Diana-Ionela Anches PREOCUPARI JURIDICE PDF

Diana-Ionela Ancheş
PREOCUPĂRI JURIDICE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

© Diana-Ionela Ancheș
Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacţia: tel 0364-117252; 0728-084801; 0728-084802
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro
Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Ştiințifice din

România (CNCS)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ancheş, Diana-Ionela
Preocupări juridice despre Uniunea Europeană / Ancheş Diana-Ionela ; pref.:
Liviu-Petru Zăpârţan. - Cluj-Napoca : Eikon, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-711-081-4
I. Zăpârţan, Liviu-Petru (pref.)
34(4)
Editori: Valentin AJDER

Vasile George DÂNCU
Coperta: Ioachim GHERMAN
Tehnoredactare: Sandra CIBICENCO

Diana-Ionela Ancheş
PREOCUPĂRI JURIDICE PRIVIND

UNIUNEA EUROPEANĂ
Cuvânt înainte de Prof. univ. dr. Liviu-Petru Zăpârțan
Cluj-Napoca, 2014
Diana-Ionela Ancheş s-a născut la data de 7 ianuarie 1984, în
Hunedoara. A absolvit cursurile Facultăţii de Drept – Universitatea „Babeş
Bolyai” Cluj-Napoca în iunie 2006. A urmat apoi un master pe tema
„Managementul relaţiilor internaţionale şi al Afacerilor Europene”, în cadrul
Facultăţii de Istorie şi Filosofie – Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj-Napoca, pe
care l-a finalizat în iulie 2007.
A obţinut titlul de doctor în septembrie 2010, în cadrul Şcolii
Doctorale de Filosofia Politicii, Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj-Napoca,
cu teza de doctorat „Medierea în viaţa social-politică”, sub conducerea
distinsului profesor univ. dr. Liviu-Petru Zăpârţan.
Din martie 2007 activează ca avocat în cadrul Baroului Cluj.
Din octombrie 2010 este lector univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe
Juridice – Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, unde printre
disciplinele de care se ocupă se regăsesc: Dreptul muncii şi securităţii sociale şi
Dreptul european.
Din iunie 2012 este membră a European Law Institute din Viena,
Austria şi din martie 2014 este mediator.
Dintre lucrările publicate până în prezent amintim, cu titlu de
exemplu:
1. Medierea în viaţa social-politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010.
2. The European Citizens’ Initiative, în. vol. Valentin Naumescu (ed.),
Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing
World, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2014.
3. Le Libéralisme Roumaine dans le XIXe siècle, în vol. Giordano
Altarozzi, Cornel Sigmirean, Il Risorgimento Italiano e i Movimenti Nazionali
in Europa, Dal modello italiano alla realità dell’Europa centro-orientale,
Edizioni Nuova Cultura, Roma, 2013.
4. Dreptul muncii în perspectiva europeană, Ed. Eikon, Cluj-Napoca,
2014.
Alte lucrări au fost publicate în numeroase volume colective – multe
dintre ele apărute la Editura Eikon, Cluj-Napoca, în perioada 2007-2014. Tot în
această perioadă autoarea a participat la numeroase conferinţe naţionale şi
internaţionale.
Autoarea a fost în perioada 2012-2013 referent ştiinţific a trei volume
internaţionale apărute la EDIS Publishing Institution of the University of Zilina,
Thomson Ltd., Zilina, Slovacia; şi membră în consiliile ştiinţifice şi în
comitetele de organizare a cinci conferinţe internaţionale virtuale, organizate de
University of Zilina, Thomson Ltd., Zilina, Slovacia.
În ianuarie 2011 a obţinut Diplomă de excelenţă pentru merite speciale
în sprijinirea şi promovarea medierii în România – Premiile Revistei Medierea,
Revista Medierea, Ed. Universitară, Bucureşti, România.
Din 2014 este Editor al volumelor Journal of Legal Studies, Ed.
Eikon, Cluj-Napoca.
MULŢUMIRI
Părinţilor mei spirituali
Prof. Univ. Dr. Liviu-Petru Zăpârţan şi

Prof. Univ. Dr. Maria Zăpârţan,
cărora le mulţumesc pentru dedicarea lor sufletească, pentru sprijinul
lor şi pentru că mi-au oferit un model de urmat în lumea academică –
modelul domniilor lor.
Cu deosebită consideraţie şi recunoştinţă
Prezenta lucrare a fost întocmită cu scopul reunirii muncii de

cercetare desfăşurată pe parcursul a şapte ani (din 2007 şi până în
prezent) în domeniul dreptului Uniunii Europene şi cuprinde lucrări,
studii şi articole (revizuite şi actualizate) prezentate la conferinţe
naţionale şi internaţionale, unele dintre ele fiind publicate în volume
colective (în limba română, engleză sau franceză) din România sau din
străinătate.
Cuprins
Cuvânt înainte (de Liviu-Petru Zăpârțan) ................................................ 9
Argument ................................................................................................ 13
Capitolul I
Repere spirituale ale construcţiei europene......................................... 15
1. Rolul dreptului în construcţia europeană ......................................... 15
2. Problemele-cheie ale dreptului ........................................................ 33
(a) Libertatea şi necesitatea ............................................................. 33
(b) Relaţiile dreptului cu morala ..................................................... 36
(c) Ordinea juridică în Uniunea europeană ..................................... 40
3. Toleranţa ca principiu al filosofiei construcţiei europene .............. 46
(a) Conceptul filosofic al toleranţei ................................................. 47
(b) Toleranţa un principiu al spiritualităţii europene ....................... 53
(c) Toleranța în legislaţia europeană ............................................... 56
(d) Medierea interculturală și cultivarea valorilor care dau toleranței
o consistență reală ........................................................................... 60
Capitolul II
Interpretări ale organizării şi conducerii Uniunii Europene ............. 63
1. Principiul subsidiarităţii .................................................................. 63
(a) Evoluţia istorică a gândirii privind principiul subsidiarităţii ..... 66
(b) Subsidiaritatea – un principiu de construcţie comunitară ......... 72
(c) Subsidiaritatea în dreptul comunitar .......................................... 75
(d) Consecinţele considerării principiului subsidiarităţii ca principiu
de drept comunitar .......................................................................... 90
(e) Principiul subsidiarităţii în diferite ţări .................................... 114
(f) Principiul subsidiarităţii după Tratatul de la Lisabona ............. 134
2. Tratatul de la Lisabona şi sistemul instituţional al
Uniunii Europene .............................................................................. 141
(a) Parlamentul European .............................................................. 146
(b) Consiliul European .................................................................. 150
(c) Consiliul Uniunii Europene ..................................................... 152
(d) Comisia Europeană.................................................................. 156
3. Cooperarea consolidată în Uniunea Europeană ............................ 160
(a) Principiul cooperării consolidate sau principiul flexibilităţii ... 163
(b) Conceptualizarea principiului flexibilităţii .............................. 165
8 Diana-Ionela Ancheș
(c) Tratatul de la Amsterdam şi cooperarea consolidată ............... 167

(d) Regimul juridic general al cooperării consolidate ................... 170
(e) Clauzele speciale sau condiţiile adiţionale care ţin de drepturile
şi obligaţiile statelor ...................................................................... 172
(f) Cooperarea consolidată în Tratatul de la Lisabona .................. 177
4. Iniţiativa cetăţenească europeană (ICE) ........................................ 182
(a) Cadrul instituţional .................................................................. 183
(b) Ce înseamnă „iniţiativa cetăţenească” şi cum se realizează ... 193
5. Guvernanţa europeană ................................................................... 207
6. Legislaţia luptei antidrog în Uniunea Europeană ......................... 226
Capitolul III
Unele probleme europene ale României ............................................ 237
1. Proceduri diplomatice de soluţionare pe cale paşnică a conflictelor
identificate în cadrul Războaielor Balcanice ..................................... 237
2. Valenţe europene ale liberalismului românesc în
secolul al XIX-lea.............................................................................. 248
(a) Către modernizarea societății românești .................................. 248
(b) Debutul liberalismului românesc ............................................. 250
(c) Legea fundamentală din 1866 .................................................. 253
3. Medierea interculturală în Transilvania ......................................... 263
Bibliografie ........................................................................................... 279
Abstracts ............................................................................................... 299
Listă de tabele ...................................................................................... 305
Note ....................................................................................................... 307

Cuvânt înainte
Uniunea Europeană se află în momentul istoric actual în faţa

unor preocupări semnificative legate de consolidarea ei, de adâncirea
caracterului ei democratic şi de eficientizarea politicilor pe care le
pune în lucru. Răspunsurile pe care le caută sunt puse sub semnul a
două tipuri de procese social – politice şi economice: unul de
globalizare şi mondializare, de multiplicare a fluxurilor de mărfuri, de
idei şi de oameni care trec peste frontierele tradiţionale, celălalt este
legat de transformările interne din spaţiul Uniunii Europene, în cadrul
cărora moneda unică, cetăţenia europeană, piaţa unică apropie tot mai
mult popoarele sale, conduc la construirea treptată a societăţii civile
europene.
Ambele tipuri de procese angajează identităţile colective, pun
sub semnul unei noi ecuaţii atributele suveranităţii statelor, generează
valori culturale noi sau cel puţin propun realizarea celor tradiţionale
într-o nouă schemă axiologică. Un lucru este însă evident în acest
context: aidoma altor momente decisive pentru construcţia europeană
şi de această dată se cere inventivitate, creativitate în elaborarea şi
punerea în lucru a unor scenarii viabile, continuând spiritul european
care i-a inspirat pe părinţii fondatori. Consolidarea construcţiei
europene nu poate fi realizată decât de oameni care cred în proiectul
european, care au convingerea că numai pe acest drum se pot promova
valorile europene; nu împotriva altor culturi, nu substituindu-se lor, ci
intrând într-un dialog cu ele, păstrând una dintre determinaţiile care i-
au dat identitate, aceea de a avea o mare capacitate de absorbţie a ceea
ce au alţii bun, adevărat, just şi frumos, dar şi una de difuziune, de
răspândire a propriilor creaţii.
Astăzi nu izolarea şi autarhia sunt fertile ci deschiderea spre
noile orizonturi ale cunoaşterii, spre noile forme de materializare a
creativităţii umane, într-o competiţie onestă şi deschisă care să le
permită oamenilor să urce în scara omenescului. Adevărata problemă
a lumii de azi este salvarea omului ca om, este considerarea
antropocentrică a relaţiilor lui cu semenii şi cu natura, înfruntând
antiumanismul, tendinţele de dezagregare fizică şi morală a omului,

atacându-i sistematic atributele de singură fiinţă care cunoaşte, crede
şi produce printr-o organizare raţională a conduitelor. A apăra
spiritualitatea europeană de atacurile la care este supusă din multiple
direcţii, a apăra structurile axiologice şi instituţionale pe care le-a creat
înseamnă în fapt o permanentă raportare la ceea ce a însemnat o
contribuţie la construirea ei: filosofia raţionalistă opusă fanatismului şi
bigotismului, credinţa în demnitatea umană, spiritul dialogului şi al
toleranţei împotriva obtuzităţii şi încrâncenării, democraţia împotriva
totalitarismului, dreptul împotriva forţei, adevărul împotriva
minciunii.
A fost deseori afirmată ideea că valorile europene se
promovează singure, prin evidenţa capacităţilor lor de a-l îmbogăţi pe
om, că este suficient să-l difuzezi pe Aristotel sau pe Toma de Aquino,
că este de la sine înţeles să-l respecţi pe Shakespeare şi pe
Michelangelo sau Leonardo da Vinci dar istoria a dovedit că ignoranţa
născută dintr-o ideologie a totalitarismului, că forţa brutală
instituţionalizată poate provoca moartea a milioane de suflete, că pot fi
organizate arderi pe ruguri de cărţi şi de oameni. Nu este deloc evident
că progresul este liniar şi ascendent pentru că el înseamnă doar o
tendinţă pentru care trebuie lucrat; nu este evident că Adevărul,
Binele, Dreptatea şi Frumosul îi fac pe oameni buni şi cinstiţi prin
simpla lor invocare. Pentru ele – cum scria D. D. Roşca – trebuie
ridicată sabia, nu neapărat de oţel ci cea a angajării în apărarea lor, cu
raţiunea şi sensibilitatea umană cultivate.
Este un demers care nu aparţine numai elitelor ci solicită
participarea colectivă într-un efort de a spori capitalul de cultură şi de
civilizaţie.
Lucrarea semnată de către Diana-Ionela Ancheş se încadrează
acestui efort de punere în evidenţă a ceea ce Uniunea Europeană are în
prezent ca probleme semnificative, plasându-se în perimetrul scrierilor
pentru care valorile europene sunt solide, sunt rezultatul unor
acumulări seculare dar şi al unor continue adaptări la cerinţele vieţii
oamenilor. Deşi perspectiva elaborării studiilor este cea juridică ea se
deschide spre înţelegerea temelor de reflexie pluridisciplinară –
politologice, morale, sociologice – astfel ca tema abordată să-şi
primească soluţiile teoretice consonante cu mişcarea actuală de idei.
Preocupări juridice privind Uniunea Europeană 11
Se poate vedea acest lucru din prezentarea a două suporturi spirituale

ale construcţiei europene.
Cel dintâi se referă la rolul dreptului în construcţia europeană,
privit nu numai ca valoare centrală ci şi ca fundament, în sensul în
care construcţia europeană este realizată pe baza dreptului.
Este fertilă legătura între istoria concepţiilor care au dat
dreptului loc central în construirea societăţilor europene şi
centralitatea dreptului în proiectarea şi realizarea instituţională a
acestei construcţii, în constituţionalizarea ei, în organizarea funcţiilor
şi competenţelor, în afirmarea, prin Tratatul Lisabona, a finalităţii
umaniste pe care o exprimă Carta drepturilor fundamentale.
Cea de a doua se referă la toleranţă ca expresie a faptului că
raporturile dintre oameni, atunci când sunt construite raţional şi
respectă identităţile specifice, caută un numitor comun al soluţiilor
particulare pentru a da întregului social armonie şi funcţionalitate,
făcând posibilă nu numai integrarea europeană ci şi soluţionarea
problemelor legate de diferenţele economice, culturale, istorice,
naţionale.
Cel de al doilea capitol este dedicat unor preocupări legate de
funcţionarea sistemului instituţional al Uniunii Europene, unde este
discutat pe larg principiul subsidiarităţii (de la determinarea lui
filosofică la transformarea în cheie de boltă juridică ce poate fi supusă
unui control al modalităţilor de aplicare); cel al noii constelaţii de
raporturi dintre instituţiile care alcătuiesc sistemul Uniunii, aşa cum
le-a prevăzut Tratatul de la Lisabona; cel al cooperării consolidate,
care ţine seama de deosebirile dintre ţările ce compun Uniunea dar
prevede măsuri de apropiere a gradelor lor de dezvoltare, pentru a
conferi un plus de unitate întregului edificiu comunitar; cel al
iniţiativei cetăţeneşti, ca formă de adâncire a caracterului democratic
al Uniunii, al apropierii organizării şi conducerii ei faţă de cetăţeni; cel
al guvernanţei europene ca mecanism al democratizării întregii
construcţii; şi cel al politicii de luptă antidrog pentru a dovedi
viabilitatea preceptului latin al sănătăţii omului.
Un al treilea capitol are un conţinut mai deosebit deoarece vrea
să ilustreze faptul că în spiritualitatea sa poporul român a fost legat de
valorile europene, a fost atent la ceea ce gândesc şi fac alţii, a intrat în
relaţii pe diverse planuri (politice, economice, militare) susţinându-şi

identitatea.
Acest lucru este ilustrat de felul în care liberalismul românesc
s-a născut şi s-a manifestat în raport cu gândirea europeană dar mai
ales cu problemele modernizării societăţii româneşti. El este apoi
probat de dorința de pace şi de înţelegere între state şi popoare,
exprimată în demersurile diplomaţiei româneşti în timpul războaielor
balcanice. Şi este probat astăzi de felul în care în România, şi mai ales
în Transilvania se pun şi se soluţionează în spirit european problemele
relaţiilor interetnice într-un dialog permanent care să păstreze
specificul multicultural al acestei provincii româneşti.
Autoarea prezintă, în această lucrare, preocupările sale legate
de construcţia europeană, pe un spectru problematic larg, angajată
într-un bogat dialog cu mişcarea de idei în materie, oferindu-ne o
pledoarie atât de necesară astăzi pentru construcţia europeană,
confruntată cu neînţelegeri, obtuzităţi, schematism, euroscepticism,
cărora le dă o replică a spiritului creator, încrezător în valorile
europene.
Prof. univ. dr. Liviu-Petru Zăpârţan,

fost ambasador al României în Marele Ducat de Luxemburg
Argument
În prezentul volum am reunit o serie de lucrări ştiinţifice care se

concretizează în munca de cercetare întreprinsă pe parcursul a şapte
ani (din 2007 şi până în prezent). Unele dintre aceste lucrări au fost
prezentate la diferite reuniuni ştiinţifice interne şi internaţionale, altele
au fost integrare în volume colective publicate în ţară (chiar la Editura
Eikon) sau în străinătate.
Ideea care a stat la baza creării prezentului volum a reprezentat-
o dorinţa de a pune laolaltă studii care, în esenţă, sunt canalizate spre
analizarea unor probleme juridice importante de drept european, cu
scopul de a le valorifica, într-o formă îmbunătăţită şi actualizată, prin
crearea unei lucrări unitare care să stea mărturie pentru preocupările
noastre juridice pentru Uniunea Europeană.
Studiile acestea pot fi considerate mărturii de etapă ale unui
atelier ştiinţific, în care trebuie lucrat permanent, fie din cerinţe de
cercetare sau de predare universitară, fie pentru a răspunde nevoii de a
participa la dezbaterea de idei din zilele noastre.
Am pus acest grupaj de texte sub semnul unei preocupări
permanente pentru problemele dreptului, românesc şi european, dar şi
pentru înţelegerea locului şi rolului într-o cultură şi prin aceasta în
viaţa social-politică a unei ţări, pe care îl poate juca valoarea de drept,
exprimarea ei juridică şi aplicarea în mod real.
O legătură de preocupări cu problemele construcţiei europene a
făcut să mă apropii de o înţelegere pluridisciplinară a ceea ce
înseamnă Uniunea Europeană, o construcţie prin drept dar care
schimbă viaţa de zi cu zi a cetăţenilor acesteia.
Două idei au fost puse în centrul studiilor din acest volum: una
afirmă soliditatea spiritualităţii europene, construită de-a lungul
secolelor, sintetizată de minţi luminate a căror lecţie exemplară dă
consistenţă proiectului european. El va rezista euroscepticilor
promovând marea familie a europenilor, cei care au creat un spaţiu al
bunăstării, libertății şi securităţii precum şi un răspuns dat marilor
competiţii pe care le aduc globalizarea şi mondializarea.
Construcţia europeană, în al doilea rând, îşi probează forţa

istorică prin politicile pe care le pune în lucru, care au consecinţe în
viaţa fiecăruia dintre noi, aceasta este premisa oricărui scenariu de
viitor, indiferent de paradigma ideologică pe care este construit, pentru
că ea probează viabilitatea Construcţiei europene şi faptul că
imperfecţiunile care i se reproşează se datorează nu unui plus de
unitate ci unei insuficiente legături între cetăţenii Uniunii Europene şi
între ei şi sistemul instituţional.
De aici preocuparea noastră de a cerceta principalele
mecanisme care asigură funcţionarea Uniunii; sistemul instituţional,
cu relaţiile dintre principalii actori, guvernanţa europeană, cooperarea
consolidată, promovarea iniţiativei cetăţeneşti şi mai ales principiul
subsidiarităţii, cel care a fost conceput la un moment dat drept „cheia
de boltă” a întregului mecanism comunitar.
Convinsă că succesul Uniunii Europene este măsurat de
eficienţa politicilor sale am acordat atenţie luptei antidrog în care se
întâlnesc preocupări legate de sănătatea şi securitatea internă a Uniunii
dar şi de relaţiile ei exterioare.
În sfârşit, am prezentat unele studii de caz legate de trecutul şi
prezentul României din dorinţa de a pune în evidenţă un spirit
european trăit de cultura noastră de-a lungul timpului.
Deşi volumul este alcătuit din studii care atacă punctual
probleme juridice ale construcţiei europene îmi exprim speranţa că va
fi receptat şi de un public mai larg interesat de destinul nostru
european.
Autoarea
Capitolul I
Repere spirituale ale construcţiei europene
1. Rolul dreptului în construcţia europeană
Actuala construcţie europeană îşi are începuturile în cunoscuta

declaraţie politică a lui M. Schuman de la Paris din 9 mai 1950. Ea era
expresia unei voinţe politice de a construi, între unele state europene,
un mecanism instituţional care să le permită elaborarea şi înfăptuirea
unor politici care să conducă la păstrarea păcii pe continent, la
obţinerea şi sporirea prosperităţii şi securităţii popoarelor europene.
Fundamentul iniţial al acestei construcţii l-a constituit Tratatul
fondator, adică un instrument juridic menit să exprime o anumită
înţelegere a valorii de drept de către statele fondatoare. De aici o
discuţie despre distincţia dintre valoarea de drept, ca o componentă a
spiritualităţi europene şi traducerea ei într-un drept european, cu
trăsături distincte şi cu moduri de aplicare proprii. Cea dintâi
preocupare trimite la o filosofie a dreptului, cea de a doua la o teorie a
dreptului, distinctă în studiul acestuia pentru că are modalităţi
specifice de elaborare, dezvoltare şi punere în practică1.
Distincţia dintre preocupări este necesară în măsura în care, sub
unghi filosofic, valoarea de drept conferă spiritualităţii europene o
identitate, un specific în raport cu alte culturi, care se cere păstrat ca
fundament al întregii conştiinţe europene iar sub unghi teoretic, pentru
a urmări ceea ce H. Kelsen numea teoria dreptului, adică un studiu al
conceptelor, al principiilor, al coerenţei normelor europene şi al
______________________
1
A.-J. Arnaud (dir.) Dictionnaire encyclopedique de théorie de sociologie du droit,
L.G.D.J., Paris, 1988.
modalităţilor de a le pune în practică, în ceea ce se numeşte spaţiu

judiciar european legat de integrarea economico – socială2.
Sub aspect filosofic este de reţinut faptul că în spiritualitatea
europeană, dreptul se afirmă ca valoare supremă a condiţiei umane,
alături de Adevăr, Bine şi Frumos, prin gândirea Greciei Antice şi a
Romei. Faptul acesta, aşa cum scrie L. Husson, nu înseamnă că
valoarea de drept nu este prezentă decât în cultura europeană pentru că
în orice societate trebuie să existe un reper a ceea ce este drept pentru
a-l distinge de ceea ce este ne-drept sau de ceea ce este anti – drept, în
numele căruia să se elaboreze norme juridice (jus = drept, dicere = a
spune) care să materializeze acea valoare.
Relaţia dintre drept şi aplicarea lui a fost privită de către cultura
europeană ca fiind foarte strânsă. Dacă în alte culturi între cei doi
termeni relaţiile sunt mai flexibile încât între valoarea de drept,
normarea care o traduce şi aplicarea ei pot apare distanţe mari, în
spiritualitatea europeană s-a considerat că ele sunt inseparabile şi – aşa
cum scrie D. Collin – legătura dintre ele o stabileşte raţiunea. Pe cale
raţională, o Cetate îşi determină identitatea, îşi conştientizează
sistemul de valori şi precizează conţinutul valorii de Drept pe care o
aplică societăţii3.
Aici se caută fundamentele valorii de drept precizate în timp, în
filosofia europeană din perspective diferite, dar având ca element de
convergenţă ideea că dreptul este baza structurării vieţii sociale, că el
poate păstra coeziunea grupului social. H.J. Berman susţine chiar că
înţelegerea dreptului în profunzime este un element specific culturii
occidentale, legată de originile greceşti, romane şi iudeo-creştine,
deosebită de cea orientală care s-ar fi legat de Islam, de India şi de
Extremul Orient. Este o cultură istorică, generatoarea unei anumite
civilizaţii, care a cunoscut o evoluţie în timp, într-un amestec de
influenţe care au dat „o viziune comună asupra lumii”4.
______________________
2
U. Draetta, N. Parisi (edit.), Elementi di diritto dell’Unione Europea, Giuffré
editore, Milano, 2003, p. 3.
3
D. Collin, Marile noţiuni filosofice, Ed. Institutul European Iaşi, 1999.
4
Harold Berman, Droit et révolution, Librairie de l’Université d’Aix-en-Provence,
trad. Fr. R. Audouin, 2002, pp. 23-26.
În cadrul ei tradiţia juridică occidentală s-ar distinge prin câteva

trăsături:
1. Ea face relativ clară deosebirea dintre instituţiile juridice şi
alte tipuri de instituţii chiar dacă Dreptul este puternic influenţat de
religie, politică, morală sau obicei. În Occident, Dreptul are un
caracter intrinsec, o autonomie relativă şi specifică.
2. Legată de această autonomie, administrarea instituţiilor
juridice este încredinţată unui corp special de oameni care practică
activităţile juridice pe o bază profesională mai mult sau mai puţin
exclusivă.
3. Aceşti profesionişti sunt formaţi în instituţii specializate.
4. Activitatea juridică este legată de permanenta interpretare
specializată, academică, încât între sistemul juridic şi teoretizarea lui
este o strânsă legătură.
5. În tradiţia juridică occidentală Dreptul este conceput ca un
întreg coerent, ca un sistem integrat, care se dezvoltă în timp, de-a
lungul generaţiilor şi secolelor. Corpus juris este implicit în tradiţia
occidentală şi el este tratat ca un ansamblu care are o evoluţie
organică, supusă unei logici interne.
6. Dreptul este privit ca având o supremaţie faţă de puterea
politică, o transcende, face ca Statul însuşi, inclusiv în regimurile
monarhice, să se supună legii.
7. În tradiţia occidentală există o pluralitate de jurisdicţii şi de
sisteme legale care fac cu atât mai necesar Dreptul, care încurajează
prin supremaţia lui pluralismul din societate.
8. Chiar şi atunci când s-a produs o ruptură între idealul de
drept şi realităţi, soluţionată prin revoluţii, tradiţia juridică şi-a impus
continuitatea5.
În consens cu aceste poziţii M. Friedman definea sistemul
legal prin raportare la valorile, la cultura unei societăţi, în care
distribuie şi menţine alocarea valorilor pe care aceasta le consideră
drepte, le investeşte cu calitatea aceasta şi se referă la ele ca fiind
apărate de justiţie6. Există aşadar o legătură între ideea de Drept ca
______________________
5
Idem.
6
M. Friedman, The Legal System: A Social Science perspective, New York, 1975.
valoare, exprimarea ei în norme şi modul de aplicare în viaţă specific

diverselor culturi şi societăţi. Dar există şi o dorinţă de a vedea gradul
lor de universalitate iar în acest sens, pe un palier intermediar se poate
vorbi de un specific al spiritualităţii europene exprimat în înţelegerea
dreptului7. Este însă un raport strâns între drept şi puterea politică, de
asemenea preocupată de identitatea societăţii, pe care o organizează şi
o conduce, încât aşa cum scrie P. Grossi, faimoasa determinare dată
de Galenius dreptului ca ars aequi et boni, să fie aplicată de un aparat
instituţional puternic8. Întreaga evoluţie a gândirii europene a pus în
lumină faptul că dreptul este un produs al vieţii sociale organizate,
care răspunde raţional nevoii de normare a conduitelor, trebuinţelor
valorice ale fiinţei umane (de a crede, de a crea, de a ordona), elaborat
de către cei ce au puterea de a spune ce este drept, adevărat, bine şi
frumos şi de a sancţiona, pozitiv sau negativ, comportamentele dintr-o
societate. El are nevoie de o bază materială care îl pune în lucru, de un
aparat al Statului, de un personal specializat, de o formă scrisă, pentru
că nici o societate nu poate tolera ca membrii ei să-şi facă singuri
dreptate9. Deşi eforturi de normare juridică apar din cele mai vechi
timpuri, o reflexie filosofică închegată despre drept o datorăm lui
Platon, care face din problema naturii, originii şi finalităţii legii
problema de bază a dialogurilor sale politice încât se poate considera
conceptul de lege ca fiind fundamental pentru înţelegerea filosofiei
platoniene.
Platon este cel care a introdus în spiritualitatea europeană ideea
că omul se realizează pe sine căutând să descopere prin cunoaşterea
raţională principiul fundamental al întregii existenţe care este Unul
identificat cu Binele, la care se raportează multiplicitatea formelor de
existenţă, cu toate diviziunile ei, în ideea că astfel se poate restabili
armonia universală. Aşa cum scrie Giovanni Reale pentru Platon Unul
„produce ordine şi stabilitate în existenţă” iar ca valoare face ca tot
ceea ce este determinat, delimitat, ordonat şi unificat prin el să fie Bun
______________________
7
S.F. Moore, „Law”, în A. Kuper, J. Kuper (edit.), The Social Science
Encyclopedia, Routledge, London, 1996.
8
P. Grossi, L’Europe du droit, Ed. Seuil, Paris, 2011, pp. 23-27.
9
Raymond Wacks, Philosophy of Law, Oxford Univ. Press, Oxford, 2006.
şi Frumos. Binele este Unul însuşi10. Atingerea Binelui, îl face pe om

virtuos, prin cunoaşterea lui, prin dobândirea înţelepciunii şi prin
ordonarea propriei vieţi după exigenţele lui, după măsura pe care el o
impune.
Oamenii se leagă unii de alţii în Cetăţi pentru a-şi satisface mai
bine trebuinţele, punând în lucru capacităţi individuale foarte diferite.
De aici nevoia unei diviziuni a muncii, a unei organizări a Polis-ului.
Aceasta trece prin recunoaşterea structurării sociale care face ca
organizarea şi conducerea societăţii, pentru a fi virtuoase, să fie
realizate după exigenţele Binelui pe care le cunosc înţelepţii şi
normate după cerinţele Dreptăţii.
În realitate normarea conduitelor în societate se face de către
oameni ai puterii cel mai adesea fără înţelepciune, încât marea temă de
reflexie pe care o ridică Platon este aceea de a îmbunătăţi mereu
sistemul de norme, de legi de conducere a societăţii, de a-l înălţa în
conţinutul spiritual încât să se poată construi o cetate ideală.
Platon credea că puterea care dă legile Cetăţii trebuie să
aparţină deţinătorilor „artei regale” care ajung să cunoască exigenţele
Unului, ale Binelui şi să „piloteze” cetatea cu virtute, cunoscându-i
multiplicitatea problemelor cu care se confruntă. De aceea pentru
Platon politica şi Dreptul se supun unor criterii morale şi culturale de
cea mai înaltă exigenţă pentru că „orice mulţime şi orice bogăţie dă
înapoi în faţa virtuţii”11.
Dificultatea înţelegerii Dreptului provine din faptul că în
calitatea lui de valoare este plasat în sfera înaltă a esenţelor dar
materializarea se face de către oameni. De aceea legile trebuie să fie o
reflectare a esenţelor ideale care să-i ajute pe oameni să se integreze în
societatea lor, să trăiască în virtute, pe baza raţiunii. Pentru Platon
unitatea şi libertatea Cetăţii sunt atribute care se impun tuturor
diferenţierilor concrete din societate iar pentru ca oamenii să înţeleagă
acest lucru trebuie educaţi în spirit civic. Ei trebuie să înţeleagă faptul
că pentru a trăi laolaltă au datoria să respecte legea iar făcând acest
lucru păstrează liniştea Cetăţii. În acest fel Platon a fost receptat în
______________________
10
Giovanni Reale, Platone, Ed. BUR, Saggi, Milano, 1998, p. 160.
11
Platon, Opere, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 240.
spiritualitatea europeană ca un fondator al ideii că dreptul şi legile pe

care le generează se cer raportate la nevoile societăţii dar ele trebuie să
fie şi factor al înălţării omului în scara valorilor care îl definesc. Cum
scrie Jean Touchard morala este divină dar legislaţia este umană12.
Aristotel a lăsat o viziune filosofică ce s-a aşezat şi ea la baza
spiritualităţii europene atunci când a considerat că Universul se
prezintă ca un ansamblu ordonat de lucruri, ca un Cosmos, în care se
urmăreşte o armonie pe care instituţiile societăţii trebuie să o
convertească în modul de organizare şi de conducere, în valorile şi
normele acelei societăţi. Prin politică Cetatea face ca existenţa
naturală a oamenilor să se convertească în viaţă socială, colectivă, în
care indivizii deveniţi cetăţeni nu trebuie să se supună decât legii. De
aceea pentru Aristotel omul este animal rezonabil şi animal politic, se
situează la limita supralunarului, a lumii celeste şi a celei sublunare,
terestre; ca fiinţă reală este supus greutăţilor lumii naturale dar ca
fiinţă socială are capacitatea de a se conduce după dreptate căreia
trebuie să-i sacrifice propriile interese. Deşi insistă asupra
ireductibilităţii şi autonomiei politicii Aristotel susţine că nici ea nici
dreptul nu sunt construcţii arbitrare pentru că a conduce o societate
înseamnă a-i înţelege felul de a fi, modul în care ea îşi încadrează viaţa
în ordinea şi armonia universală13. Orice cetate va trebui să-şi
construiască organizarea politică şi juridică pe cea ce Aristotel a numit
politeia, adică o constituţie în sensul unui ansamblu de legi care
stabilesc o ordine civică raţională, echilibrată, un statut politic al
Cetăţii14.
Français Châtelet scrie că regimul constituţional pentru care
pledează Aristotel nu trebuie înţeles în accepţiunea juridică actuală
pentru că el se referă la statutul politic al unei colectivităţi, în sens
strict: „această colectivitate, în nucleul ei, în esenţa ei este constituită
din cetăţeni, adică din oameni care nu trebuie să se supună decât
Legilor, aşa cum au fost ele stabilite de către Cetate. Este un regim
______________________
12
Jean Touchard, Histoire des idées politiques, vol. 1, PUF, Paris, 2008.
13
Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
14
M. Galston, „Taking Aristotel Seriously”, în California Law Review, vol. 82,
Issue 2, 1994.
care instituie o ordine, care convine cel mai mult realizării omului, a
capacităţilor sale. Numai în acest cadru omul se poate realiza nefiind
nici zeu nici brută, legat de nevoile şi pasiunile lui dar şi de
capacitatea de a se manifesta autonom, datorate facultăţii de a delibera
şi puterii sale de decizie.
Indiferent de formele concrete de viaţă politică scopul cel mai
înalt al vieţii în Cetate este realizarea Binelui Comun şi a
potenţialităţilor umane. Este o moderaţie pe care o propune politeia în
numele căreia justiţia poate deveni eficientă şi cu adevărat distributivă
faţă de cetăţenii Cetăţii diferiţi unul de altul, în mod firesc15. Pentru a
sublinia ideea valorii de drept Cicero susţinea mai târziu că există un
drept deasupra tuturor legilor omeneşti, care descinde din aceeaşi
raţiune din care descinde însăşi ordinea universală. Reflecţia de
filosofia dreptului trebuie să pună în lumină natura dreptului, iar ea
trebuie căutată în natura omului; dacă sunt studiate legile de guvernare
a cetăţilor putem să discutăm despre legile şi statutele popoarelor, aşa
cum au fost ele stabilite şi scrise, ca răspuns specific al fiecăruia la
exigenţele superioare de dreptate16, de realizarea binelui public ca cea
mai importantă lege.
Legile au în ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu din
părerile variabile ale oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce
după voinţa divină.
Adăugând înţelegerea creştină a valorii de drept Augustin
susţine că adevărul este în sufletul omului, în gândirea şi simţirea sa
aşa cum l-a sădit Dumnezeu, care este izvorul adevărului, este temelia
existenţei şi principiul binelui. Drept şi just nu poate să fie ceva decât
prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia bisericii. Legile
pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au ca menire să apere
pacea şi ordinea socială stabilite de către Dumnezeu.
Augustin a elaborat, sub influenta lui Platon, o teorie a
iluminării intelectuale pentru a explica originea ideilor, care a
influenţat întreaga filosofie creştină: de câte ori facem o judecată
______________________
15
Fr. Châtelet, „Aristote, Politique”, în Dictionnaire des oeuvres politiques, P. U. F.,
Paris, 2001, pp. 24 – 34.
16
Cicero, Despre legi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983.
descoperim o normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin

care însuşi Dumnezeu ne luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea
morală a unui act uman, ideea divină a binelui este cea cu care
comparăm acest act şi reuşim să-l apreciem. A face legile şi a le aplica
semnifică deci un act de mare responsabilitate, de care se dă socoteală
în faţa judecăţii divine supreme17.
Reluând spiritul aristotelismului, Toma de Aquino elaborează
tot de pe poziţiile creştinismului, unul dintre cele mai impunătoare
sisteme de gândire, apreciat de către numeroşi exegeţi drept un jalon
al filosofiei universale, care a deschis căile dezvoltării spiritualităţii
europene, dându-i un făgaş pe care merge şi astăzi. Forţa acestei
filosofii rezidă în instituirea unui raport între filosofie şi credinţă
realizat de căutarea adevărului prin raţiune. Distingând ştiinţa de
credinţă a dat celei dintâi posibilitatea de a se elibera de opreliştile
spirituale, pentru a cerceta natura, deschizând astfel drumul
modernităţii. Căutând fundamentarea raţională a credinţei a dat
omului demnitatea de a fi cea mai înaltă creaţie a Divinităţii, capabil
să-i cunoască acesteia proiectul şi să-l materializeze prin viaţa lui
socială. De aici considerarea filosofiei social-politice a lui Toma,
începând cu ultima parte a secolului al XIX-lea, drept fundament al
doctrinei democrat-creştine18.
Petru Toma de Aquino, politica este „ştiinţa guvernării, ştiinţă
practică, iar nu speculativă, care se ocupă de binele omului ca fiinţă
socială, şi care are sarcina de a-l ghida către obţinerea celui mai mare
bine pământesc. Politica este conducerea unei societăţi, ca societate,
prin intermediul Statului19.
În timp ce Sfântul Augustin era de părere că originea statului
nu se datorează naturii ci păcatului umanităţii, Toma reafirmă originea
naturală a statului – care se află în natura socială a omului şi în limitele
individului. Omul este prin natura sa un animal sociabil şi politic care
trăieşte împreună cu alţii, mult mai mult decât alte animale; acest lucru
______________________
17
Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
18
H. D. Gardeil, Initiation à la philosophie de Saint Thomas d’Aquin, Ed. Cerf,
Fribourg, 2007.
19
Toma de Aquino, Somme théologique, Ed. Du Cerf, Fribourg, 2009.
este demonstrat de necesitatea naturii: el nu a fost prevăzut cu nici

unul dintre ajutoarele naturii date altor vieţuitoare dar în schimb a
primit raţiune, pentru a-şi procura acele lucruri prin opera mâinilor
sale; individul nu se află în postura de a-şi procura totul singur. Un om
singur nu ar reuşi să supravieţuiască. Acesta simte deci, în mod
natural, nevoia de a convieţui cu alţii. Prin urmare, societatea îşi are
originea în natura sociabilă a omului („adunatio hominum ad unum
aliquid communiter agendum”). Dragostea de aproapele cere
convieţuirea într-o comunitate politică deoarece binele şi drepturile
tuturor depind de existenţa instituţiilor de guvernare şi a legii. Statul
este o „comunitate completă” ai cărui membri sunt în acelaşi timp
membri ai unei alte „comunităţi complete”, Biserica. De aceea
guvernarea şi legile statului sunt supuse standardelor morale, pentru ca
Cetatea să fie opera perfectă a raţiunii practice a omului. Ea trebuie să
realizeze binele comun şi acest lucru nu îl poate face decât dacă este
orientată de valoarea de Drept. Dreptul şi justiţia sunt valori intrinseci
ale unei societăţi. Prin ele o societate stabileşte ce semnificaţie au
pentru ea virtuţile politice, conştiinţa civică, prietenia, dialogul şi
comunicarea, fericirea şi eroismul încât urmărind binele comun şi
virtuos îşi asumă o mare responsabilitate. Aceasta conferă dreptului o
putere coercitivă pentru suprimarea criminalităţii şi a atacurilor
inamicilor, apărând persoanele şi proprietatea prin forţă, căci, spre
deosebire de legile divine scopul legilor umane este liniştea statului,
scop pe care legea îl obţine prin interzicerea coercitivă a actelor
externe care deranjează starea paşnică a statului. Spre deosebire de
filosofiile politice moderne care afirmă că autoritatea legii derivă din
Stat, Sfântul Toma era de părere că autoritatea stă la baza statului
însuşi. Pentru aceasta el susţine că statul îşi are originea în natura
omului, în nevoile sale, în necesitatea lui de a avea o autoritate care să-
l ghideze, să îl guverneze, să-l conducă către acel final ultim destinat
de Dumnezeu: Omul are un final determinat al său, în vederea căruia
îi este ordonată toată viaţa sau fiecare acţiune a sa: fericirea perfectă.
Acţiunea sa este ghidată de inteligenţă care, aşa cum se ştie, face totul
în vederea unui scop. Oamenii ajung la finalul prevăzut pe căi diferite,
proba acestui fapt o constituie tendinţele şi acţiunile. Iată de ce omul
are nevoie de cineva care să-l ghideze către final. (…) Consolidat în
acest fel, încât să trăiască într-o societate compusă din multe persoane,
apare exigenţa ca între oameni să fie cineva care să guverneze masa

care s-ar separa într-o pluralitate de indivizi în care fiecare ar avea
preocuparea exclusivă a ceea ce este bine pentru el, dacă nu ar fi
cineva care se interesează de binele mulţimii. În mod analog, corpul
uman, ca şi a oricărui animal – susţine Toma – ar fi suferit un proces
de descompunere fără prezenţa, în corpul său a unui principiu
unificator general în funcţie de binele comun al tuturor membrilor20.
Înnoitoare, sub multiple dimensiuni, a spiritului uman,
Renaşterea şi după ea epoca modernă, înscriu în istoria gândirii umane
o preocupare accentuată pentru problematica socială, îndeosebi pentru
cea politică şi cea juridică. Filosofia renascentistă are un caracter anti-
scolastic, este umanistă, orientată spre studiul omului şi al naturii. Se
caracterizează prin apelul la experienţă, care cere ca cercetarea naturii
să se facă fără prejudecăţi prin proclamarea libertăţii de gândire. În
domeniul filosofiei cel care va fi întemeietorul noilor tendinţe este
Nicolaus Cusanus, urmat de marea pleiadă de gânditori ai epocii
moderne21. Nu este intenţia acestui studiu de a evidenţia contribuţia
fiecăruia la fondarea acestei noi etape în evoluţia spiritului european,
dar unele idei de bază se cer puse în evidenţă. La acest efort suntem
ajutaţi de o serie de lucrări de sinteză a căror autoritate nu este
contestată.
Este vorba, mai întâi, de descoperirea fiinţei umane
individuale, parte a unei naturi care poate fi cunoscută şi stăpânită de
către om prin cunoaştere raţională22. Un Umanism renascentist care va
face apel la spiritul Antichităţii va fi urmat de o aşezare a omului în
cadrele de viaţă naturală şi socială. Pentru filosofia dreptului devine
importantă, aşa cum precizează N. Machiavelli observaţia istorică şi
psihologică, în afară de orice preocupare dogmatică. El devine
susţinătorul ideii că interesele Cetăţii sunt motivaţia fundamentală a
modului ei de a face politică, de a-şi da normele de drept, separate de
______________________
20
Toma de Aquino, Opere scelte, vita, pensiero, Ed. Il Sole 24 ore, Milano, 2006, p.
432.
21
E. Kushner, L’Epoque de la Renaissance, vol. I-III, Ed. J. Benjamins, Amsterdam,
2011.
22
Eugenio Garin, Medioevo e Rinascimento, Ed. Laterza, Roma-Bari, 2005, pp. 85-
99.
morală. Dreptul trebuie să fie un ansamblu de norme care să

fundamenteze identitatea unei societăţi organizate politic iar respectul
pentru dreptate să fie recunoscut ca unul dintre fundamentele statului.
Legea trebuie să fie una şi egală pentru toţi ca una dintre condiţiile
necesare ale unui stat liber, drept şi puternic23.
Acest mod de gândire va fi continuat de către Jean Bodin, care
afirma că unul dintre cele mai importante şi probabil principalul
fundament al organizării guvernământului constă în a-l adapta la
natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale la natura locurilor,
oamenilor şi a timpului. În opinia lui Bodin, exista cinci forme de
manifestare a suveranităţii: puterea de legiferare; dreptul de declara
război şi de a încheia pacea; dreptul de numire a înalţilor magistraţi;
recunoaşterea suveranităţii de către supuşi; dreptul de graţiere şi
amnistie24.
Suveranitatea nu cunoaşte deasupra-i decât legile eterne ale
justiţiei. Toate celelalte sunt sub ea, fiindcă le face ea însăşi. Această
putere supremă aparţine statului, considerat ca un organism colectiv.
Capacitatea statului îşi are sursa, potrivit lui Hugo Grotius, într-un
drept natural care este totalitatea principiilor pe care raţiunea le
dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa
socială”25. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează
întregul drept: respectarea a tot ce este al altuia; respectarea
angajamentelor; repararea pagubelor pricinuite altora; pedeapsa
echitabilă a celor care încalcă aceste principii. Hugo Grotius este
adeptul teoriei contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi
egali s-au unit de bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se pune
la adăpost de primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând
suveranitatea asupra unui singur om sau asupra mai mult oameni, fără
condiţii26.
______________________
23
G.H.R. Parkinson (edit.), The Renaissance and Seventeenth – century nationalism,
Vol. IV, Ed. Routledge, London, 2005.
24
Walter Ott, Causation and Laws of nature in early modern philosophy, Oxford
Univ. Press., London, 2009.
25
P.P. Negulescu, Filosofia Renaşterii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, pp. 755-
775.
26
H. Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius considera că în cadrul

marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decât un drept în care toţi
sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărârea fiecăruia
de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şi independente. În
relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată războiului, dar în
virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi
forţa împotriva forţei27.
Pornind de la alte premise decât predecesorii săi Thomas
Hobbes, a fost apreciat ca unul dintre cei mai importanţi autori de
filosofie a dreptului. Pentru el omul nu este sociabil de la natură, ci
egoist, căutând numai binele său propriu, insensibil faţă de cel al
altora28.
Daca omul ar fi guvernat numai de natura sa, ar trebui să se
recunoască drept inevitabil un război permanent între fiecare individ şi
semenii săi, potrivit dictonului „homo homini lupus”. Hobbes afirma
posibilitatea de a ieşi din acest impas, graţie unui contract care conţine
renunţarea fiecărui individ la acea libertate neîngrădită, proprie
dreptului natural, renunţare în favoarea unui suveran care impune
legile şi stabileşte ce este just şi injust, licit şi ilicit. Acesta este statul,
o creaţie artificială, o maşină omnipotentă, care are putere nelimitată
asupra indivizilor29. Reflexia despre rolul dreptului în societate capătă
o consistenţă ce va da modernităţii fundamentele organizării politice
pe bază de normă, de supremaţie a legii, cu respect pentru libertate şi
cu spirit de toleranţă
Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate a
avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite
drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau
conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate este
esenţial. Oamenii se asociază într-o comunitate organizată în baza
______________________
27
H. Bull, Hugo Grotius and International Relations, Oxford Univ. Press, London,
1990.
28
Leo Strauss, The Political Philosophy of Hobbes, Univ. of Chicago, Press,
Chicago, 1996.
29
Th. Hobbes, Leviathan, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
unui contract social încheiat între fiecare dintre membri pentru a

obţine avantaje pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură30.
Contractul social este fundamentul contractului de
guvernământ, în care puterea politica este o asociere pentru bunăstarea
oamenilor, ei înşişi fiind creatorii şi beneficiarii acestei întreprinderi.
Statul este bazat pe un contract între cel care conduce şi supuşi care-i
dau puterea astfel încât bunăstarea celor din urmă să crească, iar
proprietăţile lor sa fie protejate într-un fel în care, în starea de natură,
nu este posibil31.
Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este că
semnificaţia capitală a operei lui John Locke este legată de idealul
eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. În
concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă,
idee preluată de modernitate32.
Exercitarea autorităţii, în epoca post renascentistă, poate fi
justificabilă şi legitimă numai în interiorul unor cadre liber-consimţite
şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune în
mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguli
pentru toate domeniile şi situaţiile. În starea naturală concepută de
Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea
personală, dreptul la muncă, şi la proprietate care se bazează tocmai pe
muncă. Trecerea de la starea de natură la societatea politică este
considerată de John Locke ca o reacţie la fenomenele de lăcomie,
conflict şi incertitudine a comunităţii în stabilirea de valori şi repere
comune de convieţuire.
Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris într-un
mod abstract de către Locke, în trei etape, ca faze ale contractului
social şi al consimţământului: în prima etapa oamenii trebuie să fie
unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţiona
împreună şi a-şi susţine drepturile; în a doua etapă oamenii care au
ajuns la acord trebuie să creeze prin consimţământul lor instituţiile
legislative şi celelalte instituţii ale statului; în a treia etapă, cei care au
______________________
30
J. Dunn, J. Locke, Ed. All, Bucureşti, 2009.
31
Mario Sina, Introduzione a Locke, Ed. Laterza, Bari, 1996.
32
J. Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Ed. Nemira, Bucureşti, 2007.
proprietăţi trebuie să-şi dea acordul lor, direct sau prin reprezentanţi,
asupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească.
Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individuale
naturale (nu o negare a acestei libertăţi) care-şi regăseşte în stat
garanţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care fac
posibilă funcţionarea statului ca organ superior de protecţie.
Funcţionarea statului trebuie să se bazeze pe anumite principii, iar
acestea nu sunt întemeiate pe raţiunea pură, ci sunt regăsite în
momentul naşterii Statului33.
Afirmarea rolului dreptului şi justiţiei primeşte prin gândirea lui
Charles Montesquieu, o determinare respectată şi în zilele noastre.
Legile societăţii nu-i apar lui Montesquieu ca impuse în mod arbitrar,
ci ca raporturi necesare, decurgând din natura lucrurilor. Legile în
înţeles juridic, în materie politică penală, civilă, sunt realizări necesare,
în funcţie de o serie de factori diferiţi, care pot să varieze după
condiţiile de spaţiu sau după condiţiile de timp ale istoriei: forma de
guvernământ, diferitele forme de libertate politică, climatul sau natura
teritoriului, precum şi o serie de condiţii dobândite în decursul
experienţei sociale, cum sunt moravurile, comerţul, întrebuinţarea
monedei, credinţele religioase etc.34
Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statului a
avut şi are o mare rezonanţă contemporană. Principiul ei director
constă în faptul că „pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile
trebuie astfel orânduite, încât puterea să îngrădească puterea”. În acest
sens, Montesquieu descrie şi argumentează că în fiecare stat există trei
feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la
cele ce ţin de dreptul civil, adică puterea statului35.
Întreaga sa opera ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptul
popoarelor, un apărător pasionat al relaţiilor paşnice între ţări, al
prieteniei şi colaborării dintre ele. În domeniul dreptului internaţional,
______________________
33
M. Ayers, Locke, Routledge, London, 2005, pp. 184-104.
34
Brian Duignan (edit.), Modern Philosophy, Britaninca, 2011, pp. 125-143.
35
Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, cap. VI-
XI.
opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal în întreaga literatura juridică

a secolului său.
Teoria contractualistă a fost adâncită de J.J. Rousseau prin
ideea că legea este expresia voinţei generale şi prin urmare nu este
expresia unui act arbitrar de autoritate. Pentru el este operantă
distincţia între lege în Stat (care dă societatea civilă) şi legea Statului,
care fondează statul. Prima emană din voinţa generală care poate fi şi
majoritară pe când a doua cere consimţământul tuturor. A te supune
tuturor înseamnă a nu te supune nimănui când eşti tu însuţi membru al
întregului el exprimă adevărata suveranitate, care este potrivit
concepţiei sale inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă. Spre
deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau suveranul
stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social ci şi toate
celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de un anumit
legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin liberul său
sufragiu36. Rousseau delimitează clar puterea legislativă de puterea
executivă şi stabileşte raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul
(puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o
magistratură (ca putere executivă)37, să se ocupe de aplicarea şi
menţinerea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la
chestiuni de interes particular, acte care, desigur, trebuie să
corespundă contractului social. Rousseau este de părere ca acest corp
administrativ trebuie numit principe când e activ, şi guvernământ când
e pasiv38.
Dând profunzime înţelegerii raporturilor dintre drept şi justiţie
I. Kant este cel care distinge „quid ius” adică esenţa dreptului ca
preocupare filosofică de „quid iuris” care se leagă de o teorie a
aplicării dreptului.
Concepţia Kantiană despre drept pune în plan filosofic nu
numai problema originii şi naturii dreptului în natura umană ci şi a
libertăţii şi ordinii de care are nevoie o societate. Pentru Kant o sinteză
a libertăţii (ca refuz al autorităţii dogmatice a unei guvernări) şi
______________________
36
J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Grama, 2007, Cartea a II-a.
37
F. Alquié, Kant, PUF, Paris, 1960.
38
J.J. Rousseau, op. cit., 2007, Cartea a III-a.
egalitate (ca supunere la legile generale care exclud privilegiile) poate

fi realizată numai de către cetăţenie care elimină libertatea fără ordine
(anarhia) şi ordinea fără libertate (despotismul). Plasată în sfera
filosofiei problematica dreptului este de fapt cea a valorii de drept
dedusă din raţiunea pură. Aici îşi are sursa ideii de drept care trebuie
să înlocuiască egoismul cu libertatea, ca rădăcină a umanităţii, printr-
un contract social care să o valideze. Este o exigenţă a priori a raţiunii
care face ca libertatea să fie singurul drept înnăscut, care îi revine
omului în chip ontologic şi care îi dă Legii raţiunea de a fi. Legea în
asociaţia civilă (état civil) trebuie să fie cea a asociaţilor liberi şi
numai contractul social satisface exigenţele ca fiecare să acţioneze
conform legii care trebuie să fie legea sa. Tocmai acest acord raţional
de voinţă face trecerea de la starea de natură la starea de societate
civilă.
Pentru Kant contractul social este idee a raţiunii practice şi aici
îşi află sursa statul de drept. Este aici expresia suveranităţii. Dreptul de
stat (sau public) este condiţia de posibilitate şi de legitimitate a
Dreptului de Stat. Numai garanţia statului conferă dreptului un
caracter definitiv permiţând constrângerea celui care încalcă libertatea
care l-a fondat.
Din dreptul public decurge dreptul privat39. Ele nu sunt însă
indiferente la conţinuturile de viaţă. Ele dau valorii de drept calificarea
şi constituie sursa normelor lui40.
Scopul statului este, după Kant, numai protecţia dreptului.
Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de
drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale.
În acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicându-se numai la
acţiune, presupune o constrângere, ceea ce distinge dreptul de virtute.
Încadrarea dreptului în viaţa spirituală, adică a Culturii îşi
găseşte exprimarea filosofică de anvergură în opera lui Hegel. Cu
„Principiile filosofiei dreptului” – aşa cum scrie Fr. Châtelet – Hegel
construieşte o viziune asupra Dreptului ca expresie a actualizării
______________________
39
Francis Wodie Vangoch, La théorie du droit selon Kant, http://
biblio.juridicas.unam.mx/libros/1/422/7.pdf
40
I. Kant, Critica raţiunii practice, Ed., Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Spiritului absolut, ca raţionalizare a suveranităţii popoarelor, alături de

morală. Viaţa lor reală, ca societate civilă, este structurată de modul de
organizare politico – juridică ceea ce face ca popoarele să aibă
conducătorii pe care îi merită şi sistemul de drept care li se potriveşte
cu obiceiurile proprii41.
Raţionalitatea universală care trece prin istoria fiecărui popor
aduce în prim planul organizării lui Statul, instanţa supremă, adevărul
unei societăţi. În măsura în care el vrea să îl exprime statul trebuie să-
şi selecteze pe cei mai buni cunoscători ai adevărului istoric şi social,
capabili să dea legile cele mai potrivite poporului. Nu o reflectare
hazardată, capricioasă sau subiectivă, trebuie să conducă la selecţia
noii elite ci o cunoaştere şi o slujire a interesului general, cu mijloace
raţionale care să caute universalitatea condiţiei umane.
Aici este sensul forţei dreptului, care este personificat de către
Stat ca autoritate legitimă42.
Secolul al XIX-lea a însemnat realizarea în politică a
preceptelor modernităţii, o legătură mai strânsă între realităţile social –
politice şi interpretarea lor filosofică, teoretică. Nevoile umane devin
punctul de plecare al construcţiilor de filosofia dreptului.
Cercetând faptele sociale, viaţa socială, E. Durkheim face
distincţia între două tipuri de nevoi umane. Pe de o parte, nevoi
comune, care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din
partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate de
tip mecanic. Pe de altă parte, oamenii au nevoi diverse şi aptitudini
diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a
muncii şi un alt tip de coeziune socială, solidaritatea organică. În acest
context, geneza normelor sociale şi în particular, a normelor juridice,
trebuie căutată în varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, în mediul
social.
Norma juridică, nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă,
ci ca o variabilă schimbătoare, în funcţie de nevoile istorice şi
aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul, aşadar, are o natură socială şi nu
se poate sustrage interdependenţelor sociale.
______________________
41
Fr. Châtelet (dir.), La philosophie, Tome 3, Ed. Marabout, Verviers, 1979, p. 93.
42
Guy Planty-Bonjour, Le projet hégélien, Librairie Vrin, Paris, 1993, pp. 83 – 88.
Corespunzător celor doua tipuri de solidaritate sociala,

Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept: dreptul
represiv (dreptul penal) care intră în aplicare dacă se încalcă
solidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul
comercial), pentru protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce
se impune atunci nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor
individuale (subiective), ci necesitatea coeziunii sociale în vederea
îndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a grupurilor
sociale43.
Mergând pe această linie Eugen Ehrlich, scrie că „Centrul de
greutate al evoluţiei dreptului nu se găseşte nici în legislaţie, nici în
ştiinţa juridică, nici în deciziile judiciare, ci în societatea însăşi”. El
face distincţia între principiile statice şi principiile dinamice ale
justiţiei. Justiţia statică, realizată cu ajutorul dreptului oficial, pozitiv,
rigid şi imobil şi care tinde să consolideze condiţiile de existenţă ale
societăţii trebuie să fie temperată şi completată cu o justiţie dinamică,
ce trebuie să aibă în vedere dreptul viu, principalele fapte motrice
rivale din societate, ideile individuale şi cele colective44.
Legislaţia trebuie legată de condiţiile concrete în care se aplică
dreptul, stimulând dezvoltarea socială.
Se deschide astfel calea unei înţelegeri a dreptului ca unire a
valorii fundamentale de drept cu normarea ei şi cu aplicarea concretă
prin gândirea lui Hans Kelsen, a cărui teză de bază este aceea că
dreptul, pornind de la ipoteza fundamentală de valoare de drept,
specifică unui popor este o ierarhie de norme, nu o succesiune de
cauze şi efecte, cum este cazul legilor naturale studiate de ştiinţele
naturii. În viziunea lui Kelsen, norma juridică se caracterizează prin
cinci trăsături: imperativitatea, constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi
eficacitatea.
Astfel, dacă norma morală este categorică, fără condiţii, (de
exemplu: „să nu minţi”), norma juridică este un imperativ, pentru că
______________________
43
E. Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, P.U.F., Paris, 1973.
44
E. Ehrlich, I fondamenti della sociologia del diritto, Ed. Giuffré, Milano, 1975,
pp. V-XLIX.
prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (de exemplu: „dacă nu-
ţi plăteşti impozitul, vei plăti penalizări”).
Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii,
organizată şi specifică, în raport cu norma morală.
Apoi validitatea provine dintr-o ipoteză de drept superioară,
preexistentă, deoarece dreptul este conceput ca o înlănţuire sistemică
de norme.
Dreptul este un sistem ordonat şi coerent de norme, pe niveluri,
care constituie piramida nivelurilor juridice (deci orice sistem juridic
nu este altceva decât o ierarhie de relaţii normative).
Pentru Kelsen o normă juridică nu este valabilă decât dacă ea
este efectivă şi se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a
lui Kelsen se înscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea gândirii
juridice, prin aportul său specific în ceea ce priveşte rigoarea
conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea
relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice,
conceperea dreptului ca un sistem, dar şi ca proces dinamic de
concretizare, raţionalizare a structurilor dreptului, etc.45
2. Problemele-cheie ale dreptului
(a) Libertatea şi necesitatea
J.J. Rousseau este cel care a pus problema libertăţii în termenii

gândirii moderne scriind că atunci când fiecare face ce-i place el face
adesea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertatea
înseamnă mai puţin a face ce vrei, cât a nu fi supus altuia; ea înseamnă
totodată a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. De aceea libertatea
fără justiţie este o adevărată contradicţie, căci oricum am face, totul e
stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate. În opinia lui, nu
există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra
______________________
45
Hans Kelsen, Dottrina generale dello Stato, Giuffre, Milano, 2013.
legilor cărora un popor liber se supune, dar nu ca o slugă, el are

conducători, nu stăpâni, astfel într-un cuvânt, soarta libertăţii este
legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere odată cu
ele46.
Reluând acest filon de gândire, K. Jaspers arăta în lucrarea sa
„Originea şi sensul istoriei” că prima valoare social-politică a lumii de
astăzi este libertatea individului, posibilă în măsura în care poate
exista concomitent cu libertatea celorlalţi; el are o dublă exigenţă: de a
fi protejat faţă de violenţă şi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi
a voinţei sale. Protecţia i-o oferă statul constituţional, iar manifestarea
opiniei şi a voinţei sale o face posibilă democraţia.
Libertatea se poate înfăptui numai prin înfrângerea forţei de
către justiţie prin puterea care serveşte justiţia şi îşi atinge ţelul în
statul constituţional. Legile sunt valabile pentru toată lumea şi orice
modificare a lor are loc numai pe cale legală.
Primul are dreptul de a participa la viaţa comunităţii ceea ce
înseamnă că starea de libertate, se obţine prin democraţie, adică prin
participarea tuturor la constituirea voinţei colectivităţii. Fiecare are
şansa afirmării sale, pe măsura autoeducaţiei politice şi a puterii sale
de convingere, a opiniilor sale. Ceea ce-i uneşte pe indivizii liberi nu
este un scop ,ci încrederea că vor putea fiecare să-şi urmărească
scopurile fără să fie împiedicaţi arbitrar de către altcineva. Acestei
încrederi îi răspunde o justiţie echitabilă, care nu cade în plasa
subiectivităţii şi corupţiei.
Libertatea nu este un dat, nici un dar, ci un produs social ce se
dobândeşte în decursul devenirii istorice a omenirii. Ca produs al
dezvoltării istorice, libertatea nu poate exista şi nu se poate înfăptui în
afara determinismului specific ce acţionează în domeniul vieţii
sociale. De aici celebra determinare spinozistă a libertăţii ca necesitate
înţeleasă, adică raţionalizată, dependentă de gradul de dezvoltare a
economiei şi societăţii, a ştiinţei şi culturii.
Necesitatea înţeleasă se explică în natura instituţiilor societăţii
şi în buna lor funcţionare. Este evident faptul că pentru afirmarea
______________________
46
Egyed Péter, Libertatea în filosofie, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
libertăţii individuale şi a celei de grup este important de stabilit dacă

regimul politic al unei societăţi este democratic sau dictatorial.
În planul relaţiei dintre individ şi societate, libertatea se
realizează sub o mare varietate de forme: libertate economică, libertate
politică, libertate religioasă, libertate artistică, etc.
În toate intervine:
a) momentul gnoseologic, al cunoaşterii necesităţilor,
b) momentul alegerii soluţiei de viaţă,
c) momentul praxiologic (acţional), deoarece dobândirea
libertăţii presupune acţiunea practică, ce transformă libertatea posibilă
în libertate reală.
d) momentul responsabilităţii. Libertatea în sensul ei autentic
presupune nu numai cunoaşterea, alegerea şi acţiunea, ci şi
responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunea întreprinse.
Responsabilitatea este definită ca fiind atitudinea persoanei de
a-şi asuma consecinţele faptelor sale (acţiuni sau inacţiuni), de a
înţelege semnificaţia socială a acestora, şi de a dirija în mod conştient
voinţa în raport cu aceste fapte, de a răspunde pentru ele. În doctrina
juridică se vorbeşte despre obligaţia similară datoriei ca expresie a
exigenţelor unei norme, din care face parte deşi nu orice normă este
creatoare de obligaţii. În codul Iustinian obligaţia semnifică o legătură
de drept iar o anumită literatură filosofică prezintă obligaţia drept o
formă de represiune a libertăţii naturale în timp ce pentru Kant
obligaţia avea un caracter eliberator. În cultura europeană obligaţia
este expresia unui contract care face ca ea să transforme orice drept în
obligaţie. A.J. Arnaud scrie în acest sens că forţa obligatorie a
dreptului ţine de credinţa pe care o au subiecţii în datoria de a adopta
anumite comportamente47.
______________________
47
A.-J. Arnaud, Critique de la raison juridique, L. G. D. J., Paris, 1981, p. 405.
(b) Relaţiile dreptului cu morala
Încă din cultura antică între cele două sisteme de valori şi

norme s-a stabilit o strânsă legătură iar lecţia lui Platon a pătruns
spiritualitatea europeană peste secole.
Este greu de conceput o ruptură între ele chiar dacă sunt
distincte deoarece presupun şi se întregesc reciproc şi au un
fundament unic.
Morala – sancţionată de opinia publică – contribuie la
clarificarea conştiinţei individuale, sub semnul legăturii cu
universalitatea umană, pe când oricât de înălţătoare sunt preceptele de
filosofia dreptului sau de riguroase condiţiile desprinse de teoria
dreptului, normele juridice se cer aplicate, traduse în practică,
sancţionate prin justiţie.
Ca şi termenul de „drept”, cel de justiţie are ambiguităţile lui,
încărcăturile de conţinut date de concepţia de ansamblu în care este
integrată. Unii au crezut în justiţia divină, alţii în destin, dar Platon o
considera principiu regulator al vieţii individuale, manifestare a virtuţii
universale, subordonată unui principiu formal, care leagă nu numai
activităţile dar si virtuţile.
Aristotel distingea între justiţia distributivă şi cea comutativă.
Prima se aplica la repartizarea de onoruri şi de bunuri şi tindea ca
fiecare dintre membri să primească conform meritului său, iar justiţia
comutativă determina formarea raporturilor de schimb după o anumită
măsură. De aceea teoria aristotelică a pus în relief elementul de
intersubiectivitate sau de corespondentă în relaţiile dintre mai mulţi
indivizi, în care convieţuiră presupune un respect reciproc, o egalitate
între oameni în faţa legii proprii, a distribuirii normei.
Dar şi în acest sens constatăm o evoluţie distinctă de la
preceptele biblice cine va lovi de moarte vreo persoana să fie supus
morţii şi cine va lovi de moarte un animal să-l plătească. Şi când
cineva va fi produs o leziune corporală aproapelui său, să-i facă şi lui
la fel: ruptură pentru ruptură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte se
ajunge la ideea că legea trebuie să asigure ordinea juridică într-o
societate dată, iar scopul ei este justiţia, adică reglementarea echitabilă
pe cale raţională şi obiectivă a relaţiilor juridice individuale.
Se validează ideea lui Socrate care vorbea de obligaţia de a da

ascultare legilor (chiar când acestea sunt dure sau injuste), pentru că
exprimă legătura naturală şi contractuală care-l uneşte pe cetăţean de
patrie.
În spiritualitatea europeană ideea de justiţie apare ca un fir roşu
organizator al ideii că „fiecăruia trebuie să-i fie atribuit ceea ce i se
datorează” ca o virtute care corespunde voinţei fiecăruia de a o
respecta.
Acest principiu primeşte formă şi conţinut specific fiecărei
societăţi care creează o ordine politică şi juridică prin care i se dă
legalitate.
Din Antichitate, mai ale de la Aristotel şi de la romani suum
cuique tribuere a trecut prin gândirea tomistă, prin umanismul
renascentist şi filosofia modernă până în zilele noastre, când, arta
atribuirii a ceea ce este drept a devenit necesitatea de a respecta fiinţa
umană, viaţa ei socială. Ideea de justiţie socială a devenit nu baza unei
egalităţi de tip totalitar ci a unei egalităţi de tratament în faţa legii. A
devenit deci importantă trecerea de la formalismul dreptului la
aplicarea lui reală, la ceea ce a devenit în construcţia europeană tema
accesului la justiţie48.
Prin filosofia lui J. Rawls s-a răspândit ideea că o teorie a
justiţiei trebuie să plece de la principiul că fiecare persoană trebuie să
aibă un drept egal la cel mai larg sistem total de libertăţi de bază, egale
pentru toţi, compatibil cu un acelaşi sistem pentru toţi (este vorba de
egalitatea libertăţilor care aduc egalitatea de şanse fără anularea
diferenţelor)49.
Justiţia însă nu se confundă cu juridicitatea ţinând seama de
raportul dintre drept şi justiţie.
Justiţia este valabilă prin propria sa autoritate încât trebuie să se
supună exigenţelor raţiunii şi responsabilităţii.
Realizarea menirii juristului în lupta pentru justiţie implică
îmbinarea raţionalităţii cu imperativitatea, moralitatea cu
______________________
48
M. Villey, Philosophie du droit, Ed. Dalloz, Paris, 1975.
49
J. Rawls, A theorie of justice, Oxford Univ Press, Oxford, 1972.
constrângerea, forţa spirituală cu atitudinea intransigentă, toate sub

zodia omenescului.
Profesorul Eugeniu Speranţia susţinea că pe lângă pregătirea
ştiinţifică, inteligenţă ascuţită, pe lângă probitate şi imparţialitate, cel
care aplică dreptul trebuie să aibă o mare iubire de oameni, un cald
entuziasm pentru justiţie şi o conştiinţă clară a rolului pe care îl are
între oameni: susţinând că daca iubirea de oameni este dublată de un
sentiment viu al răspunderii proprii şi de cel al justiţiei, niciodată
clemenţa sa nu va aluneca în slăbiciune îngăduitoare, care încurajează
încălcările legii. Dacă sentimentul propriei răspunderi şi al justiţiei
riguroase este retuşat şi pus la punct printr-o mare iubire de oameni şi
printr-o subtilă înţelegere pentru sufletul omenesc, niciodată
judecătorul nu va lovi cu prea multă asprime acolo unde e posibilă
îndreptarea şi vindecarea, niciodată nu va lăsa să triumfe răutatea sau
perfidia îmbrăcată în forme legale. Speranţia susţine că juristul nu
lucrează cu materie neînsufleţită ca zidarul sau mecanicul, ci are de-a
face cu frământările si furtunile simţirii omeneşti, ci dezlănţuirile
tuturor suferinţelor şi tuturor patimilor, cu susceptibilitatea şi
sensibilitatea celor mai variate caractere, cu aspiraţiile dar şi cu
mizeriile nenumărate ale vieţii omului50.
Claritatea normelor şi aplicarea lor fermă generează securitatea
juridică drept stare de siguranţă a indivizilor şi a societăţilor conferită
de normativitatea juridică, prin respectarea prescripţiilor sale. Ea
exprimă capacitatea societăţii de a-şi proteja prin drept valorile
sociale, persoana umană, climatul social care permite „coexistenta
libertăţilor”. Această protecţie este incompletă, ea limitându-se la
„teritoriul juridicităţii”, la acele relaţii sociale reglementate de normele
juridice.
De siguranţa juridică se bucură în primul rând cei care respectă
normativitatea juridică, având dreptul de a beneficia de relaţii sociale
paşnice dar şi indivizii care prin comportamentul lor antisocial o
sfidează, aceştia având dreptul la un anumit tratament juridic, la
apărare şi la alte garanţii juridice.
______________________
50
Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936, pp. 16
şi următ.
Securitatea juridică este dependentă de claritatea normelor de

modul în care se asigură primatul dreptului şi efectivitatea acestuia
într-o societate. În ultimă instanţă este expresia gradului de civilizaţie
a unui popor.
Binele public si demnitatea umana urmărite de drept sunt
expresia caracterului antropocentric al culturii europene.
Dreptul nu poate avea alt scop decât al realizării funcţionalităţii
unei societăţi, în sensul împlinirii ei ca societate sub semnul Binelui
pentru membrii ei, finalitatea regulii de drept fiind finalitatea
societăţii, a binelui comun public (naţional pe plan intern, internaţional
pe plan internaţional). De aceea politica şi dreptul se împletesc în
aceleaşi obiective, în ultimă instanţă umaniste.
Binele social trece însă prin realizarea Binelui fiecăruia dintre
cetăţeni. Politica şi dreptul trebuie să asigure coerenţa şi
funcţionalitatea unei societăţi dar nu ca o abstracție ci ca un ansamblu
structurat de fiinţe reale care au trebuinţe comune.
Din punct de vedere formal el reclamă un ansamblu de condiţii
generale şi de mijloace care permit dezvoltarea personalităţii fiecăruia,
o certă ordine, generatoare de siguranţă si încredere.
Din punct de vedere material, binele public înglobează: binele
public economic, moral, intelectual, biologic; binele individual; binele
colectiv, social, comunitar, care vizează dezvoltarea populaţiei,
protecţia mediului.
În acest context, în opinia unor autori legaţi de viziunea post
modernistă, în societăţile contemporane, determinarea interesului
general care fundamentează binele public nu apare posibilă decât într-
un număr foarte restrâns de domenii (apărarea, politica faţă de străini,
conservarea principiilor sistemului politic şi economic, securitatea
statului). Dar viaţa arată că o societate îşi afirmă identitatea nu prin
atomizarea şi pulverizarea forţelor ei ci prin echilibrarea raporturilor
dintre membrii ei, iar în acest sens rolul dreptului nu poate diminua .
Asupra acestei idei insistă Giorgio Del Vecchio care distinge
caracterele proprii ale dreptului în sens obiectiv care îi asigură:
„perenitatea, bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea şi
coercibilitatea”.
Dreptul, remarca autorul menţionat cu privire la bilateralitate
trebuie să confrunte o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite.
De fapt, dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecte şi
fixează pentru amândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil
pentru o parte nu poate fi împiedicat de a fi la fel pentru cealaltă parte.
Se poate spune că acest concept al bilateralităţii este cheia de boltă a
edificiului juridic; de aceea, el nu a putut să scape din vedere
principalelor şcoli filosofice.
Al doilea caracter, generalitatea, relevă faptul că dreptul, ca
normativitate juridică procedează prin abstracţie la fixarea tipurilor;
norma juridică este generală, pentru că ea se refera la o întreagă clasă
sau serie nelimitată de cazuri, şi nu la persoane determinate, nici la
raporturi considerate în mod individual.
Un caracter foarte important şi esenţial al normelor juridice,
este imperativitatea. Comandamentul prin care se instituie o prohibiţie
sau obligaţia de a face ceva anume, reprezintă un element integrant al
conceptului de drept, fiindcă acesta, aşa cum am remarcat, pune
întotdeauna faţă în faţă două subiecte, dând unuia o facultate sau o
pretenţie şi impunând celuilalt o datorie, o obligaţie corespunzătoare.
Dreptul este prin esenţă coercibil, adică în caz de nesupunere
poate fi impus cu forţa. Coercibilitatea deosebeşte normele juridice de
orice altă specie de norme. Acest caracter se deduce din natura logică
a dreptului, stabilind întotdeauna un raport şi o limită între mai multe
subiecte51.
(c) Ordinea juridică în Uniunea europeană
În literatura de specialitate s-a discutat pe larg despre faptul că

