Culegatorul de Zari

Constantin N.
Străchinaru
Culegătorul de Zări
Ediția a III a
restructurată și completată
Tehnoredactare şi corectare : Gabriela Munteanu
Copertă față : Demian (Gândirea)
Toate drepturile de reeditare aparţin autorului

De acelaşi autor
- Să vorbim şi limbi moderne, Ed. Agora, Iaşi, 1993;
-Trepte ale devenirii umane - eseuri, Ed. Agora, Iaşi, 1996;
- Culegătorul de zări - poeme, Ed. Agora, Iaşi, 1997;
- Un mire în flăcări - poeme, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999;
- Spre mai multă lumină - eseuri, Ed. Fides, Iaşi, 2000;
- Mihai Eminescu şi Gustavo Adolfo Bécquer, Ed. Fides, Iaşi, 2000;
- Mari Sărbători, Sărbătoriri, Iubiri, Învăţăminte, poezii, ediţia I,
Ed. Pim, Iaşi, 2011;
- Mari Sărbători, Sărbătoriri, Iubiri, Învăţăminte, ediţia a II-a,
revăzută şi întregită, Ed. Pim, Iaşi, 2012;
- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.I., Ed. Pim, Iaşi, 2012;
- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.II., Ed. Pim, Iaşi, 2012;
- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.III., Ed. Pim, Iaşi, 2012;
- Amintiri însângerate, Ed. Pim, Iaşi, 2013;
- Cerul iubirii e deschis, poeme, Ed. Pim, Iaşi, 2013;
- Culegătorul de zări, poeme, ediţia a II a, Ed. Pim, Iaşi, 2013;
- Un mire în flăcări, poeme, ediţia a II a, Ed. Pim, Iaşi, 2013;
- Eseuri critice, Vol. I, Ed. Pim, Iaşi, 2014;
- Trepte ale devenirii umane, ediţia a II a, revăzută şi
întregită, Ed. Pim, Iaşi, 2014;
- Spre mai multă LUMINĂ – eseuri, ediţia a II a, revăzută
completiv, Ed. Pim, Iaşi, 2014;
- Eseuri critice, Vol. II, Ed. Pim, Iaşi, 2014;
- De vorbă cu sufletul, poeme, Ed. Pim, Iaşi, 2015;
- Mihai Eminescu şi Gustavo Adolfo Bécquer, ediţia a II a
revăzută completiv, Ed. Pim, Iaşi, 2015;
- Dacă vrei să nu mai mori - poeme, Ed. Pim, Iaşi, 2016.
-Mihai Eminescu şi Gustavo Adolfo Bécquer, ediţia a III
a supravegheată completiv, Ed. StudIS, Iaşi, 2016;
- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.II.,ediţia a II a,
supravegheată completiv, Ed. StudIs, Iaşi, 2017;
- Armoniile iubirii – poeme, Ed. StudIs, Iaşi, 2017.
Traduceri în limba franceză

- Ars longa, vita brevis, poèmes / Cătălin Anuţa,
sélectionnés et traduits du roumain par Constantin N.
Străchinaru, Iaşi, Ed. Vasiliana, 2006; Avant-propos: C. N.
Străchinaru;
- 100 POĖMES de Gheorghe Mihail, Bucureşti, Ed.
Muzeul Literaturii Române, 2006, traduceri şi postfaţă :
Constantin N. Străchinaru;
- Traduceri din lirica universală, Ed. StudIS, Iaşi, 2016 .
Constantin N. Străchinaru
Ediția a III a
restructurată și completată
Poezie de har,
Printr-un volum de curând apărut la Editura

,,Agora” şi intitulat ,,Trepte ale devenirii umane”, dl. C.
N. Străchinaru ne-a impus consideraţia datorată unui
eseist remarcabil. Prezentând câteva figuri reprezentative
ale geniului uman, cu predominanţa celor din spaţiul
cultural francez, cartea e o adevărată încântare poematică
datorită modului inspirat în care ne sunt înfăţişaţi autorii
săi preferaţi: Eminescu, St.-John Perse, Cheniér,
Rousseau, Stendhal, Claudel, Pierre Emmanuel, Papini,
D`Anunzio şi românul St. Odobleja. Poate vor urma şi
alţii. Drept dovadă a avântatului său stil, reproducem
această frază axiomatică din prefaţă: ,,Ţări vor mai fi
mistuite de ape, vulcani, foc, dar neamurile vor continua
să trăiască prin profeţii lor.” - Suprema eternizare!
Gândirea, simţământul şi modul de exprimare al
d-lui C. N. Străchinaru dădeau pe faţă poetul care se
ascundea în scrierile sale. Iată-l, într-adevăr, într-un
grupaj de poeme scrise, la date foarte distanţate, unele
chiar din fragedă tinereţe, probabil după jocul
împrejurărilor. Nu cunoaştem amănunte din viaţa
poetului, dar, după unele versuri, putem înţelege că a
trecut prin chinurile puşcăriilor comuniste, împreună cu
cei din generaţia sa, timp foarte îndelungat.
8
Culegătorul de zări
Reprezentativ în acest sens este poemul

,,Vremuri”, unde viaţa devine pradă, în delirul urgiei
comuniste, desfătării acelor bande ucigaşe. Începutul are
ceva baladesc, aproape de factură populară, căci este
vorba despre o mamă cu copii, îngrijoraţi de soarta
tatălui familiei aşteptat să se întoarcă acasă. Totul pare
nelămurit, atmosfera chinuitoare sugerează o dispariţie
fără speranţă, din cele obişnuite sub teroarea comunistă.
O prigoană specifică îndreptată contra românilor, dar cu
evadări sublime de sfinţenie, în genul poemelor lui
Nechifor Crainic şi Radu Gyr. Poetul are un puternic
fond de lirism cu zboruri de descătuşare şi ancorări sub
lumina mântuirii cereşti. În toate căutările sale se
regăseşte acolo, renăscut, într-o adâncă şi senină
cunoaştere. Se dovedeşte încă o dată că sufletul
înmiresmat de duhul creştin simte şi înţelege misterul
existenţei şi rostul ce-l avem în lumea aceasta.
Februarie 1997 Pan M. Vizirescu
9
Cuvânt înainte
Copilărie, dragostea mea, nu e numai reiterarea

unei sensibile confieri simfonice a lui Saint-John Perse,
ci este o realitate universală a tuturor iubitorilor de îngeri
= inocență, aripi asemenea rugăciunii, poeziei, evadării
din noaptea anonimatului și efemerului.
Copilăria - categorie ontologică, stare preedenică,
ignoră biologismul miriapodic, însoțindu-ne și dincoace
de ieșirea fizică din anii ei, spre viitorul pe care-l dorim
permanent împlinindu-se.
Cu energia ei meliorativă, ne stimulează spre
spațiul de preajmă divin, acolo unde credința, speranța și
dragostea sunt expresia armoniei în acțiune.
Cei care, în lupta cu bolșevismul ateu, uzurpator
de conștiințe și vieți, plin de cinism, sadism, ură și
incultură, copilăria ne-a fost mâna întinsă ce ne-a
amplificat rezistența, ne-a ușurat schingiuirile de sub
talpa iadului comunist, ne-a ajutat să trăim mai profund
crezul creștin, să reținem mai durabil miile de versuri
umanizante, scoțându-ne din ghearele morții, în spațiul
libertății spiritului, în liniștea creatoare a atâtor
proiecte…
Rugăciunea - poezia - copilăria, cu zborul lor
ubicuitar, ne-au obișnuit cu pantele muntelui suferinței,
devenită jertfă prin asimilarea ei, prin convertirea ei în
trepte de superiorizare umană, traversând mai inițiatic
pădurile pline de jivine, ca și ieșirea din nenumăratele
10
mlaștini ale dezesperării : Eli, Eli lama sabactani, cuțit

ajuns la os.
Cu-aceste auxilii am putut face din alunecări,
urcuș, din chinuri pod de aur, pod înalt (Radu Gyr),
convingându-ne nu o dată, că nu atât căderea, posibilă în
situații extreme, este problema, cât neridicarea din
eroarea risipitoare de demnitate și de calmul farmaceutic.
Iată de ce primul meu volum de versuri are titlul
Culegătorul de zări, gratitudine acestui alter ego, de
care oricât valurile vieții ne-ar distanța, tot prezent și
stimulator rămâne în forul nostru intim.
Cu-aceste gânduri ajungând pe crestele ultimului
deceniu al secolului meu de viață, am cules, neriguros
din celelalte volume (6) piesele în care l-am simțit pe
copil, cu starea lui de armonie suind în adolescența
luminată de dragostea ai cărei vectori și-au urmat
destinul creativ, împiedicat la citit paisprezece ani și la
cel scris, multe decenii.
Neordinea cronologică și tematică ține mai mult
de o pangeometrie emoțională decât de o logică riguros
aritmetică.
Aceeași rămâne, și de data aceasta, adresarea pe
care o fac tineretului - structural culegător de zări și
tuturor lectorilor trăitori permanent și avantajelor acestei
vârste fără apus. Lectură profitabilă tuturor!
Autorul
11
Prefaţă
Dintre ziduri şi sudalme,

dintre carcere şi palme,
dintre pari, centuri şi câte-
n lumea asta sunt urâte;
din această grea strâmtoare
am să evadez spre soare;
am să evadez din foame,
spre-un cules de alte poame;
voi zbura din puşcărie-
n raiul din copilărie:
Timpuri sfinte!
Spaţii sfinte!
Stări rămase vii în minte...
Penitenciarul Suceava, mai, 1948
12
Viaţă și moarte
Iarăşi mă las în voia luminii...

Visurile vin ca să
mă suie-n şeaua colinii
cu iarba mănoasă şi deasă de-acasă.
Tiptil, printre pruni, vie şi nuci,

mă strecor într-un pâlc de salcâmi tinerei,
dar n-ajung pe creastă, căci cruci
s-aud pe culoar şi Dumnezei şi chei...
Mă uit la confraţi: înfiorare tăcută...

,,Nu intră la noi, s-au dus mai departe...”
...O lume de visuri...şi-o lume slută:
viaţă şi moarte.
Penitenciarul Suceava, 1948
13
Eram bucuros că şi eu fac ceva...
Lângă cer, din aceşti salcâmi tinerei,

tăica taie haragi, pe care
îi iau câte doi, câte trei,
şi-i scot în cărare la soare.
Fluier din foi de mohor,

culeg toporaşi pentru mama,
îi mângâi şi nu-mi dau seama
de ce toporaşii mă dor!?!
Cu ei, prin lumina spumoasă,

zbor spre creasta înaltă,
feresc mătasea de aer şi-o altă
lume apare şi mai frumoasă.
Aici e cerul! Ah! Cerul...

zborul de îngeri cu trâmbiţi şi surle...
Dar!...iată, că-n prag, temnicerul
cu steaua în frunte, începe să urle...
1948
14
Vremuri
Poem dramatic în trei părţi

Prolog
Răbdarea se tocea în muchii

Ca piatra morii când macină-n gol;
Foamea se culca sub ţol
Cu oamenii şi cu păduchii.
Sub cerul vremii de scrum şi lavă,

Femei uscate, ca duse-n veci,
Plângeau cu ploile toamnelor reci
Pe lângă pereţii de lut cu pleavă.
Vântu-nvârtea cenuşa în vatră,

Mama cu pruncul în pântece mort,
Viaţă-ntr-o singură boarfă de tort,
Tată cu privirea de piatră.
Blestemele, cu mii de piroane,

Ţâşneau pe uşă, cădeau în prag,
Bătrânii goluţi tremurau în zig-zag
Şi-ngenuncheau pe furiş la icoane.
15
Foamea, frigul, frica şi câte

Mai câte făceau casă bună-mpreună
În lunga noapte, prinsă-n furtună,
Oamenii ajunseseră nişte lucruri urâte.
Sânii vieţii deveniseră sterpi,

Speranţa trecea la pruncul scâncit,
Ochii mai-marilor - bici şi cuţit,
Şi sudalmele-ncăierare de şerpi.
Soarele părea să nu mai răsară

Şi orice pod spre viaţă părea rupt,
Un glas, doar unul, se-auzea neîntrerupt...
a fost o vreme-n ţară, de ocară.
16
I
Gheorghe
Ninge sălciu, ninge obscur,

Zările-s scurte, cerul sur,
Viroage-n var, un ulm pe-un dâmb,
De-a dreptul peste câmpul strâmb,
Din târg spre sat, dus de nevoi
Înoată ca prin mii de ploi
Un om cu băţu-adus sub braţ,
braţele-n unghi, viaţa în laţ;
O pâine-ascunsă-n sân, de ger,
Mustaţa îngheţată-n cer;
Gândul, ca greul strâns în suflet,
L-apasă şi mai mult la umblet,
Un mers hai-hui, cu pasul şui
Spre casa şi copiii lui,
Prin fulgii mari şi mulţi şi grei
,,Marieeee!...copilaşii mei!!...”
Tăcere ca-n adâncul lumii,

Nici un ecou, doar căpcăunii
Viforniţei şi-au scos dulăii
Să urle în răscrucea văii
Spre drumuri care-au fost şi nu-s...
17
Oare ce mări suite sus,

Cu-adâncul gros şi neguros
Se năruie cu apa-n jos
Albindu-se prin frig şi vânt.
În mari zăpezi peste pământ?!?
Ce colţ de cer prins în furtună
Se rupe-abrupt ca o genună,
Împotmolind în depărtare
Satul rămas stingher pe mare?!?
Din funduri vechi de văgăuni,

Cum corbii după spurcăciuni,
Peste puterile-i sleite
Noaptea venea pe nesimţite
Sugrumând ziua la un cot
Cu drum cu tot, cu om cu tot…
Urlă viroagele a gol,

Vântu-nvârteşte-n prostovol
Sălbatice spinări de dealuri
Peste un om rămas pe valuri,
Valuri cu noaptea-n trântă parcă,
El, un vâslaş lipsit de barcă,
Spre care mal? Spre care port?
Spre ce bordei? Spre care cort?
18
Căci calea-n dodii de vâscoasă

De-acuma nu-l mai duce acasă;
Sub ale viforului stânci,
cade-n genunchi, se saltă-n brânci,
Voinţa ia în piept năpasta,
Strigă copiii şi nevasta...
Dar paşii tot mai scurţi, mai reci...
Se-mpleticesc să intre-n veci.
Cu-n picior prins în infinit,
Şi altul îndoit bizar,
Un om în câmp s-a poticnit...
...Şi ninge, ninge!...ninge amar!...
19
II
Maria
Iarna scutură din pustă

Crivăţuri cu spada-n dungă;
Oala ştirbă şi îngustă
Clipoceşte-o zeamă lungă;
Fumegă, din buturugă
Şi găteje, focu-n vatră;
Mama-i în genunchi la rugă,
Viforul afară latră...
Prin lumina ca o plasă
Desfăcută-n tulburi geamuri
- Mama¬-n uşă dă să iasă;
Iapa iernii joacă-n hamuri.
Sare-un şoricuţ pe după
Mătură să nu se-nspine,
- Mamă, nu mai mâncăm supă?...
- Mamă, tata nu mai vine?...
- Vine, maică, dar nu zboară...
20
...Şi iar dă să iasă-afară.

Crapă uşa, stă s-asculte,
Ochiul stâng i se clăteşte,
Rostogol, beznele multe
Îi prind faţa ca un cleşte.
Nici ţipenie de urmă
Nu se simte prin ogradă,
Viforul în streşini scurmă,
Iarna-i intră sub broboadă.
Lampa îşi subţie facla...

,,...Poate s-a oprit... La cine?!
Umbrele sunt reci ca racla,
- Mamă, tata nu mai vine?!.
Foamea pală vineţie
Se-nvârteşte prin odaie...
- Vine, maică, o să vie
Pâine caldă şi bălaie!...
Mâini întinse şi sleite
Parcă rup, aievea, pâine.
Frigul trage lungi cuţite,
Vremea scheaună din câine,
Groasă gheaţa-n geam se prinde,
Lampa pâlpâie să moară,
Mama, pruncii îşi cuprinde,
Foamea-ncepe iar să-i doară.
21
Aşteptând să vadă, parcă,

Malul vieţii neivite,
Simt căsuţa ca pe-o barcă
Şi cu vâslele-ndoite.
Să mai iasă-n prag o dată...
Uşa s-a-nfrăţit cu gerul,
Iarna peste casă roată
Dă, ca după câini, hingherul.
Flacăra s-a stins în lampă,
Focul s-a-nnegrit în vatră
Viforul, muşcând din clampă,
Din căţeaua nopţii latră.
Sub ţolicul vechi de in

Şi de panglici hârbuite,
Mama culcă-ntr-un suspin
Patru vieţi de vremi sleite.
Ca pe-o aripă ea, haina
Peste copilaşi îşi trece;
În văzduhul casei taina
Morţii se strecoară rece.
Pruncii toţi se strâng să intre
Sub căldura mâinii-ntinsă,
Crivăţul coboară printre
Oalele cu buza linsă.
22
Şoaptă i se face glasul,

Ruga din această şoaptă
Suie ca un ac la ceasul
Vremii de dureri răscoaptă.
Într-un timp s-aud sub ţoale
Molfăind în visuri pâine;
Iarna şuieră prin oale
Viforu-i urlat de câine.
Cine-ar mai putea să iasă
Dintre beznele de scrum?
Moartea a ţâşnit în casă,
Casa-i sub zăpezi de-acum...
23
III
Gheorghiţă
Nu-i o vreme oarecare,

Deşi-i primăvară-n sat;
De pe dâmbul din suhat
Un ulm cată-n depărtare.
Vor fi fost păduri odată
În acest meleag-păşune
Unde un copil-minune
Zi de zi caută-un tată.
Iarba creşte mai departe,
Chiar când vremea-i din blesteme,
Cine poate să mai cheme
Un copil trecut prin moarte?!
Unii spun că-n miezul nopţii,

Luna când se duce-n nori,
Se aud adeseori,
Cum se strigă-ntre ei morţii;
Cei din glie îşi ţin glia,
Şi în nopţi cu crugul strâmb
Gheorghe strigă dinspre dâmb
Pe copii şi pe Maria.
Viaţă, viaţă, ieşi din ceaţă!...

Terminând o rugăciune,
Un copil intră-n păşune
24
Iarăşi dis-de-dimineaţă.
Face braţele-ntrebare-
Duh născut în trup durut -
Ochii răscolesc în lut
Ca doi puişori de soare.
Fără margini e abisul

Căutării zi de zi;
Reia filmul iernii, şi
Iar îi vine-n minte visul:
,,Sub vânturi, pe-o mare-nspumată

Tătuca din valuri pe valuri răzbea;
Marea muşca din el şi vuia,
Corbii veneau pe deasupra lui roată.
L-am strigat cu inima toată,

Dar nici ecoul nu răspundea;
Marea muşca din cer şi vuia,
Corbii dădeau pe deasupra lui roată.
Cuprins de spaimă - am intrat în casă:

Fraţii şi sora dormeau grămăjoară
Cu mama - feţe de ceară,
Din care viaţa dădea să iasă...
25
N-am mai ajuns lângă ei, un nor,

Cu mare cu tot, a dat buzna, în goană;
Sărit pe masă, m-am prins de icoană
Şi-am început pe deasupra să zbor.
Şi tare-am mai vrut la ei să ajung,

Tătuca pe toţi să ne vadă grămadă...
...Gândul în plâns i se-nnoadă
Cu un oftat nespus de prelung...
Plânge, tace şi nu dă
Pasul din vrere-napoi;
La dâmb, înspre ulm, șapte oi
Pasc trifoi şi iarbă crudă.
Deodată s-aruncă în lături...

Copilu-într-acolo aleargă,
Soarele-ntinde prosoape să-i şteargă
Lacrimile căzând pe-ale câmpului pături.
Simte, presimte şi fuge-nainte,

Cu braţele-ntinse înoată
Spre braţele-ntinse de tată,
Să-l strângă la pieptu-i fierbinte.
26
S-opreşte la iarba-n format de mormânt

Şi vede-ceva mai afară:
Băţul cu nod - cuţit de pară
Dus undeva în pământ.
Ţipătu-şi face cale spre vale...

Aici un capăt de dâmb s-a surpat
Şi iarna şi lutul au îngropat
O neîncăpută-n istorie jale.
Cântă în cer ciocârlia,

Ulmu-i la locul său;
Noaptea, s-aude Gheorghe din hău,
Strigându-şi copiii şi pe Maria...
1980
27
Epilog
Ziua a păşit pe treapa

Dinspre oameni, înspre viaţă,
Se aude cucu-n faţă,
Cântă două mierle-n dreapta.
Căutat de-o întrebare -

Deocamdată neîndeajuns -
Se-ntrevede un răspuns
Peste orice dor ce doare.
Firea îşi revine-n fire.

Eu cam bănui ce-o să fie...
Voievozii ies din glie,
Un poet deţine-o ştire.
1986
28
La Tg. Jiu, în refugiu
Sunt în Târgul Jiu,

dau un mic examen;
nu mă mai aseamăn
cu cel ce mă ştiu.
Unu supra doi

din liceu-ntreg,
suntem în război,
trebuie s-aleg,
să merg mai departe

înspre Paradis,
jucând pe o carte,
aripa din vis.
Ce fel de român e
cel de gelatină
care tot rămâne
fără să devină?
Intru-n altă lume,

sunt mai împlinit,
ce caut anume,
aflu-n infinit...
29
Ţara-i sfârtecată,
suntem în război,
azi ca niciodată
nu mai suntem noi.
Stoluri de-avioane
zilnic trec şi – vai!
cu ce lungi piroane
scurmă-al nostru plai!
Frontul, cum s-aude,

tot mai înapoi e,
istoria nu de
noi are nevoie.
Ne calcă-n picioare,
poate, ne şi vinde,
şi-n cârlige prinde
Ţara viitoare...
iunie, 1944
30
După examen, în Tg. Jiu
O vârstă înţarcă,
alta dă să zboare
dragostea descarcă
orice disperare.
Mă trezesc pe unde
dorurile scriu
partituri rotunde,
într-un ritm mai viu.
Jiurile-s, iată!
strune de viori;
azi, ca niciodată,
peste tot văd flori.
Dincolo de starea,
ce nu-şi află loc,
mă aprinde zarea
ielelor de foc.
31
Mă opresc în parcul
Porţii lui Brâncuşi,
dragostea mea nu-şi
mai destinde arcul...
Se aude Jiul
fugărindu-şi apele –
pe-un pian cu clapele,
limpezi ca rachiul.
Întârzii la Masa
Armoniei care
mă trece în clasa
lumii viitoare
Când numai tăcerea

va da vieţii sens,
şi-n acest consens
vom vedea-Învierea...
iunie, 1944
32
Pe cărarea, şi-n mirarea

dimineţilor de mai,
un copil cu păr bălai
grabă-i să culeagă zarea.
Câte chemări!: Câte visări,

păsări la frunte,
nu se fac punte
spre depărtări!...
Auru-n toi,
gata să-l frigă,
demult îl strigă
la faguri moi.
Dar nu-i cu uşorul

pe aceste mări,
albelor zări
să le afli izvorul!
În ochi aprins e
vârtej de stele,
soare-n inele,
zări necuprinse.
33
Inul fierbinte -
i pe umerii lui
de-un foc ce nu-i
decât înainte...
Ard visuri ca vara

spre mijloc de zi:
,,Le voi răpi
zărilor din plai comoara!”
Dealul descreşte,
iarba-i de pluş,
şi din urcuş
o floare-l opreşte:
Zumzet de albini tresare

şi-l îndeamnă ca să ia
acest puişor de soare
ca şi zarea ce ardea.
Deget străveziu se-ntinde,

printre aripi de albini,
şi când floarea se desprinde,
îl înţeapă câţiva spini.
34
Vreri, bucurii
ah, infinite!...
se cer plătite
cu lacrimi vii.
Ochii, scântei,
departe-l poartă
spre marea poartă
cu multe chei;
Spre-acel mister -
vrajă, vecie -
crescând din glie
temple spre cer.
Braţe de-oglindă,
prealimpezi ape,
zările-aproape
dau să-l cuprindă.
O fugă mai
şi iată-l unde
cerul, în unde,
joacă pe plai.
35
Zefiri, ocoale
fac şi aprind
în ochi un jind
de braţe goale:
- Mai - zefiri - stăpâni pe-aceste

creste, dorul să-mi desleg,
am venit, dar unde este
zarea-n suflet s-o culeg?!?
- Mergi, copile, mai departe,

mai de-a dreptul, mai cu dor,
unde matca zărilor
se deschide ca o carte...
Ochii, rouă-n flori de laur,

văd cu nerăbdările
lungul diamant de aur
cum îi joacă zările.
Trupul mic zefiri destramă,

vrerea-i face drumu-ntins,
zările spre-alt vârf îl cheamă,
şi chemarea-i foc nestins.
36
Soarele-i întinde-n cale

ramuri lungi de cireşar,
pasul lui, intrat în vale,
altă pantă suie iar.
Şi se duce drum nedus -

aripă de vis şi dor -
unde-ngemănat izvor
zările coboară-n sus.
Dealurile fac răscruce

mii de zări adulmecând;
guri de rai s-aud cântând
spre-un copil ce-n zări se duce...
Penitenciarele Suceava – Jilava – Piteşti

1948-1950
37
Florar
Zefirul
şterge potirul
colinii
plin cu ciorchinii
luminii.
Pământul
respiră avântul
aripilor deschise
spre vise
transmise
din părinţi în fii
şi rămase de-a pururea vii.
Cântu-şi leagă mugurii,

liliacul strugurii.
S-au înspumat merii -
mirii primăverii.
Viaţa îşi cere

dreptul la viaţă
râzi, dimineaţă
de limpede miere!
1948
38
După bacalaureat
În vara aceasta, densă de-arome,

livezile ard ceruri de stele,
de bucurii, armonii, axiome -
inelele proiectelor mele...
Arcade-aurii, emoţii şi scuturi –

strajă nemărginirii eternelor taine;
umblu prin rai ca Adam la-nceputuri,
e cald şi nu am nevoie de haine.
Vacanţa-i vacanţă, plină de zboruri...

măica mă cheamă la cină, dar eu
mai rămân între-aceste sfinte amoruri
aduse în Dacia de Dumnezeu.
Bohotin, 1947
39
De Armindeni
Iubita mea, de nicăieri,

iubirea mea de pretutindeni,
în ziua asta de Armindeni
tu crezi, iubeşti şi tot mai speri
că va veni, cândva, o zi
în care două ipostaze,
se vor topi în una şi
acel prea-minunat extaz e
un foc şi nimeni nu rezistă

să-şi mai păstreze chipul cum
i-a fost suind această pistă
ce mai rezistă, nu oricum!
Impulsul pare de ne-nvins,

că dragostea-i mai arzătoare
decât materia din soare,
oricât ar fi el de încins…
1967
40
Fata cu flori
Iată o fată cu-n braţ de bujori!

surâsu-i de bun augur;
cititoarelor, pot să mă jur,
că cea mai frumoasă e fata cu flori.
Mersu-i un scris cuceritor,

în viaţa aceasta cu gust amărui –
printre astre de-ncerc să o sui,
este asemenea astrelor.
Întunericul din noi,

ea îl împrăştie şi-mi dă
o vigoare, o flacără să
cred că suntem doar amândoi.
Deschide comorile
celor mai mari visători;
frumoasă-i iubirea rotundă ca florile,
frumoasă e fata cu-n braţ de bujori!
1947
41
La-ntâlnire-n studenţie
Şapte jumătate,
pe furiş, s-a dus,
s-au ascuns pe fus
ceasurile toate.
Braţele deschise
mai aşteaptă încă,
seara e adâncă,
noaptea-i numai vise...
Tare multe drumuri

nasc dintr-un suspin!
floarea de mălin
îşi leagănă parfumul.
Încotro s-o iau?

nici eu nu mai ştiu;
încerc să mai stau,
poate nu-i târziu.
Stările acestea
au farmecul lor;
dorul, numai dor
le ştie povestea...
mai, 1948
42
Iarnă în Jilava
Gerul taie cu lungi briciuri,

la opt metri sub pământ,
dreptul nostru la cuvânt
şi scheletele pe priciuri.
Stăm pe jilavele scânduri,

rânduri ca sardelele,
doar cu mierlele din gânduri
trecem toate relele.
Ne-nfrăţim cu visurile
după tainice criterii
depăşind abisurile –
acestor mici şi mari mizerii...
Stăm, tineri veniţi mai noi,

pe ciment, la şerpărie,
dăm istoria-napoi
spre un colţ de veşnicie.
43
Unii vin, alţii se duc

dintr-un iad în alte iaduri;
pe al timpului uluc
nu-i nici barcă, nu-s nici vaduri.
Suntem nişte numere,

numele de mult s-au şters
şi purtăm pe umere
rău-acestui univers
cu stea roşie în frunte,

şi cu bici de foc în mâini,
nu există nici o punte
peste haitele de câini.
Văgăuna asta-i lungă

şi în ea, pe două părţi,
fiecare stă pe-o dungă
precum foile în cărţi.
44
Geamurile, oblonite,
ne despart de cer şi zi,
prin prelegeri trec sfinţite,
vii dorinţele de-a şti.
Studenţie, zare-albastră,
aripi mari de albatroşi,
noi trăim credinţa noatră
după legea din strămoşi
cu tradiţia străbună,
înnoindu-se mereu
doar cu partea cea mai bună
din acest prea mare greu.
Când satanizarea suie

cinică la apogeu,
noi rămânem prinşi în cuie
lângă Bunul Dumnezeu.
1955
45
Coşmar penitenciar
O noapte de Ajun...dar sorţii

Undeva în iad erau jucaţi,
Mai trebuiau doar nişte-argaţi
În spaţiu-ncercuit al morţii.
O clipă am crezut că nu mai sunt;

Pădure-adâncă, şi din mine
Rupeau flămândele jivine
Şi nu puteam să le înfrunt.
O mână a sărit din umăr,

Un lup trăgea de un picior;
Haitele puse pe omor
Nu mai aveam cum să le număr.
Ce-am mai rămas, m-am dat la dos,

