Arheologie

Arheologia este studiul activităților umane în trecut și se aplică prin recuperarea și analiza culturii
materiale și datelor de mediu pe care le-au lăsat în urmă, care includ artefacte, arhitectura și
peisajele culturale. Deoarece arheologia are o gamă largă de proceduri diferite, acesta poate fi
considerată știință, iar în Statele Unite, este considerată ca o ramură a antropologiei, deși în Europa
este privită ca o disciplină separată. Cuprinde studiile arheologiei asupra preistoriei și istoriei; de la
dezvoltarea primelor instrumente de piatră din Africa de Est în urmă cu 4 milioane de ani până în
ultimii zeci de ani. Arheologia nu include ca disciplină paleontologia.
Arheologia este foarte eficientă și utilă atunci când sunt cercetate societățile preistorice, atunci când
nu există înregistrări scrise. 99% din istoria omenirii cuprinde intervalul dintre paleolitic până la
apariția scrierii. Arheologia are mai multe obiective, care variază de la studierea evoluției umane la
evoluția culturală.
Disciplina implică topografie, excavare și în cele din urmă, analiza datelor colectate pentru a afla mai
multe despre trecut. În domeniul de aplicare larg, arheologia se bazează pe cercetare trans-
disciplinară. Se bazează pe antropologie, istoria artei , etnologie, geografie, geologie, lingvistică,
semiologie, fizică, științe informaționale, chimie , paleoecologie , paleontologie , paleozoologie și
paleobotanică.
Arheologia s-a dezvoltat din antichitate până în Europa secolului al XIX-lea , și a devenit o disciplină
practicată în întreaga lume . De la dezvoltarea sa timpurie, diverse sub- discipline specifice
arheologiei s-au dezvoltat , inclusiv arheologia maritimă, arheologia feministă și arheoastronomie , și
numeroase tehnici științifice diferite au fost dezvoltate pentru a ajuta la investigațiile arheologice . Cu
toate acestea , în prezent , arheologii se confruntă cu multe probleme, cum ar fi pseudoarhologia,
jefuirea de artefacte, lipsa interesului public, precum și opoziția față de excavarea rămășițelor
umane.

Date generale
Arheologia (termen derivat din cuvântul grecesc Αρχαιολογία, compus din αρχαίος archàios "antic"
și λόγος, lògos = "discurs" sau "studiu") este știința ce studiază civilizațiile și culturile umane vechi și
relațiile acestora cu mediul înconjurător, prin documentare și prin căutarea, culegerea, analizarea și
interpretarea urmelor materiale rămase.

