băncii Naţionale se numeşte de Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului.
Primul-viceguvernator şi viceguvernatorii Băncii Naţionale sunt numiţi de Parlament, la propunerea
Guvernatorului Băncii Naţionale. Un candidat poate fi propus Parlamentului pentru numire, în caz de
respingere, nu mai mult de două ori.
Guvernatorul este responsabil de formularea iniţiativelor în domeniul politicii monetare şi valutare
pentru a fi prezentate Consiliului de administraţie şi de executarea lor. Guvernatorul organizează şi
conduce activitatea Băncii Naţionale, activează, fără procură, în numele acesteia, o reprezintă în relaţiile
cu orice persoană juridică sau fizică atât în Republica Moldova, cât şi în afara ei, emite ordine şi dispoziţii
obligatorii pentru salariaţii Băncii Naţionale, controlează executarea lor, semnează, direct sau prin
persoane împuternicite de el, acordurile şi alte acte încheiate de Banca Naţională.
Împuternicirile ce nu ţin de competenţa Consiliului de administraţie revin Guvernatorului. În cazul
absenţei Guvernatorului sau în cazul imposibilităţii de a-şi îndeplini atribuţiile, acesta va fi suplinit de
primul-viceguvernator, iar în lipsa ultimului - de unul dintre viceguvernatori.
Guvernatorul poate transmite unele împuterniciri ale sale prim-viceguvernatorului,
viceguvernatorilor şi conducătorilor de subdiviziuni ale Băncii Naţionale.
Candidaţi la funcţia de membru al Consiliului de administraţie pot fi persoanele care deţin cetăţenia
Republicii Moldova, au domiciliul în ţară, au reputaţie ireproşabilă şi o experienţă de muncă de 10 ani în
domeniul financiar şi monetar. Membrii Consiliului de administraţie se numesc pe termen de 7 ani cu
condiţia ca pe cât posibil expirarea termenului fiecăruia să fie repartizată uniform pe parcursul perioadei
de 7 ani. Pe durata mandatului, membrii Consiliului de administraţie nu au dreptul să facă parte din
partide sau din formaţiuni social-politice, să desfăşoare activităţi cu caracter politic ori să participle la ele,
să facă agitaţie electorală în favoarea unui partid sau a unei formaţiuni social-politice.
Consiliul de administraţie stabileşte modul de funcţionare a Băncii Naţionale. În exercitarea
atribuţiilor sale Consiliul de administraţie examinează rapoarte privind situaţia economică şi monetară a
statului. În acest scop vicepreşedintele Consiliului asigură prezentarea periodică a rapoartelor de către
departamente, direcţii şi secţii cu privire la:
Ø administrarea şi executarea operaţiunilor Băncii Naţionale;
Ø realizarea şi reglementarea politicii monetare;
Ø starea sistemului financiar, inclusiv a băncilor;
Ø situaţia pieţei financiare şi valutare;
Ø alte rapoarte, la decizia Consiliului.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Consiliul de administraţie are următoarele împuterniciri:
stabileşte politica monetară în stat, inclusiv limitele ratelor dobânzii la instrumentele politicii 7
7
monetare, condiţiile de acordare a creditelor, tipul şi nivelul rezervelor pe care instituţiile
financiare sunt obligate să le ţină la Banca Naţională;
stabileşte politica valutară în stat, inclusiv metoda de determinare a cursului oficial al leului
moldovenesc faţă de valutele străine;
adoptă actele normative de aplicare generală ale Băncii Naţionale;
aprobă rapoartele şi recomandările ce urmează a fi prezentate de Banca Naţională Parlamentului şi
Guvernului;
adoptă decizii cu privire la participarea Băncii Naţionale la organizaţiile internaţionale;
stabileşte valoarea nominală, designul bancnotelor şi monedelor metalice, modul de punere în şi
condiţiile de retragere a lor din circulaţie;
înaintează propuneri vizând majorarea capitalului Băncii Naţionale;
aprobă Statutul Băncii Naţionale şi determină modalităţile de administrare şi funcţionare a Băncii
Naţionale;
determină structura Băncii Naţionale;
Şedinţele Consiliului de administraţie sunt prezidate de guvernator, iar în lipsa acestuia de primul-
viceguvernator. Şedinţele Consiliului de administraţie se convoacă de Guvernator cel puţin o dată pe lună.
Şedinţele pot fi convocate şi la cererea în scris a 3 membri ai Consiliului. Decizia privind convocarea
şedinţelor Consiliului de administraţie se comunică tuturor membrilor lui cu cel puţin 5 zile lucrătoare
înainte cu excepţia situaţiilor de urgenţă, când şedinţele pot fi convocate urgent. Totodată se aduce la
cunoştinţa membrilor Consiliului data, locul întrunirii şi ordinea de zi.
Organul de control intern al Băncii Naţionale este condus de controlorul-şef, desemnat pe o
perioadă de cinci ani de către Consiliul Administrativ. Controlorul-şef, în colaborare cu experţii
controlului intern, stabileşte regulile de control intern; efectuează controlul asupra operaţiunilor Băncii
Naţionale, modului de verificare a conturilor şi registrelor contabile, procedurilor de gestiune contabilă şi
executării devizului băncii, prezintă Consiliului Administrativ rapoarte de expertiză şi recomandări
(sugestii) asupra rezultatelor controlului; efectuează verificarea contabilă a dărilor de seamă contabile şi a
documentelor contabile necesare şi prezintă concluzii asupra lor.
Banca Naţională colaborează cu Guvernul Republicii Moldova în vederea realizării obiectivelor
sale, reprezintă ţara la consfătuirile (forurile) interguvernamentale, în consiliile şi organizaţiile pentru
soluţionarea problemelor politicii monetare şi de credit, licenţierea activităţii bancare şi controlului
bancar.
BNM cooperează cu organizaţii internaţionale care au ca obiectiv asigurarea stabilităţii financiare şi
economice pe calea colaborării internaţionale. În limita competenţei sale, îşi asumă obligaţii şi execută
operaţiuni legate de participarea Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale.
Banca Naţională, periodic, informează asupra indicatorilor analizei macroeconomice, datelor
monitorizării pieţei monetare şi gestiunii statistice, inclusiv asupra masei monetare, acordării creditelor,
balanţei de plăţi şi situaţiei pe piaţa valutară.
Banca prezintă Parlamentului comisiilor sale permanente note explicative asupra problemelor
politicii promovate de ea şi, la cererea Parlamentului, avizează proiectele de legi.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională emite decizii, regulamente, instrucţiuni şi dispoziţii,
care au forţă obligatorie (putere de lege) pentru instituţiile financiare, alte persoane juridice şi fizice.
Conform sarcinii şi funcţiilor sale de bază, Banca Naţională, în colaborare cu Guvernul, determină şi
implementează politica monetară şi valutară a ţării. În fiece an, nu mai târziu de 1 februarie, BNM
prezintă Parlamentului şi Guvernului şi publică ulterior un raport de evaluare a situaţiei economice şi
financiare a statului, o expunere a politicii monetare şi valutare dirijate pentru anul următor şi pentru o
perioadă mai lungă, precum şi condiţiile de la care a pornit pentru determinarea acestei politici,
întocmirea bilanţului şi evaluarea politicii monetare şi valutare pe anul trecut.