Tratatele constitutive al Uniunii Europene, prin natura lor aparţin
ordinii juridice internaţionale, dar în acelaşi timp ele creează pentru
statele membre o ordine juridică nouă, proprie noilor structuri pe care
le creează. Este menţionat faptul că în procesul creării acesteia un rol
important a fost jucat de către Curtea de Justiţie a comunităţilor, care
începând din 1956 a subliniat, cu diverse prilejuri, faptul că Tratatul
constitutiv a fost adoptat sub forma tratatelor internaţionale, din punct
______________________
51
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1993.
de vedere material el este Carta Comunităţilor, pentru că realităţile pe

care le formează constituie dreptul intern al acestei ceste Comunităţi.
Procesele de constituţionalizare care au urmat, până la Tratatul
de la Lisabona, au confirmat ideea că astfel se constituie o nouă ordine
juridică ce reglementează exerciţiul puterilor, drepturilor şi obligaţiilor
subiecţilor cărora li se aplică prevăzând procedurile necesare pentru a
constata şi sancţiona orice eventuală violenţă.
Denys Simon arată că trebuie să insistăm asupra specificităţii
sistemului juridic comunitar înţeleasă ca autonomie a normei
comunitare atât faţă de dreptul internaţional cât şi faţă de dreptul
intern al statelor membre dar şi ca expresie a unei coerenţe interne pe
care o susţine sistemul de drept comunitar. Autorul constată că întreg
procesul istoric de constituţionalizare nu trebuie supralicitat pentru că
el se leagă permanent de faptul că este un drept născut din Tratate şi că
avansul construcţiei europene este legat doar de ceea ce prevăd ele.
Trebuie să remarcăm, în acest context, faptul că odată
declanşată construcţia europeană, ca un proces istoric, se nasc noi
realităţi social – economice, politice şi culturale care „presează”
asupra sistemului de drept, îl „obligă” să se îmbogăţească permanent,
într-un mecanism de reciprocă stimulare cu viaţa oamenilor. Este
explicaţia faptului că în timp s-a resimţit nevoia elaborării unor noi
Tratate până când s-a apreciat cerinţa elaborării unei constituţii pentru
Uniunea Europeană. Faptul că proiectul a eşuat a dovedit că pentru
acest moment istoric construcţia europeană nu este suficient de
puternică deşi a introdus cetăţenia europeană, piaţa unică şi moneda
euro, că suferă de prea puţină coerenţă pentru a se dota cu o
Constituţie. Să mai adăugăm faptul că spre deosebire de etapele
anterioare ale construcţiei europene, când conducători vizionari, cu
spirit european autentic găseau formulele impulsionării integrării, în
acest moment conducătorii europeni sunt lipsiţi de imaginaţia necesară
propulsării ei. Poate că exercită o presiune în direcţia temperării
integrării mai profunde ultimele valuri de noi membri încât să fie mai
importantă construcţia „noii Europe”, a unei Uniuni a tuturor
europenilor decât întărirea unităţii celei „vechi”.
D. Simon vorbeşte despre un aquis constituţional care se

exprimă în principiile pe care se construieşte pe de o parte şi în
organizarea componentelor care îl caracterizează52, pe de altă parte
Cel dintâi principiu este al integrării. El răspunde obiectivului
fundamental al construcţiei europene care doreşte – după expresia lui
J. Monet – să unească popoarele Europei în numele unei istorii
comune, a unui sistem de valori împărtăşite de către acestea,
construite în timp, aşa cum am arătat prin aportul unui lung şir de
gânditori dar şi printr-o viaţă socială reală care i-a pus pe europeni în
raporturi reciproce53.
Bogăţia de reglementări juridice care alcătuiesc dreptul
comunitar se subsumează unui drept al integrării în termeni funcţionali
respectiv unei nevoi de a oficializa ideea de integrare în norme de
drept, în termeni substanţiali54. Această înţelegere răspunde unor
scopuri comune, unei unităţi de voinţă în a obţine o serie de
transformări economice, sociale şi politice care să facă din Uniunea
Europeană un spaţiu al păcii, bunăstării, libertăţii, securităţii şi
justiţiei. În fapt realizarea pieţei comune devine fundamentul direct al
regulii unităţii şi uniformităţii aplicării dreptului comunitar, la rândul
ei, baza doctrinelor privind primordialitatea dreptului comunitar şi a
efectului lui direct asupra ordinilor juridice interne.
Finalităţile economice sunt susţinute de obiectivele politice
chiar dacă în acest domeniu lucrurile cunosc un avans mai lent datorită
temerii statelor membre de a-şi vedea limitate atribuţiile suveranităţii.
Este explicaţia faptului că în dependenţă de gradul integrării, în
Tratatul asupra Uniunii de la Maastricht s-a propus structurarea ei şi a
politicilor pe care le susţine în cele trei piliere la care s-a putut renunţa
abia în Tratatul de la Lisabona, timp în care s-a dezvoltat o cooperare
întărită care a făcut ca bazele constituţionale ale Uniunii să nu se mai
sprijine doar pe o unitate economică ci şi pe una socială. Acest fapt s-a
tradus în extinderea competenţelor comunitare asupra afacerilor
______________________
52
D. Simon, Le système juridique communautaire, P.U.F., Paris, 2001, pp. 83-121.
53
Liviu-Petru Zăpârţan, Reflecţii despre Europa unită, Editura Eikon, Cluj-Napoca,
2011.
54
Idem, p. 84.
interioare şi justiţiei, coeziunii economice şi sociale, mediului,

sănătăţii, egalităţii de şanse. Interesele economice comune împreună
cu cele politice aduc o unitate de voinţă care structurează unitatea
dreptului comunitar în prevederile legate de obligaţia pozitivă de
solidaritate dintre statele membre şi datoria de a se abţine de la orice
acţiune unilaterală susceptibilă să aducă atingere interesului comun.
Este un fapt asupra căruia atrăgea atenţia J. Boulouis atunci când
afirma că tocmai această solidaritate care determină natura
comunităţilor constituie raţiunea de a fi a unui sistem juridic nou cum
este cel european55.
Ideea că Uniunea Europeană este o comunitate de drept se
traduce în faptul că există posibilitatea controlului jurisdicţional al
puterilor instituţiilor europene precum şi capacitatea administraţiilor
de a se adresa unei autorităţi jurisdicţionale.
Ordinea juridică a Uniunii Europene se înscrie în ansamblul
axiologic care o consideră o construcţie democratic întemeiată pe
valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii,
statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv
a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt
comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi
şi femei56.
Simpla menţionare a acestui sistem unitar de valori trimite la
marile poziţii filosofice pe care le-am menţionat în prima parte a
acestui studiu afirmând cea mai clară ilustrare a faptului că Uniunea
Europeană este materializarea firească a aspiraţiilor popoarelor
europene de a-şi construi împreună viaţa, pe firul istoric al unei
spiritualităţi specific europene, care a acumulat în timp determinările
acestor valori.
______________________
55
Jean Boulouis, Droit institutionnel de l’Union Européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 1995.
56
Versiune Consolidată a Tratatului, O. P. U. E., Luxemburg, 2010, art. 2, p. 17.
De aici ideea că în numele acestor valori, fondarea juridică a

construcţiei europene are un caracter evolutiv, răspunzând nevoilor de
viaţă ale europenilor57.
Conform Tratatelor dreptul european se supune unor proceduri
de revizuire dar ceea ce este semnificativ este faptul că acest lucru se
realizează prin consolidarea acquis-ului comunitar pentru a păstra
identitatea Uniunii Europene. Pledează în sensul acestei interpretări
faptul că în numele principiului cooperării întărite într-un timp
determinant, ceea ce un număr de state au reuşit să construiască în
ideea întăririi raporturilor reciproce trebuie să se realizeze de către
toate statele membre.
Ideea că Uniunea Europeană este o construcţie prin drept este
susţinută de faptul că întreaga structură şi funcţionare a sistemului
instituţional este concepută să funcţioneze după reguli clare, de
atribuire a competențelor dar şi de respectare a principiilor de
legitimare. Aşa cum scrie Denys Simon, în acest sens „Comisia apare
ca depozitar a unei legitimităţi integrative a cetăţenilor europeni,
Curtea de justiţie şi Tribunalele de primă instanţă ca titulare ale
legitimităţii jurisdicţionale58. Se poate vorbi în acest context de o
separaţie organică a puterilor chiar dacă nu se realizează după modelul
unui stat însă respectând marea idee a lui Montesquieu
S-a scris mult despre funcţionarea acestui sistem instituţional,
asupra evoluţiei instituţiilor, a competenţelor lor, a relaţiilor reciproce
în care se află pentru a asigura organizarea şi conducerea generală a
Uniunii Europene dar ceea ce trebuie cu adevărat subliniat este faptul
că el doreşte să răspundă atât exigenţelor impuse de adâncirea unităţii
europenilor, exprimată în conceptul de societate civilă europeană, cât
şi celor legate de o mai bună legătură cu problemele reale ale vieţii
oamenilor. Este vorba de depăşirea deficitului democratic ca temă
critică favorită analiştilor Uniunii, de debirocratizarea, de asigurarea
funcţionalităţii mecanismului bruxellez, de controlul jurisdicţional, de
eficienţa cu care sunt implementate politicile europene.
______________________
57
P. Magnette, L’Europe, L’ Etat et la démocratie, Ed. Complexe, Bruxelles, 2000.
58
D. Simon, op. cit., p. 183.
Aspecte semnificative legate de specificul dreptului european

se pun în relief în legătură cu sursele şi cu efectele pe care le are în
raport cu ordinea internă juridică a statelor.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre:
I. Surse scrise:
A. surse interne alcătuite dintr-un drept care se compune dintr-
un drept:
1. originar (Tratate originare + anexe şi protocoale: Tratatele
CE, CECA şi CEEA) la care se adaugă actele modificatoare, de
revizuire: A.U.E., Maastricht, Nisa şi tratatele de aderare;
2. un drept derivat (alcătuit din decizii, recomandări,
reglementări, directive, avize);
3. acte atipice: „unilaterale” ( cu caracter politic, rezoluţii,
declaraţii, deliberări, programe, acte informale ale Comisiei,
reglementări interne ale instituţiilor, inclusiv măsuri de ordin interior)
sau „convenţionale” (declaraţii comune, acord interinstituţional);
4. acte adoptate în cazul Pilierilor ne-comunitari (în PESC:
strategii comune, poziţii comune, acţiuni comune; în JAI: poziţii
comune, decizii – cadru, decizii);
5. drept complementar (convenţii comunitare ca de exemplu
cele prevăzute de art. 293 din Tratat CE sau convenţii neprevăzute de
către Tratate, convenţii în Pilierul III, acorduri cuprinse în Declaraţiile
Consiliului sau ale statelor membre).
B. surse externe de drept comunitar care sunt:
1. acordurile încheiate de către comunitate (acorduri externe:
tarifare, comerciale, de asociere sau acorduri încheiate pe baza
competenţelor externe implicate, acorduri în Pilierii II şi III); acte
unilaterale adoptate de către organele create pe baza acordurilor;
2. acorduri care „leagă Comunitatea” (încheiate de către
Statele membre în limitele fixate de jurisprudenţă).
II. Surse nescrise:
A. surse interne: 1. principii generale de drept comunitar; 2.
practică; 3. jurisprudenţă.
B. surse externe; 1. cutuma internaţională.
Desigur se discută despre ierarhia normelor dreptului comunitar
despre intensitatea normativităţii fiecărui act şi despre exigenţele
substanţiale pe care le ridică, dar mai ales a funcţiei normative a
jurisprudenţei şi a capacităţii59 judecătorului comunitar de a apăra şi

îmbogăţi ordinea juridică europeană.
Insistăm prin aceste pagini asupra faptului că dreptul comunitar
este expresia unor realităţi social-economice şi culturale specifice
acestui continent, constituite într-o istorie îndelungată, generatoarea
unei spiritualităţi care a făcut posibil „visul european” şi
materializarea lui. Apreciem că dreptul european, chiar dacă este
bogat, chiar stufos, este clar în prevederile sale, necondiţional şi cu
aplicare directă în statele membre.
Considerarea valorii sale, pentru întregul edificiu comunitar,
confirmă ideea că Europa este locul unde formula Rule of Law/Statul
de Drept născută în Anglia a susţinut un sistem de valori distinct,
împletite într-un mod specific şi materializate în aşa fel încât permit un
nou mod de viaţă – el însuşi specific, al tuturor cetăţenilor europeni.
3. Toleranţa ca principiu al filosofiei

construcţiei europene*
Textul de faţă se vrea o analiză filosofică generală a ceea ce

înseamnă toleranţa în zilele noastre şi a importanţei acestei
valori/virtuţi în practica europeană, religioasă, socială, culturală,
politică şi juridică. Abordarea filosofică a toleranţei este necesară şi
bine venită într-o lume în care diversitatea este adesea percepută ca
fiind o problemă, dar şi într-o lume în care Bisericile doresc să îşi
sporească rolul prin intervenţia şi implicarea în viaţa socială a
oamenilor.
În acest context, toleranţa ar trebui privită lato senso, ca fiind
sinonimă cu liberul arbitru şi poate motivul pentru care Dumnezeu
îngăduie existenţele umane diferite. Dar dintr-o perspectivă mai largă,
toleranţa depăşeşte sfera unei credinţe în bogăţia relaţiilor dintre
______________________
59
Liviu-Petru Zăpârțan, Construcția Europeană, Ed. Imprimeriei de Veste, Oradea,
2000.
oameni pentru a-şi dezvălui semnificaţiile filosofice, locul ei în

determinarea spiritualităţii europene şi mai ales prezenţa toleranţei în
legea europeană.
(a) Conceptul filosofic al toleranţei
Termenul de toleranţă a fost folosit la început, în Antichitate în

cadrul mişcării de idei cu referinţă la lucruri ce nu ne sunt pe plac. La
începutul erei moderne, în majoritatea limbilor europene au fost
folosite diferite expresii ce includeau termenul de toleranță pentru a
descrie această atitudine. Analizând aceste expresii, autorii au
concluzionat că sunt două sensuri ce pot fi atribuite termenului de
toleranță: unul pozitiv și unul negativ. Wittgenstein credea că sensul
pozitiv al termenului poate fi mai bine înțeles prin expresii ca:
„coexistență pașnică”, „neutralitate armată”, „nouă oportunitate”.
Calitatea de virtute a toleranței a fost contestată cu referire la înțelesul
său negativ60.
Pentru Sfântul Augustin creaţia este sursa şi explicaţia
diversității oamenilor ca rezultat al „plinătăţii și prisosinței lui
Dumnezeu și este exprimată în dragostea pentru Dumnezeu și pentru
celălalt, toată ființa este un dar, revărsându-se din bunătatea divină în
prisosință, cu plinătate, bucurie, dragoste și armonie”. Potrivit
Sfântului Augustin, oamenii sunt „legați împreună printr-o legătură de
rudenie spre a forma o unitate armonioasă”61 și „pentru a arăta
oamenilor cât de plăcută îi este Lui unitatea în diversitate”62.
Omul este creat pentru a răspândi armonie, dar când nu trăiește
în armonie cu Dumnezeu și cu ceilalți, când se vede pe sine ca individ,
nu mai poate vedea această unitate în pluralitate. Dar credincioşii sunt
o parte din familia lui Dumnezeu și din comunitate și nu se mai percep
doar ca „cetățeni individuali ai unei societăți politice”, chiar dacă
______________________
60
John C. Laursen, Jose Villaverde, „Introduction”, în vol. J.C. Laursen, Jose
Villaverde (edit.), Forjadore de la Tolerancia, Ed. Tecnos, Madrid, 2011, pp. 13-14.
61
Sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, împotriva păgânilor, Henry Bettenson
(trad.), Penguin, Harmondsworth, 1972, XIV, p. 1.
62
Ibidem, XII, p. 23.
continuă să trăiască într-o cetate pământească. Ca cetățeni ai cetății

cerești, oamenii ar trebui să contribuie la cetatea pământească
promovând și cultivând pacea adevărată, justiția, egalitatea și armonia.
Trebuie de asemenea să luăm în considerare și faptul că pentru Sfântul
Augustin, aceasta poate fi realizată numai în relație cu Dumnezeu63.
Nici una dintre acestea nu poate fi obținută în afara „unei relații
corecte cu Dumnezeu, deci orice încercare de a realiza completa
armonie în mijlocul diversității, în afara contextului trinitar este sortită
eșecului”64.
Analizând problema toleranței la Sfântul Augustin, K.D.
Johson și J.B. Elshtain cred că acesta a vorbit despre ceva mai mult
decât toleranța înțeleasă într-un sens pozitiv care i se poate atribui. „O
ontologie creștină înrădăcinată în Dumnezeu întreit ce creează și
mântuiește diversitatea pe acest pământ, conferă calea către
reconcilierea unității cu diversitatea fără ca nici una să nu se piardă”.
Potrivit Sfântului Augustin, această reconciliere poate avea loc numai
în cetatea divină. Împăcarea cu Dumnezeu poate fi realizată numai
prin Hristos și Duhul Sfânt pentru că numai Ei pot oferi calea trecerii
dincolo de toleranța diferențelor, de celebrarea narcisistă a acestora65.
Înainte de a fi prezentată și analizată în cadrul sferei politice,
toleranța a fost centrul controverselor religioase ce făceau referire la
existența pluralității și diversității religioase reprezentate de cele trei
curente principale ale monoteismului, toate religii care proclamă
universalitatea (ortodoxie, catolicism și iudaism)66. Controversele
religioase au fost fie externe, fie interne. Controversele au fost externe,
atunci când era necesar să se determine gradul de toleranță ce trebuia
adoptat față de cel ce se convertea la un cult monoteist, diferit de cel
______________________
63
Ibidem, XIX, p. 17.
64
K.D. Johnson, Theology, Political Theory, and Pluralism; Beyond Tolerance and
diference, Cambridge University Press, Cambridge, 2007, pp. 177-179.
65
Ibidem, pp. 180-181.
66
Diana Ionela Ancheș, „Tolerance with in the European Construction Philosophy”,
în Religion and Politics, the 12th International Symposion on Science, Theology and
Arts, Suppliment of Anualul reîntregirii Journal, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013,
p. 307.
abordat de majoritate sau interne – când toleranța a fost cheia depășirii

schismelor religioase 67.
Alături de Sfântul Augustin, au fost mulți alți gânditori care au
abordat problema toleranței religioase (J. Locke, Abelard, Pascal).
Biserica a fost construită pe tensiuni fundamentale definindu-se ca
instituție mediatoare între Dumnezeu și umanitate cu puterea de a
conduce spre mântuire, și prezentându-se ca instituție dominatoare, cu
dogmă clar definită, care necesită ascultare din partea credincioșilor,
dar și o autoritate de mediere ce aprobă interpretarea textelor sacre,
deschide calea spre libertatea de conștiință și spre internalizarea
conștiinței. În acord cu sistemul teologic birocratic, omniprezent și
omnipotent, putem să îi înțelegem mesajul și să ne sporim conștiința
individuală. Dreptul conștiinței individuale la care face Abelard
referire în scrierea Scito te ipsum, reprezintă baza stimulării sincere a
căutării adevărului68.
În timp ce problema dreptului la conștiință individuală și a
căutării sincere a adevărului a fost abordată de Abelard și Pascal69, J.
Locke a analizat problema sincerității ca determinare a fiecărei
persoane de a stabili ceea ce îi este necesar pentru mântuire. În
lucrarea sa, O scrisoare privind toleranța70, J. Locke a arătat că la
baza sincerității stă distincția clară între societatea civilă - necesară
______________________
67
Sebastien Charles, „Tolerancia Activa y Pasiva Segun Voltaire”, în vol J.C. .C.
Laursen, Jose Villaverde (edit.), Forjadore de la Tolerancia, Ed. Tecnos, Madrid,
2011, p. 203.
68
Ibidem, p. 204.
69
Helene Bouchilloux, „Tolerance et verité: le critere philosophique de la
comprehension chez Pascal”, în vol. J.C. Zarka, Franck Lessay, John Rogers (edit.)
Les fondements philosophiques de la tolerance, Press. Univ. de France, Paris, 2002,
1st vol., pp. 75-90.
70
Lucrarea a fost considerată punctul de început „al unei noi ere în istorie și
civilizație”- Heico A. Oberman, „The Travail of Tolerance: Containing Chaos in
Early Modern Europe”, în vol. Ole Peter Grell, Bob, Scribner (edit.) Tolerance and
Intolerance in the European Reformation, Cambridge University Press, Cambridge,
1996, pp. 14-15.
unei vieți decente pe baza contractului social, și societatea religioasă –

la care oamenii acced pentru mântuire71.
Dimensiunea politică a toleranței a fost abordată de Hobbes,
Spinoza, Locke și Voltaire. Problematica toleranței politice se înscrie
în contextul istoric special al Reformei și constă în a cunoaște dacă ar
trebui adoptat principiul stabilirii unei religii de stat sau dacă statul ar
trebui să fie conceput ca un cadru al coexistenței diferitelor religii.
Privind aceste aspecte, Hobbes și Spinoza au propus disocierea între
credința interioară a cultului oficial extern impus de suveran și
supunerea religiei faţă de politică. În timp ce Hobbes a crezut că
alegerea cultului de către individ este exclusă din cauză că nu are nici
o legătură cu experiența sa interioară, Spinoza s-a exprimat în
favoarea libertății de gândire și expresie, susținând că tăria republicii
este compatibilă cu pluralitatea cultelor și cu tolerarea particularităților
lor religioase72.
Problema pluralității cultelor în stat a fost de asemenea abordată
de către Locke care credea că recunoașterea drepturilor religioase nu
trebuie să pună în pericol ordinea civilă, nici consecințele excluderii
de către toleranța civilă a tuturor acelora ce nu se supun prin propria
lor conștiință legilor civile. La fel ca și Locke, Voltaire a abordat
toleranța atât sub unghi politic cât și religios, arătând că toleranța
religioasă necesită o libertate de conștiință, ce își are unele limite
politice ce sunt reprezentate de ordinea politică. Voltaire a insistat, de
asemenea, asupra separării religiei de politică, dar și asupra
subordonării în politică, făcând diferența între conștiinciozitate în sfera
religioasă și supunere în cea politică73.
În decursul timpului, s-a pus întrebarea dacă toleranța și
libertatea pot fi considerate ca fiind sinonime. În lucrarea Nacimiento
y desarrollo de la tolerancia en la Europa moderna, Henry Kamen
definește toleranța ca fiind „o concesie a libertății într-o chestiune
______________________
71
J. Locke, A Letter Concerning Toleration, Mario Montuorii (edit.), Martinus
Nijhoff, The Hague, 1963; Sebastien Charles, op. cit., p. 207.
72
S. Charles, op. cit., pp. 211-212.
73
religioasă”74. Aceasta culminează cu recunoașterea drepturilor

persoanei de a-şi afirma libertatea sa în legătură cu identitatea proprie,
raportată la alte persoane, la felul în care se vede pe sine, cu dreptul de
a acționa, cu capacitatea de a a-și manifesta în exterior modul intern
de a fi. Toleranța a fost înțeleasă ca „o concesie paternalistă a oricăruia
care credea că celălalt se află în eroare, pentru a recunoaște dreptul
fiecărei persoane de a fi comparată în acord cu propriile criterii”.
Concepând societățile ca pluraliste și diverse, ideile produse la
începutul Romantismului au transformat noțiunea de toleranță în cea
de recunoaștere, de respect pentru diversitate. Nașterea pluralismului a
reprezentat un proces de transformare spirituală în care indivizii au
început să accepte faptul că oamenii sunt diferiți, au vieți diferite, și că
în timp ce unele sunt bune pentru unii, pot să nu fie bune pentru alții75.
Acesta a fost criteriul din logica unor gânditori ai secolului al
XIX-lea ca de exemplu: I. Kant, Goethe, J.S. Mill, Th. Paine,
Mirabeau. Ultimul a remarcat existența unei toleranțe guvernamentale,
a uneia instituționale, ca respect pentru dreptul la libertate. Th. Paine
scria că toleranța nu este opusul intoleranței, ci imaginea s-a
complementară; la fel a făcut și Goethe care a criticat noțiunea de
toleranță. Pentru Kant, conceptul de toleranță este „plenitudinea
existenței demnității umane”. Limitările libertății individuale în cadrul
sferei religioase înseamnă limitarea autonomiei personale în cadrul
unui adevăr religios universal stabilit. Dacă toleranța este stabilită din
rațiuni pragmatice, religioase sau etice, atunci are loc relativizarea
respectului față de cealaltă persoană, ce ar trebui să fie reciproc,
universal și orizontal (printre egali). Toleranța proclamată de Kant nu
este doar o virtute civică în relația dintre persoane, dar este, de
asemenea, și o virtute politică, specifică statului de drept. Noțiunea
kantiană de toleranță transcende sensul de „suportare sau permisiune a
altor credințe religioase, fiind concepută ca o expresie a progresului și
ca o manifestare a caracterului guvernatorului”76.
______________________
74
Henry Kamen, Nacimiento y desarrollo de la tolerancia en la Europa moderna,
Alianza Editorial, 1987.
75
John C. Laursen, Jose Villaverde, op. cit., pp. 13-14.
76
Ibidem, pp. 14-15.
Adresându-se cititorilor britanici în lucrarea s-a O scrisoare

privind toleranța, J. Locke afirma că „nu există nici o națiune sub
ceruri în care să se fi spus atât de mult despre un asemenea subiect”77.
Ignorând această credință, în decursul anilor s-au exprimat multe
opinii cu privire la conceptul de toleranță. Pentru unii autori, toleranța
reprezintă o valoare esențială a zilelor noastre. Pentru alții toleranța
este apogeul secolelor de gândire politică liberală, în timp ce alții,
analizează toleranța din punctul de vedere al intoleranței și a
represiunii diferențelor, și de asemenea în lumina îndoielilor filosofice
asupra toleranței însăși, ridicând întrebări cu privire la realizarea și
dezirabilitatea acestui ideal78. În lucrarea sa Theology political theory
and pluralism, K. D. Johnson a arătat că toleranța este „una dintre cele
mai complicate virtuți ale timpului nostru”, luând în considerare
originile sale, conceptul, meritele și urmările sale. Acest fapt acoperă
două nivele – unul informal al vieții zilnice și unul formal – al
aspectului instituțional al vieții juridice și politice, determinând o
creștere a complexității conceptului. Ca virtute, toleranța este una
dintre cele mai controversate. Johnson crede că toleranța poate fi mai
bine înțeleasă dacă este mai bine plasată pe un spectru79. La un capăt
sunt plasați cei ce cred că „în lumea reală nu este nimic tratabil cu
toleranța”80, la mijlocul spectrului sunt cei care privesc toleranța din
perspectiva paradoxurilor pe care le ridică aceasta, ca și concept
moral, imposibil de atins în realitate81; în sfârșit, de partea cealaltă a
spectrului sunt cei care din motive diferite văd toleranța ca având un
sens negativ, ca fiind represivă, discriminatorie, pretențioasă și
periculoasă82.
______________________
77
J. Locke, op. cit., p. 3.
78
K.D. Johnson, op. cit., p. 6.
79
Ibidem, pp. 6-7.
80
În această categorie îl putem găsi pe William A. Galston, și lucrarea sa: Liberal
Pluralism: The Implications of Value Pluralism For Political Theory and Practice,
Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2002, p. 120.
81
David Heye (edit.), Toleration: An Elusive Virtue, Princeton Univ. Press,
Princeton,1996.
82
Robert Paul Wolff, Barrington Moore jr., Herbert Marcuse, A Critique of Pure
Tolerance, Beacon, Boston, 1969; William E. Connolly, The Ethos of Pluralization,
Univ . of Minnesota Press, Minnesota, 1995.
Toleranța nu este echivalentă cu indiferența și scepticismul, dar

se poate transforma în indiferență atunci când „cineva încetează să
mai privească un comportament particular cu dezaprobare” și de
asemenea în scepticism când cineva refuză să facă orice judecată
asupra felului celuilalt pentru că se îndoiește de existența unui criteriu
ale unei asemenea judecăți. Adevărata diversitate depinde de o situație
a diversității marcată prin diferență și dezaprobare în același timp.
Acesta este paradoxul toleranței. Pentru a explora acest paradox au
fost exprimate diferite opinii centrate pe ideea că toleranța se justifică
din mai multe motive în contextul diversității și pluralismului, ce
caracterizează o societate politică modernă83.
(b) Toleranţa un principiu al spiritualităţii europene
În Europa, nevoia de toleranță apare din motive evidente, în

condițiile dezvoltării pluralismului și ale creşterii diversității societății
politice. Deci, pe de-o parte, toleranța este relatată direct de
diversitatea europeană care a inspirat liberalismul84. Toleranța a jucat
un rol important în dezbaterile de după nașterea liberalismului, ca
rezultat al războaielor religioase din secolele al XIV-lea și al XVII-lea,
fiind cel mai adecvat răspuns la antagonismul care a caracterizat acea
perioadă. În acest context, opiniile asupra toleranţei au fost împărţite.
Brian Barry a considerat toleranța ca fiind trăsătura definitorie a
liberalismului, Judith Shklar percepea toleranța drept „inima
dezvoltării istorice a liberalismului politic”, iar William Galston vedea
în toleranţă o virtute considerată a fi „atributul central al cetățeniei
pluraliste liberale”. Deși există diferite forme de toleranță cea care se
remarcă în societatea contemporana occidentală își are rădăcinile în
liberalism, regăsindu-se în teoriile dedicate acestui spirit al epocii
moderne85.
______________________
83
K.D. Johnson, op. cit., pp. 7-8.
84
John Rawls, Justice as Fairness: A ResRestatement, Erin Kelly (edit.), Belknap
Press, Cambridge, 2001, p. 1.
85
Brian Barry, Culture and Equality: an Egalitarian Critiquie of Multiculturalism,
Polity, Cambridge, 2001, p. 131.
Modernitatea, așa cum este prezentată de Sorin Mitu, apare „ca

un stadiu distinct ale evoluției europene, dar și ca o continuare pe un
alt nivel a eternelor valori ale spiritului european”86. Liviu-Petru
Zăpârțan crede că modernitatea este în măsură să dezvolte în
momentul prezent „o gândire socio-politică capabilă să propulseze noi
organizații și o conducere generală a societăţii (...) sub numele de
democrație liberală și pluralistă”87.
Împreună cu eforturile de construcție a Uniunii Europene
(U.E.) dezbaterile privind pluralismul au avut un activ promotor în
ideile lui I. Berlin. Fiind un adevărat gânditor pluralist, Berlin crede că
nu există un singur adevăr și deci, viața este rezultatul diferitelor
compromisuri dintre valori – adesea incompatibile. În lucrarea Patru
eseuri asupra libertății (1969) autorul arată cum egalitatea și
libertatea, în ciuda nobleței de care se bucură pot conduce adesea la
conflict88. Într-o altă lucrare Crocked of timber of humanity, I. Berlin
arată că „există multiple finalități obiective, valori ultime, unele
incompatibile cu celelalte, ce sunt urmate de diferite societăți, clase
sau biserici sau de rase întregi, sau de unii indivizi, fiecare putând
deveni subiectul unor afirmații conflictuale (...). Indiferent cât de
incompatibile ar fi aceste motive varietatea lor nu poate fi nelimitată
din cauza naturii umane, care indiferent de cât de diferită și în
permanentă schimbare ar fi, trebuie să aibă un caracter generic dacă
vrea să fie considerată așa. Acest aspect menține a fortiori diferențele
dintre culturi89.
U.E. a fost concepută ca o structurare a unității în diversitate –
un aspect ce este adus în atenție cu fiecare oportunitate de către
Tratate, de funcționarea instituțională și de politicile pe care le susține
și le promovează. Unitatea în diversitate este discutată sub semnul
ambelor concepte: în primul rând, există o dezbatere privind problema
______________________
86
Sorin Mitu, Introducere în Istoria Europei Moderne, Ed. Presa Univ., Cluj, 2000.
87
Liviu-Petru Zăpârțan, op. cit., 2011, p. 53.
88
I. Berlin, în Matsen Pirie, 101 Great Philosophers, Continuum, London, 2009, p.
187; I Berlin, în Mikael Jinkins, Christianity Tolerance and Pluralism, a Teological
Angagement with Isaiah Berlins’ Social Theory, Routledge, London, 2004; I. Berlin,
Four Essays on Liberty, Oxford Univ. Press, Cambridge, 1969.
89
I. Berlin, Crocked Timber of Humanity, Fontana, London, 1991, pp. 79-80.
unității și a motivației acesteia, iar în al doilea rând, există o amplă

preocupare privind problema diversității. În ceea ce privește problema
unității, s-a văzut că națiunile europene sunt unite în diferite structuri
continentale (Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Spaţiu
Schengen, Spaţiu economic european) cu scopul de a „rezolva
împreună problemele, ce separat, în condițiile ridicate de
interdependenţă planetară în creștere, nu pot fi rezolvate individual”.
La baza acestei unități stă convingerea statelor că împreună pot
construi valori comune și „o identitate culturală europeană ce își are
rădăcinile în secole de istorie care s-au constituit pe spiritul Romei și
al Greciei Antice, a creștinismului și a raționalismului, ce a fondat
democrația, a statului de drept și a producției moderne”90.
Problema diversității se materializează în faptul că în cadrul
aspirațiilor europene la diversitate, statele europene „vor să își
păstreze identitatea culturală, felul lor propriu de a-și trăi
specificitatea”. Se întâmplă adesea ca acest spirit național să se
transforme în unul naționalist și să ia forma unui „refuz al structurilor
europene în numele ideii că prin construcția europeană o serie de
atribute ale suveranității naționale se pierd”91. Acest aspect este unul
curent mai ales în contextul modernizării și al globalizării, iar statele
europene trebuie să înțeleagă că dacă nu renunță la „aerele”
naționaliste nu vor reuși să construiască această unitate în diversitate –
singura capabilă să înfrunte provocările ce se ridică în arena
internațională.
Tratatul de la Lisabona reprezintă ultima abordare a Uniunii
Europene în termenii de aprofundare a unității în diversitate. El
conține două tratate (T.EU și T.FEU) şi o Cartă a drepturilor
fundamentale care au aceeași valoare legală și care se completează
unul pe altul. Teoretic, T.UE îndeplinește obiectivul de creare a
unității în diversitate, stabilind conceptul de „Uniune Europeană” –
„căreia statele membre îi atribuie competențe pentru realizarea
scopurilor comune”. Deci, T.EU „marchează un nou stadiu al
procesului de creare a unei uniuni mai profunde între popoarele
______________________
90
Liviu-Petru Zăpârțan, op. cit., 2000, p. 38.
91
Idem.
europene, în care deciziile sunt luate în deplin acord cu principiul

transparenței și cât mai apropiate posibil de cetățeni”92. Sub unghi
teoretic, toleranța, alături de pluralism, non-discriminare, justiție,
solidaritate și egalitate între bărbați și femei sunt ridicate de T.EU la
nivelul de principii ce au la baza valorile comune ale statelor membre
ca de exemplu: demnitate umană, libertate, democrație, egalitate, stat
de drept, respectarea drepturilor omului și ale minorităților93.
Astfel T.EU conține prevederi cu privire la: promovarea păcii, a
valorilor europene și a bunăstării cetățenilor U.E.; crearea unei sfere
de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Uniunii Europene,
fără frontiere interne în care libera circulaţie a persoanelor, bunurilor,
serviciilor și capitalului este asigurată; crearea unei piețe interne
necesară pentru dezvoltarea sustenabilă a Europei; lupta împotriva
excluziunii sociale și discriminării; promovarea justiției și a protecției
sociale; solidaritatea între generații; protecția drepturilor copilului;
promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale şi a solidarității
între statele membre. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană susţine
„bogăția diversității culturale și lingvistice” și veghează asupra
„respectului și dezvoltării patrimoniului cultural european”94.
Deci putem considera că prin prevederile sale generale T.EU
asigură cadrul legal favorabil creării unității între națiunile europene și
a conservării diversității culturale. Practic, realizarea obiectivului de a
crea unitatea în diversitate nu poate fi atins decât prin crearea cadrului
legal prin care se pot implementa toleranța și solidaritatea.
(c) Toleranța în legislaţia europeană
Realizarea cadrului legal pentru aplicarea toleranței se bazează

pe prevederile art. 6 ale T.EU, conform căruia „Uniunea recunoaște
drepturile și principiile din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000, ratificată la Strasbourg pe 12
decembrie 2007, care va avea aceeași valoare ca și tratatele”. Mai mult
______________________
92
Art. 1 – T.UE, J.O.U.E. C. 326 din 26.10.2012, p. 16.
93
Art. 2 – T.EU., op. cit., p. 17.
94
Art. 3– T.EU., op. cit., p. 17.
decât atât, art. 6 stabilește că Uniunea Europeană „va accede la

Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale”, așa cum sunt garantate de aceasta și cum
rezultă din „tradiția constituțională comună a Statelor Membre” și care
sunt considerate „principii generale ale legii europene”95.
Se consideră că, dincolo de ideea că „ecumenismul cultural
european este dificil de atins, pentru că fiecare stat membru are
propria legislație și diferențele dintre state sunt greu de depășit, în
cadrul Uniunii, soluția este reprezentată de pluralismul juridic,
deoarece societățile moderne sunt guvernate de o pluralitate de
sisteme legale ce interacționează”96.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este
structurată în șapte capitole și ia în considerare prevederile C.E.D.O.,
ale Cartei Sociale Europene, ale Cartei drepturilor sociale ale
muncitorilor, jurisprudenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene și
Curţii Europene a Drepturilor Omului, tradițiile constituționale
comune ale statelor membre, Convenția internaţională a drepturilor
omului a O.N.U.97
Prevederile Cartei se adresează instituțiilor, corpurilor și
agențiilor Uniunii Europene și statelor membre, care se află în
procesul de implementare a legislației europene98, drept consecință,
pentru aplicarea Cartei, trebuie să se stabilească o legătură între
situațiile naționale și legislaţia europeană. Totuși, ea nu ar trebui să fie
utilizată pentru a provoca legislațiile naționale99.
______________________
95
Art. 6 – T.EU., op. cit., p. 19.
96
Boaventura de Sousa Santos, Toward a New Common Sense – Law, Science and
Politics in the Paradigmatic Transition, New York, 1995, p. 114; Anne Wagner,
Vijay Bhatia, „Introduction – The International Dual Nature of Low; Tolerance and
Diversity”, în vol. Diversity and Tolerance in Socio-Legal Context, Exploration in
the Semiotics of Law, 2009, pp. 2-3.
97
Alina Kaczorowska, European Union Law, Second edition, Routledge, London,
2011, p. 242.
98
Ibidem, p. 243; Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, J.O.U.E. C.
326 din 26. 10. 2012.
99
Alina Kaczorowska, op.cit., p. 224, Art. 6 – T.EU, op. cit.; Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, op.cit.
J. Donnelly susține că „drepturile omului sunt, literal, drepturile

pe care le avem pentru simplul fapt că suntem oameni. „Sunt drepturi
egale” pentru că toți le posedă în exact aceeași măsură. „Sunt
inalienabile” pentru că „nimeni nu poate înceta de a mai fi om și deci
să-și piardă aceste drepturi, oricât de oribil s-ar comporta sau oricât de
barbar ar fi tratat” și, în cele din urmă, „drepturile omului sunt
universale” pentru că „sunt deținute de orice om oriunde s-ar afla”.
Așadar, drepturile omului nu sunt doar „valori abstracte precum
libertatea, egalitatea și securitatea, ci drepturi pe care se
fundamentează practicile sociale de realizare a acestor valori”100.
Pe lângă faptul că toleranța este o virtute morală, aceasta este,
de asemenea, o virtute socială și un principiu politic care permite
coexistența pașnică a grupurilor individuale și care au principii, valori,
aspirații și opinii diferite în cadrul societății. După cum știm deja,
Uniunea Europeană este o entitate sui generis astfel încât toleranța
este un principiu esențial pentru crearea și menținerea ordinii sociale și
a păcii101. Relația dintre toleranță și diferență se referă la faptul că
diferența determină necesitatea toleranței pentru scopul nobil de a
menține pacea și ordinea socială în societate102.
Cercetătorii care au analizat problema toleranței au pornit de la
ideea că ea se construiește ca o virtute socială și un principiu politic
având ca punct de plecare, două aspecte ale liberalismului
contemporan. Pe de o parte, este vorba despre neutralismul sau
liberalismul politic reprezentat de J. Rawls, pe de altă parte, este vorba
despre liberalismul perfecționist reprezentat de J. Raz. Liberalismul
politic se concentrează pe pluralism, generând modelul toleranței
politice care a fost soluția războaielor religioase de la începutul
Europei moderne, și reprezintă cheia păcii și a coexistenţei civile,
făcând diferența între viața politică și cea privată. Prin prisma acestei
______________________
100
Jack Donnelly, „Human Rights”, în vol. J.S. Dryzek, B. Honing, A. Phillips
(edit.), The Oxford Handbook of Political Theory, Oxford Univ. Press., 2006, pp.
601-603.
101
Diana-Ionela Ancheș, op. cit., 2013, p. 311.
102
A.E. Galeotti, „Identity, Difference, Toleration”, în vol, J. S. Dryzek, B. Honig,
A. Philips (edit.), Oxford Handbook of Political Theory, Oxford Univ. Press,
Oxford, 2006, p. 564.
diferențieri principiul toleranţei se aplică la probleme particulare sau

personale și, în același timp, reprezintă punerea în practică a
principiului neutralității statului în sfera publică. Acest lucru înseamnă
că statul trebuie să se abțină de la a interveni, din punct de vedere
politic, în credințele morale și religioase ale cetățenilor săi,
favorizându-i pe unii în detrimentul altora. Pornind de la această idee,
neutralitatea statului a devenit un argument pentru legitimitatea
politică și „o caracteristică a instituțiilor liberale, care ar trebui să fie
concepută în mod independent de orice perspectivă morală de fond,
astfel încât să fie recunoscut ca fiind legitimă de către persoanele care
nu sunt de acord cu privire la valori și morală”103.
Pe de altă parte, liberaliștii perfecţioniști insistă asupra tratării
valorii non-discriminării în public. În conformitate cu perfecționiștii,
„politica liberală presupune un anumit tip de caracter uman (autonom,
independent, de sine stătător) și este susținută de un set corespunzător
de virtuți și valori de fond, printre care sunt toleranța, pluralismul și
diversitatea”. Pluralismul reprezintă o condiție preliminară pentru
dezvoltarea unei personalități autonome, iar toleranța diversității este
cheia societății liberale. În acest context, diferențele sunt „apreciate
pozitiv şi trebuie să permită alegerea semnificativă și liberă
individuală, chiar dacă acestea pot da naștere la dezacorduri”.
Liberalismul perfecționist limitează toleranța la aspecte care sunt
compatibile cu concepția liberală despre bine (toleranță pozitivă) și
promovează intoleranța față de tot ce e contrar ordinii liberale și
integrităţii etice (toleranță negativă)104.
Deschiderea perfecționiștilor spre multiculturalism nu
înseamnă, în opinia lor, revizuirea concepției despre toleranța care a
reprezentat o soluție a liberalismului timpuriu la incapacitatea de a
face față diferențelor culturale105.
______________________
103
Ibidem, pp. 556-567, J. Raws, Political Liberalism, Columbia Univ. Press, New
York, 1993.
104
A.E. Galeotti, op. cit., pp. 567-568, J. Raz, „Autonomy, toleration and the harm
principle”, în vol. Justifying Toleration, S. Mendus (edit.), The Oxford Handbook of
Political Theory, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1988, pp. 155-175.
105
J. Raz, Multiculturalism: a liberal perspective, Winter, Dissent, 1994, pp. 67-79.
(d) Medierea interculturală și cultivarea valorilor care

dau
toleranței o consistență reală
Rațiunea care stă la baza toleranței este independentă de

conținutul diferenței și derivă dintr-o poziție generală împotriva
represiunii și constrângerii în diferite probleme. Prin urmare, toleranța
politică este importantă în soluţionarea conflictelor dintre diferențele
sociale106 și culturale. Generalizarea modelului de toleranță politică
impune principiul neutralității publice și al excluderii oricărei judecăți
publice morale. Din acest punct de vedere, toleranța este bazată pe
principiile justiției, reprezentând, în același timp, o condiție a
posibilității lor.
În ciuda aspectelor promovate, ambele modele de toleranță au
propriile limite și nu sunt în măsură să medieze conflictele dintre
diferențele sociale și culturale aduse de o societate bogată în
diversitate așa cum este Uniunea Europeană.
Medierea interculturală este un mod unic de soluționare a
conflictelor venită ca o consecință a diferențelor sociale și culturale107.
În Uniunea Europeană, medierea interculturală se realizează prin
intermediul politicilor adoptate și implementate de către instituţiile
europene pentru bunăstarea și prosperitatea cetățenilor săi și pentru
realizarea și consolidarea păcii și ordinii publice în cadrul Uniunii, și
de asemenea, prin legislaţia europeană, în ceea ce privește protecția
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, unde Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ocupă un loc esențial,
așa cum am arătat deja mai sus.
La nivelul statelor membre, punerea în aplicare a prevederilor
legislaţiei europene în legislația națională, prin efectul de aplicabilitate
directă a dreptului european și a procesului de implementare a
măsurilor europene cu respectarea principiilor subsidiarității și
______________________
106
A.E. Galeotti, op. cit., p. 569.
107
Diana-Ionela Ancheș, Medierea în viața social-politică, Ed. Universitară,
București, 2010, pp. 199 și următ.
proporționalității, au condus la o anumită implementare a medierii

interculturale108. Unele domenii s-au dezvoltat mai mult decât
celelalte, dar cu diferențe de la un stat membru la altul. Statele
membre, ca de exemplu Italia, au trecut la implementarea conceptului
teoretic de mediere interculturală, adoptarea de măsuri diferite pentru
a facilita comunicarea inter-etnică109, pentru încadrarea culturală
pașnică a imigranților rezidenți, pentru inserția socială a noii generații
de rezidenţi imigranți (medierea interculturală în școli) 110.
Pentru a sprijini medierea interculturală și cultivarea valorilor
care dau toleranței o consistență reală, noi credem că trebuie să se ia în
considerare modelul de toleranță propus de A.E. Galeotti care se
bazează pe o extensie dublă: una privind spațiul din sectorul privat la
domeniul public; cealaltă în ceea ce privește semantica atribuită
toleranței politice, de la sensul negativ al neintervenției în sensul
pozitiv de acceptare, recunoaștere, și acționare pozitivă prin măsuri
interne în statele membre și U.E. În acest context, toleranța este
compatibilă atât cu neutralitatea, cât și cu imparțialitatea statului111.
Prin urmare, „luând în considerare pluralismul ca prezență a
mai multor grupuri și culturi în aceeași societate, în care ocupă poziții
diferite toleranţa trebuie reconceptualizată nu ca produsă de majoritate
în raport de percepția trăsăturilor, obiceiurilor și practicilor grupurilor
minoritare (care sunt nominalizate prin diferențe și excluse de la
standardele sociale), ci respectând ambele principii de neutralitate și
imparțialitate, și pe cele de justiție (non-discriminare, egalitate, de
respect, incluziune) și solidaritate. Recunoașterea diferențelor nu
înseamnă conflict cu neutralitatea, universalitatea și imparțialitatea ei,
înseamnă luarea în considerare a diferențele în conținutul lor, în
______________________
108
Diana-Ionela Ancheș, op. cit., 2013, p. 312.
109
R. de Vita, F. Berti, Dialogo senza paure, Scuola e servizi sociali in una società
multiculturale e multireligiosa, Franco Angeli, Milano, 2002; Roberta T. Di Rosa,
Mediatione tra culture. Politiche e percorsi di integratione, Pisa Univ. Press, 2005.
110
Diana-Ionela Ancheș, op. cit., 2013.
111
A.E. Galeotti, op. cit., p. 573; O.A. Apel, „Plurality of the good? The problem of
affirmative tolerance in a multicultural society from an ethnical point of view”,
Ratio Juris, nr. 10, 1997, pp. 199-222.
scopul de a fi evaluate, luând în considerare obiectivele supreme ale

Uniunii Europene: Pacea, Ordinea socială și Binele Comun112.
Toleranța, ca o recunoaștere a diferențelor, nu poate rezolva
toate conflictele interculturale, dar trebuie să facă distincția între
recunoașterea simbolică a unei identități colective, implicând
„vizibilitate publică și legitimă în limitele normale ale societății
deschise, și acceptarea efectivă a practicii și cererilor specifice”113.
______________________
112
A.E. Galeotti, op. cit., pp. 573-574.
113
Ibidem, p. 576.
Capitolul II
Interpretări ale organizării şi conducerii
Uniunii Europene
1. Principiul subsidiarităţii**
Deşi greu de crezut, construcţia europeană ar putea fi rezumată

într-un vechi adagiu care are următorul conţinut: „Celui qui n’est pas
capable d’apartenir à une communauté ou qui n’en a pas besoin parce
qu’il se suffit à lui-même (…) est soit une bête, soit un dieu”. În acest
sens constatăm faptul că unele ţări europene au înţeles nevoia de a
construi o comunitate pentru a-şi uni eforturile de realizare a
progresului.
Construcţia Europei este o „creaţie continuă” care nu poate fi
închipuită decât progresând. Conservarea acquis-ului comunitar, chiar
dacă a fost o chestiune primordială, nu mai este suficientă, pentru că
Europa trebuie să facă faţă noilor provocări. Dacă se doreşte scoaterea
Europei din stagnarea sa actuală, guvernele trebuie, pentru început, să
dezvolte solidaritatea prin acţiuni comune, să armonizeze politicile şi
să pregătească, pe termen lung, schimbările structurale pe care trebuie
să le consimtă dacă doresc să dea Europei solidaritate şi eficienţă.
Doar cu preţul unui salt calitativ în procesul unificării se va putea duce
la bun sfârşit Construcţia Europei – fără îndoială - întreprinderea cea
mai originală şi cea mai rodnică a secolului nostru114. Este o unificare
prin care nu se uniformizează diferenţele ci se respectă dar într-o
unitate de proiect şi de acţiune. Acest lucru este cel mai bine exprimat
de principiul subsidiarităţii
______________________
114
Pierre Gerbet, La Construction de l’Europe, Imprimerie nationale, Paris, 1983,
pp. 464-465.
Deosebita importanţă a acestui principiu rezidă în necesitatea

luării deciziilor, atât la nivel comunitar cât şi la nivelul fiecărui stat,
regiune sau unitate administrativ-teritorială, cât mai aproape de
cetăţeni. Singura modalitate de îndeplinire a acestui deziderat se poate
realiza prin respectarea şi punerea corectă în aplicare a acestui
principiu atât în legislaţia comunitară, cât şi în cea a statelor membre.
Evoluţia pe care a cunoscut-o conţinutul principiului
subsidiarităţii în construcţia europeană este marcată de o continuă
îmbogăţire. De la simpla existenţă a acestuia în filigranul relaţiilor
comunitare, la principiu filosofic, sociologic, religios, iar după
consemnarea expresă a acestuia în art. 3B, alin. 2 din Tratatul de la
Maastricht, la principiu de drept.
Deşi sunt incontestabile valenţele politice ale subsidiarităţii,
odată recunoscut statutul de principiu de drept al acesteia,
Comunitatea Europeană şi statele membre sunt obligate să acţioneze
în consecinţă. De aceea am acordat importanţă urmărilor produse de
considerarea principiului subsidiarităţii ca principiu de drept
comunitar, insistând îndeosebi asupra cadrului instituţional necesar
implementării şi respectării acestuia atât în practica instituţiilor
Uniunii, cât şi în practica internă a unora dintre statele membre.
Aplicarea principiului subsidiarităţii în cadrul legislativ intern
al statelor se concretizează în prezent în înţelegerea adevăratei
semnificaţii a acestuia, dar mai ales în utilizarea sa corectă în cadrul
procesului de descentralizare. Statele care au făcut obiectul scurtei
analize a procesului de descentralizare şi a funcţionării acestuia au fost
în măsură să creeze mecanismele necesare implementării corecte a
principiului în ordinea juridică internă. Sunt edificatoare pentru
situaţia internă a României, referitoare la corecta înţelegere a
principiului, atât exemplele unor state membre precum Franţa,
Germania şi Polonia, cât şi a unor state care sunt în afara Comunităţii
Europene, dar care au conştientizat că la baza unei dezvoltări interne
veritabile stă implementarea corectă a principiului subsidiarităţii.
Integrarea noului „val” de state la începutul anului 2007 în
cadrul Comunităţilor Europene a impus cu necesitate regândirea
conceptelor de bază care exprimau organizarea fiecărui stat
component al Uniunii Europene, concepte care vizează determinarea
condiţiei umane, a rolului comunităţilor umane, a atributelor lor
fundamentale, respectiv: identitate, independenţă, suveranitate, şi apoi

a practicilor politico-juridice, economice şi sociale menite să le
materializeze. Printre conceptele destinate să dea o nouă viziune
asupra capacităţii oamenilor de a-şi construi istoria, de a angaja
instrumente tradiţionale în realizarea unei funcţii noi şi de a născoci
„noi formule politice”, se află şi cel al principiului subsidiarităţii115.
Noţiunea de „subsidiaritate” este susceptibilă de a vehicula
sensuri multiple. La origine, termenul îşi are rădăcinile în latinescul
„subsidium”, care în conotaţia sa militară desemna linia de rezervă,
respectiv trupele de rezervă. Pe parcursul evoluţiei sale istorice,
termenul a cunoscut şi alte sensuri, printre care cele de: ajutor,
susţinere, sprijin, asistenţă, refugiu şi chiar azil116. Din această
interpretare putem deduce că este subsidiar fie ceea ce este accesoriu,
fie ceea ce este suplimentar.
Doctrina franceză în materia subsidiarităţii a remarcat faptul că
noţiunea de subsidiaritate şi-a menţinut prin trecerea timpului
sensurile de sprijin la nevoie, de forţă supletivă, de remediu al unei
deficienţe. Toate acestea cu privire la un actor care acţionează, în
principiu, independent, dar care poate avea nevoie, la un moment dat,
de o intervenţie subsidiară, cu titlu de excepţie. Se poate deci observa
că, ideea subsidiarităţii a existat înaintea apariţiei termenului pentru
că, abia cu trecerea timpului, ideea şi termenul de subsidiaritate se vor
transforma în principiu filosofic şi apoi de drept.
Conceptul de „subsidiaritate” poate fi privit atât de „sus în jos”
– subsidiarity from above – sens în care profită nivelului superior; cât
şi de „jos în sus” – bottom-up subsidiarity – sens în care nivelului
superior nu i se încredinţează decât acele acţiuni care nu pot fi
executate la nivel inferior117. O subsidiaritate „de jos” era susţinută de
Papa Benedict al XVI-lea care vorbea de stimularea iniţiativei pe care
o poate avea diversitatea de forţe sociale unite spontan pentru a se
______________________
115
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000, pp. 19-20.
116
Ibidem, p. 20.
117
Idem.
apropia de cei ce au nevoie, faţă de un stat care le recunoaşte şi susţine

cu generozitate şi nu unul care doar dă legi şi domină totul118.
(a) Evoluţia istorică a gândirii privind principiul

subsidiarităţii
Principiul subsidiarităţii reprezintă punctul de plecare pentru

determinarea raporturilor sociale între o societate şi structurile ei
organizaţionale, având la bază un „conţinut de bun simţ” care, în mod
normal, ar trebui să structureze comportamentele oamenilor, ale
instituţiilor şi ale comunităţii internaţionale. Marele filosof Aristotel
era de părere că adevăratul echilibru dintre „autoritatea publică” şi
„societate” se poate realiza doar atunci când politica urmăreşte să
guverneze societatea, să-i conducă pe oameni spre împlinire, adică să
îi ajute să dobândească împreună ceea ce nu ar putea obţine singuri,
respectiv „binele comun”. În această ordine de idei, rolul diferitelor
grupuri, formate de oameni, este de a îi ajuta la soluţionarea
problemelor pe care aceştia nu le pot depăşi individual. Astfel, se
recurge la un principiu de complementaritate al acţiunii umane, pe
care un nivel superior de organizare este chemat să-l gestioneze119.
Este de remarcat de asemenea şi contribuţia adusă de
Althusius120 la îmbogăţirea viziunii creştine asupra autorităţii
subsidiare şi a înţelegerii naturii raporturilor dintr-o societate.
Principiul subsidiarităţii a descris din mai multe puncte de vedere
societatea medievală, însă el a fost teoretizat de o manieră sistematică
abia la începutul secolului al XVII-lea în lucrarea Politica methodice
digesta de către Johannes Althusius.
Gândirea medievală a făcut loc încetul cu încetul autonomiei
grupurilor care urmăreau propria lor finalitate: „În Epoca Medievală,
societatea era concepută câteodată ca un organism şi ca o organizaţie a
______________________
118
Benedetto XVI, Lettera Enciclica Deus Caritas Est, http://www.vatican.va/
holy_father/benedict_xvi/encyclicals/documents/hf_ben-xvi_enc_20051225_deus-
caritas-est_it.html
119
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000, p. 22.
120
Pierre Jeannin, „Althusius”, în J. Touchard, Histoire des idées politiques, Tom I,
PUF, Paris, 1959, pp. 293-298.
membrilor independenţi”121. „Principiul totalităţii”, conform căruia

părţile nu îşi găsesc identitatea decât în sânul totului, se combină cu
recunoaşterea drepturilor şi a capacităţilor proprii ale grupurilor:
„fiecare grup are propria sa cauză finală şi se mulţumeşte cu
dezvoltarea propriei sale perfecţiuni”122. Astfel, drepturile
comunităţilor şi subordonarea lor faţă de o unitate sunt tratate
concomitent.
La baza vieţii sociale şi politice se află „comunităţile simple şi
private”: familiile şi corporaţiile; următorul nivel este ocupat de către
„comunităţile mixte şi publice”: cetăţile şi provinciile. În vârful
piramidei se află Statul, „comunitatea publică superioară şi universală,
suficientă sieşi şi suverană”123. Prin urmare, Statul este un ansamblu
de grupuri şi corpuri constituite şi ordonate în mod ierarhic124.
Statului i se conferă, de către ansamblul corpurilor constitutive,
de către popor, prin delegare explicită, doar competenţe limitate.
Fiecare grup social are o identitate pe care şi-o apără în raport cu
altele, deşi între ele se dezvoltă şi apoi se întreţin raporturi sociale.
Mai multe astfel de grupuri alcătuiesc o unitate superioară comună,
care îşi asumă funcţii coordonatoare. Acest lucru face ca la nivelul
corpurilor integrate să se nască tendinţa de a-şi apăra identitatea şi
autonomia de acţiune. Astfel, integrarea unui corp social în ansamblul
superior se face doar pentru dezvoltarea grupurilor integrate, pentru ca
acestea să îşi sporească bunăstarea; iar dacă autoritatea superioară le-
ar încălca autonomia, ele ar dispărea ca entităţi. Tocmai de aceea, între
diversele nivele ale autorităţilor se stabilesc anumite raporturi,
conform unor reguli clare şi precise125.
______________________
121
Chântal Millon-Delsol, L’Etat subsidiaire, PUF, Paris, 1992, p. 44.
122
Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, Le principe de
subsidiarité, „La documentation Française”, Paris, 2005, p. 12.
123
„Comunitatea nu se justifică decât prin faptul că familia are nevoie de ea. Cetatea
nu îşi justifică existenţa decât prin faptul că locuitorii acesteia au nevoie de ea. La fel
Provincia şi Statul” – Johannes Althusius, în J. S. Montgrenier, Johannes Althusius
et l’Etat subsidiaire, Ed. Letizia, Paris, vol. Regard Européen trimestriel, No. 9,
Janvier 1999, p. 58.
124
Idem.
125
Astăzi, centrul de interes îl reprezintă cu precădere persoana