Istoria arheologiei
Arheologia s-a dezvoltat dintr-un studiu multi- disciplinar mai vechi cunoscut sub numele de
antiquarianism . Anticarii au studiat istoria, cu o atenție deosebită la artefacte antice și manuscrise ,
precum și site-uri istorice . Antiquarianismul s-a axat pe dovezi empirice , pentru înțelegerea
trecutului , încapsulate în motto-ul anticarului secolului al XVIII-lea , Sir Richard Colt Hoare , "
Vorbim de fapte , nu de teorie " . Un pas important spre sistematizarea arheologiei ca știință a avut
loc în timpul epocii Luminilor în Europa, în secolele XVII-XVIII. În Europa , interesul pentru resturile
civilizației greco-romane și redescoperirea culturii clasice a început la sfârșitul Evului Mediu . Flavio
Biondo , un umanist istoric italian renascentist a creat un ghid sistematic la ruinele și topografia
Romei antice , în secolul al XV-lea pentru care a fost numit și fondatorul timpuriu al arheologiei .
Anticari ca John Leland și William Camden au efectuat expediții de cercetare în mediile rurale
engleze , interpretând monumentele pe care le-au întâmpinat .
Unul dintre primele site-uri în care au fost făcute săpături arheologice a fost Stonehenge și alte
monumente megalitice din Anglia . John Aubrey a fost un arheolog pionier care a înregistrat
numeroase monumente megalitice de teren și de altă natură în sudul Angliei . A încercat să traseze
evoluția cronologică stilistică a scrisului de mână , arhitectura medievală , costumele și heraldica.
Săpăturile au fost efectuate în orașele antice Pompei și Herculaneum , ambele care au fost
acoperite de cenușă în timpul erupției Vezuviului în 79. Aceste săpături au început în 1748 , în
Pompei , în timp ce la Herculaneum au început în 1738 . Descoperirea orașelor întregi , complete,
cu tot cu obiectele și cadavrele bine conservate , precum și descoperirea de fresce vechi , au avut
un impact mare în întreaga Europă .Cu toate acestea , înainte de dezvoltarea unor tehnici moderne ,
săpăturile au avut tendința de a fi întâmplătoare , iar unele concepte, precum stratificarea și de
contextul, au fost complet trecute cu vederea .
Părintele săpăturilor arheologice a fost William Cunnington ( 1754-1810 ) . El a efectuat săpături în
Wiltshire în 1798 , fiind finanțat de către Sir Richard Colt Hoare . Cunnington a făcut înregistrări
meticuloase ale movilele neolitice și epocii bronzului , iar termenii le-a folosit pentru a clasifica și de
a le descrie , fiind încă utilizate de către arheologii de astăzi .
Una dintre cele mai importante realizări ale arheologiei din secolul al XIX-lea a fost dezvoltarea
stratigrafiei, suprapunerea straturilor fiind asociată cu perioade succesive, idee inițiată de William
Smith , James Hutton și Charles Lyell . Aplicarea stratigrafiei pentru arheologie a avut loc în
săpăturile pe site-uri preistorice și din epoca bronzului . În al treilea și al patrulea deceniu al secolului
al XIX-lea , arheologii , cum ar fi Jacques Boucher de Perthes și Christian Jürgensen Thomsen au
ordonat cronologic artefactele pe care le-au găsit .
O figură importantă în dezvoltarea arheologiei într-o știință riguroasă a fost ofițerul de armată și
etnologul , Augustus Pitt Rivers , care a început săpăturile de pe terenul său în Anglia, în anii 1880.
Abordarea sa a fost extrem de metodică cu standardele timpului , și este în general considerat ca
fiind primul arheolog științific . El a aranjat artefactele sale în funcție de tipologie și ordine
cronologică . Acest stil de amenajare , conceput pentru a evidenția tendințele evolutive în artefactele
umane , a fost de o importanță enormă pentru datarea exactă a obiectelor . Cea mai importantă
inovație metodologică a sa a fost insistența lui ca toate artefacte , nu doar pe cele frumoase sau
unice , să fie colectate și catalogate .
William Flinders Petrie poate fi în mod legitim numit Părintele Arheologiei . Petrie a fost primul care a
investigat științific Marea Piramidă din Egipt în anii 1880 . Înregistrarea lui minuțioasă și studiul de
artefacte , atât în Egipt și mai târziu în Palestina , au stabilit multe dintre ideile din spatele
înregistrării arheologice moderne , el remarcând că " eu cred că adevărata linie de cercetare se află
în notarea și compararea celor mai mici detalii . " Petrie a dezvoltat sistemul de straturi pe datare
bazat pe ceramică și constatările din ceramică , care a revoluționat baza cronologică a egiptologiei .
El a fost , de asemenea, un mentor pentru o întreagă generație de egiptologi , inclusiv Howard
Carter , care a descoperit mormântul faraonului Tutankhamon în 1922.
Primele săpături stratigrafice populare care au prins la public au avut loc pe site-ul antic Troia ,
efectuate de Heinrich Schliemann , Frank Calvert , Wilhelm Dörpfeld și Carl Blegen în anii 1870,
descoperind și cercetând nouă orașe diferite, suprapuse , de la preistorie la epoca elenistică . Între
timp , lucrările lui Sir Arthur Evans la Cnossos în Creta au relevat existența unei străvechi civilizații
avansate.
Următoarea figură majoră în dezvoltarea arheologiei a fost Sir Mortimer Wheeler, care a dezvoltat
rețeaua de excavare, îmbunătățită în continuare de către elevul său, Kathleen Kenyon .
Arheologia a devenit o activitate profesională în prima jumătate a secolului XX , și a devenit posibil
pentru a studia arheologia ca un subiect în universități și chiar școli . Până la sfârșitul secolului XX,
aproape toți arheologii profesioniști , cel puțin în țările dezvoltate , au fost absolvenți . Adaptarea și
inovarea arheologiei a continuat în această perioadă , când arheologia maritimă și arheologia
urbană au devenit mai răspândite și arheologia preventivă a fost dezvoltată ca urmare a creșterii
dezvoltării comerciale.