Sângele râu...miros de sânge...
Şi astăzi, cel ce-am fost mai strânge
Bucăţi de suflet de pe jos.
25 Decembrie 1949
Camera 4 - Spital - Penitenciarul Piteşti
46
Minuni în minune
Plouă
cu rouă
şi soare;
iarba tresare,
şi noi, peste scară,
sărim afară,
mulţi,
desculţi,
în soare şi apă;
plantele s-adapă,
pianele ploii, clapă cu clapă,
ne scapă
c-o simfonie
în nalba ce crapă
de bucurie,
ca romaniţele;
noi zvârlim rochiţele
şi sărim pe-oglinzi,
de-argint cât cuprinzi,
în ograda cu mărgele,
cu brăţări şi cu inele
care ard să ne-ncunune:
47
minuni în minune...
Mama râde la fereastră,
tata a intrat pe poartă,
satului i-a crescut toartă
roşie - galbenă - albastră;
noi în sat, satul paner,
iată-ne ţinuţi de cer,
ca un adevăr ce vrea
să rămână pururea
peste acest din greu mai greu,
lângă bunul Dumnezeu.
1949
48
După cules
Toamna trage din arcuş

crângul de-aur , jucăuş:
o feerică minune
răspândită-n mii de strune
care-ncearcă să-ncunune
tot ce-n viaţa noastră nu ne –
aseamănă cu eunucii;
trei copii fac semnul crucii
şi strâng nucile-aurii,
strugurii rămaşi prin vii
şi gutuile rămase -
n ale cerurilor plase.
Bucurii, ce bucurii...
strâng la piept aceşti copii!
ei şi eu luăm aminte
la aceste-armonii sfinte.
1949
49
Noapte-n câmp
Fânu-i des şi subţiratic,

stelele ascut jăratic;
plantele uşor respiră,
florile în tei se miră;
câmpul se aude gureş,
pieptu-i prins de-un dulce iureş;
se aude seva-n lemn,
tainic face luna semn;
valea clatină din barcă,
lanurile grâu înţarcă;
zările închid din pleoape,
cerul copt şade să crape;
ochii, săbii de foc lung,
cu ai cerului s-ajung,
pe un portativ prelung...
1953
50
Cu Zmeul
Cu taşca plină
de-un dor de mai multă lumină,
pe aer apăs,
şi iată-mă-s,
fără greş,
în vârf de cireş:
fac o sfântă cruce
răzgândul să nu m-apuce,
setea să nu mă usuce...
Hei!...şi-acum să scot
zmeul la înot;
ia, uite-l cum suie
parcă e şi nu e
zbor de ciocârlie,
colţ de veşnicie
vârf de adevăr
prin cer, în răspăr,
săgeată de foc,
mereu în alt loc
foarte muzical
mereu vertical,
peste orice val
ca un ideal...
51
Sfoara se termină,
setea de lumină
nu mă mai amână,
întinde-te, mână!
mai sus, subsioară!
lungeşte-te sfoară!
sfoară, fă-te rază,
rază, fii mai trează!
Visul meu cel mare
să ajungă-n soare,
precum o mirare
plină de amploare
singura esenţă
întru existenţă.
1955
52
Naşterea Domnului
Sfânta Naştere Divină,

din cetatea Betleem,
umple noaptea de lumină
şi ne scapă de-un blestem.
Cad din noi mai vechi păcate,

ne simţim cu mult mai vii,
se dechid la ani lăcate
şi redevenim copii
buni la suflet, drepţi la gând,

gând şi suflet puse-n fapte;
o minune-i şi-acum când
noaptea nu mai este noapte.
Sensul vieţii tot mai sus e

din iubire, peste astre,
căci prin Naştere, Iisuse,
vin renaşterile noastre.
Jilava, 1956
53
Cântă îngerii colinde
În această noapte sfântă

o stea arde mai fierbinte;
cerul şi pământul cântă
sfânta Naştere cuminte.
Magii vin pe raza ei,

întunericul s-aprinde;
printre iezi şi printre miei,
cântă îngerii colinde.
Minunatul semn ceresc

la Betleem stă din mers;
cei trei magi, bătrâni, s-opresc
la mijloc de univers.
Daruri din desagi cum ies le

pun la sfintele călcâie
ale Pruncului din iesle:
aur, smirnă şi tămâie.
54
Serafimi protectori zboară,

cum din vremi mai vechi s-a spus
lângă Preasfânta Fecioară
şi Pruncuţul Ei, Iisus.
Magii pleacă...După ei
vin popoarele pe jos,
peste văi şi munţi merei,
să se-nchine lui Hristos.
Şi eu cânt cu mii de prunci

şi de îngeri, vechi colinde,
pe când Ceru-n noi aprinde
bucuriile de-atunci.
Evurile-or trece-ntruna,
lumile s-or primeni,
numai noi, întotdeauna,
vom slăvi această Zi.
Jilava, 1956
55
Paştele Domnului, Paştele...
În ziua Luminii
suntem cum crinii
când se deschid;
Sufletu-i avid
de înnoire
doar prin iubire
Sensul minunii
când şi alţii şi unii
suntem ca mirii.
Suflete,
umplete
de sensul iubirii!
1966
56
Cu vaca
Pe lângă sat
oamenii ară,
soarele trage iarba afară,
vaca paşte-n şesul lat;
dealul se ţine de meri
de cireşi, nuci, pruni şi peri,
să nu se răstoarne;
soarele gâdilă vaca-ntre coarne.
Toată natura
e vorbă făptaşă;
râde apa golaşă,
râd grădinile cu toată gura;
şi eu mă dau de-a dura
pe-acest verde lăicer,
azvârl şapca-n cer,
joc soare
în piciare,
trec azur,
prin pumnul ciur
şi strig cât mă ţine gura:
57
Uraaaa! Uraaaaa!
Chiui şi cânt,
râd şi cuvânt,
m-avânt cu livezile
spre toate amiezile,
scutur din cireşi polen
şi pasc vaca în Eden.
Fericire, ştiu de-acum

care este al tău drum
spre lumină,
spre nemoarte
ce profundă şi senină
este-a cerurilor Carte!...
Jilava, 1956
58
Zbor și crez
Sorb câte-oleacă
al zilei văratic eter;
ochii caută spre cer,
gândul, spre omul ce vine şi pleacă...
O adiere clăteşte plantele-n margini,

câmpia-i tot mai aurie;
oprită-n înalturi, o ciocârlie
scrie-o melodie pe-ale cerului pagini.
De soare scăldată,
s-opreşte cu-aripile prinse de raze
şi scutură-n grâu smaralde, topaze
cât e ziua de lungă şi lată.
Mai zboară-o ciocârlie, dintr-un pâlc de mohor,

şi altele, tot vertical!
Cum zboară visurile în ideal!...
Ce crez e -n această idee de zbor!...
D.O. Schei - Bărăgan, 1957
59
,,Eliberarea” – Momente
-1-
În urmă, întuneric şi scrâşnet de dinţi -
iadul ieşirii din minţi;
în faţă, visuri cuminţi -
speranţele mele fierbinţi;
în suflet, cerul cu sfinţi
şi rugăciunile pentru părinţi,
pentru fraţi, şi-nainte de toate,
pentru surorile mele asasinate.
-2-
Cu bocceaua la subsioară,
fac primul pas pe poartă, afară;
ochii încep să mă doară
şi merg într-o doară
cu inima împuţinată
într-o ţară înstrăinată;
vreme durută,
spre o localitate necunoscută.
-3-
Pe trotuare,
tăcere, soare,
pe-alocurea şoapte:
Aiud, mai, 1957.
60
-4-
Amară tinereţe, amară!...
Sunt în gară?
În port?
Sunt viu?
Sunt mort?
Nici eu nu mai ştiu...
-5-
Stingher,
m-aşez într-un ungher
şi aştept;
o cucuvea mai veche scurmă în piept;
tuşesc pe ascuns,
aş vrea să nu vadă lumea că-s tuns
şi că-n hainele roase
duc nişte oase.
-6-
Nu-mi dau seama, cum
văd ca prin fum
un drum prin paragini
fără margini,
fără capăt:
enigmă cu lacăt
închis
pe-o aripă de vis.
61
-7-
Zbor, născut din mări de dor,
ca să luminezi în lume,
pe biletul incolor
drumu-i rupt, abrupt sub nume;
aer acid,
imaginea unui zid...
şi pleoapele se-nchid
ca o geană de pădure
poticnită în secure.
-8-
Trezit din leşin
în lumină,
străin
într-o lume străină,
mă uit mai atent pe hârtie:
un sat nou, într-o veche câmpie.
-9-
Un şuierat de locomotivă, se pare...
inima tresare,
mă uit în zare,
foarte bine:
ce stare, Doamne, ce stare!...
oare trenul vieţii sau al morţii vine?
62
-10-
Mersu-n necunoscut
e la fel de durut
ca cel din carcere şi lanţuri…
noaptea visam că săpam şanţuri
adânci ca mormintele
înalte ca sfinte cuvintele,
din rugăciunile pline de armonie
în celula devenită chilie,
din care nimeni nu ne
poate priva de această minune!
În vagon, lume-abătută
şi mută...
…şi în acest cimitir,
savurez, ca dintr-un potir,
poemul Septembrie de Radu Gyr…
Doamne-ajută!
Aiud, 1957
63
În Bărăgan
Emoţii fără căpestre

joacă-n buiestru mărunt;
în marea cu spice de unt
ochii râd cu mii de ferestre.
Ciocârliile cântă pe strune

prinse de grâu şi de cer,
inima, adânc paner,
se umple de-o sfântă minune.
Doamne, câte melodii

ştiu aceste ciocârlii,
fluiere şi suveici vii,
între ceruri şi câmpii!
Este-acesta un mare miracol

ce mă face să uit de exil
şi să redevin copil
râzător de-orice obstacol.
D.O. Schei – Călmățui, 1957
64
Aşteptare în Bărăgan
Plictisul trage din lulea

tutunul veştedei câmpii,
aştept...,de aşteptare mi-i,
azi, galeşă privirea mea.
Subţire ploaia stă la geam

mai plicticoasă decât un
gând enigmatic, şi-am să-ţi spun
de ce răbdare nu mai am...
În zidul apatiei bate

însingurarea mea de-acum;
aş vrea să plec şi nu am cum -
dorinţi mereu asasinate...
65
Dar, vai! exilu-acesta este

un fel de pat al lui Procust,
şi eu, studentul, întins peste
acest spectacol... Ce dezgust!...
Legat de gât, picioare, mâini

şi presimţind ce-o fi să fie,
mă furişez în veşnicie
şi-mi privesc trupul dat la câini1...
1957
1
A urmat a doua arestare cu trimitere la tăiat de stuf, la Periprava, în
Delta Dunării.
66
În preajma secerişului
Parcă-s mahmur
de-atâta lumină!
Câmpia frământă făină
cu valu-ajungând în digul de-azur.
Satele-naltele scumpe vapoare

au miros de cimbru şi pâine;
cu prora se-ndreaptă spre ziua de mâine,
şi catargele sfintele, suie spre soare.
Şoseaua fierbinte fuge-nainte

prin această muzicală minune;
e o stare de rugăciune
pe care încerc s-o prind în cuvinte.
.......................................................
Ce contrast între natură
şi lumea satanică de peste noi;
greu este jugul acestui gunoi
apăsător şi plin de ură!...
Schei – Bărăgan, 1958
67
Ielele
Deschid fereastra, dau în lături perdelele

şi ies pe-ndelete din liniştea mea;
amiază-i de-a binelea,
pe largul câmpiei se gâdilă ielele.
Aruncă în aer bluze şi fuste,

se scaldă-n lichioruri strălimpezi şi vii,
se-ntind pe plajele verii auguste,
fac tumbe şi salturi ca nişte copii...
Sunt ele, sunt ielele, fetele, fete

de-un neastâmpăr tare fierbinte,
cu râuri de aur în grâul din plete
şi-o vrajă ce nu vrea să intre-n cuvinte.
Bărăgan, 1958
68
Vară-n câmpia română
Nechează o mânză de curse în mine

fără şea, fără om, fără frâu;
aş alerga prin Edenul din grâu,
grâu cu paharele-ntinse şi pline.
Ambrozie strânsă în marea

de spice cu bobul în lapte;
o mare de miere, o mare de şoapte
foind ca făina şi sarea.
În iulie-aici, fecioare de foc

vor juca o fantastică zestre;
a le vedea cu mii de ferestre,
e marele meu noroc.
Creşteţi în voie splendori!

Când dorinţa şi gândul sunt gemene
această-a contrastelor vreme ne
face aproape nemuritori.
1958
69
Izvorul cerbului
Iedere-arămii de lună,
împletindu-se discret,
printre arcuri de făget,
fac poienii o cunună.
Stâna-n centru, pe-un cojoc,

lângă lună, spun oierii
cum odată-n plinul verii
a luat pădurea foc;
ei arată spre-un izvor

de unde un cerb de aur
dădea roată la coclaur,
muşcând limba flăcărilor.
Vietăţi, fugind aiurea,

au scăpat atunci la stână
şi cu oile-au stat până
a crescut din nou pădurea.
1958
70
Cântă, poete
Deodată, cărarea
se-opreşte-n lumină;
senine chemări se înclină
şi-mi taie brusc răsuflarea.
Izvorul, fiorul
dulce, fierbinte,
de muta mea dusă luare aminte,
ventuză-şi lipeşte urciorul.
Arii discrete,
sub cerul cald,
ies din marea de smarald
a spicelor. Cântă, poete,
aceste vii simfonii

pe care câmpia domestică
le amestecă
în cântecul de ciocârlii!
D.O. Schei - Călmățui, 1958
71
Visurile
Dis-de-dimineaţă,
visele ne ies,
pline de-nţeles,
repede, în faţă.
Roua lor acum

face să crească
şi mai cerească
pornirea la drum.
Cu aprinse flori
şi coapte nectare,
ne-ntind pahare
de aurori.
Ce dau putere,
spor suitor,
un altfel de zbor,
spre-o altă avere;
Spre unde nu-s

decât ciorchinii,
mulţi, ai luminii
crescând în sus.
1958
72
Cununii
Ochii mereu nesătui

stau la fereastră precum
stă portiţa deschisă la drum
să intre salcâmii înfloriţi şi fudui.
Razele joacă-n pervaz staniol

ca nişte benzi de mercur;
pe troscot şi-n aerul pur
copiii se dau rostogol.
Bărăganu-i de jur împrejur

scânteie lângă scânteie;
cumpenile-nfipte-n zări condeie -
scriu ca girafele când beau din azur.
Minuni în minunea de toate culorile,

emoţii cos şi descos,
pământul acesta foarte mănos
şi-a scos la soare comorile.
73
Logodne în calde amieze;

gândul se face scară,
inima, inimă de căprioară,
vine din codri-n câmpiile treze.
Rup hamuri, ştreanguri şi frâu,

sar peste prag ca o veste -
în această-a naturii poveste
mă trezesc printre câmpuri de orz şi de grâu.
Alaiuri de multe şi sfinte iubiri,

pământul preasfântul se-nsoară;
ciocârlii chicotesc şi măsoară
în aer rachiuri subţiri.
Sonuri, arome, culori se adună,

ca-n Baudelaire: beţie de pleaşcă,
soarele aur aruncă din taşcă:
două anotimpuri se cunună.
1958
74
Sânzienele
Lin,
cerul - imensă floare de in -
îmi joacă pe frunte
petale mărunte,
cununie de vis;
Larg deschis,
cu-aripa luminii, mă
farmecă-n inimă
şi-amândoi
alunecăm în foi
de trifoi
cu patru foi.
De jur împrejur,
infinitul pur;
soarele scrie
chipul său în câmpie.
Zi de vară
Şi de-nforit busuioc!
Grânele se coc,
ciocârliile măsoară
pânza cerului, uşoară,
apa cerului, senină,
din izvoare de lumină.
75
Trec şi vin mileniile

strălucesc sânzeniile -
zânele pământului,
ale necuvântului,
numai salbe
de flori aurii şi albe,
panglici şi mătăsării
şi mai vii euforii
în inele şi mărgele,
ca dintr-un tezaur scoase;
noaptea se prefac în iele
şi-ajung la feciori în case.
Jucaţi, fetelor, că-n zare

şi-n amiaza argintie
mai dansează-o fată vie,
după care doru-aleargă,
pe câmpia asta largă:
armonie...poezie...
1958
76
Iunie în Bărăgan
Şed la treapta
şesului mustind de viaţă
mi-a cântat un cuc în faţă
şi trei ciocârlii în dreapta.
Şi-a vărsat, suind acum,

soarele
izvoarele;
Bărăganul uite-l cum
râde...curge...
Demiurge,
aripi calde se desfac
şi mă-nconjură şi parcă
eu pe marea lui sunt barcă,
el pe marea mea-i colac.
1958
77
Nostalgii
S-au aprins în soare teii...

tare m-aş mai duce cu viţeii
şi cu vaca la păscut!
Verde-viorie-n lut
primăvara iar să-mi fiarbă
neastâmpărul prin iarbă,
zarea iarăşi să-mi alinte

sufletul rămas fierbinte.
Eram mic, mergeam cu vaca

şi băteam în trestii toaca;
ziua era numai viaţă,

cucul îmi cânta în faţă,
azvârleam cu piatra-n apă

şi râdeam cum apa crapă;
78
alergam cu alţi copii

după zbor de ciocârlii
şi le ascultam cântatul
şi nu ne-auzeam oftatul;
ele sus, spre cerul sfânt,

noi, privind de pe pământ,
ne făceam spre ele drum

doar cu visul, ca şi-acum.
Periprava, 1959
79
Toamnă cu alt înţeles
Auru-n răchiţi sleise,

vremea se făcea mai rece,
visurile multe mi se
pregăteau la drum să plece.
Funigei, care înoată -

n amintire şi acum,
legănau spre zări de fum
şi de pajişte-mpuşcată.
Ciorile în stoluri late,

peste câmp, în soare-apune,
pătau cerul cu cărbune
de pumnale înaripate.
Sângera-ntre zi şi noapte
urma soarelui pe creste
ca-n duruta mea poveste -
n ani şi cifre: doi ori şapte.
Toamne vin şi toamne zboară

dar în una şi-un apus
am fost smuls şi dus pe sus
în alt iad a doua oară.
1964
80
Invocare
Suflete,
umple-te!
Fii
al atâtor armonii
din copilărie,
din veşnicie!...
Ieşeam din râu,

intram în grâu,
vorbeam cu spicele,
jucam arşicele,
m-atrăgeau culorile,
sărutam florile,
cântam din foi
de trifoi cu patru foi,
vacile păşteau pe lângă noi...
Şi azi, şi-oricând, am să aud

un copil cu glasul crud,
repetându-şi ruga lui,
în mijlocul câmpului,
spre albastrul cerului:
81
,,Doamne, dă-mi aripi să zbor,

ca un puişor de dor,
peste nalbe şi mohor,
să nu sfărâm sub picior
nicicum albul florilor!...”
Să tot fii,
să tot refii
stare de copilării,
lumea ei de gingăşii,
armonii,
împărăţii…
1960
82
Lumi și lumi
Liniştea ta...de ea o clipă

ca cerul de pământ m-am rezemat;
mi-e statu-ngust şi dusul lat,
privighetoarea bate din aripă.
Eram în lumea ei din sate

şi-o ascultam când dădea floarea
în tei, dar deodată marea
de valuri, iaduri şi păcate
şi-a scos balaurii spurcării

de bezne, foc, gheare şi dinţi
pân` lumea şi-a ieşit din minţi,
căzând pe muntele-ncercării.
1963
83
Iubito
Ce mult aş vrea să înţelegi

şi niciodată să nu-ntrebi, de ce
vorbirea mi-e din petece,
şi gândurile nu-s întregi?
Mi-au smuls, cu haitele turbării,

inima, visele şi luna,
de-atunci mă recompun întruna
pe valurile consolării
şi rog pe bunul Dumnezeu

să nu sădească-n mine ura,
să iau exemplu la natura
de om lovită şi ea, greu;
şi care-n optime întreceri,

renaşte verde cum a fost,
peste-acest timp viclean, anost,
cu fabrici de securi şi seceri...
1963
84
Peste ani
Oprit pe griul ros al băncii

ascult o muzică şi o-nţeleg altcum;
de câte ori nu m-au oprit din drum,
sub cetini, ale soarelui moi lăncii...
Acest clătit de foi multicolore,

ce seamănă cu ale tale şoapte,
şi-acest multiplicat pornit de hore -
ale frunzelor căzute peste noapte,
toate-mi vorbesc de tine şi de-un timp

care, discret, s-a subţiat în margini...
Edenul unei vârste...ca un ghimp
peniţa-nsângerează pagini.
1964
85
Aşteptare în oraş
O umbră sare ca un zar

Aştept...aştept şi timpu-mi pare
un melc cu casa, din spinare,
cât coama unui deal bizar.
Un zar de umbră joacă-n dungă,

în turnuri ceasul bate rece
şi parcă acele-şi petrece
prin inimă şi te alungă.
Îşi face cu-ndoiala loc,

umbra în mine şi pe ziduri;
luna, pe bloc, un ghem de riduri,
vesteşte-un semn de nenoroc.
S-a dus şi pasărea-nserării...

grăbit e timul, ca nicicând -
din gând alunecă-n alt gând,
şarpele rece-al întrebării...
Mă-ntorc cu pasul nimănui;

stăpână peste străzi şi ziduri,
luna-obraz crestat de riduri -
spre o fereastră caută şui...
1964
86
Ploaie de iunie
Văzduhul începe să fiarbă,

mama aduce puii în casă;
şerpi cu spinarea spumoasă
încep să se joace prin iarbă.
Parcă o bârnă mare

s-a rupt la digul zării, greoi;
valuri de ploi
bat în geamuri cu sare;
drumul îşi stinge cărbunii,

pârâul e tot mai lat,
şi bat din ramuri la margini de sat
sălciile, aguzii şi prunii.
Vara-i suită la coasă,

ziua-i căzută din prânz;
nechezând, o iapă şi-un mânz
taie-n galop păşunea setoasă.
1965
87
Ghicitoarea mea de fum
Visătoare văi de scamă,

soare-alunecând mahmur,
cineva de mult mă cheamă
pe coclauri de azur.
Dorule, spre ce mă poartă -

naltul visului oblânc?!?
o ţigancă-mi bate-n poartă,
ca o soartă în adânc.
,,Să-ţi ghicesc în foi”...O, Doamne,

printre salbe şi cercei,
oare glasul cărei toamne
murmură-n îndemnul ei?!?
,,Hai în casă!”, ea, spre zare,

clătinând fire de fân:
,,Ba, acolea! în frunzare!”
...şi frunzaru-i lângă drum...
Ziua-i sul cu ale sale

pânze albe; ca nicicând
seara scutură pe vale
furnicare tremurând.
88
O ascult cu gest supus,

ghicitoarea mea să-mi spună
despre câte sunt şi nu-s...
Toamna bani de aur sună.
O privesc în ochi şi, parcă,

mă afund în apa lor...
Fă-te vâsle lungi la barcă,
dorule răscolitor!
Tainic îi aud cuvântul,

cărţile grămezi rămân,
printre noi se-ndoaie vântul
stamba-i lunecă pe sân;
Sânii ei, cuprinşi de semne...

Oare cât mai pot s-aştept?!?
Vântul serii joacă-n lemne,
freamătu-i la mine-n piept.
89
Şi-am dormit cu ea o noapte,

sub şi pe deasupra foi,
coapte, ale toamnei şoapte,
au vegheat pe lângă noi .
Înspre zori, ehei! departe,

ghicitoarea mea de fum
cu ghioc şi cărţi deşarte
dispăruse pe-un alt drum.
Furişată-n vis arsură,

cine oare-o să ajungă?!
Dincolo de zarea sură,
calea e atât de lungă!...
Visătoare văi de scamă,

soare-aluncând mahmur,
cineva tot mă mai cheamă
pe coclauri de azur...
1965
90
Taina ciobănaşului
Ziua cu noaptea se-ngână,

umbrele suie-n poiană la stână;
Ciobănaşul, din fluier, agale
spre vale-şi doineşte suspinele sale.
În preajma stejarului
casa pădurarului
cu cerdacul scos afară
şi-o puică de căprioară.
Tinereţea nu desminte,
fierbe sângele fierbinte,
între fierbere şi pace
dorul creşte şi se coace.
Satul lui de-acu-i departe...

de sat, dragostea-l desparte
căci fata de pădurar
i-a pus inima pe jar.
El o vede-adeseori
în poiană după flori,
printre stupii din prisacă,
după flori cum se apleacă
pe sub gene de pădure
cum se-ndoaie după mure.
91
Dintre vârfuri de brădet,

luna-şi scoate sânu-ncet,
stelele de geam s-anină
pe lungi strune de lumină
şi de inimă se prind
cu-o urzeală de argint
şi-mpreună-ncep şă ţeasă
zestre scumpă, de mireasă.
Lămpi în camere s-aprind

ciobănaşu-i numai jind,
ziua-ntreagă, noaptea toată,
ochii lui acolo cată
fata lui şi-n vis visată.
Cântă tu, privighetoare,
o iubire dată-n floare,
o iubire care doare,
o iubire ce nu moare,
pentru-o fată, fată mare!
Cântă pasărea măiastră,

cântă fata la fereastră;
dintre geamuri larg deschise,
dintre dorul ei şi vise,
toate cântecele sale
îşi fac drum, îşi taie cale
să ajungă pân la stână
şi la stână să rămână.
92
Dintre oi şi oful lui,

taina ciobănaşului,
trasă-n fluier şi-n cuvânt
ca pe-un tăinuit descânt,
suie-n cer, în cerul sfânt,
sfântă vine pe pământ
şi rămâne sfântă-n cânt.
Dorule, de-ar fi să ştii
cum se-nalţă în tării
doina dorurilor pline
de iubire şi suspine,
ai lua încet de mână
fata ca s-o duci la stână
şi din aurul din lună
le-ai face câte-o cunună
să rămână împreună:
ea, albină gospodină
cu prisacă şi grădină,
el, oier lângă mioare
şi-o iubire ce nu moare
cu pruncuţi râzând în soare.
1965
93
Livezi etajate
S-a-ntors livada-n susuri

cu augustul în jos -
bulgări de unt pe fusuri
de aur mătăsos.
Recolta e bogată,
şi Carul Mare-ntoarce,
în cer oiştea lată,
mere de foc să-ncarce.
Feerică livadă!
Culesul e în toi,
cad merele grămadă
cu auru-n trifoi.
94
O sfântă adiere
de aer tămâios
mi-arată ce avere
e-n ceruri şi pe jos!
Mirifică privelişte!
un spaţiu botezat!
şi-o tragică nelinişte
născută din păcat –
Un august al vânzării,
...şi câte vaiuri după...
ne calcă şi astupă
cu plumbul disperării…
1965
95
Armonii
Domneşte liniştea de jur împrejur;

e seară şi încă-i lumină;
livada mă cheamă la cină,
cad fruncte pe-al ierbii verde velur.
Setea-nsetată mă poartă
pe sub bolţi cu paharele-aprinse
şi prinse de ramuri ce-nadins se
întind cu aromele toartă la toartă.
Să beau, şi beau, cum bea stepa din ploi

şi nu-mi pasă ce-o să mai fie
când pui de vulpe-argintie
din lună sar printre noi.
1966
96
La o cafea
Unii ghicesc în cafea după ce o beau.

Domnişoară, eu voi ghici la-nceput,
vezi aburii aceştia? Au
nuanţa unui timp durut...
Trei şerpi, suind, împletesc

deschisă foarfeca limbii..., ehei!
De-acum mi-e şi mai uşor să ghicesc,
în aburi, apar trei căţei:
Se dau de-a dura

să fie pe plac;
fac noduri cu labele şi noduri desfac.
Domnişoară, ce frumos se colorează natura!
Iată, se-mpuţinează caimacul

perlele-nchid ochii tăcute;
creşte în mine copacul
atâtor gânduri nevrute şi mute...
Zgura dă roată pe margini de ceaşcă,

aburii s-au retras în cuvânt -
Domnişoară, toamna din taşcă
aruncă banii aurii pe pământ!...
1966
97
Sfârşit de toamnă bacovian
Groparii s-au oprit în vie;

în văi căţui cu smirnă s-au aprins,
ard plopii-lumânări în cerul stins,
şi-i plâns pe-ale butucilor sicrie.
S-aud atâtea clopote în glie!...

Cernite pânze, apele aştern,
bat vânturile, bat dinspre infern,
şi ziua se împotmoleşte în chindie.
Tu, cramă, taci! Pe marea cenuşie,

convoiurile toamnei se-ntreţes,
ecoul morţii fumegă spre şes
şi-ncet-încet coboară-n veşnicie...
1967
98
Reverie
Următoarea filă n-am s-o mai întorc,

Ochiul şi cu geamul se deschid în mine
Şi deodată camerele-s pline
De copaci cu faguri care nu se storc.
Chefuim cu vara într-o-nflăcărare

De-alte calendare şi ciocnim pahare,
Zările-s în noi, emoţii şi-altare
Toţi suntem cu ziua aproape de soare.
Răsturnăm dulapuri, masa şi cu scaunele;

Subţiem pereţii şi ieşim afară;
Strunele, alămurile şi-ncă o fanfară,
Copacii în flăcări , plătind toate daunele.
Straşnică beţie! Nu mă mai întorc;

Plosca de-altă ploscă-n inimă o sparg,
Să se-nvârtă nunta până la catarg;
O, copaci cu faguri care nu se storc.
1967
99
Cioplitor în Soare
Arde dalta ca o amiază

în care fierbintele nu mai încape;
visul m-ajunge cu un fel de rază
de foarte departe... de foarte aproape.
Când toate pornesc din aceeaşi dogoare,

toate s-orânduie cum se cuvin;
visu-mi întinde o cupă cu vin,
beau vinul şi sap mai departe în soare.
Un spor mi s-adaugă: înalt, pur;

încep să cânt, între zările pline,
visul, pe creste de azur,
joacă de mână cu mine;
Şi nu suntem singuri, oamenii vin,

prin cântecul nostru jucând fiecare;
căci toate s-orânduie cum se cuvin,
când toate pornesc din aceeaşi dogoare.
1968
100
În vacanţa mare
Nu rup florile. Admir fecioarele.

Îmi plac izvoarele ce ies din stânci.
Coboară în suflet mai marele
unei linişti extrem de adânci.
Pulsul naturii, egal cu drumurile

ce trec printre cer şi pământuri;
apele când încerci să le murmuri, le
şi simţi transformânsu-se-n cânturi.
Vacanţă de vară-ntre rubine şi perle,

din nou studenţie pe-un trecut dureros;
în aurul strugurilor cântec de mierle
în nişte vremuri întoarse pe dos.
101
S-a îngustat grădina, simbolica-i via.