În colaborare cu Guvernul, Banca Naţională prezintă Parlamentului prognoza îndeplinirii balanţei
de plăţi a ţării pe anul în curs şi pe anul viitor.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În afară de funcţiile principale deja enumerate ale băncilor centrale, banca Naţională a Moldovei:
efectuează analiza economică şi monetară (financiară) şi, în baza rezultatelor, prezintă Guvernului 8
8
propunerile sale, aducându-le totodată la cunoştinţa opiniei publice; emite (acordă) licenţe şi
reglementează activitatea instituţiilor financiare, monitorizează sistemul naţional de plăţi, contribuind la
funcţionarea eficientă a sistemului de achitări interbancare; în numele guvernului (statului), îşi asumă
obligaţii, execută operaţiuni legate de participarea Republicii Moldova la activitatea organizaţiilor publice
internaţionale în sfera bancară, de credit şi monetară, în conformitate cu condiţiile convenţiilor
internaţionale, întocmeşte balanţa de plăţi a statului.
Banca Naţională a Moldovei stabileşte pentru băncile comerciale norme de rezerve obligatorii în
raport cu volumul depozitelor şi altor active similare destinate acestui scop. Rezervele obligatorii sunt
menţinute prin metoda de reţinere a numerarului în case sau în conturile corespondente ale băncilor ori în
conturile speciale ale conturilor din Banca Naţională.
În cazul nerespectării de către băncile comerciale a cerinţelor privind rezervele obligatorii, banca
Naţională le administrează o amendă în mărime de un salariu de bază pe o zi, existent la data fixării lipsei
de capital, pentru întreaga perioadă a acestei încălcări. Amenda este încasată la Bugetul de Stat, din contul
băncii sancţionate în contul Băncii Naţionale.
Creditele pot fi acordate de Banca Naţională sub formă de avans, împrumut, vânzare, evaluare şi
reevaluare a instrumentelor (pe bază de concurs şi fără concurs). Creditele negarantate nu sunt acordate
decât în cazuri excepţionale, când e nevoie să fie păstrată integritatea sistemului bancar.
Periodic, Banca Naţională aduce la cunoştinţa opiniei publice rata minimă a dobânzii pentru
creditele acordate băncilor, criteriile obiective după care sunt admise băncile la concursul de obţinere a
creditelor.
Banca Naţională acordă statului credite doar în lei MDL, care sunt garantate cu titluri de creanţă
negociabile, emise şi eliberate de către stat Băncii Naţionale cu dobânzi la nivelul ratelor de piaţă şi cu
termene de rambursare corespunzătoare termenului respectiv al creditului garantat de ele. Pentru fiecare
credit, se perfectează un acord între Guvern (în persoana Ministerului Finanţelor) şi Banca Naţională, în
care se indică suma creditului, termenele, rata dobânzii pentru ele şi alte comisioane.
Banca Naţională este în drept să cumpere şi să vândă hârtii de valoare emise de stat, dacă acestea
sunt pasibile de stingere în termen de 180 de zile, sau dacă sunt necesare pentru acordarea de credite
băncilor.
Banca Naţională adună informaţia statistică primară, de care are nevoie pentru activitatea sa, de la
organele de stat competente, instituţiile financiare, alte persoane juridice şi fizice; contribuie la
sistematizarea regulilor şi practicii de culegere, procesare şi utilizare a datelor statistice în limitele
competenţei sale, determină genurile şi procedura prezentării informaţiei statistice primare de care are
nevoie de către organizaţiile care sunt datoare să o prezinte băncii, stabileşte condiţiile de păstrare a
secretului privind această informaţie.
BNM este structurată în departamente, direcţii, secţii şi alte organe auxeliare. Direcţiile principale
de activitate ale BNM sunt: statistica monetară şi comunicare; analize şi prognoze macroeconomice;
reglementare şi autorizare bancară; supraveghere specială şi din oficiu; control bancar şi monitorizare a
activităţilor de prevenire şi combatere a spălării banilor şi finanţării terorismului; monitorizarea
operaţiunilor valutare, relaţii externe şi integrare europeană; gestionarea rezervelor valutare; control
valutar; balanţa de plăţi; finnciară şi rapoarte manageriale; reglementarea evidenţei contabile; audit
financiar şi operaţional; audit tehnologii informaţionale; metodologie, sinteză şi analiză; supravegherea şi
reglementarea sistemelor de plăţi; procesarea şi monitorizarea plăţilor; legislaţie şi drept internaţional ş.a.
Structura organizatorică a BNM (schema 2), prevede şi formarea altor departamente, direcţii, secţii
care au un rol important în realizarea operaţiunilor şi funcţiilor de către BNM. Structura BNM, ca şi a
altor instituţii, poate fi schimbată ţinând seama de funcţiile şi atribuţiile BNM la o anumită etapă de
dezvoltare.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Organigrama Băncii Naţionale a Moldovei
9
9
Consiliul de administraţie (CA)
Componenţa 5 persoane

Guvernatorul Preşedinte al CA

Prim-viceguvernator Viceguvernator Viceguvernator Viceguvernator

vicepreşedinte al CA Membru al CA Membru al CA Membru al CA

Departamentul
Departamentul Departamentul Departamentul Departament
reglementare
politică operaţiuni buget finanţe ul audit
şi
monetară şi valutare şi şi contabilitate intern
supraveghere
cercetări relaţii externe
bancară

Departamentul Departamentul Direcţia Departamentul Departament

operaţiuni de tehnologii balanţa de sistemul de ul juridic
piaţă plăţi (SP)
informaţionale plăţi
(TI)

Departamentul Direcţia Direcţia

raportări şi resurse umane operaţiuni cu
statistică numerar

Departamentul
administrare şi
achiziţii

Sursa: bnm.md

10.3 Funcţiile şi operaţiunile Băncilor Centrale.

Băncile centrale, ţinând seama de rolul pe care îl au în economie şi în cadrul sistemului bancar,
îndeplinesc un şir de funcţii importante.
Fiecare bancă centrală are o sarcină prioritară – să menţină puterea de cumpărare şi cursul valutar al
monedei naţionale şi să asigure stabilitatea şi lichiditatea sistemului bancar, eficienţa şi fiabilitatea
sistemului de plăţi. Pentru a realiza aceste obiective, Banca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii de
bază: [29, p.244]
ü Funcţia de emisiune monetară;
ü Funcţia de bancă a statului;
ü Funcţia de bancă a băncilor;
ü Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervei valutare;
ü Funcţia prudenţială şi de supraveghere;
ü Funcţia de asigurarea a bunei funcţionări a sistemelor de plăţi şi compensări;
ü Funcţia de asigurare a stabilităţii financiare;
ü Funcţia economică.