Importanța arheologiei
Deoarece cea mai mare parte a istoriei omenirii a avut loc înaintea invenției scrisului, arheologia
este cea mai importantă metodă de studiu a preistoriei. În plus, deoarece în numeroase cazuri
informațiile istorice sunt incomplete, arheologia oferă o contribuție esențială la studiul istoriei umane.
În unele societăți, scrisul a fost utilizat de aristocrație sau s-a folosit doar în cadrul religiei, astfel
informațiile scrise oferă date doar despre anumite categorii sociale. Importanța arheologiei se
reflectă și în cadrul politic prin faptul că studiază cultura materială și spirituală a predecesorilor,
contribuind astfel la patrimoniul național și universal. Numeroși cercetători și pasionați au exagerat
latura politică sau ficțională a arheologiei, interpretările lor căzând într-o puternică pantă naționalistă
sau imaginară, aceste devieri fiind încadrate ca pseudo-arheologie. De o mare importanță este
cercetarea arheologică de salvare în cazul unor lucrări de construcții, lucrări agricole etc. Acestea
pot distruge pentru totdeauna siturile arheologice, de aceea intervine cercetarea arheologică de
salvare. În lumea științifică anglo-saxonă arheologia este o sub-disciplină a antropologiei, arheologul
fiind antropolog și nu un istoric așa cum este cazul în general în Europa.

Ramuri ale arheologiei

Arheologia este împărțită în discipline în funcție de perioada sau cultura studiată (de
exemplu arheologia clasică sau arheologia industrială); în funcție de tehnica de cercetare (de
exemplu arheologie subacvatică sau arheologie experimentală), sau în funcție de probleme specifice
(de exemplu arheologie urbană). În funcție de materialul studiat se apelează și la alte discipline
auxiliare ale istoriei (de exemplu numismatică sau epigrafie).