Unde e-naltul? Care e latul?
A dispărut din sat primăria,
un satrap ar vrea să dispară şi satul.
Iată cum liniştea nu mai e linişte;

omul a fost izgonit din om,
ciulinii au dat buzna în pajişte,
copiii nu mai ştiu să se suie în pom.
Vorbesc cu tata; vorbele-s şoapte;

ne uităm prin preajmă, de bună seamă;
de această interminabilă noapte,
ai plecat înainte de timp, dragă mamă.
1968
102
În grădinărie
Inimă, cine te
face bârnă
de aur?
Mă uit la vinete
cum atârnă,
ca nişte fudulii de taur!
Rodul pământului şi al luminii,

dragostea zilei de vară;
ardeii şi-ascund printre frunze ciorchinii,
roşiile-şi scot sânişorii afară.
Plină de sensuri amiază:

acţiune, aer, apă;
cimbrul şi busuiocul fumează,
varza de veselă crapă.
Ce minuni, Doamne, ce minuni

pe-acest preasfânt Pământ!...
în contrast cu-ale noastre genuni
fără drept la cuvânt...
1969
103
Apa vie
Fereastra dă spre veşnicie

când îngerii, unindu-şi cântul,
mi-aduc în zorii zilei sfântul
potir cu-această apă vie.
Desigur este-o alchimie

a spiritului ce nu vrea
decât în linişte să bea
a cerurilor armonie...
Hotarele încet se şterg,

materia se estompează,
şi transa ce mă luminează
mă lasă liber să alerg
prin raiul verii, în speranţa

de a-mi cunoaşte toată Ţara;
Cât de frumoasă este vara
când folosim rodnic vacanţa!
1969
104
Aberaţii
Limbile roşii se adună

şi pun la cale-între ele
să prindă-n cuiburi rândunele
când câinii latră lung la lună.
Figuri scălâmbe, prinse-n vântul

unei istorii numai toane,
calcă bezmetice pământul,
semănând secetă şi foame.
Omizi, puzderie-n copaci,

rod frunzele şi florile;
pe apa sâmbetei, comorile
mâncate-s ca de vârcolaci.
Copiii nu mai râd la joacă,

bizară e mişcarea lor;
ce straniu vântul vremii toacă
atâţia pui de vis şi dor!
105
Localnicii sunt străvezii

şi-ntr-o tăcere de mormânt,
furaţi de-avânt şi de cuvânt,
se uită cu priviri pustii.
Un timp inert, un timp incert

încercuie atâţi ostatici
mărşăluind ca-ntr-un deşert:
sleiţi, neîncrezători, apatici.
Prezentu-i munte fără margini...

suntem împinşi sub talpa lui;
eu trag din inimă un cui
şi scriu cu el aceste pagini.
mai 1970
106
Satul
Merii, perii şi cu prunii

stau la sfat în preajma porţii;
taie-n iarba neagră-a nopţii
secerea din cornul lunii.
Satul s-a întors în timp

la-nceputurile sale;
valea suie-n el agale,
dealu-i muntele Olimp.
Acolo se prind la sfat

zeii în răscrucea nopţii
când se mai trezesc şi morţii
şi mai caută spre sat.
E o viaţă laolaltă...
satul stă în centrul ei,
cu mistere şi cu zmei
şi cu liniştea înaltă.
Stă deschisă la odaie

uşa înspre infinit;
stelele s-au înmulţit,
gânduri, visuri se-ntretaie...
1973
107
Somn în câmp
Stelele cînd se aprind

mă cuprinde-un fel de jind
că n-am aripi zburătoare
spre a lor înflăcărare
Cu vis-dorurile mele
printre, lângă şi cu ele
într-un fără capăt mers
prin întregul univers
Noapte mătăsoasă,
iarba-i de coasă -
şi de coasă-mi ard călcâii,
eu în câmp şi doru-n târg,
pe deasupra ard lamâii
cerurilor date-n pârg;
dealurile suie-agale,
văile prind luna-n poale,
firul apei se ascunde
între sălcii mari rotunde;
tainele se duc, se-ntorc
greierii în frunziș torc,
iepurii ies
cu pasul sumes,
izma fumează,
seva creează;
108
somnul mă descântă,
vrerile se rup
şi parcă o sfântă
linişte îmi intră-n trup,
în inima-gând,
totul lunecând
spre gri -
uniform
şi
adorm.
1945
109
Setea de Absolut
M-am săturat de toate-aceste

interogaţii ce ne rod;
al liniştii miriapod
înaintează-ncet spre creste...
Ştiu că-ndoielile sunt lespezi

chiar de-s pe-alocuri aparenţe,
dar ele-ţi pun pe umeri zdrenţe
de care nu uşor te lepezi.
Şi totuşi, dincolo de lut,

de tot ce e, de tot ce nu-i,
rămâne-n sufletul oricui
tăcuta sete de-Absolut.
1968
110
Întoarce-te-acasă, copile!
Ne macină morile
erorile
căderilor noastre -
n dezastre...
Uneori ororile
altor trăiri
alungă florile
din amintiri.
Gânduri şi firi,
întrebări şi uimiri
abile, subtile...
Întoarce-te-acasă, copile!
1980
111
Sfârşit de toamnă
Plopii-n flăcări, flăcări suie,

într-un geam arde-o gutuie,
cerul se apleacă-aproape,
bate vânt cu gust de ape;
opărită-i iarba luncii,
mamele-şi îmbracă pruncii;
umed scârţâie butucul,
gospodaru-şi ia surtucul;
din livezi cad mahmudele,
dintr-un nor cad reci mărgele;
prunii zvârl în aer ruble;
omu-şi pune geamuri duble;
sar prin şanţ rugini şi zgure,
trece-o babă-n straie sure;
trec pe drum căruţi cu lemne,
ce de-a semne! ce de-a semne!
vor să-nsemne
aceste domnii nedemne !
…………………………………
Despre acest timp anost,
despre-o lume fără rost
şi de-o iarnă ce-o să vină
fără foc, fără lumină!...
Primăvară, eşti departe,
parc-o moarte ne desparte!
1983
112
Avem nevoie și de-ngândurare
Vântul toamnei dă să-mi poarte

paşii printre frunze sparte;
soare palid, plante moarte,
boabe de mercur pe-o carte.
Se-mpletesc pe dealuri sure
lungi, prelungi ecouri reci;
viaţa se răstoarnă-n veci,
bruma-i lamă de secure.
Oare ce mai este viu

în grădină, în pădure?
se depun atâtea zgure
peste câmpul vişiniu!...
Mă opresc mai mult ca altă

dată şi privesc în lung...
Tare-aş vrea să te ajung
primăvara mea înaltă!
Ceţurile vin pe apă

şi se-ntind sub cerul scund;
nostalgiei mă cufund...
La pian s-a rupt o clapă.
1983
113
Mă-ntorc între cărţi
Primăvara asta-i mai capricioasă:

frig întârziat, ceaţă, aşteptare...
la alimentară, coada este mare,
lumea se îndeasă în aceeaşi plasă.
Mă-ntorc între cărţi, scap de josnicie;

trupul stă flămând, sufletul s-adapă;
o agheazmă sfântă este-această apă
pururea mai vie decât apa vie.
Şi astfel fug de câte-aş vrea

să fie altfel decât sunt;
se ceartă lumea la un gram de unt,
căruţa vremii şi-a rupt oiştea.
1985
114
Pe lacul Ciric – Iaşi
Viaţă, binecuvântată
fii şi, poate, când nu eşti!
Între ape ca-n poveşti,
ziua caldă se dilată.
Aeru-i numai huzur

pe întinderile sale;
dinspre soare, portocale
strălucesc în cerul pur.
Crângurile numai zale

clatină pe umbre moi,
panseluţe râd în noi
ca în pajişti ideale.
Printre razele ce joacă

melodiile, ca visul,
zările-şi întind caisul
cu parfum de busuioacă.
Barca leagănă uşoară,

peşti de-argint roiesc pe-aproape,
noi sărim goluţi în apă
cu tot ceru-adânc de vară.
Iulie, 1988
115
Rând la lapte
Stau la cozi pensionarii,

plini de avarii
şi de trecut;
costelivi,
guralivi,
unii surzi,
alţii absurzi,
cu vată-n urechi
şi, vai!
în haine vechi
ce put
a naftalină şi-a mucegai!
Printre ei,
de-acum bunei,
stau pensionarele
cu sânii sterpi
şi picioarele
pline de şerpi.
116
Cozi lungi,
lapte puţin,
preţ,
săltăreţ,
sticlele-n pungi:
viaţă de chin!
Dar unde-s nepoatele, apte
să prindă rând la lapte?!?
Dorm covrig;
e încă noapte,
noapte, frig
de gheaţă
lungă,
spre dimineaţă,
taurii ei stau să împungă
întunericul ce stăruie,
răul ce ne năruie...
1988
117
Un timp anapoda
Hei, sărmană pagină,

rămasă-n paragină!...
bat vânturi bezmetice,
lumea umblă-n petice,
gura închisă,
primăvara ucisă,
şi noi ne dosim
sub zările sparte
de vânturi deşarte;
Doamne, fă-mi parte
să scriu o carte
despre-un ţintirim
cu fiinţe vii şi fiinţe moarte...
1988
118
Precauţie
Dacă te-ai fript cu supă,

sufli şi-n iaurt,
şi nu te mai preocupă
de ce au unii capul scurt.
Îl iei pe om aşa cum este,

chiar când nu e, deşi îţi pare
şi circuli mai uşor pe-aceste
vremuri cutremurătoare.
Te simţi mai liber, mai uşor

la pas, şi-n tot ce faci, cu tine
e cugetul şi-n viitor
nu vrea să intre c-o ruşine;
Mai bine singurel la drum,

decât cu unul ce te vinde
în primul iarmaroc, precum
ar vinde-o taşcă de merinde
Sau şi mai rău, când pe la spate,

îti sapă viitorul tot,
şi tu-l credeai la drum, drept frate,
iar el era iscariot.
1979
119
Semnificaţii
Peste abisuri
se arată zorile;
macină morile
doruri şi visuri,
ard depărtările,
ca uneori sângele;
adânci sunt zările,
inimă, strânge-le!
şi-aşteaptă cu taina din ape,

aşteaptă cu mare folos,
duhul lui Făt-Frumos
e undeva pe aproape...
Eu ştiu că aşteptarea e cruntă

cu cât mai tare iubeşti,
dar, mai ceva ca-n poveşti,
ca la Focşani şi Huşi va fi o nuntă...
120
Oamenii fac şi desfac

fel de fel de noduri mereu,
de sus, Bunul Dumnezeu
vine încoace
cu zorile coapte, cu florile crude...
s-aude, ...s-aude
ieşirea din noapte.
Începeţi, oameni buni, pregătirile!

Profeţiile se împlinesc...
eu am şi început să plivesc
lăcrămioarele şi amintirile.
1988
121
Orizont închis
Oraşul este cenuşiu

când populaţia-i flămândă;
mai rabdă, cuget răbduriu,
deşi răbdarea e osândă.
Foiala asta de prin pieţe

e foarte semnificativă,
lumea e tot mai costelivă,
şi viaţa dă să umble-n beţe.
Roabă e una şi-alta roabă...

Rându-i un fel de-ncăierare;
ochii sticlesc la fiecare
dup-un cartof, după o boabă
„În ţara turmelor şi-a pâinii”

şi-un înţelept poet a vrut
ca să se sature cu câinii
la raiul unui blid de lut.
Din întrebare în mirare,

şi invers, circulă o şoaptă...
vremea se pare că e coaptă
ca să scăpăm de disperare.
1988
122
Ziua-i aşa de frumoasă!
O altă primăvară
îmi luminează geamul;
voci la alimentară.
se dă orez cu gramul.
Acolo, jos, în spate,

la dos, ca-ntr-o ruşine
se vând doar boabe sparte,
amaruri şi suspine.
Ziua-i aşa frumoasă!

Şi e atâta soare!...
Ca-n plasă, lumea deasă
se calcă în picioare.
Voi, vremi din paradisuri,

de-aţi învia acum,
aţi înţelege cum
ne mor atâtea visuri...
1988
123
Armonii estivale
Căldurile verii,
umbrele serii,
cu-apusul soarelui, trec peste râu;
ale amurgului fantastice perii

se fac de aur, când merii
sântiliești aprind puzderii
de becuri spre lanul de grâu;
din spicele până la brâu,

zboară în noapte
prepelițe șase, șapte...
jocul lor simfonic sună
cu al razelor de lună
din care țâșnesc puzderii
vulpile cu pui și jderii.
Armonii! Ce de-armonii
vin spre noi din veșnicii!
124
Cerul arde ca un rug

poamele cu toate sug
energiile mierii
cu lapte:
grânele-s aproape coapte.
Aici în răscrucea verii

cresc resursele puterii,
Natura creează!
Sufletul se luminează
când la focu-atâtor astre
se coc visurile noastre...
Un miracol de nespus
este jos cum e și sus!
Acestui Mister Divin,

emoționat mă-nchin!
1990
125
Respiraţia lui Dumnezeu
Poienile cu flori
sunt ca voioşia copiilor
şi armonia unui cor
de îngeri la mari sărbători.
Zefirii cântă şi, instantaneu,

petalele şi florile vibrează,
vibrarea, după cum luminează,
e respiraţia lui Dumnezeu.
Minunile acestea sunt printre noi –

iubitorii de flori și livezi;
parcă te sfinţeşti când vezi
perle şi diamante pe plante spălate de ploi.
Mi se umple pieptul de duh,

ne simţim mai supli, mai tineri
ca-n postul de miercuri si vineri,
gata cu primăvara să zburăm prin văzduh...
1972
126
Insomnie autumnală
Paşii nesomnului ies în balcon:

linişte, umbre, luminile dese
şi-un gând minunat care ţese
versuri cu fir de neon.
Visări şi visuri, pe marea iubirii

vâslesc cu acelaşi fierbinte sârg.
Luna coace struguri pe târg;
să luăm aminte la legile firii!
Liniştea ţine de-ale nopţilor creşteri...

toamna îmi umblă în gânduri
ale căror profunde intrânduri
seamănă cu nişte peşteri.
Adâncurile-s un mister divin

şi fac oricând loc la tăcere;
ce sursă în spirit de-avere,
simţi când vorbeşti mai puţin!...
1994
127
Străbunii
Mă-ncălzesc la străbuni ca la foc,

flacăra lor îmi umblă prin trup
cum umblă albinele, vara, în stup
când fagurii lor se coc şi răscoc.
Deschideri de muguri, aprinderi de struguri,

crâncen vin la crama din soare,
tărie de-armuri şi mai tare
decât oţelul din vârfuri de pluguri.
Ne-mpărtăşim cu sfântul lor zbucium,

devenim şi mai tari şi mai buni,
trăim din leagăn printre străbuni
şi-nvăţăm să cântăm din fluier şi bucium.
Glasul istoriei strigă-napoi,

arătându-ne mersul mereu înainte;
suntem câtă frunză cu cei din morminte
de-apururi cu ochii la noi.
V-auzim, bunii noştri, venind prin milenii,

în verdele ierbii ce creşte-n ogradă,
vă simţim în floare livadă
de meri domneşti şi sânzienii.
128
Creşteţi voi, munţilor, codrii sub soarele

destinului nostru... această oglindă
să ne cuprindă, să ne aprindă
şi să ne-nveţe ce-nseamnă izvoarele!
Vremea e rece şi-n rele se-ntrece;

greu să-i mai afli ascunsu-i resort,
o luare-aminte-i scutul ce-l port,
vânt de-o mai bate să nu ne-aplece,
Călit în foc ciobănesc când vine

amurgul-tăiat în două harbuz -
eu ştiu, bunii mei, cât de bine
v-a prins la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
O, munţii mei, brazii mei tare statornici,

obrajii îmi ard ca de-un chef
legendar, când fecioare de voievod, la gherghef,
cuseau chipuri de pârcălabi şi de vornici!
Pe-amiezi de timp, la răscruci de podişuri,

să stăm de veghe, cu focul din zori,
la sfintele străbunilor noştri comori -
praguri la marele noastre suişuri.
1948 - 1958 - 1968 -

Suceava - Bărăgan - Iaşi
129
Între secetă și ploaie
Soarele-i numai săbii de foc,

pământul ars e urât,
seceta strânge viaţa de gât,
păcatele aduc nenoroc.
Preoţii, oamenii fac rugăciuni,

scot în câmp icoanele sfinte
să fie pământul ca mai înainte
plin de verdeaţă, de flori şi minuni.
Şi iată că-n zare-apar semne:

cerul începe s-asude,
plantele, multe moarte de crude,
spre viaţă încep să se-ndemne.
Pânze subţiri de nori se îndeasă,

se lasă cu apele calde şi ele
peste coline, peste vâlcele
şi peste vara ajunsă la coasă.
Marea întrecere spre marea trecere...

zigzaguri de fulgere, ecouri de tunete
şi muzica apelor pline de sunete,
ca-n aria grânelor când sunt de secere.
1995
130
Popas
Rămân pe loc
să beau o ciutură
din cerul ce-şi scutură
cireşii de foc.
Ziua se clatină
de-atâta viaţă
şi mă răsfaţă
cu mâini de platină.
Întind paharul -
spirit rotund -
şi beau nectarul
până la fund.
Boabele pline
mustesc de lapte,
roiesc în mine
astrele coapte.
Pe-acest versant e
toată minunea,
aici, între plante,
îmi fac rugăciunea.
1995
131
Sunt cicatrici și sunt urme
Se mai strecoară şi umbre în gânduri,

mai muşcă şi junghiuri în trup;
când vânturi prea bat în garduri de scânduri,
unele scânduri mai slabe se rup.
Pe-aici vor intra în grădini -

când nopţile suie spre mijlocul lor -
discrete sau indiscrete vini şi ruşini
care ne urmăresc şi ne dor.
Regretele, timpurii sau târzii,

sunt cicatrici şi sunt urme
ce vor continua să ne scurme
cu mustrările-atâtor copii.
1995
132
Balada dinspre Rohia
Un student, atins de-o boală

ce nu cruţă, dă să moară;
gura-i fierbe ca o oală -
n care dracii se însoară.
Curg blestemele-n ulcele

de văzduh luat cu-asalt:
vorbe negre, vorbe grele
spre tărâmul celălalt.
Plânge-n neputeri o mamă,

doctori vin, doctori se duc;
ceasul de la marea vamă
bate cuie-ntr-un butuc.
Gura satului desparte

firele ce trec prin spată;
băietanu-i om cu carte
nedestulă şi strâmbată.
Lăsând lutu-ntins în pat,

sufletul o ia spre creasta
de mai sus de vremi şi sat
şi mai peste lumea asta.
133
Zarea-i locul între două

universuri foarte-aparte,
dar de-acea lumină nouă
răul nostru ne desparte.
Spiritul se vrea-ntre-acele
zări de dincolo de ploi;
Dumnezeu, ca să se spele,
îl trimite înapoi.
Printre lumânări şi jalea

strânsă-n inimi ce se rup,
tânărul se-ntoarce-n valea
lutului zidit în trup.
Ochii morţi se fac vedere,

mâna saltă, gura cheamă...
“Doamne, asta-i înviere!”
strigă-n lacrimi biata mamă.
Liniştit, ca până-n pragul

de-a-i fi fost mintea năucă,
spune mamei, cu tot dragul,
ce duhovnic să-i aducă
134
de la Rohia preasfântă -
mănăstirea dintre munţi -
„unde noul Athos cântă,
mamă, altor fel de nunţi;
Vreau să-nfrunţi durerea ca să

pot şi eu, mai repede,
s-alung răul ce m-apasă
cu-a lui groasă lespede.
Spovedit şi-mpărtăşit voi

pleca, mamă, spre alt soare,
spre o lume-n trupuri noi,
lume care nu mai moare.
***
Vestea zboară şi aduce

preotul la patul său;
tânărul îşi face cruce
şi se leapădă de rău.
135
Lumea stăruie-n genunchi

şi se roagă şi se-nchină;
fiecare pare-un trunchi
şi-o coroană de lumină.
Unde-s dragoste, credinţă

şi speranţă, rugăciuni,
unde este pocăinţă,
acolo sunt şi minuni.
***
Şi feciorul a plecat,
după doar un colţ de vreme...
Trupul, care nu mai geme, -
acelaşi preot la-ngropat.
Ianuarie 1997
136
În grădină
Ies în grădină odată cu zorile.

Binefăcătoare-i prima adiere!
Colorate, aromate, florile
îmi întind ceşcuţe cu miere.
Chemarea de-a ieşi dimineaţa în vii,

în livezi, în poieni, nu e nouă...
Cândva, părinţii îi învăţau pe copii
să umble desculţi prin rouă.
Şi acum, iată-mă-s eu, însetatul,

luat de-al minunilor val;
în stânga ogoarele, în dreapta, satul,
în faţă, pârâul de-argint muzical.
Chiot lung de in şi tort,

izbucnind în tot ce este,
cu trei căni în mână peste -
aceste creste să mă port.
137
Vinicer râzând în struguri,

mere dogorind în pom,
viaţă mişunând în muguri,
om dând mâna cu alt om;
sunt îndemnuri care-mi vin

din adâncul, marele
suflet de român senin
când salută soarele.
Bohoton, 1996
138
Peste zări și peste timp
Patru dealuri în potcoavă

şi-ntre ele-un sat rotund -
binecuvântată slavă
de livezi care-l ascund.
Sat în branişte domnească

şi-o istorie a lui;
azi, în faţă, dă să-i crească
din acelaşi nume-un pui.
Între sate-un rai de vale

cu pârâu, şosea şi dacă
mă uit bine-n iarba moale
un copil păzeşte-o vacă.
Ziua-i lungă, vara-i caldă,

lumea-i toată pe ogoare;
un copil, cântând, se scaldă
şi în apă şi în soare.
139
Ochii caută departe,

unde cerul, pe pământ,
strălucind, deschide-o carte
numai cântec şi cuvânt.
Cartea zărilor... Ce multe

întrebări îi umblă-n dor!
El, copil, vrea să le-asculte
glasul lor şi vraja lor.
Nu-i uşor să le-nveţi graiul

fără să alergi, să sângeri,
Doamne, poate-acolo-i Raiul
unde stai păzit de îngeri!
Vaca vine mai aproape,

timpul e aşa de blând!
Pe sideful din lungi clape
Zările s-aud cântând.
140
Astrul zilei e-n amiaza

unei preaadânci splendori;
el îi prinde-n braţe raza
şi-o înnoadă de trei flori.
Cum ar vrea pe ea să suie

în al cerului Olimp
verticală cărăruie,
peste zări şi peste timp!...
Vaca paşte, iarba creşte,

cerul apără pământul,
el ia cartea şi citeşte.
“La-nceput a fost Cuvântul”...
Judecata-i pare dreapta

ordine din legea firii,
căci Cuvântul este Fapta,
marea faptă a Iubirii.
1996
141
În amiaza marilor amieze
Satele sunt nave legănând sub cer,

turlele bisericilor sunt catarge vii;
prins de şapte unde, visului mă cer
dinspre viaţa asta, înspre veşnicii.
Broderii de vii şi livadă urcă

şi se-ncurcă-n razele augustului cald;
eu mă scald în soare, beat de soare, jur că,
pe-a lui furcă, ziua-i caier de smarald;
Paradis ce-ntoarce vara-n primăvară,

tresăriri ușoare, fructe coapte-n flori
şi din flori cu aurul dulce dând să sară
în vibrări de-arcuşuri trase pe viori.
Să te uiţi pe tine în toţi şi în toate;

toţi şi toate-n tine dând să se aşeze,
treze simbioze şi imaculate
în amiaza marilor amieze.
1995
142
Amiază secetoasă
În unghi drept cu umbra-ngustă,

zarzărul a înlemnit duios;
jaru-i stă pe frunze gros
vara frige ca o pustă.
Broaştele-au fugit în fund de baltă;

balta pute şi cloceşte rău,
focurile vin din hău,
cumpăna a-ncremenit înaltă.
Somnolentă, ca o spuză, calea

se tăragănă printre porumb şi grâu;
grâul nu mai leagănă din râu,
râul nu mai umezeşte valea.
Lenea s-a întins oriunde,

gâfâind ca un căţel flocos;
gândul cade găunos,
ochiul sub pleoapă se ascunde.
Oamenii stau pe la dos,

răsturnaţi ca nişte cioate;
viaţa s-a lăsat pe coate,
aerul orbeşte de sticlos.
1996
143
Cu Radu Gyr și cu Ulise
Noi năzuim spre-un paradis

posibil pentru fiecare;
ce mare este-această mare
a dragostei de dor şi vis!
Plecaţi de multişor la drum,

cuprinşi de-aprinse idealuri,
o lume se întreabă cum
din valuri răsărim pe maluri?!?.
Ne-ajută sfinte călăuze,

pe marea, rareori albastră,
noi, numai cântece pe buze,
renaştem din credința noastră.
Uităm bătutul nostru-n cuie

pe-o cruce care-o purtăm încă
spre-o Golgotă ce-n noapte suie
acelaşi vârf adânc de stâncă.
144
Trecând prin încercări ce nu pot

ca să ajungă în cuvinte,
ne ducem crezul înainte,
strivind sub tălpi tot răul, tot...
În taina dintre nopţi şi zile,

dintre tăcere şi cuvânt,
iubirea este-al nostru-avânt
şi ochii tăi curaţi, copile.
Lumini de pietre preţioase

vibrează trupul mării drag
şi farmecele ei ne-atrag
cu atâtea simfonii frumoase!...
E-o feerie, transă...este

tot ce-i mai minunat, anume:
un crez cu care trecem peste
nelegiuirile din lume.
145
Vâslitu-acesta un galop e
chiar când nu bate-n pânze vântul;
Ulyse, iată şi pământul
cu ale noastre Penelope!...
Dar ţărmul care vine-aproape

nu e Itaca, ci-napoi
ne duc misterioase ape
cu mările cântând în noi.
Întorşi pe-al Troiei tainic mal,

ca-ntr-un poem de Radu Gyr,
depunem flori în cimitir
celor căzuţi în ideal.
Şi iarăşi vom pleca pe mări

cum am pornit la început,
cu-aceeaşi foame de-absolut
şi însetaţi de-aceleaşi zări.
Periprava – 1960
146
Aducere aminte selectă
Umblu prin memorie mereu

și-n tramvaiul suind spre Copou,
descopăr un ecou:
școlărița din sufletul meu.
O sfătuisem să aleagă-un liceu

cu deschidere spre viitor
o convingeam că informatica e un curcubeu
ce va face lumea să trăiască mai ușor,
să meargă mai repejor,
să dea mai multă recoltă-un ogor
și,
oriunde ar fi,
să-l găsească pe poet
pe internet,
în orice clipă din noapte și zi.
Era visătoare. Îndrăgostită prematur;

scria versuri
cu azur
și poziționare modernă;
gândea la o eternă
călătorie, în doi, prin universuri.
147
Pe o casetă, ascult respirația ei

de a cărei euforie mă tem;
destructura orice sistem
de trăire printre pigmei.
Când destinele
au schimbat direcțiile spațiale,
mi-a luat seninele
zile cu ale sale
enigmatice dispariții și
fel
de a fi.
Pe unde mai ești, Isabelle?

Ce adâncă liniște!
Pe colina Copou,
mai surprind un ecou:
Isabelle-belle-elle...
1989
148
Tinerețea numai aripi

I
Cum mă suiam cu-aripile reflexiei în slava

ce nu se poticnea de amintiri terestre,
zburam peste înalții munți aruncându-și lava
deschiderii de suflet pe-atâtea largi ferestre,
Spre alte lumi decât această lume șschioapă,

ideile din inimă-mi veneau ca aspirații,
alunecam prin aer precum delfinii-n apă
și măsuram cu-aripile ale visării spații.
Puțin neliniștit, când pe sub mine stoluri

de păsări călătoare plăteau la istinct vamă,
lăsam în urmă-o lume de plinuri și de goluri
și ascultam de-o voce care și-acum mă cheamă.
Nemarginile minții îmi dădeau spor la mersuri,

peste livezi în floare, și nu mă-ntrebam, cum
acest voiaj mirific ia-n brațe universuri,
făcându-mi loc în viață la un alt fel de drum...
Mai liber de costrângeri și de căderi lumești,

din când în când luând câte un piept de-azur,
suișurile mele-mi păreau foarte firești,
căci dincolo de ele, domnea spiritul pur.
149
Nu auzeam decît mișcările de aer,

când printre toate, îngeri și serafimi voioși,
slăveau în cânt iubirea pste al lumii vaier,
căci oamenii se lasă de-atîtea patimi roși.
În zborul meu aripile nu-ncercau să citească

în ariile cerului profund, nemărginit,
alunecau din ele, c-o liniște cerească,
fotonii revelației spre un alt infinit.
Știm că mai deasupra există-o altă față

a transcendenței, unde-i Izvorul de lumină,
spre El suia căzutul, de-atâtea ori în viață,
dar ridicat jertfelnic din balta de șerpi plină.
Eram convins că nu căderea este vina,

cât e plăcerea de a te ridica din ea;
fugeam de întuneric, mă fascina lumina
ce-i răspândită, Doamne, de Tine-n orice stea.
Și noaptea tot fotonii îmi conduceau suișul,

căci astrele erau aprinse peste tot
și-ntr-una m-ajutau să fac și ce nu pot
ca-n drum să nu le stau și eu de-a curmezișul.
150
Astfel, oricare zbor i-atât de roditor!

mulțimile de raze care te înconjoară,
te suie printre astre numai cu visul-dor,
care oricând și-oriunde-i cea mai de preț comoară.
Nocturna feerie, îl uimea și pe Kant,

precum legea morală ce o trăia profund,
căci în al existenței nemărginit rotund,
acestea și iubirea au funcții de liant.
Asemeni rugăciunii, smerit când mă apropii

oricând de Dumnezeu a toate făcător;
acesta-mi este drumul prin care-ncerc să-l copii
pe Kant în transcendența sintezei visul-dor.
Cât e de minunat să vezi c-atâtea astre

ne rotunjesc proiecte - atitudini, caractere,
când omul slăbiciunilor și-al pacostelor noastre
făcut e ca să lupte, iubească și să spere.
Atâtea universuri, și-n ele stele pui,

se-nvârt în constelații, pe axe nevăzute,
și-n dubla lor mișcare, spre largul cerului,
esența este axul rotațiilor mute.
151
Dar zborul e înotul care înseamnă undă-

cercul cu bucle-ntoarse-n contraste derutante,
că existența este-n ansamblul ei rotundă,
și-n cercul ei deschis sunt fel de fel de pante.
Acest nucleu prolific în orișice spirală,

deschis e ca și legea suind spre Transcendent;
ce liberă e-aripa în zbor, p verticală,
cu sursa în iubire, emoții permanent.
Iubirea, ea mă cheamă c-o insistență care

nu are loc și timp, căci este-asemenea
cu focul care arde din ce în ce mai tare
peste orice hotare, cum știe numai ea.
Izvor de energie intrată în aripă

de pot și eu cu spiritul să umblu peste tot
și în mulțimea veacurilor, care-s de fapt o clipă,
în care știu să fac mai mult chiar decât pot.
Să ai penaj de raze și zori în loc de puf,

care și prin pustiuri îți scot în cale oaze,
să gâdili tinerețea cu-al astrelor zuluf
și să parcurgi în clipe-ale existenței faze.
152
Este o alchimie a spiritului viu,

care mereu renaște, ca tânăr să rămână,
în veci nemuritor, de ziua-a șasea fiu
al Providenței care pe toate e stăpână.
Spre Ea să ne-ndreptăm iubirea născătoare

de-ncrederea întoarcerii în leagănul dintâi
și va veni o zi-n suișul nostru care
va părăsi pământul incert de sub călcâi.
II
Cu voioșia mea m-am învățat s-ajung

în spații unde doar visarea are-acces,
dar pe traseu atâtea ispite-n cale ies,
și mersul ideal este profund și lung
Din când în când simțeam un jind că-mi dă fiorii

regretului, văzând cum rândunelele vin
la casele românilor, să-și crească puișorii
și să-mplinească-o lege sădită în destin.
Vedeam prin a văzduhului deschisă larg fereastră,

rotind pe sate stoluri de berze-n primăvară
și mă-ntrebam de-n lume există-o altă țară
așa de primitoare cum este Țara noastră?
153
Miresmele din crânguri, livezi, grădini și lanuri

se deschideau la soare, ca la izvoare macii
spre vara lui Cuptor, când ale lui elanuri
coceau, în văzul lumii, pe-ogoare cozonacii.
Carpații – scutul nostru și leagănul de veacuri –

își înălțau, cu brazii, cu ulmii și gorunii,
atâtea mănăstiri, și-n pajiști flori de leacuri,
și cerbii păzind stânele, alături cu străbunii.
M-a copleșit neliniștea, nemărginitul jind

după un spațiu plin de câte sunt în rai,
simțeam acut nevoia de vis să mă desprind
și să revin la stânele cu doina noastră-n grai.
Izvoarele-s o vrajă și toate stau s-aline

pe românașii noștri-n picioare când dau zorii;
pe praguri nevăzute am reflectat mai bine
la sfatul ciocârliei și al privighetorii.
Vara era la coasă, fructe-aurii și dese,

pe deal via în rod, și ea mă aștepta
cu brațele deschise și cele mai alese
hortensii și senine flori de Nu-mă-uita.
154
Mi-am strîns ușor aripile și-am coborât din zbor

într-un răsfăț de roduri... eram acasă iară;
umblarea mea fusese învinsă de un dor
ce mă năștea acum, precum întâia oară.
Desigur, este bine să știm și cît mai multe

din ce-am putea cunoaște, din ce ne e permis,
dar omul să-nțeleagă, s-aleagă și s-asculte
de glasul tinereții și-al marelui ei vis.
2017
155
Din balcon
În Iașiul cu trotuarele pline
de elevi guralivi și studenți,
atenți la aceste roiuri de-albine,
în dimineți cu pereți transparenți,
Cam pe la ora opt făr-un sfert,

orașul se umple de viață,
și viața se schimbă la față,
în ritmul viitorului foarte alert.
De sus, din balcon, văd școlarul

cu șapcă și emblemă la umăr;
ce de-a proiecte la număr
și visuri ce-și scapără-amnarul!
Când mergeam cu tramvaiul, era sărbătoare!

mă gândeam la ziua de mâine,
mâncam pe cartelă un crâmpei de pâine,
războiul era în vâltoare.
Și printre toate-ale anilor goluri

treceau întrebările spre ziua de azi,
se-apropia frontul, speranțele stoluri
se refugiau carpatic în codrii de brazi.
1993
156
Vârsta-și caută ieșirea
Sunt cu visul în eter