umană care trebuie să se împlinească pe sine cu responsabilitate, însă
aceasta fiind prin natura sa o fiinţă socială, are nevoie de un cadru de
viaţă organizat, de un stat, de o autoritate publică în măsură să o ajute
să se împlinească în plenitudinea universului individual, dar în acelaşi
timp în comun cu semenii săi. În consecinţă, oamenii au construit, în
vederea realizării obiectivelor lor, diverse corpuri sociale cu
autonomie proprie. Fiecărui grup social îi revine rolul de a-şi exercita
pe deplin competenţele cu care a fost învestit, fără a recurge la ajutorul
unui nivel superior şi fără a încălca un alt nivel inferior de autoritate.
Intervenţia unei autorităţi superioare la nivelele inferioare nu se
justifică decât cu titlu supletiv sau subsidiar, în cazul unor carenţe sau
neputinţe ale acestora din urmă126. În această viziune, principiul
subsidiarităţii devine principiul director al organizării societăţii şi,
dând maximul posibil de autonomie comunităţilor „de bază”, el
permite fiecărei persoane să-şi îndeplinească funcţia socială, evitându-
se astfel o concentrare a puterilor. Fiinţa persoanei este investită cu o
serie de trăsături inalienabile, irepetabile, completă sieşi, autonomă şi
relaţională, intenţionată127.
Veritabila justificare a principiului subsidiarităţii este de a
permite fiecărui tip de comunitate atingerea, în măsura posibilităţilor,
a finalităţilor proprii, deoarece nici o comunitate nu este în măsură să
atingă toate finalităţile spre care membrii unui tip de comunitate
aspiră. În acest caz, aceştia se vor orienta spre autoritatea superioară în
îndeplinirea ţelurilor propuse. Punerea în practică a principiului
subsidiarităţii se face printr-o serie de convenţii care garantează
autonomia comunităţilor semnatare şi care definesc întinderea
atribuţiilor concedate.
În sensul teoretizării principiului subsidiarităţii, doi autori, G.
de Ketteler şi L. Taparelli sunt consideraţi de către Millon-Delsol ca
fiind deschizători de drumuri128. Primul foloseşte noţiunea de „drept
______________________
126
Ph. Levillain (red.), Dictionaire historique de la papauté, Ed. Fayard, Paris,
1994, p. 1599.
127
J.A. Lambo, F. Russi, Antropologia filosofică, Ed. Univ. De la Santa Croce,
Roma, 2005, pp. 151-159.
128
Ch. Millon-Delsol, op. cit., pp. 25-27.
subsidiar” pentru a desemna libertatea comunelor în soluţionarea

autonomă a problemelor sociale. În opinia sa este de datoria statului să
acorde sprijin material, dar şi să elaboreze şi să impună un anumit
cadru legislativ în acest sens, şi cu mult mai mult în problemele de
ordin general ale societăţii. Ketteler este de părere că grupurile sociale
intermediare sunt cele care păstrează proximitatea faţă de cetăţean,
faţă de acţiunile lui.
La rândul său, Taparelli nuanţează viziunea lui Ketteler,
sfârşind prin a preciza gradele şi intensitatea intervenţiei etatice.
Pronunţându-se în legătură cu acestea, Toma de Aquino urmăreşte trei
idei esenţiale. În primul rând, ideal ar fi ca statul să nu intervină deloc,
el mărginindu-se doar la crearea condiţiilor-cadru ale acţiunii
individuale. Apoi, dacă această atitudine apare ca insuficientă, statul
va interveni furnizând o supleanţă punctuală. În fine, statul poate
interveni numai în legătură cu anumite activităţi, care nu pot fi
susţinute de domeniul privat şi doar pentru obţinerea rezultatului dorit.
Astfel, ideea subsidiarităţii apare în opoziţie nu numai cu intervenţia
„nefastă” a statului, dar şi cu discrepanţa dintre instituţiile prestatoare
şi necesităţile reale ale destinatarilor. Deci, subsidiaritatea presupune o
acţiune pozitivă a statului, de garantare a demnităţii şi libertăţii umane,
dar şi o restricţie de a nu interveni în viaţa oamenilor decât în măsura
în care acest lucru se impune cu necesitate pentru „fericirea” lor129.
Dacă un jurist calvinist a fost cel care a conceput pentru prima
dată „o politică a subsidiarităţii” în care principiul ei joacă rol director
în organizarea socială, a revenit în schimb „catolicismului social” rolul
de a face cunoscut acest principiu.
Termenul de „subsidiaritate” s-a impus datorită scrierilor unuia
dintre inspiratorilor catolicismului social. În enciclica Quadragesimo
anno (1931), Papa Pius al XI-lea punea principiul subsidiarităţii în
centrul viziunii sale sociale: „Scopul intervenţiei sociale este de a-i
______________________
129
Toma de Aquino, Vita, pensiero, opere scelte, Ed. Il Sole 24 ore, Milano, 2006,
p. 431.
ajuta pe membrii corpului social, iar nu de a-i distruge şi nici de a-i

anihila”130.
Principiul subsidiarităţii este aşezat în raport cu principiul
autonomiei, Erney Gillen propunând păstrarea acţiunii subsidiarităţii
pentru activităţile statului, iar autonomia pentru diviziunile sale.
Subsidiaritatea este astfel un principiu pe baza căruia statul lasă o
autonomie de acţiune subsistemelor sale, îngăduie o descentralizare a
acţiunilor sale, care se realizează în funcţie de interesele locale, el
intervenind supletiv în materializarea acestor acţiuni, având tot timpul
în vedere păstrarea identităţii ansamblului pe care îl organizează şi
conduce ca întreg. Statul nu este autonom, ci suveran. În cazul
construcţiei europene acţiunea statului exprimă voinţa de a ceda o
parte a suveranităţii, împreună şi în acelaşi timp cu ceilalţi parteneri,
către o structură nouă, care îi prestabileşte limitele autonomiei.
Suveranitatea intervine în acest raport al statului cu organizaţiile
internaţionale, pe când autonomia este mai degrabă arta statului de a
stimula acţiunea creatoare a unităţilor locale131.
Tentativa de a da o definiţie principiului subsidiarităţii a fost
mult îngreunată datorită ambiguităţii acestui concept. Această
ambiguitate este sporită şi de concepţiile diferite care există asupra
principiului în discuţie, şi mai ales asupra consecinţelor care reies din
diferitele interpretări date acestuia. Pe de o parte, „subsidiaritatea de
sus în jos” (subsidiarity from above) care profită nivelului superior
care dispune de competenţe în domeniile în care intervenţia acestuia
este considerată necesară pentru realizarea unui scop precis. Pe de altă
parte, „subsidiaritatea de jos în sus” (bottom-up subsidiarity) care nu
încredinţează nivelului superior decât acele acţiuni care nu pot fi
executate la nivel inferior.
Libertatea individului trebuie să fie cât mai largă, dar în cazul
incapacităţii de acţiune la nivel inferior, va interveni nivelul superior.
Acesta din urmă va avea obligaţia de a interveni, dar va face acest
lucru cu precauţie atunci când nivelul inferior are capacitatea de a
______________________
130
Pierre Téquis, Conditions des ouvriers et restauration sociale, lettres
encycliques, Paris, 1991, p. 105.
131
acţiona. În acelaşi timp, nivelul superior va incita şi îl va susţine pe cel

inferior în îndeplinirea propriilor sale acţiuni132. Prin urmare, nivelul
superior intervine în acţiunile structurilor inferioare în două situaţii:
când acestea sunt incapabile să acţioneze cu mijloacele proprii în
interesul general sau când acţiunea lor este contrară acestui interes. În
primul caz este pusă în discuţie capacitatea de acţiune a grupurilor
sociale de proximitate pe care o constată ele însele, cerând intervenţia
corpurilor înglobante, caz în care, în numele interesului general
acestea intervin pentru susţinerea acţiunii în cauză. Este motivul
pentru care E. Bresson scrie că originea subsidiarităţii este în acţiunile
de caritate133.
Potrivit literaturii de specialitate, principiul subsidiarităţii
prezintă şi o anumită complexitate care iese la iveală dacă principiul
este prezentat în lumina legăturii pe care acesta o are cu domeniile
vieţii sociale. Astfel, competenţa subsidiară exprimă ideea necesităţii
„apropierii” nivelelor de decizie de subiecţii la care se referă.
Nivelului inferior trebuie să i se acorde, în primul rând, posibilitatea
de a se auto-ajuta, prin accentul pus pe sensurile de „ajutor, subsidiu”
ale subsidiarităţii. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că, pentru
păstrarea coerenţei, structurile unei anumite ordini trebuie să fie mereu
raportate la exigenţele subsidiarităţii, înlocuind elementele învechite.
Lectura tratatelor ce stau la baza Comunităţilor Europene
conduce la ideea că autorii lor nu s-au preocupat de principiul
subsidiarităţii. Prima lor preocupare a fost realizarea practică a
obiectivelor pentru care au înfiinţat aceste instituţii. Totuşi, pe
parcursul consolidării construcţiei europene şi-a făcut loc şi ideea
subsidiarităţii, idee care a devenit mai apoi subiect central al tuturor
dezbaterilor juridice, politice şi instituţionale ale Uniunii, datorită
implicaţiilor pe care le presupune acceptarea acestuia ca principiu de
drept al construcţiei europene.
______________________
132
Patrik Santer, Le principe de subsidiarité dans le Traité de Maastricht – étude de
l’article 3B du Traité C.E., D.E.S.S., „Juristes Européens”, 1993-1994, pp. 9-10.
133
E. Bressan, „Breve storia della sussidiarieta”, în vol. G. Vi Hadini (edit.), Che
cosa è la sussidiarieta, Guerini, Milano, 2011, pp. 101-111.
(b) Subsidiaritatea – un principiu de

construcţie comunitară
În contextul contemporan, principiul subsidiarităţii este mai

degrabă formulat ca o reacţie împotriva intervenţionalismului şi a
tendinţelor centralizatoare la niveluri încă mult prea ridicate. El
răspunde dorinţei de întărire a legitimităţii instituţiilor, dar în acelaşi
timp asigură echilibrul exercitării competenţelor atât la nivelul
Comunităţii Europene cât şi la cel al statelor membre.
Datorită criteriilor impuse de principiul subsidiarităţii pentru ca
nivelul superior să poată interveni fără depăşirea atribuţiilor sale în
activitatea nivelului inferior aflat în incapacitate, putem afirma că cel
puţin teoretic, statele, regiunile şi autorităţile administrativ-teritoriale
se găsesc la adăpost în îndeplinirea obiectivelor care le-au fost
conferite. În ajutorul acestora din urmă vin şi tratatele, dar mai ales
atributul suveranităţii naţionale, în temeiul căruia acestea pot să
renunţe de bunăvoie la unele din competenţele proprii sau dimpotrivă,
în virtutea acestuia, pot să se opună la cedarea competenţelor pe care
le consideră esenţiale în păstrarea independenţei şi a autonomiei
proprii.
Din punct de vedere juridic, principiul subsidiarităţii pune în
lucru atributele suveranităţii statelor membre ale Uniunii. În literatura
de specialitate se face distincţie între suveranitatea populară şi
suveranitatea naţională. Prima are la bază ideea universalismului
condiţiei politice a cetăţenilor. Astfel, în acest caz, poporul este
titularul suveranităţii, iar guvernanţilor li se încredinţează prin sufragiu
nu suveranitatea, care este inalienabilă, ci exerciţiul acesteia. Pe de
altă parte, suveranitatea naţională aparţine statului ca entitate abstractă,
alcătuită din cetăţenii acesteia. În această ordine de idei, Naţiunea are
o voinţă proprie care însă nu poate fi exprimată direct, ci doar prin
reprezentanţii ei134. În confirmarea acestor idei, Constituţia României
prevede în art. 2 că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului
______________________
134
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – tratat, Ed. Servo-Sat, Arad,
2001, p. 181.
român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite

prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum” –
alin. 1; iar în alin. 2 continuă prin a preciza că: „Nici un grup şi nici o
persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”135.
Analizată într-un sens negativ, suveranitatea înseamnă absenţa
oricărei dependenţe exterioare şi a oricărei îngrădiri interioare. În sens
pozitiv, ea înseamnă calitatea „puterii de stat” de a fi supremă136.
În exercitarea mandatului lor, parlamentarii nu se află în
„serviciul” Naţiunii, ci al Poporului. Suveranitatea este inalienabilă
întrucât ceea ce se transmite „organelor reprezentative” este doar
„exerciţiul” acesteia. Ea este totodată indivizibilă deoarece nu poate fi
fragmentată şi distribuită „nici unui grup şi nici unei persoane”.
Poporul îşi exprimă suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin
toate „organele sale reprezentative”137.
În această ordine de idei, suveranitatea este acea calitate a
puterii de stat în temeiul căreia acesta are vocaţia de a decide fără nici
o imixtiune în treburile interne şi externe, însă cu respectarea
suveranităţii celorlalte state, dar şi a principiilor şi a celorlalte norme
general admise ale dreptului internaţional. Pe bună dreptate este
susţinută în literatura de specialitate ideea conform căreia
suveranitatea este „interioară şi exterioară”, căci se poate vorbi despre
„suveranitate între state” şi „suveranitatea statului”, componente
inseparabile care se condiţionează reciproc. „Suveranitatea statului”
reprezintă dreptul puterii de stat de a decide, fără nici un fel de
îngrădire din partea altor puteri sociale, în toate problemele
economico-sociale, politice şi juridice. Independenţa acestei puteri
exprimă plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan
extern. Atât „suveranitatea statului” cât şi „suveranitatea între state” se
lovesc de limitele impuse pe de o parte, de aspiraţiile şi deciziile
indivizilor în raporturile lor cu puterea, iar de cealaltă parte de faptul
că statul nu reprezintă altceva pe plan extern decât un element integrat
______________________
135
Constituţia României, actualizată şi republicată în M. Of. Nr. 767 din 31
octombrie 2003.
136
H. Capitant, Vocabulaire juridique, P.U.F., Paris, 1936, pp. 458-459.
137
Ion Deleanu, op. cit., 2001, p. 182.
în sistemul internaţional. Chiar şi în această situaţie soluţia găsită de

doctrină este una în deplină concordanţă cu principiul subsidiarităţii:
„independenţa în interdependenţă”138.
În această ordine de idei, Cancelarul german Helmut Kohl a
subliniat necesitatea respectării diversităţii individuale a statelor care
participă la procesul construcţiei europene: „nu dorim o Europă
centralizată, ci o Europă a diversităţii. Europa se hrăneşte cu bogăţia
culturală şi cu multitudinea tradiţiilor şi particularităţilor naţionale şi
regionale”139.
Astfel, art. F1 din Tratatul de la Maastricht, ulterior art. 7 din
Tratatul de la Amsterdam, a încercat să ţină seama de aceste
preocupări stipulând că: „Uniunea respectă identitatea naţională a
statelor membre” ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe
principii democratice. Menţinerea identităţii naţionale trebuie în mod
evident să fie extinsă, fiind o referinţă la caracterul interstatal al
Uniunii Europene, compusă din state care rămân suverane, în pofida
limitărilor suveranităţii cărora acestea le sunt supuse140. Art. A din
Tratatul de la Maastricht, ulterior art. 1 din Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene face şi el referire la acesta ca la o „nouă etapă
în procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil
de cetăţeni”. El indică, de asemenea, că „Uniunea este fondată pe
Comunităţile Europene completate de politicile şi formele de
cooperare instaurate prin prezentul Tratat” amintind că ea are „drept
misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor între
statele membre şi populaţia acestora”. Deci, orice referinţă federală
este exclusă de formulele utilizate, ca urmare a compromisului dintre
statele favorabile şi statele ostile unei orientări federale. Şi chiar dacă
Uniunea s-ar înscrie într-un proces cu vocaţie federală, această
diversitate care există în Europa va putea fi respectată în întregime
contrar susţinerilor euroscepticilor care militează pentru o Europă a
______________________
138
Ibidem, p. 183.
139
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 44.
140
Joël Rideau, Le Droit des Communautés Européennes, Que sais-je? Presse
Universitaire de France, Paris, 1995, p. 20.
statelor suverane. O Europă federală nu înseamnă nici super-stat

european, nici uniformizare absolută. În momentul de faţă însă nu se
pune problema existenţei unei Europe federale, dar este de reţinut
ideea conform căreia asociaţia de state nu va atenta sub nici o formă la
suveranitatea statelor componente.
S-a născut convingerea că o construcţie europeană nu se poate
realiza decât prin avansări bine gândite în direcţia unor structuri
instituţionale care să nu aducă atingere independenţei şi suveranităţii
statelor participante. De aici şi semnificaţia particulară acordată
principiului subsidiarităţii care cere Comunităţii Europene să
acţioneze numai în măsura în care obiectivele urmărite vor fi mai bine
realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre141.
Diferite dispoziţii ale tratatelor constitutive ale Comunităţii Europene
conţin indicaţii care permit stabilirea unei legături între aceasta şi
finalităţile profunde ale subsidiarităţii, înţeleasă câteodată ca o
justificare a acţiunii comunitare, iar altădată ca o limită a acestei
acţiuni. Chiar şi practica comunitară, animată de motivaţii sprijinite pe
necesitatea întăririi acţiunii comunitare pentru îndeplinirea
obiectivelor încredinţate Comunităţii prin tratate, relevă o corelaţie în
acest sens cu principiul subsidiarităţii142.
(c) Subsidiaritatea în dreptul comunitar
Subsidiaritatea nu a constituit o necunoscută în dreptul

comunitar. Ar fi falsă convingerea că doar prin Tratatul de la
Maastricht, şi mai precis prin art. 3B (ulterior art. 5 din Tratatul de
instituire a Comunităţilor Europene) a fost conştientizat principiul
subsidiarităţii în ordinea juridică comunitară. În fapt, subsidiaritatea
există implicit în Tratatul de la Roma. Exemplul potrivit în acest sens
îl reprezintă art. 5 din C.E.C.A. care prevedea că: „Comunitatea îşi
îndeplineşte misiunea, în condiţiile prevăzute în prezentul Tratat, cu
intervenţii limitate”, şi că „instituţiile Comunităţii îşi exercită
______________________
141
142
Joël Rideau, Droit Institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes,
4e édition, vol. III, L.G.D.J., Paris, 1994, p. 520.
activităţile cu un aparat administrativ redus, într-o strânsă cooperare

cu cei interesaţi”. Prin urmare, chiar dacă principiul subsidiarităţii nu
era prevăzut în mod expres, totuşi C.E.C.A. îşi propunea să nu ducă o
politică dirijistă în domeniul cărbunelui şi oţelului, ci aceasta să
intervină doar atunci când o cer circumstanţele. Apoi, art. 203 din
C.E.E.A. prevedea că „dacă o acţiune a Comunităţii trebuie să fie
neapărat realizată, în cadrul funcţionării pieţei comune, pentru unul
dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul Tratat să fi prevăzut
puterea de acţiune cerută în acest scop, Consiliul, hotărând în
unanimitate asupra propunerii Comisiei, şi după consultarea
Parlamentului European, poate să ia atitudinea necesară”. În literatura
de specialitate s-a considerat că aceasta ar fi manifestarea cea mai
evidentă a principiului subsidiarităţii în dreptul comunitar în acea
perioadă143.
Ideea subsidiarităţii ca principiu al construcţiei europene a fost
formulată de către Ralph Dahrendorf în 1971 într-un articol în care
prezenta excesul de birocraţie existent în Comunitatea europeană în
materie de politică agricolă, propunând abandonarea dogmei
armonizării în favoarea celei a unităţii în diversitate144.
Proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene sau proiectul
Spinelli adoptat de Parlamentul European în 14 februarie 1984,
menţionează principiul subsidiarităţii în mai multe rânduri. Pe de o
parte, la sfârşitul preambul-ului prevedea că „se înţelege încredinţarea
către instituţiile comune, conform principiului subsidiarităţii, doar a
competenţelor necesare pentru a îndeplini cu bine sarcinile pe care le
vor putea realiza de o manieră mai satisfăcătoare decât statele, luate în
mod izolat”. Pe de altă parte, în virtutea art. 12, paragraful 2 „chiar
dacă tratatul atribuie o competenţă partajată Uniunii, acţiunea statelor
membre se exercită acolo unde Uniunea nu acţionează decât pentru a
duce la îndeplinire sarcinile care pot fi îndeplinite în comun de o
manieră mai eficientă decât dacă ar fi îndeplinite de statele membre
______________________
143
C. Philip, C. Boutayeb, „Le principe de subsidiarité”, în vol. Dictionaire de droit
communautaire, P.U.F., Paris, 1993, p. 1027.
144
Pe larg în: Paolo G. Corozzon, „Subssidiarieta e soveranita negli ordinamenti
sovranazionali”, în vol: Che cosa e la sussidiarieta, cit. supra, pp. 113-132.
printr-o acţiune separată, mai ales a acelor sarcini care cer intervenţia
Uniunii pentru că dimensiunea sau efectele acestora depăşesc
frontierele naţionale”145.
În art. 66 din proiectul Spinelli se prevedea că în domeniul
relaţiilor internaţionale Uniunea poate să acţioneze prin intermediul
cooperării în situaţia în care acţiunea izolată a statelor membre nu este
atât de eficientă precum cea a Uniunii. De altfel, principiul
subsidiarităţii se aplică cu precădere în domeniul competenţelor
partajate, Uniunea putând interveni doar dacă face proba că acţiunea
sa este mai eficientă decât aceea a statelor care acţionează individual.
Deci, în absenţa justificării eficacităţii sporite a intervenţiei
comunitare şi în virtutea dimensiunilor sau a efectelor acţiunii, care nu
depăşesc cadrul statal, statele membre vor putea să acţioneze separat.
Prin urmare, art. 12, paragraful 2 din proiectul Spinelli, la fel ca şi art.
72, alin. 2 din Legea Fundamentală germană, fixează condiţiile în care
se poate declanşa intervenţia comunitară146.
Aplecarea Parlamentului European asupra principiului
subsidiarităţii s-a schimbat însă în Rezoluţiile din 1990, dar mai ales în
Rapoartele Giscard d’Estaing din 12 iulie 1990 – cu privire la
principiul subsidiarităţii şi Martin din 22 noiembrie 1990 – referitor la
conferinţa inter-guvernamentală cu privire la strategia Parlamentului
European. Inspirat din proiectul Spinelli, şi reluat în Raportul Martin,
Raportul Giscard d’Estaing propune inserarea unui nou art. 3 în tratat,
potrivit căruia „Comunitatea nu acţionează decât pentru îndeplinirea
sarcinilor conferite de tratat, şi în vederea îndeplinirii obiectivelor
stabilite de acesta. În cazul în care competenţele nu îi sunt conferite în
mod exclusiv sau complet, Comunitatea acţionează în măsura în care
realizarea obiectivelor cer intervenţia acesteia, pentru că dimensiunile
şi efectele acestora depăşesc frontierele statelor membre sau pot să fie
atinse de o manieră mai eficientă de către Comunitate decât de către
statele membre acţionând separat”147.
______________________
145
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 30.
146
F. Capotorti, M. Hilf, J.-P. Jacqué, Le Traité d’Union Européenne, commentaire
du projet adopté par le Parlement Européen, Ed. de l’Université de Bruxelles,
Bruxelles, 1985, p. 71.
147
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 32.
Prima fază impune Comunităţii o acţiune limitată la realizarea

sarcinilor conferite acesteia prin tratate şi la realizarea cu întâietate a
obiectivelor impuse de acestea. În afară de cazurile în care
Comunitatea are competenţe exclusive de acţiune, aceasta mai
intervine doar dacă statele sunt depăşite de efectele obiectivelor sau
dacă acestea ar putea fi mai bine realizate de Comunitate decât de
statele membre. Totuşi, în comparaţie cu proiectul Spinelli care
dispunea că „Uniunea nu acţionează decât pentru îndeplinirea
sarcinilor …”, Raportul Martin prefigurează o redactare pozitivă a
principiului subsidiarităţii: „Comunitatea acţionează în măsura în
care…”148.
Din nefericire, proiectul Spinelli nu s-a bucurat de cea mai bună
primire din partea statelor membre, acestea văzându-şi competenţele
ştirbite ca urmare a adoptării principiului subsidiarităţii. Odată cu
această reticenţă a dispărut, cel puţin până la negocierile Tratatului de
al Maastricht, posibilitatea de a vedea principiul subsidiarităţii
consacrat în ordinea juridică comunitară, ca principiu coordonator în
domeniul competenţelor partajate. Deşi, chiar şi înaintea Tratatului de
la Maastricht, subsidiaritatea a influenţat dreptul şi practicile
comunitare, iar ca urmare a experienţei acumulate în această materie,
principiul subsidiarităţii şi-a dovedit utilitatea, astfel încât el trebuia
consacrat în ordinea juridică a Comunităţii, aşa cum fusese prefigurat
de proiectul Spinelli.
Din preambul-ul Tratatului asupra Uniunii Europene se
desprinde principala dorinţă a autorilor lui şi anume „începerea
procesului de creare a unei Uniuni mai strânse între popoarele
Europei, în cadrul căreia deciziile să fie luate cât mai aproape de
cetăţeni, conform principiului subsidiarităţii”149.
Înscrierea principiului subsidiarităţii în Tratatul asupra Uniunii
Europene nu a fost întâmplătoare deoarece era necesar să se răspundă
criticilor vehemente exprimate în legătură cu integrarea comunitară.
Caracterul dinamic al subsidiarităţii care îi accentuează valenţele
contradictorii, a facilitat introducerea acestuia în Tratatul de la
______________________
148
Ibidem, p. 33.
149
Idem.
Maastricht. Astfel, pentru unii, subsidiaritatea protejează statele

membre de o amploare exagerată a Comunităţii în cadrul acţiunilor
sale întreprinse pentru realizarea obiectivelor stabilite în tratate. Pentru
alţii, subsidiaritatea este o portieră de extindere a competenţelor
Comunităţii atunci când statele membre vor fi incapabile să realizeze
de o manieră suficientă obiectivele acţiunii avute în vedere. De aici s-a
tras o concluzie foarte bine reflectată de realitate: „Chacun a sa
subsidiarité a lui” – „Fiecare cu subsidiaritatea lui”150.
În fond, este vorba despre alegerea unghiului sub care se
doreşte abordarea subsidiarităţii – „subsidiaritatea de sus în jos sau de
jos în sus”. În această analiză nu trebuie să se uite raţiunea de la care
autorii Tratatului de la Maastricht au pornit atunci când au decis
introducerea acestui principiu în Tratat, şi anume că el trebuie să joace
un rol în favoarea statelor membre, că tocmai dorinţa de a le linişti a
constituit punctul de plecare al redactării „negative” a principiului în
textul art. 3B, alin. 2 (actualul art. 5, alin. 2 din Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene). Deci, raţiunea pentru care se poate afirma
că introducerea principiului subsidiarităţii în Tratatul de la Maastricht
a marcat o etapă fundamentală în construcţia europeană, constă tocmai
în scopul principiului subsidiarităţii de a elimina orice teamă cu privire
la un super-stat european, care prin intermediul textelor juridice ar
anihila diversitatea dintre părţile Europei.
După cum se ştie, Comunitatea Europeană nu avea identitatea
unui stat. Ea nu dispunea decât de competenţe de atribuire care au
făcut obiectul unui transfer de la statele membre, chiar dacă aceste
competenţe au tendinţa de a se extinde. Însă niciodată competenţele
Comunităţii nu vor putea să le absoarbă pe cele ale statelor membre
sau, eventual, să transforme Comunitatea într-un stat. Acest lucru nu
se va întâmpla datorită faptului că statele membre vor veghea, în
cadrul procesului de elaborare, semnare şi ratificare a tratatelor
modificatoare ale tratatelor constitutive, pentru a nu se ajunge la
epuizarea competenţelor naţionale în favoarea Comunităţii.
______________________
150
J.C. Juncker, „Contribution au Parti Populaire Européen, Subsidiarté, élargissement,
démocratisation”, Journées d’études Londres, 7-11 septembre, 1992, p. 28.
Astfel, art. A, alin. 2 (ulterior art. 1, alin. 2 din Tratatul de

instituire a Comunităţilor Europene), din Titlul I, consacrat
„dispoziţiilor comune”, reia unele precizări ale preambul-ului
tratatului, dar fără a mai preciza principiul subsidiarităţii. Acesta este
menţionat expres în art. B, alin. 2 (actualul art. 2, alin. 2 din Tratatul
de instituire a Comunităţilor Europene): „obiectivele Uniunii sunt
atinse conform dispoziţiilor prezentului tratat, în condiţiile şi după
ritmurile prevăzute, cu respectarea principiului subsidiarităţii aşa cum
este el definit în art. 3B din tratat”. În continuare, art. F, alin. 3
(ulterior art. 12 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene),
indică faptul că „Uniunea se înzestrează cu mijloacele necesare
atingerii obiectivelor sale şi îndeplinirii cu bine a politicilor sale”.
Acest text ne duce cu gândul la ideea că absolut toate prevederile
tratatului, inclusiv art. 3B, alin. 2 (ulterior art. 5, alin. 2 din Tratatul de
instituire a Comunităţilor Europene) trebuie duse la îndeplinire, iar
Comunitatea va trebui să găsească metodele cele mai potrivite pentru
a face acest lucru.
Chiar dacă a fost prezentat ca stabilind espressis verbis
principiul subsidiarităţii, art. 3B se referă la trei concepte juridice
diferite, dar aflate în strânsă legătură unele cu altele. Pe scurt, doar
alin. 2 încorporează principiul subsidiarităţii; alin. 1 priveşte principiul
atribuirii de competenţe, iar alin. 3 face referire la principiul
proporţionalităţii.
Astfel, art. 3B prevede: (1) „Comunitatea acţionează în limita
competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor stabilite prin
prezentul tratat”. (2) „În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului
subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către
statele membre dar, potrivit dimensiunilor şi efectelor acţiunii avute în
vedere, pot să fie realizate mult mai bine la nivel comunitar”. (3)
„Acţiunea Comunităţii nu excede ceea ce este necesar pentru a atinge
obiectivele prezentului tratat”.
Deşi există opinii în doctrină potrivit cărora una din funcţiile ce
trebuie atribuite principiului subsidiarităţii este aceea de repartizare a
competenţelor între Comunitate şi statele membre, acestea sunt puţine
şi neînsemnate. Din textul alin. 2 al art. 3B rezultă clar că principiul
subsidiarităţii nu are funcţia de atribuire a competenţelor, aceasta

făcând obiectul alin. 1 al art. 3B, conform prevederilor Tratatului.
Cât priveşte competenţele, acestea sunt reglementate de
tratatele comunitare în funcţie de obiectul de activitate al Comunităţii.
Pentru stabilirea competenţelor statelor membre şi ale Comunităţii
Europene trebuie să se ţină seama de elementele de bază ale
construcţiei comunitare. Dacă ţinând cont de împrejurarea că în fapt
Comunităţile Europene sunt organizaţii internaţionale specializate,
instituite prin tratate, rezultă că, în principiu, acestea au competenţele
care le sunt conferite de tratatele institutive151. Pe de altă parte, trebuie
să ţinem seama şi de faptul că statele membre continuă să păstreze o
serie de competenţe exclusive în anumite domenii. De aici şi
necesitatea delimitării domeniilor de competenţă ale acestor entităţi,
de determinare a raporturilor dintre ele şi de stabilire a modalităţilor de
soluţionare a diferendelor care pot apărea ca urmare a activităţilor
desfăşurate între organele acestora152.
Consecinţele reglementării principiului de atribuire a
competenţelor rezidă, pe de o parte, în faptul că statele pot cere
anularea acelor acte comunitare adoptate cu depăşirea competenţelor
atribuite Comunităţii, iar pe de altă parte, în faptul că statele nu pot să-
şi depăşească propria competenţă rezultată în urma ratificării sau
aderării la tratate, eventualele acţiuni ale acestora în acest sens putând
fi sancţionate153.
Aşa cum putem deduce din textul alin. 1, competenţa statelor
membre este regula, iar aceea a Comunităţii este excepţia; art. 4,
paragraful 1, alin. 2 din Tratatul de la Maastricht (ulterior art. 7,
paragraful 1, alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţilor
Europene) dispune că „fiecare instituţie acţionează în limitele
atribuţiilor conferite de prezentul tratat”, iar art. E (ulterior art. 10 din
Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene), aminteşte la rândul
______________________
151
Jean Boulouis, Droit institutionnel des communautés, 4e édition, Montchrestien,
Paris, 1993, p. 113.
152
Vasile Ciocan, Emil Nuna, Instituţii europene. Noţiuni de Drept Comunitar, Ed.
GrafNet, Oradea, 2004, p. 20.
153
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 151.
său, că instituţiile comunitare „îşi exercită atribuţiile în condiţiile şi în

scopurile prevăzute, pe de o parte de către dispoziţiile tratatelor de
bază ale Comunităţilor Europene şi de către tratatele şi actele
subsecvente care le-au modificat sau completat, iar pe de altă parte, de
către alte dispoziţii ale prezentului tratat”. Prin urmare, Uniunea nu are
„competenţa asupra competenţelor sale”. Aceasta trebuie să-şi
folosească competenţele în folosul atingerii obiectivelor stabilite în
tratat, iar acestea din urmă nu pot fi altfel atinse decât prin intermediul
competenţelor atribuite expres Comunităţii154. Totuşi, îi sunt
recunoscute Comunităţii şi aşa-numitele competenţe „implicite”,
neprevăzute expres în tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare
globală, având în vedere obiectivele tratatului.
Prin urmare, dacă o dispoziţie a tratatelor atribuie expres o
competenţă într-un domeniu determinat Comunităţii, aceasta va trebui
să-şi fondeze intervenţia sa pe acea dispoziţie. În ceea ce priveşte
competenţele implicite, acestea ajută la aplicarea rezonabilă şi utilă a
normelor stabilite în tratatele internaţionale155.
Având în vedere cele afirmate, am putea concluziona că art. 3B,
alin. 1 nu prezintă inovaţii în această materie pentru că acest alineat nu
vine decât să confirme o situaţie preexistentă în dreptul comunitar.
Aşadar principiul subsidiarităţii nu constituie un principiu de atribuire
a competenţelor. Această funcţie complexă şi importantă revine
tratatelor constitutive sau modificatoare ale tratatelor constitutive.
Regula este în sensul neprezumării competenţelor Comunităţii156. De
altfel, din art. 3B, alin. 2 reiese că principiul subsidiarităţii nu se aplică
decât în domeniile care nu ţin de „competenţa exclusivă” a
Comunităţii. Rezultă deci că principiul subsidiarităţii nu poate fi
atribuitor de competenţe pentru Comunitate. Odată competenţele
atribuite, tratatele conferă Comunităţii şi puterea pentru exercitarea
acestora. Principiul subsidiarităţii va conduce la punerea în aplicare de
______________________
154
Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, op. cit., p. 92.
155
P. Santer, op. cit., 1993-1994, pp. 63-65.
156
Ibidem, p. 46.
către Comunitate a competenţelor acesteia „în domeniile care nu ţin de

competenţa sa exclusivă”157.
Alin. 2 fixează două condiţii ale intervenţiei comunitare. Pe de
o parte, dat fiind un obiectiv prevăzut în tratate este necesar ca acel
obiectiv să nu poată fi atins de statele membre care acţionează separat
sau care colaborează între ele. Pe de altă parte, intervenţia comunitară
trebuie să fie cu adevărat capabilă să repare acest deficit de eficacitate
constatat la nivelul statelor membre158. Sarcina probei îndeplinirii
acestor două condiţii îi revine Comunităţii. Ea trebuie să arate, înainte
de toate, că acţiunea statelor membre nu este suficientă pentru
realizarea obiectivului prevăzut în tratate, apoi că intervenţia acesteia
va permite acoperirea acestor carenţe159. Intervenţia în discuţie trebuie
să completeze acţiunea statelor membre; ea nu se justifică decât în
măsura în care un obiectiv nu a fost atins de o manieră satisfăcătoare.
Faptul că statele membre nu au putut atinge complet un obiectiv, nu
autorizează Comunitatea să se substituie complet acestora, ci doar să
realizeze ceea ce nu s-a putut realiza160.
Alin. 3 al art. 3B supune intervenţiile comunitare principiului
proporţionalităţii, denumit şi „principiul interzicerii excesului” în
virtutea faptului că mijloacele folosite în timpul intervenţiilor
comunitare trebuie să fie neapărat proporţionale cu obiectivul urmărit,
iar intensitatea intervenţiei Comunităţii trebuie să fie limitată la
realizarea eficace a obiectivului avut în vedere.
Principiul proporţionalităţii, ca principiu general al dreptului
comunitar, acţionează asupra faptului că măsurile trebuie să fie
„potrivite şi necesare realizării obiectivelor urmărite de reglementarea
în cauză; iar dacă există mai multe măsuri potrivite, se indică alegerea
aceleia dintre ele care este cea mai potrivită, astfel încât sarcinile
impuse să nu fie disproporţionale în raport cu scopul urmărit”161.
______________________
157
Idem.
158
159
Jean-Luc Sauron, „La mise en oeuvre retardée du principe de subsidiarité”,
Revue du Marché commun et l’Union européenne, no. 425, Novembre-Décembre
Paris, 1998, p. 646.
160
161
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 78.
Prin urmare, exigenţele principiului proporţionalităţii sunt

compatibilitatea şi necesitatea. Astfel, măsura luată de către
Comunitate trebuie să fie capabilă să realizeze obiectivul urmărit,
cerându-se existenţa unui raport de cauzalitate între aceasta şi scopul
urmărit. De asemenea, măsura trebuie să fie necesară, adică să
constituie obstacolul cel mai mic pentru realizarea celorlalte obiective,
dar să fie suficientă cu privire la scopul urmărit. Deci, nu numai că
trebuie aleasă măsura cea mai puţin constrângătoare, dar aceasta nu
trebuie să cauzeze prejudicii disproporţionate cu privire la scopul
urmărit prin alte obiective ale Comunităţii162.
Principiul subsidiarităţii nu trebuie, sub nici o formă, confundat
cu principiul proporţionalităţii, chiar dacă la prima vedere acestea se
aseamănă. La o analiză mai aprofundată a diferenţelor dintre acestea,
se poate constata că, în fapt, principiul proporţionalităţii vine în
completarea principiului subsidiarităţii, mai ales cu privire la influenţa
acestuia din urmă asupra amplorii acţiunii Comunităţii163.
Consecinţele nerespectării acestui principiu sunt drastice, în sensul că,
în acest caz, Comunitatea se situează în afara competenţelor sale de
atribuire, iar măsurile în discuţie ar trebui anulate ca urmare a depăşirii
acestor competenţe.
Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht,
Comisia Europeană a ţinut să evidenţieze că ea ţinea cont de acest
principiu. Astfel ea a arătat că a înlocuit multe din regulamentele
elaborate cu directive, introducând şi metoda „recunoaşterii reciproce”
în cadrul aplicării jurisprudenţei „Cassis de Dijon”164.
Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene reia întocmai
prevederile art. 3B din Tratatul de la Maastricht şi îl transpune în art.
5. Pe lângă faptul că în cadrul art. 5 se menţin definiţiile principiilor
menţionate mai sus, doctrina îşi menţine şi ea opinia potrivit căreia în
alin. 2 sunt fixate cele două criterii ale competenţei comunitare:
neputinţa manifestată la nivel statal cu privire la îndeplinirea
______________________
162
Ibidem, p. 79.
163
K. Lenaerts, P. van Ypersele, Le principe de subsidiarité et son contexte, étude
de l’article 3B du traité C.E., Cat. Dr. Europ., 1-2/1994, no. 78, p. 5.
164
obiectivelor urmărite şi faptul că aceste obiective ar putea fi

îndeplinite cu succes la nivel comunitar. Trebuie totuşi să ţinem seama
de faptul că între principiile situate în tratatele constitutive sau în cele
modificatoare ale acestora nu se poate stabili o ierarhie. Toate
principiile trebuie respectate, iar când vin în contact unele cu altele
trebuie găsită soluţia cea mai potrivită.
În Protocolul anexă la Tratatul de la Amsterdam referitor la
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii se arată că în
scopul definirii cu mai multă precizie a acestor principii şi pentru a
face ca ele să fie respectate cu mai multă rigurozitate, iar aplicarea
acestora să se facă în mod concret de către toate instituţiile, se cere ca
fiecare dintre aceste instituţii să vegheze la aplicarea acestora.
De asemenea se mai prevede că principiul subsidiarităţii nu
pune în discuţie competenţele conferite Comunităţii Europene prin
tratate, dar că pentru orice propunere de text legislativ, motivele care
stau la baza acestuia trebuie să facă obiectul unei „declaraţii de
justificare” care să demonstreze că acesta este conform principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În plus, argumentele care justifică
realizarea unui obiectiv la nivel comunitar, în condiţii mai bune,
trebuie să se sprijine pe indicatori calitativi, dar şi cantitativi165.
Tot din prevederile Protocolului în discuţie mai putem deduce
că nivelul comunitar legiferează doar în măsura în care acest lucru este
necesar. Totuşi şi în cazul în care intervenţia Comunităţii este
considerată necesară, măsurile acesteia trebuie să lase autorităţilor
naţionale o marjă de decizie cât mai mare pentru a face posibilă
îndeplinirea obiectivelor, cu respectarea tratatelor comunitare. De
asemenea, Protocolul mai conţine şi prevederi prin care se instituie
sarcini pentru Comisie cu privire la iniţierea de consultări înaintea
iniţiativelor legislative, motivarea pertinentă a oricărei propuneri
făcute, precum şi prezentarea de rapoarte anuale de către instituţiile
comunitare despre modul cum au fost îndeplinite acţiunile şi
prevederile tratatelor, cu luarea în considerare a principiului
subsidiarităţii.
______________________
165
Viorel Marcu, op. cit., p. 155.
La rândul său, Convenţia privitoare la viitorul Europei sub

denumirea de „Convenţia Europeană” a fost însărcinată de către
Consiliul de la Laeken din decembrie 2001 să elaboreze un „text
constituţional” pentru Uniunea Europeană. Printre chestiunile
arzătoare care trebuiau tranşate în cadrul acestui text constituţional s-a
numărat şi delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre,
conform principiului subsidiarităţii.
Prin urmare, Convenţia a acordat o deosebită importanţă acestui
principiu care a constituit tema de dezbatere în primul grup de lucru
creat în acest scop. De-a lungul dezbaterilor grupului s-a format opinia
conform căreia principiul subsidiarităţii nu a fost luat în considerare
aşa cum ar fi trebuit în cadrul procesului decizional al Uniunii.
Această constatare a condus grupul de lucru la adoptarea unei logici
complet diferite de aceea care a inspirat Protocolul asupra aplicării
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii – anexat Tratatului de la
Amsterdam166.
Astfel, în vreme ce Protocolul fonda aplicarea principiului
subsidiarităţii pe autodisciplina instituţiilor comunitare şi excludea
faptul că examinarea subsidiarităţii se putea face în afara fondului
textului, grupul de lucru a propus examinarea specifică a conformităţii
principiului, care să aparţină altor „actori”, exteriori procesului
decizional comunitar, adică parlamentelor naţionale şi Comitetului
regiunilor, considerat implicit ca având interesul aplicării principiului
subsidiarităţii. Mecanismul propus consta în două aspecte: „un
mecanism de alertă anterior”, deschis doar parlamentelor naţionale, şi
lărgirea sferei de acţiune a Curţii de Justiţie, deschisă atât
parlamentelor naţionale cât şi Comitetului regiunilor. Schimbând în
totalitate controlul subsidiarităţii, aceste propuneri modificau
concepţia parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene. Până în
prezent rolul lor era de a controla acţiunea guvernelor în cadrul
Consiliului. Propunerile grupului de lucru tindeau la instituirea unui
control precis al subsidiarităţii prin faptul că dădeau frâu liber
______________________
166
parlamentelor naţionale, făcându-le să intervină în verificarea

procesului legislativ european, independent de guverne167.
Tratatul privitor la o „Constituţie” europeană situează principiul
subsidiarităţii în art. I-11 care reproduce principiile de bază înscrise în
art. 3B din Tratatul de la Maastricht, astfel: „1. Principiul atribuirii stă
la baza delimitării competenţelor Uniunii. Principiile subsidiarităţii şi
al proporţionalităţii stau la baza exerciţiului acestor competenţe. 2. În
virtutea principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele
competenţelor pe care statele membre i le-au atribuit prin Constituţie
pentru a atinge obiectivele pe care aceasta le stabileşte. Orice
competenţă neatribuită Uniunii prin prezenta Constituţie, aparţine
statelor membre. 3. În virtutea principiului subsidiarităţii, în domeniile
care nu ţin de competenţa sa, Uniunea intervine doar dacă, şi în
măsura în care, obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi atinse de
o manieră satisfăcătoare de către statele membre, atât la nivel central
cât şi la nivel regional şi local, dar care pot fi mai bine realizate, în
virtutea dimensiunilor şi a efectelor acţiunii avute în vedere, la nivelul
Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii conform
Protocolului asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Parlamentele naţionale veghează la respectarea
acestui principiu, conform procedurii prevăzute în acest protocol. 4. În
virtutea principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma acţiunii
Uniunii nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
Constituţiei. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii
conform protocolului asupra principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii”168.
Inovaţia adusă de această „Constituţie” consta în întocmirea
unei liste concise şi non-exhaustive a domeniilor de competenţă care
sunt împărţite în trei categorii generice:169 competenţe exclusive,
competenţe partajate şi domeniile de acţiune de sprijin, de coordonare
şi de completare. Pe de altă parte, Constituţia expunea principiile de
______________________
167
Idem.
168
Idem.
169
Hervé Bribosia, „Subsidiarité et répartition des compétences entre l’Union et ses
Etats membres dans la Constitution Européenne”, Revue de Droit de l’Union
européenne, no. 1/2005, pp. 3-4.
bază ale sistemului de repartizare a competenţelor, şi anume:

principiul de atribuire, principiul subsidiarităţii şi principiul
proporţionalităţii170; pe de altă parte aceasta făcea referiri şi la clauza
de flexibilitate171 şi la principiul cooperării loiale şi al priorităţii
dreptului Uniunii172, formulate de o manieră generală în Titlul I din
Proiectul de Tratat Constituţional. Baza sistemului de repartizare a
competenţelor este de fapt un principiu bine cunoscut construcţiei
europene, adică principiul atribuirii competenţelor. Art. I-11 dă însă o
altă formulare acestui principiu în paragrafele 1 şi 2, deja amintite.
Alături de principiul atribuirii, în partea finală a paragrafului 2
din art. I-11 este menţionat expres un alt principiu care se referă la
competenţa reziduară a statelor membre. Această idee a figurat şi în
Declaraţia de la Laeken şi ca urmare s-a stabilit o listă a competenţelor
proprii statelor, care însă nu a fost reţinută, dar care a fost înlocuită de
o clauză de respectare a identităţii naţionale şi a altor aspecte ce pot fi
înţelese ca o limită de ordin general la adresa competenţelor
Uniunii173.
Observăm diferenţa de formulare a art. din „Constituţie” faţă de
cea din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene. „Constituţia”
precizează de fapt că statele membre sunt cele care atribuie
competenţe Uniunii prin textul acesteia. Doctrina este de părere că
această formulare reprezintă o concesie simbolică în favoarea
guvernelor mai sensibile la chestiunea subsidiarităţii174.
În timp ce principiul de atribuire guvernează delimitarea
competenţelor Uniunii, principiul subsidiarităţii şi cel al
proporţionalităţii sunt chemate să guverneze exercitarea acestora.
Definirea şi controlul principiului subsidiarităţii au făcut obiectul unui
______________________
170
Art. I-11 din Proiectul de Tratat Constituţional European, care înlocuieşte art. 5
din T. C.E.
171
Art. I-18 din Proiectul de Tratat Constituţional European, care înlocuieşte art.
308 din T. C.E.
172
Art. I-5 (2) din Proiectul de Tratat Constituţional European, care înlocuieşte art.
10 din T. C.E.
173
Valéry Girard d’Estaing, La Constitution européenne, Fondation Robert
Schuman, Albin Michel, Paris, 2003, p. 39.
174
Hervé Bribosia, op. cit., 2005, pp. 7-8.
grup de lucru special care a ştiut să colaboreze cu un alt grup de lucru

care se ocupa de rolul parlamentelor naţionale în activitatea Uniunii.
Astfel, au rezultat două protocoale modificatoare ale celor anexate
tratatelor actuale, dintre care unul cu privire la aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii în Uniunea Europeană. În ambele se
regăsesc mai multe din vechile dispoziţii, mai ales cu privire la crearea
unui mecanism de alertă precoce care să facă posibilă intervenţia
parlamentelor naţionale în procesul normativ comunitar pentru a
verifica respectarea principiului subsidiarităţii. Tendinţa deplasării
„subsidiarităţii materiale” spre o „subsidiaritate procedurală” este
confirmată prin abordarea considerabilă a principiului subsidiarităţii
ca fiind un concept cu precădere politic, iar nu juridic.
Se pare că în contextul contemporan, principiul subsidiarităţii
este mai degrabă formulat ca o reacţie împotriva intervenţionalismului
şi a tendinţelor centralizatoare la niveluri încă mult prea ridicate. El
răspunde, în mod egal, dorinţei de întărire a legitimităţii instituţiilor,
suscitând o repartiţie a responsabilităţilor mult mai bine
controlabilă175.
Introducerea expresă a principiului subsidiarităţii în Preambul-
ul Tratatului de la Maastricht, şi apoi în chiar cuprinsul Tratatului de la
Maastricht, în art. 3B, alin. 2, a constituit momentul din care se putea
vorbi despre un nou principiu de drept. Se poate afirma chiar că autorii
Tratatului în discuţie au conştientizat imposibilitatea realizării unei
Uniuni mai strânse între popoarele Europei în lipsa unor decizii luate
cât mai aproape de cetăţenii europeni. Obiectivul proximităţii
cetăţeanului în raport cu luarea deciziilor la nivel comunitar are drept
consecinţă respectarea „diversităţii naţionale şi regionale” în cadrul
procesului de „unificare” europeană176.
Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, principiul
subsidiarităţii a fost instituit expres în art. 5 alin. 2 din Tratatul de
instituire a Comunităţilor Europene, alături de alte două principii cu
care se află în strânsă legătură, dar de care se deosebeşte în totalitate.
Este vorba despre principiul atribuirii competenţelor, conform căruia
______________________
175
176
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 44.
„Comunitatea acţionează în limita competenţelor care îi sunt conferite

şi a obiectivelor stabilite prin prezentul tratat”177; şi despre principiul
proporţionalităţii în virtutea căruia „acţiunea Comunităţii nu excede
ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”178.
Astfel, „în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă,
Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât
dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi
realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, şi pot
deci, potrivit dimensiunilor şi efectelor acţiunii avute în vedere, să fie
realizate mult mai bine la nivel comunitar”179.
(d) Consecinţele considerării principiului subsidiarităţii

ca principiu de drept comunitar
Din momentul considerării acestui principiu ca principiu de

drept, problemele se diversifică, devenind din ce în ce mai complexe.
Complexitatea despre care vorbim rezidă, în special, în faptul că, în
prezent, domeniile de competenţă la nivelul Uniunii Europene nu sunt
foarte strict delimitate. După cum se ştie, Comunitatea Europeană nu
are identitatea unui stat. Ea nu dispune decât de competenţele de
atribuire, care au făcut obiectul unui transfer de la statele membre,
chiar dacă aceste competenţe au tendinţa de a se extinde. Atâta timp
cât statele membre nu vor renunţa la suveranitatea lor şi vor veghea în
continuare la păstrarea întemeiată a competenţelor ce le revin, în
virtutea acestui principiu, nu se poate ajunge la situaţia în care
competenţele Comunităţii să le absoarbă pe cele ale statelor membre.
Tocmai pentru a nu se ajunge la epuizarea competenţelor naţionale în
favoarea Comunităţii, statele aveau să acorde o deosebită atenţie
acestei problematici, în cadrul proceselor de elaborare, semnare şi
ratificare a tratatelor modificatoare ale tratatelor constitutive.
______________________
177
Principiul atribuirii competenţelor este statornicit expres în art. 5, alin. 1 din
T.C.E.
178
Este vorba despre prevederile art. 5 alin. 3 din T.C.E.
179
Este vorba despre definiţia dată principiului subsidiarităţii de către autorii
Tratatului de la Maastricht, ulterior art. 5, alin. 2 din T.C.E.
În doctrină s-a considerat că atâta timp cât principiul

subsidiarităţii îşi îndeplineşte rolul de a răspunde nevoilor reale şi
actuale ale cetăţenilor Uniunii, cu privire la funcţionarea şi
dezvoltarea Comunităţii, acesta îşi justifică utilitatea în cadrul
Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene şi implicit în
cadrul procesului normativ comunitar. În îndeplinirea acestui rol,
principiul a fost susceptibil de atribuirea unor funcţii stricte: o
funcţie politică sau „supra-constituţională” în cadrul repartizării
competenţelor între Comunitate şi statele membre, şi o funcţie
juridică, de reglare a exercitării competenţelor Comunităţii180.
Am analizat deja faptul că principiul subsidiarităţii nu a fost
un principiu de atribuire a competenţelor181, ci un principiu de
exercitare a acestora. Redactarea reţinută de alin. 2 al art. 5 din
Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene se situează mai
mult în sensul unei voinţe de restricţionare a acţiunii comunitare
decât în perspectiva dezvoltării acestei acţiuni, fiind evident că
obiectul acestui articol depinde de interpretarea dată cu privire la
punerea sa în aplicare de către organele de decizie182.
Domeniile afectate de principiul subsidiarităţii au fost, de
regulă, acelea în care Comunitatea nu avea competenţă exclusivă
de acţiune. Aceasta semnalează caracterul subsidiar sau
complementar al intervenţiei Comunităţii în raport cu statele
membre. Astfel, în domeniile în care se aplică principiul
subsidiarităţii intervenţia Comunităţii lua forma unei acţiuni de
cooperare, de coordonare, de încurajare sau de sprijinire, aşa cum
se precizează şi în textele tratatelor. Potrivit dispoziţiilor Tratatului
de instituire a Comunităţilor Europene, numeroase domenii poartă
amprenta subsidiarităţii. Dintre aceste dispoziţii amintim: art. 137
cu privire la politica socială; art. 149 referitor la educaţie; art. 150
care făcea referire la formarea profesională; art. 151 referitor la
cultură; art. 152 cu referire la sănătatea publică; art. 153 referitor la
______________________
180
P. Santer, op. cit., 1993-1994, pp. 45-46.
181
Acest rol revenindu-i principiului de atribuire a competenţelor, prevăzut de art. 5
alin. 1 din T.C.E.
182
Joël Rideau, op. cit., 1994, p. 525.
protecţia consumatorilor; art. 154 şi 156 referitoare la reţelele

transeuropene; art. 157 referitor la industrie; art. 159 care făcea
referire la coeziunea economică şi socială; art. 163 până la 173 care
făceau referire la cercetare şi dezvoltare tehnologică; art. 174 care
se referea la mediul înconjurător; art. 177 care referitor la
cooperarea în domeniul dezvoltării, etc.
Subsidiaritatea este, de asemenea, prezentă şi în Uniunea
economică şi monetară. Statele au încercat, prin stabilirea noilor
dispoziţii, să traseze o linie despărţitoare între ceea ce trebuie pus
în comun şi ceea ce poate fi exercitat la nivel naţional. Frontierele
trasate relevă de altfel o absenţă a paralelismului între domeniul
economic, în care puterea de decizie a statelor, chiar şi îngrădită,
rămâne esenţială, şi domeniul monetar în care necesităţile monedei
unice au condus la conferirea unor importante atribuţii instituţiilor
şi mai ales Băncii Centrale Europene183.
Pe de altă parte, referirea la principiul subsidiarităţii este
explicită în textele referitoare la cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală. Astfel, art. 29 din Tratatul de instituire
a Comunităţilor Europene prevedea apropierea, atât cât este
necesar, a regulilor de drept penal ale statelor membre. Acţiunea în
comun, în termenii art. 31 din Tratatul de instituire a Comunităţilor
Europene viza, printre altele, „să se asigure, în măsura necesară
ameliorării acestei cooperări, compatibilitatea regulilor aplicabile
în statele membre; să se adopte progresiv măsuri de instaurare a
regulilor minimale cu privire la elementele constitutive ale
infracţiunilor penale şi ale sancţiunilor aplicabile în domeniul
crimei organizate, a terorismului şi a traficului de stupefiante”.
Punerea în aplicare sau instaurarea posibilităţii de cooperare
întărită prin Tratatul de la Amsterdam este într-un fel impregnată
de ideea subsidiarităţii, în măsura în care ea corespunde aprecierii
divergente de către statele membre a necesităţii de dezvoltare a
acestei cooperări184.
______________________
183
Ibidem, p. 527.
184
Idem.
În exercitarea competenţelor menţionate mai sus,

Comunitatea Europeană trebuia să integreze principiul
subsidiarităţii în procesul normativ comunitar. Din nefericire,
Tratatul de la Maastricht nu conţine prevederi procedurale care să
asigure luarea în considerare în mod efectiv a principiului
subsidiarităţii în procedura de decizie a Comunităţii. Prin urmare,
rolul acestuia în procesul decizional a fost precizat în afara
contextului acestui tratat. Ulterior luării în considerare a acestui
principiu, ca principiu de drept, soluţia care se impunea în virtutea
„bunului simţ” era aceea ca toate instituţiile Comunităţii să verifice
conformitatea acţiunilor lor cu principiul subsidiarităţii înaintea
adoptării acestora.
În asigurarea coerenţei şi continuităţii acţiunilor întreprinse
în scopul îndeplinirii obiectivelor, Uniunea dispune de un cadru
instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit în principal din
Consiliul European, Parlamentul European, Consiliu, Comisia şi
Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene185.
În virtutea dreptului său la iniţiativă, Comisia are un „rol
crucial” în punerea în aplicare a acestui principiu. În acest sens,
aceasta va proceda la analize amănunţite, reunind elementele
calitative şi cantitative care permit stabilirea inaptitudinii statelor
membre de a acţiona într-un anumit domeniu; dar care, în acelaşi
timp, demonstrează eficienţa sporită a acţiunii Comunităţii în
raport cu cea a statelor membre. Criteriul este stabilit în chiar art.
5, alin. 2, şi se referă la „obiectivele acţiunii avute în vedere, care
nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de statele membre,
dar care pot fi realizate mai bine la nivel comunitar”.
Pentru a preveni atingerile aduse principiului subsidiarităţii
Comisia a crescut numărul procedurilor interne de control.
Începând cu anul 1992 aceasta a adoptat o Comunicare referitoare
______________________
185
Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. Al. Beck,
Bucureşti, 2001, p. 36. De altfel, toate instituţiile Comunităţii sunt datoare să verifice
conformitatea acţiunii lor cu principiul subsidiarităţii înaintea adoptării acesteia.
Alin. 2 ia în considerare examinarea inaptitudinii statelor membre atunci când
acţiunea trebuie îndeplinită, iar nu într-un stadiu ulterior, după ce acţiunea a fost deja
pusă în aplicare, potrivit opiniei autorului Patrick Santer, op. cit., 1993-1994, p. 83.
la adaptarea metodelor sale de lucru astfel încât principiul

subsidiarităţii să fie respectat, iar în raportul din 24 noiembrie
1993, Comisia a stabilit o listă de întrebări cărora trebuie să li se
găsească răspuns în procesul de elaborare a proiectelor de acte
normative la nivel comunitar186. Adunarea Regiunilor din Europa a
stabilit un „chestionar relativ la principiul subsidiarităţii care, în
esenţă, poartă asupra bazei juridice a obiectivelor urmărite, a
necesităţii de acţiune comunitară şi a derulării acesteia, dar şi a
extinderii acţiunilor comunitare187.
Comisia prezintă în fiecare an Consiliului rapoarte intitulate
,,Mieux légiférer’’ (a legifera mai bine)188. Scopul întocmirii
acestora este prezentarea unei situaţii reale a implementării
principiului subsidiarităţii în modul de lucru al Comisiei, în cadrul
proiectelor de acte normative întocmite de aceasta, dar şi a
efectelor produse de aplicarea principiului în discuţie asupra
procesului normativ comunitar.
În mod concret, fiecare proiect de act normativ european
trebuie justificat în raport cu principiul subsidiarităţii. Aceasta
presupune parcurgerea de către Comisie în cadrul procesului de
elaborare a proiectelor a unor teste de necesitate şi eficacitate.
Testele în discuţie sunt îndeplinite prin consultarea celorlalte
instituţii în cadrul procesului normativ comunitar, şi prin motivarea
propunerilor legislative pe care le elaborează.
______________________
186
Dintre acestea: a) care sunt obiectivele avute în vedere în raport cu obligaţiile
Comunităţii? b) acţiunea în cauză ţine de competenţa exclusivă sau de cea
concurentă a Comunităţii? c) care este dimensiunea problemei la nivel comunitar? d)
care este soluţia cea mai eficientă prin compararea mijloacelor de acţiune ale
Comunităţii cu cele ale statelor membre? e) care este plusul de valoare adus de
această acţiune şi care ar fi consecinţele unei inacţiuni? f) care sunt modalităţile de
acţiune de care dispune Comunitatea? Şi g) este necesară o reglementare uniformă
sau este suficientă o directivă care să stabilească obiectivele generale?
187
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 86.
188
A se vedea: Raportul Comisiei: „Mieux légiférer 2003” întocmit în conformitate
cu art. 9 din Protocolul referitor la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi al
proporţionalităţii, anexat Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene; dar şi
Acordul inter-instituţional „Mieux légiférer”, din 31 decembrie 2003
(2003/C321/01).
Consultarea operează atât la nivel intern cât şi la nivel

extern, cât mai aproape de societatea civilă şi de „marele public”.
Practica „Cărţilor verzi” favorizează şi ea procesul de consultare a
instituţiilor indiferent de nivel: european, naţional şi local.
Obligaţia de consultare in discuţie este reluată în textul
Protocolului anexat Proiectului de Tratat Constituţional, şi la
această obligaţie instituită expres nu se poate renunţa decât
motivat, în cazuri excepţionale189.
Obligaţia de motivare figura şi ea în cadrul prevederilor
Protocolului anexat Proiectului de Tratat Constituţional, în art. 5
conform căruia „proiectele de acte normative sunt motivate din
perspectiva principiilor subsidiarităţii şi al proporţionalităţii”.
Potrivit prevederilor protocolului, obligaţiei de motivare i se
adaugă multiplicarea studiilor de impact. Datorita multiplelor
obligaţii ale Comisiei, aceasta este considerată singura responsabilă
de buna aplicare a principiului subsidiarităţii190. Pe de altă parte,
Consiliul în activitatea sa de legiferare şi Parlamentul European
prin competenţa sa co-decizională trebuie, la rândul lor, să fie
garanţi ai respectării principiului subsidiarităţii.
Comisia trebuie să aibă în atenţie propunerea spre adoptare
a acelor proiecte de acte normative, care privite prin prisma
subsidiarităţii, se impun a fi adoptate, lăsând însă la aprecierea
statelor mijloacele de transpunere a acestora în legislaţia internă.
Prin urmare, instrumentul legislativ utilizat pentru implementarea
subsidiarităţii este directiva. Acesta este instrumentul direct
aplicabil necesar implementării acquis-ului comunitar, dar care lasă
totuşi statelor membre libertatea de a alege forma şi mijlocul de
transpunere internă a directivelor, într-un interval de timp
rezonabil.
Astfel, directivele constituie punctul de legătură dintre
statele membre referitor la rezultatele ce trebuie obţinute de către
______________________
189
A se vedea: Rappot d’information sur l’application du principe de subsidiarité,
No. 1919, déposé par la Délégation de l’Assemblée nationale pour l’Union
Européenne (1) de France, enregistré à la Présidence de l’Assemblée nationale le 16
novembre 2004, p. 14.
190
Idem.
acestea. Însă deşi în privinţa formei şi a mijloacelor de transpunere

a directivelor competenţa aparţine statelor membre, în practică,
dispoziţiile directivelor se dovedesc a fi din ce în ce mai precise,
limitând marja de acţiune a statelor membre191.
Impactul principiului subsidiarităţii asupra legislaţiei
comunitare s-a concretizat în simplificarea acesteia. Analizând
impactul acestui principiu asupra declanşării acţiunii comunitare şi
asupra amplorii acestei acţiuni, Comisia a ajuns la concluzia că
textele legislative comunitare existente trebuiau revizuite. Aceste
texte legislative de revizuit se împart în trei categorii. Pe de o parte,
existau reglementări ce trebuiau revăzute în scopul reînnoirii şi a
ordonării acestora pentru a se putea distinge „esenţialul de
accesoriu”.192 Apoi, mai trebuiau simplificate şi acele reglementări
care conţineau detalii nesemnificative ce pot fi edictate de normele
naţionale sau regionale, sau prin convenţii internaţionale. Şi nu în
ultimul rând, mai existau şi reglementări care trebuiau abrogate ca
urmare a adoptării unor noi reglementări în domeniu193.
În vederea unei munci de o asemenea amploare trebuia să fie
respectat atât acquis-ul comunitar existent până la acel moment, cât
şi alte principii de bază ale politicii comunitare. La aceasta se mai
adăuga şi necesitatea examinării cu prioritate a vechilor
reglementări, reglementările mai recente putând fi reexaminate
ulterior în funcţie de rezultatele obţinute. Procesul de reexaminare
trebuia însă să se limiteze la prevederile legislative, deoarece
Comisia nu trebuia să folosească subsidiaritatea ca un pretext
pentru a excede procesului de simplificare cu scopul atingerii unor
obiective politice. Pe de altă parte, această reexaminare trebuia
făcută în cooperare cu Consiliul şi cu Parlamentul European până
în momentul deschiderii dezbaterilor asupra fondului textelor194.
______________________
191
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 27.
192
Aceasta avea ca scop garantarea securităţii juridice şi a drepturilor particularilor,
prin reluarea principiilor generale într-un singur instrument juridic, şi edictând
măsurile de executare în aceeaşi procedură.
193
P. Santer, op. cit., 1993-1994, pp. 88-89.
194
Ibidem, p. 90.
Astfel, Comisia a întreprins examinarea aplicării acestui

principiu în legislaţiile existente, proces care nu a fost prevăzut în nici
un fel de texte, dar care ţinea de voinţa politică de a calma neliniştile
existente. Comisia s-a interesat însă mai cu seamă de afacerile de
interes comunitar, considerând ca nefiind necesară o examinare a celor
care ţin în mod normal de competenţa jurisdicţiilor naţionale.
Rezultatul a fost vizibil încă din 1993 când Consiliul European de la
Copenhaga din 21-22 iunie 1993 a constatat cu mulţumire efortul
depus de Comisie pentru a evita prezentarea de propuneri în acele
situaţii în care acestea nu erau conforme principiului subsidiarităţii.
Astfel, a avut loc o diminuare considerabilă a volumului legislaţiei
comunitare prevăzut în programa legislativă a Comisiei pentru anul
1993, în raport cu anii precedenţi195.
Tabel 1
______________________
195
J. Rideau, op. cit., 1994, p. 529.
Diminuarea volumului legislaţiei europene a continuat şi

după anul 1993, situaţie care reiese şi din evaluarea efectuată în
data de 27 noiembrie 2002. Evaluarea în cauză priveşte totalitatea
proiectelor întocmite de Comisia Europeană, iar nu numai acele
acţiuni şi decizii care se află în strânsă legătură cu principiul
subsidiarităţii. Această evaluare se regăseşte în graficul 1, prezentat
mai jos.
Din reprezentările graficului se poate observa faptul că
numărul de propuneri de regulamente, de directive, de decizii şi de
recomandări ale Comisiei este descrescător începând cu anul 1990
când s-a înregistrat cifra de 787 de astfel de propuneri (...), în 1994
s-au înregistrat 596 (...), în anul 1998 au fost numărate 569 de
astfel de propuneri (...), pentru ca în anul 2002 numărul acestora să
se reducă la 316. Sursa evaluării o reprezintă Baza de Date PreLex
(1990/2001: cifre extrase din baza de date Eur-Lex), şi a fost
prezentată în cadrul Raportului de informare asupra principiului
subsidiarităţii, No. 1919, depus de Delegaţia Adunării naţionale
pentru Uniunea Europeană (1) din Franţa, şi înregistrată la
conducerea Adunării naţionale în data de 16 noiembrie 2004.
În cadrul Conferinţei Instituţionale din 25 octombrie 1993,
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat un acord
inter-instituţional cu privire la procedurile de punere în aplicare a
principiului subsidiarităţii, dar acesta a fost departe de a răspunde
tuturor chestiunilor ridicate de punerea în aplicare a acestui
principiu196. Orice propunere a Comisiei trebuie să comporte,
potrivit acordului, o justificare a respectării principiului. Cele trei
instituţii s-au angajat să verifice cu regularitate conformitatea
acţiunii de înfăptuit cu dispoziţiile referitoare la subsidiaritate, atât
în ceea ce priveşte alegerea instrumentelor juridice cât şi a
conţinutului propunerii. În aceste condiţii, absenţa unui control
judiciar al principiului subsidiarităţii ar avea drept consecinţă
golirea acestuia de substanţă, provocând conflicte interminabile
între Comunitate şi statele membre şi între Comunitate şi regiuni.
______________________
196
Acordul instituţional din 25 octombrie 1993, pct. 2.2.2., Bull. C.E. 10/1993.
Deşi soluţia controlului jurisdicţional al principiului