ü Funcţia de emisiune monetară
Obţinerea de către băncile centrale a monopolului asupra emisiunii monetare a reprezentat unul
dintre momentele esenţiale ale construcţiei statelor moderne. În secolul al XVII-lea, datorită unei
insuficienţe a cantităţii de metale preţioase comparativ cu creşterea dimensiunilor producţiei, anumite
bănci au procedat la emisiunea de bilete de bancă, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri
care atestau existenţa unei cantităţi de metal monetar în depozite bancare. Acestea au dobândit ulterior
putere liberatorie legală. Această funcţie reprezintă una dintre primele activităţi atribuite băncii centrale.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Înfăptuirea acestei funcţii prezintă importanţă, întrucât, prin intermediul ei, banca centrală asigură
controlul creditului (monopolul asupra emisiunii monetare tinde să confere băncii centrale puterea de a 10 10
controla expansiunea creditului). Deoarece, banca centrală asigură suport financiar statului rezultă că şi
bancnotele emise prezintă un anumit nivel al prestigiului şi recunoaşterii publice. Emisiunea de bancnote
reprezintă o sursă de profit, şi concentrarea acestei operaţiuni în mâinile unei singure instituţii, face ca
statul să obţină mai uşor sprijin financiar din partea băncii centrale, comparativ cu apelarea la un număr
mare de instituţii.
În evoluţia reglementării emisiunii de monedă se pot identifica următoarele principii: [29, p.244]
§ sistemul fiduciar maxim
§ sistemul fiduciar parţial sau fixat
§ sistemul rezervei proporţionale
§ sistemul rezervei minime.
În cadrul sistemului maxim fiduciar nu se practica acoperirea emisiunii monetare în aur, iar
cantitatea maximă de monedă care urma a fi emisă putea fi revizuită la intervale de timp. Expansiunea sau
contracţia cantităţii de monedă se realiza în funcţie de legislaţia din domeniu, fără a fi necesară acoperirea
cantităţii de monedă cu aur sau valută. Sistemul a avut o mare elasticitate, dar a fost criticat, deoarece nu
oferea protecţie împotriva inflaţiei. A fost utilizat în perioada 1870-1928.
Sistemul fiduciar parţial sau fixat a avut că principala caracteristică acoperirea cantităţii de
monedă cu titluri guvernamentale, moneda emisă peste un anumit nivel urmând să fie acoperită în
proporţie de 100% în aur. Acest sistem a fost introdus în Anglia în 1844, şi mai târziu a fost adoptat şi de
alte ţări. Necesitatea acoperirii în aur a fiecărei unităţi de monedă suplimentară emisă, a făcut dificilă
adaptarea cantităţii de monedă la necesităţile de tranzacţionare. Meritul important al acestui sistem este
acela că a prevenit supraemisiunea monetară, limitând astfel, presiunile inflaţioniste.
Sistemul rezervei proporţionale s-a caracterizat prin faptul că doar un anumit procent din totalul
emisiunii monetare trebuia acoperit în aur, restul în titluri, precum bonurile de tezaur şi alte titluri
guvernamentale. A fost adoptat de SUA, în anul 1913, de către FED, care a stabilit că 40% din emisiunea
monetară să fie acoperită în aur, iar restul de 60% în titluri guvernamentale. Sistemul s-a caracterizat prin
elasticitate, în sensul că orice modificare în cantitatea de aur, antrena o modificare a cantităţii de monedă
sau credit.
Sistemul rezervei minime s-a bazat pe menţinerea unei rezerve minime fixe sub formă de aur,
sau aur şi titluri, în baza căreia, banca centrală putea emite orice cantitate de monedă, dacă aceasta era
garantată cu titluri de stat. Acest sistem a fost foarte elastic, şi a permis dezvoltarea ţărilor cu nevoi
financiare crescute.
Referitor la funcţia de emisiune monetară a Băncii Naţionale a Moldovei conform legii cu privire
la Banca Naţională a Moldovei, se menţionează că banca centrală:
· organizează tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea în
siguranţă a celor neemise în circulaţie, de retragere şi distrugere a bancnotelor şi monedelor
metalice retrase din circulaţie;
· asigură furnizarea periodică de bancnote şi monede metalice pentru acoperirea necesităţilor de
monedă ale economiei naţionale;
· distribuie emisiunea monetară realizată şi administrează rezerva de numerar sub formă de
bancnote şi monede;
· are dreptul exclusiv de a emite în circulaţie bancnote şi monede metalice ca mijloc de plată pe
teritoriul Republicii Moldova;
· poate efectua schimbul monedei naţionale care este în circulaţie în Republica Moldova;
· poate refuza să schimbe bancnotele şi monedele metalice, dacă modul lor de prezentare nu
corespunde normelor stabilite de ea;
· poate retrage din circulaţie orice bancnote sau monede metalice care au fost emise de ea şi să pună
în circulaţie în locul lor alte bancnote şi monede metalice în sume echivalente;
· suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie se evidenţiază în contabilitatea
Băncii Naţionale ca pasiv al acesteia. În pasiv nu se includ bancnotele şi monedele metalice aflate
în rezerva de numerar;
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ü Funcţia de bancă a statului
Banca centrală este bancă a statului, pentru că gestionează şi administrează contul general al 11 11
Trezoreriei, pentru că finanţează deficitul bugetar. În prezent, chiar dacă băncile centrale evită finanţarea
deficitului bugetar, au apărut diverse procedee care să elimine efectele nefavorabile produse de emisiunea
monetară, fără acoperire, în unele ţări fiind chiar interzisă finanţarea cheltuielilor bugetare prin emisiune
monetară.
Pentru finanţarea directă a trezoreriei statului, banca centrală poate cumpăra titluri emise de stat,
de pe piaţa primară, dar în cele mai multe cazuri banca centrală intervine pe piaţa secundară a acestor
titluri, influenţând oferta şi cererea în funcţie de conjunctura economică şi de obiectivele de politică
monetară stabilite.
În multe ţări, banca centrală este şi cea care gestionează contul trezoreriei statului. Pe de altă parte,
ca urmare a poziţiei deţinute în cadrul instituţiilor publice, banca centrală este abilitată, prin statutul său,
să reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale şi în organismele financiare internaţionale.
În ţări precum Franţa, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezoreriei asigură operaţiunile de
încasări şi plăţi, rolul băncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. În SUA băncile private intervin în
circuitul fondurilor statului. Tezaurul deţine conturi deschise în numele său la băncile de rezerve federale,
iar acolo unde nu există acestea, la marile bănci private, denumite depozitari generali.
În plus, alte bănci denumite depozitari speciali, care au achiziţionat pentru ele sau pentru clienţii lor
titluri guvernamentale, creditează un cont al Tezaurului, deschis în numele băncii de rezervă a districtului
respectiv.
În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plăţilor publice, banca centrală joacă un rol
direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. Astfel, în activul unei bănci centrale
figurează creanţele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipări asupra veniturilor fiscale, fie acoperiri
parţiale ale deficitului bugetar. Sunt înregistrate, de asemenea, creanţele asupra guvernului, la un nivel
plafonat de legea bugetară anuală.
Băncile centrale îndeplinesc un rol esenţial în acordarea de asistenţă şi consiliere financiară în
organizarea şi plasarea emisiunilor de titluri de stat. Astfel, băncile centrale organizează sindicate pentru
plasamentele titlurilor guvernamentale, administrează datoria publică şi plata anuală a dobânzilor la titluri
de stat, toate aceste atribuţii atestând, într-o măsură considerabilă, funcţia de bancă a statului.
În cazul Băncii Naţionale a Moldovei, referitor la funcţia de bancă a statului, reţinem următoarele
aspecte:
§ Banca Naţională acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului şi al organelor acestuia. Nici o
tranzacţie sau operaţiune efectuată de Banca Naţională nu poate avea ca rezultat acordarea de
asistenţă financiară organelor menţionate.