și piciorul pe pământ,
anii mei sunt plini de-avânt,
axa lor e un mister.
Nu mă întreba de ce
nu mă iau cu orișicine;
simt că primăvara vine
cu atâtea farmece...
Îi presimt orice secrete,

cum îmi umblă prin țesuturi,
azi-noapte-am visat trei fete
că-mi umblau prin așternuturi,
Aruncau toate din poale,

cu petale și alinuri,
peste ale mele plinuri
ce dădeau să se răscoale.
Vârsta-și caută ieșirea

de acum la drumul lung
unde, pe tăcute, -ajung
să-nțeleg ce e iubirea.
1944
157
Școlărița la care și azi mă gândesc
Pe cerul trecutului există o stea

asemenea
cu școlărița care creștea,
în inima mea,
flori de Nu-mă-uita.
Scria poezii,
le citea emotiv;
sensibilitate, trăire;
avea glasul macilor când se deschid;
avea ochii născuți din iubire;
inteligența trecea prin zid.
Vedea mai departe,

mai profund,
mai uman;
avea încredere-n carte,
în elan,
și-n al fericirii rotund.
Sunt firi ce te cheamă aproape,

atât cât să nu le atingi;
cine-i prins în ale dragostei chingi
n-are cum să mai scape.
158
................................................................................
Și-am dus această sclavie

numai farmec, vis, proiecte,
pe-ale turnului Babel trepte,
și turnul, căzut în istorie, doar în legende învie.
.........................................................................
Pun casete magnetice cu recitările ei

și tot Copoul cu tei
în floare
au atâta candoare
în sufletul care
o întâlnea pe edenice alei!...
..........................................................................
Dragi cititori, istoria aceasta e lungă

precum distanța la acea stea
luminând cerul din inima mea
cu anii ei, pe care i-așteptam să m-ajungă.
2000
159
De-acum am 14 ani
Timpul-i roată în mișcare,

osia îi stă pe loc;
vârsta mea e un noroc –
izvor d-energii solare.
Rândunelele când vin,

inima-i o baie de emoții,
fericiți suntem cu toții
de al primăverii plin.
Vârsta mea este o stare

ce-și cunoaște bine anii,
n-o interesează banii,
aripile vor să zboare.
Ce fac, am în toate spor,

depărtarea vine-aproape,
ale cerurilor ape
stau pe Crestele cu Dor.
În al armoniei vis
nu știu ce e să te cerți,
ies dintre-ale cărților coperți
și sărut o floare de cais.
1942
160
Ca florile când se deschid
O fată c-o lanternă-n geantă

și-un telefon mobil în sân,
urcă pieptiș a vieții pantă
cu un impuls pe ea stăpân -
Un dor de ceea ce nu are

și-i segmentează somnu-n trei,
ca un răsad într-o chemare,
creând ecouri printre zei;
Umplând pământul, umplând cerul

cu armonii îndeajuns
să schimbe-n dragoste misterul
cu care Dumnezeu ne-a uns
Să viețuim pe tot pământul

cu piscuri ale căror riscuri
ne dau accesul la Cuvântul
înscris pe-ale iubirii discuri
Și auzite de poeții
ce văd în armonie mersul
spre frumusețile vieții
ținând pe frunte universul.
161
Este o taină, o mirare,

ca o chemare să treci prin
înalte valuri pe o mare
a propriului tău destin;
E-un strămoșesc foc în simțire

cu care n-ai cum să te joci,
căci florile, când sunt boboci,
își deschid ochii în iubire,
Unind contrastele ce sunt

vizibile la orice pas
cu al iubirii unic glas
din lapte, miere și din unt,
Ca lumea-ntreagă să-nțeleagă
esența de a trece prin
taina iubirii ce ne leagă
în vecii vecilor, amin.
2015
162
Cântec ieșean
Parcă este primăvară,

îmi cresc aripi la speranță,
vin elevii din vacanță,
Iașiul înflorește iară.
Cu-ochii inimii petrec,

dată-n floare, o grădină,
valuri de școlari, lumină
răspândesc pe unde trec.
Vechi colegialități,
proaspete prietenii,
tainice și timpurii,
iubiri... Ce festivități!
Printre ei, în uniformă,

și în gând c-o poezie,
mă zăresc pe mine-n formă,
ieșind din copilărie.
Anii de liceu au fost

sărăcuți, dar plini de-un crez;
să-mi creez în viață-un rost,
în care să și visez
163
la ce e frumos în viață
și servește armonia;
am privit lumina-n față
și-am lucrat la vreme via.
Cărțile, doar cărțile

m-ajutau să urc la deal
spre un mare ideal
cu izvoru-n toate părțile.
Dacă știi din sărăcia

ta să faci aripi și trepte,
ea poate să te aștpte
undeva, cu veșnicia.
Nu te îndoi, mai bine

caută și ai să vezi
că plantatele livezi
sunt cu tot rodul în tine.
Ale vieții limpezi sfaturi

vin din toate părțile,
cărțile, doar cărțile
ne feresc de-orice oftaturi.
2016
164
Sunt la vârsta
Între ezitare și gândul hoinar,

prefer o ceașcă de azur;
sunt la vârsta când pe obraji apar
bien des boutons d-amour.
Pulsul are un ritm alert,

mă trezesc mult mai devreme
și ascult la ora patru și-un sfert
cum zorii scriu cu aur poeme.
Dau în lături fereastra ca să

beau o cană de polen cu nectar;
iezii reflexiei prin inimă sar,
ca puii de prepeliță prin iarba de coasă...
E primăvară-n articulații,
soarele face puişori în flori;
ale iubirii sublime vibrații
au glasuri de mierle și privighetori.
Surpriza își crește fiorul cu dorul

într-o sinteză tonifiantă;
de pe un munte nevăzut îmi iau zborul,
dar alunec câțiva metri pe pantă.
165
N-am antrenament, echipament adecvat,

sunt novice în acest sentiment
care mă-ncearcă tot mai insistent
spre ceea ce încă nu-mi este dat.
Într-o noapte-am visat o faină

colegă chemându-mă la plimbare în parc,
unde Brâncuși și-a ridicat peste vremuri un arc
sărutului, consfătuirii și-o masă de taină
Ca Daco-românii oricând să reziste

căderii în necunoscut;
s-apropie vremurile cele mai triste
ale unui război pierdut.
Pe-aproape Jiul își aleargă apele,

avioane străine controlează cerul,
întrebările, cu toate sapele,
intră în istorie și plantează misterul.
Cu toți ne-ngrijorăm de ce-o să urmeze,

precauția n-are timp de săruturi;
în ale țării adânci țesuturi
exploziile înfig pioneze obeze.
3 August 1944
166
Iarnă în exil
Ce mai vreme!
ce mai noapte!
iarna geme de blesteme
și înunecate fapte.
Parcă cinci mascați la ușă

trag s-o spargă;
foc cu paie, și-n cenușă
învârt trei cartofi c-o vargă.
Timpul, casei între scânduri,

câte-oleacă se dărâmă;
porcii vânturilor râmă;
unde-i vara mea din gânduri?!?
Suflă gerul într-o goarnă

din Siberia de gheață
roșie această iarnă
îți ia orice chef de viață.
Întrebări, mirări grămadă

cresc pe conștiința lumii;
valurile de zăpadă
strâng la gâtul nostru funii.
167
În această incifrare
duc pietre de moară-n spate;
nopți polare, înghețate
și nici urmă de visare;
Și nici urmă de aripă

de pe care să-mi iau zborul,
dorul e bolnav de gripă,
cum presimt și viitorul.
E un ev dement, dar care

-n sinea lui se crede geniu,
deși nici cap. nici picioare
nu are-n acest mileniu.
De-acum orice așteptare

a-nlemnit, pe când în horn
crește-o viperă cu corn
generala sufocare.
Ianuarie 1958, Schei-Călmățui-Bărăgan
168
Tinerețe
Pe care piscuri
ți-ai oprit zborul
și cu ce riscuri
ți-ai salvat dorul?...
Umblu prin caiete;

poezii,
fotografii,
fete,
părinți, copii...
Colege de școală,
servici, viață,
ies din ceață,
mă scoală,
și mă cheamă la munte,
la mare,
fiecare
avînd pe frunte
coronițe din raze de soare.
Tinerețe plină de visuri,

mai crude, mai coapte,
de zi, de noapte,
făcută să treci peste orice-abisuri
și să înfrunți
169
pante abrupt de munți,

păduri pline
de jivine;
să treci,
fără să te-neci,
pe coate,
pe brânci,
prin ape adânci,
din care destinul scoate
în cale, flori,
de-atâtea ori,
stânci.
Ție îți dedic această odă,

să te cununi la Petru-Vodă,
Mânăstirea Fraților tăi de Cruce
înălțată să-ți usuce
orice lacrimi
și, străini de patimi,
să crești cu dragostea ta de adevăr
ca un dat în floare măr
alăturea de-o Krimhildă,
să rămâi în veci o pildă.
2010
170
Întrebare și răspuns
Oare cine-i acest terorist

care-mi tulbură visul
și scrisul
prin care exist?
În infinit,
Adam și Eva
gustă seva
din mărul oprit.
Acest simbol
ne dă de gol
fără ocol!
Când nu te-aștepți,
se scoală,
ia poziție de drepți,
dă foc la oală
și zeama fierbe
substanțe și verbe,
stări
și acțiuni,
întrebări
și minuni.
171
Neastâmpărul e-acut,
vasul de lut
e spadă și scut.
Ce-i de făcut
cu acest mit,
răzvrătit,
de neoprit?
Văzând că tot scurmă,

în cele din urmă
m-am iarăși gândit,
că enigmele fac
să se deschidă
uși la piramidă,
nuferii pe lac:
extaz, euforii, delir

în transa
ce-mi dă șansa
alt aer să respir.
172
Și din gândit
și răzgândit
am descoperit
că acest terorist
e un alchimist
foarte complex;
jurnalistic
plin de stimă;
lingvistic,
este o rimă
la index...
1946
173
Tinerețea noastră - numai verbe
Viața, în Poiana mieilor, un cerb e

care fierbe astăzi ca și ieri;
tinerețea noastră – numai verbe
ne-ocrotește de orice căderi.
În a fânului mișcare de miresme,

respirăm vigoarea vegetală,
și-n această verde catedrală,
dragostei îi înălțăm catapetesme.
Dincolo și dincoace de care,

numai mânăstirile cunosc misterul
dăinuirii noastre în altare -
și pe care Dumnezeu își sprijină tot Cerul.
Și când noaptea e adâncă de senină,

policandre se aprind și ne uimesc,
cât e de dumnezeiesc și românesc
acest spațiu-n care Dacii se închină!
1947
174
După anchete, la Suceava
Țepene-s picioarele,
atârnându-ne de oase-
le din șolduri, când zăvoarele
intră-n noi ca niște coase.
Deja ne aflăm în rând

câte trei, cifră-n triunghi;
surprind pe-un crâmpei de gând
plânsul lumii, ca un junghi.
Vin hârdaiele flămânde

cu un polonic de ceai,
este un pișat de cai,
semn al unei lungi osânde;
Ochi de caralii trimit

înspre noi repezi piroane
ce ne trec și prin ciolane
cu lungi vârfuri de cuțit;
Ura lor n-are măsură,

răbufnește-n vorbe grele,
numai scrâșnet de măsele
dintr-o-nveninată gură.
175
Între mine și-acest hău

fac să crească-un gard de flori;
uit de ceaiul din hârdău,
și ascult privighetori.
Uit de bieții caralii,

îmi fac rugăciunea-n gând,
sunt printre monahi, cântând
psalmi în mersul spre chilii.
Din biserica-n poiană,

un ecou în univers,
merg, cum de copil am mers,
când cântam și eu la strană.
La altarele din duh,

stăm de veghe, Frați de cruce,
țara noastră-i la răscruce,
sfâșiată de-un năduh.
Ajunsă pe mâini străine,

ca-ntr-un abator al morții,
sângerează, când jivine
îi scot inima cu colții.
176
.....................................................
Punct și virgulă; răscruce,

prima-n epopeea lungă..
mă rog, sufletul s-ajungă
teafăr, la suit pe cruce.
Sunt la primii noștri pași

prin infern spre Golgota,
Doamne, numai voia Ta
ne-o scăpa de ucigași!
1948, Penitenciarul Suceava
177
Începe furtuna
Fraților, atenție!
vin vești rele mereu;
numai Dumnezeu
ne mai pote scăpa de detenție...
În țară se înmulțesc arestările!

îmi schimb repede adresa;
presa-
conspirația tăcerii!
piesa,
e cu interpreții în toate gările;
e ultima lună a primăverii;
în răspântii de străzi kaghebiștii vânează
orice inimă trează,
și-ngrămădesc în lăzi
atâtea prăzi.
Scriu acasă, incifrat

despre o mierlă și-o colivie;
pe traseu, arunc discret
cu tot cu geantă, un secret
în Bahlui;
istoria-i la răscruce;
duc geamantanul cu foi și caiete
în colțul podului
la mătușa mea, fără să știe.
178
Cad Frați de Cruce!

sunt răpiți
băieți și fete,
elevi și studenți,
părinți și copii,
din case, de pe străzi,
toți inocenți,
doar că-și iubesc Religia, Țara și Neamul,
cu cei plecați și cei vii:
un timp diavolesc!
Mi se înăsprește glasul.
Îmi controlez ceasul;
prin mișcările de aer aud strămoșii:
”Copii, păziți-vă de hienele roșii!
Sunteți vânduți, ascundeți-vă pasul!”
Este Florar. Mâine-i ziua numelui meu!

S-apropie sesiunea și vara!
E noapte-n toată Țara!
Furtuna cu grindini crește mereu!
179
Un inegal război:
muntele suferinței - pădurea cu jivine – mlaștina
deznădejdii...
apuc să mă-nchin...
iubito, pune-mi un trifoi cu patru foi
în acest pahar cu venin!
m-așteaptă multe primejdii...
20 Mai 1948
(în aceeași noapte am fost arestat, pentru 14 ani)
180
Izvor de viață vie
Credința nu-i o vorbă la-ntâmplare!

Pe valurile vieții, când nimeni nu-ți întinde
colacul de salvare,
și cel de lângă tine
te minte și te vinde,
credința, a mirare! te pune pe picioare;
Te-aduce la lumină, poți merge mai departe,

spre o finalitate la care meditezi;
credința e izvorul de sevă din livezi,
de florile-ajung rod ce lumii se împarte.
Această, fără limită virtute-ți dă speranța

că rândunica timpului nu zboară în zadar,
la cuibul verii noastre își crește puii iar,
prin dragoste-anulând dintre semeni distanța.
Toți pot să-ntemeieze-un cămin, ce frumos sună!

iubirea ce într-una ți-aduce bucurii!
copiii-ntotdeauna-s mai mult decât copii,
sunt însuși viitorul cu care te cunună.
2013
181
Sonet
Un curent din Polul Nord

face loc îngrijorării,
că nu pot să mut al mării
puls în tainicul meu cord.
Scade ritmu-naintării,
aparatele la bord,
spun că nu sunt de-acord,
cu-acest joc viclean al zării
care-ntr-una scânteiază,
din departe-n mai departe,
ca o fascinantă carte
ce tot omul o visează.

Taina este-n chiar mișcarea
apelor ce măresc marea.
2017
182
Iubirea poate ca să spună
Principiul are mișcări stricte,

nu dă decizii pe un sfert;
pe cei care comit delicte
îi urmărește-n pas alert.
Detest orice fel de conflicte,

cu nimeni nu vreau să mă cert;
am învățat, în timp, să iert,
cu sentimente benedicte.
Iubirea poate ca să spună

cum se creează armonii;
ce frumoși sunt acești copii
care se joacă împreună

și-aceste suple ciocârlii
ce stau în cuib doar pe furtună!
2017
183
Sonetul dragostei
Dragostea-i o sursă de putere,

îmi aleargă-n simțuri cu viteză,
dă extemporale și-orice teză,
dă examene prin vene și artere.
Chiar dacă programul e de-asceză,

ea, din inimă, continuă să spere,
că mă-nviorează cu un fagure de miere,
pe când vremea, de atâtea rele e obeză.
Timpul predilect al dragostei

e din bucurii, entuziasm, extaz, delir,
din smerenie nu-ncerc să înșir
toate binefacerile ei.
Are un răspuns la fiecare

incifrată întrebare.
2017
184
Perfecțiunea imperfectului
în prezentul continuu
Dacă lumea ar ști ce și câte dezastre

au înfruntat emoțiile noastre,
ca să salveze iubirea,
ar recunoaște
că imperfectul
are efectul
celui mai plastic
și mai elastic
prezent,
potent
să asimileze,
cu multe viteze
și spor,
orice trecut și viitor
și să-mpartă omenirii
cel mai decent
și sublim
sentiment,
al iubirii,
fără de care
n-am fi în stare
să conviețuim.
185
Trecut și viitor –
prezent permanent,
eternul acum,
oamenii la drum,
înțelegându-se mai ușor
unii cu alții,
simplificând morfologia verbului
cu decența
și consecvența
brazilor, înalții;
selecția firii
din chemarea cerbului
în plaiul
din raiul
iubirii.
186
Aceasta este esența

din existența
vieții pe tot pământul:
”La început era Cuvântul...”
Era permanența.
”Cuvântul era la Dumnezeu...”
Evanghelica veste
atestă că era,
este!
Prezentul continuu - timpul trăirii
ce ne vrea
cu dragostea:
”Și Dumnezeu era Cuvântul...” –
Identitatea, draga mea.
2017
187
Între noapte și lumină
Un bizar coșmar mă prinsese-n clește,

roua de pe frunte nu puteam s-o șterg,
îmi lipsea o punte pe care s-alerg
dincolo de apa ce-o simțeam cum crește.
Trecuse de umeri, era foarte rece,

mă strângea de gât, simțeam că mă-nec;
năzuiam spre malul altui vis să trec,
apa de pe mine nu voia să plece.
Cu cât mă mișcam, apa și mai mult

creștea, și cu mâna o feream de gură;
era-ntunecată, ca un fel de zgură
dinspre-o sursă-a unui pompator ocult.
Să strig negreșit! Spre unde? Spre cine?

Nu vedeam, în noapte, nici un barcagiu;
numai că prin umbre, am simțit că vine
precum o salvare, un sfat foarte viu...
188
Socrate!, mi-am zis. Mă scoate din plase-

le-n care vrerea se zbătea;
Socrate plecase; rămas, Petre Țuțea
își sălta spre mine martirele oase.
Auzindu-mi geamătul, el, care-avea cheia,

pe-un sol incifrat, în formă de 7,
îmbrăcat în șoapte, i-a da drumu-n noapte;
7 strălucea ca-n epoci ideea.
Eu mai aveam trup, el era doar duh,

și vedeam cum viața-și luminează fața,
ca un satelit ședea în văzduh,
subțiindu-mi noaptea, chemând dimineața.
M-a-ntrebat ce cărți mai am în proiecte

și ce pomi voi mai planta în livadă;
i-am răspuns că mă împiedică abjecte
omizi roșii-roșii ce nu vor să cadă.
189
Mi-a reamintit că orice izvor

își alimentează toată vrednicia
dintr-un dor de bine, din interior,
și-n Carpați își are toată veșnicia.
Aproape uitasem acest adevăr,

metehnele lumii mă preocupau
mai mult decât drumul vieții rele, sau
boemul din mine care-mi era văr.
La o introspecție, mai severă, am

dedus că boemu-n decenii mi-a fost
mâncător de timp, lăcustă pe ram,
un sort de lentoare fără nici un rost.
Scăpat din strânsoarea întinsului scai,

mă simt mult mai sprinten, mai la datorie;
cât de plină-i viața. când în tine-nvie
talantul de-a scrie melodii pe nai!
190
N-am s-ascund nicicum că-n profundul eu

Petre Țuțea este o prezență vie;
cartea: Întru Dumnezeu și Neamul meu
este-un crez comun, chiar din pușcărie.
Două adevăruri! Nu ai de ales.

Absolutul este o finalitate,
ne cuprinde-n El,pe toți și pe toate:
ori crezi în esență, ori stai în eres.
Și chiar de-ar fi între, e un înțeles,

două Adevăruri într-o unitate:
Părinte și Fiu, întru care toate
câte sunt respiră și n-ai de ales!
Ce idei active, ce verticalitate!

Câtă-nțelepciune la acest Român!
Stăpân pe ce-afirmă, pe curaj stăpân,
gata să alunge răul din cetate!
2017
191
Epistolă
d-rei dr. Cristina, la Înviere, 2017
Iubito, dac-ai ști cât de prezentă ești în mine

soarele n-ar mai apune
și eu ți-aș putea spune
că zările sunt pline
de chemări,
de așteptări,
de-mbrățișări...
Am citi
un poem de Eminescu, împreună,
la orice oră din zi
și ne-am uimi
cum ideea și muzica,
din cuvânt
consună
cu emoția care, discret,
ne mută din concret
în sensibilitatea
care ne-nvață ce-i Eternitatea
Poetului sfânt.
2017
192
La Costinești
Stau pe plajă, simt misterul

ce-l respiră-ntinsul mării;
toate geamurile zării
sprijină pe umeri cerul.
Astrul zilei vine-ncoace

și mă sfătuie să-mi scot
de pe mine ce nu-mi place,
ca să mă bronzeze tot.
Lejer, pe treptele scării

unui proiect literar
cu naiade ce răsar
din adâncurile mării.
...................................................
193
Și Elada cu de toate,
vine-aproape: ce de-a genii!
vara suie la Sânzenii,
prin milenii e Socrate,
Ce limpede-i Adevărul!
rostit de un înțelept!
guri de rai îți cresc în piept,
dacă nu e putred mărul.
..........................................
Mă-ncearcă-o euforie...
între-aceste Universuri,
pescărușii îmi scriu versuri
pentr-o lungă simfonie.
1982
194
Cale
Armoniile iubirii,
de copil le simt în mine,
și cu ele văd mai bine
care-i drumul mântuirii.
Duhul știe că-s divine

luminișurle firii
în care ajung zefirii,
mișcând aripi de albine.
Antitezele-și dau mâna

-n inimile de copii,
făcând loc la ierarhii
ce previn orice dezastre.
Cu emoția, stăpâna
sensibilizării noastre.
2017
195
Evadare
Mă simt bine printre astre

cu nemargini împrejur,
doar din când în când îndur
urmele unor dezastre,
Prin care-am trecut pe când

studenția întreruptă
ajunsese-o creangă ruptă,
de cinci vânturi atârnând.
Tinerețea, numai zboruri

doar de un poet știute
revenea cu brațe mute
între-njurături și-omoruri;
La apel, între zăvoare,

unde-ncrâncenați, satrapii
se purtau precum casapii
de la vechile-abatoare.
Retrăiam străbune mituri

printre cerbi cu brazi în frunte,
poposeam la stâni și schituri,
spre o altă lume, punte.
196
Ascultam, în fapt de noapte,

cum izvoare-n cer curg tainic,
și cu frați de cruce-n șoapte
învățam din Gyr și Crainic
Poezii întregi și versuri

pentru noi euforii,
hrana unei vieți mai vii
cu-alte mersuri și-universuri.
Rugăciunile și-această
hrană fără de prihană,
ne-au dat libertatea vastă
de cântam prin somn la strană.
În acest fel, suferința

carcerii era chilie,
întărindu-ne credința
spre intrarea-n veșnicie.
1966
197
Retrăiri
Astăzi iarăși sunt copilul

păscând vaca într-un plai,
printre flori ce-mi umplu stilul
cu-armonia lor de mai.
Flori cu propriile forme

în costume naționale,
lumi de hore pe platforme
-le-unei nunți universale.
Cred din inimă că plaiul

e-n al cerurilor piept;
tot mai drept îmi este graiul
înspre Raiul ce mă-ndrept.
Trăim, în adâncuri, șoapte

-le ce fac din el prezent,
imperfectul consecvent
e un ziditor de fapte.
198
Muzici binefăcătoare
suie-n aer, ies din plante,
cu polen din sfântul soare
într-un paradis cu Dante.
Calea-i plină de petale

-le care ne joacă-n față,
sărbătorile pascale
sunt redeșteptări la viață.
Cireșarul bate-n ușa

-ntineririi orișicui
se cuprinde-n jucăușa
făptuire-a soarelui.
Toamna, cerurile-adânci
mă uimeau cu-atâtea stele
ce vărsau aur pe stânci –
scări la visurile mele.
199
Luna eminesciană
prindea frunzelor cercei,
zâne goale, în poiană,
se scăldau în vraja ei.
Pluteam într-o altă lume

numai aripi și platouri
unde îngeri fără nume
umpleau cerul de ecouri.
Pe sub ei se-nălțau glasuri

și de tulnic, și de bucium,
risipind al lumii zbucium
și-ale vremurilor ceasuri.
S-auzeau la mânăstiri
bătând clopotele, toaca,
umplând lumea de uimiri
și-un copil ce-și păzea vaca.
1980
200
Răspântie
În urmă-i liceul,
studenția-n față;
o taină e zmeul
ce-i dau drumu-n viață
Să-mi spună ce vânturi

bat la orizont;
peste orice-avânturi
vine un afront.
Noaptea se apropie
pentru multă vreme,
a răului scorpie
mănâncă poeme.
Se întinde grea
peste dor și vise;
pentru-orchestra mea
porțile-s închise.
Presupun o luptă
cu acest abis;
calea-i foarte-abruptă,
fără-acces la vis.
201
Vremea-i tot mai alta,

libertatea țipă;
alogeni cu dalta
îi rup din aripă.
Iadul pe furiș
pătrunde în casă;
în orice tufiș
s-ascute o coasă.
Vorbim pe șoptite,
cu mâna la gură;
atâtea copite
umblă-n bătătură.
Presimt zile negre

și pe termen luuung
cu coarne ce-mpung
frunțile integre.
3 Mai 1948
(pe 20 Mai am fost arestat de securitatea bolșevică,
pentru 14 ani)
202
Împliniri
Cununia-i iubire – destin împlinit,

livada în floare-și așteaptă rodul;
soții trag la mal năvodul
bucuriilor fără sfârșit:
Primăvara intră-n vara

cireșilor grei de bijuterii;
ce veselă-i casa unde-s copii
ce-și iubesc Părinții, Credința și Ţara!
Tinerețea rămâne pe loc,

dragostea nu vrea să plece,
din a plinului casă ce-n veci e
omenie, sănătate, noroc.
Etimologic, simfonia are un ton

acoperit tacit de-admirație,
căci și perechea de împărați e
fericită când are urmași la tron.
Continuitatea-i dor – vis,

copiii, viață în prelungire;
fii binecuvântată, iubire,
ghid al mersului nostru spre Paradis.
2015
203
La Sântilie
Sorb din spațiu această armonie,

cu cât nesațiu, numai inima ştie
Pe când aurorile-și poartă cu cărțile

mele comorile-n toate părțile,
Leagănă undele nectar în conducte

-le din pomi spre rotundele forme din fructe.
Catapetesme suie-n văzduhul

plin de miresme ce-mi umplu duhul.
Aprinde luminile, izvor de culoare

făcând din grădinile noastre altare;
Frunzele – struguri, fructele – sori,

de aur muguri deschid comori.
Eu le admir și le retrăiesc,
potire cu mir ce mă miruiesc.
1999
204
În Bărăgan
Vara coace în cuptor

cozonacii lanurilor;
în centrul elanurilor,
este-un dor dogoritor.
Luna lui Cuptor scânteie,

de lumină sunt mahmur,
cumpenile-nfipte-n zări condeie
scriu ca girafele când beau din azur.
La izvor zilnic mă sui

fără să spun nimănui
că-n oralul scrisului
stă tot dorul visului.
Nu am voie ca să ies
dincolo de-un spațiu-anume
foarte strâmt pe acest șes,
și cât mai ferit de lume.
De aceea-mi lărgesc clipa

dintre grânele de aur
și, bătând în cer aripa,
dau peste al lui tezaur.
205
Fără îngrădiri și vreme,

circul pe orice distanțe,
numai trupul, care-n lanț e,
se mai teme sau mai geme.
Gândurile-mi sunt invers,

cu alți sori și alte raze,
zbor, cântând, în univers,
printre spații numai oaze.
Este-un alt fel de-a trăi,

visul căruia să-i sameni,
cu iubirea, într-o zi,
voi fi iarăși printre oameni.
Soarele pe chip mi-apare

și când zarea-i numai nori;
te simt, suflete, în stare,
prin iubire, iar să zbori
într-o lume de minuni

a întoarcerii acasă;
viitorul nu se lasă
prins în plasă de nebuni.
Schei-Călmățui, 1957
(domiciliu obligatoriu)
206
1 Iunie – Ziua copilului
E timpul fericirii tuturor;

aurul florilor arde în tei
și teii de faguri sunt grei
ca ochii copiilor de zâmbetul lor.
Cireșaru-i făcut din miracole,

geometrii în culori și miresme,
ale naturii, la soare, spectacole,
înalță-n români catapetesme.
Cine, nicicând, nu a văzut îngeri,

să se uite-n slava copiilor
și liber va fi de orice constrângeri,
și mult mai aproape de viitor.
Cu pruncii, mai sigur, în acest paradis,

luminat de mierle și privighetori
Dacoromânia-i o țară de vis
plină de altare, de copii și flori.
2015
207
Cu fetele pe litoral
Sunt atât de luminoase, lejere,

vesele, melodioase, fluente;
viața cu ele-n al nouălea cer e
când condusă-i de sentimente;
Emoții, de nedescris,
fetele-s livezi în floare;
vacanța cea mare-i o sărbătoare,
în această lună de vis!
Discret, notez câte-o rază

pentr-un poem greu de scris;
de-atâtea călduri scânteiază
vara-n acest paradis!
208
Fiecare, în simțuri cântă,

deschide ferestre și uși;
când ziua, spre-amiază se prea înfierbântă,
sărim în apa de sub pescăruși.
În luna Cuptor, precum în povești,

tot să trăiești, și sunt semne
solemne, ce vor să ne-ndemne
s-adâncim relații firești.
Atâtea iubiri, prietenii se-ntețesc

între aceste noi infinituri;
soarele-aprinde un cer de chibrituri
în grânele verii, de-acum de cules.
1988
209
Sfârșit de Septembrie
Culorile-mi iau ochii, nuanțele la fel,

miresmele sunt tari, ca în copilărie;
plin de karate-i al toamnei inel
și-al muzicii la nunțile-izvor de viață vie!
Există o tradiție cu brațele deschise

spre noul, ziditor, în traiul tuturor
românilor ce vor să-nfăptuiască vise
c-un ochi spre ce a fost și altu-n viitor.
Trăim cu-naintașii ce odihnesc în glie

și veseli suntem când un prunc vine în casă;
ce fericită-i fata, și cât e de frumoasă
atunci când este mamă, cum a dorit să fie!
Acesta-i neamul nostru, și nu e un mister,

și munții-s mai înalți când au codri pe ei
și-nconjurând altare cu frunțile în cer
râd, în poieni cu florile prin care zburdă miei.
Să le-ascultăm îndemnul din inimi și din doine,

dorind cu toți să fim cum au visat străbunii,
să afle-ntreaga lume că-n tot ce facem noi ne
simțim legați de glie, ca ulmii și gorunii.
2015
210
Copiii, Doamne, acești îngeri...