subsidiarităţii a fost contestată de acei autori care insistau asupra
caracterului eminamente politic al acestui principiu, totuşi au
existat opinii potrivit cărora nu există nici o contradicţie între
justiţiabilitatea acestui principiu şi faptul că acesta are şi o natură
politică, chiar dacă acest lucru pune Curtea în situaţia de a face
aprecieri la limita politicului. În fond este imperativă respectarea
tuturor principiilor de drept stabilite în Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene197.
În virtutea naturii juridice a principiului subsidiarităţii, Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene îi revenea sarcina de a
interpreta şi aprecia conformitatea unui act comunitar cu art. 5 alin.
2 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene. Competenţa
acesteia cu privire la asigurarea respectării art. 5, alin. 2, decurge
însă şi din misiunea sa fundamentală de a asigura respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului. Controlul politic
este unul dublu. Pe de o parte putem vorbi despre controlul politic
exercitat de instituţiile comunitare în cadrul procesului normativ,
iar pe de altă parte, despre controlul politic pe care îl exercitau
diversele „instanţe” politice înfiinţate de statele membre198. Trebuie
însă menţionat faptul că în vreme ce controlul conformităţii actelor
normative cu principiul subsidiarităţii de către instituţiile
comunitare este unul anterior adoptării acestora, controlul
jurisdicţional exercitat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene este unul posterior adoptării actelor normative în
discuţie.
Acea parte a doctrinei care împărtăşeşte opinia potrivit
căreia principiul subsidiarităţii are rolul de a repartiza competenţele
între statele membre şi Comunitatea europeană era de părere că,
controlul aplicării principiului subsidiarităţii va consacra şi
______________________
197
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 94.
198
În acest din urmă sens, putem analiza exemplul dat de guvernul francez, în 10
octombrie 1990, când a propusă înfiinţarea unui ,,Congres’’ sau a unei ,,Diete’’ care
să reunească de două sau de trei ori pe an reprezentanţi ai parlamentelor naţionale şi
ai Parlamentului European, având ca scop controlul politic asupra principiului
subsidiarităţii. Ibidem, p. 97.
caracterul constituţional al Curţii, fiind vorba şi de controlul unui

principiu de repartizare a competenţelor. Curtea a avut deja ocazia
să controleze repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele
membre, apărând prerogativele statelor membre şi drepturile
particularilor împotriva piedicilor Comunităţii, apărând
competenţele comunitare împotriva piedicilor statelor membre şi
tranşând litigiile între instituţiile comunitare199. Prin controlul ei
asupra art. 5, alin. 2, Curtea de Justiţie este în măsură să-şi dezvolte
jurisprudenţa asupra repartizării competenţelor între Comunitate şi
statele membre200. Ne-am alăturat însă acelei părţi a doctrinei care
nu a împărtăşit această opinie potrivit căreia principiul
subsidiarităţii ar avea un rol de repartizare a competenţelor. Cu
toate acestea, s-a considerat că acest caracter constituţional al
Curţii s-ar putea consacra prin controlul principiului atribuirii
competenţelor prevăzut în art. 5, alin. 1 din Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene.
În cadrul Reuniunii Delegaţiei pentru Uniunea Europeană
din data de 22 februarie 2006, Hubert Haenel afirma că rolul Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost criticat de către mai
multe personalităţi politice. Cancelarul austriac Wolfgang Schüssel
a acuzat Curtea ca fiind vinovată de extinderea sistematică a
competenţelor Comunităţii asupra unor domenii de acţiune care se
aflau în competenţa statelor membre. Acestuia i s-a alăturat şi
primul ministru danez, Anders Fogh Rasmussen, care susţinea, la
acel moment, că o veritabilă cooperare europeană trebuie să se
fondeze pe decizii democratice nu pe hotărârile Curţii. În fond,
scopul reuniunii în discuţie a fost acela de a lămuri adevăratul rol
pe care Curtea de Justiţie îl joacă în cadrul construcţiei europene201.
Potrivit declaraţiilor avocatului general Philipe Léger, al
Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, există trei funcţii pe care
______________________
199
J. Mischo, „Un rôle nouveau pour la Cour de Justice?”, Révue du Marché
Commun, 1990, pp. 681-683.
200
P. Manin, Les accords de Maastricht et la constitution de l'Union Européenne,
L.G.D.J., Montchréstien, 1992, p. 95.
201
Réunion de la Délégation pour l'Union européenne du mercredi 22 février 2006,
p. 1, http://www.senat.fr/europe/ r22022006+1 html.
aceasta trebuie să le îndeplinească. În primul rând, trebuie să se

pronunţe asupra legalităţii actelor comunitare. Apoi, are misiunea
de rezolvare a litigiilor ivite între instituţiile europene: Comisia
Europeană, Consiliu şi Parlamentul European. Nu în ultimul rând,
aceasta trebuie să îndeplinească funcţia de interpret a prevederilor
tratatului în acele situaţii în care i se solicită aceasta. În acest sens,
orice judecător naţional poate sesiza Curtea de Justiţie, cerându-i
interpretarea unor prevederi de drept comunitar202.
În îndeplinirea misiunii sale de garant al dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor
europene, aceasta se comportă ca un adevărat gestionar al acquis-
ului comunitar şi îşi îndeplineşte sarcinile respectând prerogativele
care îi sunt conferite prin tratate203. Astfel, ca urmare a sesizării
Curţii, aceasta îşi verifică propria competenţă şi poate, cu ocazia
acestei examinări care înglobează analiza condiţiilor în care a fost
sesizată, să refuze să răspundă întrebărilor puse, caz în care se va
declara necompetentă204.
Una dintre întrebările care s-au ridicat în cadrul Reuniunii
Delegaţiei pentru Uniunea Europeană din 22 februarie 2006 a fost
dacă va fi Curtea de Justiţie capabilă vreodată să exercite un
veritabil control jurisdicţional asupra respectării principiului
subsidiarităţii. Întrebarea a fost consecinţa faptului că de la
recunoaşterea principiului subsidiarităţii de către Tratatul de la
Maastricht, Curtea de Justiţie nu a cenzurat niciodată până în acel
moment vreo dispoziţie comunitară pentru nerespectarea
principiului subsidiarităţii. Şi aceasta deşi nu a ezitat în extinderea
competenţelor Comunităţii în diverse domenii, în cadrul procesului
de interpretare a dreptului comunitar. Hubert Haenel era de părere
că se crea o situaţie paradoxală. Pe de o parte, Curtea avea tendinţa
de a depăşi prevederile tratatelor prin intermediul unui intens
proces de interpretare în sensul extinderii competenţelor
______________________
202
Ibidem, p. 3.
203
Ibidem, p. 4.
204
Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautes Européennes, 4e
édition, vol. IV, L.G.D.J., Paris, 1994, p. 872.
Comunităţii şi a întăririi procesului de integrare comunitară. Iar pe

de altă parte, aceeaşi Curte se arăta reticentă exercitării unui
control al principiului subsidiarităţii în adevăratul sens al
cuvântului. Această situaţie paradoxală ne duce însă la concluzia că
lucrurile ar fi fost exact la fel chiar dacă acest principiu nu ar fi fost
statuat expressis verbis în nici unul din tratatele care stau la baza
Comunităţii Europene205.
Cu toate acestea, există totuşi susţinători ai ideii că, în
realitate, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene era ea însăşi
imaginea subsidiarităţii. În fond, competenţele atribuite acesteia
erau foarte precis definite şi delimitate în cadrul tratatelor, iar
funcţiile jurisdicţionale puse în sarcina acesteia nu puteau fi
îndeplinite de jurisdicţiile naţionale206.
Potrivit opiniei majoritare, conforme cu textul art. 5, alin. 2
din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, principiul
subsidiarităţii se traduce prin faptul că o acţiune a Comunităţii nu
poate fi pornită decât dacă sunt îndeplinite două condiţii
fundamentale: pe de o parte este vorba despre „testul de necesitate”
care constă în faptul că acţiunea avută în vedere nu poate fi
realizată de statele membre la un nivel satisfăcător; pe de altă parte
se va ţine seama şi de „testul plus-ului de valoare adus prin
acţiunea comunitară”, care se referă la faptul că acţiunea în
discuţie, din anumite motive obiective, poate să fie realizată mult
mai bine la nivel comunitar.
Analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie scoate la iveală
faptul că dispoziţiile referitoare la aplicarea principiului
subsidiarităţii şi chiar principiul însuşi sunt susceptibile de a fi
controlate a posteriori de către Curtea de Justiţie a Comunităţii
Europene pe calea recursului ordinar, fapt confirmat prin Decizia
Curţii din 12 noiembrie 1996: Marea Britanie vs. Consiliu207. Dar,
chiar şi în situaţia, reală de altfel, în care nu ne putem îndoi de
______________________
205
Hubert Haenel,Réunion de la délégation pour l'Union européenne du mercredi
22 février 2006, p. 2,
http://www.senat.fr/europe/ r22022006+1 html.
206
Ibidem, 8.
207
Ibidem, p. 9.
justiţiabilitatea acestui principiu, controlul jurisdicţional al

subsidiarităţii rămâne superficial şi slab dezvoltat. Potrivit
afirmaţiilor avocatului general al Curţii de Justiţie a Comunităţii
Europene, Philippe Léger, aceasta se întâmplă din trei motive
principale. În primul rând, acest lucru se datorează numărului
scăzut de cauze în care principiul subsidiarităţii a fost invocat ca
fundament a unui viciu de legalitate într-un act comunitar208. Apoi,
principiul subsidiarităţii este invocat de cele mai multe ori alături
de alte plângeri, ca de exemplu, eroarea asupra bazei juridice209. În
fine, de cele mai multe ori, cei care l-au invocat au făcut-o ca
urmare a confuziei acestuia cu principiul proporţionalităţii.
Referitor la natura controlului exercitat de Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene putem distinge între controlul formal şi
controlul material. Controlul formal exercitat de aceasta, se referă
la controlul exercitat asupra motivării unui act comunitar cu privire
la principiul subsidiarităţii. În acest sens Curtea recunoştea că
exista o obligaţie din partea instituţiilor care au adoptat actul în
cauză, în sensul motivării acestuia din punct de vedere al principiul
subsidiarităţii, dar că, această motivare nu trebuia să figureze
expres în cuprinsul actului, putând fi vorba şi doar despre o
motivare implicită210.
______________________
208
Astfel, din aprox. 12.000 de cauze soluţionate de C.J.C.E. în anul 2005, doar 23
s-au referit la această problemă. - Idem.
209
Nu trebuie uitat faptul că alegerea bazei juridice poate avea importante
consecinţe atât asupra procedurii de adoptare a unui text, cât şi asupra controlului
aplicării sale şi din punct de vedere al echilibrului puterilor partajate de Consiliul şi
Parlamentul European. Aş dori să amintesc în acest sens că primul Pilier al Uniunii
Europene se caracterizează prin „metoda comunitară” în cadrul căreia Comisia
europeană dispune de monopolul iniţiativei, iar Consiliul decide cu majoritate
calificată în cadrul procesului de co-decizie cu Parlamentul European. În schimb, în
„modelul inter-guvernamental” în care dreptul de iniţiativă este partajat între
Comisie şi statele membre, în care Parlamentul european are doar rolul de
consultant, în care chiar şi C.J.C.E. are atribuţii limitate şi în care Consiliul dispune,
de regulă, în unanimitate. Prin urmare, baza juridică se constituie în cadrul
procesului de stabilire a competenţelor în tratatele constitutive ale Comunităţilor
europene şi în tratatele modificatoare ale celor dintâi - Ibidem, p. 5.
210
Ibidem, p. 9.
Astfel, într-un diferend ivit între Germania, pe de o parte, şi

Consiliul şi Parlamentul European, pe de altă parte, aceasta cerea
Curţii anularea Directivei referitoare la sistemele de garantare a
depozitelor bancare, invocând mai multe inadvertenţe printre care
şi nesocotirea principiului subsidiarităţii. În concluziile depuse la
dosar de către avocatul general al Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, Philippe Léger, în data de 10 decembrie 1996, acesta
indica faptul că datorită importanţei principiului subsidiarităţii în
cadrul procesului de repartizare a competenţelor între statele
membre şi Comunitate, şi ţinând seama de necesitatea unui control
al Curţii asupra condiţiilor în care instituţiile comunitare au
întreprins aplicarea tratatului, nu este considerată ca fiind excesivă
cerinţa ca, în viitor, aceste instituţii să îşi motiveze deciziile cu
privire la principiul subsidiarităţii. Din hotărârea Curţii, din 13 mai
1997, reiese însă, aşa cum am mai spus, că obligaţia de motivare
referitoare la respectarea principiului subsidiarităţii este îndeplinită
nu numai când aceasta se face expres, în cuprinsul actului normativ
comunitar, ci şi când motivarea este implicită, respectarea acestui
principiu putând fi dedusă din litera textului. În cauza în discuţie,
soluţia dată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a fost una
favorabilă pârâţilor: Consiliul şi Parlamentul European, fondându-
se pe considerentele prezentate mai sus: „Din considerentele
preexistente, reiese că, pe tot parcursul cauzei, Parlamentul şi
Consiliul au precizat motivele pentru care aceste instituţii cred că
acţiunea întreprinsă este conformă principiului subsidiarităţii şi
deci s-au conformat obligaţiei de motivare aşa cum este ea
prevăzută de art. 190 din tratat. Din aceste motive nu trebuie să se
impună menţionarea expresă a principiului”211.
Controlul material referitor la principiul subsidiarităţii se
referă la controlul celor două condiţii ale acestuia: necesitatea
acţiunii comunitare şi plus-ul de valoare adus de aceasta, şi implică
______________________
211
Citat din Decizia C.J.C.E. din 13 mai 1997, asupra îndeplinirii obligaţiei de
motivare a actului normativ de către instituţiile Comunităţii (Parlamentul European
şi Consiliul), cu privire la principiul subsidiarităţii, Decizie menţionată de către
avocatul general al C.J.C.E. – Philippe Léger la reuniunea Delegaţiei pentru U.E. din
22 februarie 2006. – Ibidem, p. 9.
o evaluare de natură politică. Din această cauză, un control

jurisdicţional în acest sens nu poate decât să se limiteze la
descoperirea unei erori în apreciere. De altfel, trebuie ţinut cont şi
de faptul că rolul pe care principiul subsidiarităţii poate să-l joace
se diminuează pe măsură ce condiţiile de exercitare a unei
competenţe comunitare devin din ce în ce mai detaliate şi mai
precise în clauza de atribuire a competenţei. Altfel spus, dacă se
contestă legalitatea unui act, dezbaterile se vor purta cu prioritate
asupra bazei juridice a acestuia, şi doar ulterior asupra principiului
subsidiarităţii212.
Să luăm de exemplu, cauza Comisiei vs. Germania din 22
mai 2003. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a fost sesizată
cu un recurs în anulare a Directivelor referitoare la armonizarea
legislaţiilor naţionale pe motivul că acestea încalcă principiul
subsidiarităţii. Curtea de Justiţie a respins acţiunea constatând că
obiectivul intervenţiei legiuitorului comunitar era de a armoniza
legislaţiile naţionale. O astfel de acţiune nu putea să fie realizată,
datorită dimensiunilor şi implicaţiilor sale, decât de către
legiuitorul comunitar, iar nu de către fiecare stat membru în
parte213. Concluzia pe care o tragem este că, în realitate, în aceste
cazuri, controlul respectării principiului subsidiarităţii se confundă
cu controlul exercitat asupra bazei juridice a actului comunitar214.
S-a considerat, de asemenea, că se putea ivi situaţia în care
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene i s-ar pretinde să se
pronunţe printr-o decizie în soluţionarea unui recurs în stabilirea
prejudiciilor produse prin nerespectarea principiului subsidiarităţii.
Aria controlului principiului subsidiarităţii riscă să fie limitată şi de
faptul că în lipsa interesului de acţiune a recurentului, actele
______________________
212
Idem.
213
Ibidem, p. 10.
214
De fapt există trei concluzii pe care le putem deduce din controlul jurisdicţional
al C.J.C.E. asupra principiului subsidiarităţii: a) principiul subsidiarităţii este supus
controlului jurisdicţional al Curţii, însă jurisprudenţa în această materie este abia la
început; b) Curtea verifică dacă legiuitorul comunitar a motivat, chiar şi implicit
actele sale referitor principiul subsidiarităţii; c) controlul material al Curţii este
relativ redus şi se confundă cu controlul bazei juridice a actelor comunitare. – Idem.
comunitare şi programele de acţiune comunitară susceptibile de a fi

contestate pentru nerespectarea principiului subsidiarităţii se găsesc
la adăpost faţă de un astfel de recurs. În practică această acţiune se
situează pe terenul intensităţii excesive a unui act comunitar, iar în
acest caz avem de-a face mai degrabă cu un control asupra
respectării principiului proporţionalităţii prevăzut în art. 5, alin. 3
din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, control pe care
Curtea de Justiţie l-a exercitat anterior Tratatului de la
Maastricht215.
Jean-Pierre Puissochet, unul dintre judecătorii Curţii de
Justiţie a Comunităţii Europene, afirma că, din păcate,
jurisprudenţa nu evoluează decât sub presiunea cauzelor, mai ales a
acelora asupra fundamentului principiului subsidiarităţii, însă aşa
cum se poate observa posibilităţile de recurs sunt limitate216.
Proiectul de Tratat Constituţional întărea în mod
considerabil controlul asupra principiului subsidiarităţii, alăturând
parlamentele naţionale procesului decizional, şi dezvoltând noi
mecanisme de control politic şi jurisdicţional prin intermediul
acestora. Prin urmare, conform viitorului Protocol asupra aplicării
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, parlamentele
naţionale vor trebui consultate anterior adoptării oricărui proiect de
act normativ european. Acestea vor avea la dispoziţie un interval
de timp de şase săptămâni în care se vor putea adresa, prin aviz
motivat, preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului de
Miniştrii, Comisiei. Aceştia vor avea obligaţia de a ţine cont de
avizul primit în care sunt cuprinse motivele pentru care
parlamentele naţionale estimează că propunerea analizată de
acestea nu este conformă principiului subsidiarităţii217.
Controlul principiului subsidiarităţii este de asemenea întărit
prin instituirea unui mecanism de ,,alertă precoce’’ care obligă la
reexaminarea unei propuneri de act normativ în cazul în care o
______________________
215
Christian Philip, „Principe de Subsidiarité”, în d’Ami Barav, Christian Philip
(edit.), Dictionnaire juridique de l’Union européenne, 2001, p. 13. http://fdv.univ-
lyon3.fr/mini_site/cee/Dico/SUBSIDIARITE.pdf.
216
Idem.
217
Denis Batta, op. cit., p. 3.
treime din voturile atribuite parlamentelor naţionale sunt împotriva

acesteia, fiecare stat membru dispunând de două voturi, sau de unul
pentru fiecare cameră – în caz de sistem bicameral. Ca urmare a
reexaminării proiectului de act normativ, Comisia, celelalte
instituţii sau grupul statelor membre care l-au întocmit, hotărăsc
printr-o decizie motivată fie menţinerea, fie modificarea, fie
retragerea propunerii218.
În fine, referitor la acest nou mecanism de control
jurisdicţional preconizat a fi introdus, statele membre vor putea
sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o acţiune în anulare
a actului normativ european în cauză pentru încălcarea principiului
subsidiarităţii. Aceeaşi cale de atac poate fi urmată şi de Comitetul
Regiunilor dacă se prevede consultarea acestuia219.
Parlamentele naţionale şi procedura internă de organizare a
controlului subsidiarităţii. Marea majoritate a parlamentelor
naţionale nu au decis, până în anul 2007 asupra procedurii interne
de organizare a controlului principiului subsidiarităţii. Cu toate
acestea, au existat state care au prezentat o veritabilă preocupare în
acest sens, numind instituţiile interne abilitate să purceadă la
verificarea respectării principiului subsidiarităţii. În continuare
vom prezenta un tabel cu acele state care până în anul 2007 au
acordat importanţa cuvenită principiului în discuţie220.
______________________
218
Idem.
219
Ibidem, pp. 3-4.
220
A se vedea: Controle du principe de subsidiarité dans les parlements nationaux,
http://www.cosac.eu/fr/info/earlywarning/
Tabel 2
Verificarea respectării principiului subsidiarităţii în statele membre ale

Uniunii Europene
Procedura Adoptarea Către care Care este Care este

internă formală a comisie se corpul procedura
privind mecanismul prevede responsab de
controlul ui de ,,alertă încredinţarea il cu coordonare
subsidiarităţii precoce’’. obligaţiei de adoptarea prevăzută în
Statul control a avizului cazul unui
conformităţii formal sistem
unui act motivat? bicameral?
legislativ cu
principiul
subsidiarităţii?
Germania – Nu s-a stabilit. Nu s-a Nu s-a
 Bundestag stabilit. stabilit.
(Camera Centrală)
Comisia
–
 Bundesrat Afacerilor Comisia Nu s-a
(Camera Federală) Europene/ În Afacerilor stabilit
plen/ Comisii Europene,
specializate. în plen.
Austria – Comisia Comisia Nu s-a
 Nationalrat Afacerilor Afacerilor stabilit.
(Camera Centrală) Europene. Europene.
 Bundersrat Comisia Comisia Nu s-a
(Camera Federală) –
Afacerilor Afacerilor stabilit.
Europene. Europene.
Cipru – Comisia Comisia Unicameral.
Afacerilor Afacerilor
Europene/ Europene,
Comisii în plen.
specializate.
Danemarca În decembrie Comisia Comisia Unicameral.
2004. A Afacerilor Afacerilor
intrat în vi- Europene/ Europene.
goare la 1 ia- Comisii
nuarie 2005. specializate.
Finlanda – Comisia Comisia Unicameral.

Afacerilor Afacerilor
Europene/ Europene.
Comisii
specializate.
Ungaria – Comisia Plenul Unicameral.
Afacerilor Comisiei
Europene/ În Afacerilor
plen. Europene.
Lituania În noiembrie Comisia Plenul Unicameral.
2004. Afacerilor Comisiei
Europene/ Afacerilor
Comisii Europene.
specializate.
Malta – Comisia Nu s-a Unicameral.
Afacerilor stabilit.
Externe şi
Europene.
Ţările de Jos – Comisie mixtă Plenul În Comisia
 Camera (Camera şi celor două mixtă asupra
 Senatul Senatul) asupra Camere. aplicării
aplicării principiului
principiului subsidi-
subsidiarităţii. arităţii.
Portugalia – Comisia Plenul Unicameral.
Afacerilor Comisiei
Europene/ Afacerilor
Comisii Europene.
specializate.
Marea Britanie Comitetul Comitetul Nu s-a
 Camera – European de European stabilit.
Comunelor Alegeri de Alegeri
propune un propune ca
sistem în care avizul să
acesta va fie motivat
pregăti un aviz de către
motivat. Camera
Comunelor
Comisia
 Camera – Afacerilor Nu s-a Nu s-a
Lorzilor Europene ar stabilit. stabilit.
putea propune
preluarea
sarcinii, dar
decizia
definitivă
trebuie luată în
Camera
Lorzilor.
Slovenia – Comisia Comisia Nu este
 Adunarea Afacerilor Afacerilor prevăzută, în
naţională Externe/ Externe. tot acest
Comisii timp
 Consiliul specializate. reprezen-
naţional. tanţii
Consiliului
naţional sunt
invitaţi să
participe la
reuniunile
Comisiei
Afacerilor
Externe şi fie
să prezinte,
fie să explice
poziţiile
adoptate sau
emise.
România – Nu s-a stabilit. Nu s-a Nu s-a
 Senatul stabilit. stabilit.
 Camera
Deputaţilor
Acest tabel este bazat pe informaţii puse la dispoziţia

secretariatului COSAC de către persoanele de contact din
parlamentele naţionale. Doar un număr redus de state membre au
adoptat formal, până la momentul centralizării acestor informaţii)
proceduri interne pentru punerea în aplicare a mecanismului de „alertă
precoce”221.
În situaţia României s-au aflat şi alte state membre ale Uniunii
Europene precum: Belgia, Spania, Estonia, Franţa, Grecia, Irlanda,
Italia, Letonia, Luxembourg, Republica Cehă, Slovacia şi Suedia.
______________________
221
A se vedea: Modele prevăzute de Statele Membre ale Uniunii Europene pentru
mecanismul de ,,alertă precoce’’, http://www.cosac.eu/fr/info/earlywarning/ overwiew.
Punerea în practică a mecanismului de ,,alertă precoce’’ la nivelul

fiecărui stat membru a pus diverse dificultăţi de ordin practic şi politic.
Acest mecanism priveşte atât fiecare Cameră în parte, acolo unde
Parlamentul este bicameral, cât şi parlamentele naţionale luate în mod
colectiv, şi care au interesul de a-şi coordona poziţiile pentru întărirea
eficacităţii acţiunii lor.
La nivelul fiecărei Camere, în cazul Parlamentelor naţionale
bicamerale, reprezentanţii se vor pronunţa asupra unui anumit număr
de proiecte legislative europene transmise de către instituţiile Uniunii.
În cadrul procesului de analiză legislativă trebuie să se ţină cont de
perioada de timp de şase săptămâni stabilită de protocolul anexat
Proiectului de Tratat Constituţional. Termenul începe să curgă din
momentul transmiterii actului către parlamentul naţional. Înăuntrul
acestui termen fiecare Cameră va putea să se adreseze instituţiei
europene emitente printr-un aviz motivat. Prin urmare, în cadrul
intervalului de şase săptămâni vor trebui îndeplinite următoarele
sarcini222:
1. alegerea acelor proiecte de acte normative care prezintă
interes din perspectiva controlului principiului subsidiarităţii;
2. începerea procedurii de redactare a unui aviz motivat acolo
unde este cazul;
3. consultarea cu alte parlamente naţionale, după o consultare
prealabilă a celeilalte Camere, în cazul Parlamentelor bicamerale.
4. adoptarea propriu-zisă a unui aviz motivat şi transmiterea
acestuia instituţiei europene în cauză.
Potrivit opiniei existente, există un interes strategic în
exprimarea în termen a Camerelor parlamentelor naţionale, deoarece o
intervenţie la debutul procesului legislativ este mult mai eficientă.
Depăşirea termenului de şase săptămâni dă dreptul instituţiei emitente
a proiectului legislativ să nu mai purceadă la reexaminarea textului
chiar dacă ar exista un aviz motivat tardiv, aceasta putând să treacă
direct la adoptarea actului. În acest caz, mai există însă şi alte mijloace
______________________
222
A se vedea: Le Rapport d’Information sur le principe de subsidiarité, Délégation
de l’Assemblée nationale pour l’Union Européenne de France, No. 1919, p. 28.
de intervenţie pe lângă legiuitorul european prin intermediul

Parlamentului European şi al Consiliului223.
Lucrurile stau altfel în cazul termenului de două luni în care se
poate înainta recurs la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în
privinţa unui act legislativ comunitar care nesocoteşte principiul
subsidiarităţii. Acest termen este unul de decădere şi nu este fixat
pentru luarea unei decizii în vederea sesizării Curţii, ci pentru
depunerea efectivă a recursului224.
La nivelul cooperării între parlamentele naţionale, în măsura în
care Protocolul anexat Proiectului de Tratat Constituţional fixează
pragul de voturi la o pătrime sau la o treime în funcţie de care
instituţia europeană emiţătoare a actului să fie ţinută să reexamineze
propunerea, integrarea în acest proces a parlamentelor naţionale
devenea miza principală. Bineînţeles că mecanismul de ,,alertă
precoce’’ era un drept individual recunoscut fiecărei Camere, dar
eficacitatea acestuia avea să depindă şi de capacitatea parlamentelor
naţionale de a se organiza colectiv225.
În acest sens a fost creată Conferinţa Organelor Specializate în
Afaceri Comunitare (COSAC), care reuneşte de două ori pe an
reprezentanţii Comisiilor pentru Afacerile Europene. În realitate este
vorba despre un forum în cadrul căruia se dezbat subiecte europene.
Până nu demult COSAC părea să fie locul unei dezbateri generale
asupra aplicării globale a principiului subsidiarităţii de către instituţiile
Uniunii226. IPEX sau Organizaţia Schimbului de Informaţii între
parlamentele Uniunii Europene a fost creat în urma unei decizii a
Conferinţei Preşedinţilor parlamentelor Uniunii, ţinută la Roma în
anul 2000 în vederea întăririi cooperării între parlamentele
naţionale227.
Cu toate aceste încercări de întărire a cooperării între statele
membre pentru o veritabilă integrare a controlului principiului
subsidiarităţii în sânul vieţii juridice şi politice comunitare, prin
______________________
223
Idem.
224
Ibidem, p. 29.
225
Idem.
226
Ibidem, p. 30.
227
Ibidem, pp. 30-31.
intermediul organizaţiilor amintite mai sus, este totuşi primordială

crearea unui nou mod de gândire pe fondul căruia să se instaleze
adevărata cultură a subsidiarităţii care să guverneze adoptarea actelor
şi a acţiunilor comunitare, iar controlul principiului subsidiarităţii să
constituie nu o obligaţie, ci un obicei.
Principiul subsidiarităţii constituie o temă de mare actualitate şi
de o deosebită importanţă în contextul relaţiilor entităţilor superioare
cu cele inferioare în cadrul procesului de descentralizare a serviciilor
publice, astfel încât deciziile să fie luate cât mai aproape de cetăţeni,
prin intermediul mecanismelor puse în slujba aplicării acestui
principiu „în practică”. În cele ce urmează ne propunem o analiză a
aplicării principiului subsidiarităţii atât în unele dintre statele membre
ale Uniunii Europene, oprindu-ne cu precădere asupra mecanismelor
puse la dispoziţia aplicării acestui principiu în Franţa, Germania,
Polonia şi România; dar şi în alte state care nu fac parte din Uniunea
Europeană - Statele Unite ale Americii şi Elveţia - dar care datorită
mijloacelor administrative funcţionale interne au ajuns la un nivel de
dezvoltare demn de luat în considerare. În cazul României, ne vom
opri mai cu seamă asupra modalităţii în care autorităţile române au
înţeles principiul subsidiarităţii la momentul transpunerii acestuia în
legislaţia internă.
La nivelul Comunităţilor Europene, un Raport al Comisiei
Europene din data de 8 octombrie 1992 vorbea despre principiul
subsidiarităţii ca despre un „principiu de bun simţ”. Este vorba
bineînţeles despre un „bun simţ” faţă de o cultură în care puterea
politică şi autorităţile sunt plasate în serviciul exclusiv al
cetăţeanului228. Odată însă cu semnarea şi apoi intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht, acest principiu de „bun simţ”, care până în
acel moment subzista în filigran în modul de administrare al
problemelor la nivelul Comunităţii, s-a transformat în „principiu de
drept”, care potrivit prevederilor Tratatului de instituire a
Comunităţilor Europene trebuia nu numai respectat, dar şi aplicat atât
______________________
228
Chântal Millon-Delsol, Le principe de subsidiarité, Que sais-je?, Presses
Universitaires de France, Paris, 1993, p. 4.
la nivelul Comunităţilor Europene cât şi la nivelul fiecărui stat

membru al acesteia.
O primă etapă în aplicarea principiului subsidiarităţii a
reprezentat-o transpunerea acestuia în legislaţia internă a fiecărui stat
membru; apoi urmează etapa cea mai complexă şi anume: înfiinţarea
la nivelul fiecărui stat membru a mecanismelor de punere în practică a
acestui principiu, mecanisme care trebuiau să ţină cont de
particularităţile interne ale fiecărui stat în parte. O ultimă etapă a fost
aceea a înfiinţării unor organe interne de control al aplicării
principiului subsidiarităţii. Nu ne-am propus o analiză asupra ultimei
etape - de control intern a aplicării principiului subsidiarităţii. Ne-am
oprit, în schimb, asupra primelor două etape.
(e) Principiul subsidiarităţii în diferite ţări
Aplicarea principiului subsidiarităţii în Franţa. Constituţia

celei de-a V-a Republici prevede în art. 72 (2) că în fapt
„colectivităţile teritoriale au vocaţia de a lua decizii în privinţa tuturor
competenţelor care pot fi puse în valoare cel mai bine la nivelul
acestora”. Acest alineat a fost introdus după revizuirea Constituţiei
franceze din 28 martie 2003 şi priveşte organizarea descentralizată a
Republicii. Cu ocazia aceleiaşi revizuiri a Constituţiei s-a introdus însă
şi un alt element favorabil subsidiarităţii, şi anume „experimentarea”.
Expunerea de motive a proiectului de revizuire a Constituţiei indică
faptul că „punerea în practică a obiectivului prevăzut în art. 72 (2) va
fi facilitată prin intermediul art. 37 – 1 mai ales că experimentele
prevăzute de acest articol229 vor permite determinarea eficace a
nivelului adecvat de exercitare a fiecărei competenţe230 .
Tradiţional, colectivităţile teritoriale franceze sunt total
independente unele de altele, atât pe „orizontală” – pentru
colectivităţile aflate la acelaşi nivel – cât şi pe „verticală” – pentru
______________________
229
Acest art. prevede că: „Legea şi regulamentul pot să fie supuse, pentru un scop şi
o durată limitată, unor dispoziţii cu caracter experimental”. - http://www.conseil-
constitutionnel.fr/
230
colectivităţile de nivel diferit ale aceluiaşi teritoriu. Revizuirea

Constituţiei din martie 2003 a adus unele completări acestei reguli de
bază: art. 72 (5) prevede că „chiar dacă exercitarea unei competenţe
necesită concursul mai multor colectivităţi teritoriale, legea poate
autoriza o singură colectivitate teritorială sau un grup de astfel de
colectivităţi, să îşi organizeze modalităţile de a acţiona în comun”.
Acest articol doreşte să îmbunătăţească eficacitatea şi coerenţa acţiunii
locale. În consecinţă, mai multe elemente din proiectul de revizuire a
Constituţiei din martie 2003 cu privire la organizarea descentralizată a
Republicii, au în componenţa lor principiul subsidiarităţii. Art. 2 din
Legea nr. 92 – 125 din 6 februarie 1992, cu privire la administrarea
teritorială a Republicii, fixează şi ea un obiect central în sprijinul
subsidiarităţii: „Administraţiile civile ale Statului sunt formate din
administraţiile centrale şi serviciile deconcentrate (...). Administraţiilor
centrale le este conferită singura misiune cu caracter naţional a cărei
executare, în virtutea legii, nu poate fi delegată unui eşalon teritorial”.
Decretul nr. 92 – 604 din 1 iulie 1992 prelungeşte această
mişcare publicând o „cartă a deconcentrării”, al cărei obiectiv este de a
ralia mecanismul luării deciziilor prin delegarea puterilor autorităţii
centrale către reprezentanţii locali. „Deconcentrarea este regula
generală a împărţirii atribuţiilor şi a mijloacelor de acţiune între
diferitele eşaloane ale administraţiilor civile ale statului”231. Art.
L.1111-2 din Codul general al colectivităţilor teritoriale prevede:
„Comunele, departamentele şi regiunile îşi conduc prin deliberări
proprii afacerile care ţin de competenţa acestora. Ele conlucrează cu
statul în privinţa administraţiei şi a amenajării teritoriale, dar şi în
privinţa dimensiunii economice, sociale, sanitare, culturale şi
ştiinţifice, şi în privinţa unei dezvoltări durabile”. În mod tradiţional,
comuna, departamentul şi regiunea, beneficiază de o „clauză generală
de competenţă”. Noua redactare a acestei clauze, care înlocuieşte
noţiunea de „afaceri ale comunei” cu „afacerile care ţin de competenţa
acesteia”, este mai precisă, însă nu schimbă prin ea însăşi înţelesul de
competenţe teritoriale232. Comunele exercită în mod tradiţional un
______________________
231
Ibidem, p. 29.
232
Ibidem, p. 30.
anumit număr de competenţe, dintre care unele sunt, în fapt, delegări

din partea statului ca urmare a neîncadrării acestora în misiunea de a
„conduce” statul. Fără ca acest lucru să fie enunţat expres, pentru că
decurge dintr-un proces istoric lent, exercitarea acestor competenţe de
către comune şi nu de către stat în mod direct, constituie o aplicare
pragmatică a principiului subsidiarităţii.
Mişcarea de descentralizare din anii ‘80 a avut ca principali
beneficiari: departamentele şi regiunile. Acestora li s-a atribuit un
statut de colectivităţi locale cu normă întreagă, şi le-au fost transferate
importante competenţe. Această mişcare de descentralizare a fost
privită ca o ameliorare a gestionării administraţiei franceze, aleşii fiind
consideraţi mai receptivi la cererile populaţiei233.
O altă aplicaţie a politicilor publice rezidă în crearea,
dezvoltarea şi afirmarea structurilor intercomunale. Diferitele
structuri, după crearea districtelor la sfârşitul anilor ’60, sunt o
reflecţie a principiului subsidiarităţii pentru că este vorba, pentru
comune, de a se reuni pentru a putea exercita anumite competenţe,
clar definite, la un nivel satisfăcător234.
O lege cu adevărat inovatoare din perspectiva principiului
subsidiarităţii, a fost Legea nr. 2004 – 809 din 13 august 2004, cu
privire la libertăţile şi responsabilităţile locale. Această lege enumeră
ansamblul competenţelor care vor fi transferate de către stat în sarcina
colectivităţilor locale. Guvernul a urmărit un obiectiv simplu: „să
asigure prin intermediul unei gestionări de proximitate, un serviciu
public de cea mai bună calitate, la un preţ mic”. Legea din 13 august
2004 se distinge net de primele legi de descentralizare, mai ales prin
supleţea şi pragmatismul transferurilor de atribuţii prevăzute între stat
şi colectivităţile locale. Spre deosebire de legile anilor ’80 care
transferau, în principal, „pachete de competenţe” uneia sau alteia
dintre colectivităţi, de o manieră identică pe întregul teritoriu
metropolitan, chiar dacă acest principiul al exclusivităţii a rezistat cu
greu în practică, noua lege organizează transferul anumitor
______________________
233
Ibidem, pp. 33-35.
234
Ibidem, p. 36.
competenţe nevizând în mod special o anumită categorie de

colectivităţi235.
A doua noutate adusă de legea din 13 august 2004 se referă la
punerea în practică a „experimentării” prevăzute prin revizuirea
Constituţiei din 2003. O astfel de practică este deschisă, de exemplu,
în favoarea departamentelor, în vederea extinderii competenţelor prin
punerea în valoare a măsurilor luate de autoritatea judiciară în materia
protecţiei judiciare a tineretului. De asemenea, regiunilor care doresc li
se dă posibilitatea să experimenteze participarea la finanţarea şi la
realizarea echipamentelor sanitare. Legea cuprinde elemente de
supleţe, propunând experimentarea unui anumit transfer de
competenţe fără ca pentru aceasta să se purceadă la alegerea expresă a
nivelului colectivităţii beneficiare. Se prevede că, o experimentare este
angajată cu scopul de a permite „regiunilor şi, în lipsa lor,
departamentelor să gireze creditul bugetar afectat întreţinerii şi
restaurării imobilelor şi obiectelor mobile”. Dacă însă regiunea nu
candidează la această experimentare în cel mult şase luni, legea
prevede că orice departament situat pe teritoriul său, poate să
candideze. Prin urmare, legiuitorul nu a ales expres doar regiunea,
tocmai pentru a şti dacă aceasta doreşte sau nu să exercite această
delegare de competenţe236.
Reforma de descentralizare aflată în curs prevede bineînţeles
importante transferuri financiare din partea statului către colectivităţile
locale. Creşterea intensităţii acestor transferuri ar putea însă pune în
viitor numeroase probleme legate de îndeplinirea noilor
competenţe237. Faza de experimentare trebuie însă să permită cu
adevărat evaluarea pertinenţei procesului angajat. De asemenea, nu
trebuie pierdut din vedere caracterul facultativ al experimentării. Este
deci la latitudinea colectivităţii interesate de a alege dacă doreşte sau
______________________
235
Ibidem, p. 37.
236
Ibidem, p. 39.
237
Un exemplu bun în acest sens ar fi transferarea de către Parlament a unei părţi din
taxele interioare asupra produselor petroliere (TIPP), care este un impozit naţional,
pe care colectivităţile în cauză vor putea să îl facă variabil. Această adaptare forţată a
unei părţi dintr-un impozit naţional, chiar şi de o manieră slabă, este inovatoare şi
coerentă cu buna aplicare a principiului subsidiarităţii.
nu să participe la o astfel de activitate prevăzută de lege. De altfel,

experimentul local trebuie să ajute la o mai bună aplicare a
principiului subsidiarităţii, permiţând testarea transferului de
competenţe operat. Dacă experimentul arată că o punere în aplicare de
către un eşalon mai apropiat de obiectivul propus are rezultate egale
sau chiar superioare, atunci aplicarea principiului subsidiarităţii
reprezintă un succes238.
Subsidiaritatea în R.F.G. O mare parte a autorilor care au
meditat asupra principiului subsidiarităţii şi asupra Tratatului de la
Maastricht au făcut referire la dreptul german. Până la Legea din 21
decembrie 1992 care modifică Legea fundamentală (Grundgesetz -
GG) şi prin care s-a introdus un nou art. 23, subsidiaritatea nu a fost
înscrisă în Legea fundamentală, în virtutea caracterului profund
religios dat conceptului, prin urmare acest principiu nu făcea parte din
principiile fundamentale ale dreptului constituţional german239.
Conceptul de subsidiaritate, aflat în centrul reflecţiilor juriştilor
germani de după Althusius, combină două noţiuni fundamentale de
drept public german: federalismul şi liberalismul. Astfel,
subsidiaritatea găseşte numaidecât o consacrare juridică indirectă în
dispoziţiile Legii fundamentale, cu privire la repartizarea
competenţelor între Federaţie (Bund) şi statele membre ale federaţiei
(Land-urile), cu privire la competenţele legislative concurente şi cu
privire la autonomia comunală240.
Art. 28 (2) – G.G. acordă mână liberă comunelor în reglarea
treburilor locale, pe propria răspundere a acestora. Art. 30 – G.G.,
prevede că „exercitarea competenţelor statale şi îndeplinirea sarcinilor
statului incumbă Land-urilor, cu excepţia cazului în care prezenta
Lege fundamentală prevede altfel sau nu admite o altă reglementare”.
Legea fundamentală instituie astfel o prezumţie de competenţă în
favoarea Land-urilor. Statul nu poate acţiona decât în virtutea unei
dispoziţii exprese a Legii fundamentale. Art. 70 (1) – G. G. prevede
______________________
238
239
J. Schwarze, „Le principe de subsidiarité dans la perspective du droit
constitutionnel allemand”, R.M.C., 1993, p. 615.
240
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 18.
că: „Land-urile au dreptul să legifereze în cazurile în care prezenta

Lege fundamentală nu conferă Federaţiei dreptul de a legifera”. Prin
urmare, Legea fundamentală îi conferă statului două tipuri de
competenţă legislativă: pe de o parte, este vorba de competenţe
legislative exclusive ale Federaţiei – ca de exemplu afacerile externe,
naţionalitatea Federaţiei sau moneda - în care Land-urile nu pot
legifera decât prin delegarea prevăzută de Legea fundamentală. Pe de
altă parte, Federaţia dispune de competenţe legislative concurente în
materiile enumerate în art. 74 – G.G., cu titlu exemplificativ: starea
civilă sau asistenţa socială. În acest domeniu, potrivit art. 72 (1)
„Land-urile au puterea de a legifera atâta timp cât Federaţia nu uzează
de dreptul său de a legifera”. Alineatul 2 al aceluiaşi articol
menţionează faptul că Federaţia îşi exercită dreptul său de a legifera
„Dacă este nevoie de o reglementare legislativă federală”241.
Potrivit unor analize mai aprofundate asupra problemei
intervenţiei Federaţiei, s-a constatat că aceasta este necesară în trei
situaţii: atunci când chestiunea nu poate fi rezolvată eficient la nivelul
Land-urilor; atunci când legiferarea unui Land poate afecta interesele
celorlalte sau chiar pe cele ale Federaţiei; sau atunci când intervenţia
federală este cerută de necesitatea păstrării unităţii juridice sau
economice, mai ales în ceea ce priveşte păstrarea omogenităţii
condiţiilor de viaţă în afara teritoriului unui Land. Deci, Federaţia va
interveni dacă unul, mai multe sau chiar toate Land-urile se simt
depăşite de importanţa evenimentului.
Subsidiaritatea şi-a făcut intrarea în Legea fundamentală prin
intermediul noului art. 23 (1) - G.G., privind integrarea europeană a
R.F.G., în virtutea căreia R.F.G. participă la dezvoltarea Uniunii
Europene. Aceasta are la bază principiile democratice şi ale statului de
drept, principiile sociale şi federale, deci şi principiul subsidiarităţii.
Art. 23, în noua sa formulă, nu defineşte termenul de subsidiaritate pe
care îl foloseşte. Legea fundamentală impune prin acest articol
Uniunii Europene o structură federală, astfel încât în Tratatul de la
Maastricht orice referire la caracterul federal al Uniunii a fost
______________________
241
Idem.
îndepărtată242. Land-urile au fost deci cele care au influenţat discuţia

asupra repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre
şi asupra introducerii principiului subsidiarităţii. Chiar dacă nu a fost
expres introdus în ordinea juridică a Comunităţii decât prin Tratatul de
la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, şi care a intrat în vigoare
abia la 1 noiembrie 1993, principiul subsidiarităţii şi substanţa acestuia
nu au fost întru totul necunoscute înaintea Tratatului de la Maastricht.
Germania a constituit principalul promotor al recunoaşterii
subsidiarităţii ca principiu general al împărţirii competenţelor între
U.E. şi statele membre. Autorităţile germane, în special Land-urile,
stau la originea recunoaşterii acestui principiu în Tratatul de la
Maastricht, şi tot la cererea acestor regiuni principiul în discuţie a
ajuns să figureze printre cele patru teme prioritare ale Declaraţiei
asupra viitorului Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Nisa.
Legea fundamentală menţionează de asemenea domeniile în
care Federaţia nu poate legifera decât în limitele dispoziţiilor cadru, în
lumina dispoziţiilor comunitare. Aceste domenii sunt enumerate în art.
75 (1) – G.G. Ideea subsidiarităţii este de asemenea prezentă în
capitolul VIII al Legii fundamentale, capitol în care se tratează
împărţirea competenţelor între Federaţie şi Land-uri. Astfel, în art. 83
se prevede: „cu excepţia unei dispoziţii contrare, prevăzută sau admisă
de prezenta Lege fundamentală, Land-urile execută legi federale cu
titlu de competenţă proprie”. Altfel spus, aplicând principiul
federalismului executiv, Land-urile sunt în general puse să execute nu
numai legile proprii, dar şi pe cele federale243.
Günther Hirsch afirma că: „trebuie constatat că, de fapt, Curtea
Constituţională, la fel ca şi C.J.C.E., manifestă o anumită reţinere când
este vorba de a controla dacă într-un caz particular, condiţiile
delimitării competenţelor sunt întrunite. În acest cadru, atitudinea
______________________
242
Art. 23 – G.G. prevede că: „pentru edificarea unei Europe unite, R.F.G. ajută la
dezvoltarea U.E., care este ataşată principiilor federale, sociale, de stat de drept
democratic, cât şi principiului subsidiarităţii care garantează protejarea drepturilor
fundamentale în mod substanţial comparabile celor din prezenta Lege
fundamentală”. – Basic Law for the Federal Republic of Germany, 2010,
https://www.btg-bestellservice.de/pdf/80201000.pdf
243
Curţii Constituţionale federale este ambivalentă. Pe de o parte,

interpretează art. 72 (2) – G.G. lato sensu, cât priveşte funcţia de
delimitare, manifestând o poziţie protectoare faţă de Land-uri. Pe de
altă parte, cere ca principiul subsidiarităţii să fie interpretat de o
manieră strictă pentru a evita apropierea faţă de Comunitate a
competenţelor care în mod normal revin statelor membre”244.
În ciuda delimitării competenţelor în cadrul Legii
fundamentale, Federaţia a legiferat încă de la începuturi de o manieră
foarte largă, astfel încât ea dispune astăzi de o competenţă legislativă
cvasi-exclusivă. Diferitele revizuiri constituţionale au reuşit de
asemenea să lărgească competenţele legislative ale Federaţiei în
detrimentul Land-urilor. Astfel, acestea din urmă nu mai dispun decât
de o competenţă legislativă reziduară cu privire la cultură, poliţie şi
organizare comunală. Competenţele Land-urilor au fost limitate din ce
în ce mai mult de legislaţia comunitară, care a fost acceptată de
Federaţie de o manieră în care s-a adus atingere cu precădere
domeniilor care ţineau de competenţele acestora, mai ales în plan
economic sau cu privire la mediu. Aceasta explică faptul că, în afară
de diferitele revizuiri ale tratatelor europene, Land-urile au fost cele
care au emis cele mai puternice rezerve cu privire la anumite
transferuri de competenţe ale statelor membre către Uniunea
Europeană. Astfel, recunoaşterea unei competenţe a Uniunii Europene
în domeniul culturii şi al educaţiei prin Tratatul de la Maastricht, a fost
cu greu acceptată de Land-uri245. Ideea unui model german al
principiului subsidiarităţii care să fie aplicat eşalonului comunitar
poate surprinde pentru că, în mod paradoxal, invocarea unui principiu
la nivel european, se pare că nu a împiedicat, în Germania, o uşoară
tendinţă de centralizare. Astfel, în literatura de specialitate s-a tras
concluzia că sistemul federalismului german a traversat o perioadă de
criză. Deşi parlamentele Land-urilor au fost deposedate progresiv de
competenţa lor legislativă, procesul de centralizare a fost totuşi
echilibrat de posibilitatea Land-urilor de a interveni în legislaţia
______________________
244
Ibidem, p. 63.
245
Ibidem, p. 65.
federală prin intermediul Consiliului Federal (Bunderstrat), în care

Land-urile sunt reprezentate la nivel guvernamental246.
Principiul subsidiarităţii în Polonia. Constituţia din 2 aprilie
1997 conţine în preambulul său o referire explicită la principiul
subsidiarităţii. Potrivit acestuia, Constituţia poloneză este fondată pe
„respectul libertăţii şi al justiţiei, pe cooperarea între autorităţi, pe
dialogul social şi pe principiul subsidiarităţii cu privire la drepturile
cetăţenilor şi ale colectivităţilor”247. Textul Constituţiei foloseşte
termenul „pomocniczośé” care are aceeaşi semnificaţie cu noţiunea de
„subsidiaritate”, însă mai există şi un alt termen polonez pentru a
desemna această noţiune, şi anume „subsydiarnośé”, care are aceeaşi
rădăcină latină cu termenul francez. Noţiunea de „subsidiaritate” a fost
evocată în mai multe rânduri în discuţiile preparatorii, în cadrul
Comisiei constituţionale însărcinată cu elaborarea unui proiect de
Constituţie.248 Din textul Constituţiei poloneze reiese procesul de
descentralizare conceput de legiuitor, în vederea unei mai bune
distribuiri a sarcinilor cu respectarea principiului subsidiarităţii. Astfel,
potrivit art. 164 (3) din Constituţia Poloniei, „comuna îndeplineşte
toate sarcinile locale, care nu sunt prevăzute expres în sarcina altor
colectivităţi locale”. Deci, cu excepţia cazului în care legea dispune
altfel, competenţa de drept comun pentru atribuţiile locale aparţine
comunelor. Competenţa districtelor intervine atunci când o sarcină nu
poate fi îndeplinită de către comună, iar misiunea regiunilor consistă,
în principal, în elaborarea şi punerea în practică a strategiei de
dezvoltare regională249.
Principiul subsidiarităţii în România. În ceea ce priveşte
poziţia statului român, acesta s-a obligat să îndeplinească întocmai şi
cu bună-credinţă „obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte” – art. 11 alin. 1 din Constituţia României. În continuare,
Legea fundamentală afirmă că tratatele „ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern” – alin. 2 din art. 11. Alin. 3
______________________
246
Ibidem, p 64.
247
Helena Klugiel – Królikowska (trad.), Constitution de la République de Pologne
du 2 avril 1997.
248
Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, op. cit., pp. 79-80.
249
Ibidem, pp. 83-84.
al aceluiaşi articol are rolul de a întări poziţia luată de statul român,

stabilind necesitatea revizuirii Constituţiei înainte de ratificarea unor
tratate care conţin dispoziţii contrare acesteia. Determinarea în a
respecta principiul subsidiarităţii, prin renunţarea de bunăvoie la
numeroase atribute, se desprinde clar din interpretarea textului
acestui ultim alineat250.
În urma revizuirii Constituţiei, legiuitorul a prevăzut în art.
148 – referitor la integrarea statului român în Uniunea Europeană,
cadrul legal în care vor putea fi transferate unele atribute ale
suveranităţii naţionale către instituţiile U.E. Astfel, „aderarea
României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al
exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor
prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţă
comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de 2/3
din numărul deputaţilor şi senatorilor” (alin. 1). „Ca urmare a
aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,
au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare” (alin. 2)251.
Totuşi, nu trebuie uitat faptul că, în fond, cetăţenii sunt, în
virtutea definiţiei date suveranităţii, cei care hotărăsc dacă şi când
sunt gata să renunţe la unele atribuţii ale suveranităţii naţionale. O
pot face direct, prin referendum – art. 2, alin. 1 parte finală din
Constituţia României, sau indirect, prin reprezentanţii aleşi – art. 2,
alin. 1, prima parte – din Constituţia României.
Din păcate, până în prezent, Constituţia României nu cuprinde
nici o referire expresă la principiul subsidiarităţii. Totuşi, în art. 120
(1) se precizează principiile care stau la baza administraţiei publice
şi care, în filigran, conţin trăsături importante ale aplicării
principiului subsidiarităţii în practică. Astfel, „administraţia publică
din unităţile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiile
______________________
250
Constituţia României, op. cit.
251
Idem.
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor

publice”252.
Art. 1 (1) din Constituţie precizează structura statului român
arătând că acesta este „unitar şi indivizibil”. Este unitar în sensul că
are un singur centru de impulsuri, există un singur organ legiuitor,
un singur executiv şi o singură autoritate judecătorească. Este
indivizibil în sensul că nu poate fi segmentat, nu poate face obiectul
unei divizări totale sau parţiale. Subdiviziunile teritoriale au caracter
esenţialmente administrativ. Însă deşi „unitatea” evocă ideea de
centralizare, totuşi nu se poate vorbi despre un astfel de proces în
România253.
În acest context, trebuie însă amintit faptul că, în literatura de
specialitate din România, principiul subsidiarităţii a fost adus pentru
prima dată în discuţie în anul 2000 de către profesorul Liviu-Petru
Zăpârţan în cartea sa Construcţia Europeană. Având experienţa
Ambasadei României la Luxemburg, şi fiind un euro-optimist
convins, în analiza socio-filosofico-politică a principiului
subsidiarităţii, a considerat că acesta reprezintă „cheia de boltă a
construcţiei europene”. Justificarea acestei constatări ilustre constă,
poate, în faptul că odată trecut din sfera teoretică în sfera practică,
principiul subsidiarităţii este soluţia optimă de convieţuire a
structurilor de nivel inferior în interiorul structurilor de nivel
superior254.
Odată introdus în literatura de specialitate română principiul
subsidiarităţii a mai fost evocat şi de alte voci ale doctrinei
româneşti255, în încercarea de a justifica necesitatea implementării
acestuia în legislaţia românească. Până în momentul de faţă, în
cadrul legislativ român, importanţa principiului subsidiarităţii a fost
minimalizată, iar o redactare expresă a acestui principiu s-a făcut
abia în anul 2004 în cadrul Legii nr. 339/2004 privind
______________________
252
Idem.
253
254
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000.
255
Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul
subsidiarităţii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001.
descentralizarea256. Astfel, dat fiind că legea supremă revizuită enunţa

doar principii precum: descentralizarea, autonomia locală şi
deconcentrarea serviciilor publice, adoptarea legii – cadru nr.
339/2004 avea meritul atât de a stabili cadrul instituţional general
pentru problemele de principiu care priveau descentralizarea, cât şi de
a poziţiona principiul subsidiarităţii printre principiile pe baza cărora
avea să se desfăşoare procesul de descentralizare. Spre deosebire de
art. 7 (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001257, care
nu menţionează explicit termenul de „subsidiaritate”, ci se referă doar
la conţinutul acestui principiu în sensul că „Exercitarea competenţelor
şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei
publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean”, art. 4 din
Legea nr. 339/2004 privind descentralizarea, are meritul menţionării
exprese atât a „principiului subsidiarităţii” cât şi a importanţei pe care
acesta o are în cadrul procesului de descentralizare.
Ca urmare a luării în considerare a sugestiilor făcute în
literatura de specialitate asupra unora dintre textele legii nr. 339/2004,
în sensul definirii cu o mai mare precizie a termenilor, dar şi a punerii
de acord a textelor cu alte reglementări în materie spre a se evita
repetabilitatea258, Parlamentul României a adoptat la 22 mai 2006 o
nouă Lege – cadru a descentralizării administrative, Legea nr.
195/2006, care a determinat abrogarea celei dintâi259.
În înţelesul art. 2, lit. l) din Legea – cadru a descentralizării
administrative nr. 195/2006, termenul „descentralizare” este înţeles ca
fiind „transferul de competenţă administrativă şi financiară de la
nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice
______________________
256
Legea 339/2004 privind descentralizarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 668
din 26 iulie 2004. În prezent, Legea 339/2004 privind descentralizarea a fost
abrogată şi înlocuită prin Legea 195/2006 a descentralizării administrative, publicată
în Monitorul Oficial nr. 453 din 25.5.2006.
257
Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, actualizată şi republicată în
Monitorul Oficial nr. 123 din 20.2.2007
258
Rodica Narcisa Petrescu, „Consideraţii asupra noii legi-cadru privind
descentralizarea”, Revista de Drept Public, nr. 1/2005, Bucureşti, Ed. All Beck,
2005, p. 44.
259
Legea 195/2006 a descentralizării administrative, publicată în Monitorul Oficial
nr. 453 din 25.5.2006.
locale sau către sectorul privat”. Dacă în Legea nr. 339/2004