§ De asemenea, BNM are obligaţia de a administra contul curent general al trezoreriei statului, fără
a percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate, dar cu obligaţia de a plăti dobânzi pentru
disponibilităţile din acest cont.
§ Banca centrală poate acţiona în contul statului, în următoarele situaţii: plasarea emisiunilor de
titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului moldovenesc; exercitarea funcţiei de
agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat; plata capitalului, dobânzilor,
comisioanelor aferente; executarea decontărilor în contul curent general al trezoreriei statului
§ Banca Naţională este datoare să ofere Guvernului consultaţii în problemele monetare şi financiare
importante ce ţin de competenţa sa, iar Guvernul este dator să ofere consultaţii Băncii Naţionale în
problemele ce ţin de competenţa lui.
§ Banca Naţională, în termenele şi condiţiile stabilite de comun acord cu Guvernul, acţionează ca
agent fiscal al statului în organizarea deservirii valorilor mobiliare dematerializate ale statului în
următoarele domenii: desfăşurarea, pe baza acordului încheiat cu Ministerul Finanţelor, a plasării
pe piaţa primară a valorilor mobiliare de stat;
§ Banca Naţională nu va acorda împrumuturi şi garanţii sub orice formă statului sau organelor
acestuia, inclusiv prin procurarea pe piaţa primară a valorilor mobiliare de stat.
§ Banca Naţională primeşte de la organele statului toate informaţiile şi documentele financiare şi
economice, necesare exercitării atribuţiilor sale.
§ În calitate de bancă a statului, BNM participă în numele acestuia la stabilirea şi dezvoltarea
relaţiilor financiare internaţionale.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ü Funcţia de bancă a băncilor
Spre deosebire de băncile comerciale, Banca Centrală nu se implică în relaţii directe cu oamenii de 12 12
afaceri şi populaţia. Clientela sa de bază o alcătuiesc băncile comerciale, care acţionează ca un fel de
intermediari între sfera economică şi Banca Centrală. Aceasta din urmă păstrează numerarul disponibil al
băncilor comerciale, adică rezervele lor de casă. Istoriceşte, băncile comerciale plasau aceste rezerve în
Banca Centrală cu titlu de fond de garanţie pentru amortizarea depozitelor. În sec. XX, băncile comerciale
din majoritatea ţărilor, conform legii, erau datoare să-şi păstreze o parte din rezervele de casă la Banca
Centrală. Aceste rezerve se mai numesc rezerve bancare obligatorii. Banca Centrală stabileşte raportul
minimal dintre rezervele obligatorii şi obligaţiile depozitare (norma rezervelor obligatorii).
Preluând spre păstrare rezervele de casă ale băncilor comerciale, Banca Centrală le acordă asistenţă
de credit. Ea organizează decontările interbancare, coordonează şi reglementează organizarea sistemelor
de decontare, serveşte drept centru de decontare al sistemului bancar.
Această funcţie reuneşte trei activităţi, strâns corelate şi anume:
1) atragerea de depozite de la băncile din sistem (fiecare bancă de rang secundar deţine câte un cont
deschis la banca centrală care nu poate fi debitor, şi pe baza căruia se realizează viramente şi
compensări interbancare);
2) banca centrală furnizează resurse necesare băncilor din sistem, oferindu-le lichidităţile necesare în
procesul compensărilor interbancare;
3) banca centrală realizează intervenţii pe piaţa monetară, pentru a menţine nivelul masei monetare şi
al ratei de dobândă la niveluri optime pentru înfăptuirea obiectivelor de politică monetară.
Operaţiunile de refinanţare efectuate de băncile centrale, se realizează, în majoritatea cazurilor, prin
operaţiuni de rescontare. Prin această tehnică, banca centrală acceptă la rescontare efecte eligibile,
prezentate fie direct de către băncile de rang secundar, fie de intermediari sau case de scontare. Depăşirea
unui plafon de rescontare atrage după sine majorarea considerabilă a costului refinanţării. Această metodă
a înregistrat rezultate bune în ţările anglo-saxone şi cele din America Latină.
De asemenea, banca centrală poate proceda la acordarea de avansuri garantate cu titluri, pe care le
preia în pensiune sau le cumpără. Astfel, în Germania modul tradiţional de refinanţare 1-a constitut
avansurile garantate cu titluri cumpărate, denumirea dată acestor avansuri fiind credite de Lombard. Rata
dobânzii practicată la operaţiunile de lombard era mai mare decât rata de rescont. În acelaşi sens
acţionează casele de scontare britanice, care practică împrumuturi de minim şapte zile, garantate cu titluri:
bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat.
Rolul băncii centrale ca împrumutător de ultim rang se manifestă în momentul conturării unui
posibil faliment bancar: în prima fază, băncile centrale (sau alte autorităţi responsabile), vor încerca să
ofere o soluţie privată, pentru a nu cheltui inutil banii publici.
Uneori, problemele de solvabilitate nu pot fi soluţionate prin implicarea sectorului privat, mai ales
dacă întregul sistem bancar se confruntă cu aceste dificultăţi, nefiind posibilă redistribuirea de lichiditate
în piaţă, de la instituţiile care prezintă un excedent către cele care sunt deficitare.
În prezent se conturează un nou concept care desemnează intervenţiile băncii centrale în susţinerea
sistemului bancar şi anume Asistenţa de Lichiditate de Urgenţă (Emergency Liquidity Assistance -ELA).
Aceasta este acordată de băncile centrale naţionale ale statelor membre ale zonei euro instituţiilor de
credit naţionale şi are scadenţa la şapte zile. Instrumentul are caracter extraordinar şi permite acordarea de
lichiditate prin aducerea drept colateral a unor active de calitate inferioară, care nu sunt acceptate pentru
obţinerea de finanţări de la Banca Centrală Europeană.
Referitor la rolul BNM ca banca a băncilor, conform legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei,
se menţionează că banca centrală:
§ Banca Naţională a Moldovei poate acorda credite instituţiilor de credit eligibile, în condiţii care se
stabilesc prin reglementări proprii;
§ Banca Naţională poate acorda credite neasigurate, dar numai în cazuri excepţionale, când aceasta
este necesar pentru protejarea integrităţii sistemului bancar;
§ Banca Naţională stabileşte şi periodic aduce la cunoştinţa publicului: rata minimală a dobânzii la
care ea acordă credite băncilor; criteriile obiective, conform cărora băncile vor fi eligibile pentru a
li se acorda credite în mod competitiv;
§ Banca Naţională poate stabili rate diferenţiate, plafoane pentru diferite categorii ale acestor
tranzacţii şi termenele exigibilităţii lor;
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
§ Banca Naţională stabileşte instituţiilor financiare cerinţele menţinerii rezervelor obligatorii faţă de
depozite şi alte pasive similare, specificate în acest scop. Aceste rezerve se menţin prin reţinerea 13 13
banilor în numerar în casa sau în conturile de corespondent ale băncilor sau în conturi speciale ale
instituţiilor financiare la Banca Naţională;
§ Banca Naţională stabileşte aceleaşi rate de rezerve obligatorii pentru pasive de acelaşi fel şi
determină modul lor de calcul. Cerinţele faţă de menţinerea rezervelor obligatorii şi de majorarea
lor intră în vigoare în termen de cel puţin 10 zile de la notificarea instituţiilor financiare;
§ Banca Naţională plăteşte dobândă la cota din rezervele obligatorii ce depăşeşte 5% din pasive în
baza cărora se calculează aceste rezerve sau la o cotă mai mare stabilită prin regulamentul Băncii
Naţionale. În cazul nerespectării de către instituţiile financiare a cerinţelor stabilite privind
rezervele obligatorii, Banca Naţională le aplică o amendă la o rată egală cu rata de bază pe zi la
data deficienţei plus 0,2% înmulţită cu deficienţa pentru toată perioada cât durează ea. Amenda se
încasează în bugetul statului prin deducerea incontestabilă din contul instituţiei financiare aflat la
Banca Naţională.