(Oanei, pentru ziua ei, 5 Dec.)
Când punem viața lângă viața

din sfânta lege a iubirii
e mult mai mare suprafața
norocului și-a fericirii!
De nu ești singur, un alt sens

au anii care-și trăiesc traiul;
cât de aproape este raiul
de casa plină de consens!
Speranța ia în stăpânire
convingerea de-a nu muri;
nu sunt! ci suntem, căci a fi
își are sursa în iubire.
Să facem din ea un act sfânt:

finalitate! și așa,
când știi ce lași în urma ta,
tot paradisu-i pe pământ.
Copiii, Doamne, acești îngeri

ne trec ușor cu dimineața
din ei, peste atâtea-nfrângeri,
făcându-ne mai lungă viața.
2015
211
Fetelor, la datorie!
(Oanei)
Focul dragostei intens,

dincolo de orice glume,
a dat vieții tale-un sens
și te-a introdus în lume.
Anii nu stau, trec, și dacă

te surprind tot singurică,
te acopăr cu o frică-
n creştere, și te înving.
Doar cei care au un rost,

nu sunt singuri, știu ce vor,
știu că-s puși la adăpost,
c-un acces la viitor.
Căci mirificul a fi!

este însăși devenirea;
e esența, e iubirea
ce ne crește zi de zi.
2015
212
Cu studentele în bancă
Scriu, scriu toate,

de le dor mâinile;
stând aplecate,
li se văd pâinile;
Albe, rotunde,
ca flori în poiene,
scot ce se-ascunde
în sutiene.
Pornire firească,
decisă, oricum,
să iasă la drum
și să cucerească.
Fierbinți sunt cumplitele

arderi din rochii
ce-mi fură ochii
cu toate ispitele!
213
Când fericirea
e așa aproape,
n-o mai încape
decât iubirea.
Mă dor de dor
instinctele, văzul,
privind ovăzul
din pletele fetelor.
Sunt paranteze
doar cu suspensii;
ce multe-amieze
ard în ortensii!
Parfum, gingășie,
linii, culori,
deschise flori
spre armonie.
1965
214
Copilărie – dragostea mea!
Mă uit în oglindă:
surpriză!
Nu mai sunt cel de cândva,
un aparat s-a ars în priză,
undeva,
la edificiu a cedat o grindă.
Pe unde e școlarul de ieri?

Abia-i descifrez urmele,
îl chem,
nu mai e nicăieri
și mă tem
că-n agendă nu mai sunt primăveri,
anii își duc la iernat turmele.
Vârstă de aur,
veșnicia-i atât de aproape,
amintirile duc pe ape
un nestemat tezaur!
Sunt atent
la ceea ce inima vrea;
copilărie – dragostea mea!
trecutul prin tine-i prezent!
2015
215
Pe plajă
Găsesc soluții la proiecte,

mă și distrez, mai fac și poante,
ignor bârfelile abjecte
și râd de criticile toante.
Vacanța e și ea o carte,
plaja întinde lăicerul,
mă bronzez pe orice parte,
mă uimesc ce-adânc e cerul.
Răsfățat sunt de lumini-

le din raze-nfierbântate,
cu dulci aripi de albini
toate bineuvântate.
Zvârl ce-a mai rămas pe mine

și mă simt mult mai ușor,
patru-aripi mă fac să zbor
unde nu zboară oricine.
Vara pe nisipuri coace

lenevia din visare;
vin tentațiile-ncoace
și cu ele sar în mare.
216
Simt că ziua face nuntă

doar cu cei care încearcă
mersul pe-ape, fără barcă,
și chiar valurile-nfruntă.
Este o vrăjitorie
toată luna lui Cuptor;
simt nevoia ca să zbor
iarăși în copilărie
Când pășteam prin trifoi vaca,

pe imașul de sub sat
și băteam în trestii toaca-
ntre nisipuri la scăldat.
Nu-mi ardea soarele fața,

știam inima ce vrea;
liberă mai era viața
și eram stăpân pe ea.
1965
217
Sonetul Mărțișorului
Un mărțișor, la sânul meu de fată,

visam, precum o zână din poveste:
un Făt-frumos cum nu mai este
un altu-n lumea asta toată.
Visam un mărțișor, și iată

ardeam ca soarele pe creste
când, cu îmbrățișări celeste,
îndrăgostit, sărută lumea toată
Și-acum e 1 Martie! Ce fată

nu e mai veselă când sorții
îi râd în față? noi cu toții
Întinerim când a vieții roată

ne umple casa cu nepoții
aceleia care odată a fost fată.
1967
218
Copilul sondează-n necunoscut
Orice copil are în firea

lui de-a pricepe ce îi spui;
e o minune-a cerului
că înțelegerea precede vorbirea.
Nu poate încă să meargă,

se ține de pat și de taburete,
a reușit în câteva zile să spargă
patru pahare și trei statuete;
Pipăie tot ce vede și vrea,

se-apropie ca să cunoască
ce-i în cutii, pe măsuță... și grea
îi mai este interdicția noastră, firească.
Atras de butoane și de culori,

ca de niște comori cu brățări și inele,
trage sertare și scoate din ele
tot bazarul, de câteva ori.
219
Cercetează pe îndelete
lucruri împrăștiate-n lumină,
mânuțele lasă amprente și pete,
mămica-l sărută și îl alină.
Simulez neatenția, el n-are habar

că-l observ... își vede de treabă;
când crede, se instalează-n sertar
calm, chibzuit, fără grabă.
Mă ia râsul, și rămân mut

de acest copilaș-minune,
se uită mirat și nu poate spune
că el sondează-n necunoscut.
2012
220
Lângă mare
Marea-i pulsu-acestei vieți,

tinerețea-i numai vrajă,
soarele s-a-ntins pe plajă
între-ai zărilor pereți.
Simțurile nasc fantasme,

iubiri, cununii și nunți;
vara toată-i numai punți
spre o lume ca în basme.
Când necazul nu te scurmă

și prezentul nu te minte,
nu mai cauți ce-i în urmă
și nici ce va fi-nainte.
Doar iubirea e în stare

ca să facă din prezent
timpul care nu mai moare
și dă-n floare permanent.
1966
221
Timpul elastic: imperfectul
Începe, dar nu se termină,

te-ajută-n ceruri să te sui
chiar la izvorul de lumină;
ce-adâncă este lumea lui!
Trăiam profund dorul de zbor

din întunericu-nchisorii;
ce negri erau, Doamne, norii
ce sufocau orice condor!
Așteptam ușa să se-ncuie,

sinistru se-mpingea zăvorul
pe trupurile noastre-n cuie...
și, pe-ndelete-mi luam zborul.
Ieșeam în ceruri la un sfat

cu îngerii discreți la vorbă,
și nu-ntrebam ce fel de ciorbă
va fi la prânzul leșinat.
Consfătuiri ultrasecrete
îmi păstrau liniștea din mine
și făceau pline și răspline
cu versuri, rafturi de caiete.
222
Imaginarele sertare
cu foi, maculatoare, mape
aveau puterea să mă scape
de suferințe-ngrozitoare.
Treceam frecvent și pe acasă

nemaiștiind dacă părinții
mai sunt în viață, dar și ca să
verific claritatea minții.
Credința, calmul și răbdarea

convingerii că într-o zi
vom fi cu toții liberi și
iadul va fi-nghițit de marea
mulțimilor ce-ntr-o minune

vor dărâma zidul rușinii,
și-atunci dreptatea va impune
pe Glob victoria Luminii.
Erau emoții petrecute

în sferele eterice
de unde cu-aripi sferice
mă întorceam pe priciuri slute
223
Între ai mei, să fim cu toții

la orice-apel cereau satrapii;
timpul scrâșnea din axa roții
pe care-o învârteau casapii.
Apelul plin de-njurături

și ceaiul, un pișat de iapă,
prevesteau ciorba de lături
din murături și coji de ceapă
Sau de păsat amestecat

cu alte porcării, precum
hleiosul orz decorticat
pe-alocuri ars, cu gust de scrum...
Și clipa-și ascuțea toporul

încremenit în negre stânci,
împingea anii cu piciorul,
și anii se târau pe brânci...
1984
224
Sfântă iubire, tu nu ai pereche!
Când ziua crește ca o mireasă,

dragostea intră-n călduri
și legile sfintei naturi
o scot în lume din casă.
Dispune de tainice chei,

nu-ntreabă ce mănâncă la prânz,
sprintenă, c-o energie de mânz,
se simte în apele ei.
Râde de cei care-și numără banii

și de-alergătorii după mâncare
se mulțumește c-o gură de soare
și nu vrea să-și numere anii.
E veselă, știe ce cântă,

convinsă-i de legea străveche,
se ia cu oricine la trântă;
sfântă iubire, tu nu ai pereche!
1947
225
Pe Rarău
Sunt rime ce-mi dictează versul,

sunt rime care mi-l ascund,
acestora le este universul,
iar celălalt e-al gândului rotund.
Unu-și întoarce la vedere ceasul,

precum o sursă de-ajutor, modelatoare;
cel nerostit ia focul de la soare,
și numai o candoare-i înțelege glasul.
Printre cuvintele-suport,
spre alte sfere-și duce traiul,
versu-i obișnuit cu Raiul
din care vine-n al meu cort
În plină vară instalat

în plaiul dintre stâni și schit,
precum coliba de pe deal, de lângă sat,
când via se cocea, în anotimpul fericit!
Sau în pătulul din cireș,

școlar fiind, umblam prin cer,
să aflu-al infinitului mister,
și nu dădeam vreodată greș.
226
Cântam din Eminescu, din Coșbuc,

versuri de Goga și Alecsandri,
știam oricând unde mă duc
și mă-ntorceam în zori de zi.
Mă emoționa atât de mult

ceru-nstelat și sânul lunii!
aveam pentru-nălțimi un cult
și prindeam de luceferi funii
să mă dau huța printre astre,

să văd de sus pământul cum arată
și din a cerului prelată,
să-l protejez de-orice dezastre.
Țeseam proiecte ideale

în siderale nopți senine;
copilul, Doamne, -al bunătății tale,
astăzi se caută pe sine!
1983
227
Pe malul Dunării
Sub al bărcii viu motor

muzical, dă-n clocot apa;
gândurile au un spor
de pian jucându-și clapa.
Nu mă întreba ce vreme
e în țară, și ce timp e,
nici de ce românul geme
când în coasta lui un ghimp e.
Epopeea-i foarte lungă

și-are spinii ca de grapă;
un popor intrat la apă,
bate clopotele-n dungă.
Da! Istoria să știe

și să-nscrie peste veacuri
toată-această tragedie,
deocamdată, fără leacuri.
Muzical dă-n clocot apa

sub al bărcii viu motor;
gândurile au un spor
de pian, jucându-și clapa.
Schei-Bărăgan, 1957
228
Confiere
Grădina-n orice dimineață

e mai cu viață pe sub rouă;
vara cu soare, când ne plouă,
mai luminoși suntem la față.
Nu ruperea de nori aduce

pământului elogiul lui,
și chiar când rodu-i la răscruce,
el poate fi, cum altul nu-i;
Să credem că-n entuziasme

e viața în tot plinul ei
c-o bucurie ca în basme-
le-Olimpului – sălaș de zei.
De pe al vârstei mele pod

mă uit la plante și contemplu,
cum orice floare dă în rod
și-n orice rod este-un exemplu.
Oglinzi, adâncuri mișcătoare

prin introspecții, înnoiri,
în inimă, când este soare,
e sărbătoare-n amintiri.
2012
229
Tot la Costinești, pe plajă
Dimineața simt misterul

ce-l ascunde infinitul,
când la orizont, chibritul
soarelui aprinde cerul.
Astrul verii își desface

toate fermoarele;
razele lui vin încoace
luminând vapoarele.
Toate-adâncurile zării
deschid larg ferestrele;
ascult simfonia mării
cum își joacă zestrele.
Trăiesc o euforie
între-aceste universuri
ce mă-ndeamnă să scriu versuri
pentru-a lumii veșnicie.
2000
230
Împrimăvărare
(Oanei)
Un dulce neastâmpăr ia amploare
și-mi umblă prin seifurile firii:
chemările, chemările iubirii
sunt un răspuns la orice întrebare...
Izvor de armonii, de bucurii și iată

ceru-i mai nalt și ziua mai elastică,
ies suplu în balcon să fac gimnastică
și să văd strada cum arată...
Băieți și fete... ce euforie

să vezi că tinerețea este
iubire, singura poveste,
ce ne dă huța-n veșnicie!...
Și-atâtea ne mai umblă prin emoții,

ca spre Eden miresele și mirii;
n-avem ce face doar cu toții
suntem născuți din legile iubirii.
231
De nu-mi mai vine să amân

un dor care înseamnă zbor,
cu tot cu draoste în viitor
și, fericit, acolo să rămân.
Așa poate-aș putea reconstrui

tot ce în urmă nu a corespuns,
la ceea ce credeam că am răspuns,
repet, poate așa m-aș mântui.
Aș ști că pe nesigurul pământ

iubirea mea nu a fost doar
rostogolirea unui zar
pe masa vieții care-o cânt.
Ci singura resursă vie

umplând al mântuirii mele vas
cu dragostea care-a rămas
o veșnică prietenie.
2006
232
La Sânziene
Când iubirea și norocul

se-ntâlnesc pe-aceeași cale,
toți ne bucurăm de focul
dragostei universale.
Simți că te unești cu toate

câte sunt pe lângă tine;
porți în suflet stup de-albine,
casele îți par palate.
Idealul e ca jocul:
e și stare și mișcare;
la a vieții masă mare
fiecare-și află locul.
La Sânziene cresc pe lacuri

nuferi de-aur și de unt;
Doamne, ce frumoase sunt
sărbătorile de veacuri!...
2001
233
Mărțișor pentru Cristina
Elastică e ziua și mai înalt e zborul

printre-armonii ce-n voia lor lunecă în vers,
suindu-ne pe unde-ajunge nuai dorul
când caută izvorul acestui univers.
Ascultă cum dezleagă-ntrebărilor misterul

cu dragostea din sensul acestui ”Mărțișor”!
ce vertical e visul, când ia pe aripi cerul,
făcându-ne mai liberi de grija grijilor.
Să ne unim acestei minuni cu veselia

care propune lumii un alt mod de a fi,
căci singură iubirea creează armonia
prin care omenirea se poate mântui.
Și iată-mă la ora când nimenea nu știe

că stările acestea au un substrat profund
și dragostea crezută un timp prietenie
este, de fapt, iubirea pe care ți-o ascund.
De-aceea-ntotdeauna când vin s-aduc o carte

n-aș mai pleca deloc deși este târziu
iar timpul neștiut ce-mparte și desparte
îl mai scurtez cu dragostea în care ard de viu.
2002
234
Când focul...
Ce dulce este, Doamne, amarul

de care nimenea nu scapă;
iubirea în călduri, e-o iapă
ce nu-și mai află armăsarul.
Când focu-i foc, numai cu-o mare

ai fi în stare să-l mai stingi;
impulsuri tămăduitoare
trimit în poarta vieți mingi.
Sunt goluri pline dinspre casa

Intimității, prea fidele
dorințe ce mă-mping în plasa
de aur a iubirii mele.
Aici unde sunt sori și flori,

sortit sunt să îmi tăinui visul
care mă scapă de plictisul
ce mă-ncearcă-adeseori.
Sunt destinat să am acces

la dedesubturile firii;
ce dulci sunt plasele iubirii
din care nu mai pot să ies!...
2002
235
Eveniment
(Oanei)
Ultimul an de studenție,
ultimul an de sac în spate;
atâtea amintiri învie
și-atâtea sunt spitalizate!
Ce să salvezi și ce să lași
pe valul mărilor vieții
când vremea-mpiedicată-n pași
se dă parcă de toți pereții?!?...
Și totuși, simt că se-nfiripă

un ideal la care țin,
mai este încă-un cer senin
și-n tine încă o aripă
Mai este dincolo de ceață

un vânt care îți bate-n pânze,
cât tinerețea ca un mânz e,
să crezi neîncetat în viață.
2004
236
Feerie
d-rei dr. Cristina
Limpede e dimineața
începutului de vară!
ce sublimă este viața
ciocârliilor când zboară!
Rodnică mai e speranța

când își află-același mers!
bate-n uși de școli vacanța
pe întregul univers;
Cresc emoțiile-n soare

nunta lumii cu noroc;
cine-n joc nu intră oare
când cireșele se coc?!.
Orice dragoste-i o punte

spre al armoniei grai;
hai, iubita mea, la munte,
spre atâtea guri de rai.
S-ascultăm, ca-ntâia oară,

sub același cer preasfânt
liniștile cum coboară
armonia pe pământ...
2008
237
Taina e taină...
(Oanei)
Și va veni o vreme când

ne-om căuta una pe altul...
cât de frumos este înaltul
iubirii cer străluminând!...
Dorințele-mpletesc cununi
de aripi... Doamne, ce simboluri
ne trec peste-ale vieții goluri,
spre-o altă lume de minuni!
Să fii prieten și amant,

cu trupu-aprins de aurore,
nu e ușor... ce-adânc fior e
în al iubiri diamant!
Taina e taină și doar ea

stăpână e peste cuvinte;
o stea rămâne, totuși, stea
cât luminează de fierbinte.
Mă rog la Sfântul Neculai

diseară să-ți aducă-n dar
Cheia la colțul tău de rai
la care eu să fiu portar.
2005
238
Medicinistei stomatolog
tot ţie, Oana
De-acum cu gândul la lucrarea

de diplomă, ca spre-un tezaur
te-ndrepți cu pas alert spre marea
profesiei cu dinți de aur.
Căci aurul, ca-n vremi auguste,

le poartă fetelor norocul,
asigurându-le tot jocul
pe scena vieții noastre-nguste...
De aur deci să-ți fie scara

suișului spre fericire,
profesia și-a ta iubire
să cucerească toată Ţara!
Căci oamenii, ca niște zmei,

ieșiți din echilibrul minții,
mereu se vor mânca-ntre ei,
rupându-și bunul simț și dinții...
239
De i-aș vedea pe toți, cuminți,

la cabinetul tău, la rând,
cu aurul în mână stând
și apoi ieșind cu el în dinți...
Urare-ți fac: să n-ai rebuturi

și numai mulțumiri să ai,
să-ți râdă gurile de rai
cu dinți de aur și săruturi!...
Iar soțul, fire luminoasă

și cu preocupări oneste,
să știe că iubirea este
de aur pur, numai acasă!
2002
240
Iubirea dintâi
În cartea vieții sunt file și file:

teatru, proze, poeme;
în viața fiecăruia sunt zile și zile,
culcări mai târzii, treziri mai devreme.
Când insomniile nu ne dau pace

înseamnă că nopțile au farmecul lor;
de undeva, din adânc, un izvor
vine cu toate speranțele-ncoace.
Zbor peste piscuri, zbor peste riscuri,

printre luminile visărilor multe...
fericiți sunt cei care pot s-asculte
muzici imprimate pe-ale astrelor discuri!...
Emoții tainice, tinerețea oricui,

umblând răsfățată prin suflet și trup;
înalte zăpezile iernii se rup,
prefăcându-se-n mările-albastre verzui;
Plaje sub soarele-amiezii de vară,

lângă fluide oglinzi suprapuse,
Doamne, cerul ce sus e
când iubești prima oară!...
2005
241
Armonie-n căsnicie
Mai este-o căsnicie dintr-o iubire vie

în care cei în rol se-mpacă:
mai lasă unul, mai dă altul, dacă
vor să trăiască-n armonie.
Acesta este-un ideal în care

copiii își au raiul lor,
în cerul casei nu există nor
și soarele în geam și-n prag răsare.
Copiii toți se culcă mai devreme,

în camerele – noaptea dormitor,
părinții-și au doar camera lor,
e-o armonie fără de probleme.
242
Dacă soția este, ziua, mamă

suind cu grijă minunata pantă,
noaptea când soțu-n pat o cheamă
ea vine parfumată, scăldată și amantă.
Să tot trăiești c-o astfel de soție

pasionată, dulce, zâmbitoare,
prin ea și copilașii se simt în veșnicie,
în raiu-n care nimenea nu moare...
Un ideal posibil, ca în basme,

toți îl doresc cum altul nu-i,
soția după clipe de orgasme
s-adoarmă, ce frumos, la pieptul lui!...
2003
243
De unde-atâta energie...
Dacă iubita e aproape,

departe e orice plictis;
atâta bucurie-ncape
în aripile-acestui vis!...
De unde-atâta energie
și-atât îndemn la viață-n trup?!...
Când crengile de rod se rup
iubirea e la datorie.
Suie-n tulpină și coboară,

întârzie adesea-n părți,
alte-idealuri dă la moară
ale iubirii mele cărți.
Nopți albe, zile și mai vii,

tentațiile nu-s defecte,
capătă viață în proiecte,
ca și iubirea în copii;
De-aceea te aștept să vii

să învățăm și-n limbi moderne,
că numai dragostea aşterne
eterne,-n cale, armonii.
2011
244
Iubirea mea-ntr-o facultate imaginată...

Oanei
Mai mult decât adevărată...

Vai, Doamne, cât de-aprinsă-a fost!...
visam tot timpul la o fată,
și-n orice risc aflam un rost.
Stăteam alături ca pe ace,

în săli de curs, în cabinete,
și traversam, pe îndelete,
o facultate ce nu-mi place;
Dădusem anii înapoi,

peste-ale mele mari plictisuri;
atâtea sentimente noi,
proiecte, paradisuri, visuri!...
Zburam cu tine-n universuri

de doruri, idealuri, spații
concretizate noaptea-n versuri,
pline de-atâtea aspirații...
245
Mergeam lumește la petreceri,

reuniuni și în vacanțe
la munte, mare, la întreceri
pe pista marilor speranțe;
Veneam acasă fericit

și la ai tăi ca să le spun,
că sunt de fata lor nebun
și nebunește-ndrăgostit-
Un gen de dragoste firesc,

aș spune, dragoste prin care
auzim florile cum cresc
și undele vâslind în mare...
E-un dat ce guvernează firea

spre o mai altfel de-armonie:
la imperfect stă amintirea
și la prezent prietenia!
2004
246
Copilăria-i androgină
Copilărie, unde ești?!?...

dă-mi mâna binecuvântată
și-ntreaga lume de povești
în care am crezut odată!...
Stăteam cu florile la sfat,

știam pe fiecare-n parte,
când verile ardeau în sat,
salvam câte o floare-n carte.
Eram vrăjit de-atâtea forme,

culori, parfumuri, prima oară,
vroiam în Univers reforme,
ca florile să nu mai moară.
247
Le udam una câte una,

doream de ele să am parte
oricum, oriunde-ntotdeauna
căci floarea-i prima dintre arte.
Trăiesc o foame și o sete

de florile din dorul meu;
ce bine-ar fi ca-ntre buchete
de flori să mă trezesc mereu!
Și-acum, când la apus de soare

tot ce există-și schimbă fața,
mă-ntorc din amintiri cu-o floare
și simt că-ntinerește viața!...
2012
248
Liceenii
Fugim după năluca noastră,

ne vrem de-a pururi împreună;
pe gânduri, seara, la fereastră,
culegem aurul din lună.
Suntem cuprinși de-un dor de ducă,

versul ne ghidează mersul,
dialogăm cu universul,
emoțiile ne usucă.
Iedul din noi încearcă saltul,

căldurile topesc omături,
ne căutăm una pe altul
și ne descoperim alături.
Sunt fericit că mă auzi

și-n dragoste când te ascunzi!
Iubita mea cu sânii cruzi,
iubita mea cu sâni rotunzi.
1946
249
Fiule, scoală-te și nu te mai teme...
Scoală-te, fiule, de dimineață!

renunță la un capăt de somn!
viața poate să fie mai viață
când omul pe viață e domn-
învingătorul nopții ce pleacă,

prietenul zilei ce vine;
cât de frumos încep să-și desfacă
zorii comorile lor pe coline!
La ceasul acesta, pe plante, o nouă

rouă scânteie: momentu-i sublim!
ca în Geneză, timpul, în două,
se rupe și faptu-i divin.
Aeru-i proaspăt și e subțire;

îți vine aproape să zbori;
ce liniște-i, Doamne, în nemărginire!
se-aude-nfloritul de flori.
Să ne trezim visători mai devreme

și vom ajunge cu mult mai departe;
fiule, scoală-te și nu te teme
de teme, de carte, de moarte!
Bohotin, 1947
250
E vârsta marilor iluzii
Deși liceul e aproape

de capăt, trecem peste jind;
în față, infinite ape-
le întrebărilor se-ntind.
Sugestii vin de pretutindeni,

suntem la ultimele teme;
trecut e anul de Armindeni,
plecăm din clasă mai devreme.
Abandonăm ce nu ne pasă,
nu avem timp de amintiri;
suntem mereu cu spada scoasă,
purtăm amnare în simțiri.
Cuprinși, aprinși de noi elanuri,

mai interogativi la lecții,
ne facem planuri peste planuri
și operăm alert selecții.
E vârsta marilor iluzii

cu-aripi la umeri și la șolduri,
nu tragem linii la concluzii,
deschidem ușa la imbolduri.
251
Chemarea care nu ne minte,

dorințele ce vin cascadă;
pășim desculți pe jar, pe ținte,
sărim de la etaj în stradă;
Scurtăm și timpul și distanța,

uităm de florile din glastră,
și credem că, oricum, balanța
destinului e-n mâna noastră.
Avem și vreme și idei,

iubim dogorile din vise;
e vârsta-n care facem chei
pentru-orice porți și uși închise.
Suntem cu ochii prinși de piscuri,

înaintăm spre-amiaza lor,
suișul e pândit de riscuri,
dar riscurile nu ne dor.
Călcăm, iubito, pe plictis,

pe îndoieli, și dacă-ntr-una
izvorul dorului e-n vis,
visu-i cu noi, întotdeauna.
1947
252
Un mire în flăcări
E o primăvară plină de ferestre

deschise-nspre viață, viitor și loc;
fiorii iubirii cu-aprinse căpestre
și-acute senzații de nuntă-mi dau foc.
M-aprind curios între cărți și visuri

și muzici de plante, zboruri și ape;
detest lenevirile de lângă plictisuri,
bacalaureatul este foarte aproape.
Desiș de proiecte și de idealuri,

marea vieții-n față – vastă și adâncă –
sub nepotolitele istoriei valuri,
în maluri, pe-alocuri, cu vârfuri de stâncă.
Am învățat multe dar vreau să mai știu

de ce pe-un versant dealul e fertil
și pe celălalt e mâncat de viu
de-un pustiu de care fuge un copil
Să se prindă-n grabă cu mânuța lui

de tot ce-n ființă e dăinuitor
și nu e dator să dea nimănui
cont de ce nu intră-n orice viitor?!?.
253
Emoții profunde-mi scurtează-adormitul,

caiete se umplu de sublinieri,
și tot mai aproape este infinitul,
și tot mai în urmă ziua de ieri...
În bănci luminoase, fizic incomode,

în academia acestui liceu,
scriu entuziast tăinuite ode
închinate dragostei din sufletul meu.
Pe-acest Vârf cu Dor, ador universul

și mă las atras de-ale lui mistere
alchimice care îmi dictează mersul
în înaltul spiritului fără frontiere...
Țin cărțile-n brațe ca pe o mireasă

căreia în mare taină mă închin;
între restul lumii și-un birou - masă,
un mire în flăcări arde senin.
Iași, 1947
254
Construcții
Un sens al vieții s-ascunde

în tot ce omul poate să vadă;
copii, cu glasuri rotunde,
intră și ies din livadă.
Se prind de soare, trag și desprind

fâșii de aur și, grabnic, le cară
peste umbrele care s-aprind
în această amiază de vară.
Rânduiți câte doi, câte trei,

apucă în brațe crâmpeie de cer;
acești mititei semizei
duc soare și cer în atelier.
Urmăresc gestul lor enigmatic,

mânuțele lor neînvinse,
pe sub mere, de-acum, de jăratic,
pe sub perele - becuri aprinse.
255
Și văd cum înșfacă din larg

minereul unui mare noroc;
trei ridică un catarg
în vârf cu o cruce de foc.
Patru schimburi bat cu duh

pe-nfipte pietre-n pământ, nicovale,
raze de soare și văzduh,
cărat în brațe, adus în poale.
Temelii apar și scări,

multe uși, multe ferestre,
pe coloanele din zări,
casa râde ca o zestre...
Este-o casă-așa măiastră,

ca și astrul de pe cer;
sensul ei, dorința noastră
într-un cântec de năier!
256
armonii de fapte vii

la copiii-aceștia care
vor schimba din temelii
lumea asta oarecare
Și-i vor da un sens, poete,

și-o durată cu-nțeles;
fructele-or arde ca niște planete,
iubirea va ieși la cules.
Într-o Ţară-n care sper

să fie tot cum a fost
plină de mister şi rost
ca Soarele sfânt de pe cer.
1947
257
Sunt bacalaureat
Mă farmecă florile, o vrajă-s covoarele

ogoarelor toate lucrate cu sârg;
dragostea suie spre zenit soarele,
soarele dragostei date în pârg.
Atâtea proiecte, atâtea vise

cu ziua de vară merg la scăldat!...
pe scările casei cu uși deschise,
parcă-s pe tronul unui palat.
Aici este satul! aici sunt părinții!...

aici orice lucru are un rost!
izvoarele inimii, izvoarele minții
și viața copilului care am fost.
Sunt trepte și trepte... liceu-napoi

rămâne cu-atâtea, de-acum, amintiri;
încep studenția, emoții mai noi
descopăr în inima primei iubiri.
Mă farmecă florile, cerul senin

și multe aromele din spațiul grădinii;
taraful din suflet, de cântece plin,
mă-ndeamnă să merg pe marea luminii.
Bohotin, 1947
258
În vacanța de vară
Trezit de problemele vieții,

se scoală devreme românul;
luna intră cu sânul în fânul
argintiu al dimineții.
Tăica pleacă la moară,

munca își află răsplata;
închid poarta după tata
și mă bucur de vacanța de vară.
Diminețile-s pline de miez,

viața-și dezvăluie scopul;
trece prin palme plopul,
un râu suitor de orez.
Fructele ard în copaci,

atâtea gânduri mă-ncearcă;
vara e gata, parcă,
să coacă pâine și cozonaci.
S-aprind pe vârfuri de dealuri

vetrele soarelui – izvor de lumină;
mă duc la măicuța-n grădină,
s-o ajut la plivit idealuri...
1947
259
Pitpalacul
Dintr-o zare în cealaltă

berze vin cu cioc de foc;
pasc bobocii și mă joc
cu bobocii lalolaltă.
Și desculț și cam zănatic,
ghem făcându-mă prin fân,
trag cu brațele în sân
crudul soarelui jăratic.
Prind și mângâi un gândac,
sare-n iarbă-un pitpalac,
și eu fuga după el
mai iute, mai ușurel,
acum ied, acum inel,
când de-o palmă, când de-un cot,
când în trei salturi de ciută,
până unde cerul tot
cu pământul se sărută:
mâna caută-n mohor,
pitpalacul dă să iasă,
mâinile se fac o plasă
și-l prind în căușul lor;
îi simt inima cum bate,
aripa cum dă să zboare
înspre holdele bogate,
îl mângâi pe cap și spate,
și-i dau drumul drept în soare... 1946
260
Se simte răul intrat în cetate
Între liceu și facultate

vara își are grijile ei;
se simte răul intrat în cetate
cum recrutează netoți și mișei.
Se schimbă tonuri, se clatină tronuri,

omida adulmecă mierea din stup;
nijloc de vară mușcat de zvonuri,
mijloc de secol cu colți de lup.
Vremea din ce în ce e mai slută,

țara e fără-un picior și o mână;
pe tabla de șah, străinii mută
piesele cum le vine-ndemână.
Și numai o clipă dacă las Cartea,

moartea în goluri intră râzând;
cine să țină românilor partea
când unii îi cumpără și alții îi vând?
Abia au trecut văpăile lumii,

abia au ieșit dintr-un altfel de foc,
rodește iarăși ogorul, dar unii
o fac pe nebunii-n bătaie de joc,
261
Vând la tarabă, ca pe vechi rochii,

credința, trecutul, limba și visul;
o, neam oropsit, deschide ochii!
s-apropie noaptea, infernul, abisul!...
Și cine mai știe ce va mai fi,

de-ai să ai aer, apă și hrană;
talpa iadului va călca peste zi
și ziua va deveni toată o rană...
Se vor usca în grădină copacii,

vor seca în adâncuri izvoarele,
viața va fi condusă de dracii
care strâmbă și-ntunecă soarele.
Treziți-vă, Români, izgoniți căpcăunii

ce vor să vă cumpere copii voștri!
somnul rațiunii și-al națiunii
naște, ca-n Goya, doar monștri.
1947
262
Orizontul tare-nchis e!
Dau în cărți și-mi cade drum

fără capăt, fără laturi;
împrejur s-aud oftaturi,
sfaturile-noată-n fum.
Trec prin ape tulburate,

iau în piept pantele-abrupte,
hainele-s pe mine rupte,
vânturile-ncrucișate.
Orizontul tare-nchis e!
ca de-atâtea ori în veacuri,
de acolo ne vin leacuri
pentru rănile deschise.
Cineva în mine scrie

toate-aceste nenorocuri;
Doamne, pe-ale noastre locuri,
oare ce o să mai fie?...
Jilava, 1956
263
Un copil intră-ntr-un alt univers
Fantastice lumi cu dusul invers...