„descentralizarea” consta în transferul de autoritate şi responsabilitate
administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local, în prezent,
accentul se pune pe delimitarea competenţelor fiecărui nivel, şi în
urma acestei delimitări, pe transferul competenţelor de la un nivel
superior central, către alte nivele inferioare. În acest sens în cadrul
Capitolului IV din Legea nr. 195/2006 sunt stabilite competenţele
autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel, în scopul asigurării
unei bune gestionări a serviciilor publice, autorităţilor administraţiei
publice locale li s-au stabilit competenţe exclusive, competenţe
partajate şi bineînţeles competenţe delegate.
Înainte de a trece la analiza a ceea ce presupun principiul
subsidiarităţii şi termenul de „competenţă” în opinia legiuitorului
român, este imperativ să amintim şi opinia doctrinei asupra ceea ce
presupune procesul descentralizării.
Astfel, în vreme ce anumiţi autori francezi insistă asupra unei
„puteri de decizie” acordată prin lege organelor alese ale unei
colectivităţi cu personalitate juridică asupra unei părţi sau a tuturor
„afacerilor locale”260, alţii constată că este vorba despre un transfer de
atribuţii de la stat la instituţiile locale – distincte din punct de vedere
juridic de acesta, şi care vor beneficia, în acest context, sub
supravegherea statului de o oarecare autonomie de gestiune261.
În literatura de specialitate română s-au exprimat de asemenea
mai multe opinii asupra semnificaţiei „descentralizării”. Conform unei
opinii, esenţa descentralizării „constă în transferarea unor atribuţii ale
diverselor organe centrale unor autorităţi care funcţionează în unităţile
administrativ-teritoriale şi chiar autorităţilor administrativ
teritoriale262, şi în timp ce unii autori pun accentul pe existenţa în
contul autorităţilor din teritoriu a unei puteri proprii de decizie263, alţii
percep descentralizarea ca fiind un proces care include ideea de
______________________
260
J. Rivero, J. Waline, Droit administratif, Dalloz, Paris, 2002, p. 318.
261
R. Chapus, Droit administratif general, 13 édition, vol. I, Montcherstien, Paris,
1999, p. 383.
262
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p. 18.
263
V. Vedişan, Drept administrativ şi instituţii politico – administrative, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, p. 358.
autonomie locală. În acest sens, descentralizarea administrativă

presupune cu necesitate existenţa unor entităţi publice locale
desemnate de comunitatea teritoriului, care au atribuţii proprii prin
intermediul cărora intervin direct în gestionarea şi administrarea
problemelor colectivităţilor locale264. Prin urmare, aşa cum reiese din
opiniile prezentate referitoare la descentralizare, existenţa unui
transfer de competenţe de la centru înspre colectivităţile locale este o
condiţie intrinsecă atât a procesului de descentralizare265, cât şi a
administrării problemelor cu succes prin prisma principiului
subsidiarităţii.
Potrivit art. 2 lit. c) „competenţa” este definită ca fiind
„ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie şi de legile care conferă
autorităţilor administrative drepturi şi obligaţii de „a duce” în nume
propriu, în realizarea puterii publice şi sub propria responsabilitate, o
activitate de natură administrativă”. În urma unei analize atente a
acestei definiţii se impun unele precizări referitoare la formularea
nefericită aleasă de legiuitor. În primul rând „competenţa” nu
reprezintă o „atribuţie”, ci este – într-un sens subiectiv266 -
„aptitudinea sau puterea de care dispune organul în îndeplinirea
misiunii la care e destinat”267 sau „aptitudinea de a îndeplini o acţiune
determinată”268. Altfel spus, „competenţa” înseamnă puterea de a face
ceva. În al doilea rând, este adevărat că atât Constituţia, cât şi legile
stabilesc în sarcina subiecţilor de drept administrativ atât drepturi cât
şi obligaţii, însă folosirea, în prezentul context, a termenului de
„atribuţii” care presupune implicit asumarea de obligaţii şi realizarea
unor drepturi, constituie o repetabilitate care nu aduce nici un
beneficiu cititorului, ba dimpotrivă creează confuzii. Apoi, se
______________________
264
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. A III-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 442.
265
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., 2005, p. 38.
266
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.
331.
267
E. Heroveanu, Principiile procedurii judiciare, vol. I, Bucureşti, 1932, nr. 206, p.
479; şi în Ion Deleanu, op. cit., 2005, p. 331.
268
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.
331.
vorbeşte, tot în cazul definiţiei în discuţie, despre „ (...) obligaţii de a

duce în nume propriu”. Remarcăm cu uşurinţă necesitatea înlocuirii
termenului de „a duce” cu un altul care să complinească adevăratul
sens al „competenţei”.
Ţinând cont de criticile aduse actualei definiţii a competenţei,
se impune modificarea acesteia pentru mai multă claritate şi concizie.
Astfel, competenţa ar putea fi definită ca fiind aptitudinea autorităţilor
administrative de a exercita atribuţiile stabilite în sarcina lor atât de
Constituţie cât şi de legislaţia internă, atribuţii în virtutea cărora
acestea au dreptul şi obligaţia de a îndeplini, în nume propriu şi sub
propria responsabilitate, o activitate de natură administrativă în cadrul
procesului de realizare a puterii publice.
S-ar putea pune întrebarea de ce atâtea insistenţe asupra
modului de definire a „competenţei” şi care este legătura ei cu
principiul subsidiarităţii ?
Legătura este însă evidentă cu atât mai mult cu cât în sensul
statornicit în art. 3 B alin. 2 din Tratatul de la Maastricht269, principiul
subsidiarităţii reprezintă regula de drept în virtutea căreia în domeniile
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine,
decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu
pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, şi
pot deci, în virtutea dimensiunilor şi a efectelor acţiunii avute în
vedere să fie realizate mai bine la nivel comunitar. Prin urmare, un
adevărat proces de descentralizare se poate face doar cu respectarea
principiului subsidiarităţii. Atribuţiile trebuie îndeplinite cât mai
aproape de cetăţean. Dacă obiectivele stabilite pe plan administrativ,
la nivelul unui stat, pot să fie îndeplinite fără probleme de către
autorităţile administraţiei locale, atunci autoritatea administraţiei
centrale nu intervine conform principiului subsidiarităţii. Aceasta va
interveni însă, în acele situaţii în care nivelul inferior (autoritatea
administraţiei locale) este în imposibilitate de a realiza obiectivul
stipulat în sarcina sa datorită dimensiunilor şi a efectelor acestuia. În
______________________
269
Este vorba despre actualul art. 5 alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţilor
Europene, actualmente art. 5 (3, teza I) din Tratatul privind Uniunea Europeană,
Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.
acest context este evident că principiul subsidiarităţii nu este un

principiu de atribuire a competenţelor, acest rol revenindu-le
Constituţiei şi celorlalte legi interne, ci este un principiu de exercitare
a competenţelor deja atribuite.
Revenind la noua Lege – cadru a descentralizării administrative
nr. 195/2006, este foarte adevărat că principiul subsidiarităţii a fost
pus la loc de cinste printre principiile care stau la baza procesului de
descentralizare, el fiind plasat pe prima poziţie între acestea în alin. 3
lit. a); iarăşi, este la fel de adevărat că în momentul transpunerii
acestui principiu din legislaţia comunitară în cea internă oportunitatea
definirii acestui principiu prin prisma procesului de descentralizare
internă era evidentă. Însă, cu toate acestea, suntem de părere că
definiţia dată subsidiarităţii în actuala Lege a descentralizării
administrative este incompletă şi uşor confuză. Art. 3, lit. a) din Legea
cadru a descentralizării nr. 195/2006, prevede că „principiul
subsidiarităţii (...) constă în exercitarea competenţelor de către
autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ
cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate
administrativă necesară”.
În primul rând, principiul subsidiarităţii nu constă în
„exercitarea competenţelor” pentru că, aşa cum am arătat mai sus
competenţa este o „putere”, o „aptitudine de a exercita”. Poţi însă
exercita o atribuţie conferită dacă în domeniul respectiv Constituţia
sau legislaţia a stabilit o competenţă în acest sens. În al doilea rând,
formularea ultimei părţi a definiţiei: „(...) şi care dispune de
capacitatea administrativă necesară” necesită anumite precizări. Pe de
altă parte, „capacitatea administrativă” nu este cerută de Tratatele
europene ca o condiţie necesară entităţilor inferioare pentru
îndeplinirea atribuţiilor prin prisma principiului subsidiarităţii.
Dimpotrivă, în definiţia clasică a acestui principiu
„comunitatea/Uniunea” – respectiv entitatea superioară va interveni în
măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi îndeplinite de către
„state” – adică de către entităţile inferioare – de o manieră
satisfăcătoare, din ce cauză? – datorită dimensiunilor şi efectelor
acţiunii avute în vedere. Pe de altă parte, aşa cum se afirmă şi în
literatura de specialitate, asigurarea capacităţii administrative este o
condiţie intrinsecă a procesului de descentralizare şi trebuie îndeplinită
de către autoritatea administraţiei publice centrale. Astfel, autorităţile

administraţiei publice de la nivel naţional nu pot stabili sau impune
nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale
în procesul de descentralizare a unor servicii publice sau al creării de
noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare
corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi. Mai
mult decât atât, autorităţile administraţiei publice centrale, vor
consulta, înainte de adoptarea oricăror decizii, structurile asociative
ale autorităţilor administraţiei publice locale, în toate problemele care
le privesc în mod direct270.
Datorită celor menţionate mai sus, credem că definirea
principiului subsidiarităţii în cadrul Legii descentralizării
administrative nr. 195/2006 se impunea a fi făcută în limita dar şi în
sensul art. 5 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană (care a
înlocuit art. 5 (2) din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene),
cu atât mai mult cu cât, în anul 2006 România se afla în stadiul de
preaderare la Uniunea Europeană. Prin urmare, am susţinut şi cu alte
ocazii şi susţinem şi în prezent necesitatea redefinirii acestui principiu
într-o viitoare reglementare, sugerând în acest sens, cu titlu de
recomandare, următoarea definiţie - În domeniile care nu ţin de
competenţa lor exclusivă, autorităţile administraţiei publice centrale
nu intervin, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere, ar putea fi
realizate mai bine la nivel central. Aceasta se impune cu atât mai mult
cu cât, Legea cadru a descentralizării administrative nr. 195/2006
încearcă o delimitare relativ clară a competenţelor autorităţilor
administraţiilor publice locale.
Din nefericire, este însă de remarcat situaţia confuză în care se
află România ulterior aderării la Uniunea Europeană mai ales din
punct de vedere al procesului de descentralizare care are un rol
deosebit în dezvoltarea „întregului”. Înţelegerea principiului
subsidiarităţii, în adevăratul său sens, atât de către autorităţile
administraţiei publice centrale, dar mai ales de cele locale ar constitui
un veritabil progres în dezvoltarea statului român ca verigă
______________________
270
componentă a lanţului european. Este dezirabil ca într-un viitor destul

de apropiat, aplicând principiul subsidiarităţii în practică, autorităţile
administraţiei publice locale să devină mai responsabile; să dea
dovadă de iniţiativă – mai ales cu privire la crearea de proiecte viabile
pentru obţinerea de fonduri structurale europene; să îşi asume cu
adevărat rolul pe care îl au, prin activitatea pe care o desfăşoară, în
viaţa cetăţenilor
Aplicarea principiului subsidiarităţii în S.U.A. Evocând
principiul subsidiarităţii, apare tendinţa de a face referire şi la structura
federală a statului. Caracteristica esenţială a structurii statale a S.U.A.
este federalismul. Statele federale dispun de o competenţă de
principiu. Uniunea nu dispune decât de competenţele care i-au fost
atribuite prin Constituţia federală. „Guvernarea statelor ţine de dreptul
comun; guvernarea federală este excepţia”271. De altfel, al X-lea
amendament din Constituţia federală, ratificat la 15 decembrie 1791,
precizează expressis verbis că „atribuţiile nedelegate Statelor Unite
prin Constituţie, dar nerefuzate de aceasta statelor, sunt rezervate
statelor respective sau poporului”272.
Cu privire la cetăţean, Statul şi Uniunea aplică într-un mod cât
mai larg principiul subsidiarităţii. În 1854, A. Lincoln scria că „asupra
a ceea ce persoanele pot face singure, de-o manieră satisfăcătoare, să
nu intervină guvernul”273. În consecinţă, statele dispun de o prezumţie
de competenţă, astfel că, la nivel federal, nu pot fi exercitate decât
competenţele prevăzute expres în Constituţie. În acelaşi timp, aceasta
conţine o „clauză de supremaţie” care stabileşte superioritatea unei
legi federale asupra oricărei legi a statelor. O lege a unui stat nu poate
deci să intre în conflict cu Constituţia, cu un act al Congresului
Statelor Unite, cu un tratat sau o altă regulă adoptată de executiv la
nivel federal274.
Primul articol din Constituţia americană citează 18 competenţe
rezervate expres puterii federale. Potrivit formulării oferite de al X-lea
______________________
271
A. de Tocqueville, De la démocratie en Amérique, Gullimard coll. Folio, Tome I,
p. 185, în Construcţia Europeană, Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000.
272
S. Rials, Textes constitutionnels étrangers, Que sais-je, No. 2060, 1988, p. 17.
273
P. Santer, op. cit., 1993-1994, p. 17.
274
amendament al Constituţiei, statele federale dispun de toate puterile

neatribuite prin Constituţie guvernului federal, deci este dificil, în
aceste condiţii, să se furnizeze o listă exhaustivă a competenţelor
acestora. De asemenea, în legătură cu puterile exclusive, Statul federal
dispune de competenţe concurente celor conferite statelor federale.
Astfel, dacă statul federal şi statele pot să legifereze în aceste domenii,
clauza de supremaţie primează şi în caz de adoptare a unei legi
federale, aceasta se aplică în detrimentul legii statelor275.
Subsidiaritatea în Confederaţia Elveţiană. Jean-François Albert
afirma că „împărţirea competenţelor între colectivităţile federale
sau”confederaţie” şi colectivităţile federale sau „cantoane” este una
dintre problemele majore ale politicii constituţionale ale Elveţiei”276.
Principiul împărţirii puterilor între Confederaţie şi Cantoane este
prevăzut în art. 3 din Constituţie. Acest articol, care este neschimbat
din 1848 prevede: „cantoanele sunt suverane atâta timp cât
suveranitatea lor nu este limitată prin prezenta Constituţie federală, şi
îşi exercită toate drepturile care nu sunt delegate Confederaţiei”.
Această idee mai este prevăzută şi de art. 42 – 1 din Constituţie:
„Confederaţia îndeplineşte sarcinile care îi sunt atribuite prin
Constituţie”. Deci, competenţa cantoanelor este regula, iar competenţa
federală excepţia. Federaţia nu poate deci să exercite o competenţă
decât dacă acest lucru este prevăzut expres de Constituţie277.
Termenul de „subsidiaritate” nu figurează în mod explicit în
Constituţia elveţiană, dar în art. 42 – 2 se fac totuşi anumite referiri la
„sarcinile care trebuie să fie împărţite de o manieră uniformă”. După
mai multe încercări, făcute în anii ’80, a fost găsită o nouă modalitate
de împărţire a competenţelor prin elaborarea unei noi Constituţii în
1999. În afara acestor tentative de organizare mai bună a partajului
competenţelor, ideea subsidiarităţii a constituit un prim punct de
plecare, însă fără a da rezultatele sperate. După elaborarea
Constituţiei, diferitele categorii de competenţe au fost regrupate într-
______________________
275
Ibidem, p. 51.
276
A se vedea: „Le partage fédératif des compétences: comparaison entre le
Système suisse et le système européen”, Collection du Forum helveticum, hahier no.
11, Lenzbourg, Suisse, septembre 2002, p. 48.
277
un singur capitol. Totuşi, încă nu există o listă a competenţelor pentru

că, partajul competenţelor rămâne organizat pe materii în fiecare
articol al capitolului II din Constituţie. Doctrina însă a constituit o
tipologie a competenţelor, atribuind Confederaţiei unele competenţe
între aceasta şi Cantoane. În unele domenii, cantoanele pot legifera
atâta timp cât Confederaţia nu a uzat de competenţa sa legislativă.
Astfel, în unele domenii, Constituţia federală interzice explicit
Confederaţiei de a legifera, cu excepţia cazului în care aceasta doreşte
să fixeze anumite cadre generale. În aceste domenii, competenţa
Confederaţiei este limitată la regulile generale, iar Cantoanele dispun
de un câmp de lucru garantat de Constituţie. Prin urmare, în aceste
domenii, Confederaţia nu poate adopta decât Legi – cadru.
În ceea ce priveşte competenţele paralele ale Confederaţiei şi
ale Cantoanelor, acestea sunt competenţe care pot fi exercitate
câteodată de Confederaţie, dar şi de Cantoane. Constituţia nu conţine
o listă a competenţelor exclusive ale Cantoanelor. În conformitate cu
principiul atribuirii exprese a competenţelor Confederaţiei, Cantoanele
pot legifera în toate domeniile în care Confederaţia nu dispune de o
competenţă atribuită expres prin Constituţie.
În virtutea art. 189 (1) din Constituţia Elveţiei, Tribunalul
Federal este autoritatea supremă a Confederaţiei, fiind competent în
soluţionarea diferendelor dreptului public dintre Confederaţie şi
Cantoane, sau dintre Cantoane. Art. 44 – 3 din Constituţia elveţiană,
referitor la raporturile dintre Confederaţie şi Cantoane prevede că,
diferendele dintre Cantoane sau dintre cantoane şi Confederaţie sunt,
pe cât posibil, rezolvate prin negociere sau mediere. Ca o ultimă
soluţie, Tribunalul Federal acceptă să primească reclamaţiile din
dreptul public privitoare la conflictele de competenţă dintre
Confederaţie şi unul sau mai multe Cantoane278. Opiniile exprimate în
literatura de specialitate sunt însă de părere că acest control
jurisdicţional al delimitării competenţelor nu permite asigurarea unui
respect strict al principiului subsidiarităţii. Pe lângă aceste competenţe
amintite mai sus, Confederaţia mai are şi anumite competenţe
______________________
278
Ibidem, p. 75.
„tacite”279, adică acele atribuţii inerente care îi revin, în mod natural,

ca Stat central, prin esenţa sa, cât şi cele care sunt implicite, adică cele
strâns legate de exercitarea unei alte competenţe. De altfel, doctrina
recunoaşte Confederaţiei anumite competenţe inerente, legate de
suveranitate.
În cazul Elveţiei, uzul frecvent al democraţiei directe, prin
intermediul referendum-ului, reprezintă expresia, poate cea mai bună,
a respectării principiului subsidiarităţii, pentru că astfel, luarea
deciziilor se face prin ascultarea cetăţenilor. Dar, dacă subsidiaritatea
este o realitate pe care o trăim, aceasta rezultă mai puţin din
mecanismele instituţionale şi juridice decât din specificul politicii
Elveţiei, care ţine la cultura consensului, la folosirea democraţiei
directe şi a politicii de neutralitate pe plan extern.
(f) Principiul subsidiarităţii după Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a adus schimbări semnificative la

nivelul Uniunii Europene în ceea ce priveşte principiul subsidiarităţii.
Astfel, în urma adoptării acestuia, principiul subsidiarităţii a fost
inclus în cuprinsul dispoziţiilor generale referitoare la principiile şi
valorile care stau la baza Uniunii Europene, alături de principiul
atribuirii competenţelor şi de principiul proporţionalităţii, în art. 5 din
Tratatul privind Uniunea Europeană.
Primul aliniat al articolului se referă de o manieră generală la
cele trei principii, trasând în linii mari aria de aplicabilitate a acestora.
Astfel, „delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată
de principiile subsidiarității și proporționalității”. Cel de-al doilea
aliniat al articolului se referă exclusiv la principiul atribuirii
competenţelor, statuând că: „în temeiul principiului atribuirii, Uniunea
acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin
______________________
279
Ibidem, p. 76.
aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin

tratate aparține statelor membre”280.
Principiul subsidiarităţii este prevăzut în cuprinsul art. 5 (3) din
Tratatul privind Uniunea Europeană, în cadrul a două paragrafe
distincte. Primul paragraf conţine o definire a principiului similară
vechiului conţinut al art. 5 (2) din Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene, însă într-o versiune îmbunătăţită. Potrivit
noilor prevederi, „în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile
care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai
dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central,
nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor
acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”. În
cuprinsul celui de-al doilea paragraf se face referire la Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
statuându-se că acesta este documentul de referinţă în ceea ce priveşte
atât aplicarea acestor principii de către instituţiile Uniunii, cât şi în
ceea ce priveşte procedura de asigurare a respectării principiului
subsidiarităţii aplicabilă parlamentelor naţionale ale statelor
membre281.
În fine, aliniatul 4 al art. 5 din Tratatul privind Uniunea
Europeană se referă la principiul proporţionalităţii, în temeiul căruia
forma şi conţinutul acţiunii Uniunii nu poate să depăşească ceea ce
este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Şi în cazul
aplicării acestui principiu se face trimitere la Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii282.
În cele ce urmează o să facem scurte referiri la schimbările pe
care le-a determinat adoptarea Tratatului de la Lisabona în ceea ce
priveşte principiul subsidiarităţii.
Tratatul de la Lisabona consolidează prevederile referitoare la
principiul subsidiarităţii şi dă un rol nou parlamentelor naţionale ale
statelor membre. Aceasta este concluzia care reiese ordinea nouă a
______________________
280
Art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, op. cit.
281
Idem.
282
Idem.
protocoalelor ataşate Tratatelor europene (Tratatul privind Uniunea

Europeană şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene –
ambele cu valoare legislativă egală): Protocolul nr. 1 asupra rolului
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană (anterior fiind
Protocolul nr. 9) şi Protocolul nr. 2 asupra aplicării principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii (care anterior era Protocolul nr. 30).
Prin intermediul prevederilor acestor două protocoale şi a prevederilor
din cuprinsul Tratatelor europene, se consideră că s-a dat o nouă
abordare principiului subsidiarităţii, nu numai în ceea ce priveşte
definirea acestuia mai completă prin prisma referirilor exprese la
nivelele regionale şi locale, ci şi prin prisma mecanismelor de control
ale subsidiarităţii atât după, cât şi înaintea procesului legislativ al
Uniunii Europene, prin prisma creşterii importanţei parlamentelor
naţionale în cadrul instituţional european prin intermediul sistemului
de „alertă precoce”, dar şi a Comitetelor Regiunilor cărora li s-a
instituit dreptul de a se adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene283.
Se consideră că toate aceste noutăţi – care se regăseau în mare
şi în Proiectul de Tratat Constituţional şi în Protocoalele sale şi la care
ne-am referit şi noi mai sus – îşi pun amprenta asupra cadrului
instituţional al Uniunii Europene şi asupra mecanismelor procedurale
ale acestuia. Privite în ansamblul lor, aceste noutăţi reprezintă un pas
înainte către o guvernanţă multinivelară cu actori multipli284.
Aşa cum reiese din prevederile art. 5, alin. 3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, în definirea principiului subsidiarităţii se
face referire la nivelul central şi la cel local. Recunoaşterea rolului
autorităţilor centrale şi locale în procesul de integrare reiese şi din
interpretarea altor prevederi ale Tratatelor, în domeniul politicilor
Uniunii (art. 191 şi 192 din T.FUE referitoare la schimbările
______________________
283
Această opinie este împărtăşită şi de alţi autori: Gracia Vara Arribas, Delphine
Bourdin, What Does the Lisbon Treaty Change Regarding Subsidiarity within the
EU Institutional Framework?, p. 14. - http://www.eipa.eu/files/repository/
eipascope/20121213145031_GVA_Eipascope2012_2.pdf
284
Idem.
climatice; art. 194 din T.FUE referitor la energie; art. 196 din T.FUE
referitor la protecţia civilă)285.
Această nouă abordare a principiului subsidiarităţii trebuie
dezvoltată şi implementată de către instituţiile Uniunii Europene. În
acest sens, Parlamentul European a evidenţiat necesitatea parlamentele
naţionale să consulte parlamentele regionale care au puteri legislative,
iar Comisia Europeană să ţină cont de rolul acestora din urmă286. De
asemenea, prin Raportul Anual asupra Subsidiarităţii publicat de către
Comitetul Regiunilor şi de site-ul REGPEX are menirea atât de a
facilita şi de a asista schimbul de informaţii, cât şi de a contribui la
viitoare îmbunătăţiri în procesul de monitorizare regională şi locală a
principiului subsidiarităţii287.
Controlul anterior al principiului subsidiarităţii. Tratatul de la
Lisabona a consolidat rolul parlamentelor naţionale în procesul de
monitorizare ex ante a respectării principiului subsidiarităţii însă nu şi
pe cel al proporţionalităţii288. Art. 12 din T.UE stabileşte că
„parlamentele naţionale vor contribui activ la buna funcţionare a
Uniunii (...) asigurându-se că principiul subsidiarităţii este respectat în
conformitate cu procedurile prevăzute de Protocolul referitor la
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii”289.
Astfel, principalele dispoziţii referitoare la implicarea
parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene, incluse în
Tratatul de la Lisabona, stipulează că organele legislative ale statelor
membre:
 Sunt informate de către instituţiile europene în legătură cu
actele legislative şi primesc proiectele de legi direct de la instituţiile
UE, în conformitate cu protocolul inclus în Tratat,
______________________
285
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidată, Oficiul
pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.
286
European Parliament Resolution of 13 September 2012 on the 18th report on
Better legislation – Application of the principles of subsidiarity and proportionality,
2010.
287
http://extranet.cor.europa.eu/subsidiarity/regpex/Pages/default
288
Gracia Vara Arribas, Delphine Bourdin, op. cit., p. 14.
289
Tratatul privind Uniunea Europeană, op. cit.
 Veghează la respectarea principiului subsidiarităţii, în

conformitate cu procedurile prevăzute de protocolul privind principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
 Participă la mecanismele de evaluare a aplicării politicilor
Uniunii în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, fiind
asociate la controlul politic privind Europol şi la evaluarea activă a
activităţilor Eurojust (Art.70 T.FUE, Art.88 T.FUE şi Art. 85 T.FUE),
 Participă la procedurile de revizuire a prevederilor tratatelor
(Art. 48 T.UE),
 Sunt informate în legătură cu cererile de aderare la Uniune
(Art. 49 T.UE),
 Participă la cooperarea între parlamentele naţionale şi
Parlamentul European, în conformitate cu protocolul privind rolul
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană.
Acest Protocol nr. 2 prevede, printre altele, o descriere a
sistemului de avertizare precoce. Astfel, potrivit art. 7 din Protocol,
„Parlamentul European, Consiliul şi Comisia şi, când este cazul,
grupul statelor membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană
sau Banca Europeană de Investiţii, dacă proiectul de act legislativ
emană de la aceştia, vor lua în considerare opiniile motivate ale
parlamentelor naţionale sau ale unei camere a unui parlament naţional.
Fiecare parlament naţional va avea două voturi împărţite pe baza
sistemului parlamentar naţional. În cazul unui sistem parlamentar
bicameral, fiecare din Camerele sale va avea un vot”. Aceste prevederi
trebuie coroborate cu cele ale art. 8 din Protocolul nr. 1 asupra rolului
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, potrivit căruia, „în
cazul în care sistemul parlamentar naţional nu este unicameral,
camerelor componente li se aplică prevederile art. 1 şi 7”290.
Tratatul de la Lisabona extinde mecanismul de control al
subsidiarităţii prin introducerea a două proceduri distincte (ambele
prevăzute în cuprinsul Protocolului 2) care se diferenţiază în raport de
gradul de implicare a parlamentelor naţionale în respingerea unui act
______________________
290
A se vedea Versiunea Consolidată a Tratatelor Uniunii, Oficiul pentru Publicaţii
al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.
legislativ european – procedura cartonaşului galben şi procedura

cartonaşului portocaliu.
Procedura cartonaşului galben. Termenul pentru verificarea
unui proiect de act legislativ european („scrutiny”) este de 8 săptămâni
(faţă de termenul de 6 săptămâni prevăzut în reglementarea anterioară)
dacă o treime sau o pătrime din parlamentele naţionale fac opoziţie la
adresa acestuia în temeiul principiului subsidiarităţii, dacă proiectul de
act legislativ european se referă la domeniul ariei de libertate,
securitate şi justiţie. Comisia, un grup al statelor membre sau altă
instituţie europeană de la care emană proiectul vor hotărî prin decizie
motivată dacă: menţin, modifică sau retrag proiectul. Această
procedură poartă numele de „procedura cartonaşului galben”291.
Procedura cartonaşului portocaliu. Spre deosebire de Tratatul
care stabilea o Constituţie pentru Europa şi ale cărui prevederi au fost
analizate mai sus, Tratatul de la Lisabona stabileşte o procedură –
„procedura cartonaşului portocaliu” – care se aplică doar în cazul
proiectelor de acte legislative europene care sunt supuse spre aprobare
procedurii legislative ordinare (fosta procedură a codeciziei). În acest
caz, dacă mai mult de jumătate din parlamentele naţionale ale statelor
membre se opun unui astfel de act pe motive de încălcare a
principiului subsidiarităţii, proiectul trebuie revizuit. Comisia
Europeană poate apoi decide dacă menţine, modifică sau retrage
propunerea. Dacă aceasta decide menţinerea propunerii, atunci trebuie
să motiveze opţiunea prin prisma concordanţei sale cu principiul
subsidiarităţii. Pe baza acestei motivări şi a celei înaintate de
parlamentele naţionale, legiuitorul european va decide, cu o majoritate
de 55% din membrii Consiliului sau cu o majoritate a voturilor
Parlamentului European, dacă va bloca sau nu propunerea Comisiei
Europene292.
În cadrul acestei proceduri anterioare de verificare a respectării
principiului subsidiarităţii în procesul legislativ european, un rol
deosebit de important în ocupă cooperarea inter-parlamentară. Site-ul
______________________
291
292
Idem.
IPEX (Inter parlamentary EU Information Exchange293) reprezintă

sursa principală de informare asupra respectării principiului
subsidiarităţii în alte parlamente naţionale. O altă sursă a schimbului
de informaţii în acest sens o reprezintă şi contactele bilaterale prin
intermediul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre la
Brussels. În acest sens, art. 6 din Protocolul nr. 2 stabileşte că
„(...)fiecărui parlament național sau fiecărei camere a unui parlament
național îi revine sarcina de a consulta parlamentele regionale cu
competențe legislative”294.
Controlul ulterior al principiului subsidiarităţii. Potrivit
Tratatului de la Lisabona, parlamentele naţionale au posibilitatea de a
participa la controlul ex post al subsidiarităţii, printr-o acţiune în faţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene întreprinsă de către un stat
membru, în numele parlamentului său sau a unei camere a acestuia,
atunci când parlamentul naţional consideră că un act legislativ încalcă
principiul subsidiarităţii295.
Astfel, potrivit art. 8 din Protocolul nr. 2, „Curtea de Justiție a
Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu privire la
acțiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarității de către un
act legislativ, formulate, în conformitate cu normele prevăzute la
articolul 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de
un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu dreptul său
intern în numele parlamentului său național sau al unei camere a
acestuia”. De asemenea, tot potrivit prevederilor acestui articol, „astfel
de acțiuni pot fi formulate și de Comitetul Regiunilor împotriva
actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene prevede consultarea respectivului
comitet”296.
În virtutea tuturor acestor aspecte prezentate, considerăm şi noi,
alături de alţi autori, că prevederile Tratatului de la Lisabona pot fi
văzute ca reprezentând baza legală a unei noi etape esenţială în
______________________
293
www.ipex.eu
294
Versiunea Consolidată a Tratatelor Uniunii, op. cit.
295
296
Versiunea Consolidată a Tratatelor Uniunii, op. cit.
evoluţia Comitetului Regiunilor pe scena instituţională europeană.

Acest drept de a se adresa C.J.U.E. îi va consolida rolul chiar de la
începutul procesului legislativ european, în primul rând prin instituirea
obligativităţii consultării sale de către instituţiile europene (în cazurile
prevăzute de Tratate), iar apoi, prin verificarea conformităţii
propunerilor legislative europene, ex ante şi ex post, cu principiul
subsidiarităţii297.
Astfel, în concluzie, prevederile Tratatului de la Lisabona
consolidează rolul parlamentelor naţionale şi pot constitui
fundamentul de bază al parlamentelor regionale cu puteri legislative
doar în măsura în care acestea vor deveni conştiente de importanţa
verificării procesului legislativ european. Aceste prevederi reprezintă
rezultatul unei voinţe politice de a stimula participarea parlamentelor
naţionale la problemele Uniunii Europene şi de a aduce Europa mai
aproape de cetăţenii săi, asigurând evoluţia guvernanţei europene.
2. Tratatul de la Lisabona şi sistemul instituţional

al Uniunii Europene***
Convenţia asupra viitorului Europei care s-a desfăşurat între

februarie 2002 şi iulie 2003 reprezintă o experienţă unică în istoria
Uniunii Europene. Aceasta pentru că, spre deosebire de celelalte
reforme ale tratatelor desfăşurate anterior, în cadrul cărora negocierile
aveau loc în cadrul secret al Conferinţelor Interguvernamentale, la
Convenţia asupra viitorului Europei s-au pus bazele unei noi metode
mult mai democratice şi mai transparente. Rezultatul acestei
Convenţii, respectiv Proiectul de Tratat Constituţional, a fost acceptat
de multe dintre statele membre în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale din 2003-2004 sub preşedinţia irlandeză. În
pofida acestui aspect al acceptării masive, rezultatele negative ale
referendum-urilor din Franţa şi Olanda din perioada mai – iunie 2005
______________________
297
au fost interpretate ca reprezentând începutul celei mai serioase crize a

Uniunii Europene din ultimii 50 de ani. Predicţiile nu s-au
materializat, întrucât Uniunea Europeană nu numai că a continuat să
funcţioneze la fel ca înainte, dar după o „perioadă de reflecţie”, sub
preşedinţia germană, dezbaterile erau gata să reînceapă. În urma
Consiliului din iunie 2007, a fost convocată o nouă Conferinţă
Interguvernamentală care avea sarcina de a redacta un „tratat
reformator”. În acest context, la data de 13 decembrie 2007, şefii de
state şi de guverne din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene
s-au reunit în capitala Portugaliei pentru a semna Tratatul de la
Lisabona şi deci, pentru a da curs procesului de „politică
constituţională” început în mod oficial în decembrie 2001 prin
Declaraţia de la Laeken. Noul tratat, care a luat numele oraşului în
care a fost semnat, menţine marea majoritate a prevederilor asupra
cărora s-a convenit în Proiectul de Tratat Constituţional, înlăturând
însă referinţele de natură constituţională şi „statală”. În plus, multe
state membre au profitat de noul context şi au reuşit să obţină
numeroase concesii298.
Eşecul referendum-ului întreprins de Irlanda, în iunie 2008, ca
metodă de ratificare a Tratatului de la Lisabona a fost privit iniţial ca o
piedică în calea procesului de reformă europeană299. Cu toate acestea,
în urma organizării unui al doilea referendum, populaţia irlandeză a
optat pentru ratificarea tratatului „reformator”, în data de 2 octombrie
2009. Toate celelalte state membre ale Uniunii Europene au optat
pentru ratificarea tratatului în Parlamentele naţionale şi, deşi pentru
unele dintre acestea, procesul s-a întins pe mai multe zile, săptămâni
sau chiar luni, în cele din urmă, acest proces s-a dovedit a fi unul
fructuos, Republica Cehă fiind cea care a ratificat tratatul penultima,
în data de 6 mai 2009. Irlanda a fost ultimul stat membru care a
încheiat ciclul ratificării Tratatului de la Lisabona. În Tabelul 2 este
______________________
298
Maurizio Carbone, „Introduction: understanding the domestic politics of treaty
reform”, în Maurizio Carbone (edit.), National Politics and European Integration.
From the Constitution to the Lisbon Treary, Edward Elgar Publishing Limited,
Cheltenham, 2010, p. 1.
299
Idem.
prezentat succint ciclul ratificării Tratatului în statele Uniunii

Europene.
La o analiză mai amănunţită a prevederilor Tratatului de la
Lisabona se poate observa că acesta nu a fost conceput ca o
„constituţie” a Uniunii Europene, ci este un veritabil tratat. Spre
deosebire de Proiectul de Tratat Constituţional care prezenta aspiraţiile
unora dintre statele membre de a face din Uniunea Europeană un „stat
european”, terminologia Tratatului de la Lisabona este semnificativ
diferită, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la
persistenţa acestei aspiraţii „statale”.
Tabel 3 - Ciclul ratificării Tratatului de la Lisabona300

State Tratatul de la Lisabona
Metoda de adoptare Data
Austria Parlament 9 aprilie 2008
Belgia Parlament 5 martie 2008/ 10 iulie

2008
Bulgaria Parlament 21 martie 2008
Cipru Parlament 3 iulie 2008
Republica Cehă Parlament 18 februarie 2008/ 6 mai

2009
Danemarca Parlament 24 aprilie 2008
Estonia Parlament 11 iunie 2008
Finlanda Parlament 11 iunie 2008
Franţa Parlament 7 februarie 2008/ 8

februarie 2008
Germania Parlament 24 aprilie 2008/ 23 mai
2008
Grecia Parlament 12 iunie 2008
______________________
300
Sursa: http://europa.eu/
Ungaria Parlament 17 decembrie 2007
Irlanda Referendum (de 12 iunie 2008

neaprobare)
Referendum (de 2 octombrie 2009
aprobare)
Italia Parlament 23 iulie 2008/ 31 iulie
2008
Latvia Parlament 8 mai 2008
Lituania Parlament 8 mai 2008
Luxemburg Parlament 29 mai 2008
Malta Parlament 6 februarie 2008
Marea Britanie Parlament 18 iunie 2008
Olanda Parlament 5 iunie 2008/ 8 iulie

2008
Polonia Parlament 1 aprilie 2008/ 2 aprilie
2008
Portugalia Parlament 23 aprilie 2008
România Parlament 4 februarie 2008
Slovacia Parlament 10 aprilie 2008
Slovenia Parlament 29 ianuarie 2008
Spania Parlament 26 iunie 2008/ 15 iulie

2008
Suedia Parlament 20 noiembrie 2008
Pentru a nu rămâne în plan pur teoretic, se impune să dăm

măcar un exemplu care să susţină afirmaţia de mai sus. Astfel, se
poate observa că denumirea de „Ministru al Uniunii pentru Afaceri
Externe” – din Proiectul de Tratat Constituţional, a fost înlocuită în
cuprinsul „tratatului reformator” cu vechea expresie de „Înalt

Reprezentativ”.
Un alt exemplu în acest sens ar fi acela al abandonării planului
de a crea un nou set de instrumente legale ale Uniunii Europene,
precum „legile” şi „legile – cadru”, pentru a înlocui regulamentele şi
directivele deja existente. În vreme ce importante reforme
instituţionale au fost transpuse din Proiectul de Tratat Constituțional,
revizuirile de natură formală şi simbolică au fost făcute pentru a
justifica metoda diferită prin care marea majoritate a statelor membre
au ales să ratifice Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Este foarte important să subliniem faptul că, aşa cum s-a constatat şi în
literatura de specialitate, deşi acest tratat a fost înfăţişat statelor
membre şi cetăţenilor acestora ca fiind un „tratat simplificat”, în
realitate, acesta este mult mai complex decât Proiectul de Tratat
Constituţional301.
Dintre modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona amintim:
eliminarea structurii pe piliere a Uniunii Europene; lărgirea
competenţelor Curţii Europene de Justiţie (actualmente Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene) în judecarea cauzelor ivite în domeniul
afacerilor interioare (care se afla în Pilierul al III-lea al Justiţiei şi
Afacerilor Interioare); redenumirea „procedurii legislative ordinare”
ca „procedura co-decizională” şi stabilirea de excepţii în ceea ce
priveşte aplicarea acesteia în cadrul chestiunilor ce ţineau de vechiul
Pilier al II-lea (Politica Externă şi de Securitate Comună); gradul mai
ridicat de implicare a parlamentelor naţionale - care vor fi notificate cu
privire la propunerile legislative europene şi cărora li se acordă un
termen de opt săptămâni pentru a face obiecţiuni şi observaţii la
acestea; referirile la aspectul fondării Uniunii Europene pe
„democraţia reprezentativă”; reafirmarea rolului partidelor politice la
nivel european; includerea Cartei Drepturilor Fundamentale, adoptată
la Consiliul European de la Nisa, din 2000, în cuprinsul Tratatului, ca
______________________
301
Thomas Christiansen, „The EU reform process: from the European Constitution
to the Lisbon Treaty”, în Maurizio Carbone (edit.), National Politics and European
Integration. From the Constitution to the Lisbon Treary, Edward Elgar Publishing
Limited, Cheltenham, 2010, pp. 25-26.
parte integrantă a acestuia. La nivel european, Tratatul de la Lisabona

aduce o serie de schimbări cheie în ceea ce priveşte sistemul
instituţional al Uniunii Europene. În cele ce urmează vom prezenta
care sunt modificările aduse de Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene la structura instituţională a Uniunii302.
Inovaţia adusă de Tratatul de la Lisabona se concretizează în
construirea formulei „triunghiului decizional” care acoperă trei
instituţii comunitare participante la procesul decizional: Comisia - care
are iniţiativa legislativă a propunerilor de directive, regulamente sau
decizii; Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene - care
adoptă aceste acte legislative europene303.
(a) Parlamentul European
Tratatele fondatoare au perceput Parlamentul European ca o

adunare deliberativă compusă din reprezentanţii parlamentelor
naţionale, cu funcţii consultative304. După Tratatul de la Lisabona, în
conformitate cu articolul 14 (2) din T.UE, numărul membrilor
Parlamentului European este redus la maximum 751. Este vorba
despre 750 de parlamentari europeni, la care se adaugă preşedintele
Parlamentului European. Aceste locuri se vor aloca statelor membre în
conformitate cu principiul „proporţionalităţii regresive”, cu un
minimum de şase şi un maximum de 96 de locuri. Conform tezei a II-
a a alineatului 2 din articolul 14 din T.UE, compunerea Parlamentului
European este stabilită de către Consiliul European care, la iniţiativa
Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, adoptă în
unanimitate o decizie în acest sens, în conformitate cu principiile
stabilite în prima parte a alineatului 2 din articolul 14 din T.UE şi
enunţate mai sus305.
______________________
302
Ibidem, pp. 26-27.
303
Jean – Luc Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne. Texte consolidé intégral
des traités. Explications et commentaires, Gualino éditeur, Paris, 2008, p. 46.
304
Ibidem, p. 42.
305
Traité sur l’Union Européenne, version consolidée réalisée par Jean – Luc
Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne. Texte consolidé intégral des traités.
Explications et commentaires, Gualino éditeur, Paris, 2008.
Dintre noile arii de competenţă ale Parlamentului European

amintim: agricultura, în cadrul căreia puterile de decizie ale acestuia
vor fi egale cu cele ale Consiliului; procedurile bugetare – în cadrul
cărora se prevede necesitatea aprobării atât din partea Consiliului
Uniunii Europene, cât şi din partea Parlamentului European. Pe lângă
aceste noi competenţe, controlul politic al Parlamentului European
asupra instituţiilor europene este în creştere. Trebuie menţionat aici
faptul că, în baza propunerii unui candidat de către Consiliul European
– în temeiul articolului 17 (7) din T.UE -, pentru funcţia de preşedinte
al Comisiei Europene, Parlamentul European este cel care
desemnează – aşa cum prevede articolul 14 (1) din T.UE – acest
preşedinte. În literatura de specialitate s-au exprimat opinii de
îngrijorare referitoare la creşterea cantitativă a competenţelor
Parlamentului European, pe motivul că această sporire a puterii ar
putea să pună în pericol calitatea lucrărilor instituţiei. În acest sens,
soluţia sugerată a fost aceea de întreprindere a unei reforme interne cu
privire la funcţionarea Parlamentului European, mai ales în ceea ce
priveşte comitetele legislative care funcţionează în cadrul acestuia306.
Procedura legislativă ordinară prevăzută în articolul 294 din
T.FUE antrenează aplicarea majorităţii calificate în sânul Consiliului
Uniunii Europene şi a co-deciziei în cadrul procesului de adoptare a
actelor legislative de către Consiliu şi de către Parlamentul European.
Trebuie să menţionăm şi ale două aspecte esenţiale, anume:
suprimarea procedurii „cooperării”- procedura „avizului conform”
este redenumită, devenind astfel procedura „aprobării”, iar procedura
„consultării” rămâne neschimbată. În acest context, procedura
„aprobării” presupune un aviz conform din partea Parlamentului
European, fără de care Consiliul Uniunii Europene nu poate trece mai
departe în procesul de adoptare a actelor legislative. La rândul său,
procedura „consultării” impune Consiliului necesitatea de obţinere a
avizului Parlamentului European asupra propunerii Comisiei, înainte
______________________
306
Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene,
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 83/47, din 20.03.2010; Traité sur l’Union
Européenne, version consolidée réalisée par Jean – Luc Sauron, op. cit.; Alina
Kaczorowska, European Union Law, Routledge-Cavendish, New York, 2008, p. 55;
Thomas Christiansen, op. cit., p. 27.
de a trece la adoptarea unei decizii. Specificul procedurii

„consultative” constă însă în neobligativitatea Consiliului de a urma
avizul Parlamentului European. Atunci când se aplică procedura
legislativă specială, Consiliul Uniunii Europene decide fie în
unanimitate, fie cu majoritate calificată, după aprobarea sau
consultarea Parlamentului European307.
În cadrul „triunghiului decizional” introdus de Tratatul de la
Lisabona, Parlamentul European votează la egalitate cu Consiliul
Uniunii Europene toate proiectele de acte legislative. Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene prevede adoptarea legislaţiei de către
Parlamentul European împreună cu Consiliul, în cadrul procedurii de
co-decizie, ca regulă de drept european. Acesta este motivul pentru
care această procedură a fost redenumită de către T.FUE ca
„procedură legislativă ordinară”, şi a fost extinsă şi la alte domenii în
care Consiliul adoptă măsuri cu majoritate calificată. Pentru aceste
considerente, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că, din
punct de vedere cantitativ, Parlamentul European a devenit, în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona, un co-legiuitor, alături de Consiliu,
în 41 de noi domenii308. Dintre toate acestea, o importanţă deosebită o
prezintă aplicarea procedurii legislative ordinare la adoptarea
măsurilor referitoare la stabilirea ariei libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Această importanţă incumbă faptului că Parlamentul European s-a
transformat în co-legiuitor în ceea ce priveşte măsurile referitoare la
controlul frontierelor, azil, imigraţie, cooperarea judiciară în materie
penală, reguli minime de definire a pedepselor în domenii de
criminalitate sporită şi a măsurilor de prevenţie a criminalităţii,
Eurojust, cooperare poliţienească, Europol şi protecţie civilă309.
În materie bugetară, Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene înlătură distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele
neobligatorii, iar procedura legislativă ordinară se va aplica în cazul
ambelor categorii de cheltuieli. Acest aspect va avea ca efect creşterea
______________________
307
Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene; Jean
– Luc Sauron, op. cit., p. 46.
308
Jean – Luc Sauron, op. cit., p. 47.
309
Alina Kaczorowska, op. cit., p. 55.
puterii decizionale a Parlamentului European care va avea ultimul

cuvânt în ceea ce priveşte toate categoriile de cheltuieli bugetare ale
Uniunii Europene310. În cadrul procedurii legislative speciale, în baza
articolului 314 din T.F.U.E., Parlamentul European a obţinut egalitate
de drepturi cu Consiliul asupra adoptării bugetului anual al Uniunii311.
În ceea ce priveşte acordurile internaţionale, sub noua
procedură a „aprobării” (noua denumire dată procedurii avizului
conform), încuviinţarea Parlamentului European va fi necesară pentru
toate domeniile în care se încheie acorduri internaţionale care sunt
supuse procedurii legislative ordinare a co-deciziei. Potrivit literaturii
de specialitate, aceasta înseamnă că dacă procedura legislativă
ordinară se aplică adoptării măsurilor referitoare la azilul politic,
acordurilor internaţionale în materia azilului încheiate cu state terţe
sau cu organizaţii internaţionale, atunci şi în aceste cazuri trebuie
obţinută încuviinţarea Parlamentului European312.
Mai mult decât atât, în cadrul acestei proceduri ordinare,
viitoarele revizuiri ale tratatelor pot fi iniţiate de Parlamentul
European prin supunerea unei propuneri în acest sens, spre aprobare,
Consiliului European, în conformitate cu prevederile articolului 48 din
T.UE, în aceleaşi condiţii ca şi guvernele statelor membre şi Comisia
Europeană. În plus, consimţământul Parlamentului European va fi
necesar în acele situaţii în care Consiliul European va decide
convocarea unei Conferinţe a reprezentanţilor guvernelor naţionale în
locul unei Convenţii pentru revizuirea tratatelor313.
Restul domeniilor au rămas în afara câmpului co-decizional al
Parlamentului European, deşi puterile acestuia au fost sporite în aceste
domenii. Astfel, puterea de iniţiativă şi „ultimul cuvânt” asupra actelor
legislative definesc modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă de
care dispune Parlamentul European în baza articolului 226 din T.FUE;
procedura care fixează măsurile de executare ale sistemului „de
______________________
310
Idem.
311
Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, op.
cit.
312
313
Sauron, op. cit.; Alina Kaczorowska, op. cit., p. 55.
resurse proprii” prevăzută de articolul 311 din T.FUE; procedura de

aprobare asupra extinderii drepturilor legate de cetăţenie prevăzută de
articolul 25 din T.FUE; puterea de consultare în domeniile în care nu
avea anterior nici un drept de intervenţie prevăzută de articolul 23 din
T.FUE; măsurile referitoare la restituirea în avans a capitalurilor cu
destinaţie sau care provin din state terţe, conform articolului 64 (2) din
T.FUE; procedura de aprobare în noile baze sau în noile domenii de
acţiune ale Uniunii, conform articolului 48 (7) din T.FUE314.
(b) Consiliul European
Consiliul European are un rol important în sistemul instituţional

al Uniunii Europene. Cu toate acestea, statutul instituţional al
Consiliului se consideră că a fost mereu subiect de dispută315. Pe de o
parte, acesta reprezintă instituţia decizională politică de ultim grad, dar
pe de altă parte, acesta poate fi perceput ca „un corp care poate stimula
şi iniţia”316. Rolul şi procedura de votare a deciziilor Consiliului nu au
fost definite odată cu instituirea sa, ci ulterior, prin articolul 4 din
T.UE, de o manieră evazivă. Prin articolul 13 din T.UE, Consiliul
European a devenit o instituţie a Uniunii Europene „cu normă
întreagă”. În baza acestor prevederi, Consiliul poate adopta decizii,
poate vota, iar actele sale sunt supuse controlului Curţii de Justiţie. În
pofida acestor aspecte, articolul 15 (1) din T.UE prevede că instituţia
Consiliului European nu exercită o funcţie legislativă, ci „dă Uniunii
impulsurile necesare dezvoltării sale şi defineşte orientările şi
priorităţile politice ale acesteia”317.
În ceea ce priveşte statele membre, Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene aduce schimbări semnificative, mai
ales cu referire la votul acestora în Consiliu. În primul rând, are loc o
______________________
314
cit.; Jean – Luc Sauron, op. cit., p. 47.
315
Alina Kaczorowska, op. cit., pp. 136-137.
316
R. H. Lauwaars, „The European Council”, CML Review, nr. 14, 1977, p. 26.
317
Sauron, op. cit.
extindere a votului majorităţii calificate şi la alte domenii318. În

Secţiunea a II-a din Partea a VI-a a Tratatului de la Lisabona se
regăsesc dispoziţii referitoare la procedura de vot din cadrul
Consiliului European. Astfel, în partea a II-a a alineatului 1 din
articolul 235 T.FUE se prevede că, atunci când Consiliul European
hotărăşte cu majoritate calificată, se va face aplicarea articolului 16 (4)
din T.UE – care se referă la Consiliul Uniunii Europene – şi care
prevede că începând cu data de 1 noiembrie 2014, sistemul de votare
al majorităţii calificate va fi înlocuit cu un nou sistem de votare –
specific Consiliului -, bazat pe principiul „dublei majorităţi”, care
presupune că un vot este validat dacă 55% dintre statele membre sunt
„pentru” şi dacă aceste state reprezintă 65% din populaţia Uniunii
Europene. Tot în acest caz se va face şi aplicarea articolului 238 (2)
din Tratatul de la Lisabona, potrivit căruia, prin derogare de la
articolul 16 (4) din T.UE, tot începând cu data de 1 noiembrie 2014,
sub rezerva dispoziţiilor stabilite în Protocolul privind dispoziţiile
tranzitorii, în acele situaţii în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de
securitate, majoritatea calificată reprezintă cel puţin 72% din membrii
Consiliului European reprezentând statele membre participante, care
trebuie să reunească 65% din populaţia Uniunii319. Acest aspect este
de natură a creşte importanţa populaţiei statelor membre320. Articolul
236 din Tratatul de la Lisabona prevede şi două cazuri concrete în care
Consiliul European adoptă decizii cu majoritate calificată: stabilirea
listei formaţiunilor Consiliului, altele decât cea a Afacerilor Generale
şi cea a Afacerilor Externe – în conformitate cu prevederile articolului
16(6) din T.UE, dar şi cu referire la preşedinţia formaţiunilor
Consiliului, cu excepţia celei a Afacerilor Externe – în conformitate cu
prevederile articolului 16(9) din T.UE. În ceea ce priveşte majoritatea
simplă, această procedură de vot este folosită de Consiliu în
______________________
318
319
cit.
320
problemele de procedură şi în adoptarea regulamentului de procedură

– aşa cum se prevede în articolul 235(3) din T.FUE321.
În literatura de specialitate s-a remarcat însă un aspect deosebit
de relevant, anume că rolul politic al Consiliului European şi
competenţa exclusivă a acestuia de a decide cu privire la revizuirea
tratatelor Uniunii Europene au rămas neschimbate322.
În ceea ce priveşte preşedinţia Consiliului, aceasta îşi va păstra
caracterul rotativ, iar importanţa acesteia va fi cuantificată în numărul
reformelor întreprinse. Tratatul de la Lisabona prevede că preşedintele
Consiliului va fi ales de către şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre pe o perioadă de doi ani şi jumătate, cu o singură posibilitate
de reînnoire a mandatului323. Articolul 15(6) din T.UE prevede
atribuţiile preşedintelui Consiliului, dar şi faptul că acesta trebuie să
fie independent, respectiv să nu se afle în exercitarea unui mandat
naţional324. Prin urmare, sarcinile principale ale acestuia sunt de a
pregăti lucrările Consiliului European, de a prezida dezbaterile acestei
instituţii, de a facilita consensul în cadrul Consiliului, de a asigura
continuitatea lucrărilor Consiliului şi de a rezolva problemele de
politică externă iscate la nivelul şefilor de stat, dar fără a încălca
atribuţiile Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe.
(c) Consiliul Uniunii Europene
În ceea ce priveşte Consiliul Uniunii Europene, Tratatul privind

Funcţionarea Uniunii Europene aduce patru schimbări esenţiale. În
primul rând, este vorba despre schimbarea majoră a procedurii
majorităţii calificate în cadrul Consiliului. Astfel, conform articolului
16(4) din T.UE, începând cu data de 1 noiembrie 2014, sistemul
actual de votare al consiliului va fi abolit, T.FUE stabilind o dublă
majoritate. În cazul în care la vot participă toţi membrii Consiliului,
______________________
321
cit.
322
323
Thomas Christiansen, op. cit., p. 27; Alina Kaczorowska, op. cit., p. 54.
324
Sauron, op. cit.
majoritatea trebuie să cuprindă: în primul rând, cel puţin 55% din

statele membre – această înseamnă că, din 28 de state membre, cel
puţin 15 trebuie să voteze „pentru”; iar în al doilea rând, populaţia
totală a statelor membre care formează majoritatea trebuie să
reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene. În cuprinsul
aceluiaşi text se mai prevede că, pentru a preveni ca un număr mic de
state membre, cu un număr mare de populaţie să blocheze adoptarea
măsurilor, majoritatea necesară pentru blocarea acestora trebuie să
cuprindă cel puţin patru state membre. În caz contrar, măsurile în
discuţie vor fi adoptate chiar şi în cazul în care cerinţa referitoare la
populaţie nu este îndeplinită naţional325.
T.UE stabileşte că alte modalităţi privind majoritatea calificată
sunt prevăzute în cuprinsul articolului 238(2) din T.FUE. În lumina
acestor prevederi, prin derogare de la prevederile articolului 16(4) din
T.UE, „începând cu data de 1 noiembrie 2014 şi sub rezerva
dispoziţiilor stabilite prin Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii”,
dacă propunerea nu provine de la Comisie sau de la Înaltul
Reprezentant pentru Afaceri Externe, majoritatea calificată trebuie să
cuprindă cel puţin 72% din statele membre care reprezintă cel puţin
65% din populaţia acelor state membre. În cazul în care, la vot nu
participă toţi membrii Consiliului, majoritatea calificată constă în cel
puţin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, cuprinzând cel puţin 65% din populaţia acelor state
membre. În acest caz, majoritatea care poate bloca adoptarea unei
măsuri trebuie să includă cel puţin numărul membrilor Consiliului
reprezentând peste 35% din populaţia statelor membre participante,
plus un membru326.
De asemenea, potrivit prevederilor articolului 16(5) din T.UE,
începând cu data de 1 noiembrie 2014 şi până în 31 martie 2017, se va
crea o alternativă la dubla majoritate de votare. În acest sens, textul
prevede că în ceea ce priveşte dispoziţiile tranzitorii referitoare la
______________________
325
Idem; Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii
Europene, op. cit.; Alina Kaczorowska, op. cit., p. 55.
326
Sauron, op. cit. ; Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii
Europene, op. cit..
definirea „majorităţii calificate” care vor fi aplicabile până în 31

octombrie 2014, dar şi în ceea ce le priveşte pe cele aplicabile între 1
noiembrie 2014 şi 31 martie 2017, vor fi adoptate protocoale speciale
în acest sens. Mai mult decât atât, pentru problemele politice sensibile
s-a prevăzut posibilitatea statelor membre de a solicita ca măsura ce le
vizează să fie votată conform majorităţii calificate existente până în
prezent. Pentru a sprijini prevederile nou introduse, Tratatul de la
Lisabona a păstrat clauza „Ioannină” sub următorii termeni: dacă în
Consiliu majoritatea este semnificativă din punct de vedere al
numărului statelor membre, dar nesemnificativă din punct de vedere al
abilităţii de a bloca adoptarea unei măsuri, atunci Consiliul va încerca
să găsească o soluţie satisfăcătoare, rezervându-şi dreptul de a vota
oricând. Trebuie specificat că această clauză nu reprezintă un „veto”.
Scopul său este de a da Consiliului un termen în vederea găsirii
„resurselor” de sprijinire a măsurii. În literatura de specialitate s-a
remarcat faptul că, raportat la aspectul consensului cu care se votează
în Consiliu, acest nou sistem de vot nu va avea un impact extraordinar
asupra activităţii Consiliului. Există însă şi susţinători ai impactului
semnificativ pe care acest nou sistem de votare îl va avea asupra
procesului decizional al Consiliului, care spre deosebire de actualul
sistem de vot, va forţa statele membre care sunt nemulţumite de
măsura supusă adoptării să se alăture majorităţii încă de la debutul
procesului de negociere pentru a putea spera la schimbarea
deznodământului într-un sens favorabil327.
O a doua schimbare majoră adusă de „tratatul modificator” o
reprezintă faptul că procedura de vot a majorităţii calificate va fi
extinsă la 21 de noi domenii şi la 23 de domenii care înaintea adoptării
T.FUE necesitau votul în unanimitate în cadrul Consiliului. Cu toate
acestea, votul unanimităţii se va păstra cu referire la taxele directe, la
politica externă şi de securitate comună (respectiv fostul Pilier al II-
lea), la chestiunile sociale şi culturale328.
______________________
327
Sauron, op. cit. ; Alina Kaczorowska, op. cit., pp. 55-56.
328
A treia schimbare majoră o reprezintă faptul că, Consiliul

Afacerilor Externe va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru
Afaceri Externe329. Trebuie menţionat că în baza articolului 16(6) din
T.UE, sunt menţionate cele două formaţiuni ale Consiliului de
Miniştri: Consiliul Afacerilor Generale şi Consiliul Afacerilor
Externe. Consiliul Afacerilor Generale este cel care „asigură coerenţa
lucrărilor diverselor formaţiuni ale Consiliului European, asigurând
legătura cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia
Europeană”. Formaţiunile Consiliului de Miniştri sunt numeroase şi
sunt stabilite în baza prevederilor articolului 236 din T.FUE, cu
majoritate calificată. De cealaltă parte, Consiliul Afacerilor Externe
„elaborează acţiunea externă a Uniunii în conformitate cu liniile
strategice fixate de către Consiliul European, asigurând coerenţa
Uniunii”330.
În ceea ce priveşte acest al doilea Consiliu, în literatura de
specialitate s-a remarcat existenţa unui triunghi format din: Consiliul
Afacerilor Externe – Comisia Europeană – şi Serviciul European de
Acţiune Externă. Preşedinţia Consiliului Afacerilor Externe va fi
asigurată, potrivit prevederilor „tratatului reformator”, de către Înaltul
Reprezentativ pentru Afaceri Externe. Această din urmă funcţie se va
schimba semnificativ, în sensul că acesta va fi Vice – Preşedinte
pentru Relaţiile Externe în cadrul Comisiei Europene (a se vedea
articolul 17(4) şi 18 din T.UE). Dubla îndatorire a Înaltului
Reprezentant pentru Afaceri Externe, în cadrul celor două instituţii ale
Uniunii Europene, a fost privită ca fiind „puntea de legătură” în aceste
instituţii, cu menirea de a împiedica diviziunea instituţională şi de a da
coerenţă politicii europene externe. Tot în vederea îndeplinirii acestui
deziderat, Tratatul de la Lisabona pune bazele înfiinţării Serviciului
European de Acţiune Externă (S.E.A.E.) care îl va asista pe Înaltul
Reprezentativ pentru Afaceri Externe în îndeplinirea dublei sale
îndatoriri. Deşi detaliile referitoare la S.E.A.E. nu au fost încă stabilite
______________________
329
Idem.
330
Sauron, op. cit. ; Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii
Europene, op. cit.
prin Tratatul de la Lisabona, trebuie să reţinem că acest serviciu

european va reuni diverşi directori generali ai Comisiei Europene şi
Secretariatul Consiliului, dar şi oficiali ai statelor membre331.
Nu în ultimul rând, potrivit prevederilor articolului 16(8) din
T.UE, deliberarea şi votarea în Consiliu, asupra proiectelor legislative,
se vor desfăşura public. Acest aspect este justificat mai ales de faptul
că, în virtutea Protocolului asupra rolului parlamentelor naţionale,
acestea sunt destinatarele directe ale ordinii de zi şi ale proceselor –
verbale ale reuniunilor Consiliului de Miniştri. Tot în baza
prevederilor acestui alineat al articolului 16 din T.UE, sesiunile
Consiliului se împart în două părţi, consacrate deliberărilor asupra
actelor legislative ale Uniunii şi asupra activităţilor non-legislative332.
(d) Comisia Europeană
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene aduce două

schimbări majore în ceea ce priveşte Comisia Europeană. În primul
rând este vorba despre faptul că preşedintele Comisiei Europene va fi
ales de către Parlamentul European, în baza propunerilor făcute de
către Consiliul European în acest sens. La alegerea candidatului de
către Consiliul European se va avea în vedere rezultatul alegerilor
Parlamentului European. În literatura de specialitate se consideră că
acest aspect este de natură a creşte influenţa Parlamentului European,
dar are, în acelaşi timp, şi menirea de a consolida legitimitatea
democratică a instituţiei care a fost mereu criticată pentru natura sa de
corp „nedesemnat”. În ceea ce priveşte aspectul legitimităţii Comisiei
Europene, unii autori sunt de părere că aceasta îşi are bazele anterior
Tratatului de la Lisabona şi constă în faptul că fiecare stat membru îşi
avea propriul comisar în Colegiu, care putea să acţioneze ca
intermediar în comunicarea dintre interesele naţionale şi cele
europene. Consecinţa alegerii preşedintelui Comisiei de către
______________________
331
Thomas Christiansen, op. cit., pp. 27-28; Traité sur l’Union Européenne, version
consolidée réalisée par Jean – Luc Sauron, op. cit.
332
Sauron, op. cit.; Alina Kaczorowska, op. cit., p. 56.
Parlamentul European are o dublă semnificaţie. Pe de o parte, este

vorba de câştigarea de către Comisie a unei noi surse de legitimitate
politică, iar pe de altă parte, de faptul că se pune în discuţie
obiectivitatea şi independenţa preşedintelui Comisiei astfel ales, în
contextul existenţei unor legături strânse între acesta şi un grup politic
mai consistent din cadrul Parlamentului European333.
A doua schimbare majoră adusă de Tratatul de la Lisabona o
reprezintă reducerea numărului membrilor Comisiei până în anul
2014. Din acel moment, numărul comisarilor va fi egal cu două treimi
din numărul statelor membre. Cu privire la acest aspect, Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene a menţinut o prevedere care se
regăsea şi în Proiectul de Tratat Constituţional, anume că începând din
anul 2014, mărimea Colegiului va fi redusă la un număr de comisari
inferior numărului statelor membre. Astfel, începând cu anul 2015,
doar două treimi din statele membre vor avea un comisar european, la
un moment dat, cu un sistem de rotaţie din cinci în cinci ani, menit să
asigure reprezentativitatea egală a statelor membre în Colegiu. Astfel,
în conformitate cu prevederile articolului 17(5) din T.UE, din anul
2014, Comisia Europeană va fi compusă din 18 state membre, adică
un stat membru va fi reprezentat în două colegii din trei, în baza unui
sistem de rotaţie menit să asigure şi să garanteze egalitatea statelor
membre. Pentru ca această inovaţie să fie acceptată de statele membre,
toate, cu excepţia Irlandei, au decis să recurgă la ratificarea
parlamentară a Tratatului de la Lisabona. Mai mult decât atât, în
măsura în care, începând cu anul 2014, anumite state membre nu vor
fi reprezentate în sânul Comisiei Europene, Declaraţia nr. 10
referitoare la articolul 17 din T.UE prevede necesitatea garantării
transparenţei absolute a relaţiilor dintre Comisie şi statele membre,
statuând obligativitatea Comisiei de a lua toate măsurile „utile” în
scopul „garantării realităţilor politice, sociale şi economice a tuturor
______________________
333
Thomas Christiansen, op. cit., p. 28 ; Alina Kaczorowska, op. cit., p. 57; Jean –
Luc Sauron, op. cit., p. 52.
statelor membre, inclusiv a celor ai căror resortisanţi nu sunt

reprezentaţi prin membrii Comisiei”334.
Principiile sistemului de rotaţie sunt stabilite, în unanimitate, de
către Consiliul European în conformitate cu prevederile articolului
244 din T.FUE, potrivit căruia atât ordinea de rotaţie a statelor
membre, cât şi durata prezenţei reprezentanţilor acestora în cadrul
Comisiei se vor stabili „în mod absolut egal” – deci cu respectarea
principiului egalităţii reprezentării între statele membre -, astfel încât
diferenţa dintre numărul total de mandate deţinute de resortisanţii a
două state membre să nu fie niciodată mai mare de unu; reprezentarea
statelor membre în Comisiile succesive trebuie să reflecte, de o
manieră satisfăcătoare, diversitatea demografică şi geografică a
statelor membre – deci cu respectarea principiului diversităţii
demografice şi geografice a statelor membre335.
Deşi în literatura de specialitate nu s-a pus accentul pe
dispoziţiile articolului 17(8) din T.UE, considerăm că se impune
amintirea prevederilor acestuia, cu atât mai mult cu cât se face
trimitere la prevederile textului Tratatului privind Funcţionarea
Uniunii Europene. În temeiul acestor prevederi, Comisia este
responsabilă în faţa Parlamentului European, care pentru a provoca
demisia Comisiei, poate adopta o moţiune de cenzură împotriva
acesteia conform prevederilor articolului 234 din T.FUE. Consecinţa
adoptării acestei moţiuni de cenzură de către o majoritate de două
treimi din voturile exprimate de majoritatea membrilor care compun
Parlamentul European - membrii Comisiei sunt obligaţi să
demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate va trebui să
demisioneze, şi el, din funcţiile pe care le ocupă în cadrul Comisiei.
______________________
334
Thomas Christiansen, op. cit., p. 28 ; Alina Kaczorowska, op. cit., p. 57; Traité
sur l’Union Européenne, version consolidée réalisée par Jean – Luc Sauron, op. cit.;
Jean – Luc Sauron, op. cit., pp. 49-51.
335
cit.
Înlocuirea acestora se va face însă în conformitate cu prevederile

articolului 17 din T.UE336.
Deşi unii autori sunt de părere că Tratatul de la Lisabona a
eşuat în a îndeplini în întregime obiectivele iniţiale ale procesului de
reformă, trezind încă din momentul adoptării sale necesitatea unor
revizuiri ulterioare337, considerăm alături de alţi autori că intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona a pus capăt îndelungatei dezbateri
asupra reformelor instituţionale, care de multe ori a atras atenţia de la
problemele relevante ale Europei338. Aceasta nu înseamnă însă că
evoluţia Uniunii Europene se va opri aici, întrucât nu putem încă
spune că aceasta s-a consumat sau că şi-a îndeplinit întru-totul scopul
pentru care a fost înfiinţată de către părinţii fondatori ai acesteia.
Trebuie însă să mai amintim şi faptul că Tratatul de la Lisabona
conţine o serie de amendamente aduse Tratatului asupra Uniunii
Europene (T.UE) şi Tratatului privind Comunităţile Europene (T.CE)
– care devine Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene
(T.FUE). În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, se stabileşte
faptul că acesta este cel care organizează funcţionarea Uniunii,
stabilind domeniile, limitele şi condiţiile de exercitare a competenţelor
sale. Potrivit prevederilor articolului 1(2) din T.FUE, tratatele pe care
se întemeiază Uniunea sunt: Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene, ambele tratate având
aceeaşi valoare juridică339.
______________________
336
Sauron, op. cit.; Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea Uniunii
Europene, op. cit.
337
Panos Kazakos, op. cit., p. 30.
338
Maurizio Carbone, „Conclusion: preference formation, inter-state bargaining and
the Treaty of Lisbon”, în Maurizio Carbone (edit.), National Politics and European
Integration. From the Constitution to the Lisbon Treary, Edward Elgar Publishing
Limited, Cheltenham, 2010b, p. 231.
339
cit.
3. Cooperarea consolidată în
Uniunea Europeană****
Încă de la sfârşitul anilor ’60, Willy Brandt şi-a pus problema

introducerii ideii „diferenţierii” între diferitele state membre ale
Comunităţilor Europene340. Astfel, în scopul de a ilustra o idee aparent
simplă, aceea de „Europă diferenţiată”, s-au utilizat o multitudine de
metafore, dintre care amintim: „Europa cu geometrie variabilă,
Europa flexibilă, Europa cercurilor olimpice, Europa cercurilor
concentrice, Europa celor două viteze etc.”. Teoria „Europei flexibile”
a fost introdusă în anul 1994, de către John Major, într-un discurs ţinut
la Leiden, în cadrul căruia acesta şi-a expus viziunea asupra unei
Europe în care angajamentul statelor are ca unic fundament
respectarea Pieţei unice. În consecinţă, participarea statelor la celelalte
politici europene este negociată de la caz la caz. Această viziune
asupra construcţiei europene are, în mod evident, la bază exemplul
oferit de Marea Britanie care a obţinut derogări atât în materie
monetară, cât şi socială. Teoria conduce însă la lipsa totală a ideii de
integrare şi se doreşte a fi o piedică a construcţiei politice la nivel
european341.
Revenind la sensurile date conceptului de „Europă
diferenţiată”, documentul Schaüble-Laners, din septembrie 1994, se
înscrie într-o cu totul altă perspectivă. Acesta propune participanţilor
la cea de-a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare să purceadă la
integrarea europeană, mai ales în Pilierii II şi III ai Tratatului de la
Maastricht. Jacques Delors a împins această logică până la confluenţa
sa cu ideea de „Mica Europă/Marea Europă”, în baza integrării
monetare, succedată de coordonarea politicilor externe şi de securitate
______________________
340
Ministrul francez al Afacerilor Externe în acea perioadă.
341
Institut pour la démocratie en Europe, Pour une coopération renforcée dans le
domaine économique et monétaire, 2000, 7, http://www.i-d-europe.org/rap-
cooprenf.htm.
comună, adică realizarea unei veritabile „Federaţie a statelor-

naţiuni”342.
În vederea prezentării logicii instituţionale a Uniunii au fost
stabilite trei dintre cele mai importante principii ale cooperării
consolidate. Astfel, cooperarea consolidată trebuie să servească
obiectivelor T.UE, trebuie să se dezvolte în cadrul sistemului
instituţional unic comunitar, şi să fie mereu „deschisă” statelor non-
participante, fără a putea fi blocată prin veto-ul vreunuia dintre
acestea. În cele ce urmează vom stărui cu precădere asupra istoricului
apariţiei cooperării consolidate în Uniunea Europeană, prin analizarea
prioritară a legăturii dintre aceasta şi procesul de integrare europeană,
vom insista, de asemenea, asupra regimului şi asupra procesului de
punere în practică a formelor de cooperare consolidată în conformitate
cu prevederile tratatelor comunitare.
Scurt istoric al apariţiei cooperării consolidate în Uniunea
Europeană. Legătura dintre integrare şi cooperarea consolidată. Aşa
cum a remarcat şi Liviu-Petru Zăpârţan343, fondatorii construcţiei
europene au dorit crearea unei comunităţi „deschise”, astfel încât orice
alte state europene care împărtăşesc valorile fundamentale ce au stat la
baza acesteia, să fie cuprinse, la un moment dat, în cadrul Uniunii.
Astfel, statele fondatoare ale Uniunii Europene au creat, în cadrul
procesului de lărgire, mecanisme de aderare şi de integrare cărora
viitoarele state membre trebuie să li se supună, evident fiecare în
ritmul şi „propria sa manieră de a vedea evoluţia” spre integrare.
Procesele integrării şi al cooperării consolidate nu se exclud
reciproc prin izolare344. Comunităţile europene au considerat că
singura modalitate real eficientă de a rezolva problemele atât pe plan
internaţional cât şi pe plan european este lărgirea prin acceptarea unor
noi state europene care împărtăşesc valorile şi filosofia care au stat la
baza construcţiei europene345. Astfel, statele care au înţeles necesitatea
aderării la Uniunea Europeană au demarat negocierile de aderare,
______________________
342
Idem.
343
344
Jean Paul Jacqué, Droit Institutionnel de l’Union Européenne, 2e édition, Dalloz,
Paris, 2003, p. 29.
345
semnând, în acest sens, tratate privind integrarea acquis-ului

comunitar în legislaţia internă. Tot acest mecanism complex instituit
în sarcina viitoarelor state membre are la bază dorinţa Comunităţilor
de a evita crearea unei Uniuni divizate, în care fiecare stat să aibă un
ritm de dezvoltare diferit.
Diferenţele dintre statele membre subzistă însă şi ulterior
integrării noilor state. Acesta este motivul pentru care, în tratatele de
aderare au fost instituite perioade de tranziţie, în care statele nou-
venite au obligaţia să se ralieze, cât mai bine cu putinţă, cerinţelor
europene. Toate acestea în vederea realizării obiectivului suprem,
acela de a crea o Uniune omogenă. Timpul pe care fiecare stat îl
petrece în vederea atingerii acestui obiectiv diferă de la un stat la altul.
Integrarea europeană presupune acceptul statelor de a se ralia
condiţiilor impuse de tratatele de bază ale Uniunii Europene şi de
tratatele modificatoare ale acestora. În această ordine de idei, noile
state renunţă benevol la anumite competenţe proprii în favoarea
Comunităţii. Are loc astfel un transfer convenţional de competenţe
naţionale în numeroase domenii precum libertatea de circulaţie,
libertatea de stabilire, politica agricolă, politica comercială exterioară,
moneda unică, etc. Potrivit literaturii de specialitate în domeniu,
noţiunea de „transfer de competenţe” nu reprezintă altceva decât o
traducere imperfectă a ideii de integrare, deoarece competenţele
naţionale transferate nu se regăsesc în mod identic în sistemul
comunitar346.
Astfel, aşa cum considera şi J.P. Jacqué, unul dintre
principalele puncte de pornire ale cooperării îl constituie problema
împărţirii competenţelor. Spre deosebire de statele federale în care
competenţelor federale li se alătură domeniile care ţin de competenţa
statelor federate şi care fac obiectul unei strânse cooperări între
federaţie şi statele federate, Uniunea Europeană nu este o federaţie,
însă cu toate acestea, cooperarea între statele membre ale acesteia este
esenţială pentru existenţa sa347.
______________________
346
Marie-Françoise Labouz, Droit Communautaire Européen Général, Bruylant,
Bruxelles, 2003, p. 32.
347
J. P. Jacqué, op. cit., 2003, p. 29.
(a) Principiul cooperării consolidate sau principiul

flexibilităţii
În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia printre principiile

de exercitare a competenţelor comunitare, alături de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, se situează şi principiul flexibilităţii
sau al cooperării consolidate348. În ceea ce priveşte apariţia acestui
principiu în construcţia europeană, părerile sunt împărţite. Astfel,
contrar unei idei larg răspândite, cum ca acest principiu ar fi unul de
dată recentă, unii autori349 sunt de părere că principiul flexibilităţii şi-a
făcut apariţia odată cu adoptarea tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene. În cele ce urmează vom încerca să aducem
argumentele pertinente şi necesare în susţinerea acestei din urmă idei.
Principiul flexibilităţii în tratatele Comunităţilor Europene.
Scurtă prezentare a situaţiei anterioare Tratatului de la Amsterdam.
În acest context, evaluarea existenţei principiului cooperării
consolidate în filigranul prevederilor tratatelor comunitare, anterior
Tratatului de la Amsterdam, este absolut necesară. Astfel, din analiza
amănunţită a prevederilor art. 306 T.CE se desprinde acceptul statelor
membre de a permite uniunilor regionale constituite anterior Tratatului
de la Roma350 să se menţină şi ulterior semnării tratatelor constitutive
ale Comunităţilor Europene. Principiul flexibilităţii se regăsea şi în
substratul prevederilor art. 49 din Tratatul de la Roma, referitoare la
regimul special aplicabil statelor membre sau în curs de aderare.
Acestea, în virtutea prevederilor comunitare, beneficiau de perioade
de tranziţie în vederea însuşirii acquis-ului comunitar şi a realizării
propriu-zise a procesului de integrare în Comunitatea Europeană.
Pentru a nu periclita piaţa comună, pe perioadele de tranziţie, statele
______________________
348
Claude Blumann, Louis Dubois, Droit Institutionnel de l’Union Européenne,
Editions du Juris-Classeur, Paris, 2004, p. 274.
349
H. Labayle, „Amsterdam ou l’Europe des coopérations renforcées: Europe mars
et avril 1998”, în Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004, p. 275.
350
Este vorba despre Benelux şi despre Uniunea Belgia-Luxemburg.
membre puteau invoca, în baza art. 226 din Tratatul de la Roma351,

anumite clauze de salvgardare în acest sens.
Exemplul cel mai elocvent de existenţă a cooperării
consolidate, chiar dacă nu expresă, în această perioadă a fost oferit
1985 prin încheierea Acordului Schengen. Obiectivul celor cinci state
membre între care a fost semnat acordul a fost de a crea un spaţiu al
liberei circulaţii, prin suprimarea controalelor la frontierele dintre
statele semnatare şi întărirea cooperării poliţieneşti dintre acestea.
Având la bază un acord interguvernamental de tip clasic şi fiind în
totalitate exterior dreptului comunitar, Acordul Schengen a fost
introdus mult mai târziu în viaţa comunitară a statelor membre352.
Ulterior, Actul Unic European şi-a adus şi el aportul în problema
cooperării consolidate, completând Tratatul de la Roma cu noi clauze
de salvgardare legate de realizarea pieţei interioare, prevăzute în art.
100A şi 100B (ulterior art. 95 T. CE)353.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht constituie un moment
deosebit de important în traseul urmat de principiul flexibilităţii. În
acest sens, este relevantă structurarea Uniunii Europene pe cei trei
Pilieri care se inspiră tocmai din diversitatea ratione materiae dintre
statele membre, fiecare dintre acestea având propriul ritm de atingere
a obiectivului suprem al realizării Uniunii. Apare astfel ideea
„cercurilor concentrice” în cadrul cărora participarea statelor membre
care le formează este inevitabil inegală354. Conform acestui concept,
statele membre ale Uniunii Europene ar putea fi grupate în mai multe
„cercuri”, în funcţie de nivelul de integrare. Unii specialişti
menţionează „cercul de drept comun” (statele membre ale Uniunii),
„cercul adiacent” (ţările din afara Uniunii, implicate în procesul de
aderare) şi „cercuri mai strânse” în care cooperarea este aprofundată
______________________
351
Actualmente art. 226 din tratatul de la Roma nu mai există, acesta fiind abrogat
prin Tratatul de la Amsterdam.
352
J.-F. Akandji-Kombe, „Accords de Schengen”, Rép. Dalloz droit communautaire,
1er vol., 2002, în Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004, p. 275.
353
J. P. Jacqué, „L’Acte unique européen”, R.T.D.E., 1986, p. 599 ; J. C. Masclet,
„La libre Circulation des marchandises dans les Communautés européennes”,
R.T.D.E., 1986, p. 246.
354
Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004, p. 276.
(Spaţiul Schengen, Euro etc.)355. Per a contrario, alţi specialişti sunt

de părere că viziunea cercurilor concentrice având la centru un nucleu
dur alcătuit din ţările Uniunii Europene, care înglobează treptat noi
cercuri exterioare (viziune regăsibilă şi în teoria raporturilor dintre
centru şi periferie a lui I. Wallerstein), se dovedeşte ambiguă şi mai
ales în contradicţie cu spiritul de solidaritate care a constituit baza
întemeierii Uniunii. Cu toate acestea, este acceptată ideea potrivit
căreia s-ar putea vorbi despre „cercuri de interese” care se
intersectează, dar care nu se suprapun356.
(b) Conceptualizarea principiului flexibilităţii
În încercarea de conceptualizare a principiului cooperării

consolidate, în literatura de specialitate europeană au fost sistematizate
mai multe clasificări, în funcţie de diferite criterii. Astfel, în funcţie de
forma pe care o ia diversitatea, putem distinge între357:
 forme de diversitate în interiorul Uniunii şi
 forme de diversitate exterioare cadrului comunitar.
Prima se referă la formele de cooperare consolidată în cadrul
Pilierului comunitar, iar cea de-a doua la cooperarea consolidată
întreprinsă în cadrul Pilierului III – interguvernamental. Critica adusă
acestei clasificări vizează faptul că aceasta ar duce cu gândul la ideea
că diversitatea ar fi mult mai uşor de acceptat în cadrul
interguvernamental decât în Pilierul I – comunitar. În realitate însă, se
constată că într-adevăr marile forme de cooperare consolidată se
desfăşoară actualmente în interiorul cadrului comunitar358.
______________________
355
Uniunea Europeană, Glosar de termeni, Nr. 31, martie 2007, 3,
www.infoeuropa.ro.
356
357
P. Manin, J.-V. Louis, Vers une Europe différenciée…, Pedone, Paris, 1996; C.-
D. Ehlermann, „Différenciation accrue ou uniformité renforcée in La CIG 1996”,
R.M.U.E., 1997, p. 51.
358
Ne referim aici la Euro, cetăţenia europeană, programe de cercetare, Spaţiul
Schengen.
Apoi, în funcţie de gradul de libertate conservat de statele

membre, unii autori sunt de părere că se pot distinge trei tipuri de
„geometrii variabile” 359. Este vorba despre:
1. „geometria variabilă reglementată”, susţinută de prevederile
tratatelor comunitare. Potrivit acesteia, statele membre se bucură de o
libertate relativ redusă, limitată prin perioadele de tranziţie instituite în
sarcina lor în vederea integrării;
2. „geometria variabilă deschisă”, în virtutea căreia statele
membre se bucură de autonomie de acţiune360;
3. „geometria variabilă în afara tratatelor”, potrivit căreia
limita unică existentă în cadrul cooperării consolidate este respectarea
competenţelor exclusive ale Comunităţilor Europene şi a dreptului
comunitar361.
Această clasificare a fost expusă în literatura de specialitate şi
sub o altă formă362. Astfel, se poate vorbi despre:
a) „diversitatea ratione materiae” sau „Europe à la carte”;
b) „diversitatea ratione temporis” sau „Europa mai multor
viteze”. Aceasta ar corespunde regimurilor tranzitorii acordate noilor
state membre şi clauzelor de salvgardare care pot fi invocate în
perioadele de tranziţie. În acest caz, obiectivul este acelaşi, diferă însă
ritmul de realizare al acestuia de la stat la stat;
c) „diversitatea spaţială – ratione loci” sau „Europa cu o
geometrie variabilă”. În acest din urmă caz, statele nou venite în sânul
Comunităţilor Europene se văd în postura de „state excluse”, fără voia
lor, de la anumite politici comunitare precum Euro şi Spaţiul
Schengen. De regulă această excludere este determinată de necesitatea
îndeplinirii de către statele membre a unor condiţii mult mai complexe
______________________
359
P. Manin, La Révision du traité sur l’Union: perspectives et réalités, Pedone,
Paris, 1996, p. 28.
360
În acest sens este relevant exemplul oferit de Marea Britanie care are un statut
aparte în cadrul U.E.M.
361
Exemplul cel mai elocvent de cooperare consolidată în sensul „geometriei
variabile în afara tratatelor” este Spaţiul Schengen.
362
Alexandre Stubb, „The semnatic indigestion of differentiated integration: the
political rhetoric of the pre-IGC debate”, Collège d’Europe, 1995, în Claude
Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004, p. 278.
de aderare la acestea. Este evident că perioada de timp necesară