ü Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervei valutare
În exercitarea acestei funcţii, banca centrală desfăşoară următoarele activităţi: singură, sau la
concurenţă cu băncile comerciale, realizează schimbul de monedă naţională în monedă străină; păstrează
şi gestionează rezerva valutară a ţării; supraveghează cursul de schimb. Având calitatea de gestionar al
rezervelor, majoritatea băncilor centrale deţin, în primul rând, o rezervă de aur, considerată drept o
remanenţă a epocii în care emisiunea era garantată cu acest metal. În al doilea rând, băncile centrale
păstrează şi gestionează rezerva valutară, necesară pentru a garanta stabilitatea monedei naţionale în plan
extern.
Banca Centrală este promotorul politicii valutare de stat, ce prevede un complex de măsuri al căror
scop constă în consolidarea poziţiilor economice externe ale ţării. Obiectivele (direcţiile) politicii valutare
sunt determinate de situaţia economică şi politică din ţară, de starea balanţei de plăţi şi circulaţiei băneşti,
precum şi de angajamentele sale pe plan extern, asumate ca participant (membru) al organizaţiilor
internaţionale valutare şi de credit.
În linii generale, politica valutară constă în:
· reglementarea cursului valutar pe calea menţinerii cursului de schimb al monedei naţionale;
· înfăptuirea reglementării (gestiunii) valutare şi a controlului valutar pe calea reglementării
decontărilor internaţionale, balanţei plăţilor, controlului circulaţiei valorilor valutare atât în
propria ţară, cât şi dincolo de frontierele ei, participarea la elaborarea prognozei şi organizarea
procesului de întocmire a balanţei de plăţi;
· formarea rezervelor valutare şi administrarea acestora, realizând operaţiuni în sfera circulaţiei
rezervelor valutare în aur;
· înfăptuirea colaborării valutare internaţionale şi participarea la lucrările de pregătire a acordurilor
(convenţiilor) internaţionale asupra problemelor respective, colaborării cu băncile centrale ale
altor ţări, precum şi cu organizaţiile valutare şi de credit internaţionale şi regionale, reprezentând
ţara dată în aceste organizaţii.
Instrumentele politicii valutare constau în intervenţiile valutare şi în mulţimea de mecanisme ale
reglementării monetare şi de credit (politica scontului, tranzacţiile pe piaţa deschisă, instituirea cerinţelor
de rezervă faţă de bănci ş.a.).
Această funcţie se concretizează în regimul valutar adoptat de banca centrală la nivelul economiei
respective, regim ce presupune şi stabilirea statutului de convertibilitate al propriei monede.
Funcţia de centru al politicii valutare se concretizează şi în intervenţiile băncii centrale pe piaţa
valutară pentru susţinerea monedei naţionale prin vânzarea sau cumpărarea de valută din şi pentru rezerva
valutară a ţării.
În urma activităţilor de vânzare/cumpărare de valută, precum şi a altor valori ce reprezintă o creanţă
asupra străinătăţii (aur, titluri, alocaţii în DST), în cadrul economiilor naţionale se formează un disponibil
curent de mijloace băneşti cu circulaţie internaţională. În sensul cel mai larg, acest disponibil reprezintă
lichiditatea internaţională a unui stat.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În componenţa lichidităţii internaţionale, se regăsesc:
§ rezerva monetară (activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de valute, aur, 14 14
disponibilităţi în DST, poziţia creditoare faţă de FMI);
§ mijloacele de plată internaţionale şi titluri care se pot transforma in valută (deţinute de bănci,
instituţii financiare şi agenţi nebancari).
Banca Naţională a Moldovei, respectă regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific
activelor externe, stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în condiţii care să permită determinarea
periodică a mărimii lor. Aceste rezerve sunt constituite din:
§ aur deţinut în tezaur în ţară;
§ active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în conturi la bănci sau la alte
instituţii financiare în străinătate;
§ orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua
cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă precum şi deţinerile de
drepturi speciale de tragere (DST);
§ cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise sau
garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de
apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută;
§ bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de
instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută.
În cazul Băncii Naţionale a Moldovei, referitor la funcţia de centru valutar, reţinem următoarele
aspecte, precum că, BNM elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare
pe teritoriul ţării şi emite autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi
alte operaţiuni specifice:
· să cumpere, să vândă şi să negocieze monede de aur, lingouri de aur şi alte metale preţioase;
· să cumpere, să vândă şi să negocieze valuta străină;
· să cumpere şi să vândă bonuri de tezaur şi alte valori mobiliare, emise sau garantate de către
guverne străine şi instituţiile financiare publice internaţionale;
· să stabilească rata la care va cumpăra, vinde şi va efectua operaţiuni valutare.
ü Funcţia prudenţială şi de supraveghere
În majoritatea ţărilor lumii, Banca Centrală exercită controlul şi supravegherea băncilor în scopul
menţinerii stabilităţii şi fiabilităţii sistemului bancar, apărării intereselor deponenţilor şi creditorilor. Într-o
serie de ţări (Australia, Italia, Rusia, Republica Moldova) funcţia de control şi supraveghere o
îndeplineşte în mod exclusiv Banca Centrală; în alte ţări (Germania, Elveţia, Franţa) – Banca Centrală, în
colaborare cu de alte organisme (trezoreria, comisia bancară etc.), iar în unele ţări (Canada, Austria,
Danemarca, Norvegia) – alte organisme, nu Banca Centrală.
Principalele obiective ale funcţiei de supraveghere şi control, exercitată de Banca Centrală asupra
băncilor comerciale, sunt:
§ eliberarea licenţelor pentru activitatea bancară şi efectuarea anumitor tipuri de operaţiuni
(valutare, cu hârtii de valoare, cu metale preţioase);
§ verificarea şi analiza dărilor de seamă financiare, prezentate de instituţiile bancare, efectuarea
reviziilor pe teren;
§ stabilirea normativului pentru rezervele obligatorii şi instituirea sistemului de normative
economice, controlul respectării lor.
În ultimele decenii ale secolului XX, sistemul de control bancar, treptat, a căpătat un caracter
internaţional, fapt condiţionat de internaţionalizarea băncilor (activităţii bancare). În 1975, preşedinţii
băncilor centrale a 10 ţări europene puternic industrializate au înfiinţat la Basel Comitetul pentru
problemele controlului şi reglementării bancare, sau „Comitetul lui Cook”, numit astfel în cinstea
directorului Băncii Engleze Piter Cook – iniţiatorul creării acestui organism internaţional de control
(supraveghere).