minuni, minuni fără număr!...
un copil cu tășcuța la umăr
intră-ntr-un alt univers...
Plăcuța, buretele, plumbul și-o carte

învelită-n hârtie albastru închis,
viu colorate-n imagini, și-un scris,
în primele pagini, cu slovele sparte.
Știam poezii, povestiri și deja

citeam, socoteam și spuneam pe de rost
tabla-nmulțirii, și-n Marele Rost,
Doamne, simțeam respirația Ta.
Septembrie cald lumina Bohotinul,

parcă mai altfel decât acum...
emoții, emoții! pornit la drum,
un copil își urrmează destinul.
Aiud, 1957
264
Între aceste oglinzi paralele
Bărăganul și cerul – oglinzi paralele,

îmi dau o senzație de infinit;
apele zilei se-ntrec să spele
pânzele fânului bun de cosit.
E mijlocul verii!... pâlcuri de iele,

în pielea goală, joacă-ndrăcit
în aerul fânului bun de cosit
dintre aceste oglinzi paralele.
Sufletul fuge năuc după ele

cu brațele-ntinse în infinit;
emoția ta, copil fericit,
părtașă-i visărilor mele.
Schei, 1958
265
Din balada unui iad
1.
În cazan la Periprava,
unde dracii-și fierb otrava,
un poet,
numai schelet,
simte cum, întors pe dos,
timpul veninos
intră până-n os,
la tăiat de stuf,
la strâns de năduf.
2.
Pe unde-a murit Ahile
mai murim și noi cu zile:
trudă și iar trudă
vânătă și crudă;
osândă, osândă
cu moartea la pândă.
3.
O, Doamne Iisuse,
speranța ce sus e!
rănile cum dor,
viețile cum mor,
266
închise-n vapor,
cu doruri și vise
pe crezuri ucise!
4.
În simțuri și-n gând,
teamă ca nicicând;
lacăt la cuvânt,
iadul pe pământ.
5.
Poete, poete,
aceste schelete,
azi doar niște numere,
cândva frunți și umere,
sunt cu lacrimi așteptate
de o mamă, de un frate,
de o soră, de un tată,
de copii sau de o fată...
6.
Așteptări... o!, așteptări
fără drum, fără cărări
și cu mersul înapoi-
cârtițe rozând în noi
anii cruzi, fără mormânt,
267
tinereți cu pieptul frânt

pe un tainic legământ
ce ne-a fost atât de sfânt!
7.
Ochiul spiritului doar mă
ține treaz, nevrând s-adoarmă;
umblă-n locuri,
intră-n focuri;
umblă-n timp,
de timp mă-nghimp-
de ocară, vreme-amară
în vânduta noastră țară,
năpădită de lăcuste
din siberiene puste,
și din șes spre munte urcă
și ne-ncurcă, și ne spurcă...
8.
Iarna-i iarnă-n lung și-nlt,
vânturi bat, vânturi răzbat
bacul izolat,
malu-nstrăinat.
268
9.
Dunăre, ah! Dunăre,
vremea-i încă tulbure,
viața-i ca un mugure
gata să se redeschidă
prin obidă şi-apă-acidă.
10.
De un timp, poetu-aude,
dinspre sălciile ude,
cum pe-ntinderea de apă
gheața crapă
ideal
și se-nghesuie la mal
ca și oile la strungă:
lungă e povestea!... lungă!...
și-n istorie, adese
răul intră, răul iese;
cerc ascuns
de nepătruns
peste capul nostru tuns
și al unora popoare
fără cap, fără picioare,
în obiele,
vai de ele!
269
11.
Gheața de vapor se freacă...
pe tăcute, câte-oleacă,
apa crește
și din clește
dă să scape;
Dumnezeu este pe-aproape...
Periprava, 1961
270
La (s)cursuri universitare în 1966

-socialism (ne)științific-
Vremea e plină de plase,

timpul ne vrea sub călcâi,
colegele mele, frumoase,
scriu ca-n anul intâi.
Monoton dictatoarea citește

politicește ca să
ne strângă spiritu-n clește...
ce plasă, Doamne, ce plasă!
Acu-i zigzag și noduri la ață;

domnișoară, ce chef
mai ai să mai coși la gherghef
aceste imagini de ceață?
A pătruns în cetate
mult părelnic și poză:
pe furiș, în duplicitate,
fiecare-și procură o doză.
Dictatu-i lung și inform;

și tare mă mai dezgustă!...
spiritul meu neconform
ar pune la cale o șustă.
271
O colegă deschide poșeta,

de parcă ar da cu zarul,
și când să aprindă bricheta,
se răstoarnă peste bancă bazarul.
Din întâmplare, lumea tresare...

timpul ce hâd e!
calmă și nepăsătoare,
inima râde...
fetele râzând,
sar ca niște mânze,
cum trecut de prânz e,
mă-ntorc în gând.
Las jos toate-aceste –

în fond – baliverne,
și mă sui pe creste-
le zărilor eterne.
Intime, acum-urile
nu mă mai împung
și îmi deschid drumurile
unde vreau s-ajung.
272
Tare-s tulburi apele,

cerurilor iar!...
drag îmi este-aproapele
care are har...
Dar undele sună,

las foaia la fete...
vom râde-mpreună,
mâine, pe-ndelete...
Fug ca să mănânc
ceva la cantină...
undeva-n adânc,
mă cheamă-o lumină...
1966
273
Dureri
Oamenii de rele roși

își duc sufletul la piață;
viața, de un fir de ață
spânzură, cu ochii scoși.
Vlăguită lumea când e

de instincte și de patimi,
sar hienele flămânde
și e greu să nu te clatini.
În orașe, dar și-n sate,

viii seamănă cu morții;
urlă câinii-n miezul nopții
de prea multe-n noi păcate.
Prin mocirle fără punți,

înotăm ca prin blesteme;
ne descoperim cărunți
prea devreme, prea devreme...
Unde ești, copile, oare,

că ne-am depărtat de tine?!?...
...doar ecoul, pe sub zare,
trece văi, suie coline...
Bohotin, 1973
274
La început a fost...
Cunoașterea-i întâiul foc

după care omul tânjește;
jăraticul nu-l poți muta-n alt loc
dacă n-ai la-ndemână un clește.
Vântul e-n pânzele celui ce-ntreabă;

întrebarea e prima-ndrăzneală,
primul impuls ce pune la treabă
copilul străin de sfială.
Ochii lui mari și adânci ca o zare

străbat câmpii fără capăt –
izvor rotind de izvoare
și cheie marelui lacăt.
Dar unde-ajung cu întrebarea

ce-o laud de-mi tulbur simțirea?
e prea adâncă și-ntinsă marea
universului, și slabă ni-i firea.
De ce până acum întrebarea

nu a pătruns nepătrunsul?
copile cu ochii strălimpezi ca zarea,
la început a fost, totuși, Răspunsul.
1977
275
Semnal
Viața fără zimți și dinți

alte boabe dă la moară;
vântișor de primăvară,
poate n-ai să mă mai minți!
Poate vom scăpa de umbre,

gândul va intra-n cuvinte,
vom ajunge ca-nainte
de aceste vremuri sumbre.
Mai ușor ne va fi mersul

și-n aripile deschise –
vor da-n floare-atâtea vise
cât să umple universul.
...Și vom face cununii

și botezuri tot mai multe.
Viața lumii un tumult e
când e plină de copii.
1988
276
Pasiuni
Mă tot uit prin geamul cu apa subțire

și văd primăvara cum prinde culoare;
pasiuni discrete, pasiuni din fire,
in iubire nimeni și nimic nu moare.
Fete guralive, tineri plini de viață

înspre săli de clasă trec în ritm alert;
este primăvară, este dimineață;
este ora lor, opt fără un sfert.
Unii în tramvaie, alții în mașini,

urcă să ajungă ceea ce-și propun;
ce plin este cerul cărții de lumini
și de toate tainele care ne compun!
Puțini merg per pedes, în zilele noastre,

chiar dacă mișcarea este prevenire
de atâtea rele, poate și dezastre,
care ne mănâncă viața în neștire.
1993
277
Marea poetului șansă
În flori și copii sunt armonii

de imn ceresc;
frumoși sunt oamenii când cresc
asemenea cu-acești copii.
Minunate-s zările-albastre
și pajiștea de floare plină!
izvoarele au atâta lumină,
și-atâta dragoste au mamele noastre!
Doamne, cât e de sfântă

Opera Ta în eternul Acum!
în flori sunt culori și parfum
care ne cântă și ne încântă.
Albinile vin să culeagă,

fetele vin să admire;
în flori și copii este-atâta iubire,
cât pentru lumea întreagă.
Îngân printre flori rugăciuni;

intru cu florile-n-transă –
marea poetului șansă
e că trăiește aceste minuni.
1994
278
Părăsesc orașu-o vreme
Un impuls mai tineresc

iar mă cheamă-n câmpul crud
unde-mi place să aud
glasul plantelor cum cresc.
Pieptu-i plin de teoreme,

îmi fac nisște socoteli;
ca să scap de îmbâcseli,
părăsesc orașu-o vreme.
Ne-am obișnuit, în ani,

să ne-nchidem în cutii
voluntare pușcării
sub parter cu șobolani.
Palizi, străvezii și de
dragul unui trai mascat,
scoatem viața la mezat
pe un preț de te miri ce.
Construim în noi cavouri,

confecționăm sicrie;
un copil afară scrie
cugetări pe lungi panouri.
279
Are cretă colorată,

face și trei floricele;
eu mă uit la el și, iată!
surprind zâmbetele mele:
Primăveri, brațe deschise,

aripi largi prinse la umeri,
doruri vii și-atâtea vise
câte nu poți să le numeri!...
Toate sunt și mă răsfață

ca natura dată-n floare;
bună dimineața, viață!
binecuvântat fii, soare!
1995
280
Floriile
Floriile minunii, minunea din Florii

deschide săptămâna tăcerilor adânci;
prin post și rugăciunea cu lacrimile vii
se mai subție greul din propriile stânci.
Ne tulbură nevoia, ne tulbură preaplinul

și relele ce ies prin marginile gurii;
când vipere cu corn își varsă-n noi veninul,
spălarea lui o cer și legile naturii.
Ce timp frumos i-afară! o nouă primăvară

și peste tot se simte Lumina Învierii!
iuți păsărele cerul cu raze îl măsoară
livezile-n culoare la soare își scot merii.
Îmi amintesc pe când eram copil acasă...

o, dulcele meu rai, rămâi așa mereu,
cu pomii dând în floare și iarba mătăsoasă
ca-n spațiul neprihanei de lângă Dumnezeu!
1995
281
Se-apropie Sfintele Paște
Oamenii ies la treabă-n grădini,

toporașii se-nclină cu florile;
mugurii pomilor, de sevă plini,
încep să-și deschidă comorile.
Viața-i în toate mai jucăușă,

iarba, ah! iarba renaște;
Floriile bat la fiece ușă,
se-apropie Sfintele Paște.
Focuri s-aprind în grădini, de acum

ceru-i mai limpede-n ape;
sar copilașii prin flăcări și fum,
vacanța lor este aproape.
Curățenia este în toi,

în curățenie omul renaște;
să facem curat în case și-n noi,
s-apropie Sfintele Paște!
1996
282
Satul și veșnicia
Satul din sfânta copilărie

este izvorul ce nu mai seacă;
livada intră c-un capăt în vie,
la sfânta biserică toacă.
Mâine-i prorocul Ilie,

vara se-nclină oleacă;
atâtea imagini învie
cu-arome de cimbru și busuioacă.
Ziua se-oprește-n chindie,

merele sântiliești încep să se coacă;
satul lui Blaga e-o veșnicie
peste orice vreme opacă.
Poetul știe ce scrie;

unii nu-s de acord; și ce dacă?
mâine-i prorocul Ilie,
la sfânta biserică toacă.
1997
283
Liniște-i în univers
Un copil cu o carte în mână

arde să știe ce este
mai încolo de soare și până
peste-ale vremilor creste.
Vacanța de vară!... și iaca

pornit e să afle secrete;
în preajmă vițelul și vaca
pasc foi de trifoi pe-ndelete.
Mirifice flori de cicoare –

ochi îndreptați spre aceleași chemări;
luminați suntem fiecare
de atâtea și-atâtea-ntrebări...
Minunile-acestea rotunde,
ca ochii și florile, de când sunt așa?
Doamne, spune-ne unde
s-ascunde nemărginirea Ta?
Liniște-i în univers,
în acest mijloc de vară!
dintr-un vers într-un alt vers,
câe-un pui de mierlă zboară.
1997
284
Copilăria mă cheamă-napoi
Albele iernii petunii

încă mai ning în cerul din noi...
mă cheamă înapoi străbunii,
copilăria mă cheamă-napoi.
S-apropia Crăciunul... și fulgi

jucau la fereastră frumos;
ce vii emoții trăiești când te smulgi
din prezentul acesta vâscos.
Ieșeam în prag să prind mulți

fulgi pe firave palme;
minunat, este, Doamne, s-asculți
simfonia ninsorilor calme!
Raiul acela i-o stare aleasă –

copilăria, sfințenia noastră;
măica mă cheamă repede-n casă,
o sărut și m-așez la fereastră.
285
Peste sat cu alinul și plinul,

mătasea ninsorii s-așternea lin,
daci cu bărbi albe încercau vinul
din busuioaca de Bohotin.
S-apropia Ajunul... nespus

de mătăsoase şi joase ninsori,
la Nașterea Domnului nostru Iisus,
jucau peste sat numai fluturi și flori
În mod minunat dând să dezmierde

pe pruncul de-atunci, cu-atâtea colinde,
acel Paradis și azi îmi aprinde
luminile-n bradul rămas încă verde...
1997
286
14 ani, dar cum...
Cine nu vrea să se-ntoarcă

la izvoarele lui proprii?
valul vieții trage-o barcă
pline cu-ale noastre copii.
Așteptările s-adună
la lumina din cuvânt
și mă-ndeamnă ca să cânt
vremi de grindini și furtună...
Un copil, unind cărări,

își croiește-un drum anume
și îndrăgostit de zări
face primul pas în lume.
Dar cântând din spic de brad

lungul neamului suspin,
a fost prins și dus în iad
și din iad s-a-ntors senin.
14 ani, dar cum

nu-s cuvinte ca să poată
spune lumii, Doamne, toată
drama de atunci, acum...
1997
287
La nunta lui Omar Khayyam
Mai toarnă în cupe, băiete,

nu mă-ntreba ce am azi și ce n-am!
E nunta lui Omar Khayyam
cu șaptezeci și opt de fete.
Să bem până noaptea s-o face

ca aurul zorilor când se revarsă
pe fața lumii încă neștearsă
de-ale invidiei netrebnice ace.
Aici, în raiul naturii

sub cerul de stele aprins,
cuprindem cu inima un necuprins
străin de meandrele urii.
În noaptea nopților de sub blestem,

noi credem, sub sfânt jurământ,
că frumusețile-acestui pământ
sunt singurul nostru harem.
288
Miresele suple, ca niște copile,

coboară din merii în floare și rod;
există-n minunile-acestea un cod
al unor vibrații cu mult mai subtile.
Să bem, așadar, pînă-n zori,

cu toate paharele pline,
ciocnind cu cel care pleacă și vine
cântând o lume de nemuritori.
Poeții sunt mirii, poeții sunt nunii

atâtor ambrozii și vinuri ce
ne-ndeamnă pe urmele lui Li Tai Pe
în apele cerului, spre sânul lunii...
1998
289
Mă-ncearcă o discretă visare
Sunt la mare. Arde-mă, soare!

înțepați-mă, raze,
cu dulci extaze
caniculare!
Plaja e lungă și lată,

formată din infinituri fierbinți;
alături de mine, o fată
scrie niște versuri cuminți...
Soarele trece prin spata

zilei, de aur fuioare;
c-un dulce neastâmpăr, fata
își scoate sânișorii la soare.
Mă-ncearcă o discretă visare...

domnișoară, dacă n-ai să mă vinzi,
te-aș invita, spre Bizanț, la plimbare,
desculți, pe-ale mării incifrate oglinzi.
Vom vedea câte-n lună și-n stele:

aur mult și splendori ce-ți iau ochii,
tronuri și sonuri, femei fără rochii
dansând între grele perdele de perle.
290
Imagini de basm, la tot pasul mistere,

împletirea unor cununi
de vremuri, lumi, țărmuri, minuni,
isihaști modelând caractere.
Vom înțelege-amândoi că secundele

au altă durată în infinit;
sufletul apelor deja m-a vrăjit
cu iubirea, visarea și undele.
Ușor, ce ușor ne-o fi mersul

pe ape ce-ascund atâtea secrete!
Ulysse, pe-un plaur tras de egrete,
ascultă pe Orpheu vrăjind universul.
Trecutul... trecutul devine prezent;

uimirile-n inimi nu mai încap;
cronologiile se dau peste cap;
la toate ecourile sunt foarte atent.
Un alt enigmatic tărâm se deschide!

mitologiile au adânci rădăcini...
frumoasă e marea când leagănă crini
și nuferi pe-ntinsele arii fluide!
1998
291
Oglinzi paralele
Jăraticul stă sub spuze în vetre;

timpul alunecă și pe sub pietre
și se întinde, cum se-ntind apele
când sapă din maluri cu toate sapele.
Râuri și fluvii se pierd în mare,
prezentul fuge în depărtare;
acolo-n adâncuri, e cuibu-amintirii,
acolo mor spinii, trăiesc trandafirii,
se-neacă umbrele, înoată luminile,
s-alege grâul de toate neghinele,
dispare hăul, rămân poienele,
de-acolo departele vine sub genele
uimite să vadă, crezute-necate
primele mele grădini suspendate.
Sub cerul deschis, între-atâtea minuni,

măica mă-nvață trei rugăciuni,
legende, basme, balade și vieți-
le marilor noștri voievozi și poeți.
Amiază-i și liniște pe întregul pământ!

Tata ascultă cum i le cânt...
Doamne, ce multe imagini învie
din scumpa noastră copilărie!...
1998
292
Fusesem cucerit de vraja...
Cerul senin clătea zefirii,

ieșiți din apa mării calde,
în inimă creștea un val de
emoții sfinte-ale iubirii.
Tu străluceai ca adevărul
ce face-n jurul său lumină
cu după-amiaza verii-n părul
de grâne gata de combină.
Uimit, n-am mai străbătut plaja

din Costineștiul studenției,
fusesem cucerit de vraja
fetei din poarta veșniciei
deschisă-ngust spre Paradisul

unde nu intră orișicine,
doar cei ce-s obsedași de visul
care și când se duce, vine...
Și astăzi frecventez izvoare-

le-acelor clipe suspendate
în centrul sufletului care
mă protejează de păcate.
2013
293
Destin
Refuz întâlnirea acelorași consoane

și-al altor semne, dând piept între ele;
sunt vrăjit când luna răstoarnă pe tăpșane
camioane de brățări și inele.
Ai spune că-i ceva descriptiv, niște forme

fără fond, închipuiri pasagere,
dar mierea și aurul pot să transforme
somnul nopții în priveghere.
Plictisul șesului, în gură de rai,

prin harul care unește și schimbă
al omenilor fel de a fi și limbă,
pregătindu-i pentr-un altfel de trai.
Ei știu că există pante abrupte

pe care suind, mai și cazi,
dar ochii rămân la pădurea de brazi
și nu la condeiele rupte.
Iluzioniștii, improvizând simțirea,

cu vorbe turnate anapoda
cred că așa pot înșela
sufletul poeziei: iubirea.
294
Să-i spunem, consecutiv, armonie –

dorul de unitatea dintâi –
glasul care de mic mi-a șoptit: ”Rămâi
la mine, eu sunt izvorul cu apă vie”.
Dar mi-au ieșit în cale obstacole,

capcanele istoriei la pândă...
am trecut totuși peste-orice osândă
și-am rămas cucerit de miracole.
Cu transa energiilor din zori

izvorâtoare de mir și de bine...
sunt uimit de livezile pline de flori,
privighetori, culori, miresme, albine...
Foarte atent la tot ce preface

grija în zâmbet, necazu-n avânt,
uit ce nu-mi place, cânt ce-mi desface
aripile dragostei pe-acest Pământ...
Și-așa mă simt laolaltă cu toate

câte-s în opera lui Dumnezeu
spre-a cărei primordialitate
iubind, ne vom întoarce mereu...
2013
295
Predestinare
Poeții vin în lume să iubească

tot ce înseamnă armonie,
nu au trăire pământească,
vin din, și se întorc în veșnicie.
Sunt androgini, cu soarele pe față,

privirea trece dincolo de zări,
merg în picioare pe aceste mări
pe care valurile îi răsfață.
Pasionați de-adâncuri și de creste,

de felul oamenilor de a fi,
aduc în lume cea mai mare veste:
miracolul puterii de-a iubi.
Aici se-ntâmplă marile minuni,

și tot aici atâtea profeții
au aripi, trec peste genuni,
slăvesc pe cei plecați și cântă pe cei vii.
296
Iubirile-i susțin în tot ce scriu,

căci dragostea le luminează mersul,
și niciodată nu e prea târziu
să vezi că strâng în brațe universul.
Ei sunt conjuncțiile dintre ieri și mâine,

dintre ce-i trecător și ce e fără moarte;
iubirea lor produce și împarte
aerul vieții, apă, vin și pâine...
Străini de-orgolii, bârfe și de ură,

de tot ce-ar întrista această lume,
poeții fac din dragoste un nume,
că-i prima și a doua lor natură.
Această stare de copilărie

le motivează rolul lor de-a fi,
de a preface noaptea-n zi
și clipa instabilă-n veșnicie.
2013
297
Crăciunul este aproape

d-relor dr. Camelia, Cristina şi Oana
Ce emoții de neșters
trăim la prima ninsoare!...
Suntem mai ușori la mers
prin univers și prin visare.
Trei fetițe – trei copii

fredonează-ncet colinde,
în brăduț o stea aprinde
un întreg cer de făclii.
Noaptea își subție plasa

de fulgi mici și aurii,
luminoasă este casa
unde cântă trei copii.
298
Aerul de sărbători
are-un minunat efect;
verbele la imperfect
îți dau aripi ca să zbori.
Timpul este mai elastic,

din trecut face prezent,
ne încearcă-un sentiment
memorabil și fantastic.
Slăvim Pruncul ce cuprinde

bradul verde-n noaptea-albastră,
şi renaște prin colinde
şi copilăria noastră.
2012
299
O fată simte nevoia să spună
S-au dus vacanțele,

ca apa-n nisip
se-ntorc speranțele,
cam slabe la chip.
Vara, cu zarea ei argintie,

se-ndepărtează așa de repede!...
Amintirile intră în veșnicie
ca uitarea sub a timpului lespede.
Am stat o vară în slip, fără slip

pe plajă cu lenea și nemișcarea.
Vecina mea, marea, mă-ndemna să-nfirip
relații cu împrejurarea...
Legămintele-n treacăt nu au durată:

schimb de adrese, aluzii, confuzii,
o clipă-am crezut că niciodată
promisiunile nu-s doar niște iluzii.
300
Revin la stările mele

mai pline de precauții
și mai la distanță de-acele
rele ce le vântură necunoscuții.
Ascult muzică, citesc și compun

o lume a armoniilor sfinte
în care nu intră nici un
răscolitor de ce-a fost înainte.
Între pământ și văzduhul elastic

este-o arcuire de-arcușuri și strune:
sunt razele soarelui care apune
peste tabloul verii fantastic.
1984
301
La schit
Stau pe prispa unui schit

lângă al tăcerii lacăt
și mă uit în infinit,
poate îi voi da de capăt.
Ziua s-a oprit din treabă,

liniștea-i atât de sfântă!
Un bătrân monah mă-ntreabă
ce probleme mă frământă...
Din adâncuri de istorii,

munții cu păduri pe ei,
grei, sunt încărcați de glorii,
de legende și de zmei.
302
Oala văii dă în clocot,

seara-n munți e sferică,
bate toaca și un clopot,
intru în biserică.
Mă închin și cânt la strană,

parcă-s în copilărie,
când duceam flori din poiană
și cântam la liturghie.
Anii s-au grăbit la umblet

ca chemați de veșnicie;
numai tu, copilărie,
ai rămas tot vie-n în suflet.
1984, Sihla
303
Bohotin
Satul meu și al viorii

a intrat în idealuri,
ocrotit de patru dealuri
cu livezi și cu podgorii;
Casele erau mai dese

și-n mai mari gospodării
cu feciori și fete-alese,
grădini pline de copii.
Sat cu-aromă de gutui

și biseriă în centru,
școală, primărie pentru
toți locuitorii lui.
Blaga n-a greșit cuvântul

de o pondere aparte...
miturile cresc pământul
și ne cheamă ca o carte.
Sat de cuscri și cumetri,

de respect și armonie
rotunjind o veșnicie
între câțiva kilometri.
304
Satu-i începutul lumii,

al odihnei după munci,
al concertului din lunci
și a tot ce sfânt acum mi-i.
Bucuriile-mpreună
și necazurile toți
le trăiau ca-ntr-o cunună
părinţi, fii și strănepoți.
Ce frumos a fost odată

satul meu voievodal!
Luna, ca un piept de fată,
cocea cozonaci pe deal –
Dealul plin de busuioacă

şi de-atâtea livezi plin,
într-o veselie Dacă
lâng-un vin de Bohotin.
2011
305
În Jilava
Sunt pe targă,
Dumnezeu
știe de mai scap de-aici;
aș zbura în lumea largă
de pe targă, de sub prici,
de sub malul cât de greu
al istoriei perfide
care ne-a trădat mereu
și-acum lent, ne și ucide.
Reci mai sunt

și umede
zidurile-acestei uri!
Fac efort să nu mă-ncrunt
la vânăta lume de
stele roșii, lovituri
de centuri și-njurături...
Deseori rămân pe gânduri,

pe tăișuri de-ntrebări
cu răspunsurile sumbre;
geamul e dublat de scânduri,
nici o rază, dinspre zări
nu pătrunde printre umbre.
306
Zi și noapte, becu-n centru

din arcada beciului
ne veghează și-n somn pentru
a ne pedepsi de șoapte-
le coșmarului...
Aerul, vai! aerul

este îmbâcsit
și greu,
îmi stă-n gât ca un cuțit
care nu mai taie pâine
învelit în caierul
pletelor de la un leu,
părului de la un câine.
Se aud pe culoar
vorbele
majurului...
s-a făcut amiază iar,
vin flămânde ciorbele
cu pașii destinului
și ce-a curs din ciurul lui
în cupa scheletului...
307
Și turtoiul,
vai de el!
mămăligă între scânduri
și în forme ca de zar,
așteptare în zadar
și rămânere pe gânduri;
în tunel e surd războiul,
vremea-și mătură gunoiul
și-l aruncă peste el.
Anul trece repede,

șerpuiește, ca o apă;
clipa însă-i lespede,
nici nu crapă,
nici clintește,
și ne strânge ca în clește
toate visurile noastre –
pui de mierlă printre astre...
308
Rugăciunea, poezia,
evadarea şi pruncia
sunt minunea unui leac
la acest netrebnic veac
prin subtalpa iadului
cu răscruci
și galerii
de nu știi
unde te duci
la moarte
sau dacă vii
ca să scrii
și tu o carte
cu-oameni îngropaţi de vii...
Jertfa e un dar divin,

și-un alin,
dacă te-nchini,
simți în tine că se rup
mici și mari bucăți de trup
învelite în suspine-
nfășurate în lumini...
309
Doamne, cât de suplu sunt

și de liber după ce
se închid zăvoarele
la întreaga pușcărie,
la această veșnicie
din chilie;
și în liniște confrunt
cel ce-am fost
cu cel ce sunt
și văd că este cu rost
în a ști ca să te lepezi
de atâtea negre lespezi,
să rămâi un fir de duh
care umblă prin văzduh
peste ce-i ușor
sau greu,
peste ce nu are nume;
numai bunul Dumnezeu
mi-a dat aripi ca să zbor
peste câte sunt în lume.
Jilava, 1956
310
Rămâne visul
Această de nespus visare

la un copil a dat în rod,
și de atunci mereu îl rod
atâtea semne de-ntrebare...
Cum se prefac mugurii-n foi

culori și diferite forme?...
de ce sunt florile conforme
cu ce avem mai bun în noi?...
Cum de ajung bobocii flori,

parfumuri, nuanțe și-apoi fructe?...
de ce când nopțile se duc, te
văd că zbori și tu spre zori?...
Rămâne visul, fără el

aș fi mai singurel pe lume,
naufragiat pe mări de spume
spre-un țărm c-un relief rebel.
Dar pruncul a rămas în urmă,

de-acuma primăvara-i vară,
și iată-mă cu o vioară,
păscând a dorurilor turmă.
1973
311
Se simte cum vine vacanța
Cireșile se coc, distanța

de libertate e aproape;
se simte cum vine vacanța
prin aer, pe pământ, pe ape.
Un freamăt caută ieșire,

emoțiile-apasă clanța,
și deschid geamul să respire
din toată inima vacanța.
Se fac proiecte pentru mare,

se fac proiecte pentru munte,
spre fiecare este-o punte:
dorința noastră arzătoare.
312
Ce grabnic temele sunt gata

când dragostea-n articulații
dezleagă-atâtea ecuații
și scoate la-ntâlnire fata.
Îi ies în cale! mie-mi place

să stau pe ace-n așteptare
și să o simt venind încoace
cu tot cu munte și cu mare.
Să înclinăm mai mult balanța

iubirii noastre care vrea
s-asculte doar de noi vacanța
și noi să ascultăm de ea.
1947
313
Sărbătoare – mărțișoare...
Astăzi lumea-i mai întreagă,

mai aproape, mai cuminte;
dragostea pe toți ne leagă
cu trăirile ei sfinte.
Pentru inima oricui

mărțișoru-a fost și este,
în simbolurile lui,
apa vie din poveste.
El vine din veșnicie

și-l surprindem înapoi
cu aripi de bucurie,
vine singur, pleacă-n doi.
Și cu gândul la copii,
prin care scăpăm cu toții
de secerătoarea morții
și rămănem veșnic vii.
Fără ei și sărbători
viața n-ar mai avea scări;
pe-ale valurilor mări
am fi niște muritori.
2013
314
Flori și prunci
Râzi, copile, de ce nu-i

cum ar trebui să fie,
în adâncul sufletului
râde și o ciocârlie.
Ca și ea tu poți să zbori
dintr-o zare-n altă zare...
îngerii, și printre nori,
au la aripioare soare.
Numai florile-s ca felul