îndeplinirii acestor condiţii suplimentare diferă de la stat la stat, în
funcţie de anumiţi factori interni din cadrul fiecăruia.
(c) Tratatul de la Amsterdam şi cooperarea consolidată
Tratatul de la Amsterdam este actul fondator în materia

codificării cooperării consolidate. Astfel, noul Titlu VII, introdus de
acesta în T. UE instaurează un regim inedit – acela al „cooperării
consolidate”. Prevederile art. 43-45 T.UE prezintă avantajul
caracterului general, având astfel vocaţia de a se aplica ansamblului
Pilierilor Uniunii, fapt care explică instituirea dispoziţiilor
complementare în cadrul Pilierului comunitar (art. 11 şi 11A T.CE), în
Pilierul interguvernamental (art. 40-40B din T.UE) şi apoi, prin
Tratatul de la Nisa în Pilierul II – privind PESC (art. 27A-27E din
T.UE). Noua situaţie instituită prin Tratatul de la Amsterdam este
guvernată de trei trăsături esenţiale:
1. caracterul facultativ;
2. caracterul instituţional;
3. caracterul general (universal) – pe care deja l-am amintit363.
În cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra a ceea ce
presupune fiecare dintre acestea.
Caracterul facultativ al cooperării consolidate. Potrivit art. 43
T.UE „statele membre pot să recurgă la instituţiile, procedurile şi
mecanismele prevăzute în prezentul tratat (…)” dacă acestea înţeleg să
apeleze la instaurarea între ele a unei cooperări consolidate. Este
vorba, cu alte cuvinte, despre o modalitate de a sugera faptul că
celorlalte forme de diversitate existente li se adaugă aceea a cooperării
consolidate pe modelul instituit de Titlul VII din T.UE. Astfel,
nimic nu poate suprima libertatea statelor membre de a-şi exercita
capacitatea de a încheia convenţii atât în cadrul Uniunii Europene, cât
şi în afara acesteia. Limita impusă, în acest sens, este de a nu institui o
formă de cooperare consolidată în domeniile care ţin de competenţa
exclusivă a Comunităţilor. Pe de altă parte, în domeniile de
______________________
363
competenţă concurentă ale Comunităţii, cooperarea consolidată este

supusă întotdeauna respectării dreptului comunitar, în integralitatea sa.
Principiul cooperării loiale, instituit de art. 10 T.CE, este aplicabil, în
caz contrar existând temerea că acţiunile statelor membre ar putea
deveni anti-comunitare364.
Caracterul facultativ al cooperării consolidate reiese la fel de
bine şi din clauzele de „opting out” instituite de Tratatul de la
Amsterdam, potrivit cărora statele membre au dreptul de a opta între
a participa sau a nu participa la o formă de cooperare consolidată
într-un anumit domeniu, prin semnarea unui Protocol în care se prevăd
expres măsurile de cooperare care nu sunt aplicabile anumitor state
membre semnatare. Este mai mult decât evident că această clauză de
„opting out” ţine de puterea suverană a fiecărui stat membru. Tot în
virtutea puterii sale suverane, orice stat membru care a invocat clauza
de „opting out” poate renunţa la aceasta printr-o simplă notificare
trimisă Comisiei. Mai trebuie menţionat faptul că pentru statul
beneficiar al clauzei de „opting out”, actul instituind cooperarea
consolidată îşi păstrează caracterul de act de drept internaţional, iar nu
de drept comunitar, urmând deci regimul juridic aplicabil actelor
internaţionale365.
Caracterul instituţional al cooperării consolidate. Potrivit
Tratatului de la Amsterdam, acest caracter constituie cea mai relevantă
trăsătură a cooperării consolidate. Implementarea posibilităţii de
cooperare nu este însă lipsită de consecinţe juridice. Astfel, art. 140
T.CE (ex-art. 118 T.CEE) conferă Comisiei posibilitatea promovării
______________________
364
Ibidem, p. 279.
365
J. P. Jacqué, op. cit., 2003, pp. 152-153; Aducem la cunoştinţa cititorului faptul
că autori importanţi precum Liviu-Petru Zăpârţan sunt de părere că, clauzele numite
opting out îşi au originea cu mult înaintea Tratatului de la Amsterdam, şi acest lucru
pe bună dreptate, opinia acestuia fiind susţinută practic de atitudinea ţărilor care în
anii 1990-1991 cereau adeziunea la comunităţii solicitând în acelaşi timp numeroase
excepţii de la acquis-ul comunitar. Aşa a fost cazul Danemarcei care la Consiliul
European de la Edinburg a solicitat şi obţinut neparticiparea la a treia fază a U.E.M.,
restricţii la cetăţenia europeană, nerecunoaşterea procedurilor comunitare în
probleme de securitate interioară; şi care din aceste considerente a rămas în planul
cooperării, nu al integrării, aşa cum se susţinea în T.UE. – Pentru mai multe detalii, a
se vedea: Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000, pp. 243 şi următ.
unei cooperări consolidate între statele membre în domeniul social.

Această formulă care a instituit în sarcina Comisiei obligaţia de
încurajare a cooperării între statele membre a fost folosită în procesul
de lărgire a competenţelor prevăzute atât de T.UE, cât şi de Tratatul de
la Amsterdam366.
În aceste situaţii se face o bună aplicare a principiului
subsidiarităţii, Comunitatea având o intervenţie complementară în
exploatarea aparatului comunitar instituţional în cadrul formelor de
cooperare consolidată.367 Este cazul atât al cooperării organizate în
Titlurile V şi VI din T.UE, cât şi al cooperării consolidate prevăzute în
Titlul VII care se transformă într-o cooperare comună. Prin urmare,
aceasta este supusă în întregime prevederilor tratatelor constitutive şi
astfel, trebuie să respecte cadrul instituţional unic al Uniunii.
Consecinţa este că din acest moment, instituţiile comunitare au
câştigat un rol decisiv în crearea unei forme de cooperare
consolidată368.
Vocaţia sau caracterul universală a cooperării consolidate.
Tratatul de la Amsterdam a integrat în dreptul Uniunii, în cel de-al
treilea Pilier, Acordul Schengen. Din acest moment, acesta se prezintă
sub forma unui tip de cooperare strânsă care are la bază propriile sale
reguli369.
În ceea ce priveşte cooperarea consolidată în cadrul PESC
(Politica Externă şi de Securitate Comună), Tratatul de la Amsterdam
nu a adus prea multe inovaţii. Lacuna a fost însă acoperită, cel puţin
parţial, prin Tratatul de la Nisa care a introdus cu prudenţă cooperarea
consolidată prevăzută în Titlul VII şi în cadrul PESC. Stricto sensu, în
cadrul PESC aceasta nu poate să comporte decât asupra „punerii în
practică a unei acţiuni sau a luării unei poziţii comune”, şi aceasta
datorită limitei instituite în art. 27A din cadrul T.UE, conform căreia
______________________
366
J. P. Jacqué, op. cit., 2003, p. 29.
367
Ibidem, p. 31.
368
369
A se vedea în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 4 asupra integrării acquis-ului
Schengen.
„cooperarea consolidată nu poate să comporte asupra chestiunilor cu

implicaţii militare sau în domeniul apărării”370.
Adoptarea Proiectului de Tratat Constituţional ar fi constituit,
cel puţin în această privinţă, un pas înainte pentru introducerea
cooperării în cadrul PESC. Art. I-40 § 6 şi 7 autorizează „statele
membre care îndeplinesc criteriile unei înalte capacităţi militare şi care
şi-au făcut angajamente în această materie” să stabilească o
„cooperare structurată” în cadrul Uniunii Europene. În plus, art. I-40 §
7 din Proiect instaurează în mod direct o strânsă cooperare între
anumite state membre în materia apărării reciproce371.
(d) Regimul juridic general al cooperării consolidate
În Tratate, cooperarea consolidată are la bază anumite clauze

generale prevăzute în T.UE, anumite clauze speciale prevăzute în
T.CE şi dispoziţiile Titlurilor V şi VI din T.UE care privesc PESC şi
cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală.
Regimul general al cooperării consolidate face obiectul Titlului
VII din T.UE, sens în care art. 46 din T.CE prevede un control
jurisdicţional al respectării prevederilor acestui titlu372. Art. 43 din
T.CE stabileşte principiile generale care guvernează cooperarea
consolidată, expunând, aşa cum se afirmă şi în doctrină, filosofia
instituţiei acesteia373.
Principiul favorizării realizării obiectivelor Uniunii şi ale
Comunităţii şi al consolidării procesului de integrare. Potrivit
literaturii de specialitate, din acest principiu pot fi desprinse două idei.
În primul rând, cooperarea consolidată trebuie să constituie un mijloc
de progres; şi în al doilea rând, faptul că aceasta se situează în cadrul
competenţelor Uniunii, nefiind însă un mijloc de extindere al
acestora374.
______________________
370
371
372
Este vorba despre art. 43-45 T.CE, adică ex-art. K15-K17 din T.UE.
373
374
J. P. Jacqué, op. cit., 2003, p. 154.
Regula respectării principiilor instituite în tratate şi a cadrului

instituţional unic. Cea mai evidentă explicaţie a acestei reguli de
principiu se regăseşte în însuşi caracterul instituţional al cooperării
consolidate. Aceasta apare ca o acţiune de interes general, fapt care
subliniază caracterul instituţional al dispoziţiilor Titlului VII din
T.UE375.
Principiul respectării acquis-ului şi a măsurilor luate în baza
tratatelor şi care sunt aplicabile statelor membre. În legătură cu acest
principiu s-a exprimat opinia potrivit căreia nu ar fi unul de real
interes. Justificarea constă în faptul că formele de cooperare
consolidată întreprinse între anumite state membre nu se încorporează
în acquis-ul comunitar. Prin urmare, substanţa unei astfel de cooperări
nu se poate impune viitoarelor state membre care nu au participat la
instituirea acesteia. Excepţie o fac formele de cooperare consolidată
instituite de tratate (spre exemplu: Spaţiul Schengen, euro) care au fost
integrate în dreptul comunitar376.
Cooperarea consolidată trebuie să respecte dreptul comunitar.
Principiul în discuţie se referă la tratate în întregul lor, iar nu numai la
principiile instituite de acestea, aşa cum prevedea iniţial Tratatul de la
Amsterdam377. Un bun exemplu în acest sens îl constituie prevederile
art. 14 din Tratatul de la Roma, modificat de Tratatul de la Nisa în
sensul că, formele de cooperare consolidată nu pot să aducă atingere
pieţei interioare şi nici coeziunii economice şi monetare. Regula
urmăreşte buna funcţionare a pieţei interioare în contextul
întreprinderii unor forme de cooperare consolidată de către statele
membre.
Cooperarea consolidată nu trebuie să afecteze dispoziţiile
Protocolului de integrare a acquis-ului Schengen în tratat, deoarece
acesta face obiectul unei clauze de „opting out”.
Principiul potrivit căruia cooperarea consolidată nu poate
interveni în domeniile care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii.
Argumentele în susţinerea acestui principiu îşi pierd însă din
______________________
375
Idem; Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004, p. 281.
376
377
Ibidem, pp. 282-283; J. P. Jacqué, op. cit., 2003, p. 154.
pertinenţă la invocarea faptului că, de fiecare dată cooperarea se

doreşte o acţiune a Uniunii, cu atât mai mult cu cât materia
competenţelor comunităţii şi ale statelor membre este una complexă şi
încă destul de neclară378.
Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa abordează diferit
acest subiect. Primul disocia condiţiile generale fixate în T.UE şi
condiţiile adiţionale speciale pentru fiecare Pilier al Uniunii Europene;
Tratatul de la Nisa în schimb, procedează la o regrupare a condiţiilor,
acestea devenind sensibil identice. Astfel, o abordare sintetică permite
distingerea a două tipuri de condiţii: condiţii care vizează protejarea
Uniunii ca entitate şi condiţii care ţin de drepturile şi obligaţiile
statelor. În ceea ce priveşte condiţiile de protejare a Uniunii, acestea
au fost deja expuse, fiind sintetizate în principii care stau la baza
cooperării consolidate379.
În cele ce urmează, vom face scurte consideraţii şi cu privire la
condiţiile adiţionale speciale ale cooperării consolidate, adică la
condiţiile care ţin de drepturile şi obligaţiile statelor.
(e) Clauzele speciale sau condiţiile adiţionale care ţin de

drepturile şi obligaţiile statelor
Potrivit Tratatului de la Nisa, pentru a evita dispersarea

interesului statelor membre înspre chestiuni nesemnificative,
cooperarea consolidată trebuie să privească cel puţin opt state
membre.
Potrivit prevederilor art. 43, pct. a) din T.UE, cooperarea
consolidată nu poate să ducă la extinderea competenţelor Uniunii şi
ale Comunităţii. Aceasta „nu trebuie să afecteze drepturile, obligaţiile
şi interesele statelor membre care nu participă la aceasta”. Tratatul de
la Nisa a eliminat această condiţie, drepturile statelor non-participante
urmând a fi respectate prin intermediul „clauzei de deschidere”
instituite în art. 43, pct. 1, lit. g) din T.CE. Astfel, în virtutea acestei
clauze, orice stat non-participant poate să se alăture în orice moment
______________________
378
379
Ibidem, p. 281.
grupului, sub rezerva acceptării actului iniţial şi a celor modificatoare

ale acestuia380.
Deschiderea pe care trebuie să o păstreze orice formă de
cooperare consolidată instituită între anumite state membre, se
referă deci la posibilitatea acordată şi altor state membre ca în
viitor să opteze pentru participarea la o anumită cooperare
consolidată într-un domeniu determinat. În completarea acestei
reguli, art. 43A limitează posibilitatea iniţierii procedurilor de
cooperare consolidată, considerând că aceasta ar trebui să fie
ultima soluţie la care statele membre recurg în soluţionarea
problemelor lor. Astfel, regula în discuţie înzestrează Consiliul cu
obligaţia de a încerca găsirea unei soluţii care să implice toate
statele membre şi doar în cazul în care o astfel de soluţie nu se
iveşte se va putea iniţia procedura de participare la o formă de
cooperare381. Regula este justificată, cu atât mai mult cu cât, actele
şi deciziile luate în cadrul cooperării consolidate nu fac parte din
acquis-ul comunitar382.
De altfel, orice pas înainte în construcţia europeană trebuie
să se realizeze potrivit procedurilor de drept comun prevăzute în
tratate. Doar în caz de eşec al acestora putându-se trece la iniţiative
de grup. Regula mai are la bază şi dorinţa, sau mai bine zis,
necesitatea respectării principiilor de bază ale dreptului comunitar:
unitatea şi egalitatea de tratament între statele membre383.
Aceasta permite sublinierea legăturii existente între
cooperarea consolidată şi regulile votului unanimităţii. Se poate
observa astfel că, în practică, formele de cooperare consolidată se
dezvoltă cel mai frecvent în domeniile în care votul se ia cu
unanimitate, deoarece în aceste domenii se înregistrează progrese
______________________
380
În acest context, non-participanţii trebuie să se ralieze în cel mai scurt timp
condiţiilor impuse de forma de cooperare pentru care optează, fără a trebui să
îndeplinească alte condiţii decât cele de ordin procedural.
381
J.P. Jacqué, op. cit., 2003, p. 155; Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004,
p. 281.
382
J.P. Jacqué, op. cit., 2003, p. 156.
383
Christine Guillard, L’intégration différenciée dans l’Union européenne, Thèse,
Tours, 2003, p. 399.
lente, ca o consecinţă firească a dreptului de vot al fiecărui stat

membru. Astfel, tocmai datorită implicaţiilor mecanismului
Tratatul de la Nisa a numit Consiliul ca „instanţă” care poate să
aprecieze eşecul procedurilor decizionale normale. În plus, s-a
considerat necesară instituirea unui termen rezonabil între
momentul constatării eşecului şi cel al lansării unei cooperări
consolidate384.
Declanşarea cooperării consolidate. Aşa cum am menţionat
mai sus, în cadrul referitor la principiile de bază ale cooperării,
aceasta se supune procedurilor instituţionale ale Uniunii Europene,
şi în funcţie de Pilierul în care debutează, se pot sesiza numeroase
diferenţe.
Cooperarea consolidată în Pilierul I – Comunitar. În cadrul
acestui Pilier, actele legislative care ţin de cooperarea consolidată sunt
adoptate în conformitate cu regulile şi procedurile specifice
domeniilor în care aceasta este declanşată385. Comisia îşi conservă
monopolul poziţiei sale. Prin urmare, statele membre au iniţiativa
iniţiativei, putându-i cere Comisiei să prezinte o propunere în acest
sens. Comisia nu este însă obligată să dea curs cererii statelor membre.
În virtutea art. 192 şi 208 din T.CE, în caz de răspuns negativ,
Comisia este obligată să comunice statelor membre motivul refuzului
iniţierii unei propuneri de cooperare consolidată. Sub imperiul
Tratatului de la Amsterdam, atribuţiile Parlamentului European în
cadrul declanşării procedurii cooperării consolidate se rezumă la a da
un aviz consultativ în acest sens. Tratatul de la Nisa a crescut însă
sensibil puterea acestuia, înlocuind avizul consultativ cu un aviz de
conformitate, în acele situaţii în care cooperarea consolidată comportă
în domenii care ţin de procedura de cooperare. Astfel, pentru
declanşarea cooperării consolidate, Parlamentul European hotărăşte în
plen, fără a ţine cont de statele participante sau non-participante.
______________________
384
385
Ibidem, p. 285.
Decizia finală este luată însă de Consiliu, care conform prevederilor

Tratatului de la Nisa, hotărăşte cu majoritate calificată386.
Cooperarea consolidată în Pilierul III – interguvernamental.
Procedura generală este identică, însă inspiraţia interguvernamentală
conferă statelor membre şi Consiliului mai multă putere. După
modificarea prevederilor Tratatului de la Amsterdam, în care iniţiativa
aparţinea doar statelor membre, prin Tratatul de la Nisa aceasta se
împarte între Comisie şi statele membre. Rolul Parlamentului
European creşte de la simplu „informat” la cel de consultant. Decizia
finală în sensul iniţierii unei cooperări consolidate aparţine
Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată. Potrivit
prevederilor Tratatului de la Nisa, în caz de motive importante de
politică naţională se poate face apel şi la intervenţia Consiliului
European387.
Cooperarea consolidată în Pilierul II – PESC. Spre deosebire
de primii doi Pilieri ai Uniunii Europene, în Pilierul II – PESC, statele
membre dispun de monopolul iniţiativei. Alături de Comisie care are
un rol consultativ, de Parlamentul European care este doar informat cu
privire la iniţierea unei cooperări consolidate, apare un nou actor –
Înaltul Reprezentant pentru PESC, care are rolul de a informa
Parlamentul European şi statele membre. Decizia finală este tot a
Consiliului, care de această dată statuează în unanimitate. Decizia
acestuia poate să fie însă paralizată prin invocarea „clauzei motivelor
politice naţionale importante”388.
Paradoxul cooperării consolidate. În contextul prezentat se
pune problema concilierii „instituţionale” a cooperării consolidate cu
„fracţionarea” la care conduce orice acţiune a statelor membre. În
aceste condiţii, soluţia optimă preconizată de tratat a fost aceea de a
______________________
386
Ibidem, p. 284. Mai trebuie menţionat că la deliberările Consiliului au dreptul să
participe toate statele membre, însă pot vota doar participanţii la forma de cooperare
discutată. Într-o formulare ambiguă art. 44 § 1 T. U.E. statuează că „majoritatea
calificată este definită ca fiind aceeaşi proporţie de voturi a membrilor Consiliului ca
şi cea fixată de art. 205 § 2 din T.CE.
387
Ibidem, p. 285.
388
Idem.
crea instrumente care să permită statelor non-participante să se alăture

parteneriatelor389.
Astfel, potrivit art. 44 § 2 din T.UE, conţinutul unei cooperări
consolidate nu leagă decât statele participante la aceasta. Faptul că, aşa
cum este de aşteptat, statele non-participante nu sunt ţinute de nici o
obligaţie stabilită în cadrul parteneriatelor, a născut în doctrină ideea
existenţei „cercurilor concentrice” în construcţia europeană390.
Trebuie totuşi constatat faptul că în sarcina statelor membre
non-participante se naşte inevitabil obligaţia negativă de „a nu face
nimic” de natură a aduce atingere formelor de cooperare instituite. De
altfel, această obligaţie negativă este prevăzută expres şi în art. 44 § 2
T.UE. Prevederile acestui articol trebuie, în mod imperativ, coroborate
cu cele ale art. 10 din T.CE care instituie un principiu de bază al
dreptului comunitar şi anume, principiul fidelităţii sau al cooperării
loiale. Venit oarecum să dea un caracter mai dinamic relaţiilor dintre
participanţi şi non-participanţi, acesta impune cerinţa ca statele
membre să ia toate măsurile necesare pentru punerea în practică a
obligaţiilor lor faţă de Comunitatea Europeană, deci implicit faţă de
statele membre componente, şi să nu facă nimic de natură să aducă
atingere bunei sale funcţionări391.
Câteva considerente privind controlul jurisdicţional al
principiului flexibilităţii. Justiţiabilitatea principiului cooperării
consolidate rezultă din dispoziţiile-cadru asupra controlului
jurisdicţional al art. 46, pct. c) din T.UE.
În literatura de specialitate s-a născut problema opozabilităţii
deciziilor CJCE pronunţate în cadrul procesului de interpretare sau de
validare a normelor generale de drept comun faţă de statele non-
participante la formele de cooperare consolidată în care cele dintâi
______________________
389
Ibidem, p. 286.
390
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000, pp. 103 şi următ.
391
M. Blanquet, L’article 5 du T. C.E.E.: recherches sur les obligations de fidelité
des Etats membres de la CEE, Bibl. De droit international et communautaire, Tome
108, L.G.D.J., Paris, 1994; J. Auvret-Finck (dir.), L’Union européenne carrefour de
coopérations, L.G.D.J., Paris, 1998; Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., 2004, p.
286.
intervin. Înainte de se expune soluţia găsită de doctrină în acest sens,

considerăm că sunt necesare anumite precizări. În primul rând, în
cadrul controlului jurisdicţional al principiului flexibilităţii, CJCE
trebuie să ţină seama de participarea incompletă a statelor membre la
cooperarea consolidată. În al doilea rând, CJCE trebuie să aibă în
vedere statutul diferit al fiecăruia dintre Pilierii Uniunii. Potrivit
opiniei exprimate în literatura de specialitate, deciziile CJCE sunt
parţial opozabile statelor membre non-participante. Justificarea se
bazează pe faptul că în situaţiile în care statele membre non-
participante sesizează măsuri de cooperare consolidată pe care le
consideră ilegale sau contrare drepturilor şi intereselor lor, acestea au
dreptul de a le contesta în faţa CJCE.
(f) Cooperarea consolidată în Tratatul de la Lisabona
Ulterior ratificării de către satele membre a Tratatului de la

Lisabona, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene aduce
inovaţii care constă mai ales în sintetizarea şi reorganizarea
dispoziţiilor referitoare cooperarea consolidată. Astfel, art. 27A – 27E,
art. 40 – 40B, art. 43 – 45 din T .UE şi art. 11 – 11A din T.CE vor fi
înlocuite cu un nou art. 10 care conţine „Dispoziţii privind formele de
cooperare consolidată”. Potrivit alin. 1 al acestui articol „statele
membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare
consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii, pot
recurge la instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste competenţe prin
aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare ale tratatelor, în limitele şi în
conformitate cu procedurile prevăzute la prezentul articol precum şi la
articolele 280A – 280I din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene”.
În cele ce urmează vom încerca o scurtă prezentare a
principiilor şi a procedurilor care stau la baza cooperării consolidate
conform reglementărilor prevăzute în T.FUE.
Trebuie să arătăm că şi noul tratat al Uniunii Europene ţine
seama de scopul pentru care formele de cooperare consolidată pot fi
instituite. Astfel, potrivit prevederilor art. 10, alin. 1, pct. 2, scopul
instituirii unei forme de cooperare consolidată este acela de a
favoriza realizarea obiectivelor Uniunii, de a apăra interesele acesteia
şi de a ajuta la consolidarea procesului de integrare. În acest sens, tot

în cadrul acestui text, este prevăzut expres şi caracterul universal al
formelor de cooperare consolidată, care sunt deschise statelor pregătite
să se alăture parteneriatelor, şi care potrivit art. 280C, sunt dispuse să
respecte condiţiile de participare stabilite prin decizia de autorizare şi
condiţiile menţionate în toate actele adoptate în cadrul formei de
cooperare în care se doreşte integrarea. În scopul îndeplinirii
obiectivului suprem, Comisia şi statele membre participante la o
formă de cooperare asigură promovarea participării unui număr cât
mai mare de state membre. Rolul de a informa periodic Parlamentul
European şi Consiliul cu privire la evoluţia formelor de cooperare
consolidată, revine atât Comisiei – evident cu privire la formele de
cooperare din foştii Pilieri I şi III, cât şi Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate – pentru formele
de cooperare consolidată întreprinse în cadrul fostului Pilier II.
În ordinea preferată de autorii T.FUE, pe primul loc se situează
trei condiţii care, pentru a putea să conducă la iniţierea unei forme de
cooperare consolidată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Astfel,
iniţierea unei forme de cooperare consolidată este întotdeauna
autorizată de către Consiliu, printr-o Decizie. Apoi, trebuie menţionat
faptul că autorizarea Consiliului poate interveni doar în situaţia în care
acesta apreciază că obiectivele urmărite prin cooperarea propusă nu
pot fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune, în ansamblul său, şi
doar dacă există cel puţin nouă state doritoare în acest sens392.
Consiliul hotărăşte în conformitate cu procedura prevăzută la
art. 280D. La dezbateri pot participa toţi membrii consiliului, însă la
vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele
membre participante la o formă de cooperare consolidată. Într-o
analiză mai amănunţită a textelor legale în cauză, se poate observa că
în ceea ce priveşte modalitatea de vot în cadrul Consiliului, pentru a
obţine o soluţie corectă şi coerentă, trebuie să avem în vedere
prevederile art. 10, alin. 3, coroborate cu art. 280E, la care primul face
______________________
392
Art. 10, alin. 2 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, op. cit.
trimitere, şi care conţine o definiţie a „unanimităţii”393, arătând expres

că „majoritatea calificată” în acest caz se defineşte în conformitate cu
art. 205, alin. 3, dar şi cu art. 280H care conţine prevederi referitoare
la situaţiile în care Consiliul statuează în unanimitate sau cu majoritate
calificată394.
Art. 10, alin. 4 din T.FUE aduce în discuţie principiul potrivit
căruia actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare consolidată
nu sunt părţi integrante ale acquis-ului comunitar, deci acestea sunt
obligatorii doar pentru statele membre participante. Tot în acest
context se impune să amintim şi regula statuată în cuprinsul art. 280A,
conform căreia formele de cooperare consolidată trebuie să respecte
prevederile instituite în tratatele Uniunii şi în dreptul comunitar.
Acestea nu pot aduce atingere pieţei interne şi nici coeziunii
economice, sociale şi teritoriale. De altfel, formele de cooperare
consolidată nu pot să constituie o barieră sau un mijloc de
discriminare în schimburile dintre statele membre sau să producă o
denaturare a concurenţei între acestea. Tot în această ordine de idei
amintim şi regulile instituite în art. 280B, conform cărora cooperarea
consolidată trebuie să se desfăşoare cu respectarea competenţelor,
drepturilor şi obligaţiilor statelor membre non-participante. Per a
contrario, în sarcina acestora din urmă se naşte obligaţia negativă de a
______________________
393
Potrivit art. 280E, pct. 2, din T.FUE, versiunea consolidată, op. cit. :
„Unanimitatea se constituie numai prin voturile reprezentanţilor statelor
participante”.
394
Potrivit art. 280H, din T.FUE, versiunea consolidată, op. cit.: „(1) În cazul în care
o dispoziţie a tratatelor, care poate fi aplicată în cadrul unei forme de cooperare
consolidată, prevede adoptarea în unanimitate a hotărârii Consiliului, Consiliul
hotărând în unanimitate în conformitate cu condiţiile prevăzute la art. 280E, poate
adopta o Decizie care să prevadă faptul că acesta va hotărî cu majoritate calificată.
(2) În cazul în care, o dispoziţie a tratatelor, care poate fi aplicată în cadrul unei
forme de cooperare consolidată, prevede adoptarea de către Consiliu a actelor de
conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul, hotărând în unanimitate,
în conformitate cu condiţiile prevăzute în art. 280E, poate adopta o Decizie care să
prevadă faptul că acesta va hotărî în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Consiliul hotărăşte după consultarea Parlamentului European. (3) Alin.1 şi 2 nu se
aplică deciziilor care au implicaţii militare sau în domeniul apărării”.
nu face nimic de natură a împiedica buna desfăşurare a formelor de

cooperare consolidată în curs.
Crearea unei forme de cooperare consolidată. În ceea ce
priveşte foştii Pilieri I şi III, iniţiativa aparţine statelor membre care se
pot adresa Comisiei printr-o cerere în acest sens. Cererea în discuţie
trebuie să cuprindă: domeniul de aplicare şi obiectivele urmărite prin
forma de cooperare consolidată preconizată. Comisia poate prezenta
Consiliului o propunere în acest sens sau, în caz de refuz, comunică
statelor membre în cauză motivele pentru care a procedat astfel.
Consiliul hotărăşte autorizarea formei în discuţie în conformitate cu
art. 280E, însă numai la propunerea Comisiei şi cu aprobarea
Parlamentului European395.
În cadrul fostului Pilier II, iniţiativa aparţine statelor membre
care de această dată trebuie să se adreseze printr-o cerere Consiliului.
Cererea se transmite atât Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, care trebuie să îşi dea avizul
asupra coerenţei formei de cooperare preconizată cu politica externă şi
de securitate comună; cât şi Comisiei care, la rândul său, îşi dă avizul
asupra coerenţei formei de cooperare cu celelalte politici ale Uniunii.
În cadrul PESC, Parlamentul European are rol de simplu
„informat”asupra dorinţei statelor membre de a iniţia o formă de
cooperare consolidată. Consiliul, primind cele două avize, hotărăşte în
unanimitate, pronunţându-se printr-o Decizie de autorizare a formei de
cooperare dorite396.
Aderarea la o formă de cooperare consolidată preexistentă.
Orice stat membru care doreşte să participe la o formă de cooperare
consolidată în curs, în cadrul foştilor Pilieri I şi II, notifică intenţia sa
atât Consiliului cât şi Comisiei. Potrivit prevederilor legale, în termen
de 4 luni de la primirea notificării Comisia are două posibilităţi. Fie
confirmă participarea statului membru în cauză dacă constată
îndeplinirea condiţiilor de participare, caz în care va adopta toate
măsurile tranzitorii necesare privind aplicarea actelor deja adoptate în
cadrul cooperării în curs. Fie stabileşte un termen pentru reexaminarea
______________________
395
Art. 280D, alin. 1 din T.FUE, op. cit.
396
Art. 280D, alin. 2 din T.FUE, op. cit.
cererii de participare, indicând şi dispoziţiile ce trebuie adoptate

pentru îndeplinirea celor dintâi. La expirarea termenului, Comisia
purcede la reexaminarea cererii, putând confirma participarea. Dacă în
urma reexaminării aceasta consideră în continuare că nu sunt
îndeplinite condiţiile de participare, statele membre pot sesiza
Consiliul pentru a se pronunţa asupra cererii. În final, Consiliul
hotărăşte în conformitate cu art. 280E397.
Aderarea la o formă de cooperare în cadrul PESC, se poate face
de către orice stat membru, prin notificarea intenţiei acestuia
Consiliului, Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politică de securitate şi Comisiei. Rolul Înaltului Reprezentant se
rezumă la a consulta şi a face propuneri Consiliului. Consiliul este cel
care confirmă participarea statului membru în cauză, după consultarea
Înaltului Reprezentant. Dacă acesta din urmă a făcut propuneri
referitoare la adoptarea de măsuri tranzitorii necesare aplicării actelor
deja adoptate în cadrul formei de cooperare consolidată în curs,
Consiliul acţionează în consecinţă, ţinând cont de acestea. Totuşi, dacă
Consiliul constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de participare,
acesta acordă un termen pentru reexaminarea cererii de participare,
indicând în acelaşi timp dispoziţiile care trebuie adoptate pentru
îndeplinirea condiţiilor. Consiliul hotărăşte şi în acest caz în
unanimitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 280E398.
Comisia şi Consiliul cooperează în scopul asigurării coerenţei
acţiunilor întreprinse în cadrul formelor de cooperare consolidată, dar
şi a coerenţei acestor acţiuni cu politicile Uniunii399. Cheltuielile
rezultate din aplicarea unei forme de cooperare consolidată, altele
decât costurile administrative necesare instituţiilor, sunt în sarcina
statelor membre, cu excepţia situaţiilor în care Consiliul, hotărând în
unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, hotărăşte
altfel400.
______________________
397
Art. 280F, alin. 1 din T.FUE, op. cit.
398
Art. 280F, alin. 2 din T.FUE, op. cit.
399
Art. 280I din T.FUE, op. cit.
400
Art. 280G din T.FUE, op. cit.
Constatăm deci, fără a fi luaţi prin surprindere că atât în

prezent, cât şi în viitor, cooperarea consolidată reprezintă calea cea
mai sigură pe care statele membre o pot urma în cadrul procesului de
integrare europeană. Aşa cum afirma şi Liviu-Petru Zăpârţan, „nevoia
unei Europe a păcii, stabilităţii, libertăţii şi prosperităţii impune o
acţiune hotărâtă de regândire a modalităţilor prin care Uniunea
Europeană trebuie să-şi consolideze structurile declanşând procesele
de lărgire, unind astfel popoarele continentului sub semnul unor valori
şi obiective comune”. În acest sens, Uniunea Europeană trebuie să fie
statornică atât în faţa procesului de mondializare, cât şi „dozei de
necunoscut” pe care Construcţia Europeană trebuie să le învingă.
Răspunsul la aceste probleme nu poate fi găsit decât printr-o integrare
politică intensă, „care să pună în valoare identităţile colective,
culturale, tradiţionale şi regionale”, prin intermediul formelor de
cooperare consolidată401.
4. Iniţiativa cetăţenească europeană (ICE)*****
O problematică înnoitoare adusă de Tratatul de la Lisabona se

referă la îmbunătăţirea raporturilor dintre cadrele instituţionale ale
Uniunii şi cetăţenii europeni în ideea adâncirii caracterului democratic
al construcţiei europene. În acest sens, ne-am concentrat atenţia asupra
aspectelor generale care se referă la cadrul instituțional şi la procesul
de decizie în Uniunea Europeană datorită impactului exercitat asupra
acestuia de către ICE. Scopul principal al cadrului instituţional al
Uniunii Europene este de a se asigura că toate interesele relevante ale
statelor membre, al cetăţenilor şi ale Uniunii Europene ca un întreg
sunt bine reprezentate în procesul de luare a deciziilor. Asigurarea
reprezentării intereselor relevante este o caracteristică majoră a
democraţiei. Până la Tratatul de al Lisabona, Comisia Europeană a
avut „monopolul” asupra iniţiativei legislative. Astăzi acest monopol
______________________
401
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2000, pp. 286-287; a se vedea şi: Liviu-Petru
Zăpârţan, op. cit., 2011, pp. 207 şi următ.
este divizat între Comisie şi cetăţenii Uniunii Europene. În a doua

parte a acestui capitol ne-am îndreptat atenţia asupra prezentării unor
consideraţii privind deficitul democratic al Uniunii Europene şi relaţia
dintre acesta şi iniţiativa cetăţenească deoarece considerăm că la baza
introducerii ICE putem găsi în special consideraţii legate de deficitul
democratic în interiorul Uniunii Europene. În acest context, Tratatul
de la Lisabona marchează un nou stadiu al procesului de funcţionare a
Uniunii mai aproape de populaţia Europei, unde toate deciziile trebuie
să fie luate mai aproape de cetăţeni. Al treilea set de idei este dedicat
prezentării înţelesului conceptului de „iniţiativă cetăţenească”,
principalelor caracteristici ale ICE, ale cadrului legislativ, procedurilor
şi condiţiilor cerute pentru promovarea sa şi pentru implementarea
practică a acesteia.
(a) Cadrul instituţional
Tratatul de la Lisabona sau „tratatul de modificare al Tratatului

asupra Uniunii Europene şi al Tratatului Comunităţii Europene”
conţine o serie de amendamente la Tratatului asupra Uniunii Europene
(T.UE) şi la Tratatului privind Comunitatea Europeană (T.CE) care
devine Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Tratatul de la
Lisabona determină fuziunea celor trei Pilieri şi potrivit Art. 1 (3) din
Tratatul privind Uniunea Europeană, pentru că „Uniunea trebuie să fie
fondată pe prezentul Tratat şi pe Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene. Aceste două Tratate au aceeași valoare juridică. Uniunea se
substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia”402. Potrivit art.
3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea are un cadru
instituţional care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor sale, ceea
ce înseamnă că – aşa cum arată H. Renout – aceleaşi instituţii
interferează în cadrul comunitar şi în direcţia împlinirii cooperării
interguvernamentale stabilită de tratate403.
______________________
402
Jean-Luc Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne. Texte consolidé intégral
des traités. Explications et commentaires, Gualino éditeur, Paris, 2008, p. 25.
403
H. Renout, Institutions européennes, Pardigme, Orleans, 2006, p. 189.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, potrivit

principiului atribuirii competenţelor, instituțiile europene exercitau
puterile lor în interiorul condiţiilor şi scopului Tratatelor, în sensul că
au puteri diferite, pentru că, reprezintă interese diferite: Consiliul
European reprezintă interesele statelor suverane, Consiliul Uniunii
Europene pe acelea ale guvernelor statelor membre, Comisia
Europeană reprezintă interesele Uniunii, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene ordinea juridică şi Curtea Europeană de Conturi interesele
financiare ale Uniunii. În cadrul comunitar, potrivi art. 7 (1) doar
acestea au fost considerate a fi instituţii ale Comunităţii Europene, deşi
în acţiunea lor sunt însoţite de multiple organisme care sunt
considerate subsidiare.
Actualul sistem instituţional este rezultatul unei evoluţii
complexe a întregii construcţii europene, care a cunoscut momente de
consolidare, reflectate în modurile în care s-a consolidat şi administrat
din punct de vedere instituţional. Principala îngrijorare legată de acest
sistem instituţional este legată de capacitatea de a armoniza404:
1. Interesul statelor cu interesele comunitare;
2. Interesele economice cu cele politice;
3. Nivelul interguvernamental cu cel supranaţional;
4. Reprezentarea democratică cu eficienţa acţiunii;
5. Diversitatea procedurilor;
6. Afirmarea diversităţii culturale cu promovarea valorilor
fundamentale ale spiritului european;
7. Materializarea termenilor de guvernanţă pentru a respecta
importanţa nivelelor local-regional-naţional.
Sistemul, aşa cum arată unii autori, a fost creat şi funcţionează
potrivit normelor legale şi a unei serii de principii care s-au formulat
în evoluţia construcției europene, de exemplu: principiul
subsidiarităţii, al solidarităţii şi al echilibrului interinstituţional.
Este adevărat că art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
stabilește că Uniunea are un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor pentru a-și atinge obiectivele, dar
suntem de acord cu opinia lui J. Santer potrivit căruia „Uniunea
______________________
404
Michel Clapié, Institutions européennes, Flammarion, Paris, 2003.
Europeană nu va fi un super stat. Trebuie să rămână o formă originală

de cooperare şi integrare a acţiunilor şi popoarelor europene”405. În
acest cadru instituţional, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul
European şi Comisia Europeană formează ceea ce se numește
„triunghiul decizional” – o nouă formulă introdusă de Tratatul de la
Lisabona406. În acest triunghi Comisia are iniţiativa legislativă, de a
propune directive, regulamente şi decizii; Parlamentul european şi
Consiliul sunt cele care adoptă aceste acte legislative europene407.
În acest mecanism decizional Comisia păstrează atributele de
iniţiativă legislativă conferite de vechile prevederi ale Tratatelor.
Comisia Europeană are dreptul şi monopolul iniţiativei
legislative în multe domenii ale politicilor deoarece a fost creată
„pentru a întări orientarea propunerilor legislative spre interesele
comune europene” şi de aceea a fost „responsabilă pentru binele
comun european”. În unele domenii noi ale politicilor, cum este de
exemplu justiţia şi afacerile interne, statele membre au, de asemenea,
dreptul de a face propuneri formale de decizie (Art. 76 al Tratatului
privind Funcţionarea Uniunii Europene)408.
Pentru lucrarea noastră este important de văzut cadrul
instituţional al Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona în
termenii capacităţii de reprezentare a intereselor. Scopul principal al
cadrului instituţional al Uniunii Europene este de a se asigura că toate
aspectele relevante ale vieţii statelor membre, ale cetăţenilor şi ale
______________________
405
A se vedea și Liviu-Petru Zăpârțan, op. cit., 2011.
406
Thomas Christiansen, „The EU reform process: from the European Constitution
to the Lisbon Treaty”, în Maurizio Carbone (edit.), National Politics and European
Integration. From the Constitution to the Lisbon Treaty, Edward Elgar Publishing
Limited, Cheltenham, 2010, pp. 16-33.
407
Jean-Luc Sauron, op. cit., p. 46; Aspecte referitoare la componenţa şi
funcţionarea triunghiului decizional se regăsesc şi în Diana-Ionela Ancheş, „Tratatul
de la Lisabona şi sistemul instituţional al Uniunii Europene”, în Flore Pop, Oana
Albescu (edit.), Tratatul de la Lisabona. De la „metoda comunitară” la noile
evoluţii ale guvernanţei europene. Drept şi Politici ale Uniunii, CA Publishing,
Cluj-Napoca, 2012, p. 187.
408
Markus Jachtenfuchs, „The institutional framework of the European Union”, în
Henrik Enderlein, Sonja Wälti, Michael Zürn (edit.), Handbook on Multi-level
Governance, Edward Elgar Publishing, Glos, 2010, pp. 205-206.
Uniunii Europene ca un întreg sunt bine reprezentate în cadrul

procesului de luare a deciziilor.
Cadrul instituţional european, aşa cum este prezentat în art. 13
al T.UE este menit să se asigure că luarea deciziilor este făcută într-o
manieră consensuală „şi că are concursul tuturor părţilor interesate”409.
Tabel 4 - Cadrul instituţional al UE aşa cum este reprezentat în Articolul

13 T.UE
Numele instituţiilor europene Rolul lor Pe cine

reprezintă
Consiliul European Executiv Statele membre
Consiliul Uniunii Europene Executiv Statele membre
/Legislativ
Comisia Europeană Executiv Uniunea
Europeană
Parlamentul european Legislativ Cetăţenii UE
Curtea de Justiţie a Uniunii Judiciar Uniunea
Europene Europeană
Banca Centrală Europeană Executiv Uniunea
Curtea de conturi Control Uniunea
În Tabelul 4 am prezentat cadrul instituţional al Uniunii

Europene potrivit prevederilor art. 13 al T.UE care conţine instituțiile
oficiale ce compun aparatul decizional al Uniunii. Acest cadru
instituțional a fost elaborat pentru a echilibra diverse interese. Deşi
unele dintre aceste instituţii au nume ca acelea care se regăsesc în
sistemele politice naţionale ele realizează sarcini care sunt diferite de
cele ale instituțiilor politice naţionale. Organizarea puterii în instituțiile
europene complexă, în special în ceea ce priveşte puterile legislativă şi
executivă. Astfel că, spre deosebire de sistemul naţional, unde puterile
executive şi legislativă sunt localizate în sfere separate ale guvernării,
la nivel european, puterea executivă şi legislativă au surse diferite şi
______________________
409
Herman Lelieveldt, Sebastiaan Princen, The Politics of the European Union,
Cambridge University Press, Cambridge, 2011, p. 52.
astfel, sunt localizate în diferite organisme care îşi realizează sarcinile

folosind arta compromisului şi a concilierii410.
Instituțiile europene încorporează şi reprezintă diferite interese
importante, iar acest fapt este o caracteristică majoră a democraţiei.
Dar spre deosebire de sistemele politice naţionale, în care cetăţenii
sunt cei care determină compoziţia puterii executive şi legislative,
potrivit principiului suveranităţii naţionale, sistemul politic european
este mai complex şi cetăţenii pot să își pună amprenta în mod direct
doar asupra unei instituții – Parlamentul european – membrii acestuia
fiind aleşi direct prin alegeri libere în fiecare dintre statele membre411.
Prin urmare interesele cetăţenilor europeni sunt reprezentate de
Parlamentul European în timp ce alte instituţii (Consiliul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea Europeană de
Conturi) reprezintă, înainte de toate, interesele statelor membre şi ale
Uniunii şi abia după aceea interesele cetăţenilor.
Considerăm că la baza introducerii ICE se găsesc în special
consideraţii referitoare la deficitul democratic în Uniunea Europeană
deoarece tratatul de la Lisabona marchează o nouă etapă în a construi
o Uniune mai aproape de oameni, unde toate deciziile trebuie luate cât
mai aproape de cetăţeni.
Conceptul de deficit democratic a apărut în dezbaterile despre
legitimitatea Uniunii Europene şi a unor instituţii de luare a deciziei
care au fost privite ca aflându-se la standarde joase în ceea ce priveşte
transparenţa democratică în comparaţie cu standardele democratice ale
statelor membre412.
Deficitul democratic are consecinţe importante pentru
activismul politic, pentru modurile de comportament politic, pentru
domnia legii şi pentru procesul de democratizare413.
Încă din 1991 în opinia Comisiei Europene, caracterul
democratic al construcţiei europene este justificat de două idei: statele
______________________
410
Ibidem, p 53.
411
Ibidem, pp 53-54.
412
Pippa Norris, Democratic Deficit, Critical Citizens Revisited, Cambridge
University Press, Cambridge, 2011, p. 5.
413
Ibidem, p. 8.
care au format Uniunea sunt democratice (caracterul democratic fiind

o condiţie pentru aderarea la Uniunea Europeană) şi ele nu pot fi
generate decât de o organizare democratică. Uniunea este fondată pe
Tratate, fiind o construcţie a legii, ratificată de fiecare stat membru. Ca
o consecinţă, legitimitatea integrării europene este dovedită, oamenii
sunt familiarizaţi cu această construcţie având cunoştinţă de
beneficiile sale, iar forţele politice privind valoarea şi puterea Uniunii
sunt angajate azi în procesele democratizării414.
Liviu-Petru Zăpârţan arată că introducerea cetăţeniei europene
a reprezentat o schimbare a statutului fiecărei persoane deoarece
cetăţenia europeană implică „un nou tip de legitimitate pentru
instituțiile europene”. Potrivit autorului acesta este înţelesul pe care
trebuie să îl atribuim conceptului de deficit democratic al Uniunii
Europene. Cetăţenii nu simt o relaţie cu instituțiile europene la fel ca şi
cu cele naţionale415. Referitor la deficitul democratic Simon Hix scrisa
că este expresia neîncrederii cetăţenilor în funcţionarea instituțiilor
europene416.
Alţi autori cred că pentru legitimarea construcţiei europene este
necesară existenţa identităţii europene417, a unei culturi comune care ar
trebui să unească europenii ca şi cum ar fi uniţi de identitatea lor
naţională. Uniunea poate să fie apropiată de cetăţenii săi doar dacă le
oferă identitate prin crearea unor oportunităţi concrete de participare,
de exprimare a propriei poziţii cu privire la opţiunile fundamentale ale
Uniunii, lăsând în seama instituţiilor executive doar misiunea de a
administra modul concret de implementare a orientărilor globale418.
Într-o analiză detaliată a deficitului democratic al Uniunii
Europene, Liviu-Petru Zăpârţan a identificat patru aspecte esenţiale
care sunt implicate în această problemă: legitimitatea structurilor
______________________
414
415
Ibidem, p 221.
416
Simon Hix, The Political System of the EU, Palgrave, New York, 2005, pp. 177-
178.
417
M. Pantel, „Unity in Diversity: Cultural Policy and EU Legitimacy”, în Thomas
Banchoff, M. P. Smith (edit.), Legitimacy and the European Union, Routledge,
London, 2005.
418
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., pp. 222-223.
instituţionale şi a relaţiilor dintre ele, caracterul reprezentativ al

acestor instituţii şi al personalului politic în relaţie cu egalitatea
cetăţenilor, caracterul funcţional al sistemului instituţional al Uniunii
Europene şi participarea cetăţenilor la viaţa politică a Uniunii419.
Tratatul de la Lisabona afirmă principiile vieţii politice
democratice care să se materializeze în soluţii potenţiale pentru
problema deficitului democratic: egalitatea democratică prin care toţi
cetăţenii se bucură de acelaşi tratament din partea instituţiilor;
reprezentarea cetățenilor europeni atât în Parlamentul naţional, cât şi
în Parlamentul European. Astfel, art. 9 din versiunea consolidată a
Tratatului Uniunii Europene afirmă că: „în toate activităţile sale,
Uniunea trebuie să observe principiul egalităţii cetăţenilor care trebuie
să primească atenţie egală de la instituțiile, corpurile, oficiile şi
agenţiile sale...”420.
Apoi, art. 10 din Tratatul privind Uniunea Europeană afirmă că
funcţionarea Uniunii se bazează pe principiul democraţiei
reprezentative, că cetățenii sunt direct reprezentaţi la nivelul Uniunii,
în Parlamentul European, că au dreptul de a participa la viaţa
democratică a Uniunii, că deciziile vor fi luate aproape de ei şi, de
asemenea, că partidele politice se vor implica în procesul de formare a
conștiinței politice a cetăţenilor şi în exprimarea dorinţelor lor: „(1)
Funcţionarea Uniunii trebuie să fie fondată pe democraţia
reprezentativă. (2) Cetăţenii sunt direct reprezentați la nivelul
Parlamentului Uniunii Europene. Statele membre sunt reprezentate în
Consiliul European de şefii de stat sau de guvern şi în Consiliu prin
guvernele lor, ei înşişi reprezentaţi democratic ori de către
Parlamentele naţionale ori de către cetăţenii lor. (3) Fiecare cetăţean
are dreptul să participe la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile
trebuie să fie luate cât mai deschis şi mai aproape de cetăţeni. (4)
Partidele politice, la nivel european, contribuie la formarea conştiinţei
politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii”.
______________________
419
Liviu-Petru Zăpârţan, „Le deficit démocratique dans l’Union Européenne”, în
Societate şi Politică, nr. 2, Vasile Goldiş Univ. Press, Arad, 2007.
420
Consolidated Version of the Treaty on European Union, Official Journal of the
European Union, C83/13, 30.03.2010, p. 8, http://eur-lex.europa.eu.
În dorinţa de a apropia cetăţenii de procesul de luare a

deciziilor, Tratatul de la Lisabona a creat dreptul de iniţiativă
cetăţenească. Unii autori cred că nu este un drept real de iniţiativă ci
mai degrabă unul de petiţie care nu obligă Comisia Europeană să ia
măsuri. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că în cadrul sistemului
instituţional al Uniunii nici Consiliul nici Parlamentul european nu au
dreptul de iniţiativă legislativă, acest lucru fiind apanajul Comisiei
Europene. În consecinţă, din punct de vedere politic, nu este posibil să
oferi cetăţenilor mai multe drepturi decât acelea recunoscute
Parlamentului European. Mai mult decât atât, s-a pus în discuţie
problema cvorumului populaţiei Uniunii pentru ca să fie luată în
seamă de către Comisie o iniţiativă. În replică, s-a arătat că adesea,
Comisia încredinţează cererile transmise de diferite grupuri de interese
care nu sunt cu mult mai reprezentative decât cvorumul necesar pentru
iniţiativa cetăţenească. De asemenea, a fost reliefat faptul că iniţiativa
cetăţenească este transmisă atât Comisiei Europene, cât şi
Parlamentului european, iar acesta din urmă, în baza art. 225 din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, poate invitata
Comisia să elaboreze o propunere legislativă, într-un termen de trei
luni în care trebuie să îşi motiveze decizia”421.
Tratatul de la Lisabona recunoaşte importanţa dialogului dintre
cetăţeni, asociaţii, societatea civilă şi instituţiile Uniunii şi Comisie.
Consiliul Uniunii Europene dezbate public şi votează legislaţia
europeană astfel încât transparenţa şi publicitatea lucrărilor Consiliului
să faciliteze participarea societăţii civile422.
Într-unul din documentele sale Parlamentul European a arătat
că nu este suficient să spui cetăţenilor europeni că Europa este
construită pentru ei deoarece Europa trebuie să fie construită cu ei,
adică pentru peste o jumătate de miliard de cetăţeni care au în faţa lor
instituţii care par distanţate faţă de ei, cu o funcţionare lentă, obscură
şi confuză deoarece se conduc după reguli doar de le ştiute423.
______________________
421
422
Ibidem, p. 249.
423
Culture Action Europe, p. 1, http://www.cultureactioneurope.org/lang-fr/
advocate/advocacy-and-lobbying-at-eu-
level?e4b73c3745ac4bc374714928e835769b=73e9ab
Tratatul de la Lisabona împreună cu alte texte fondatoare ale

Uniunii cer introducerea unui dialog real între instituţii şi cetăţeni, cu
atât mai mult cu cât nici un ONG nu este acreditat pe lângă Comisia
Europeană aşa cum este cazul Consiliului Europei sau al ONU.
În acest scop, art. 11 (1, 2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană prevede că: „(1) Instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor
reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și
face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în
toate domeniile de acțiune ale Uniunii. (2) Instituțiile Uniunii mențin
un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative
și cu societatea civilă” 424.
Un loc important în cadrul dialogului instituţiilor europene cu
societatea civilă şi cu cetăţenii europeni este ocupat de Comisie
deoarece, potrivit art. 11 (3) din Tratatul privind Uniunea
Europeană425 „În vederea asigurării coerenței și a transparenței
acțiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări
ale părților interesate”. Totodată, în îndeplinirea acestei sarcini impusă
de Tratat, Comisia nu poate utiliza decât trei forme de consultare a
societăţii civile426:
a) În diverse domenii Comisia organizează anumite Comitete
Consultative la care pot lua parte diferite asociaţii şi organizaţii ale
societăţii civile pentru a ajuta pregătirea procesului legislativ;
b) Fiecare direcţie generală a Comisiei poate organiza un
dialog structurat cu societatea civilă dar practicile variază de la un
domeniu la altul;
c) A treia cale este aceea prin care, prin diferite mijloace, sunt
colectate propuneri legislative sau unele legate de politicile Uniunii,
Comisia ghidându-se pentru acest scop după un document intitulat:
Principii generale şi norme minime aplicabile consultării angajate de
Comisie cu părţile interesate.
______________________
424
Consolidated version of the Treaty on European Union, în Official Journal of the
European Union, C83/13, 30.03.2010, p. 9, http://eur-lex.europa.eu
425
Idem.
426
Idem p. 2.
A doua instituţie europeană, Parlamentul European, menţine

dialogul cu societatea civilă europeană prin acţiunile pe care fiecare
deputat şi le asumă pe baza propunerilor cetăţenilor din zona sa şi le
exprimă în comitetele parlamentare ori în plen, în două situaţii
importante: la participarea la procesul legislativ sau la cel de
monitorizare a activităţilor Comisiei Europene427.
În cadrul altor instituţii: Consiliul Uniunii Europene,
Preşedinţia Uniunii Europene, reprezentanţii permanenţi ai statelor
membre, dialogul este stabilit la nivel naţional deoarece aceste
instituţii devin sau trebuie să devină „vorbitori” ai propriei societăţi
civile428.
O menţiune separată trebuie făcută cu privire la Comitetul
Economic şi Social care a creat un grup de contact cu ONG-urile care
sunt reprezentate la Bruxelles, ceea ce înseamnă o reprezentare
parţială a societăţii civile dar demonstrează o iniţiativă
semnificativă429.
Se consideră că la nivelul societăţii civile europene opt sectoare
de activitate ar trebui să fie angajate în dialog cu instituţiile europene:
cultura, mediul, educaţia, dezvoltarea, drepturile omului, sănătatea
publică, economia socială, egalitatea între bărbaţi şi femei. În fiecare
dintre aceste domenii deja acționează o reţea europeană la nivel de
organizaţii neguvernamentale care reprezintă interese locale, naţionale
şi europene într-un mod transparent, accesibil, inclusiv, drept şi dialog
pluralist, susţinând democraţia participativă, dialogul civil şi
transparenţa în organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene. Acestea
organizează dezbateri ample şi diverse care reunesc toate mediile
sociale ale Uniunii430.
ICE răspunde şi la această preocupare a adâncirii caracterului
democratic al construcţii europene.
______________________
427
Idem.
428
Idem.
429
Idem.
430
Le Group de Contact de la Société Civile, http://www.cultureactioneurope.org/
lang-fr/advocate/civil-society-contact-
group?e4b73c3745ac4bc374714928e835769b=73e9ab.
(b) Ce înseamnă „iniţiativa cetăţenească” şi

cum se realizează
Iniţiativa cetăţenească este o formă de participare democratică

şi se referă la „procedurile care permit cetăţenilor să aducă noi
probleme pe agenda politică printr-o acţiune colectivă, prin strângerea
unui număr suficient de semnături pentru sprijinirea unei propuneri de
politică”. Ca şi referendum-urile, iniţiativele cetăţeneşti sunt privite ca
forme de democraţie directă deoarece permit cetăţenilor o implicare
directă în procesul decizional, le permit să-şi exercite influenţa în
anumite domenii. Cercetarea academică cu privire la democraţie a
arătat că de-a lungul timpului, au fost puse în discuţie multe forme de
participare a cetăţenilor. Astfel, începând cu 1960, democraţii au
promovat forme noi de participare a cetăţenilor, inclusiv forme de
democraţie directă pentru a asigura consolidarea democraţiei şi a
autoguvernării. Aceştia au insistat atât pe faptul că iniţiativa dă
cetăţenilor oportunităţi egale de a influenţa agenda procesului
decizional politic, cât şi efectele pozitive ale participării democratice,
cum este de exemplu, dezvoltarea abilităţilor civice ale cetăţenilor
(cunoaştere politică, înţelegerea punctelor alternative de vedere)431.
Din 1990 teoria democraţiei a experimentat democraţia
deliberativă care insistă pe conţinutul şi calitatea discursului politic.
Potrivit democraţiei deliberative diferitele forme de iniţiativă sunt
importante deoarece ele reprezintă o oportunitate de a influenţa
agenda politică şi dezbaterea. În acest context, unii autorii au remarcat
rolul asociaţiilor şi organizaţilor autonome ale societăţii civile în
consolidarea deliberării publice432.
Comparativ cu referendum-urile care „reprezintă o abordare
tradiţională, agresivă a democraţiei”, iniţiativele sunt considerate
moduri de încurajare a expresiei diferitelor voci ale societăţii civile.
______________________
431
Theo Schiller, Maija Setala, “Introduction”, în Maija Setala, Theo Schiller (edit.),
Citizen’s Initiatives in Europe, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2012, pp. 1-2.
432
J.S. Dryzek, Deliberative Democracy and Beyond, Oxford University Press,
Oxford, 2000.
Acesta este motivul pentru care iniţiativele sunt considerate a fi