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În aprilie 1977, Comitetul din Basel a prezentat documentul „Principiile fundamentale de
supraveghere eficientă a activităţii bancare”, conţinând 25 de principii care stau la baza organizării unui 15 15
control şi gestiuni bancare eficiente. „Principiile de la Basel” au fost elaborate de grupul „celor zece” ţări,
în colaborare cu reprezentanţii organelor de control bancar din 15 ţări. Aceste principii au fost aprobate de
conducerea băncilor centrale ale „celor zece”, iar organelor de control bancar din toate ţările li s-a propus
să se conducă după respectivele principii. În fond, ele conţin o serie de cerinţe standard, aplicate în statele
cele mai dezvoltate ale lumii.
Funcţia de supraveghere permite exercitarea controlului instituţiilor de credit, în scopul conferirii
încrederii deponenţilor prin protejarea depozitelor şi al prevenirii falimentelor bancare:
Ø aria de aplicare a acestei funcţii se extinde: la autorizarea exercitării activităţii bancare, licenţierea
băncilor şi declararea stării de faliment; concentrarea şi divizarea riscurilor bancare; lichiditatea
bancară.
Ø atribuţiile de supraveghere bancară sunt realizate, fie numai de către banca centrală, fie de banca
centrală alături de alt organism de supraveghere, sau de către o altă autoritate, în general o
autoritate de supraveghere financiară.
Cu privire la îndeplinirea de către băncile centrale a acestei funcţii, în rândul specialiştilor şi
teoreticienilor, s-a formulat întrebarea: care sunt implicaţiile funcţiei de supraveghere asupra politicii
monetare. Această întrebare a primit mai multe răspunsuri.
În primul rând, manifestarea unei sinergii între funcţia de supraveghere şi politica monetară ca
urmare a faptului că informaţiile obţinute în cadrul exercitării funcţiei de supraveghere pot fi utilizate în
scopul înfăptuirii unei politici monetare adecvate, de absorbţie a şomajului şi de reducere a inflaţiei.
În al doilea rând, responsabilităţile băncii centrale în domeniul reglementării şi supravegherii pot
compromite obiectivul de politica monetară, prin manifestarea unui conflict între cele două laturi ale
activităţii unei bănci centrale. De aici, rezultă şi ideea separării de banca centrală a funcţiei de
supraveghere, care, în majoritatea ţărilor dezvoltate este încredinţată unei alte autorităţi.
În argumentarea acestei separări este adusă ideea de risc reputaţional, pe care şi-1 asumă banca
centrală în caz de manifestare a falimentului unui număr însemnat de bănci în contextul crizelor bancare.
Un alt argument care susţine necesitatea exercitării funcţiei de supraveghere de către o altă instituţie
decât banca centrală, este acela că se manifestă o concentrare de putere la nivelul unei singure instituţii.
În al treilea rand, evoluţiile băncilor centrale au demonstrat în anii '90 că pe măsură ce independenţa
acestora în înfăptuirea politicii monetare a crescut s-a manifestat o reducere a rolului lor în reglementarea
şi supravegherea sistemului bancar.
Referitor la rolul BNM ca instituţie de supraveghere a băncilor, conform legii cu privire la Banca
Naţională a Moldovei, se menţionează că banca centrală este unica instituţie care efectuează licenţierea,
supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare. În acest scop Banca Naţională este
împuternicită:
§ să emită actele normative necesare şi să ia măsurile cuvenite pentru a-şi exercita împuternicirile şi
atribuţiile ce decurg din prezenta lege, prin acordarea de licenţe instituţiilor financiare şi
elaborarea de standarde de supraveghere a acestora şi să stabilească modul de aplicare a actelor
normative şi măsurilor menţionate;
§ să efectueze, prin intermediul funcţionarilor săi sau al altor specialişti calificaţi antrenaţi în acest
scop, controale asupra tuturor instituţiilor financiare, precum şi să examineze registrele,
documentele şi conturile acestora, condiţiile la care îşi desfăşoară activitatea, şi respectarea de
către aceste instituţii a legislaţiei;
§ să ceară oricărui salariat dintr-o instituţie financiară să furnizeze Băncii Naţionale informaţiile
necesare în scopul supravegherii şi reglementării activităţii instituţiilor financiare;
§ să impună oricărei instituţii financiare măsuri de remediere sau să aplice sancţiunile prevăzute de
legea cu privire la instituţiile financiare. Banca Naţională poate deschide conturi băncilor care
funcţionează în Moldova şi acceptă depozite de la ele în condiţiile stabilite de ea, ce prevăd plata
dobânzilor şi stabilirea comisioanelor.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ü Funcţia de asigurarea a bunei funcţionări a sistemelor de plăţi şi compensări
Sistemul de plăţi şi compensări reprezintă transferul de bani şi instrumente financiare în cadrul unei 1616
economii. Banii, în formă cash şi depozite reprezintă mijlocul preferat pentru cumpărarea bunurilor, plata
serviciilor şi stingerea datoriilor. Pentru plăţile de mică valoare se foloseşte moneda, iar pentru plăţile de
mare valoare se folosesc transferurile, care includ şi titlurile financiare. În cadrul sistemelor de mare
valoare, valoarea totală a tranzacţiilor realizate la nivelul a 2-3 zile, reprezintă echivalentul PIB-ului
anual. Un sistem eficient şi sănătos este fundamentul unei bune funcţionări a pieţei financiare. Un
managemen corespunzător al sistemului plăţi şi compensări contribuie la menţinerea stabilităţii financiare
şi are rol în prevenirea crizelor sistemice.
În îndeplinirea rolului de supraveghetor al sistemului de plăţi şi compensări, banca centrală trebuie
să respecte o serie de principii.
În primul rând, băncile trebuie să facă publice cerinţele şi standardele necesare, pe care operatorii
de sisteme de plăţi trebuie să le îndeplinească.
În al doilea rând, standardele adoptate trebuie să fie recunoscute pe plan internaţional, iar băncile
centrale trebuie să coopereze cu alte bănci centrale şi cu autorităţi internaţionalei De asemenea, băncile
centrale trebuie să deţină personal calificat şi expertiza necesară de a realiza supravegherea la modul
efectiv.
Băncile centrale au o implicare directă în bună funcţionare a sistemelor de plăţi şi compensări,
datorită motivaţiilor următoare:
§ acestea sunt însărcinate cu asigurarea ofertei de monedă, iar banii reprezintă în majoritatea
economiilor, principalul mijloc de schimb;
§ funcţionarea necorespunzătoare a sistemului de plăţi duce la neîndeplinirea rolului monedei în
economie şi la scăderea încrederii publicului;
§ menţinerii stabilităţii sistemului financiar reprezintă un alt argument; datorită volumului
considerabil al tranzacţiilor realizate prin sistemul de plăţi şi compensări, eventualele falimente şi
disfuncţionalităţi la nivelul acestora, se pot propaga asupra întregului sistem financiar, generând
instabilitate financiară;
§ pentru implementarea cu bune rezultate a politicii monetare, este necesară funcţionarea
corespunzătoare a sistemului de plăţi şi compensări, astfel încât impactul politicii monetare să fie
cel scontat.