îngerilor de a fi;
viața noastră-i ca inelul
ce face din noapte zi.
Un inel, o horă, ca să
spună dragostea ce leagă
mirele de o mireasă
și pe noi, de lumea-ntreagă.
315
Doar prin ea aflăm salvarea

noastră de aceste valuri
ce le răscolește marea-
ndepărtărilor de maluri.
Toți avem de învățat

de la îngeri, flori, copii;
dragostea este un sfat
cu aripa-n veșnicii.
Prunci și flori... o lume-aparte,

totdeauna le contemplu
și nimic nu mă desparte
de sublimul lor exemplu.
2012
316
La (s)cursuri universitare
Profa ne dictează
mai blazat, mai viu,
acuși e amiază,
colegele scriu...
Dacă nebunește
scrie fiecare,
cine mai gândește
-n sala asta oare?!.
Decât toate-aceste
dictate de profă,
beau mai bine-o cofă
de licori celeste.
Visul ca un cerb e
la toate chemările;
inima când fierbe,
iau în brațe zările.
317
Pe-acolo, pe sus
văd mai nuanțat
câte s-ar fi spus
astăzi prin dictat...
Largul infinit
m-ajută oleacă;
Doamne, în sfârșit!
dictatoarea pleacă...
Am scăpat de-o-ntreagă
vreme de plictis;
fetele mă roagă
să vadă ce-am scris.
Râdem împreună
de-acest timp anost,
cursuri, fără rost...
va ploua, căci tună...
1966
318
La Înviere
Ce miez de noapte luminos!

ce muzici clopotele cântă!
în liniștea atât de sfântă
a Învierii lui Hristos!
Dispare un incert trecut,

suntem deja în altă eră,
speranța suie-n atmosferă
chipul Edenului pierdut.
Întoarcerea spre unde-am fost,

e pretutindeni acum și
din inimă, această zi
dă existenței noastre rost.
Știm ce înseamnă fericire,

știm sensul dăinuirii noastre,
și depășim orice dezastre
cu-a vieții noastre mântuire.
În sufletele noastre-acu-s
luminile de sfântul Paște,
când fiecare om renaște
prin Învierea lui Iisus.
2013
319
Atunci...
Eram copil, eram copii;

pleca April, veneau Florii
cu-atât de multe bucurii,
candele-aprinse, rugăciuni
și peste tot numai minuni.
Inimile, casa și grădina

erau curate ca lumina;
de foarte sus, din profeții,
venea Iisus
bun și senin
după cum știm, pe un asin.
Intrarea în Ierusalim
printre copii și osanale,
misterele cu ale sale
pline de viață armonii;
mulțimea-ntinzând hainele
cu tainele
de la Florii.
320
Eram copil, eram copii;

pleca April, veneau Florii,
copacii se umpleau de foi,
copiii, de hăinuțe noi,
trăiam aceste bucurii
ca izvorând din veşnicii-
le din care cel ce-am fost renaşte
cu fiecare Sfinte Paște.
1982
321
Arzător i-acest acum
Vârsta face și desface

orice lanțuri înnodate;
chiar de-aș avea tot ce-mi place
viața-i tot pe jumătate.
Șaisprezece ani câți am

îmi iau pofta de mâncare,
nu îmi fac nici un program,
sunt o cremene-ntre-amnare.
Scapăr la orice mișcare,

arzător i-acest acum!
dragostea e și mai mare
când e la-nceput de drum.
322
Dorul desfășoară gheme

de proiecte și de vise,
rămân cărțile deschise
și caietele cu teme.
Și se duce drum nedus

și se-ntoarce și mai dor,
am la orice treabă spor,
merg pe jos dar și pe sus.
Treversez o feerie
de neliniști și emoții;
ce frumoși am fi cu toții
de-am trăi în armonie!
1946
323
Dragoste-adolescentină
Plin de neastâmpăr iară

doru-ncepe să mă-ndemne
spre acele tainici semne
de-nceput de primăvară.
Gândurile parcă-s fluturi

învârtindu-se-n lumină –
dragoste-adolescentină,
neajunsă la săruturi.
Doarme trei ore pe noapte

și mănâncă te miri ce;
merele-n Eden nu-s coapte,
vârsta nu-ntreabă de ce?...
Plin de vise, plini de visuri

și de taine și de vrere,
uși deschise, paradisuri,
dragostea îmi dă putere
Să străbat necunoscute
spații pline de surprize,
unde niciodată nu te
poți abstrage unor crize
324
Foarte-aproape de eroare,
abandon de școală chiar,
deși viața nu-i bazar
și nici zar dat la-ntâmplare.
Pune frână, cât motorul

încă poate să te-asculte;
panta-i pantă, viitorul
are și capcane-oculte.
Trebuie să ținem seamă

și de ele și de câte-
n lumea asta sunt urâte
și ne pun să plătim vamă.
Stai în banca ta, mai bine

crede în ce poți să faci,
știu că nu-i ușor să-mpaci
frământările din tine.
1945
325
De copii fug numai nebunii
Primăvară! sunt albi prunii,

în livezi se joacă-o zestre,
trage storul la ferestre
nu deschide gura lumii!
Aprinde un bec mai jos,

scaldă-te în infinit!
iubirea când e la zenit
primul copil e-un Făt Frumos!
Izvor de rare satisfacții

un pas cu dreptu-n casa ta
și nimeni nu va încerca
să facă dintr-un întreg fracții.
Familia-i o unitate
și o finalitate sfântă
cu care doi iubiți s-avântă
cu dragostea-n eternitate.
326
Știi că trăiești, vei fi ce-ai fost,

minune în minunea lumii;
de copii fug numai nebunii
în viața lor fără de rost.
Un pedagog – în ghilimele –
și-a-mpins soția s-avorteze
și astăzi sunt două speteze
la un gard putred, de nuiele.
Ce mărunței sunt unii oameni

și câți mai sunt ai nimănui
de n-ai cu cine să-i asemeni
și nici n-ai ce să le mai spui!
Atâtea rele comit unii

cât izbutesc doar căpcăunii!
E primăvară – înfloresc prunii
și pruncii în livada lumii...
2013
327
Vacanța mare e aproape
Ziua suie în răscruce

mai caldă, mai emancipată;
frumoasă fată
e primăvara care se duce!
S-apropie vacanța mare,

trupul ușor
e gata de zbor
prin spații interplanetare.
O lume de visuri
spre undeva
unde inima va
afla ale ei paradisuri.
Ca-n ”Invitation au voyage”,

a lui Baudelaire,
între atâtea minuni vei prinde curaj-
ul cocârliilor când zboară în cer.
Vis de copii
zburdalnici, inocenți, maturi
vraja unei naturi
plină de euforii.
1946
328
Prefață la o altă carte
O, neam de vulturi!
ai ajuns acum la poarta veșniciei;
frumoși sunt munții României
și taina lor de nepătruns!
Ca ei ridici pe-adânci istorii

credința brazilor ce cresc
în duhul nostru românesc –
izvor de suferinţe, glorii...
Cu ei în suflet, în convingeri,
ai înfruntat atâtea riscuri,
martiric ajungând pe piscuri
proteguit de-aripi de îngeri;
La vârsta multimilenară,
ce suie tainic spre sublim,
ne-am învățat să dăinuim
prin dragostea de Neam și Țară
Ne-a dat-o Dumnezeu în dar,

ca-ntr-ale vulturilor cuiburi
și țărmul Mării noastre tulburi,
să fim și altora un far.
2010
329
Copii, nepoți... ce veșnicie!...
Mă-ncearcă o destăinuire
din niște vremuri mai funebre
și-n care sfânta mântuire
a fost în lanțuri și în zebre.
De unde-am revenit, anume

cu un mai plin de viață grai,
o armonie-n doi precum e
o nuntă săvârșită-n Rai.
Știam că nu vom mai fi singuri,

și va roi stupul de-albine,
vom cumpăra din magazine
mai multe farfurii și linguri.
330
Când viața intră-n prelungire,

deși descrești, te vezi crescând,
și nici nu-ți pasă, ca și când
înaintezi în nemurire.
Copii, nepoți... ce veșnicie!

prin ei, de ea să avem parte!
am spus mereu că în copii e
cheia protecției de moarte.
așa visam, așa doream

să crească pomii în grădină;
nu bănuiam că n-am să am
acces, în noapte, la lumină.
1977
331
Soartă
De-acum sunt ani de când încerc

să scriu subtilități în viața,
care se tot învârte-n cerc,
se rupe unde-i slabă ața.
Nu trece timpul, trecem noi,

lăsând în urmă noi proiecte
și, ca spre ziua de apoi,
le-or duce vânturi imperfecte
.
N-ai cum să fugi de-această lege

inexorabilă și surdă;
ce bine e când poți alege
dintr-un trecut, un mânz ce zburdă!
Și-l iei cu tine ... o, copile,

de-atâtea ori m-ai înțeles!
numără-ncet aceste zile
ale unui discret cules.
2010
332
Și-a fost ziua Întâi... și-a fost ziua a Doua
Contrastele-și dau mâna în toată existența

cum visul și realul în fața fiecărui –
le simți și le presimți în inimă prezența
când prin ce faci te strădui IUBIRII să te dărui.
Orice minune are mai multe ipostaze:

oglinzi de cer deasupra oglinzilor din mări;
zorii aprinși brăzdează, cu aurul din raze,
pământul plin de gânduri, răspunsuri și-ntrebări.
Tăriile de sus, uscatul și fluidul,

ca sufletul și trupul, formeaz-o armonie,
salvată prin IUBIREA care dezlocă vidul,
unind ceea ce este cu ce-ar putea să fie.
Răsfrânte-n noi sunt toate: și cerul, și pământul,

și noaptea înstelată, și ziua mai ales,
căci încă din Geneză-n mod minnat CUVÂNTUL
a pus în despărțire un astfel de-nțeles.
333
Și dacă despărțirea-i liantul ce ne-adună,

înseamnă că-n adâncul ei este un secret
care, discret, ne face să fim toți împreună
la nunta vieții și la sfântul ei banchet.
Conjuncții tăinuite lucrează-n toate cele,

de-ntregul e mai mult ca suma părților,
căci firul nevăzut de printre și din ele
unește ce-i asemeni cu ce-i despărțitor.
Un univers deasupra și altul dedesubt

și, peste tot, același fermecător mister,
câmpiile se țin de muntele abrupt
cum apele și țărmurile se reazemă de cer.
Ce portativ feeric!... Și-atâtea simfonii

vibrează-n rostul nostru care își caută noua
înfățișare-asemeni privirii de copii!...
...Și-a fost Ziua Întâi, și-a fost Ziua a Doua...
2010
334
Liceul e pe terminate
Ce frumoși sunt dimineața

nuferii-nfloriți pe ape!
ce frumoasă este viața
când vacanța e aproape!
Masa-i plină de prefețe,

de extrase și de cărți,
pereții sunt plini de hărți
și proiecte îndrăznețe;
De sinteze îmi sunt pline-

n raft nenumărate mape,
totul merge ca pe ape-
le întinse și senine.
Ca-n oglinzi se vede viața

de școlar la datorie;
o nespusă bucurie
îmi îmbujorează fața!
335
Bacul vine și va-nscrie-

o amintire unică,
viața dacă nu se-ntunecă
voi ajunge-n studenție
La Drept, la Filosofie
și la două limbi moderne;
Doamne, cât sunt de eterne
dorurile din vecie!
Le cultiv de prunc și-aș vrea

să nu știu ce-i renunțarea;
fiecare are-o stea
ce-i trasează-n vis cărarea;
Fiecare are-un înger

care-i face rodnic mersul;
ce aproape-i universul
pentru care și-n vis sânger!
336
Constelațiile minții
nu dau greș în cerul lor,
cred în ideal și-n zbor
și mă țin de cărți cu dinții.
Cred în ceea ce pot face

cu iubire și cu vrere,
amândouă-mi dau putere
să merg și desculț pe ace
ca fachirul: mit și faur,

care nu se clatină;
dragostea-i de platină
și voința e de aur.
Numai vremile-s mioape

și lipsite de-orice minţi!
simt cum zboară pe aproape,
corbul nopții numai dinți...
1947
337
Ascult în noapte liturghii
Mă lupt cu-atâtea insomnii

ca să previn orice nevroză,
ascult în noapte liturghii
dintr-o copilărie roză
Când pășteam vaca pe imașul

de lângă satul meu domnesc
și mă gândeam să văd orașul
în care visurile cresc,
Să fac liceu-n câțiva ani

și-apoi s-ajung la facultate,
unde să-nvăț, pe cât se poate,
să nu dau viața pe doi bani.
Bătea războiul la fereastră,

la ușa timpului incert
care trecea cu pas alert
peste copilăria noastră...
338
Un regiment venise-n sat

cu artileria, să dreagă
istoria în lung și-n lat,
ca Țara iar să fie-ntreagă.
Eram cu ochii toți la Prut,

la apa care ne desparte
de frații noștri de-nceput
din vechi hrisoave fără moarte.
Ne-am împlinit, puțin timp, visul,

căci iadul iarăși s-a întors
cu talpa peste paradisul
pe care l-a rănit și stors...
Jilava, 1956
339
În temniță
Al temnițelor sadic chin,

născut din ignoranța urii,
ne bagă pumnu-n cerul gurii
cu cel mai tulbure venin.
N-ai voie să te-ntinzi pe pat,

deși e gol, din fiare dure;
dormi noaptea somnul segmentat
ca pe tăișuri de secure;
N-ai voie să te miști măcar

pe înghețații metri-nguști;
ce reci sunt, Doamne, -aceste cuști
și cât de strâmb e-al vieții zar!
N-ai voie pe ciment să stai,

nici să te reazimi de perete;
tu faci din iad un fel de rai,
și-n gând scrii sute de caiete.
Uiți ale iadului zidiri

și râzi de lumea asta șuie,
uiți de-ale Golgotelor cuie
și de-ale urii răbufniri.
340
S-aud hârdaiele flămânde

cu ciorba, vai de capul ei!
vizeta este numai pânde,
zăvoare,lacăte și chei.
Așa primim zeama de prânz,

leșie rece, puturoasă,
parcă-i urina unui mânz
când iarba verii e de coasă.
Turtoiul stat grămadă-i acru,

dar îl mâncăm, n-avem ce face,
răbdăm și stăm sub tălpi cu ace-
le care ne fac supliciul sacru.
Subțiri și străvezii, cum sunt

pe unele icoane sfinții,
iertăm pe paznicul mărunt
la spirit și mișcrea minții.
Sucește cheia și ne-njură

că noi am fi răul la toate,
de omenirea merge-n coate,
plină de goluri și de zgură...
341
Doar Dumnezeu de ne mai scoate

din acest fără capăt iad;
mă țin de îngeri să nu cad
pe ale dorurilor coate...
Speranțe și alternative
de viață, visuri și proiecte,
de opere-așezate-n stive
peste aceste vremi abjecte.
Înființăm în noi cenacluri,

societăți, lansăm talente,
ca România peste veacuri
să fie-un glas pe continente.
Destinul are-al lui îndemn

din Cucuteni și Hamangia,
Zarandul, unde orice semn
scrie în cifruri veșnicia.
Carpații sunt al nostru castru

ce ne-apără de efemer,
credem în spirit și în cer
de când suntem pe acest astru.
342
Masivul Caraiman ne spune

că e și har și rai și om,
de-aceea toți românii vom
face din Țară o minune...
......................................................
Din nou se-aude cheia-n broasca

din ușa cu zăvor barbar,
primim turtoiul cum e iasca
și acest borș sărat și-amar.
Pentru moment, nu mai am chef

ca să mai povestesc, în șoapte...
mai cos trei versuri la gherghef,
în noaptea dintr-o luuungă noapte...
Aiud, 1957
343
La tăiat de stuf
”Ia pe trei și ține-aproape!”

tot repetă caraliul;
Doamne, parcă-mi duc sicriul
în infernul plin de ape...

printre vânturi, pe sub ploi,
din acest vâscos noroi,
oare cine-o să mai scape?!...

o făptură grea de ură
trage înc-o-njurătură
de nici Delta n-o încape.

merg scheletele la muncă,
iarna scurtă ne aruncă
unde gheața stă să crape,
Periprava, 1960
344
Pe șantier de construcții
Vara arde la oblânc

trei benzinării și-un dor;
suflete, aș vrea să zbor
dincolo de-al tău adânc.
Tinerețe, unde-ai fost

14 ani de viață?!...
să dau cărțile pe față,
nu mai are nici un rost!
Fac totalul anilor

și încerc să nu mă sperii;
se coc în cuptorul verii
cozonacii lanurilor.
Îmi câștig pe șantier

pâinea dragostei de viață
și crâmpeiul meu de cer
care-n taină mă răsfață.
345
Mă ridic cu-atâtea voturi

peste-un timp perfid, pervers,
și-n adânc de univers
pun la cale trei comploturi...
Șantierul mă-nconjoară,
însă în curând voi fi
iarăși un student la zi,
cum am fost odinioară.
Pân-atunci mai ard mocnit

într-un fel de salopete,
pline de mortar și pete
de vopseli din infinit.
Dincolo de-orice mizerii

infernale și suspine,
știu că primăvara vine
ca lumina Învierii...
1964
346
Pe litoral
Marea-și clatină misterul,

vara toată-i numai vrajă,
stau cu fața-n sus pe plajă
și mă învelesc cu cerul.
Ca și pescărușii, gândul
zboară-n toate părțile,
trei colege, urmărindu-l,
dau pe față cărțile
Și mă cheamă între ele,

să mai afle ce mai scriu,
le ascult și nu mai știu
cum mă-ndepărtez de rele.
Discutăm despre Bizanț,

filosofi și sfinți părinți,
despre luptele fierbinți
și-al istoriei bilanț:
Vremuri, fapte și popoare

le simțim venind alături,
soarele cu de-aur mături
ne rostogolește-n mare.
347
Caldul razelor stăpâne

peste apa ce-o despic,
ale soarelui cadâne
joacă-amiaza din buric.
Sunt reflexiile, grele

de inele și mărgele,
când sub zare goale iele
dau să spele trupu-n ele.
Optice iluzii care-

ți fură ochii și te fac
să sari lângă iele-n zare
din al cerului hamac,
și să joci ca Zorba Grecul

ritmul vârstei la zenit
și, sărind în infinit,
să îi stingi ispitei becul.
Clipa de euforie
mă poartă pe-aripa ei,
fericit printre acei
zei, stăpâni pe armonie.
348
Nu încerc nici o frustrare,

de turiști rușine nu mi-i,
sunt și eu un fiu al lumii
și mă port ca fiecare.
Doamne, -n viață cât de sfânt e

să eviți alunecușul,
salvând strunele și-arcușul
ce vor trebui să cânte!
De aceea înadins
ignor ochiului ispita
ce mă-ntoarce, dar pe plita
unui foc ce l-am învins.
Îmi iau catrafusele

și mă duc în altă parte
unde-s neapusele
adevăruri dintr-o Carte...
Costinești, 1983
349
Elogii
Ce frumoși sunt oamenii sănătoși!

cu griji mai multe sau mai puține,
fie că-s tineri, fie că-s moși,
nu le prea pasă de ziua de mâine.
Văd totul în roz, nu-i doare capul,

nimic nu scârțâie la edificiu,
nu-și pun probleme ca să afle leacul
la vreo durere sau vreun viciu;
Sorb cu uimire atâtea minuni

câte natura, vara, înșiră-
n livezile pantelor ce coboară-n pășuni
spre ape și turme, spre Orfeu și-a lui liră...
Dacia, Thracia vibrează în ei

cu centrul verii când coace faguri
și au pentru toate-ncuietorile chei
și nu se opresc niciodată în praguri;
350
Trec zâmbind peste suspine,

sănătatea le dă o putere ce nu e
decât în seva ce-n fructe suie,
în augustul plin de dorințe divine.
Viața în familia cu doi, trei copii

e-o regăsire a fericirii,
străini de atâtea meleaguri pustii,
părinţii sunt tineri, ca pruncii și mirii;
Știu că iubirea le dă puterea

cu care intră în nemurire;
copiii sunt fără-ndoială averea
aducătoare de fericire.
I-admir, îi felicit și nu ezit,

de partea lor e sănătatea,
umblând prin vis și prin infinit
cu dreptul ce-l are doar libertatea.
2014
351
De neînțeles
Prezent sinistru: ițe se fac și se desfac,

toxinele roșii cu greu se șterg,
oamenii încă merg
printr-un orizont opac.
Ce multe omizi sunt în copac1

rară e frunza, compromis rodul
sufocat, înecat de glodul
acestui plin de neguri veac.
România profundă caută-un leac,

așa cum mamele pentru prunci, de-ale gurii;
își face de cap otrava urii,
peste caracatița vremii, colac.
Blestemele surde, oftaturi sonore

în cei mulți și cam peste tot,
sunt semnele vii ale unui complot
în apele vremii multicolore.
Scârțâie veacu-n articulații,

boala are motive profunde,
în discordii și orgolii s-ascunde
tot răul acestei nații...
2014
352
Unei studente la stomatologie

Oana, tu eşti
Soarele reînvie speranțele,

cireșele încep să se coacă,
bat la ușă vacanțele,
nu prea am bani, și ce dacă...
Amintirile își întorc privirile

cu același surâs, destinat
să ne fie singurul sfat
când dragostea-și ascunde pornirile.
În orice izvor este un dor,

cu atenții, intenții, pretenții,
să stea la rând, în coridor, pacienții
și când măselele nu-i dor.
În dragoste se petrec atâtea minuni,

ca-n cer când stelele dau să pască
florile gata să nască
ale cununiilor sfinte cununi...
1999
353
Pe plajă
S-aude, se vede o vibrare pe mare,

se simte-o ușoară mișcare de cer
lumina, acest mister,
de-atâtea fapte e-n stare:
Corpuscul și undă – a mirare

se luptă cu beznele și dă la o parte
noaptea din neștiința de carte
și râde în răsăritul de soare.
Dintru-nceputuri, de când Dumnezeu

a spus: ”Să fie lumină!”
și-a treia zi, pământul s-a făcut o grădină
care-nflorește și rodește mereu.
De când trăim pe acest astru,

iubindu-ne unii cu altele,
ne uimim de bolțile-naltele,
dar sufletul nostru rămâne sihastru.
354
Suntem firavi, tare firavi mai suntem

în raport cu ce ne-nconjoară!
dăm firul vieții pe-al dragostei ghem
și-l descoperim pe odinioară;
Locul unde odată am fost

nu ne părăsește; urma aceea
ne arde uneori cu scânteia
acestui exil foarte anost.
Căzuți din marele rost

unde azi încă suntem,
Doamne, tare mă tem
că nu vom mai fi ce am fost!
1982
355
1 Martie 2015
pentru tine, Cristina
Această zi
ne-apropie și
mai mult de sărbători;
primăvara vine
cu brațele pline
de mărțișoare, emoții, flori...
Trăim o stare fantastică:

iubirea
întinerește firea
și face ziua mult mai elastică;
Lumina e-n apele ei,

strălimpezi ca izvorul de munte;
uităm de atâtea lucruri mărunte,
ușile nu mai au nevoie de chei.
Intrăm, ca acasă, unii la altele,

schimbăm opinii, plecăm cu sfaturi;
ce frumoși sunt Carpații cu-naltele
păduri de brazi pe laturi!
356
Ignorăm orice secrete,

suntem mai deschiși,
ca niște caiși
în florarul acestei planete,
unde vor rămâne-acei

care, firesc!
se simt împreună;
ghioceii,
din clopoțeii
lor, sună
primăvara
în Țara
celor care iubesc.
2015
357
Studenți la (s)cursuri în 1965
Unii notează, sunt conștiincioși,

alții visează: sunt contagioși;
destui ascultă: au memorie,
câțiva compară: se umplu de glorie;
unul întreabă: din banca întâi,
își bate sărmanul un cui în călcâi...
Așa diferiți cum se manifestă

viața atestă
că sunt porniți
lumea s-o-ndrepte,
pe căi neumblate,
spre Umanitate,
pe trepte mai drepte.
Calea iubirii:
-soră și frate,
ca-n legile firii
din eternitate.
358
Ai mare folos
să fii tolerant,
venind din neant
la Domnul Hristos
Care ne-adună
și de prin spini,
să fim împreună,
plini de lumini...
Cuvântul de dincolo de cuvânt

e cel mai profund învățământ!
Este aici
un sens divin:
să nu te complici,
amin!
1965
359
Camera de luat vederi – pamflet
Străzile fără copii

sunt bolnave și pustii:
fețe crețe, pădurețe,
bătrâni scârțâind în bețe,
cei mai mulți sunt aplecați,
unii grași, alții uscați,
printre muți
sunt și limbuți,
care au ceva de spus
despre propriul lor apus.
Anii au trecut și-acum

sunt la margine de drum,
sunt mai tineri doar acei
ce-au dus viața cu temei
au copii și au nepoți,
sunt la casa lor cu toți.
360
Cântă-o mierlă în păduri

imnul veșnicei naturi:
ce frumos a fost odată
când Ileana era fată
și Ion era fecior
și credeau că nu mai mor!...
Totuși soarta este soartă,

nu te iartă...
gara are-o linie moartă...
2014
361
De neînțeles
Vârste cu daruri și visuri,

dimineți cu pereți transparenți,
zile fără plictisuri,
strânse în brațe de-amanți inocenți.
Cât de intens treceau clipele,

dorind să crești, să m-ajungi!
luminoasele dragostei dungi
își întindeau în suflet aripile.
Iubirea e mare când tace

și coace rodu-n livezile ei,
în preajma ferestrelor înfloreau câțiva tei
pe care amintirea-i aduce încoace.
La vârsta iubirii, atât de prezente,

când primăverile focuri aprind,
m-am trezit așa, tăinuind
emoții, trăiri, sentimente...
362
Au urmat întâlnirile noastre, în treacăt

și în sens diferit, dacă vrei,
sentimente păstrate sub lacăt
și surâsuri c-o mie de chei.
Iubirea era cu brațele pline

cu flori de ”nu-mă-uita”;
numai această edenică stea
mai știa ce se-ntâmplă cu mine...
Ai plecat, am păstrat amintirea

cu enigmele unui spectacol,
pe scena al cărei miracol
mai rămăsese numai iubirea...
2000
363
Proiecte
Vom înălța pe munți altare,

vom fi de ceruri mai aproape,
vom merge liberi, în picioare,
pe tulburele vieții ape.
Cu dacii stânelor din plai

ne-om închina în sanctuare-
le din gurile de rai
orientate înspre soare.
Vom înălța spre viitor

o Dacie cât lumea tracă,
și acest dor este-un izvor
ce niciodată nu mai seacă!
Cu-atâtea energii ce nu-s

puse de timp la-ndoială,
nu dăm la nimeni socoteală,
decât la Dumnezeu de sus.
Din Rai vezi Țara mai altfel,

cu râuri ale căror maluri
sunt numai codri de oțel,
gata să-nfrunte orice valuri.
364
Arzând întâi răul din noi

și uscăturile pădurii,
vom câștiga orice război
al dragostei în contra urii.
Dând bătălia-ntâi în om,

în latul și-n înaltul firii,
veni-va ziua când toți vom
juca pe munți Hora Unirii,
Unde vom ridica altare

cu sfinții noștri din străbuni,
cu apa vie din izvoare
pline de taine și minuni.
Aici ne-om închina mereu,

eliberându-ne de patimi,
și-n rugăciunile cu lacrimi
L-om proslăvi pe Dumnezeu.
1989
365
În sfârșit...
Ieri noapte a murit Stalin!

Fraților, știu ce-o să urmeze:
de astăzi, punem punct la chin;
tezele au și antiteze.
Oamenii pot fi duși un timp

cu-amenințări și ocne vaste,
dar ei sunt dornici de Olimp
și nu de sulița din coaste.
Un secol plin pe mâini de sânge,

de cutremurătoare crime,
mulțimea, totuși, e mulțime
și rupe lanțul care-o strânge.
366
Fără avânt, fără altare

și fără dreptul la Cuvânt,
omu-i un fel de umbră care-
i mânată în mormânt de vânt.
Demult stă-n lanțuri libertatea,

dar lumea n-a uitat de ea,
de-acum e vremea la etatea
când ia în piept istoria.
Să fie,Doamne, -ntr-un ceas bun!

dorințele în noi sunt coapte;
s-a dus cel mai temut nebun,
e timpul să ieșim din noapte!...
Penitenciarul Caransebeș, 1953
367
Mobilitate
Cum se schimbă-n toți și-n toate

viața, când căldurile
înverzesc pădurile
și-orice semen îmi e frate!
Se trezesc livezile,
noaptea este minimă,
dragostea din inimă
arde ca amiezile.
Cine nu este mai tânăr

când revine primăvara?!.
parcă-avem aripi la umăr,
Paștele sfințește Țara.
Acuși încep nunțile,

râd mușcatele-n pervazuri;
sfinte-s toate punțile
ce ne trec peste necazuri!
368
Ne simțim mai laolaltă –

foi în cărțile deschise;
ca un dor și ca un vis e
bolta cerului înaltă.
Ce ne-am face fără tine,

primăvară-n haine noi?!.
de-acum crește pe coline
doar trifoi cu patru foi...
Țara-n care Proorocul

și-a-mplinit cuvântul Lui,
este plină de norocul
dorului și-al visului...
2014
369
Emoțiile iau avânt
Mijloc de Cireșar, amiază,

minunea este grea de preț,
m-ndepărtez, fără dispreț,
de omul care nu visează.
Atârnă-n pomi bijuterii,

ochii-s de prunc, cerul adânc,
laud natura și mănânc
cireșe brune și-aurii.
Emoțiile iau avânt,

în circumstanțele acestea,
e o realitate vestea
că raiul e și pe pământ.
N-avem nevoie de tristețe,

n-avem nevoie de orgolii,
acestea sunt virușii bolii
ce dă iama prin tinerețe.
Tu scapără de piept amnarul

și vezi ce de-a scântei s-adună,
care te suie și la lună
pe scara Sfântului Scăraru...
1987
370
Era o lume ca-n povești
Te simți copilul care-ai fost

când soarele juca măiestre
visuri cu aripi dintr-o zestre
care-a dat vieții tale rost.
Luai în brațe-adâncul zării

cu toată strălucirea lui,
găseai răspunsuri întrebării
la ce e-n raiul tău și nu-i?!.
Visurile te-au unit discret,

cu fiecare plantă-n parte,
pe vremea când gândeai o carte
scrisă-n limbajul lor secret.
Sărutai florilor culoarea,

parfumul te uimea și forma,
spre seară, urmăreai cum zarea
își schimbă-n ceruri uniforma.
371
Numărai astrele ce-ntr-una

aprindeau candele și sfeșnice
și-atâtea candelabre veșnice
pe bolta cerului, când luna
scotea, din sutienul ierbii,

sânul de aur, la vedere
iar umbrele își jucau cerbii
printre speranțe și mistere...
Era o lume ca-n povești

numai emoții, jocuri, cântec,
și, ca-ntr-un incifrat descântec,
mă-ntreb: copile, unde ești?...
2014
372
La Armindeni
Pământul nu este rotund,

cum nu e, de-altfel, nici o stea,
rotundă-i numai dragostea,
iubirea-n care mă afund.
Trăiesc o mare bucurie

când văd livezile în floare;
cine iubește nu mai moare,
iubirea și din morți te-nvie.
Se-aude o întrecere-
ntre mierlele ce mă răsfață
și toate-mi fac o trecere
spre sfânta dragoste de viață.
Merg pe sub flori și printre flori,

o lume-ntreagă de minuni
pe care-n suflet de-o aduni,
în veci de veci n-ai să mai mori!
2015
373
Era vremea când...
Tinerețe, tinerețe,
cum te duci și-n dus alungi
visurile-al căror preț e
aripile lor prea lungi!
E frumos să crezi că duzii

fac și zmeură și mere
și te umplu de putere,
cum te umpli de iluzii...
Nu făceai bilanț la anii

care se rostogoleau
pe a vieții pantă sau
se duceau, ca-n piață, banii...
Tinere în dor și blugi,

cu-ochii după sâni rotunzi,
timpu-n care te afunzi
n-ai de el cum să mai fugi.
374
Dacă apele-s aproape

tulburi, valurile cresc;
Doamne, cît e de firesc
dragostea pe-un mal să scape!...
Să ajung cu ea pe piscuri,
cum dorește fiecare,
dincolo de-orice hotare,
dincolo de orice riscuri,
Sau din mers, să iau din plai

azi o floare, mâine alta,
fără să îmi știrbesc dalta-
n stânca scării înspre rai...
Tinerețe, ce istețe
sunt suișurile tale!
Don Quijote-oprit din cale,
ne dă câteva povețe...
375
Este-o vârstă ce-și împarte

binele prea repede,
iar a timpului grea lespede
o apropie de moarte.
Lecție c-un adânc sens,

maximă ce-ngândură
și ne-ndoaie ca pe-o scândură
peste-al vieții hău imens...
Don Quijote este-o cheie,

pom cu rodurile coapte
să ne lumineze-n noapte
spre visata Dulcinee –
simbolul vieții care

ne pornește, ne și-ntoarce,
amintirea care toarce
dragostea nemuritoare.
2015
376
Rugăciunea copilului
Îngerul meu păzitor

e cel mai aproape sfânt,
că mă umple de avânt
și-mi dă aripi ca să zbor.
Este-alături orișicând,
deși mai greșesc, în faptă
și în gând, căci nu e coaptă
via-n fiecare rând.
El mi-e tată, mi-e și mamă,

nu mă lasă niciodată,
și cu el, de bună seamă,
viața este minunată.
Că-i târziu sau prea devreme,

gândurile sunt ecouri,
care se trudesc să cheme
lumea dincoace de nouri.
Ca să poți vedea mai clar

cerurile prinse-n astre,
e ca visurile noastre
să nu aibă-n veci hotar!
1945
377
Între liceu și universitate
Ce-aprinse sunt zările-n mai

și florile când se deschid
în tine, suflete, avid
să ai ceea ce încă n-ai!
Între liceu și universitate

se umple timpul de miracole,
se dau în lături orice-obstacole
să intre dragostea cu visurile toate...
Pe drumuri lungi și neumblate,

emoțiile, idealurile
înfruntă toate valurile
spre malurile-oricât de-ndepărtate...
378
Culmile munților sunt piscurile

unde stăpâni sunt doar condorii
aici, numai aici trăim pasional fiorii
cu care-nvingem toate riscurile...
E timpul perspectivelor nenumărate,

proiectelor nu prea conforme;
e timpul marilor reforme
de dor și de voință stimulate.
Distilăríi, cristalizări
spre un posibil ideal,
și chiar dacă mai ești pe val,
să știi că tu ești ctitor al
unui liman fără egal.
1947
379
Prima iubire
Prima dragoste m-a-nvins!