„inovări democratice” care au fost definite de Graham Smith drept
„forme de democraţie directă”, care sunt menite să determine
„creşterea şi adâncirea participării cetăţenilor în procesul politic de
luare a deciziilor”. Trebuie, de asemenea, să adăugăm faptul că autorul
a dedicat o întreagă lucrare analizării conceptului de inovare
democratică în care a etichetat atât iniţiativele cât şi referendum-urile
ca reprezentând „legislaţie directă”433.
La nivel naţional, instituţia iniţiativei nu intră în conflict cu
ideea suveranităţii parlamentare şi nu schimbă distribuirea puterii
instituţionale a democraţiilor reprezentative. Instituţia iniţiativei este
percepută ca un „compromis între promotorii şi oponenţii democraţiei
directe” ori din acest motiv aceasta este considerată a fi „o opţiune
viabilă pentru extinderea oportunităţilor pentru participarea
cetăţenilor”. În Europa instituţia iniţiativei este destul de răspândită434.
Mai recent, creşterea necesităţii de a descoperii noi forme de
realizare a democraţiei supra-naţionale a iscat dezbateri privind
posibilitatea de inovare democratică pentru a reduce deficitul
democratic în organizaţiile internaţionale435. Din acest motiv în cadrul
prevederilor Tratatului Constituțional a fost, de asemenea, introdusă
ICE care a fost adoptată mai târziu ca parte a Tratatului de la
Lisabona.
Cadrul legislativ al ICE. Analizând bazele legale pe care s-a
fundamentat iniţiativa cetăţenească europeană, putem observa
existenţa a trei tipuri de prevederi legislative care stabilesc
funcţionarea acesteia: prevederile Tratatului, legislaţia secundară şi
alte acte legale ale Comisiei Europene.
Prevederile Tratatului se referă, în primul rând, la dreptul de
iniţiativă al cetăţenilor care este stabilit în art. 11(4) din Tratatul
privind Uniunea Europeană, astfel creându-se terenul pentru
consolidarea democraţiei moderne. Conform acestor prevederi legale:
______________________
433
Graham Smith, Democratic Innovations. Designing Institutions for Citizen
Participation, Cambridge University Press, Cambridge, 2009, p. 1.
434
Ibidem, pp. 3-4.
435
Ibidem, p. 3.
„La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți

ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană
poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere
corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este
necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor”436.
Astfel, pentru prima dată, principiul democraţiei reprezentative
bazat atât pe democraţia directă, cât şi pe cea indirectă devine o
practică politică la un nivel transnaţional. Acest pas istoric, care este
observat cu atenţie de către observatorii globali, ridică multe întrebări
referitoare şa prevederile viitoare (implementarea regulamentelor),
oportunităţile (atitudinea instituţiilor Uniunii Europene şi a grupurilor
cetăţenilor europeni) şi infrastructura (suportul şi asistenţa)437.
La o analiză atentă a prevederilor Tratatului privind Uniunea
Europeană, putem observa că iniţiativa cetăţenească europeană a fost
introdusă în Titlul II al Tratatului care se referă la : „Dispoziţii
referitoare la principiile democratice”438. Astfel, pentru a putea vorbi
despre iniţiativa cetăţenească europeană trebuie să ne referim la
anumite aspecte, precum:
 Principiul egalităţii cetăţenilor (ceea ce înseamnă că cetăţenii
se bucură de o atenţie egală din partea instituţiilor, corpurilor şi
organismelor europene);
 Cetăţenia europeană (conform căreia orice persoană care are
naţionalitatea unui Stat Membru este cetăţean al Uniunii în condiţiile
în care, cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci este
complementară acesteia);
 Democraţia reprezentativă (care înseamnă că cetăţenii
europeni sunt reprezentaţi direct la nivelul Uniunii în Parlamentul
European; statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de
către şeful statului sau al guvernului şi în Consiliu de către liderii
guvernului care sunt responsabili fie în faţa parlamentelor naţionale,
______________________
436
Art. 11 (4) din Treaty on European Union, în Official Journal of the European
Union, C83/13, 30.03.2010, p. 9, http://eur-lex.europa.eu.
437
Johannes W. Pichler, Bruno Kaufmann, The European Citizen’s Initiatives: Into
New Democratic Territory, Intersentia Uitgevers, N.V., 2010.
438
Treaty on European Union, op. cit.
fie direct în faţa cetăţenilor; cetăţenii europeni au dreptul de a participa

la viaţa democratică a Uniunii, unde deciziile sunt luate „într-o
manieră deschisă şi apropiată de cetăţeni”; partidele politice la nivel
european contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la
exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii)439.
 Dialogul deschis, transparenţa şi legalitatea la nivelul Uniunii
(care înseamnă că: instituţiile oferă cetăţenilor şi asociaţiilor
reprezentative oportunitatea de a face cunoscută şi de a-şi schimba
public opinia în toate domeniile de acţiune ale Uniunii; instituţiile au
un dialog deschis, transparent şi legal cu asociaţiile reprezentative şi
cu societatea civilă; Comisia Europeană trebuie să continue
consultările pentru a asigura coerenţa şi transparenţa acţiunilor
Uniunii).
ICE presupune, potrivit prevederilor Tratatului privind Uniunea
Europeană, dreptul cetăţenilor Uniunii, într-un număr de cel puţin un
milion, care sunt rezidenţi ai unui număr semnificativ de state
membre, de a avea o iniţiativă în a invita Comisia Europeană, în
cadrul atribuţiilor acesteia, să supună o propunere acceptabilă, asupra
unor probleme pe asupra cărora cetăţenii consideră necesare adoptarea
unui act legislativ la nivelul Uniunii, cu respectarea scopului
Tratatelor. În acest sens trebuie evidenţiate câteva aspecte esenţiale:
 Prevederile amintite mai sus trebuie corelate cu prevederile
art. 24 (1) din T.FUE care se referă la procedurile şi condiţiile
necesare prezentării unei astfel de iniţiative.
 Prevederile actuale nu afectează iniţiativele legislative ale
Comisiei care sunt păstrate într-o formă îmbunătăţită.
 Iniţiativa cetăţenească europeană trebuie să se adreseze tot
timpul Comisiei Europene – aceasta fiind instituţia care dă „voce
cetăţenilor”.
 Problema care este prezentată Comisiei prin iniţiativa
cetăţenească europeană trebuie să intereseze pe toţi şi să fie în acord
cu Tratatele.
______________________
439
Art. 10 din T.UE, op. cit.
Potrivit art. 24 (1) al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii

Europene, „Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin
regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă
dispozițiile referitoare la procedurile și condițiile necesare pentru
prezentarea unei inițiative cetățenești în înțelesul articolului 11 din
Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv numărul minim de state
membre din care trebuie să provină cetățenii care prezintă o astfel de
inițiativă” 440.
Aşa cum am arătat mai sus, procedurile şi condiţiile pentru
iniţiativa cetăţenească europeană sunt stabilite în legislaţia secundară:
Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 16 februarie 2011 asupra iniţiativei cetăţeneşti441.
Există şi alte acte legale care se referă la iniţiativa
cetăţenească europeană şi care se adaugă reglementării sale. Este
cazul Comisiei de Implementare a Regulamentelor (UE) nr.
1179/2011 din 17 noiembrie 2011 care aduce precizări tehnice pentru
sistemul de colectare online în conformitate cu Regulamentul (UE) nr.
211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie
2011 asupra iniţiativei cetăţeneşti.
Ce este ICE? Potrivit prevederilor Regulamentului (UE) nr.
211/2011 se pot desprinde trei înţelesuri majore ale iniţiativei
cetăţeneşti europene sau ICE. În primul rând, ICE este prezentată, în
general, ca un mod de consolidare a cetăţeniei şi a funcţionării
democratice a Uniunii. Apoi, ICE este prezentată ca fiind dreptul
fiecărui cetăţean al Uniunii Europene de a participa la viaţa
democratică a Uniunii Europene care constă într-o „procedură care
conferă cetăţenilor posibilitatea de a aborda direct Comisia printr-o
solicitare invitându-o să supună o propunere de act legislativ al
Uniunii, în scopul implementării Tratatelor”. Acest drept este similar
cu cel conferit Parlamentului European prin prevederile art. 225 din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi cu cel conferit
______________________
440
Consolidated version of the Treaty on the Functioning of the European Union,
Official Journal of the European Union, C83/47, 30.03.2010, HTTP://eur-
lex.europa.eu.
441
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 65/1, 11.03.2011.
Consiliului în temeiul art. 241 din T.FUE442. În fine, Parlamentul

European şi Consiliul definesc ICE de o manieră mult mai clară, ca
fiind „o iniţiativă înaintată Comisiei în concordanţă cu acest
Regulament, prin care Comisia este invitată, în cadrul puterilor ei, să
trimită orice propunere potrivită asupra unor domenii în care cetăţenii
consideră că un act legislativ al Uniunii este necesar în scopul
implementării Tratatelor, şi care a primit sprijinul a cel puţin a unui
milion de semnături eligibile colectate din cel puţin un sfert din statele
membre”443.
Această ultimă definiţie are avantajul că prezintă principalele
caracteristici ale ICE după cum urmează:
 ICE este o invitaţie adresată Comisiei Europene pentru a
propune legislaţie asupra unor probleme unde cetăţenii consideră că
este nevoie de un act legal al Uniunii pentru implementarea
prevederilor Tratatelor;
 ICE este posibilă în oricare domeniu şi asupra oricărei
probleme unde Comisia Europeană are puterea de a propune legislaţie
(de exemplu: mediu, agricultură, transport, sănătate publică, etc.);
 Oricare ICE trebuie să fie iniţiată de cel puţin un milion de
cetăţeni (semnături eligibile este un concept definit de Parlamentul
European şi de Consiliu ca fiind cetăţeni ai Uniunii care au sprijinit o
ICE prin completarea unei declaraţii de susţinere)444;
 Semnăturile eligibile pentru ICE trebuie să vină de la cel
puţin un sfert din statele membre (ceea ce însemnă cel puţin 7 din 28
state membre). Un număr minim de semnături este cerut pentru fiecare
din aceste state membre445 (Tabelul 5 ).
______________________
442
Regulation (EU) No. 211/2011 of the European Parliament and the Council of 16
February 2011 on the citizens’ initiative, Official Journal of the European Union, L
65/1, 11.03.2011.
443
Idem.
444
Art. 2 din Regulation (EU) No. 211/2011, op. cit., p. 3.
445
Art. 7 şi Anexa I din Regulation (EU) No. 211/2011, op. cit., pp. 6, 10.
Tabel 5 - Numărul minim de semnături pentru fiecare ţară446
Numărul minim de
Numărul minim de
semnatari pentru
semnatari pentru
Stat membru inițiativele
inițiativele înregistrate
înregistrate până la
după data de 01.07.2014
data de 01.07.2014
Austria 14250 13500
Belgia 16500 15750
Bulgaria 13500 12750
Cipru 4500 4500
Croaţia 9000 8250
Danemarca 9750 9750
Estonia 4500 4500
Finlanda 9750 9750
Franţa 55500 55500
Germania 74250 72000
Grecia 16500 15750
Irlanda 9000 8250
Italia 54750 54750
Letonia 6750 6000
Lituania 9000 8250
Luxemburg 4500 4500
Malta 4500 4500
Polonia 38250 38250
Portugalia 16500 15750
Regatul Unit 54750 54750
Republica Cehă 16500 15750
România 24750 24000
Slovacia 9750 9750
Slovenia 6000 6000
Spania 40500 40500
______________________
446
Comisia Europeană, Ghidul Iniţiativei cetăţeneşti europene, Oficiul pentru
Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011, p. 21; ECI v1.5.1 | Ultima
actualizare: 30/06/2014 15:18, http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/ signatories
Suedia 15000 15000

Ţările de Jos 19500 19500
Ungaria 16500 15750
Procedurile şi condiţiile solicitate pentru promovarea unei

ICE. Pentru a lansa o ICE cetăţenii trebuie să formeze un comitet al
cetăţenilor din cel puţin 7 persoane care trebuie să fie rezidenţi în cel
puţin şapte state membre diferite. Membri acestui comitet trebuie să
aibă drept de vot la alegerile europarlamentare (18 ani, cu excepţia
Austriei unde vârsta de vot este 16 ani). Trebuie să subliniem faptul că
Regulamentul nu solicită ca cetăţenii să fie înregistraţi ca votanţi, ei
trebuie doar să aibă vârsta de vot. Comitetul cetăţenilor trebuie să
desemneze doi dintre membrii săi ca persoane de contact, unul titular
şi unul rezervă, aceştia făcând legătura cu comitetul şi instituţiile
Uniunii Europene447.
ICE nu poate fi pornită de către organizaţii, însă acestea pot
promova şi sprijini asemenea iniţiative într-un mod transparent.
Paşii care trebuie urmaţi de către comitetul cetăţenilor pentru a
avea o ICE reuşită sunt: înregistrarea iniţiativei propuse; certificarea
sistemului online de colectare; colectarea declaraţiilor de susţinere;
certificarea declaraţiilor de susţinere; trimiterea ICE către Comisia
Europeană.
Comitetul cetăţenilor trebuie să înregistreze ICE pe website-ul
destinat acestui scop (http://ec.europa.eu/citizens-initiative/
registration) înainte de a începe colectarea declaraţiilor de susţinere ale
cetăţenilor. La momentul înregistrării, comitetul trebuie să furnizeze
un set de informaţii stabilite în Anexa II a Regulamentului într-una din
cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene: titlul iniţiativei,
subiectul, o descriere a obiectivelor, relaţia acesteia cu prevederile
Tratatului, detalii personale ale celor şapte membri ai comitetului,
toate sursele de finanţare şi de sprijin ale inițiativei cunoscute la
momentul înregistrării şi care depăşesc 500 euro/an/sponsor, website-
______________________
447
ul iniţiativei (opţional), orice anexă pentru iniţiativă (opţional),

proiectul actului legislativ (opţional)448.
Înainte de înregistrarea oficială a ICE, Comisia, în termen de
două luni, va verifica dacă: a fost format comitetul şi dacă au fost
desemnate persoanele de contact; dacă iniţiativa se găseşte în afara
cadrului puterilor Comisiei de a legifera; dacă iniţiativa este abuzivă,
frivolă sau ofensatoare; şi dacă iniţiativa este contrară valorilor UE
stabilite prin Tratate. Doar după verificarea acestor aspecte, Comisia
Europeană va confirma înregistrarea ICE. Dacă „Comisia decide să
refuze înregistrarea ICE, aceasta va informa comitetul despre motivele
sale şi despre toate remediile juridice şi extrajuridice disponibile449.
Certificarea sistemului online de colectare trebuie realizată
dacă comitetul doreşte să colecteze declaraţiile de susţinere online.
Înainte de a începe colectarea declaraţiilor de susţinere, comitetul
trebuie să ceară, în statul membru în care vor fi stocate datele,
certificarea sistemului online de colectare care va vi folosit pentru
colectarea declaraţiilor de susţinere pentru ICE promovată. Autoritatea
naţională trebuie să răspundă acestei solicitări în decurs de o lună.
Certificarea sistemului online de colectare poate fi obținută atât
înainte, cât şi după înregistrarea ICE la Comisie450.
Această cerinţă legală este necesară pentru a preveni toate
posibilele fraude online la adresa sistemului online de corectare.
Colectarea declaraţiilor de susţinere este în responsabilitatea
comitetului cetăţenilor. Astfel că, odată ce înregistrarea este
confirmată, comitetul are la dispoziţie un an pentru a colecta
semnăturile. Declaraţiile de susţinere pot fi colectate pe suport de
hârtie şi/sau online. Pentru a colecta declaraţiile de susţinere, comitetul
trebuie să folosească formulare specifice care corespund modelului
stabilit de Parlamentul European şi de Consiliu în Anexa III a
Regulamentului (UE) No. 211/2011. Declaraţiile de sprijin trebuie să
______________________
448
Comisia Europeană, op. cit., p. 17; Art. 4 din Regulation (EU) No. 211/2011, op.
cit., p. 4.
449
cit., p. 4.
450
cit., pp. 5-6.
fie într-una din versiunile redactate în limbile incluse în înregistrarea

ICE propuse. Înainte de a iniţia colectarea declaraţiilor de susţinere în
formulare, comitetul trebuie să completeze formularele potrivit
indicaţiilor cuprinse în Anexa III a Regulamentului. Datele din
formulare trebuie să corespundă cu informaţiile furnizate la
înregistrare451.
Declaraţiile online de susţinere trebuie să fie semnate electronic
potrivit Directivei 1999/93/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 13 decembrie 1999 asupra cadrului Comunitar pentru
semnături electronice452.
Toţi cetăţenii UE (naţionali ai statele membre) care au vârsta de
vot pentru alegerile europarlamentare pot semna o ICE prin
completarea declarației de susţinere furnizată de comitet pe hârtie sau
online.
O anumită ICE poate să fie doar o dată susţinută de către
semnatari. La sfârşitul perioadei de un an, înregistrarea va specifica
faptul că a expirat perioada de colectare a declaraţiilor se susţinere şi,
dacă este cazul, va specifica faptul că nu a fost întrunit numărul
necesar de semnături453.
După colectarea tuturor declaraţiilor de susţinere, comitetul le
va trimite pe hârtie sau electronic autorităţilor competente din statele
membre desemnate de către fiecare stat membru în parte pentru a
verifica şi certifica declaraţiile de susţinere. Lista cu asemenea
autorităţi naţionale competente din statele membre este făcută public
periodic de către Comisia Europeană454.
Pentru a prezenta spre verificare declaraţiile de susţinere
autorităţilor competente, comitetul trebuie să folosească formularul
stabilit în Anexa V a Regulamentului. Autorităţile competente trebuie
să verifice declaraţiile de susţinere astfel primite, în decurs de trei luni
de la primirea cererii. Verificarea este făcută conform prevederilor
legislaţiei şi practicii naţionale şi se încheie prin eliberarea unui
______________________
451
cit., p. 5.
452
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L13, 19.01.2000, p. 12.
453
454
Art. 8 şi 15 din Regulation (EU) No. 211/2011, op. cit., pp. 6, 8.
certificat (conform Anexei VI din Regulament) care atestă numărul

declaraţiilor de susţinere valide pentru statul membru în discuţie.
Potrivit prevederilor Regulamentului, autenticitatea semnăturilor nu
este solicitată, iar certificatul este eliberat în mod gratuit455.
Ultima etapă priveşte trimiterea ICE către Comisia Europeană
şi poate fi realizată după obţinerea certificatului de verificare de la
autorităţile competente din statele membre, cu condiţia ca toate
celelalte etape să fi fost urmate. Această etapă se realizează prin
completarea unui formular specific prevăzut în Anexa VII din
Regulament456.
După primirea ICE, Comisia Europeană o va examina şi o va
publica în registru fără nici o întârziere. Apoi, reprezentanţii Comisiei
se vor întâlni cu organizatorii pentru a le da ocazia să explice în
detaliu problema ridicată în ICE. Într-un termen de trei luni de la
primirea de către Comisie a ICE, aceasta le va oferi organizatorilor
ocazia de a îşi prezenta iniţiativa în dezbatere publică, în cadrul
Parlamentului European. La această dezbatere publică pot participa
toate instituţiile şi organismele europene interesate. În fine, tot în
cadrul acestei perioade de trei luni Comisia va adopta în Colegiul
Comisarilor un răspuns formal (o comunicare) prin care va arăta ce
acţiuni intenţionează să întreprindă, dacă hotărăşte în acest sens, dar şi
motivele pe care se bazează decizia acesteia. Această comunicare va fi
publicată în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene457.
Trebuie să evidenţiem şi faptul că, Comisia Europeană nu este
obligată să propună acte legislative ca urmare a ICE dar în cazul în
care face acest lucru trebuie să urmeze procedura normală: propunerea
Comisiei este trimisă Parlamentului European şi Consiliului sau doar
Consiliului, în unele cazuri, şi dacă este adoptată, va deveni lege458.
Implementarea practică a ICE. ICE este considerată „unealta
puterii poporului în secolul al XXI-lea” deoarece este „mai directă şi
mai transnaţională decât orice alt procedeu cunoscut până astăzi la
______________________
455
456
457
458
http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/basic-facts
nivel local, regional, naţional şi european”. Totuşi, funcţionarea ei

democratică nu a fost suficient testată încă. Astfel, începând cu anul
2012 s-a considerat că pentru ca aceasta să poată funcţiona este
necesară crearea unei infrastructuri democratice pan-europene care să
se ocupe de consilierea grupurilor de cetăţeni care doresc să aibă
iniţiativă legislativă al nivel european459.
Pentru implementarea practică a ICE, în data de 29 aprilie 2013
Comisia Europeană a stabilit un set de linii directoare şi recomandări
care pot fi folosite de către autorităţile naţionale şi de către
organizatori. Acest set de linii directoare şi recomandări este centrat
pe implementarea Regulamentului (UE) nr. 211/2011 privind
iniţiativa cetăţenească şi acoperă toate etapele procedurii iniţiativei
cetăţeneşti. Astfel, acesta se referă la: informarea timpurie,
înregistrarea, certificarea sistemului online de colectare, protecţia
datelor, procedura de notificare, formularele declaraţiilor de susţinere,
semnături, verificarea declaraţiilor de susţinere460.
Până la această dată, se pare că primii care se bucură de efectele
acestei iniţiative sunt minorităţile naţionale. Dar, pentru ca ICE să fie
de succes pentru toţi cetăţenii Uniunii Europene şi pentru ca practica
democraţiei directe prin intermediul ICE să dea, aşa cum a afirmat
David Altman, putere cetăţenilor şi să nu-i subordoneze acesteia,
trebuie parcurşi anumiţi paşi461. Aceştia sunt prezentaţi schematic în
tabelul de mai jos.
______________________
459
Bruno Kaufmann, „Transnational Citizen’s Initiative – How Modern Direct
Democracy can make the European Union a Better Place for Minorities”, în Wilfried
Marxer (edit.), Direct Democracy and Minorities, Springer, Verlag, 2012, pp. 230-
244.
460
A se vedea pagina web a ICE: http://ec.europa.eu/citizens-initiative
461
David Altman, Direct Democracy Worldwide, Cambridge Univ. Press,
Cambridge, 2011, p. 188.
Tabel 6 – Paşii care trebuie parcurşi pentru succesul ICE462
PASUL 1 – IDEEA
 Ideea care se doreşte a fi promovată de cetăţeni trebuie să fie o soluţie la
o problemă mare cu care se confruntă Europa (spre exemplu, Traficul în
Alpi);
 Apoi, problema trebuie să fie presantă pentru toţi cetăţenii care
promovează iniţiativa;
 Dacă ideea promovată se soreşte a fi generatoare de semnale de alarmă
şi nu o soluţie este puţin probabil ca aceasta să aibă succes.
PASUL II – DOCUMENTAREA
 Iniţiatorii trebuie să fie bine documentaţi cu privire la toate aspectele
problemei;
 Această etapă trebuie parcursă deoarece odată ce iniţiativa a fost trimisă
vor începe o serie de verificări oficiale.
PASUL III – SCOPUL/OBIECTIVELE
(care stau la baza promovării ICE)
 După stabilirea ideii şi după ce iniţiatorul a devenit un expert al
problemei ridicate prin intermediul ICE, el trebuie, de asemenea, să ştie ce
vrea să realizeze prin ICE;
 Scopul ICE trebuie să fie determinat înainte de lansarea acesteia.
PASUL IV – COLECTAREA SEMNĂTURILOR
 Strângerea a cel puţin un milion de semnături din cel puţin şapte state
membre al Uniunii Europene într-un an (pe suport de hârtie sau online).
PASUL V – DIALOGUL
 Sau campania de promovare a iniţiativei (dialogul transnaţional).
PASUL VI – PUNCTUL DE PLECARE
 În ciuda îndeplinirii tuturor condiţiilor de formă şi de conţinut, iniţiativa

va întâlni o serie de obstacole politice sau tehnice;
 Astfel, etapele viitoare ale iniţiativei depind de numeroase aspecte:
______________________
462
Idem.
 La analiza iniţiativei de către Comisie, aceasta din urmă trebuie

întrezărească o situaţie de tipul „câştig-câştig” (înainte de toate, pentru
Comisia, iar apoi pentru procesul de europenizare şi abia la final pentru
cetăţeni – spun unii);
 Comisia trebuie să întrevadă oportunitatea unui nou canal de înţelegere
reciprocă, de comunicare sau de negociere politică cu cetăţenii.
 În fine, Comisia trebuie să întrevadă oportunitatea de a se adresa
CJUE.
Concluzii referitoare la ICE. Scopul principal al acestui

subcapitol a fost de a prezenta atât aspecte teoretice cât şi informaţii
practice privind iniţiativa cetăţenească europeană deoarece aceasta
este un pas important pentru democraţia europeană modernă. Acesta
este motivul pentru care în cuprinsul referirilor noastre la ICE am
presărat acest subcapitol atât cu prevederi legale din legislaţia
europeană, cât şi cu informaţii practice privind numărul minim de
semnături din fiecare stat membru (vezi Tabelul 5) şi am arătat, de
asemenea, privind etapele pe care fiecare cetăţean trebuie să le urmeze
pentru a spera la o iniţiativă de succes.
Tratatul de la Lisabona a oferit cadrul legal pentru
implementarea democraţiei europene moderne în statele membre, în
timp ce instituțiile europene (în special Comisia Europeană care este
direct interesată de promovarea ICE) au creat cadrul practic pentru
implementare acesteia (pagina web a ICE, posibilitatea documentării
cu privire la fiecare etapă care trebuie urmată de cetăţenii care vor să
facă o diferenţă la nivel european, adoptarea legislaţiei secundare în
acord cu prevederile Tratatelor, etc.).
Tot ce mai rămâne de văzut în viitor sunt rezultatele în practică,
dacă vor exista astfel de rezultate, ale unei astfel de demers politic şi
legal, aşa cum este cel introdus de Tratatul de la Lisabona.
5. Guvernanţa europeană******
Scriind despre genealogia modurilor de apropiere cognitivă faţă

de guvernanţă, S. Saurugger arată că există trei surse ale elaborării
conceptului: dezbaterile din relaţiile internaţionale, cele din studiul
comparativ al politicii şi cele prezente în limbajul unor instituţii
financiar-bancare şi economice internaţionale de genul FMI, OCDE
sau Comisia Europeană463.
În ceea ce priveşte prima perspectivă este de menţionat faptul
că Liviu-Petru Zăpârţan semnala prezenţa conceptului în teoria
relaţiilor internaţionale, preocupată de faptul că în scena internaţională
au apărut procese şi tendinţe legate de multiplicarea actorilor cu
greutate semnificativă, care conduc la diminuarea rolului statelor,
impunând o corelare multiplă, o angajare a unei reciproce acomodări
şi a unei împletiri a domeniului public cu cel privat, a unei interacţiuni
democratice menite să asigure gestionarea unor probleme care impun
interdependenţe. Esenţa guvernanţei este exprimată de faptul că în
relaţiile internaţionale globalizarea şi mondializarea impun reţele de
actori în care este exclusă hegemonia şi se impune gestiunea în reţele
structurate problematic464.
Se construieşte o nouă ordine în relaţiile internaţionale, în care
apar noi actori, cu raporturi complexe între ei, care dau scenei
internaţionale un nou aspect. Ph.-M. Defarges sublinia că pentru a-l
sesiza şi caracteriza este necesară precizarea reperelor pe care şi le
stabilesc agenţii scenei internaţionale în dependenţă de care intră în
relaţie unii cu alţii: de forţă, de putere, de echilibru, de pace sau război.
Sub acest unghi, actuala ordine globală este imperfectă pentru că
statele şi ceilalţi agenţi, între care companiile trans-naţionale, diversele
organizaţii internaţionale refuză, în fapt, un set de repere principiale la
care să se raporteze în mod real, preferându-se afirmarea unor reguli
______________________
463
S. Saurugger, Théories et concepts de l’intégration européenne, Sciences Po.,
Les Presses, F.N.S.P., Paris, 2009, p. 229.
464
Liviu-Petru Zăpârţan, Relaţii Internaţionale, Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2001.
de conduită şi un sistem de valori formal, pentru ca în conţinut fiecare

agent al scenei internaţionale să acţioneze conform propriilor interese.
De aici o precaritate a acestei ordini provenită din schimbarea
permanentă a raporturilor de forţe, din reversibilitatea lor, din
echivocitatea pe care o naşte ierarhia factorilor care o determină: ceea
ce azi pare semnificativ, mâine poate cădea în derizoriu465.
Este explicabil faptul că, în condiţiile globalizării şi
mondializării, bogăţia fluxurilor pe care acestea le aduc (de bunuri,
idei şi oameni) fac şi mai complexă ordinea mondială, mai greu de
înţeles, de explicat şi cu atât mai puţin de stăpânit, ceea ce îi obligă pe
agenţii scenei internaţionale să se grupeze în zone şi subsisteme, după
interese, poziţie geopolitică, valori culturale, etc. În acest cadru,
constatăm că Uniunea Europeană este o astfel de grupare de state,
constituită ca un răspuns la problemele pe care le avea Europa
occidentală în anii de după al Doilea Război Mondial: relansarea
economică pentru a asigura prosperitate, pace şi securitate în faţa
pericolului comunist. Este o judecată în general acceptată pentru care
integrarea europeană în formula actualei Uniuni Europene este un
proces unic în istorie, realizat printr-un transfer de competenţe de la
statele membre la organismele comunitare, născându-se un mecanism
original prin care conducerea problemelor europene se realizează atât
prin metoda Monet, comunitară cât şi prin cea interguvernamentală,
sub imperiul dreptului european. În acest sens, art. 4 din Tratatul
privind Uniunea Europeană prevede că: „Uniunea respectă egalitatea
statelor membre în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor
naţională, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi
constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi
regională”466. La acestea se adaugă următorul articol 5 în care se
specifică faptul că delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată
de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este
reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
______________________
465
Ph. – M. Defarges, Relations internationales, vol. 2, Questions mondiales, Ed. du
Seuil, 1997, p. 61.
466
Versiunea Consolidată a Tratatelor, Carta Drepturilor fundamentale, O.P.U.E.,
Luxemburg, 2010, p. 18.
Considerăm că aceste două articole pun în lumină un aspect

esenţial al funcţionării Uniunii Europene, cel care se referă la aspectul
structural, organizaţional şi instituţional, în care rolul hotărâtor revine
statelor membre şi instituţiilor Uniunii, domeniu în care Tratatele
succesive au dezvoltat precizări asupra capacităţilor lor mobilizatoare,
de la impulsionarea necesară dezvoltării Uniunii, de la definirea
orientărilor şi priorităţilor politice generale pe care le are Consiliul
European la cele legislative pe care le au Consiliul şi Parlamentul ori
la cele ce ţin de promovarea interesului general al Uniunii, de
aplicarea Tratatelor, de execuţia bugetară, de coordonarea politicilor
Uniunii pe care le are Comisia, de respectarea dreptului şi
interpretarea şi aplicarea Tratatelor pe care le realizează Curtea de
Justiţie. S-a dezvoltat inclusiv o comitologie care stabileşte regulile
după care diversele instituţii specializate, comitete şi Comisii
pregătesc hotărârile instituţiilor Uniunii. Cu toate acestea continuă să
se vorbească despre un deficit democratic al Uniunii, al funcţionării ei,
marcat de birocraţie, de distanţa mare dintre ea şi cetăţeni, de faptul că
o mulţime de agenţi din societatea europeană sunt activi şi pot
contribui la o mai bună gestionare a problemelor Uniunii. Se adaugă
faptul că relaţiile tot mai strânse dintre cetăţeni, libera lor circulaţie,
împreună cu a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor fondează o
societate civilă europeană ale cărei preocupări se cer reflectate de un
mecanism nou de organizare şi conducere în Uniune.
Acestor nevoi legate de o funcţionare eficientă a tuturor
mecanismelor Uniunii le-a răspuns conceptul guvernanţei considerat
incitativ pentru dezvoltarea Uniunii Europene467. În măsura în care
construcţia europeană are originalitatea ei este firesc ca procesele pe
care le declanşează şi le susţine să fie exprimate în concepte ele însele
originale. Maxime Montagner remarca într-un articol din 2005 faptul
că această originalitate era privită cu rezerve chiar de către cei
implicaţi în realizarea ei. Astfel, J. Delors o califica drept obiect politic
neidentificat, iar M. Abélès şi I. Bellier vorbeau despre o „bizarerie
______________________
467
European Commission, Communication from the Commission, COM (2014), 130
final, Bruxelles, 5.3.2014.
comunitară”468. După cum bine remarcă autoarea, necesitatea

conceptului a provenit din realităţile noi pe care le construieşte
Uniunea Europeană, care nu sunt – şi nu pot fi – oglindite cu un aparat
categorial unanim recunoscut. Percepţia acestor fenomene noi se cere
inclusă într-o viziune teoretică, iar aceasta nu este, în acest moment,
general acceptată. Cu toate acestea, unele note de conţinut ale
conceptului au prins contur şi acest termen de inspiraţie anglo-saxonă
a ajuns să fie utilizat ca un instrument teoretic chiar de către
participanţii la construcţia europeană.
Dificultăţile precizării conceptului se leagă apoi de faptul că nu
se raportează la un singur domeniu de acţiune a Uniunii ci intervine în
numeroase activităţi (economice, sociale, politice) cu intenţii
explicative ceea ce conduce teoria guvernanţei spre căutarea unor
trăsături generale ale acesteia, spre ceea ce exprimă ea ca notă de
originalitate a Uniunii nu numai legat de funcţionarea ei – cum se
acreditează deseori în anumite studii – ci şi de structura actorilor pe
care îi pune în scenă. Considerăm, din această perspectivă, că
interpretarea guvernanţei nu se înscrie exclusiv în aria
funcţionalismului sau neofuncţionalismului ci trebuie să vizeze şi
aspectele structurale ale Uniunii, cele care pun în evidenţă noile
componente ale societăţii civile europene, prevederile Tratatului
Lisabona privind funcţionarea sistemului instituţional al Uniunii şi
mai ales raporturile dintre acest sistem instituţional şi societatea civilă
europeană. Numai în acest fel putem degaja capacitatea construcţiei
europene de a se perfecţiona în sensul adâncirii caracterului său
democratic, adică al capacităţii de a fi o construcţie în slujba
cetăţeanului european. De aceea este pozitivă tentativa acelor
teoreticieni care pun în lumină ceea ce nu este construcţia europeană şi
deci ceea ce nu poate face în numele unei anumite viziuni istorice
despre felul în care se organizează şi se conduce o societate. În acest
sens, studiile din dreptul internaţional public, din cel constituţional
comparat, şi din teoria şi sociologia relaţiilor internaţionale ofereau un
aparat categorial încetăţenit de-a lungul timpului dar incapabil să
______________________
468
Maxime Montagner, La notion de gouvernance: un paradigme pertinent pour
étudier le système politique de l’U.E., Publications IRG, Paris, 2005.
descrie nuanţat ce este şi ce se vrea construcţia europeană în

originalitatea ei, cum funcţionează în fapt, în viaţa cotidiană469.
Este sugestivă ideea exprimată de M. Montagnier de a da o
definiţie negativă a Uniunii Europene tocmai pentru a vedea unde este
deficitar vechiul aparat categorial. Ea considera că în scena
internaţională acţionează două tipuri de actori: Statele şi organizaţiile
internaţionale. Uniunea Europeană nu este nici un stat şi nici o
organizaţie internaţională pentru că nu se poate construi în nici una
dintre cele două ipostaze. Aprofundând judecata putem constata că,
într-adevăr, nici unul dintre elementele ce definesc statul nu se
regăseşte pe deplin în aprecierea naturii Uniunii Europene:
 teritoriul ei este de fapt al statelor membre şi doar o parte a
dreptului lor este expresia acquis-ului comunitar; chiar dacă se
vorbeşte deseori despre „teritoriul comunitar” el nu este precis
determinat;
 populaţia Uniunii este alcătuită cu adevărat din cetăţenii ei
dar cetăţenia europeană nu înlocuieşte pe cea naţională, ci doar se
adaugă acesteia;
 cele mai importante determinări ale statului sunt cele care se
leagă de existenţa şi manifestarea unei autorităţi suverane exercitată
asupra teritoriului şi populaţiei.
În acest sens, instituţiile Uniunii dispun, fără îndoială, de o serie
de competenţe în organizarea şi conducerea unor sectoare de activitate
ale ei dar nu este vorba decât de un transfer de competenţe ale statelor
suverane în anumite domenii precis determinate în Tratate. Se poate
cel mult vorbi despre o suveranitate partajată între instituţiile europene
şi statele membre. Cel mai clar exemplu este, în acest sens, oferit de
politica în domeniul justiţiei şi afacerilor interioare, în care Uniunea
Europeană nu are monopolul constrângerii fizice şi nici al capacităţii
de executare efectivă a politicilor sale care, în opinia lui Max Weber
erau aşa-numitele atribute regale ale statului.
Acelaşi demers asupra caracterizării naturii Uniunii Europene a
fost întreprins şi dinspre teoreticienii relaţiilor internaţionale, respectiv
______________________
469
A.L. Ivan, „Guvernanţa Uniunii Europene”, în vol. Uniunea Europeană, Ed.
Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007, pp. 241-251.
a juriştilor consacraţi dreptului internaţional public. În măsura în care

Uniunea nu era un stat ci o reunire de state suverane rezultatul acţiunii
lor era un mecanism de cooperare, ceea ce apropia Uniunea
Europeană de o organizaţie internaţională. Iar faptul că întreaga
construcţie era fondată pe Tratate îi conferea locul de subiect al
dreptului internaţional public. Trei lucruri îi acordau ordinii juridice
comunitare un loc distinct în determinarea specificului Uniunii:
dreptul comunitar are primordialitate asupra celui naţional, efectul lui
este direct pentru că se aplică atât statelor membre cât şi persoanelor
fizice şi morale iar Curtea de Justiţie a determinat prin jurisprudenţa ei
nu numai respectul ordinii juridice comunitare ci şi îmbogăţirea
acesteia.
Date fiind dificultăţile determinării identităţii Uniunii
Europene, mai ales cele legate de dimensiunea politică, de modul
organizării şi conducerii ei de ansamblu, încă în urmă cu două decenii
s-a făcut apel la conceptul guvernanţei pentru a nuanţa înţelegerea
modului în care funcţionează Uniunea în realitate, indiferent de
preocupările teoretice din diverse discipline. În acest fel se făcea
legătura cu discuţiile promovate de instituţiile financiar-bancare. A.
Pagden arată că în 1989 într-un raport al Băncii Mondiale s-a pus
problema unei bune gestiuni a economiei şi finanţelor din ţările în curs
de dezvoltare, mai ales din Africa, în condiţiile în care autorităţile
centrale funcţionau cu dificultate, erau implicate organisme
internaţionale şi se manifestau cu putere interese locale. Se considera
că este necesar un nou mecanism de gestiune numit al bunei
guvernanţe, adică al unei guvernări la care să participe toţi actorii
interesaţi într-un anumit program470.
Pornind de la acest raport, conceptul a căpătat o rapidă
circulaţie pentru că punea sub semnul întrebării o gestiune autoritară,
realizată cu instrumente instituţionale consacrate, aşa cum le-a
evidenţiat statul tradiţional. Este vorba de a stabili ce trebuie realizat
de către un ansamblu de actori interesaţi într-un proiect cărora nu li se
impune un stil imperativ de lucru ci care se reunesc, se influenţează
______________________
470
A. Pagden, „La génèse de la „gouvernance” et l’ordre mondial
„Cosmopolitique”, în Rev. Int. de Sc. Soc., no. 155, mars, 1998.
reciproc, stabilesc un contract şi reguli pentru ca acel proiect să se

înfăptuiască cu maximă eficienţă. Se ţine seama de apariţia unor noi
actori sociali, a unor noi politici publice, a unor relaţii noi dintre public
şi privat, dintre diversele sectoare ale societăţii, care solicită un nou
mod de coordonare sau chiar de „autoorganizare”. Sunt agenţi sociali,
instituţii şi alte tipuri de agregare socială care au o anumită autonomie,
nu se află neapărat în relaţii ierarhizate dar care trebuie să se coreleze,
să acţioneze în reţea printr-o disciplină auto-impusă bazată pe o
adaptare reciprocă obţinută prin negociere permanentă.
Nu este neapărat expresia slăbiciunilor actului de guvernare ci a
faptului că el nu mai trebuie să se amestece în toate problemele unei
societăţi iar aceasta la rândul ei trebuie să-şi asume activităţi de
autogestiune, de exprimare a capacităţilor proprii, a capitalului social
de care dispune. Dacă ţinem seama de aceste determinări, conceptul
guvernanţei se raportează la construcţia europeană cu un mare succes
epistemic, pentru că Uniunea prezintă numeroase componente de
structură şi de funcţionare care se încadrează în conceptul guvernanţei.
a) La nivelul actorilor şi al structurilor Uniunii care participă la
viaţa ei constatăm o serie de particularităţi care confirmă ideea de mai
sus. Într-adevăr, în actualul stadiu al construcţiei europene se
construieşte o societate civilă europeană care are la bază cetăţenia
europeană. Chiar dacă ea se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o
înlocuieşte, permite stabilirea unor relaţii între oameni de un tip nou,
care le permite să se reunească peste frontierele de altă dată. Se
manifestă, pe această bază, numeroase organizaţii ale societăţii civile,
neguvernamentale dar cu o mare capacitate de mobilizare, a căror
acţiune transfrontalieră contribuie la afirmarea dialogului inter-
cultural, la depăşirea clişeelor din mentalităţile colective şi la
construirea unei spiritualităţi a toleranţei şi dialogului. Pe aceste
apropieri spirituale la nivelul adânc al vieţii culturale a oamenilor se
construiesc convingeri politice structurale doctrinare care sunt preluate
şi transpuse organizaţional de marile familii de partide politice
europene, care dezbat pe spaţii ample perspectivele construcţiei
europene, raportate la condiţiile din fiecare ţară. Viaţa spirituală
comună, baza unei culturi europene cu identitate este susţinută de o
viaţă economică, generatoare a unor formule de agregare de interese şi
grupuri sociale la scară europeană. Chiar dacă uneori mişcarea
capitalurilor generează reacţii sociale contradictorii (vezi cazul Nokia

de la Cluj, corelat cu dislocarea ei din Germania, exemplificator
pentru ceea ce înseamnă consolidarea pieţei unice şi materializarea
celor patru libertăţi). Se poate invoca, în acest sens, situaţia creată de
Acordurile Schengen care prevăd regulile unei libertăţi, afirmată
pentru toţi cetăţenii europeni, dar care, din raţiuni particulare ale unor
state, naşte reacţii contradictorii. Ele sunt expresia faptului că la
nivelul cetăţenilor şi al grupurilor sociale europene se manifestă încă o
serie de particularisme, de tentative de a se manifesta distinct în
soluţionarea unor probleme legate de sărăcie, de migraţie, de creştere
economică. Guvernanţa intervine în acest moment social al
construcţiei europene în postularea nevoii de a se găsi canalele optime
ale unei manifestări a intereselor grupărilor din societatea europeană.
Paul Claeys a făcut proba capacităţilor pe care le au organizaţiile de
lobby din ţările Uniunii Europene de a transmite eficient mesajul lor
către sistemul instituţional, naţional şi european471.
b) Guvernanţa se manifestă la toate nivelele de organizare ale
Uniunii. Ea marchează modul în care se iau deciziile în comunităţile
locale, acolo unde proiectele se leagă de viaţa cotidiană a oamenilor.
Ea se manifestă la nivel regional, pentru că la acest nivel Uniunea a
constatat că se întâlnesc cel mai bine aspiraţiile locale cu cele de ordin
general, naţional şi comunitar. Regiunea europeană a devenit baza
politicii regionale europene, locul spre care se direcţionează fondurile
regionale a căror gestiune a impus conlucrarea unui complex de agenţi
prin mecanismul guvernanţei. Este evidentă nevoia cooperării între
nivelul local şi cel regional.
c) Se impune apoi atenţiei nivelul european al structurării
procesului de luare a deciziilor. Dacă marile obiective de integrare
economico-socială se exprimă în Tratate şi în politicile europene
trebuie avut în vedere faptul că proiectele comunitare se
materializează, se derulează la nivel regional sau local. Politicile de
coeziune socială şi teritorială susţinute de FEDER, FSE şi FEOGA nu
pot fi înfăptuite fără contribuţia unităţilor regionale şi locale. Aşa se
______________________
471
Paul Claeys, C. Gobin, Lobbisme, pluralisme et Intégration Européenne, Institut
de Sociologie, ULB, Bruxelles, 1999.
explică faptul că la nivelul instituţional al Uniunii Europene a sporit

permanent rolul Comitetului Regiunilor. De altfel, în urma adoptării
Strategiei Lisabona în 2000 s-a dezvoltat „metoda deschisă de
coordonare” prin care se susţine schimbul de practici manageriale la
toate nivelele organizării Uniunii Europene.
De aici insistenţa unor teoreticieni asupra a ceea ce se numeşte
guvernanţa multinivelară, aşa cum o probează lucrările lui Liesbet
Hooghe şi Gary Marks pentru care, dacă obiectivul de bază al Uniunii
este integrarea componentelor sale într-un întreg cu funcţionare
performantă, şi este importantă de urmărit măsura în care actorii îşi
asumă un rol integrator, ea asumă la diversele nivele ale Uniunii
finalităţile, valorile şi normele acesteia. Asemănând Uniunea cu
sistemul federal german, cei doi exegeţi susţin că deciziile luate la
nivel supranaţional depind de acordul nivelelor inferioare. Iar în acest
sens, principiul subsidiarităţii s-a dovedit salvator pentru Uniunea
Europeană, într-un moment istoric în care tentaţia de a accentua latura
sa supranaţională, comunitară, s-a lovit de rezistenţa naţională. În
numele principiului subsidiarităţii, guvernanţa multinivelară este
chemată să pună în lucru dialogul dintre agenţii locali şi regionali,
non-etatici cu cei guvernamentali şi cu cei europeni, într-un parteneriat
care să aducă acel compromis prin care coeziunea economico-socială
să devină reală la nivel european.
Este un compromis – scrie Sabine Saurugger – care nu exclude
nici conflictele nici distribuţia asimetrică de putere dar insistă asupra
faptului că diferiţi actori intervin în lungul proces decizional
comunitar, actori pe care îi găsim la fel de bine la nivel local ca şi
regional, naţional sau european472. Semnificativ este faptul că sub
unghi teoretic noul mod de structurare a procesului decizional
exprimat de către conceptul guvernanţei nu se putea oglindi şi înţelege
cu vechiul aparat categorial. Iar demersul funcţionalist este, sub acest
unghi, hotărâtor deşi nu este singura formulă teoretică prin care se
susţine guvernanţa. Din reproşul care i s-a adus, acela că ignoră
aspectul instituţional şi mai ales rolul statului pus pe acelaşi plan cu
actori intra sau suprastatali, s-a născut o viziune neocorporatistă în
______________________
472
S. Saurugger, op. cit., pp. 237-238.
care solicitările societăţii civile sunt considerate nucleul, baza unui

proces decizional luat de către elite. Acest lucru a devenit evident
pentru guvernanţa economică.
Un aspect semnificativ al caracterului eficient al guvernanţei a
fost pus în relief în ultimii ani, prilejuit de criza financiară.
Dezechilibrele fiscale acumulate de anumite ţări, criza financiară şi
economică au presat asupra construcţiei europene şi mai ales asupra
zonei euro. Guvernanţa – ca acţiune concertată a tuturor actorilor
interesaţi în funcţionarea bună a mecanismelor economico-financiare
şi-a dovedit limitele. A fost necesară intervenţia concertată a statelor
membre dar şi a instituţiilor Uniunii. În acest fel, guvernanţa
multinivelară poate îmbrăca două forme: una în care se stabilesc
riguros nivelele de competenţă ale diverşilor actori şi responsabilităţile
pe care le asumă un sistem de putere. Altfel spus, este vorba de o
guvernare democratică bine conturată de norme şi de opinia publică.
A doua formă este cea care nu mai ia în seamă jocurile tradiţionale de
interese şi de putere ci se preocupă de modul în care se construiesc
acţiunile colective de reglare, de organizare şi conducere. În acest caz,
nici un actor nu mai are monopol decizional sau forţă de constrângere
iar măsurile protestatare nu mai sunt posibile, decât în forma ieşirii din
joc. Această a doua formă de guvernanţă este specifică Uniunii.
În martie 2010, Consiliul European a decis întărirea bazelor
supravegherii bugetare şi macroeconomice şi crearea unui mecanism
de gestionare a crizelor la nivel european care au conturat cadrul
actual al guvernanţei economice în Uniunea Europeană supusă unor
reglementări privind finanţele publice, menite să reducă dezechilibrele
macroeconomice şi financiare. În luna mai 2010 au fost adoptate o
serie de măsuri de sprijinire a ţărilor membre vulnerabile. Astfel, au
fost create „Facilitatea europeană pentru stabilitate financiară”
(European Financial Stability Facility, EFSF) şi „Mecanismul
european de stabilitate financiară” (European Financial Stabilisation
Mechanism, EFSM). S-a decis reformarea bazelor guvernanţei
economice în zona euro. S-au formulat direcţiile de acţiune concretă
pentru reforma guvernanţei economice la nivel european prin crearea
cadrului integrat de identificare a dezechilibrelor macroeconomice şi
fiscale; s-a elaborat pactul Euro Plus care urmăreşte lansarea
condiţiilor pentru creştere economică şi îmbunătăţirea competitivităţii;
s-a propus crearea mecanismelor europene de supraveghere

financiară473.
În prezent, sunt operative următoarele mecanisme de protecţie a
sistemului financiar:
a) „Mecanismul European pentru Stabilitate Financiară”
(European Financial Stabilisation Mechanism, EFSM) – care oferă
asistenţă pentru statele membre U.E. Acesta este autorizat să
mobilizeze de pe pieţele financiare internaţionale fonduri în valoare de
până la 60 de mild. euro, cu garanţia bugetului Uniunii Europene.
Administrarea şi distribuirea fondurilor se face de către Comisia
Europeană, în baza unor condiţionalităţi impuse ţărilor beneficiare.
b) „Facilitatea europeană pentru stabilitate financiară”
(European Financial Stability Facility, EFSF) – care este o societate
de drept luxemburghez cu acţionari ţările membre din zona euro, ce
acordă credite statelor din zona euro care nu mai sunt capabile să se
finanţeze de pe pieţele financiare sau o pot face numai în condiţii
foarte grele. EFSF poate acorda 440 mild. euro şi are o capacitate de
acordare de garanţii de 780 mild. euro. Resursele sale provin din
emisiuni de obligaţiuni cu scadenţe de 3, 5 şi 7 ani. Până în prezent,
EFSF a efectuat emisiuni de titluri în valoare de 22, 5 mild. euro, din
care 19 mild. euro au fost utilizate pentru finanţarea Irlandei şi
Portugaliei.
c) „Mecanismul European de Stabilitate” (European Stability
Mechanism, ESM) – este o instituţie interguvernamentală, creată prin
„Tratatul privind mecanismul european de stabilitate”. Acesta a fost
semnat de ţările membre ale zonei euro în iulie 2011. ESM şi-a
început activitatea la jumătatea anului 2012, permiţând implicarea
investitorilor privaţi în mecanismele de restructurare a datoriilor
suverane. Capitalul total subscris este de 700 mild. euro, din care 80
mild. euro capital vărsat şi 620 mild. euro capital mobilizabil la cerere
(capable capital). Activitatea ESM constă în acordarea de credite şi
intervenţia, în mod excepţional, pe piaţa primară a obligaţiunilor de
stat. Volumul maxim al creditelor acordate de ESM este stabilit la 500
mild. euro.
______________________
473
Idem.
d) „Cadrul european de gestionare a crizelor sectorului

financiar” (EU Framework for Crisis Management in the Financial
Sector) cuprinde măsuri de soluţionare a situaţiei băncilor cu probleme
şi „Fondurile de Soluţionare” (Bank Resolution Funds).
Revizuirea mecanismului de supraveghere financiară la nivelul
Uniunii Europene a condus la crearea unui nou sistem instituţional de
supraveghere financiară europeană – „Sistemul european de
supraveghere financiară” (European System of Financial Supervision,
ESFS), compus din:
1. „Comitetul European pentru Risc Sistemic” (European
Committee for Systemic Risk, CERS);
2. „Autorităţile europene de supraveghere” (European
Supervisory Authorities, AES) – reprezentate de: „Autoritatea Bancară
Europeană” (European Banking Authority, EBA), „Autoritatea
europeană de asigurări şi pensii profesionale” (European Insurance
and Occupational Pensions Authority, EIOPA) şi „Autoritatea
europeană pentru titluri de valoare şi pieţe” (European Security and
Markets Authority, ESMA);
3. „Comitetul comun al AES” (Joint Committee of the ESA);
4. „Autorităţile naţionale de supraveghere” (National
Supervisory Authority).
Dualitatea structurală şi funcţională a Uniunii Europene,
complexitatea sa organizaţională, pluralitatea actorilor implicaţi în
extinderea U.E./zonei euro, combinarea de responsabilităţi centralizate
şi descentralizate şi noutatea „instituţiilor independente” în structura
instituţională a Uniunii Europene fac ca guvernanţa economică la
nivel european să fie o problemă foarte complexă. Criza financiară a
evidenţiat necesitatea îmbunătăţirii guvernanţei economice în U.E.
Propunerile de reformare a guvernanţei economice şi de întărire a
sistemului financiar suscită încă discuţii, iar măsurile adoptate sunt
încă în curs de implementare şi au un impact limitat. Pe de altă parte,
asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung, reluarea creşterii
economice şi menţinerea prosperităţii necesită nu numai un salt
calitativ în materie de guvernanţă economică ci şi o anumită
continuitate a politicilor economice şi bugetare din Uniunea

Europeană474.
În măsura în care actuala guvernanţă europeană accentuează
rolul procedurilor interguvernamentale ea devine non-ierarhică, tip
reţea („networking”) şi se pune în mişcare prin voinţa statelor
membre. Dar măsurile cuprinse în „Euro Plus Pact” [Decizia
Consiliului European din 24/25 martie 2011] şi în „Tratatul Fiscal”
modifică acest model pentru că întăreşte controlul asupra statelor
membre, dobândind astfel funcţii mai mari.
Întrucât conferă Comisiei Europene competenţe partajate în
politicile fiscale şi întăreşte jurisdicţia Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene în controlul implementării reglementărilor supranaţionale,
Euro Plus Pact şi „Tratatul Fiscal” impun finalizarea realizării unui
sistem de tip federal la nivel european, printr-o integrare pozitivă.
Prevederile din „Tratatul Fiscal” şi Euro Plus Pact sunt corelate cu
dorinţa statelor Uniunii Europene de a introduce o taxă europeană care
să revină direct bugetului Uniunii, începând cu anul 2014. Ceea ce
face ca politica fiscală să treacă din sfera „low politics” în cea a „high
politics” ca un instrument principal de consolidare a unui federalism
de tip concurenţial cu o diminuare a rolului statelor în economie475.
Guvernanţa în Uniunea Europeană depinde atât de „construcţia
capacităţii” organismelor ce funcţionează la nivelul Uniunii, cât şi de
„construcţia capacităţii” care se realizează în statele membre. Este
vorba de un anumit tip de capacitate organizaţională, de o deschidere
către cooperare şi construcţie de reţele. „Construcţia capacităţii” se
loveşte de faptul că între statele membre există mari diferenţe de
organizare, ceea ce aduce dificultăţi în „construcţia capacităţii” ca
abilitate a organizaţiilor publice şi private de a intra în reţele, încât
comunităţile locale şi indivizii să-şi dezvolte propriile capacităţi
pentru a-şi îmbunătăţi viaţa.
Uniunea Europeană utilizează ideea de „capacitate
administrativă” care nu are un model pentru că este dependentă de
fiecare ţară şi deci la nivel european are doar linii orientative
______________________
474
Idem.
475
Idem.
(Common Assessment Framework – CAF). Ţările membre fie preiau

mecanic această abordare, fie şi-au dezvoltat propriul model de
„capacitate instituţională”. Desigur nu semnifică acelaşi lucru
„construcţia capacităţii” şi „capacitatea administrativă”, încât ele au
implicaţii diferite în programele de coeziune economică şi socială ale
Uniunii, în evoluţia sistemului guvernanţei la nivel european şi în
statele membre. Construcţia capacităţii se referă atât la dezvoltare
organizaţională internă, cât şi la instituţii şi relaţii care asigură ordinea
economică şi socială, la capacitatea indivizilor de a-şi schimba
condiţia socială, astfel încât aceştia să se adapteze permanent la
schimbare476.
Perspectiva europeană asupra capacităţii este preponderent
„inward” – orientată spre o organizare internă şi se bazează pe
evaluare, cunoaştere, leadership, angajamente instituţionale şi
responsabilitate. „Construcţia capacităţii” presupune un sistem de
guvernanţă în care reţeaua este deschisă către actorii privaţi, în timp ce
guvernarea europeană nu are această deschidere. În guvernarea
europeană reţeaua există între organismele suprastatale şi statele
membre. Legăturile cu alte nivele ale societăţii sunt slabe, ceea ce
justifică o parte a criticilor privind deficitul democratic al Uniunii
Europene477.
Construcţia capacităţii este marcată de interesul statelor de a-şi
păstra influenţa în organismele suprastatale ceea ce face ca guvernarea
europeană să determine o permanentă creştere a competenţelor şi deci
şi a reglementărilor care se multiplică. De exemplu, numai în ultimii
trei ani s-au înfiinţat patru organisme suprastatale pentru pieţele
financiare, unele necesare (piaţa de capital şi piaţa asigurărilor şi a
pensiilor), altele însă cu competenţe ce trebuiau acordate Băncii
Centrale Europene. În raport cu această legislaţie, sistemul european
de guvernanţă permite schimbul de informaţii, interoperabilitatea şi
corelarea acţiunilor în procesul decizional, astfel încât să se diminueze
asimetria informaţională, totul să se negocieze. De aceea, deciziile de
______________________
476
Idem.
477
Despre deficitul democratic a se vedea: Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., 2011.
guvernare la nivelul Uniunii se iau mai greu, cum s-a văzut în

acordurile asupra Greciei ca rezultat al unor lungi serii de negocieri.
La nivelul statelor membre ale Uniunii construcţia capacităţii
este deosebit de diferită. Unele state sunt mai evoluate instituţional
decât altele, creând dificultăţi de comunicare, cooperare,
compatibilitate în procesul decizional. Statele membre ale Uniunii
Europene cu o dezvoltare instituţională slabă nu pot răspunde
corespunzător deciziilor luate la nivelul organismelor suprastatale
încât deciziile organismelor Uniunii vor avea de suferit. Problemele de
natură instituţională alimentează asimetria informaţională pe relaţia
principal (organisme suprastatale) - agent (stat membru) mai cu seamă
în politici unde există competenţe partajate. După cu arată Saurugger,
doi autori, G. Marks şi L. Hooghe au pus faţă în faţă cele două tipuri
de guvernanţă multinivelară pentru a distinge caracteristicile ei la
nivelul european şi a o încadra în perspectiva teoriei relaţiilor
internaţionale478.
Tabel 7 - Tipuri de guvernanţă multinivelară479
Variabile Tip I Tip II

Inclusivitate jurisdicţională Generală Specifică
Nivele de guvernanţă Distinse clar Înglobante
Interdependente
Inclusivitatea instituţiilor Sistemică Variată şi flexibilă
Sentiment de apartenenţă la Ridicat Scăzut
un sistem integrat
Relaţie privilegiată a De exprimare De ieşire
actorilor
Câmpuri politice vizate Politici (joc politic) Construcţie de piaţă
Distingerea cele două nivele pune în relief faptul că guvernanţa

cere o abordare teoretică mai complexă, în care se cuprind sistemele
de valori ale unei societăţi (aspectul axiologic), modalităţile de
______________________
478
S. Saurugger, op. cit., p. 241.
479
Idem.
normare a conduitelor care îşi pot da seama despre capacitatea de

mobilizare a reţelelor pe care le construieşte guvernanţa, precum şi
despre eficienţa ei. Este semnificativă în acest sens relaţia guvernanţei
cu neofuncţionalismul care o teoretizează.
Lansat de către Ernst Hass în celebra sa lucrare The Uniting of
Europe, neofuncţionalismul susţine că, înainte ca integrarea să poată
avea loc, sunt necesare anumite condiţii preliminare, printre care şi o
transformare în atitudinea publică de la naţionalism la cooperare, o
dorinţă a elitelor de a promova integrarea din motive mai degrabă
pragmatice decât altruiste şi transferul puterii reale către o nouă
autoritate supranaţională480. Ernst Hass a susţinut că progresul din
domeniul tehnic şi economic trebuie să ducă la o cooperare politică
mai strânsă, realizată prin cunoaşterea consensuală (consensual
knowledge) de către elitele politice481.
Conceptul cheie în teoria neofuncţionalistă a fost cel de spill-
over, pentru a descrie mecanismele care pun în mişcare procesele
integrării, definit de către Leon Lindberg drept „o situaţie în care o
acţiune dată, legată de un obiectiv specific, creează o situaţie în care
obiectivul original poate fi asigurat doar urmând acţiuni ulterioare,
suplimentare, care la rândul lor creează condiţii ulterioare pentru un
câmp mai mare de acţiune, şi aşa mai departe”482. Prin urmare, după
ce guvernele naţionale promovează integrarea europeană, procesul se
dezvoltă de la sine, pe baza unui mecanism intern, propriu şi
determină guvernele să continue procesul de integrare într-un grad
mai mare483.
Se vorbeşte în literatură despre un spill-over funcţional pentru
care economiile au elemente interconectate încât dacă statele membre
integrează un sector funcţional acesta solicită integrarea altor sectoare.
______________________
480
Ernst B. Hass, The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces,
1950-1957, Stanford Univ. Press, Stanford, 1968.
481
John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă, Ed.
Codecs, Bucureşti, 2006, p. 22.
482
Leon. N. Lindberg, The Political Dinamics of European Economic Integration,
Stanford Univ. Press, Stanford, 1963.
483
Grigore Silaşi, Teoria integrării, ediţia a II-a, Ed. Universităţii de Vest, 2006, p.
100.
Pe baza acestui proces are loc un spill-over politic care obligă la

continuarea integrării în cadrul statelor implicate. Există şi un spill-
over cultivat care constă în dezvoltarea unor politici comunitare
stimulate instituţional. Practica a demonstrat însă că succesul în
cooperarea dintre state nu funcţionează după principiul domino-ului şi
nu se răspândeşte de la o zonă la alta, nu urmează o logică organică484.
Este rolul elitelor în stimularea procesului de integrare, precum
şi construirea intereselor de grup supranaţionale susţinute de către
partidele politice, de grupurile de interese. Neofuncţionalismul a fost
criticat pentru că este prea linear şi ignoră modificarea atitudinilor
publice şi politice, rolul naţionalismelor, influenţa factorilor externi
(ca de exemplu, ameninţările economice şi militare, schimbările
sociale şi politice care aveau loc separat de procesul de integrare)485.
De asemenea, i s-a reproşat faptul că ignoră procesele de globalizare şi
de mondializare.
Neofuncţionalismul apare astfel ca una dintre teoriile
explicative foarte apropiate de procesele rare de construcţie europeană
fără a fi însă general valabilă. Pentru problema guvernanţei, ea oferă
un set de argumente care nu pot fi ignorate. Guvernanţa presupune
existenţa reţelelor de actori, pluralitatea lor şi deci complexitatea
raporturilor reciproce pe care sunt în măsură să le construiască. Dacă
guvernanţa multinivelară avea în vedere o structură pe verticală a
reţelelor implicate în organizarea şi conducerea unei societăţi,
guvernanţa în reţele vizează orizontalitatea structurilor create de
acţiunea diverşilor actori.
Se poate spune că demersul în reţele este preponderent analitic
pentru că face apel, în primul rând, la înregistrarea actorilor
guvernanţei şi apoi la relaţiile de interdependenţă, pentru a vedea cât
de fragmentată este o structură de actori, în ce sectoare se divide şi
apoi pentru a stabili ce relaţii pot întreţine, cât spaţiu public ocupă
negocierile pentru a le susţine, cât sunt de discrete sau de deschise. În
esenţă, acest tip de demers reliefează refuzul guvernanţei de a susţine
______________________
484
Gina Gusilov, Neofuncţionalismul European, Sfera Politicii, nr. 116-117 –
http://www.sferapoliticii.ro
485
John McCormick, op. cit., p. 23.
ierarhiile. Având în vedere caracterul complex al structurilor în care se

manifestă ea presupune o cooperare relativ stabilă între parteneri, o
permanentă negociere între ei, un schimb reciproc de resurse pe baza
unor norme şi interese reciproc acceptate în numele conştiinţei că
fiecare este, într-o măsură mai mică sau mai mare, dependent de
ceilalţi. În acest sens, la nivelul Uniunii s-a afirmat comitologia ca
preocupare de a regla raporturile dintre sutele de comitete şi comisii
care îşi întrepătrund activităţile pentru a da consistenţă acţiunii
comunitare. De aceea, nu se mai pune problema unei guvernări
puternice sau slabe ci a unei bune sau slabe guvernanţe.
După anul 2000, când Comisia Prodi a acordat o atenţie
particulară guvernanţei şi după publicarea Cărţii Albe în 2001,
demersurile legate de perfecţionarea ei, a mecanismelor şi normelor
după care se realizează s-au multiplicat. Discuţiile s-au deplasat spre
noile moduri de realizare a guvernanţei, ca procese non-coercitive, de
„acomodare” a acţiunii diverşilor agenţi într-o deliberare colectivă, pe
baza unor norme şi proceduri mai clare, a unui efort de degajare a
obiectivelor comune.
Cartea Albă asupra guvernanţei în U.E. publicată de către
Comisia Europeană în iulie 2001, semnala nevoia unei reforme a
guvernanţei europene impusă de faptul că exista o diferenţă între
realizările practice ale integrării europene, în plan instituţional, dar şi
în cel al implementării politicilor sale şi felul în care se manifestă
spiritul europenilor, afirmarea lui şi lipsa de sprijin de care ar fi trebuit
să se bucure din partea cetăţenilor europeni486.
La data respectivă exemplul era oferit de refuzul populaţiei
irlandeze de a ratifica Tratatul de la Nisa în condiţiile în care ţara lor a
beneficiat din plin de avantajele aderării la Uniunea Europeană. De
aici s-a născut, în opinia lui K. Armstrong, ideea că există o lacună
normativă pe care guvernanţa europeană trebuie să o depăşească astfel
încât ceea ce ea face cu adevărat pentru cetăţenii europeni să fie nu
numai recunoscut ca benefic, ci şi sprijinit pentru ca într-adevăr U.E.
să ofere stabilitate, pace şi prosperitate economică. Prin urmare,
______________________
486
Commission of the European Union, A White Paper on European Governance,
Brussels, 2001.
reforma guvernanţei europene tratată prin prisma capacităţii ei de a

oferi un cadru normativ prin care să se întâlnească viaţa reală a
membrilor „societăţii civile europene” cu deciziile tehnocratice
transnaţionale, astfel încât construcţia europeană să-şi probeze
legitimitatea şi să-şi manifeste caracterul democratic. Guvernanţa era
astfel plasată în inima funcţionării Uniunii Europene iar reforma ei era
privită ca o condiţie a dezvoltării acestei Uniuni. De aici principiile
bunei guvernanţe487.
La baza bunei guvernanţe, Comisia a apreciat că este necesar să
aşeze cinci principii prin care să consacre trăsăturile sistemului
democratic şi ale statului de drept specifice statelor membre ale U.E.,
dar care sunt valabile pentru toate tipurile de guvernanţă (globală,
europeană, naţională, regională sau locală). Cele cinci principii sunt
următoarele: transparenţa (deschiderea), responsabilitatea,
participarea, eficacitatea şi coerenţa488.
Transparenţa (openess), ca prim principiu, proclamă necesitatea
adoptării unei maniere deschise, sincere, de către toate instituţiile în
activitatea ce le revine fiecăreia489.
Participarea (participation) condiţionează obţinerea unei calităţi
şi eficienţe ridicate a politicilor promovate în U.E. de asigurarea unei
participări cât mai largi, de-a lungul întregului proces, de la elaborare
până la implementare şi monitorizare. Ori, după cum se ştie,
amploarea participării este condiţionată nu numai de încrederea de
care se bucură instituţiile, ci şi de rezultatele finale scontate.
Responsabilitatea (accountability), cel de-al treilea principiu, cere
delimitarea clară a rolului legislativ, respectiv executiv, faptul că
politicile promovate trebuie să asigure eficienţa, să fie oportune, adică
să se implementeze acolo unde sunt necesare, pe baza evaluării clare a
obiectivelor şi a impactului acestora. Cel mai important aspect:
asumarea responsabilităţii pentru tot ce se întâmplă în sfera lor de
______________________
487
Kenneth Armstrong, „Rediscovering Civil Society: The European Union and the
White Paper on Governance”, în European Law Journal, vol. 8, nr. 1, March 2002,
pp. 102-132.
488
Nick Bernard, Multi-level governance in the European Union, Kluwer
International Law, The Hague, 2002, pp. 148-151.
489
Idem.
activitate. Eficacitatea (effectiveness) exprimă cerinţa realizării bunei

guvernanţe (good governance) ca fiind „modalitatea prin care
Uniunea utilizează puterile acordate de către cetăţenii săi şi în folosul
acestora”, deoarece ei simt direct sau indirect beneficiile integrării.
Coerenţa (coherence) solicită asigurarea unei coerenţe ridicate a
politicilor promovate, o corelare a lor, o consecvenţă în logica după
care au fost puse în lucru490.
Guvernanţa se opune oricărei nivelări a conduitelor, oricărei
dogmatizări a formulelor de a realiza obiective comune unei
colectivităţi locale sau unei naţiuni. Ea presupune ceea ce se numeşte
soft law, o acceptare a reglementărilor comunitare în spirit liber. De
aici o serie de rezerve privind capacitatea guvernanţei de a depăşi în
mod radical metodele consacrate de organizare şi conducere a
Uniunii. Contribuţia ei la democratizarea întregii construcţii europene,
la mai buna funcţionare a sistemului instituţional şi la o mai puternică
legare de problemele societăţii europene sunt însă de necontestat.
Poate, în acest fel, să-şi păstreze viabilitatea interpretarea pozitivă a
guvernanţei Uniunii, pentru că a lăsat o capacitate de adaptare a
structurilor şi politicilor Uniunii Europene la „ceea ce trebuie să facă”
în numele a ceea ce sunt491.
6. Legislaţia luptei antidrog în