Funcţionarea sistemului de plăţi şi compensări reprezintă, deci, o funcţie a băncii centrale, care, în
combinaţie cu celelalte funcţii, asigură încrederea publicului în monedă, permite implementarea
corespunzătoare a politicii monetare şi asigură stabilitatea financiară şi monetară a ţării respective.
Supravegherea sistemului de plăţi şi compensări este distinctă de supravegherea prudenţială, care se
focusează pe starea de sănătate a fiecărei instituţii de credit în parte.
În Republica Moldova, sistemul de plăţi şi compensări este alcătuit din următoarele componente:
· sistemul de decontari ale plăţilor urgente şi de mare valoare, de regulă, acesta este sistemul de
decontari pe bruto în timp real (RTGS), care este operat de Banca Naţională;
· sistemul de decontari pentru plăţile de mică valoare, de regulă, acestea sunt sisteme de
compensare cu decontare pe neto la intervale de timp prestabilite (DNS);
· sistemul plăţilor cu carduri;
· sistemul de decontari ale tranzacţiilor cu valori mobiliare.
Sistemul de plăţi al Băncii Naţionale este considerat drept nucleu al sistemului naţional de plăţi.
Prin sistemul de plăţi operat de ea se efectuează decontările interbancare şi decontările finale ale altor
sisteme de plăţi. Participanţi în sistemul de plăţi al Băncii Naţionale sunt băncile comerciale, trezoreria de
stat, bursa de valori, casele de compensaţie şi alte instituţii.
ü Funcţia de asigurare a stabilităţii financiare
În general, pentru definirea stabilităţii financiare se apelează la opusul acesteia, respectiv
instabilitatea financiară, ale cărei trei principale trăsături sunt: [29, p.254]
· modificarea considerabilă a preţului activelor financiare sau reale, comparativ cu media
perioadelor trecute;
· manifestarea unor importante distorsiuni pe piaţa internă şi externă a creditului;
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
· modificarea volumului ofertei agregate, datorită modificării capacităţii de producţie a economiei
(Ferguson-2003). 17
17
Rezultă că băncile centrale deţin un rol important în prevenirea instabilităţii financiare printr-un
management corespunzător. Întrucât, toate băncile centrale recunosc interdependenţa dintre performanţele
macroeconomice şi stabilitatea financiară, în statutul de funcţionare al unora dintre ele, aceasta apare ca
obiectiv explicit al politicii monetare, după cum este cazul Băncii Centrale a Canadei; BCE, Băncii
Centrale a Noii Zeenlande sau al Băncii Centrale a Japoniei.
Actuala criză financiară, prin costurile enorme pe care le-a antrenat, a dovedit inadecvarea
instrumentelor de politică monetară, precum şi faptul că o creştere economică susţinută şi o inflaţie redusă
nu reprezintă o garanţie a stabilităţii financiare. Băncile centrale au adoptat măsuri neconvenţionale,
respectiv, au realizat intervenţii directe pe piaţa financiară, prin cumpărarea de active, titluri
guvernamentale şi titluri de datorie emise de băncile private. De asemenea, au furnizat suport de
lichiditate băncilor din sistem, la niveluri superioare comparativ cu intervenţiile obişnuite, scadenţa
tranzacţiilor repo extinzându-se la un an.
Aceste măsuri au fost justificate de următoarele motive:
· în primul rând, pentru a se menţine stabilitatea preţurilor, care nu ar fi fost posibilă numai prin
reducerea ratelor de dobândă de politică monetară;
· în al doilea rând, pentru a demonstra rolul de împrumutător de ultim rang, prin care au fost
furnizate fonduri acelor instituţii care înregistrau deficit de lichidităţi pe termen scurt.
Relativ la acest subiect, este important faptul că rolul de împrumutător de ultim rang al băncii
centrale a dobândit o nouă dimensiune, în sensul că au fost furnizate lichidităţi pentru întreaga piaţa
financiara şi nu la modul izolat, doar către câteva instituţii. Se poate aprecia, astfel, că prin măsurile
adoptate, băncile centrale încearcă să restaureze încrederea în instituţiile sistemului financiar.
ü Funcţia economică
Toate funcţiile precedente ale băncii centrale presupun şi o implicare economică a acesteia. Astfel,
atunci când se realizează emisiunea monetară, se supraveghează cursul de schimb, sau atunci când se
intervine pe piaţa monetară, pentru a influenţa rata dobânzii, băncile centrale îndeplinesc şi o funcţie
economică. în anumite perioade, aceasta a fost îndeplinită în mod explicit. Astfel, între cele două războaie
mondiale, Banca Angliei a participat la activitatea de reconstrucţie şi modernizare a unor ramuri
industriale prin crearea de filiale, dintre care societatea bancherilor pentru dezvoltarea industrială, cu o
contribuţie importantă la susţinerea activităţii economice. Mai mult, întrucât serviciile de trezorerie erau
reduse, Banca Angliei a îndeplinit, până în anii '80, rolul care ar fi revenit acestora, salvând, astfel,
întreprinderile aflate în dificultate.
Toate funcţiile Băncii Centrale sunt strâns corelate între ele. Creditând statul şi băncile, Banca
Centrală creează instrumentele necesare de credit pentru circulaţie, asigurând totodată emisiunea şi
stingerea titlurilor (obligaţiunilor) guvernamentale. Ea îşi exercită influenţa asupra ratei dobânzii pentru
împrumutul acordat.
Această situaţie determină poziţia specială ocupată de Banca Centrală în sistemul bancar şi creează
premise obiective pentru exercitarea funcţiei sale principale – de reglementare bănească şi de credit.
Manifestarea funcţiilor băncilor centrale se realizează prin operaţiunile îndeplinite de acestea. în
raport de elementele bilanţiere, operaţiunile băncilor centrale se grupează în: [29, p.256]
operaţiuni de activ
operaţiuni de pasiv (respectiv de constituire a resurselor).
Operaţiunile de pasiv ale băncilor centrale permit atragerea şi constituirea de resurse şi sunt
reprezentate de următoarele:
· formarea capitalului propriu;
· atragerea de resurse sau de depozite ale băncilor;
· emisiunea monetară.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
· Formarea capitalul propriu al unei bănci centrale, este în general, deţinut de stat şi are o
pondere relativ redusă în total bilanţ. În structura acestuia se includ: fondul statutar, prevăzut în statutul 18
18
de funcţionare; fondul de rezervă şi profitul nedistribuit. Capitalurile proprii constituite fie prin
subscrierile făcute de stat, fie de către particulari joacă un rol minor în operaţiunile Băncii Centrale (2%)
comparaţie cu băncile comerciale. Totuşi rolul Băncii Centrale se datorează sprijinului statului şi locului
central ocupat de acesta în sistemul bancar şi monetar.
· Atragerea de resurse sau de depozite ale băncilor au o pondere relativ redusă şi sunt făcute
de către băncile comerciale (conturi curente), de către stat, prin Trezorerie sau de către băncile altor state,
în scopul efectuării decontărilor internaţionale (depuneri în valută).
Sursele atrase pot fi interne şi externe.
Resursele interne (pasive interne) sunt formate din depozite atrase de la băncile din sistem, depozite
ale instituţiilor publice şi ale unor companii de importanţă strategică pentru economie şi Contul general al
Trezoreriei statului.