și nu-i cunosc tainele;
focul ei cu foc m-a-ncins
de mi-aprinde hainele.
Uneori rămân așa,

interogativ la toate;
câte dragostea îmi scoate-
n cale cu iubirea ta.
Dau în gură pe-apucate,

dorm trei ceasuri și socot
că am sursa ca să pot
să fac și ce nu se poate.
Neștiute energii
sunt ca o cascadă-n mine
încât, uneori, îmi vine
să urc munți, să tai câmpii,
Să joc luna ca pe-o minge

și cu Jiul să mă-ncing,
focul dragostei să-l sting,
dacă se mai poate stinge...
În refugiu, la Târgu Jiu, 1944
380
Studenție
Un timp mai plin și nu-i puțin

când în destin lucrează dalta;
ce minunată este-nalta
boltă a cerului senin!
Și ne-am simțit așa de parcă

eram noi singuri în cetate
cu fetele-n aceeași barcă,
umblând pe ape neumblate:
În amfiteatre, cinema-uri,
cofetării, grădini de vară,
biblioteci și pe coclauri,
uitând de relele din țară.
Toate colegele credeau

că am venit de la armată,
nu bănuiau că este-un sau
care-ar uimi pe orice fată.
381
Așa încep destăinuirea

unor trăiri cu totu-aparte,
știam că m-a învins iubirea
cu focul dragostei de carte.
De dimineață până-n noapte,

cu ea în suflet și în trup,
simțeam că de plictis mă rup,
cum ramura cu fructe coapte.
În orice zi, știam mai multe,

puteam și-n bezne să disting
traseul unor forțe-oculte
și eram gata să le-nving.
Cât de adânc e neștiutul

și cum te-apasă sub călcâi
dacă întâi faci loc la lutul
ce nu este de raftu-ntâi.
382
Materia să stea cu glodul

ei până spiritu-n conjuncții
nemuritoare ne dă codul
cristalizării ei în funcții.
Aveam un fel de-aripi la șolduri,

îmi făceam loc în tot ce este
în nepătrunsele imbolduri –
piloni la tainica-mi poveste.
Îmi lucram conștiincios via,

eram cu cerul la un loc,
și dintre toate, veșnicia
știam că-mi va purta noroc.
1965
383
Epistolă
Urc, spre-un tainic început,

trepte vesele și stranii,
cu aceste spovedanii
despre anii ce-au trecut.
Ce frumos s-au așternut

din inimă în cuvinte!
ca un monument, în minte-
i ziua când te-am cunoscut.
Tu îmi arătai vederi

dintr-o lume, mai aparte;
eu visam să scriu o carte
despre viitor și ieri.
Ce emoții mi-au cuprins

pieptul și proiectele,
că toate defectele
ardeau într-un foc încins!
Simțeam cum îmi cresc la umăr

tot mai vii aripile,
gândurile n-aveau număr,
cum n-aveau ispitele.
384
Doamne, clipele acele,

deși sunt tot mai în urmă,
focul lor încă mai scurmă
cerul visurilor mele.
Câte energii nu fac

idealurile-ascunse!
scrisul meu, cât de pătruns e
de-acel început de veac!
Ce face să-mi fugă teama

de ce am și n-am greșit;
de-acum știu că-n infinit
am cu ce să-mi plătesc vama:
Simfonie și pian,
energie ce nu seacă
și mă trece câte-oleacă
dintr-un an într-un alt an...
2012
385
Pe Vârful cu Dor
În zori,
sub roua cristalină,
multe flori
cântă-n surdină
simfonia unor nevăzute viori...
Vibrări,
spre liniștea
din pajiștea
plină de culori și forme
conforme
unor pangeometrii
din surâsul atâtor copii...
Mistere,
în stare
să transfere
acest lapte și miere
în fiecare
Domnia liniștii,
a unui alt trai,
din gura de rai
a pajiștii...
2013
386
Spiritualizare
Învingând defectele,
scăpăm de mizeria
prinsă de materia
ce o au obiectele.
Distilăm esențele
ce anume le
dau numele,
făcând diferențele.
Comprimăm timp,
cu cât mai repede
așezăm o lespede
la intrarea în Olimp.
Străbatem ierni
cu altă-aritmetică,
nimic nu ne-mpiedică
să fim eterni.
În ziua a șaptea
să ne odihnim
dacă știm
că am învins noaptea!
2014
387
Libertate
Cu tine spiritul poate să iasă

pe plajele verii să facă nudism,
dinamicul tău nonconformism
de nimeni şi nimic nu-i pasă
Nu am nevoie de paşapoarte
ca să iau parte la ale zărilor nunţi,
cu soarele-n faţă, deschisă carte,
peste vremuri, oameni, ape şi munţi.
Roditoare-n toate mişcările tale,

străină de orice oprelişti bizare,
libertate, numai tu eşti în stare
să ne scoţi din această a suspinelor vale.
Spirala ta e-n legile firii,

suişul emoţiei spre spaţiul dintâi,
şi-acolo, cu noi, în veci să rămâi
imaginea sfintei legi a iubirii.
2017
388
Sonetul cununiei posibile
Portativul cu ai dragostei termeni

este cel mai armonios;
trăirea vieţii în Hristos
înseamnă apropiere de semeni.
De-am fi iubirii asemeni,

ispitele nu ne-ar mai trage în jos,
gemeni scânteierilor de-amnare pe cremeni,
am fi numai spirit armonios.
Cu-nflăcărările de aur din zori,

am fi inflorescenţe conforme
geometriilor din forme,
din nectare, miresme, culori.
Doamne, câtă armonie-

ar fi-n această cununie!
2017
389
Evident
Cartea nu se-aşează-n cui,

se pătrunde, dacă vrei
s-ajungi la-nălţimea ei
şi să afli şi ce nu-i
dat oricui,
să-nţeleagă ce-i lumina
şi-ale sale simfonii
care vin din veşnicii
cu subtile revelaţii,
înflorind în noi grădina
c-o vigoare
de izvoare
dătătoare de tării
foarte asemănătoare
întrebării la copii;
Sfânta sete de afla

ce este în nu şi-n da
pe-acest undeva rotund
plin de întrebări ce-ascund
neajunsuri, nepătrunsuri,
mări
sub ale căror scări
de valuri
stau atâtea idealuri
din ascunsele răspunsuri.
390
În acest de-a curmeziş,

cartea este-un urdiniş,
e o rază,
luminează,
ca pe Muntele Taboric,
metaforic,
aforistic
orice treabă
şi nu-ntreabă
enigmaticul acum,
cum de omul e bicisnic
şi-i aşa străin de Drum?
Insular – bazar larvar

care-ncearcă
să ajungă la un mal
dar
fără vîsle, fără barcă,
omul e tot mai departe
de trăirea-n ideal
şi de-adevărata Carte.
2017
391
Minuni matinale
Cum se adânceşte cerul

la lumina zorilor,
şi pe roua florilor
îşi dezleagă tot misterul!
Viaţa-i plină de sublimul

numeroaselor ei teme;
cine se scoală devreme
ajunge la moară primul,
Macină lejer proiecte

şi răspunsuri la-ntrebări,
ale vremilor chemări
nu-s lăsate să aştepte.
Cît de multe bucurii

creşte-n casă gospodina
când frământă-n zori făina
visurilor la copii!
Sârguinţa, numai ea
umple cu-aur, în zori, sacii,
şi ce-nalţi sunt cozonacii
puşi în tăvi cu dragostea!
2017
392
Lentilă hermeneutică
Numeroasele simboluri
incifrate,
fac din goluri
turnuri, vile şi palate
cu ferestrele deschise
spre-ale lumii visuri, vise,
ca şi versul
ce încearcă să pătrundă
cu-a lui undă,
universul.
Cheia neştiutului
e-n mâna trecutului;
n-ai cum să înaintezi
dacă nu încerci să vezi
de unde-ai venit la drum,
cu ce crezi şi ce nu crezi
şi, cum
ai ajuns să nu mai ştii
dacă pleci sau dacă vii
şi dacă-
n zigzag-ul tău,
s-a amestecat oleacă
ce e bun cu ce e rău.
393
Parcă-un fel de amnezie

a-ntrerupt dramatic zborul
unui pui de ciocârlie
să îşi ia vertical zborul.
Mereu la încrucişare
de trasee şi tentaţii
omul are şi nu are
răspuns la interogaţii.
De aici şi pendularea
între ce a fost şi nu-i
decât în creştere marea
ne-mplinire-a visului.
E un spleen, o nostalgie,
la care suntem părtaşi,
e o moştenire vie
ce-o transmitem în urmaşi.
2017
394
Pamfletul paradoxului
Paradoxul, în zadar,
vrea să intre-n calendar,
cu ce pare
că e-n stare
să clădească
din iască
şi baloane de săpun
un fel
de castel
prins în pene de păun.
Cel care edifică

nişte-asemenea palate –
iluzii decolorate,
fără temelii şi grinzi,
în care să nu mai ştii,
în ce horă să te prinzi;
e o joacă de copii,
un planor,
un fals condor,
plutind pe incertitudini
şi, străin de altitudini.
395
Aripile-s la lingăii
cu gura cât gura văii,
mânuitori de fantasme
basme, astme,
pleonasme,
ce-şi bat în călcâie cuie
de şi-n cap le ies cucuie.
Paradoxul – procedeu
ar vrea ca să fie zmeu,
fabrică în disperare
viclenii elementare,
ciorbe,
clocotind de vorbe,
goale,
măsluite
-n oale,
hodorogite.
1987
396
Ab initio
La început a fost sfânt graiul

unui spaţiu plin de rost;
Doamne, cum de-am pierdut raiul
şi-am uitat unde am fost?!.
Vrând-nevrând ne facem suma-

ngândurărilor din zori,
când în parc atâtor flori
le închide ochii bruma.
Mierla şi-a pierdut vioara

şi arcuşul, în sfârşit,
rătăcim prin infinit,
căutând vieţii scara.
Întrebările sunt zborul

fără aripi, sunt căderi
şi căderile în goluri
duc numai spre nicăieri.
397
Când nu ai antrenament,
nici echipament, e greu
s-ajungă la Dumnezeu
cine-n viaţă-i repetent.
Sufletul cum o să suie

o Golgotă fără trepte,
mai cu seamă, când în piept e
o explozie de cuie?..
Omule, să ne întoarcem
la ce ne-a-nvăţat Socrate:
mai întâi din noi să stoarcem
numeroasele păcate.
Şi-apoi sprinteni, prin iubire,

exemplu de la copii,
să intrăm în veşnicii
cu acces la mântuire.
2017
398
Librăriile-s grădini
Iaşiul multelor coline,

pline de livezi şi vii,
astăzi e plin de copii,
cum sunt stupii de albine.
E Septembrie! –aceşti fii

ai luminii vin cum vine
fericirea în oricine
vede îngeri în copii.
Cămăşi albe, bluze-albastre

-n librăriile-grădini,
o deschidere de crini
ai înveşnicirii noastre.
Iaşiul - turnurilor sfinte

prin şcolari, merge-nainte....
2017
399
Imn tinereţii
Tinereţe plină de visuri,

de iniţiative, proiecte şi timp,
aripi trecând peste orice abisuri,
popasuri printre zei în Olimp.
Ai trăirea cruciată a vieţii,

nu ţii cont de părerile-oricui,
dai ispitele de toţi pereţii
şi pui supărările-n cui;
Ignori orice îndemnuri bizare,

pieptul deschis este-n fapt oxigenul
care-şi alege terenul
de luptă cu minciuna ucigătoare.
Crezul tău este lumina

curajului, o excepţie azi;
cu-aceste daruri ai parte la cina
celor ce-s fraţi cu pădurea de brazi.
2017
400
Atât de fericită-s...
Iubitule, acum casa ni-e plină de copii,

mai cumpărăm castroane, farfurii şi linguri,
atât de fericită-s că nu mai suntem singuri,
trăim şi noi aievea-ale vieţii bucurii.
Am pierdut nişte ani crezând că traiul este

mai în măsură-n doi s-ajunegm fericirea,
dar dragostea – mijloc ne înşelase firea
aproape să se clatine, să cadă de pe creste.
Treziţi la timp, doar soarta ne-a luat în braţe ca să

avem şi noi, ca lumea, acces la nemurire,
căci numai prin copii iubirea stă acasă
şi creşte zi de zi în inimi fericirea.
Iubitule, acum iată! suntem ca printre îngeri,

copiii-s numai cântec, săruturi şi-ntrebări,
şi grijile-s ca florile, în ale noastre zări,
care ne protejează de orişice constrângeri.
Ne râde-n casă soarele, şi-i tot mai viu izvorul

de viaţă, şi-amândoi la braţ, cu fruntea sus,
îi mulţumim din suflet Preabunului Iisus,
că nu mai suntem singuri, şi ne-a rodit ogorul.
2017
401
Copile,
ştii multe, dar vrei să ştii tot,

întrebările-s paşii suişului tău
spre Lumina ce calcă pe orice rău,
agent de invidie, discordie, complot.
Absolutul n-ar fi ce e, dacă nu

ar fi sursa surselor de Adevăr;
întrebările tale sunt sabia cu
care iei necunoaşterea mereu în răspăr.
Dai jos măştile de pe faţa oricui

separând balastul de ce-i ziditor,
şi tot ce, zilnic, observi că nu-i
treaptă suişului spre viitor.
Tu eşti o stare de spirit, eşti firea

din fericirea cu care uneşti
copilul, părinţii, cu toată Iubirea
din devenirea spre cele cereşti.
2017
402
După aproape o jumătate de secol

foştilor mei elevi – azi colegi de viaţă
Emoţiile făceau nod în epiglotă,

ochii se umeziseră, simţeam că mă sufoc,
se-ntunecase ziua ca o grotă
şi pasul se cimentuise-n loc.
Eram obişnuit să intru-n clasă,

ca-ntr-o grădină cu flori în deschidere
spre dragostea de Carte şi de Viaţă, ca să
ajungă fiecare o zare în extindere.
Eram fascinat de vrerea copiilor

de-a şti tot mai multe cu fiece clipă,
şi după patru ani erau pe o aripă
de dor în zbor înalt spre viitor.
Deschiderea uşii, surpriză a mirare,

m-a-nvins spontan cu anii mei cu tot,
în faţa mea se întindea o mare
în care simţeam că nu-s în stare să înot.
Doar lacrima emoţiei, puteri miraculoase,

discret, mi-a oferit colacul de salvare,
şi tainic, din adânc mi-a dat puterea care
să-nvingă neaşteptatul fapt ce mă blocase.
403
Trecuse-o jumătate, aproape, de veac,

şi iată-mă-n livada cu pomii fructiferi
atât de încercatul, nu ştiam ce să fac
să pot să-ntreb: unde-s copiii cei de ieri?!.
Poetul îmi şoptea: nu mai găseşti ce cauţi,

ei luminează-n Ţară, în lume precum zorii,
doar tu i-ai învăţat să fie toţi precauţi
ce fel de boabe dau la măcinatul morii.
De nerecunoscut, acum colegi de viaţă,

i-am aşteptat, în taină, cu anii să m-ajungă,
şi-acum în faţa mea, se îndesa o ceaţă
mai densă decât vremea şi mai opac de lungă.
Copiii de cândva, acuma toţi erau

mai vârstnici la vedere, mai siguri în credinţă,
decât dascălii lor, în ani malefici sau
decât părinţii lor când veneau la şedinţă
..................................................
Sublime confieri, fetiţele acele,

venite lângă mine, mi-au reînviat iubirea
pe care am purtat-o în zborurile mele...,
în inocenţa lor, aflându-mi mântuirea.
29 Septembrie 2017
404
Festivă stare de spirit

(imaginată-n glasul poetului Cristian Harnău)
Au trecut deceniile, de parcă nici n-au fost,

cu anii de liceu, facultăţi şi
căsătorii, copii, muncă zi de zi,
în marea satisfacţie a traiului cu rost,
Căci toţi am ajuns unde energic pasiunea

pe-acest vapor al vieţii, multietajat,
ne-a prins cu profesia aleasă ce nu ne-a îndepărtat
şi iată-ne acum la Mare Sfat.
Moment festiv! astăzi trecuţi de-o jumătate

de secol, suntem, iată, alăturea
de-al nostru diriginte, profesor, acum frate,
coleg de viaţă şi, cu noi asemenea.
Mărturisirea lui de-a ne fi aşteptat

ca fizic să-l ajungem, şi am ajuns acum,
toţi ignorând distanţele, suntem pe-acelaşi drum
cu minunata dragoste cu care ne-a-nvăţat.
Să ridicăm paharele, în cinstea tuturora,

pe una din colinele Iaşiului nostru larg,
veseli şi-ncrezători, cântând mereu la prora
vaporului vieţii cu soare la catarg.
29 Septembrie 2017
405
Cuprins
Poezie de har …………………………………………...7

Cuvânt înainte ………………………………………….9
Prefaţă ……………………………………………...…11
Viaţă și moarte ………………………………………..12
Eram bucuros că şi eu fac ceva... ……………………..13
Vremuri …………………………………….…………14
Epilog ………………………………...……………….27
La Tg. Jiu, în refugiu …………………………………28
După examen, în Tg. Jiu ………………………….…..30
Culegătorul de Zări ………………………….………..32
Florar ……………………………………….…………37
După bacalaureat ……………………………………..38
De Armindeni ………………………..……………….39
Fata cu flori …………………….……………………..40
La-ntâlnire-n studenţie ………………………………..41
Iarnă în Jilava ………………………………………....42
Coşmar penitenciar ……………………….…………..45
Minuni în minune …………………………………….46
După cules ……………………………………………48
Noapte-n câmp ……………………………..…………49
Cu Zmeul ……………………………………………..50
Naşterea Domnului ………………………………...…52
Cântă îngerii colinde ……………………………….…53
Paştele Domnului, Paştele... ………………………….55
Cu vaca ………………………………...……………..56
406
Zbor și crez …………………………………...………58
,,Eliberarea” – Momente ……………………….……..59
În Bărăgan …………………………,…………………63
Aşteptare în Bărăgan ………………………………….64
În preajma secerişului..………………………………..66
Ielele……………………………………………..……67
Vară-n câmpia română ………………………………..68
Izvorul cerbului …………………………………...…..69
Cântă, poete …………………………………………..70
Visurile …………………………………….…………71
Cununii ……………………………………………….72
Sânzienele …………………………………………….74
Iunie în Bărăgan …………………………..…………..76
Nostalgii ………………………………………………77
Toamnă cu alt înţeles ……………………………...….79
Invocare ………………………………………………80
Lumi și lumi …………………………………..………82
Iubito ………………………………………………….83
Peste ani ………………………………………………84
Aşteptare în oraş ……………………………………...85
Ploaie de iunie ……………………………………...…86
Ghicitoarea mea de fum ……………………………....87
Taina ciobănaşului ……………………………………90
Livezi etajate ………………………………………….93
Armonii ……………………………………………….95
La o cafea …………………………………………….96
Sfârşit de toamnă bacovian …………………………...97
Reverie ………………………………………………..98
407
Cioplitor în Soare ……………………………………..99
În vacanţa mare ……………………………………...100
În grădinărie …………………………………………102
Apa vie ………………………………………………103
Aberaţii ……………………………………….……..104
Satul ………………………………………………....106
Somn în camp ………………………………….……107
Setea de Absolut …………………………………….109
Întoarce-te-acasă, copile! ……………………...…….110
Sfârşit de toamnă ……………………………………111
Avem nevoie și de-ngândurare ……………………...112
Mă-ntorc între cărţi ………………………………….113
Pe lacul Ciric – Iaşi ………………………………….114
Rând la lapte ………………………………………...115
Un timp anapoda ………………………………...…..117
Precauţie ……………………………………...……..118
Semnificaţii ………………………………………….119
Orizont închis …………………………………..……121
Ziua-i aşa de frumoasă! ……………………..………122
Armonii estivale ……………………...……………...123
Respiraţia lui Dumnezeu ……………………………125
Insomnie autumnală …………………………………126
Străbunii ……………………………………………..127
Între secetă și ploaie ……………………………...….129
Popas ……………………………………………..….130
Sunt cicatrici și sunt urme ………………………...…131
Balada dinspre Rohia ………………………………..132
În grădină ……………………………………………136
408
Peste zări și peste timp ………………………………138
În amiaza marilor amieze ……………………………141
Amiază secetoasă ……………………………………142
Cu Radu Gyr și cu Ulise ………………………….…143
Aducere aminte selectă ……………………………...146
Tinerețea numai aripi…………………………….…..148
Din balcon ……………………………...……………155
Vârsta-și caută ieșirea ……………………………….156
Școlărița la care și azi mă gândesc ………………….157
De-acum am 14 ani ………………………………….159
Ca florile când se deschid ………………………...…160
Cântec ieșean ………………………………………..162
Sunt la vârsta ………………………..……………….164
Iarnă în exil ………………………...………………..166
Tinerețe ………………………………..…………….168
Întrebare și răspuns ………………………...………..170
Tinerețea noastră - numai verbe ………………….....173
După anchete, la Suceava ………………………...…174
Începe furtuna ……………………………………….177
Izvor de viață vie …………………………..………..180
Sonet ………………………...………………………181
Iubirea poate ca să spună ………………………...….182
Sonetul dragostei ………………………...………….183
Perfecțiunea imperfectului în prezentul continuu …...184
Între noapte și lumină ………………………...……..187
Epistolă ……………………………………..……….191
La Costinești …………………….…………………..192
Cale ………………………………………………….194
409
Evadare ……………………..……………………….195
Retrăiri ………………………………………………197
Răspântie ………………………………………….....200
Împliniri ……….…………………………………….202
La Sântilie …………………………….……………..203
În Bărăgan ……………………………...……………204
1 Iunie – Ziua copilului …………………..………….206
Cu fetele pe litoral ………………………..…………207
Sfârșit de Septembrie ………………………………..209
Copiii, Doamne, acești îngeri... ……………………..210
Fetelor, la datorie! …………………………..……….211
Cu studentele în bancă ………………………………212
Copilărie – dragostea mea! ………………………….214
Pe plajă ………………...…………………………….215
Sonetul Mărțișorului ………………………………...217
Copilul sondează-n necunoscut ……………………..218
Lângă mare …………………………………….……220
Timpul elastic: imperfectul ………………………….221
Sfântă iubire, tu nu ai pereche! ………………...……224
Pe Rarău ……………………….…………………….225
Pe malul Dunării ……………………………………227
Confiere ……………………….…………………….228
Tot la Costinești, pe plajă …………………………...229
Împrimăvărare ……………………………………….230
La Sânziene ………………………………………….232
Mărțișor pentru Cristina ……………………………..233
Când focul... …………………………………….…..234
Eveniment ……………………………….…………..235
410
Feerie ………………………………..………………236
Taina e taină... ……………………………………….237
Medicinistei stomatolog ……………………….…….238
Iubirea dintâi ……………………….………………..240
Armonie-n căsnicie …………………………….……241
De unde-atâta energie... ……………………….…….243
Iubirea mea-ntr-o facultate imaginată... ………….….244
Copilăria-i androgină ……………………………..…246
Liceenii ……………………..……………………….248
Fiule, scoală-te și nu te mai teme... ……………….....249
E vârsta marilor iluzii ……………...………………..250
Un mire în flăcări ………………..…………………..252
Construcții …………………….……………………..254
Sunt bacalaureat …………………….……………….257
În vacanța de vară ……………….…………………..258
Pitpalacul ………………………………...………….259
Se simte răul intrat în cetate ………………………....260
Orizontul tare-nchis e! ………………………...…….262
Un copil intră-ntr-un alt univers ………………….....263
Între aceste oglinzi paralele ……………………..…..264
Din balada unui iad ……………………………….…265
La (s)cursuri universitare în 1966 ……………...……270
Dureri ………………………………………………..273
La început a fost... ……………………...……………274
Semnal ………………………………………………275
Pasiuni …………………...…………………………..276
Marea poetului șansă …………………….………….277
Părăsesc orașu-o vreme ……………………..……….278
411
Floriile ………………………...……………………..280
Se-apropie Sfintele Paște …………………..………..281
Satul și veșnicia ..……………………………………282
Liniște-i în univers …………………………………..283
Copilăria mă cheamă-napoi …………………………284
14 ani, dar cum... ……………………………………286
La nunta lui Omar Khayyam ……………………….287
Mă-ncearcă o discretă visare ………………………..289
Oglinzi paralele ……………………...………………291
Fusesem cucerit de vraja... ………………………..…292
Destin ………………………………………………..293
Predestinare ………………………………….………295
Crăciunul este aproape …………………………..…..297
O fată simte nevoia să spună ……………………..…299
La schit ………………………………………………301
Bohotin ……………..……………………………….303
În Jilava …………………………………….………..305
Rămâne visul …………………………..……………310
Se simte cum vine vacanța ………………………......311
Sărbătoare – mărțișoare... …………………………...313
Flori și prunci …………………………………….….314
La (s)cursuri universitare ………………………..…..316
La Înviere …………...……………………………….318
Atunci... …………………..…………………………319
Arzător i-acest acum ……………………………..….321
Dragoste-adolescentină ……………………………...323
De copii fug numai nebunii …………………...…….325
Vacanța mare e aproape ……………………………..327
412
Prefață la o altă carte ………………………………...328
Copii, nepoți... ce veșnicie!... ……………………….329
Soartă ………………………………………..………331
Și-a fost ziua Întâi... și-a fost ziua a Doua …….….....332
Liceul e pe terminate ………………………………..334
Ascult în noapte liturghii ……………………………337
În temniță ……………………………..……………..339
La tăiat de stuf ………………………………..……..343
Pe șantier de construcții …………..…………………344
Pe litoral ……………………..………………………346
Elogii …………………..…………………………….349
De neînțeles …………………………………………351
Unei studente la stomatologie ……………………….352
Pe plajă …………………..…………………………..353
1 Martie 2015 ………………………………………..355
Studenți la (s)cursuri în 1965 …………………….….357
Camera de luat vederi – pamflet ...…………………..359
De neînțeles …………………………………………361
Proiecte ……………………….……………………..363
În sfârșit... ……………………...……………………365
Mobilitate ………………………...………………….367
Emoțiile iau avânt ……………………………..…….369
Era o lume ca-n povești ……………………………..370
La Armindeni …………………………..……………372
Era vremea când... …………………………………..373
Rugăciunea copilului ………………………………..376
Între liceu și universitate ………………….…………377
Prima iubire ………………………...……………….379
413
Studenție …………………………………………….380
Epistolă ………………..…………………………….383
Pe Vârful cu Dor ……………………...……………..385
Spiritualizare …………………………………….…..386
Libertate ………………………..……………………387
Sonetul cununiei posibile ……………………………388
Evident ………………..……………………………..389
Minuni matinale ……………………..………………391
Lentilă hermeneutică ……………………………..…392
Pamfletul paradoxului …………………………….....394
Ab initio …………………………….……………….396
Librăriile-s grădini …………………………………..398
Imn tinereţii …………………..……………………..399
Atât de fericită-s... ………………………………..…400
Copile, ……………………………………………….401
După aproape o jumătate de secol …………………..402
Festivă stare de spirit ………………………….…….404
414

Culegatorul de Zari

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegatorul de Zari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin N.

Toate drepturile de reeditare aparţin autorului

Traduceri în limba franceză

Printr-un volum de curând apărut la Editura

Reprezentativ în acest sens este poemul

Februarie 1997 Pan M. Vizirescu

Copilărie, dragostea mea, nu e numai reiterarea

mlaștini ale dezesperării : Eli, Eli lama sabactani, cuțit

Dintre ziduri şi sudalme,

Penitenciarul Suceava, mai, 1948

Iarăşi mă las în voia luminii...

Tiptil, printre pruni, vie şi nuci,

Mă uit la confraţi: înfiorare tăcută...

Penitenciarul Suceava, 1948

Eram bucuros că şi eu fac ceva...

Lângă cer, din aceşti salcâmi tinerei,

Fluier din foi de mohor,

Cu ei, prin lumina spumoasă,

Aici e cerul! Ah! Cerul...

Poem dramatic în trei părţi

Răbdarea se tocea în muchii

Sub cerul vremii de scrum şi lavă,

Vântu-nvârtea cenuşa în vatră,

Blestemele, cu mii de piroane,

Foamea, frigul, frica şi câte

Sânii vieţii deveniseră sterpi,

Soarele părea să nu mai răsară

Ninge sălciu, ninge obscur,

Tăcere ca-n adâncul lumii,

Oare ce mări suite sus,

Din funduri vechi de văgăuni,

Urlă viroagele a gol,

Căci calea-n dodii de vâscoasă

Iarna scutură din pustă

...Şi iar dă să iasă-afară.

Lampa îşi subţie facla...

Aşteptând să vadă, parcă,

Sub ţolicul vechi de in

Şoaptă i se face glasul,

Nu-i o vreme oarecare,

Unii spun că-n miezul nopţii,

Viaţă, viaţă, ieşi din ceaţă!...

Fără margini e abisul

,,Sub vânturi, pe-o mare-nspumată

L-am strigat cu inima toată,

Cuprins de spaimă - am intrat în casă:

N-am mai ajuns lângă ei, un nor,

Şi tare-am mai vrut la ei să ajung,

Deodată s-aruncă în lături...

Simte, presimte şi fuge-nainte,

S-opreşte la iarba-n format de mormânt

Ţipătu-şi face cale spre vale...

Cântă în cer ciocârlia,

Ziua a păşit pe treapa

Căutat de-o întrebare -

Firea îşi revine-n fire.

La Tg. Jiu, în refugiu

Sunt în Târgul Jiu,

Unu supra doi

să merg mai departe

Intru-n altă lume,

Frontul, cum s-aude,

După examen, în Tg. Jiu