Metode de cercetare
Cercetarea de suprafață
Cel mai răspândit tip este periegheza. Aceasta reprezintă cercetarea cu atenție a terenului, a unei
zone bine definite și colectarea materialului descoperit la suprafața solului. De obicei periegheza se
face după arătură atunci când zona cercetată face subiectul unei exploatări agricole. Descoperirea
unor materiale arheologice (de obicei ceramică), se notează pe hărți ale regiunii folosindu-se
metodele clasice sau sistemul GPS. Periegheza reprezintă o metodă importantă în crearea
unui repertoriu arheologic al unei zone și în cercetarea primară a unui sit arheologic. Un alt tip de
cercetare de suprafață este fotografia aeriană. Aceasta permite identificarea unor situri arheologice
datorită diferențelor de culoare a solului sau a diferențelor din cadrul vegetației. În utimii ani a luat
amploare folosirea imaginilor oferite de sateliți sau sistemul GIS. Cercetarea de suprafață în
arheologie utilizează și cercetări geofizice. Cea mai utilizată metodă este magnetometria. Această
metodă utilizează un aparat numit magnetometru care identifică deviații ale câmpului magnetic cum
ar fi de exemplu obiecte de metal, structuri de piatră, de chirpici sau chiar gropi, fiind capabil să
genereze o hartă a ariei cercetate. Se mai utilizează la o scară mai mică rezistivitatea
electrică sau detectoarele de metale.
Șantierul arheologic
Cercetarea arheologică propriu-zisă o reprezintă șantierul arheologic. În arheologia modernă
săpătura arheologică se face prin colectarea tuturor materialelor descoperite în raport cu poziția lor
pe verticală (poziția stratigrafică) și orizontală dar și asocierea lor cu complexele arheologice
descoperite. Asocierea poziției verticale și orizontale a obiectelor descoperite se face și în raport cu
obiectele sau complexele arheologice aflate în apropiere. Acest lucru ajută la stabilirea relației
temporale dintre diversele obiecte sau complexe, de exemplu dacă acestea aparțin aceleiași faze de
locuire. Într-un sit arheologic ocuparea sau utilizarea lui se poate să fi durat o perioadă mai lungă de
timp, locuirea fiind în acest caz o succesiune stratigrafică de nivele de locuire sau utilizare. În acest
caz, conform principiului stratigrafic, artefactele mai recente se află dispuse în straturile superioare.
Șantierul arheologic reprezintă o fază scumpă a cercetării arheologice și implică un mare volum de
muncă. Pe lângă dificultățile create de costuri se adaugă faptul că șantierul arheologic reprezintă o
cercetare distructivă a unui sit arheologic. După terminarea unui șantier arheologic într-un sit sau
într-o porțiune dint-un sit arheologic acest tip de cercetare nu se mai poate relua niciodată. Datorită
acestui tip de cercetare este necesară crearea unui plan a sitului arheologic în care se cuprind toate
complexele arheologice, prin desene și fotografii la care se adaugă o detaliere amănunțită a fiecărui
complex arheologic în parte.
Studiul materialului arheologic
Materialul arheologic colectat dintr-un sit după încheierea unui șantier arheologic se studiază în
amănunt pentru a obține un maxim de date. Cea mai simplă și răspândită metodă este metoda
tipologică a studierii artefactelor. La aceasta se adaugă studiul asupra oaselor, semințelor de plante
sau a polenului colectat, folosind tehnici ale zooarheologiei, palobotanicii etc.

Teorie în arheologie
Articol principal: Teorie în arheologie.
Nu există o singură teorie a arheologiei, chiar și definițiile sunt puternic disputate. Până la mijlocul
secolului XX și a introducerii tehnologiei în cercetarea arheologică, exista un consens în sensul că
arheologia este practic legată de istorie sau antropologie. Prima etapă majoră în teoria arheologiei
poate fi considerată tocmai această etapă denumită arheologie cultural-istorică, dezvoltată pe
parcursul sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX.
În anii 60, un număr de tineri arheologi americani, cum ar fi Lewis Binford, s-au opus paradigmelor
istoriei culturale. Ei au propus "New Archaeology" (noua arheologie), care trebuia să fie mai
„științifică” și mai „antropologică” în care ipotezele pot fi testate și cu o metodă științifică mai bine
pusă la punct. Acest curent s-a dezvoltat foarte mult devenind arheologia procesuală (processual
archaeology).
În anii 80, a apărut o nouă mișcare în special în rândul arheologilor britanici cum ar fi:Michael
Shanks, Christopher Tilley, Daniel Miller, și Ian Hodder. Ei pun sub semnul întrebării apelurile
procesualismului la știință și imparțialitate iar în același timp măresc importanța relativismului în
cercetarea arheologică. Acest curent în cercetarea arheologică va deveni cunoscut ca arheologie
post-procesuală. În orice caz această nouă mișcare a fost criticată de procesualiști pentru că
știrbește într-o oarecare măsură rigoarea științifică. Validitatea ambelor direcții în teorie este încă
subiect de dezbatere.
Teoria în arheologie este în prezent influențată de o serie de curente
științifice: evoluționism, fenomenologie, postmodernism, „agency theory”, arheologie
cognitivă, funcționalism, arheologia genului, arheologie feministă și teoria sistemelor în arheologie.