Resursele externe sunt reprezentate de depozitele atrase de pe piaţa financiară internaţională şi
reprezintă plasamente ale unor bănci centrale străine sau împrumuturi de la acestea, precum şi depozite
ale organismelor financiare internaţionale.
· Emisiunea monetară reprezintă cea mai importantă operaţiune de pasiv a unei bănci centrale.
Prin aceasta, o bancă centrală emite monedă centrală, (numerar) şi, pe baza acesteia, influenţează procesul
creaţiei monetare la nivelul băncilor din sistem, respectiv emisiunea de monedă scripturală. Cea mai
importantă operaţiune pasivă (între 70-80% din total) o reprezintă emisiunea de bancnote.
Dacă în ceea ce priveşte structura pasivelor Băncilor Centrale din majoritatea statelor aceasta se
aseamănă, nu acelaşi lucru se poate spune despre ponderea diferitelor operaţii active în bilanţ. Aceasta
structură este influenţată în mod hotărâtor de politica monetară şi instrumentele acestora care sunt
adecvate particularităţilor fiecărui sistem financiar naţional.
În cadrul operaţiunilor de activ sunt incluse:
§ operaţiuni de creditare;
§ operaţiuni de decontări interbancare;
§ operaţiuni de vânzări-cumpărări de aur, valută şi plasamente în titluri străine.
§ Operaţiunile de creditare. Acordarea de credite constituie principala operaţiune activă a băncilor
centrale. În cele mai multe ţări accesul băncilor la creditele Băncii Centrale nu mai este un drept ci un
privilegiu. Condiţiile acordării creditului de către Banca Centrală sunt stabilite de ea. În funcţie de aceste
condiţii şi de gradul de dezvoltare a pieţelor financiare acest post poate avea o pondere dominantă
(Franţa, Germania, Japonia) sau minimă (SUA).
În cadrul operaţiunilor de creditare se regăsesc, în primul rând, creditele acordate statului, prin
participarea băncilor centrale la achiziţia titlurilor emise de Trezorerie sau Ministerul Finanţelor, în
vederea atragerii de resurse necesare acoperirii deficitelor bugetare temporare sau permanente. De
asemenea, în cadrul acestor operaţiuni se regăsesc şi creditele acordate băncilor din sistemul bancar, sub
forma operaţiunilor de refinanţare. Implicarea băncilor centrale în acordarea de credite guvernamentale
face obiectul a numeroase reglementări şi prevederi, la nivelul fiecărei ţări, prin care se precizează că
această instituţie poate cumpăra titluri guvernamentale, de natura bonurilor de tezaur, doar de pe piaţă
secundară.
Credite acordate sunt în cele mai multe cazuri garantate cu valori mobiliare şi se acordă sub mai
multe forme:
ü rescontul de cambii. Prin această formă de refinanţare a băncilor comerciale, Banca Centrală
preia o parte din portofoliul de cambii al acestora, înainte de scadenţă, la o valoare sub valoarea
lor nominală. Odată cu titlul de credit, Banca Centrală preia parţial şi riscul insolvabilităţii
debitorului, risc care în perioada de criză economică poate atrage pierderi foarte mari. Banca
Centrală fixează taxa scontului la care efectuează aceste operaţii în funcţie de conjunctura
economică internă şi de evoluţia cursurilor valutare. Rescontarea are o pondere importantă în
Germania (25%), Japonia (10%) şi Franţa (30%). În SUA băncile membre ale Sistemului Rezervei
Federale împrumută de la Banca Regională a Rezervelor Federale doar când volumul rezervelor
lor nu este suficient.
ü linia de credit, este acordată pe o perioadă determinată băncilor comerciale la o dobândă stabilită
în funcţie de dobânda pieţei.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
ü creditul pe gaj de efecte comerciale. În acest caz titlurile de credit rămân în proprietatea băncii
comerciale servind Băncii Centrale doar ca o garanţie a rambursării împrumutului. Creditul pe gaj 19 19
de efecte comerciale se practică în cazul unor împrumuturi pe perioade mai mici decât permite
rescontul sau atunci când rescontul nu este convenabil datorită dobânzilor mai mari decât la
împrumuturile pe termen scurt.
ü avansurile lombard (sau creditul pe gaj de efecte publice). La baza acestui credit stau titlurile de
împrumut ale statului (obligaţiuni, bonuri de tezaur, etc.) cumpărate de către băncile comerciale şi
care se bucură de o bună credibilitate. Creditul lombard este o formă de finanţare ce se acordă
peste noapte societăţilor bancare pentru asigurarea plăţilor zilnice ale acestora. Valoarea
garanţiilor trebuie să acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentă.
ü creditul special este o formă de refinanţare acordată băncilor aflate în criză de lichiditate. El se
acordă pentru o perioadă predeterminată şi este garantat în general cu tiluri ale statului sau hârtii
de valoare agreate de Banca Centrală, fiind necesar şi un plan de redresare financiară a băncii
respective.
ü pensiunea, ca formă de creditare a băncilor (practicată mai ales de Germania), nu aduce un
profit consistent Băncilor Centrale, dar elimină riscul aproape complet. Băncile debitoare se
obligă să răscumpere titlurile preluate de Banca Centrală înainte de scadenţa lor ceea ce face ca, în
caz de insolvabilitate a debitorului, Banca Centrală să nu sufere pierderi.
Prin operaţiunile de creditare a băncilor din sistem, banca centrală furnizează lichidităţi acestora,
prin mai multe metode, respectiv: rescontare; credite pe gaj de efecte publice; creditare pe gaj de efecte
comerciale. Titlurile acceptate de banca centrală drept garanţie pentru creditele respective poartă
denumirea de colateral.
Din acest punct de vedere, se poate menţiona faptul că în cadrul Eurosistemului (bănci centrale
naţionale şi BCE), lista colateralului acceptat în cadrul operaţiunilor de refinanţare s-a diversificat,
incluzând active precum: obligaţiuni publice; obligaţiuni corporative; obligaţiuni emise de bănci etc.
§ Operaţiunile de decontare se realizează la cererea băncilor comerciale prin conturile de
corespodent, utilizându-se viramentul (plăţi fără numerar). Tot în această categorie intră şi lichidarea
obligaţiunilor financiare dintre ţări pe calea compensaţiilor. Prin aceste operaţiuni de active, Banca
Centrală se plasează în postura de gestionar al fluxurilor băneşti interbancare dar şi de implicator în
desfăşurarea decontărilor intrabancare. Operaţiunile de decontare intra şi interbancare reflectă participarea
băncii centrale la compensarea multilaterală a plăţilor.
§ Prin operaţiunile de vânzare şi cumpărare de aur şi valută, pe piaţa internaţională, o bancă
centrală îşi consolidează rezerva valutară şi, în acest mod, cursul de schimb al monedei naţionale, faţă de
principalele
valute, în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară din ţara respectivă. De asemenea,
operaţiunea de investire în titluri străine (devize) este atractivă pentru o bancă centrală, întrucât
cumpărarea de titluri emise de diferite entităţi financiare din străinătate permite obţinerea de randamente
sporite (titlurile fiind generatoare de dobândă) şi, totodată, diversificarea riscului.