Uniunea Europeană*******
Drogurile sunt subiect de literatură, de poezie şi artă, de

medicină, de psihologie, de morală şi în mod firesc şi de drept, în
măsura în care noţiunea însăşi este încărcată cu semnificaţii diferite:
de la planta zeilor pentru că producea asupra omului primitiv efecte
halucinogene la ideea de substanţă naturală sau sintetică, introdusă în
______________________
490
Commission of the European Communities, A White Paper on European
Governance, op. cit., 2001, p. 3.
491
Nick Bernard, op. cit., pp. 148-151.
organism prin diferite mijloace care au efecte considerate anormale

asupra omului, în principal psihice.
Aşadar, în judecarea drogurilor intervine momentul cultural,
felul în care o societate defineşte normalitatea în raport cu tulburarea
ei: în Statele Unite drogul este un pericol naţional, dar în Bolivia este
chiar un simbol identitar. Prin urmare demersul legislativ urmează
firesc transformările culturale: de la toleranţă la sesizarea pericolului
pe care îl reprezintă pentru om şi societate492.
Sunt mai multe definiţii date termenului de drog, dar el
desemnează acele: substanţe naturale chimice care prin consumare,
produc efecte biopsihice afectează sistemul nervos central, cauzând
schimbări în gândire, afecţiune, şi comportament uneori ducând la
dependenţă. Deşi perceptele sunt diferite în diversele culturi, după
anul 1960 s-a constat, la nivel mondial, ideea periculozității drogurilor
şi a consecinţelor negative pentru sănătate oamenilor, pentru prezenţa
lor în societate şi pentru costurile pe care le suportă o societate în
legătură cu cei care se droghează. Legislaţia românească definește
drogurile ca fiind: plante şi substanţe narcotice sau psihotrope, sau
mixturi care conţin asemenea plante şi substanţe493.
Astăzi este generalizată ideea că drogurile sunt o problemă
socială cu efecte în ariile politice şi legale ale societăţii, la nivel
global. „Problema drogurilor” a devenit, aşa cum afirmă Toby
Seddon, „o problemă socială arhetipală a timpului nostru”
transversală, globalizată şi aparent de nerezolvat” pentru că este
efectul modernizării, al liberalismului, pentru care voinţa liberă a
fost esenţială. Deci, astăzi libertatea se cere corelată cu
______________________
492
Hanson, R. G., Peter J. Venturelli, Annette E. Fleckenstein, Drugs and Society,
Tenth Edition, Jones and Bartlett Publishers, London, 2009.
493
Toate drogurile sunt prezentate în Anexele Legii Nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, art.1, lit.b. – Legea Nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 03.08.2000, actualizată prin: OUG pentru
modificarea art. 1 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului
şi consumului ilicit de droguri, precum şi a art. 8 din Legea nr. 339/2005 privind
regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope,
Monitorul Oficial 855/2011.
responsabilitatea individuală şi colectivă. Complexitatea problemei

necesită angajarea diferiților lideri interni şi internaţionali,
organizaţii, guverne şi a societăţii ca întreg în găsirea de soluţii şi
tehnici pentru a putea face faţă acestei provocări într-o manieră de
succes494. Dar aşa cum, Antonio Maria Costa - Director Executiv la
Oficiul pentru Droguri şi Crime al Naţiunilor Unite - a scos în
evidenţă într-un discurs spre sfârşitul lui 2007: „o lume liberă de
droguri” nu reprezintă „o ţintă operaţională”, ci „aspiraţie la un
scop”, un ideal. Deci, cum drogurile sunt problema reală, este naiv
sa credem ca putem încheia această problemă.
Primul şi cel mai esenţial efect negativ al consumului de
droguri este dependenţa. Dependenţa este, pe scară largă,
recunoscută ca „o boală a creierului” care rezultă din consecinţă
consumului continuu, în ciuda răului produs a unei substanţe sau a
mai multor substanţa precum alcoolul sau alte droguri (nicotina,
droguri ilicite şi medicamente de reţetă, droguri legale) care se
materializează extern. Alte efecte negative ale consumului de
droguri nu afectează numai consumatorul (boli, răni) dar şi viaţa de
familie (neglijarea şi abuzul copiilor, violenţa, etc.), mediul de
lucru şi cel social (violenţă, absenteism la locul de muncă, etc.) şi
costuri mari pentru stat495. Uniunea Europeană a estimat costurile
sale pentru lupta împotriva efectelor negative ale consumului de
alcool în 2003 - vezi graficul de mai jos496.
______________________
494
Seldon, Toby, A History of Drugs, Ed. Routledge – Cavendish, London, 2010.
495
Nutt, D., Trevor W. Robbins, Gerald V. Stimson, Martin Ince, Andrew Jackson,
Drugs and the Future, Brain Science, Addiction and Society, Elsevier, London,
2007.
496
Raportul European asupra Alcoolului şi Sănătăţii 2010, Biroul Regional OMS
pentru Europa, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 2010. p. 9; Peter Anderson, Ben
Baumberg, Alcohol in Europe, A public health perspective, A Report for the
European Commission, OIL, Luxembourg, 2006.
Tabel 8 – Grafic privind costurile estimate ale UE pentru lupta

împotriva efectelor negative ale consumului de alcool în anul 2003497
Un aspect social care trebuie să intre în atenţia dreptului se

referă la efectele negative ale drogurilor la locul de muncă. Consumul
de alcool şi droguri chiar dacă are loc în afara orelor de serviciu,
acesta poate avea un impact negativ la locul de muncă, cauzând o
serie de probleme care au potenţialul de a afecta angajaţii, angajatorii,
persoane din public, clienţi şi vizitatori. În literatura consacrată temei
s-au remarcat ca efecte negative la angajaţii care au o dependenţă de
alcool sau alte droguri o serie de consecinţe, dintre acestea amintim,
cu titlu de exemplu: şansele mai mari ale acestora de a se auto-
accidenta la locul de muncă şi de a-şi pierde sau de a-şi da demisia de
la locul de muncă.
Consumul de droguri are efecte negative nu numai asupra
angajaţilor care au aceste vicii, ci şi asupra colegilor sau altor angajaţi
deoarece atmosfera în care se lucrează devine tensionată, iar uneori
chiar periculoasă. Apoi, este vorba şi despre creşterea volumului de
muncă şi a nivelului de stres determinată de posibilitatea ca ceilalţi
angajaţi să fie nevoiţi să lucreze din greu pentru a acoperi volumul de
______________________
497
Peter Anderson, Ben Baumberg, op. cit., p. 64.
lucru lăsat descoperit de către colegii lor afectaţi de vicii sau pentru a
reface lucrările acestora.
În fine, consumul de droguri are efecte negative şi pentru
angajatori care sunt obligaţi să suporte: întârzierile sau absenteismul
angajaţilor, riscul de creştere a costurilor de sănătate, afectarea
performanţelor la locul de muncă care provin din: luarea de decizii
proaste şi slaba concentrare; scăderea timpului de reacţie şi eficienţă;
creşterea ratei erorilor, relaţii de afaceri scăzute sub un nivel
satisfăcător.
Tabel 9 – Graficul Băuturilor alcoolice preferate de români în 2005498
Datele din grafic prezentat în Tabelul 9 ne arată că în 2005,

populaţia adultă din România (peste 15 ani), care reprezenta 85% din
populaţia totală (din 21.532.000), se bucura de 3 tipuri de băuturi
alcoolice în următoarele procente: spirtoase – 39%, bere – 39%, vin –
22%499.
______________________
498
European Status Report on Alcohol and Health 2010, WHO Regional Office for
Europe, World Health Organization 2010, p. 284. - http://www.euro.who.int/
en/health-topics/disease-prevention/alcohol-use/publications/2010/european-status-
report-on-alcohol-and-health-2010
499
Biroul Regional OMS pentru Europa, Organizaţia Mondială a Sănătăţii 2010, p.
284.
Comentând cele prezentate mai sus constatăm că datele

prezentate nu aparţin surselor româneşti ci Naţiunilor Unite. Peste 15
ani este vârsta minimă la care o persoană poate încheia un contract
individual de muncă, conform art. 13 (2) din Codul Muncii românesc
(ca excepţie de la regula care prevede că persoana fizică dobândeşte
capacitatea de muncă la vârsta de 16 ani500) cu condiţia ca aceasta să
aibă acordul părinţilor sau ai reprezentanţilor legali, pentru activităţi
care sunt potrivite cu dezvoltarea lor psihică, cu aptitudinile şi
cunoştinţele lor, dacă astfel nu se periclitează sănătatea, dezvoltarea
sau formarea profesională a acestora501. Vârsta prevăzută de legislaţia
română a muncii este mai mare decât cea prevăzută de Uniunea
Europeană în Directiva CE/94/33 – de 13 ani – din raţiuni de politică
naţională502.
Deci este clar că, consumul de alcool şi alte droguri pot afecta
productivitatea şi profitabilitatea. Este de la sine înţeles că cele două
efecte negative asupra productivităţii şi asupra profitului constituie o
consecinţă directă a consumului de droguri, adică o vină a angajatului
dependent. Este, de asemenea, clar că angajaţii afectaţi pot constitui
un pericol la locul de muncă atât pentru ei înşişi, cât şi pentru alţii. La
fel de adevărat este şi faptul că implicarea angajatorului în a controla
consumul de droguri trebuie să fie unul bine pus la punct.
Acestea sunt doar câteva elemente care explică poziţia statului
nostru în raport cu consumul de droguri şi de alcool, aşa cum se
exprimă în cadrul legal pe care l-a construit. În dreptul românesc nu
toate drogurile sunt considerate ilegale (de exemplu, nicotina în
cantităţi mici, alcoolul, substanțele legale). Astfel, spre deosebire de
alcool care nu este ilegal pentru deţinere sau consum decât în anumite
condiţii certe (în timpul condusului unui vehicul legea cere o anumită
limită a alcoolului din sânge care nu ar trebui depăşită), alte droguri
sunt considerate ilegale şi simpla lor posesie poate însemna un bilet
______________________
500
Art. 13 (1) din Codul Muncii, Legea 53/2003 republicată şi renumerotată, în
Monitorul Oficial nr. 345 din 18 mai 2011, în temeiul art. V din Legea 40/2011
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003.
501
Art. 12 (2) din Codul Muncii, op. cit.
502
Directiva CE/94/33, 22 iunie 1994 privind protecţia tinerilor la locul de muncă,
modificată prin Directiva 2007/30/CE din 20 iunie 2007.
spre închisoare. Ilegalitatea acestor droguri este expres stabilită în

legislaţie.
Potrivit prevederilor art. 2 din Legea 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în
dreptul penal român este infracţiune, şi deci este pedepsită „cultivarea,
producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,
transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea,
livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea,
deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără
drept”503. Pedeapsa pentru oricare dintre aceste fapte este închisoarea
de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi504.
În conformitate cu prevederile Codul român al Muncii, relaţia
angajator şi salariat este una de subordonare a celui de al doilea faţă de
primul. Pentru a dezvolta această relaţie părţile trebuie să aibă un
contract care să stabilească drepturile şi obligaţiile fiecăreia dintre
părţi. Printre alte obligaţii incluse în contractul individual de muncă în
sarcina salariatului ar putea fi inclusă şi o obligaţie de interzicere a
consumului de alcool şi droguri la locul de muncă, precum şi
sancţiunile care sunt aplicabile în urma încălcării acestei obligaţii
(sancţiuni disciplinare, încetarea contractului individual de muncă,
sancţiuni în funcţie de efectele negative produse de nerespectarea
acestei obligaţii).
Ca regulă generală, în România, încheierea contractului
individual de muncă dă naştere unei obligaţii de mijloace în sarcina
salariatului. Ca o excepţie de la această regulă, salariatul își poate
asuma dacă doreşte, o obligaţie de rezultat. În acest caz, criteriul
necesar pentru obţinerea rezultatului în munca angajatului trebuie să
fie unul clar şi expres stipulat în contract, pentru a nu genera confuzii
legate de o eventuală nemulţumire ulterioară a părţilor legată de felul
în care salariatul înţelege să îşi îndeplinească obligaţia asumată.
Oamenii nu pot fi percepuţi de către ceilalţi ca având o
problemă cu alcoolul sau cu alte droguri după gustarea ocazională a
______________________
503
Legea 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, op. cit.
504
Idem.
unei băuturi sau după fumatul unei ţigări, cu atât mai mult cu cât
există persoane care de multe ori nu pot lucra decât după un pahar sau
după fumarea unei ţigări. Această distincţie este foarte importantă ca
şi criteriu pentru aprecierea muncii salariatului ca o consecinţă a
consumului de alcool sau droguri. În lipsa ei, aprecierea muncii
acestuia ar putea fi una subiectivă sau nedreaptă.
Lucrurile stau însă diferit atunci când discutăm despre
consumul ilegal de droguri, pentru că, oricum ar fi (indiferent de
valoarea muncii salariatului) fapta este considerată infracţiune de către
legea românească iar salariatul trebuie deferit autorităţilor legale
competente.
De asemenea, trebuie să distingem între aspectele legale ale
problemei şi aspectele sociale generate de către cele legale.
Aspectele legale impun reguli clare de drept în ceea ce priveşte:
pedepsirea consumului de droguri ilegale în condiţiile prevăzute de
Legea nr. 143/2000; şi măsurile legale pe care le poate lua angajatorul
în cazul în care acesta observă că angajatul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile contractuale datorită consumului de alcool sau droguri:
 măsuri disciplinare505;
 poate decide încetarea unilaterală a contractului individual
de muncă506;
 suspendarea contractului individual de muncă507.
Putem duce însă problema puţin mai departe pentru a încerca
a rezolva consumul de droguri şi alcool la locul de muncă. Soluţia
poate fi una simplă şi anume o propunere de lege ferenda în sensul
introducerii în stipulaţiile legale a unei obligaţii în sarcina
angajatorului de a-şi testa angajaţii înainte de începerea orelor de
lucru.
Aspectele legale ale problemei consumului de droguri la locul
de muncă au adesea drept consecinţe anumite aspectele sociale. Este
vorba bineînțeles despre dependenţele care nu intră sub incidenţa legii
______________________
505
Titlul XI (art. 247-252) din Codul Muncii, op. cit.
506
Potrivit prevederilor art. 55, lit. c); art. 58 (2, teza I), coroborat cu art. 61 din
Codul Muncii, op. cit.
507
Art. 52 din Codul Muncii, op. cit.
penale. Amintim astfel cazul salariaţilor care sunt dependenţi de

alcool sau de tutun şi care în absenţa acestora nu dau randamentul
dorit. Este de asemenea şi cazul a ceea ce literatura de specialitate a
numit muncă creativă. În ambele cazuri, se pune în discuţie felul
obligaţiei asumate prin contractul individual de muncă – de mijloace
(care, aşa cum am spus, este regula) sau de rezultat. În cazul acesteia
din urmă măsurile ar trebui luate de către angajator numai după o bună
apreciere a rezultatului final al muncii. În toate cazurile însă
angajatorii trebuie să găsească diferite soluţii pentru a preveni
pierderile financiare determinate de concedierea angajaţilor care
consumă alcool sau alte droguri. Acest aspect este cu atât mai relevant
în situaţia în care angajatorul a plătit pentru formarea profesională a
salariatului – caz în care costurile sunt duble: costul pregătirii plus
costurile unei alte pregătiri pentru un nou angajat, plus alte costuri.
Experienţa în materie, oferită de alte ţări este semnificativă şi ar fi
indicată raportarea la aceasta508.
Angajatorii ar putea folosi teste pentru consumul de alcool şi
alte droguri la locul de muncă - în acest caz ar trebui să înscrie
salariaţii găsiţi vinovaţi în diferite programe de tratament, consiliere,
terapie, reabilitare. Pentru a încuraja angajatorii în renunţarea la alcool
şi droguri, ar putea să-i păstreze cu statutul de salariaţi până în
momentul reabilitării509.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre
statele membre şi oamenii lor într-o manieră coerentă, în baza
principiului solidarităţii. Încă din anii ’70, a fost creat un sistem de
cooperare între statele membre în care însă erau de asemenea
implicate şi ţări terţe, în special în domenii precum: lupta împotriva
terorismului, lupta împotriva traficului de droguri, etc. Odată cu
______________________
508
J. P. Gray, Why Our Drug Laws Have Failed and What We Can Do About It,
Second edition, Temple University Press, Philadelphia, 2012.
509
Strategia Naţională antidrog a României pentru 2013-2020,
http://www.mai.gov.ro/Documente/Transparenta%20decizionala/Strategie%20_SN
A%202013-2020.pdf; Hotărârea nr. 784/2013 privind aprobarea Strategiei
Naţionale antirog a României pentru 2013-2020 şi a planului de acţiune în perioada
2013-2020 pentru implementarea Strategiei naţionale antidrog 2013-2020, M. Of.
Nr. 784 din 9 octombrie 2013.
dezvoltarea Uniunii şi a proiectului de creare a unei Pieţe Interioare

precum şi a dezvoltării libertăţii de circulaţie a persoanelor şi a
serviciilor, a intervenit necesitatea de a crea o entitate desemnată să
gestioneze diferite politici ale U.E. în această materie a consumului de
droguri şi alcool.
Astfel, odată cu Tratatul de la Maastricht, unul dintre
obiectivele Pilierului III al Uniunii Europene a fost combaterea
dependenţei de droguri. Bazele juridice ale Uniunii în lupta antidrog
sunt oferite de către art. 152 din Tratatul asupra Uniunii Europene
privind sănătatea publică, art. 29 din Titlul VI din Tratatul asupra
Uniunii Europene (privind cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală) şi art. 31 din Tratatul de la Maastricht care prevede
posibilitatea de a adopta reguli minimale referitoare la infracţiunile și
la sancţiunile aplicate în domeniul traficului de droguri, precum şi în
Titlul V al Tratatului asupra Uniunii Europene privind politica externă
şi de securitate comună. Totodată Uniunea Europeană a adoptat norme
de introducere în legislaţia europeană a unor convenţii internaţionale
cum este cea adoptată de Naţiunile Unite în 1998 contra traficului
ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope. Obiectivele de bază ale
acestor politici urmăresc sănătatea populaţiei, securitatea ameninţată
de actele antisociale, eficienţa acţiunilor poliţieneşti şi judiciare.
Ca o consecinţa, în 1993 a fost creat, la Lisabona, Observatorul
European pentru Droguri şi Toxicomanie, care a devenit operaţional
în 1995.
În 2001 s-a născut reţeaua europeană de prevenire a
criminalităţii care a asumat sarcina de a lupta împotriva toxicomaniei
urmărind reducerea cererii şi ofertei de droguri. Instituţiile europene
au pus în lucru programe (OISIN GROTIUS, FALCONE) în vederea
asigurării informaţiilor necesare şi a formării personalului necesar în
acest domeniu.
Un plan amplu de acţiune a fost operaţional pentru perioada
2001-2004 la nivelul Uniunii Europene, urmat apoi de Strategia
antidrog 2005-2012, iar apoi de planuri succesive până la cel pentru
perioada 2013-2020.
În prezent, noua Strategie Europeană împotriva Drogurilor
2013-2020 şi alte planuri de acţiune ar trebui să direcţioneze acţiuni
colective în domeniul drogurilor atât în Uniunea Europeană, cât şi la
nivel internaţional. Ea nu impune obligaţii legale în statele membre ale

Uniunii Europene, dar promovează un model comun cu priorităţi,
obiective, acţiuni şi indicatori de măsurare a performanţei bine
definite.
Eforturile Uniunii Europene se înscriu într-un cadru
internaţional mai larg, în care se manifestă preocupările tuturor
statelor privind combaterea producerii, transportului şi consumului de
droguri.
La nivel internaţional, Raportul Comisiei Globale asupra
Politicii de Droguri din mai 2013, recomandă: conştientizarea de către
Guverne a costurilor umane, economice şi sociale, determinate de
diferite epidemii cauzate de consumul de droguri; găsirii unor soluţii
potrivite pentru abordarea acestei probleme şi a celor care se confruntă
cu ea întrucât marginalizarea consumatorilor de droguri nu est o
soluţie, aceştia ar trebui sa beneficieze de servicii de tratament;
încurajarea implicării comunităţilor afectate şi redirecţionarea
resurselor, spre prevenirea prin educaţie a consumului de droguri510;
guvernele ar trebui să elaboreze programe de tratament, strategii
naţionale, planuri de acţiune; prevenirea şi controlul programelor unde
sunt implicaţi actori din diferite sectoare511. Acest raport, ca şi cele din
anii precedenţi, reprezintă semnul cerinţei responsabilizării guvernelor
dar şi al opiniei publice ţinând seama de faptul că drogurile sunt sub
unghiul condiţiei umane, o ameninţare gravă la adresa sănătăţii şi a
personalităţii omului.
______________________
510
J. Paul Goodman, E. Lovejoy, Andrew Sherratt (edit.), Global and historical
perspectives on how cultures define drugs, Second edition, Routledge, London,
2007.
511
Global Commission on Drug Policy, The Negative Impact Of The War On Drugs
On Public Health: The Hidden Hepatitis C Epidemic, May 2013. -
http://www.globalcommissionondrugs.org/wp-
content/themes/gcdp_v1/pdf/Global_Commission_Report_English.pdf
Capitolul III
Unele probleme europene ale României
1. Proceduri diplomatice de soluţionare pe cale

paşnică a conflictelor identificate în cadrul
Războaielor Balcanice********
Introducere. Interesul pentru un subiect particular cum sunt

războaiele balcanice s-a născut în continuarea unor preocupări privind
rolul medierii şi al negocierii în viaţa social politică, inclusiv în cea
internaţională512.
Ideea de bază pe care ne-am construit demersul este aceea că
medierea şi negocierea se leagă strâns de spiritul european, de dorinţa
de a soluţiona paşnic conflictele. Împărtăşind valorile spiritului
european şi în viaţa politică românească s-au manifestat eforturile de a
interveni în scena internaţională în spiritul reconcilierii, al dorinţei de
pace al bunelor relaţii. Atitudinea României în timpul războaielor
balcanice a dovedit ingeniozitate diplomatică în înţelegerea
raporturilor de forţe din relaţiile internaţionale, o clară cunoaştere a
interesului naţional dar şi o opţiune valorică semnificativă pentru felul
de a fi al românilor.
Aceste rânduri sunt, într-un anume sens, un studiu de caz legat
de cercetarea rolului dreptului în spiritualitatea europeană aşa cum se
manifestă în istoria noastră.
În 1962 Curtea Internaţională de Justiţie numea „conflict” sau
„diferend internaţional” „un dezacord asupra unei chestiuni de fapt sau
de drept, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între
______________________
512
Este vorba despre lucrarea: Medierea în viaţa social-politică, Diana-Ionela
Ancheş, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010.
două sau mai multe state”513. Pornind de la această definiţie, unii

autori au făcut distincţie între diferendele de natură juridică (care se
referă la aplicarea sau la interpretarea dreptului existent) şi diferendele
de natură politică (care se referă la crearea dreptului sau la
modificarea dreptului existent şi care nu pot fi formulate juridic
deoarece sunt îndreptate spre o evoluţie ulterioară)514. Considerăm că
ambele războaie balcanice pot fi încadrate în categoria diferendelor de
natură politică, la baza cărora au stat probleme de natură etnică,
economică şi ideologică adânc înrădăcinate515.
David Ruzié a reperat două categorii de rezolvare a conflictelor
internaţionale: unele paşnice care la rândul lor pot fi: diplomatice
(negocierile, bunele oficii şi medierea) şi instituite (ancheta,
concilierea, reconcilierea şi arbitrajul) şi altele nepaşnice determinate
de dreptul războiului516.
Interesul pentru tema abordată în prezentul subcapitol s-a
născut din dorinţa de a încadra într-una sau în alta dintre modalităţile
de soluţionare pe cale paşnică a conflictelor, atitudinile statelor
implicate în cele două Războaie Balcanice, raportat mai ales la
încadrările făcute deja în literatura de specialitate, dar şi la prevederile
teoretice care s-au conturat până în zilele noastre. Înainte de a intra
propriu-zis pe terenul dezbaterilor, considerăm că se impune o scurtă
referire teoretică la fiecare dintre modalităţile paşnice de soluţionare a
diferendelor internaţionale amintite, pornind de la cele două Convenţii
de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a
diferendelor dintre state şi completând cu opiniile emise de specialiştii
în relaţiile internaţionale.
Proceduri paşnice de soluţionare a conflictelor internaţionale.
Procedurile diplomatice sunt proceduri vechi care au menirea de a
încerca apropierea, prin intermediul unui terţ, a punctelor de vedere
______________________
513
CPJI, affaire du Lotus, 1927; affaire du Sud-Ouest africain, 1962.
514
David Ruzié, Droit International Public, onzième édition, Dalloz, Paris, 1994, p.
155.
515
Referitor la bazele conflictelor internaţionale a se vedea D. J. Whittacker,
Conflict and Reconciliation in the Contemporary World, Routledge, London, 1999,
pp. 1-3.
516
David Ruzié, op. cit., pp. 174-180.
ale părţilor până la acceptarea unei soluţii comune. Prima procedură

diplomatică la care am făcut referire este negocierea. Aceasta pentru
că, aşa cum arată şi I. William Zartman, „diplomaţia” însăşi
„reprezintă managementul relaţiilor internaţionale prin negociere
(…)”517. În lucrarea Negocierile în viaţa social-politică, Liviu-Petru
Zăpârţan a consacrat negocierilor diplomatice un întreg capitol şi le-a
definit ca fiind „esenţa activităţii diplomatice (…)”518. Acelaşi autor
arată că negocierea diplomatică este „un mijloc de soluţionare paşnică
a diferendelor dintre ţări”519 care cuprinde, „în sens larg, desfăşurarea
dialogului diplomatic, iar în sens restrâns, intervenţia în raporturile
dintre subiecţii de drept internaţional, realizată diferit, după gradul de
explicitare, de formalism, de angajament al statelor, dar prin care să se
ajungă la acorduri cu putere juridică”520.
Negocierile diplomatice se desfăşoară în contextul normalităţii
relaţiilor dintre state, în cadrul unor reuniuni periodice, a unor
conferinţe speciale, prin intermediul diplomaţilor sau al oamenilor
politici, oficial sau oficios (sub forma tatonărilor), oral sau în scris,
direct (şefii de state) sau indirect (la nivel ministerial)521, chiar dacă
ele pot fi angajate paralel cu conflictele violente.
Până în secolul al XIX-lea, negocierea se caracteriza prin
„personalizare”, cu consecinţa ignorării „intereselor populaţiei”.
Ulterior, s-a considerat că negocierea „presupune o comunicare
permanentă, cu tehnici (…) sofisticate ale negocierii şi cu o bogată
informare a opiniei publice”522. Abordarea contemporană a negocierii
diplomatice arată necesitatea respectării intereselor partenerului, în
baza principiului reciprocităţii şi al toleranţei şi în baza recunoaşterii
diferenţelor. Forţa negocierii diplomatice contemporane stă în
______________________
517
I. W. Zartman, Negotiation and Conflict Management. Essays on theory and
practice, Routledge, London, 2008, pp. 155-156.
518
Liviu-Petru Zăpârţan, Negocierile în viaţa social-politică, Ed. Eikon, Cluj-
Napoca, 2007, p. 262.
519
Ibidem, p. 282.
520
521
I. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
522
claritatea principiilor acesteia, dar mai ales în recunoaşterea „forţei

dreptului internaţional”523.
Alături de negociere, Convenţiile de la Haga conţin prevederi
referitoare şi la bunele oficii şi la mediere. Astfel, în baza textelor
Convenţiilor, statele semnatare ale acestora s-au obligat la solicitarea
către „statele prietene şi dacă împrejurările o permit”, a unei proceduri
prealabile războiului, anume bunele oficii. Fără a face referire expresă
la bunele oficii, Carta ONU recunoaşte totuşi, în articolul 33
importanţa acestora. Fără a aminti situaţia concretă referitoare la
americani, consacrată în articolul 9 din Pactul de la Bogota, cu referire
la acest text se poate reţine că bunele oficii reprezintă demersul unui
terţ (guvern/guverne sau cetăţean eminent) neimplicat în conflict,
întreprins cu scopul de a apropia părţile astfel încât acestea să aibă
posibilitatea de a găsi o soluţie reciproc acceptabilă. Traian Chebeleu
arăta că scopul bunelor oficii este unul limitat la aducerea părţilor la
masa negocierilor şi eventual la încurajarea acestora să reia
negocierile atunci când acestea au fost întrerupte. Terţul nu participă la
aceste negocieri şi nu poate face propuneri pentru soluţionarea
diferendului, rolul său limitându-se la consilierea părţilor implicate în
conflict în sensul de a negocia. Pentru ca un conflict să poată fi
soluţionat prin intermediul bunelor oficii mai este necesar ca părţile să
le accepte atât când acestea sunt iniţiate de terţ din proprie iniţiativă,
cât şi atunci când ele sunt cerute de către una dintre părţi524.
În ceea ce priveşte medierea internaţională, aceasta a fost
definită de I.W. Zartman ca fiind „o formă de intervenţie a terţilor într-
un conflict” care se diferenţiază de alte forme de intervenţie a terţilor
întrucât nu se bazează pe folosirea directă a forţei şi nu presupune
ajutarea participanţilor la conflict să câştige. Scopul medierii
internaţionale este de a aduce conflictul la un acord acceptabil pentru
toate taberele, dar şi pentru interesele terţului intervenient. Tot autorul
arată că medierea internaţională implică o negociere între părţile aflate
în conflict, negociere care este facilitată de către terţ. În medierea
______________________
523
Ibidem, p. 286.
524
Traian Chebeleu, Drept Diplomatic şi Consular, Ed. Universităţii din Oradea,
Oradea, 2000, pp. 724-725.
internaţională terţul are un rol activ şi puternic. Oricare ar fi însă

statutul sau strategiile mediatorului, aceştia operează pe un teren
dificil şi nesigur, intrând într-o relaţie conflictuală în care părţile au
diferite aşteptări, scopuri şi costuri. Terenul pe care operează
mediatorul îi permite acestuia să adopte o multitudine de roluri şi
tehnici (facilitare, încurajare, manipulare)525.
Dintre strategiile folosite de mediatorul internaţional amintim:
strategiile privind crearea acordului şi strategiile orchestrării
conflictului526; strategii de segmentare a conflictului şi strategii de
abordare a conflictului în totalitatea sa527; interacţiunea, presiunea,
compensarea şi inacţiunea528; strategii de comunicare – facilitare,
strategii de formulare şi strategii de manipulare. Acestea din urmă pot
presupune chiar şi presiuni sau ameninţări din partea mediatorului
pentru ca părţile să facă concesii şi să ajungă la un compromis529.
Folosirea strategiilor de manipulare de către mediatorul
internaţional aduce în discuţie problema puterii acestuia care se
concretizează în abilitatea sa de a direcţiona părţile către scopul
dorit530.
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 consacră medierea
ca mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale,
alături de bunele oficii, conciliere şi arbitraj. Datorită
ambiguităţilor care au fost sesizate în literatura de specialitate cu
______________________
525
J. Bercovitch, „Third parties and conflict management in the context of East Asia
and the Pacific”, în vol. J. Bercovitch, Kwei-Bo Huang, Chung-Chian Teng (edit.),
Conflic Management, Security and Intervention in East Asia, Third-party mediation
in Regional conflict, Routledge, London, 2008, pp. 21-22; I.W. Zartman, op. cit., pp.
155-156; M. Brecher, J. Wilkenfeld, „The ethnic dimension of international crises”,
în vol. D. Carment, P. James (edit.), Wars in the Midst of Peace: The international
Politics of Ethnic Conflict, Univ. of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1997, pp. 164-193.
526
D. Kolb, „Strategy and tactics of mediation”, în Human Relations, nr. 36, 1983,
pp. 24-68.
527
J.G. Stein, „Structure, strategies and tactics of mediation”, în Negotiation
Journal, nr. 1, 1985, pp. 331-347.
528
P. Carnevale, „Strategic choice in mediation”, în Negotiation Journal, nr. 2,
1986, pp. 41-56.
529
S. Touval, I. W. Zartman, International Mediation in Theory and Practice,
Westview Press, Boulder, 1985.
530
I. W. Zartman, op. cit., p. 167.
privire la textul convenţiilor, mai ales în ceea ce priveşte frecventa

confuziune dintre termenii amintiţi, de natură a pune în faţa statelor
un text neclar531, considerăm că edificatoare în acest domeniu sunt
doctrina conturată, dar mai ales practica statelor în domeniul
medierii internaţionale532.
Caracteristica de bază a procedurilor instituite de soluţionare
pe cale paşnică a diferendelor internaţionale o reprezintă
consimţământul părţilor cu privire la constituirea unui organ de
reglementare a conflictului dintre ele533.
Ancheta are scopul de a facilita soluţionarea unui conflict
prin intermediul unui organism imparţial compus din naţionali ai
statului în conflict şi din terţi aleşi în funcţie de competenţa lor.
Intervenţia Comisiei de anchetă este limitată la examinarea
faptelor, aceasta având rolul de a evidenţia cauzele şi consecinţele
conflictului şi responsabilităţile care decurg din acesta534. La rândul
său, concilierea este o procedură care presupune intervenţia unei
comisii compuse din persoane alese pentru încrederea de care se
bucură din partea taberelor aflate în conflict şi are rolul de a pune
de acord adversarii în urma desfăşurării unei proceduri în
contradictoriu. Nici constatările comisiei de anchetă şi nici cele ale
comisiei de conciliere nu au un caracter obligatoriu pentru părţi535
şi ambele au fost calificate ca fiind proceduri preliminare de
soluţionare a diferendelor internaţionale536.
Spre deosebire de acestea, arbitrajul este o procedură
definitivă537 care permite reglarea conflictului de către arbitrii aleşi
de părţi. Pentru ca această procedură să poată fi pusă în practică în
relaţiile internaţionale, trebuie îndeplinite trei condiţii esenţiale:
consimţământul expres al statelor sau „compromisul către arbitraj”;
stabilirea organului arbitral – care prin Convenţia de la Haga din
______________________
531
Michèle Guillaume Hofnung, op. cit., pp. 16-17.
532
Diana-Ionela Ancheş, op. cit., 2010, pp. 258-317.
533
David Ruzié, op. cit., p. 157; Convenţiile de la Haga, 1899, 1907.
534
535
Ibidem, p. 158.
536
Diana-Ionela Ancheş, op. cit., 2010, p. 247.
537
Idem.
1907 purta numele de Curte Permanentă de Arbitraj şi se referea la

o listă de persoane care erau susceptibile să fie alese ca arbitri; şi
stabilirea liberă a procedurii arbitrale538.
Sentinţa arbitrală are un caracter obligatoriu, în principiu,
pentru părţi, acestea trebuind să o execute cu bună-credinţă, şi este
relativă faţă de terţi. Mai trebuie menţionat că arbitrajul
funcţionează atunci când părţile doresc să ajungă la o înţelegere şi
nu se problematizează asupra celui care deţine controlul asupra
deznodământului539. David Ruzié a mai reţinut că atunci când avem
de-a face cu un conflict politic, arbitrajul nu a reuşit niciodată să
funcţioneze540.
Am lăsat la urmă reconcilierea întrucât aceasta presupune
mai mult decât rezolvarea conflictului, adică soluţionarea acestuia.
Aceasta din urmă înseamnă că, în urma înţelegerii la care părţile au
ajuns şi în urma procesului parcurs, ele au reuşit să stingă definitiv
conflictul dintre ele, indiferent de cât de adânc înrădăcinat a fost
acesta, fără posibilitatea de izbucnire ulterioară a sa. Pentru aceste
considerente, reconcilierea pare a fi calea ideală de soluţionare a
diferendelor, reprezentând un pas către o comunitate sigură şi
integrată541 şi care nu îşi găseşte aplicabilitatea în cazul războaielor
balcanice.
Înainte de a trece la analizarea poziţiei statelor în războaiele
balcanice prin prisma prevederilor teoretice enunţate, dorim să
facem precizarea că despre toate aceste mijloace de soluţionare
paşnică a diferendelor internaţionale, pot fi spuse mult mai multe,
dar acest subcapitol nu are ca scop clarificarea teoretică a acestora,
motiv pentru care am găsit de cuviinţă că se impune o prezentare
succintă a principalelor caracteristici ale lor care să ne ajute în
demersul amintit la începutul acestuia.
Proceduri paşnice de rezolvare a conflictelor internaţionale
identificate în timpul războaielor balcanice. Războaiele Balcanice
______________________
538
David Ruzié, op. cit., p. 159.
539
Diana-Ionela Ancheş, op. cit., 2010, p. 250; J. Bercovitch, Third parties, op. cit.,
pp. 21-22.
540
541
Diana-Ionela Ancheş, op. cit., 2010, p. 248.
din anii 1912-1913 s-au produs ca o consecinţă a determinării

statelor balcanice de a îşi rezolva problema unităţii naţionale „în
faţa slăbiciunii Imperiului Otoman şi a opoziţiei Marilor Puteri”.
Marile Puteri care au menţinut pacea în Peninsula Balcanică
începând cu anul 1878 prin mecanismul Declaraţiei de la Berlin, au
fost lipsite de dorinţa de a o consolida atunci când au fost
confruntate cu problema unităţii balcanice542.
În primul rând, trebuie să remarcăm că războaiele balcanice
din anii 1912-1913 s-au prezentat sub forma unor războaie
regionale, cu un adânc substrat politic determinat de: dorinţa
împărţirii sferei de influenţă în zonă; de dorinţa de afirmare a unor
state noi; de tensiunea interetnică şi inter-religioasă specifică
teatrului de desfăşurare a ostilităţilor şi care a ameninţat la un
moment dat ordinea internaţională, dacă ne raportăm şi la
consecinţele economice ale ostilităţilor543.
Actorii importanţi ai scenei internaţionale, la acel moment,
au fost: Imperiul Otoman; Liga Balcanică – compusă din Bulgaria,
Muntenegru, Grecia şi Serbia; România; şi „Concertul Marilor
puteri europene” – compus din Franţa, Anglia, Rusia, Germania,
Austro-Ungaria şi Italia; dar şi alţi actori precum SUA.
______________________
542
Richard C. Hall, The Balkan Wars 1912-1913, Prelude to the First World War,
Routledge, London, 2000, p. 21.
543
Amintim aici inconvenientele determinate de operaţiunile militare şi navale ale
Greciei pentru comerţul american, prin blocarea tuturor porturilor turceşti în vederea
„paralizării” transporturilor comerciale către Imperiul Otoman. – Pentru mai multe
detalii, a se vedea: Jacob Gould Schurman, The Balkan Wars, 1912-1913, third
edition, The Floating Press, 2008, pp. 64-65.
Hartă a arenei de desfăşurare a Războaielor Balcanice544
Protagoniştii primului război balcanic (Octombrie 1912 – Mai

1913) au fost Imperiul Otoman şi statele Ligii Balcanice (Grecia,
Serbia, Bulgaria şi Muntenegru). Acesta s-a încheiat în urma
capitulării Imperiului Otoman, trupele Ligii Balcanice ocupând cea
mai mare parte din teritoriul european al acestuia. În urma
„dezastrului” s-a convocat Conferinţa de Pace de la Londra la care au
participat delegaţii statelor beligerante şi ambasadorii marilor puteri.
Imperiul Otoman a încercat să amâne cât mai mult această Conferinţă
de Pace întrucât, în urma acesteia Turcia trebuia să cedeze o mare
parte din teritoriile sale. Insistenţa marilor puteri şi presiunile
exercitate de acestea au determinat Turcia să semneze Tratatul de Pace
de la Londra la 30 mai 1913. Tratatul de Pace prevedea teritoriile care
trebuiau cedate de către Turcia Ligii Balcanice, cu excepţia teritoriului
Albaniei ale cărei graniţe au fost fixate de Marile Puteri. Tot în tratat
se stipula şi faptul că Marile Puteri aveau puterea de a determina
soarta Insulelor de la Marea Egee. Tratatul conţinea şi prevederi
referitoare la Insula Creta şi la retragerea suveranităţii turceşti faţă de
______________________
544
Hartă preluată din Philip S. Jowett, Armies of the Balkan Wars, 1912-13, The
priming change for the Great War, Osprey Publishing, Oxford, 2011, p. 4.
aceasta, prevederi financiare şi prevederi referitoare la noile graniţe

ale Turciei545.
Fiind o pace impusă de către Marile Puteri, datorită influenţei
de care acestea se bucurau, aceasta nu a fost de lungă durată, cu atât
mai mult cu cât, intervenţia terţilor (Marile Puteri) nu a avut scopul de
a stinge conflictul prin soluţionarea acestuia. Soluţia impusă de
acestea nu numai că a nemulţumit cel puţin o parte din beligeranţi dar,
în acelaşi timp, a dat naştere unui alt conflict, de data aceasta între
părţile „câştigătoare ale primului război balcanic”, cu privire la
împărţirea „prăzii de război”.
Protagoniştii celui de al doilea război balcanic (Iunie - Iulie
1913) au fost, la început, Bulgaria, pe de o parte şi Grecia şi Serbia, de
cealaltă parte. Cu privire la acest al doilea război balcanic trebuie
avute în vedere două aspecte. În primul rând,este vorba despre un
tratat bilateral privind împărţirea teritoriilor, încheiat între Bulgaria şi
Serbia, iar apoi despre intervenţia României în război alături de Serbia
şi Grecia.
În ceea ce priveşte Tratatul bilateral dintre Bulgaria şi Serbia
încheiat anterior primului război balcanic, trebuie amintit că acesta nu
mai corespundea noii situaţii create prin Tratatul de Pace de la Londra,
astfel încât ambele părţi dădeau semnale puternice în sensul
nerespectării sale. Astfel, Serbia insista în renegocierea tratatului.
Ceea ce interesează în prezentarea de faţă este faptul că, în cuprinsul
Tratatului bilateral, Ţarul Rusiei fusese numit ca arbitru în cazul unei
dispute teritoriale între cele două părţi. Acelaşi Ţar, în baza Tratatului
bilateral în discuţie le-a cerut Bulgariei şi Serbiei să îşi supună
neînţelegerile arbitrajului. Susţinerile pro-slave ale Ţarului au
nemulţumit Austro-Ungaria crescând astfel tensiunile între cele două
mari puteri. Negocierile care au avut loc la St. Petersburg, în cadrul
„procedurii de arbitraj” au eşuat, iar soluţia propusă în cadrul acestei
conferinţe nu a fost pe placul părţilor. Aceste aspecte au determinat
izbucnirea propriu-zisă a celui de-al doilea război balcanic546.
______________________
545
Ibidem, pp. 67-70.
546
Ibidem, pp. 94-97.
În ceea ce priveşte intervenţia României în cel de-al doilea

război balcanic, pentru demersul nostru, aceasta trebuie vizualizată în
contextul încheierii Tratatului de Pace de la Bucureşti semnat la 10
august 1013, în cadrul Conferinţei de Pace de la Bucureşti din 28 iulie.
În urma acestui Tratat, România a fost compensată pentru neutralitatea
sa în primul război balcanic cu o porţiune din sudul Dobrogei şi nord-
estul Bulgariei, de la Turtucaia la Balcic.
Opiniile cu privire la atitudinea României sunt divizate în
literatura de specialitate. Astfel, într-un interviu acordat la Radio
România Internaţional, istoricul Alin Ciupală emitea opinia potrivit
căreia „România nu a intrat la de început în război, pretinzând o
poziţie de arbitru al Balcanilor547. Alţii recunosc într-adevăr că
România şi-a marcat predominanţa în Balcani, dar acest aspect nu în
urma neutralităţii sale, ci în urma intervenţiei acesteia548. Ceea ce
literatura străină a criticat a fost compensaţia acordată României
pentru neutralitatea sa şi, mai mult, pretenţia acesteia la Conferinţa de
la Londra în sensul compensării neutralităţii sale. Nu dorim să intrăm
în această dispută referitoare la justeţea cererilor României.
Considerăm însă că poziţia de neutralitate adoptată nu se subsumează
unei poziţii de „arbitru al Balcanilor”, căci aşa cum am arătat în prima
parte a prezentării arbitrajul internaţional presupune îndeplinirea
anumitor condiţii, unele dintre acestea stipulate în chiar Convenţiile de
la Haga din 1899 şi 1907.
Concluzia care se desprinde din această analiză referitoare la
poziţia României în cele două războaie balcanice este în sensul că
aceasta a fost neutră în primul război balcanic şi beligerantă în cel de-
al doilea, singurul „arbitru” în acest al doilea caz putând fi considerat
Ţarul Rusiei.
România, Serbia, Grecia, Muntenegru şi Bulgaria pot fi
considerate negociatoare ale Tratatului de Pace de la Bucureşti
întrucât la semnarea acestuia nu au participat decât reprezentanţii
părţilor în discuţie, fără participarea Marilor Puteri, aspect care
dovedeşte o emancipare a statelor semnatare. Această emancipare
______________________
547
Din Arhiva Pro Memoria, Radio România Internaţional, 01.07.2008.
548
Jacob Gould Schurman, op. cit., p. 107.
reiese şi din tratatele care au fost încheiate ulterior cu Bulgaria fără

intervenţia Concertului Marilor Puteri europene care au rămas cu
competenţele ce le erau stabilite prin Tratatul de Pace de la Londra549.
Încheierea războaielor balcanice a determinat şi încheierea
misiunii Concertului Marilor Puteri europene de „mediere colectivă”
în conflictele balcanice. Divizarea Concertului în Puterile Centrale şi
Antantă şi astfel, divizarea intereselor statelor care îl compuneau au
făcut inaplicabilă aplicarea instrumentului medierii la noul context
politic, regional şi mondial550. În afară de concluzia că instrumentul
medierii a fost folosit în războaiele balcanice de o manieră colectivă,
de către Concertul Marilor Puteri europene, se mai impune să arătăm
că rezolvarea conflictului din Balcani nu a determinat soluţionarea
bazelor acestuia. Consecinţele au fost dramatice şi s-au manifestat la
nivel mondial, prin izbucnirea Primului Război Mondial.
2. Valenţe europene ale liberalismului românesc

în secolul al XIX-lea*********
(a) Către modernizarea societății românești
Speranța boierimii autohtone românești referitoare la eliberarea

de sub dominația otomană a debutat în perioada războaielor ruso-
austro-turce din secolul al XVIII-lea. Eliberarea de sub dominația
otomană însemna redobândirea de către Principatele Române a unui
statut politic de sine stătător sub protectoratul uneia dintre cele două
mari puteri vecine. În vederea îndeplinirii acestui deziderat, treptat și
cu spaima pierderii pozițiilor privilegiate de care se bucura, elita
conducătoare românească a adoptat multe dintre obiceiurile
______________________
549
Fritz Münch, „Balkan Wars (1912/1913)”, în vol. Encyclopedia of Public
International Law, vol. 7 – History of International Law, Elsevier Science
Publishers, North – Holland, Amsterdam, 1984, p. 17.
550
Fritz Münch, op. cit., p. 18.
occidentale. Din acest motiv, în literatura românească, această

perioadă a fost caracterizată ca fiind una în care „peisajul românesc
apărea ca un mozaic de cutume orientale şi de moravuri apusene,
amestecate în modul cel mai ingenios”551.
Debutul modernității românești este plasat de istoricii români la
începutul secolului al XIX-lea, piatra de temelie a acesteia
reprezentând-o mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu. Privind
„intrarea României în modernitate” dintr-o perspectivă sociologică,
Dan Chiribucă a identificat două aspecte care permit stabilirea
debutului acesteia. Primul aspect se referă la factorii economici care
au determinat modernizarea, precum semnarea Tratatului de la
Adrianopol și a Convenției vamale cu Austria, după intrarea României
în circuitul economic occidental, dar și la „importul ideologiei
liberale”. Al doilea aspect face referire la momentul în care au apărut
primele instituții moderne552.
Referindu-se la primul aspect menționat, Ștefan Zeletin pune
semnul egal între rezultatul integrării României în economia
occidentală și modernizarea statului român. Autorul face referire la
efectul influenței ideilor liberale importate de burghezia română, care
s-a concretizat în „teoria dezvoltării burgheziei române”, enunțată și
de Carp, Maiorescu, A.D. Xenopol și Dobrogeanu – Gherea, făcând o
paralelă între modalitatea de dezvoltare a burgheziei în occident – „de
jos în sus” - și cea în care s-a dezvoltat la noi – „de sus în jos, de la
forme la fond”553. În ceea ce privește aspectul apariției primelor
instituții moderne în România, Dan Chiribucă a identificat anumite
probleme care prezintă relevanță pentru debutul procesului de
modernizare a societății românești. Aceste probleme se referă la
identificarea instituțiilor importante din acest punct de vedere, la
______________________
551
Ileana Căzan, „Societatea Românească văzută de occidentali: între modernitate şi
tradiţie (1800-1829)”, în Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan (coord.), Schimbare şi
devenire în Istoria României, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane,
2008, p. 227.
552
Dan Chiribucă, Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia modernităţii în
România, Ed. Dacia, Eikon, Cluj-Napoca, 2004, pp. 73-74.
553
Şt. Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei în istorie, Nemira, Bucureşti,
1998, p. 284.
numărul acestor instituții, dar și la momentul apariției acestora.

Pornind de la două evenimente importante care au avut loc în: 1860
când s-a efectuat primul recensământ al Principatelor Române –
moment care poate fi considerat element al modernității pentru că
evidențiază existența unei politici statale de guvernare -, și în 1866
când a fost adoptată prima constituție democratică – care este
considerată un veritabil indicator al instituționalizării unei guvernări
moderne -, autorul trage concluzia că debutul modernității românești
are loc la începutul deceniului al VII-lea al secolului al XIX-lea554.
(b) Debutul liberalismului românesc
În viziunea liberalilor români, statul național reprezenta cel mai

favorabil cadru teritorial și instituțional de dezvoltare a națiunii
române. Fondatorul Partidului Liberal român, I.C. Brătianu (1821-
1891) este perceput ca fiind „ctitorul statului român modern” pentru
că el a fost cel care a pus fundamentul teoretic al necesității statului
național „ca expresie politico-instituțională a națiunii”. Acest obiectiv
a fost urmărit de către liberali, aspect care reiese și din prezența
numeroasă a acestora la înfăptuirea unirii Principatelor, la 24 ianuarie
1859. Ulterior, la Congresul de la Berlin din 1878, atât I.C. Brătianu,
cât şi M. Kogălniceanu au încercat să împiedice ruperea teritorială a
României. Îndeplinirea obiectivului unității naționale a românilor a
fost o sarcină transmisă lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu care a angajat
România, pentru înfăptuirea acestui ideal, alături de Antanta, în
Primul Război Mondial555.
I.I.C. Brătianu considera că orice partid politic trebuie să aibă
un „program care să-i asigure viitorul” care să cuprindă reforme,
măsuri cu aplicabilitate imediată, dar și prevederi de perspectivă
asupra problemelor vieții sociale și economice. Odată consolidată
______________________
554
Dan Chiribucă, op. cit., pp. 74-75.
555
„Chestiunea naţională în viziunea Partidului Naţional Liberal, Document adoptat
la Consiliul Naţional al PNL din 8 iunie 2001”, în Valentin Naumescu, Despre
Liberalism în România. Realităţi, dileme, perspective, Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2001, pp. 123-125.
poziția Partidului Național Liberal în viața politică, s-a cristalizat și

doctrina liberală, cu atât mai mult cu cât acest aspect era impus de
noile necesități ale dezvoltării societății. Dintre direcțiile de acțiune ale
doctrinei liberale amintim: consolidarea economică și politică a țării,
asigurarea independenței politice prin asigurarea independenței
economice, consolidarea poziției economice și politice a burgheziei și
accelerarea procesului de modernizare în toate domeniile vieții social-
economice, afirmarea elementului național, importanța lărgirii
cadrului de participare la viața politică, legalitatea, lupta împotriva
practicilor politicianiste și lărgirea dreptului de vot. Toate aceste
direcții de acțiune aveau să fie puse sub cupola devizei „prin noi
înșine”556.
Liberalismul secolului al XIX-lea nu se caracterizează însă
numai prin deviza „prin noi înșine”, ci așa cum arăta și Leonid Boicu,
acesta s-a caracterizat și prin politica „faptului împlinit”557. În ceea ce
privește politica „faptului împlinit”, literatura de specialitate este
divizată. În vreme ce unii autori, precum Dan Berindei, consideră că
această politică se întemeiază pe constatarea lui Cavour, potrivit
căruia: „Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului este
începutul unei noi ere în sistemul politic al Europei”558, alți autori,
precum C. Rădulescu-Motru, considerau că această politică a „faptului
împlinit” reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât o exagerare a
istoricilor: „Adevărul adevărat este cu totul altul. Autoritatea faptului
îndeplinit în anul 1866 vine de la împrejurarea că cei ce ar fi putut
împiedica faptul n-au voit-o sau n-au putut-o face. Aşa este totdeauna
cazul faptului împlinit în istorie, ca şi în viaţa omenească în general.
Aceea ce se voieşte şi nu se împiedică, se împlineşte”559.
______________________
556
557
Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859),
Iaşi, 1978; Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979; Gh. Cliveti, România şi
Puterile Garante. 1856-1878, Iaşi, 1988; Gh. Platon, Istoria modernă a României,
Bucureşti, 1985.
558
Dan Berindei, op. cit., p. 95.
559
C. Rădulescu-Motru, „Regele Carol I şi Destinul României – Discurs ţinut la
Academia Română, 26 mai 1939”, în Din viaţa Regelui Carol I. Mărturii, Bucureşti,
1939, p. 273.
Potrivit opiniei exprimate de Gheorghe Iacob, evoluția istoriei

moderne a României a fost marcată decisiv de alegerea lui Alexandru
Ioan Cuza ca domn în ambele Principate române și de proclamarea
Independenței de stat a României. În acest sens, autorul notează că
„faptul împlinit de români a surprins şi a derutat complet diplomaţia,
care nu se aştepta deloc la acest rezultat”560. În opinia lui I.C. Brătianu,
acest moment istoric a reprezentat un „exemplu de maturitate politică
ce trebuia urmat de Parlamentul României”. Cu prilejul Adunării
Deputaților de la 1 iunie 1883 în vederea dezbaterii revizuirii
Constituției din 1866, I.C. Brătianu afirma: „Mi-aduc aminte când am
ales pe Cuza Domn, că numai naţiunile cele mai tinere, dar chiar
Anglia a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut
să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Şi de atunci, tot cam
aşa am urmat şi de aceea am ajuns aici”561. Cuvinte de laudă la adresa
acestor două momente istorice au existat și din partea autorilor străini.
Spre exemplu, istoricul Keneth Johnston a apreciat că „românii au dat
dovadă de … îndrăzneală, răbdare şi coordonare înţeleaptă. (…)
Tânărul stat şi-a demonstrat în mod convingător atât spiritul
independent, cât şi abilitatea politică de a trage foloase de pe urma
deosebirilor de vederi şi a rivalităţilor dintre puteri”562.
Se consideră astfel că bazele modernizării societăţii româneşti
au fost stabilite prin constituirea statului român modern în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi ca urmare a politicii externe
active întreprinse ce acesta. Acesta a fost momentul în care statul
român a fost propulsat ca stat european, pregătit pentru cucerirea
independenței – alt moment care a reprezentat o schimbare esențială a
poziției statului român în Europa. În urma acestor două evenimente s-
au creat condițiile propice consolidării sistemului politic și
instituțional, dezvoltării social-economice și promovării unei politici
conforme cu interesele statului român, în vederea intensificării
______________________
560
Gh. Iacob, Modernizare – Europenism, Ritmul şi Strategia Modernizării, vol. I,
Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p. 219.
561
I.C. Brătianu, Acte şi cuvântări, VIII, Bucureşti, 1939, p. 199.
562
Keneth Johnston, „Locul românilor în istoria europeană”, în Lupta românilor
pentru făurirea statului naţional unitar în istoriografia contemporană, Bucureşti,
1983, p. 280.
procesului de modernizare a societății românești. O consecinţă a

cuceririi independenţei de stat a reprezentat-o proclamarea Regatului
în martie 1881, act care, așa cum arată Gheorghe Iacob, poate fi inclus
în politica „faptului împlinit”563. Fără a încerca o exagerare a poziției
statului român în Europa la acea dată, autorul conchide că
evenimentele care s-au înscris în politica „faptului împlinit”, dar și
modalitățile prin care reprezentanții românilor au ales să asigure
afirmarea României la nivel european și la nivel internațional au
deschis discuții despre un „exemplu românesc în secolul
naţionalităţilor”564.
(c) Legea fundamentală din 1866
În România secolului al XIX-lea, liberalismul a cunoscut o

perioadă de înflorire în cadrul căreia a fost adoptată una dintre cele
mai moderne constituții românești – Constituția din 1866 votată de
Adunarea Constituantă la 30 iunie 1866 şi promulgată de Carol I la 1
iulie 1866. La elaborarea acestei constituții au contribuit mai multe
aspecte. În primul rând, Constituția din 1866 este rodul dezbaterile
aprinse dintre liberali și conservatori care au încercat impunerea
propriilor concepții asupra organizării regimului constituțional. Apoi,
remarcăm că potrivit literaturii de specialitate, izvoarele acestei
Constituții au la bază tradiția legislativă din perioada Revoluţiei lui
Tudor Vladimirescu, programele de la 1848 ale căror idei principale
au fost incluse în cuprinsul Proiectului de Constituţie al Comisiei
Centrale de la Focşani, dar și realizările constituţionale din timpul lui
Al. I. Cuza565. Raportat la aceste aspecte, Gheorghe Iacob conchide că
această Constituție se potrivea cu necesitățile de dezvoltare a
României în vederea modernizării acesteia566.
______________________
563
Gh. Iacob, op. cit., pp. 220-221.
564
Ibidem, p. 222.
565
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române),
Bucureşti, 1934; Angela Banciu, Rolul Constituţiei de la 1923 în consolidarea
unităţii naţionale (Evoluţia problemei constituţionale în România interbelică),
Bucureşti, 1988.
566
Gh. Iacob, op. cit., p. 224.
Inspirată de modelul Constituției belgiene care era considerată

una dintre cele mai liberale constituții din Europa, proiectul
Constituției din 1866, împreună cu toate amendamentele aduse
acestuia, a fost votat în unanimitate, fiind promulgată de regele Carol I
la data de 30 iunie 1866, intrând în vigoare la 1 iulie 1866, data
publicării acesteia în Monitorul Oficial. Deși la acea dată statul român
se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, în cuprinsul art. 1 din
Constituţie nu se făcea referire la acest aspect, dimpotrivă se prevedea
că: „Principatele Unite române constituie un singur stat indivizibil, sub
denumirea de România”567.
Cele opt titluri ale legii fundamentale din 1866 făceau referire
la: „teritoriul român; drepturile românilor; puterile statului; finanţe;
puterea armată; dispoziţiuni generale; revizuirea Constituţiunii;
dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare”568. Dintre principiile
fundamentale menționate în cuprinsul acesteia amintim569: principiul
suveranităţii naţionale, principiul monarhiei ereditare, principiul
inviolabilităţii şi neresponsabilităţii monarhului, principiul guvernării
reprezentative, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul
responsabilităţii miniştrilor, etc. Constituția garanta570: egalitatea în
fața legilor, deplina libertate a conştiinţei, a presei, a învăţământului, a
întrunirilor, inviolabilitatea domiciliului şi a persoanei, dreptul de
asociere, interzicând reintroducerea pedepsei cu moartea, a cenzurii, a
privilegiilor şi monopolurilor de clasă, etc.
În plan intern, ideile liberale și moderne ale Constituției din
1866 se reflectă și în problemele majore pe care aceasta le supune
atenției, dintre care amintim proprietatea și sistemul electoral. În
contextul în care proprietatea de orice natură „sacră şi inviolabilă”,
astfel încât „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de
utilitate publică, legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă
______________________
567
Eleodor Focşeneanu, Istoria Constituţională a României (1859-1991), Ediţia a II-
a revăzută, Ed. Humanitas, Bucureşti, (1992) 1998, p. 29.
568
Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit
România modernă, Iaşi, 1993, pp. 101-103.
569
Idem.
570
Idem; Simeon Murgu, Mihaela Narcisa Stoicu, Drept constituţional şi instituţii
politice, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2008, pp. 34-35.
despăgubire”, iar „proprietatea dată ţăranilor prin legea rurală şi

despăgubirea garantată proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi
niciodată atinse”. În ceea ce priveşte normele sistemului electoral,
trebuie menționat că, aşa cum se reţine în literatura de specialitate,
acestea se află sub semnul concepţiei conservatorilor571.
În ceea ce privește forma de guvernare, potrivit prevederilor
Constituției (art. 82), România s-a transformat dintr-o monahie
electivă, într-o monarhie ereditară, aspect care contravenea
prevederilor Convenției de la Paris, dar care se încadra în cerinţa
Adunărilor Ad-hoc care prevedea că pentru evitarea declanşării
luptelor pentru tron, se putea ca dinastia să fie atât străină, cât şi
ereditară572.
Principiul separaţiei puterilor în stat care a fost dezvoltat în
cuprinsul mai multor articole din legea fundamentală, făcea referire la
puterea executivă care aparţinea „domnului”, puterea legislativă care
era împărţită între domn şi Reprezentanţa Naţională – bicamerală,
compusă din Senat și Adunarea Deputaților -, și puterea
judecătorească care era exercitată de curţi şi de tribunale (art. 31-36
din Constituție).
Dintre drepturile şi libertăţile prevăzute de Titlul II din
Constituție amintim: libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului şi
a întrunirilor, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, secretul
corespondenţei. În plus, legea fundamentală prevedea desfiinţarea
privilegiilor şi a titlurilor de nobleţe străine, interzicerea pedepsei
capitale şi a confiscării averilor.
În ceea ce privește drepturile electorale acestea au rămas bazate
pe cens, alegătorii fiind împărţiţi în patru colegii electorale, în funcţie
de venituri, de profesie şi de funcţii şi demnităţi. Acest aspect nu
reprezintă o surpriză pentru că la acea vreme, votul cenzitar era
prevăzut în constituţiile multor state europene, inclusiv în cea
belgiană. În pofida inspirării textului Constituției din 1866 din cea
belgiană, Adunarea Constituantă a omis introducerea prevederilor
referitoare la inamovibilitatea şi stabilitatea judecătorilor pe motivul
______________________
571
572
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 30.
dorinței de evitare ca problema inamovibilităţii judecătorilor să devină

un principiu constituţional. Raportat la acest din urmă aspect, Eleodor
Focșeneanu a remarcat faptul că s-a preferat reglementarea progresivă
a acestei probleme prin legi ordinare573, pe măsura creării unui cadru
profesional competent. Legea fundamentală mai prevedea imunitatea
şi inviolabilitatea deputaţilor şi a senatorilor (art. 51-52), răspunderea
ministerială (art. 101), cu interdicţia ca domnul să poată apăra de
această răspundere vreun ministru, prin ordin verbal sau scris (art.
100)574.
În ceea ce privește reglementările referitoare la planul intern, în
literatura de specialitate s-a considerat că adoptarea Constituţiei din
1866, a reprezentat „punctul emancipării totale a Principatelor Unite
Române”. Această apreciere se întemeiază pe considerentul că, până
la adoptarea acestei Constituţii, legea fundamentală a Principatelor
Române era Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858. Astfel,
Constituţia din 1866 a fost percepută ca reprezentând o revizuire a
acestei Convenţii, în ciuda faptului că acea Convenţie nu prevedea
posibilitatea de revizuire a sa575.
Implicațiile Constituției de la 1866 nu s-au rezumat numai la
planul intern, ci au fost multiple și la nivel internațional, aceasta cu
atât mai mult cu cât au existat numeroase încercări din partea marilor
puteri de a influența cuprinsul acestei legi fundamentale. Acesta este
indubitabil unul dintre principalele motivele pentru care se consideră
că votarea acestei Constituţii a reprezentat o schimbare esenţială în
evoluţia relaţiilor atât în plan intern, dar mai ales în plan internaţional,
iar prin felul în care aceasta a fost adoptată, prin prevederile sale, prin
caracterul său burghez, Constituţia din 1866 a fost considerată un
factor real de progres576.
În urma câștigării independenței de stat, în 1879, a avut lor
prima revizuire a Constituției din 1866, dar trebuie să menționăm că
această revizuire s-a mai justificat și prin prisma prevederilor
______________________
573
Este vorba despre Legea pentru organizare judecătorească din 4 iulie 1865.
574
Eleodor Focşeneanu, op. cit., pp. 31-32.
575
Ibidem, pp. 32-33; a se vedea şi: Simeon Murgu, Mihaela Narcisa Stoicu, op. cit.,
2008, pp. 34-35.
576
articolului 44 din Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878,

potrivit cărora, „în România, deosebirea credinţelor religioase şi a
confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere
sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi
politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau
exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi”577.
Aceste prevederi se aflau în profundă contradicție cu prevederile
articolului 7, alin. 2 din Constituţie care restrângeau drepturile
străinilor la împământenire: „(1) Însuşirea de român se dobândeşte, se
conservă şi se pierde potrivit regulilor stabilite prin legile civile. (2)
Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”. Prin
urmare, datorită faptului că recunoaşterea României ca subiect de
drept internaţional era condiţionată de eliminarea acestei discriminări,
se impunea cu necesitate revizuirea articolului 7 din Constituţia din
1866578. În plus, într-unul dintre mesajele sale, regele Carol I afirma:
„Cu toate că independenţa o câştigasem prin propriile noastre forţe,
pentru a ne admite în concertul statelor europene, puterile cele mari au
putut cere de la noi să ne conformăm ideilor generale care predomină
în statele civilizate”579. În urma revizuirii din 1879, noul articol 7
prevedea că: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu
constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile şi
politice şi a le exercita”580.
La numai un an de la proclamarea Regatului581, a apărut din
nou necesitatea revizuirii Constituţiei din 1866. În acest sens, liberalul
C. A. Rosetti, a lansat o campanie publicitară în cotidianul Românul.
În cadrul acesteia, liberalul observa necesitatea lărgirii electoratului ca
o consecinţă a desfiinţării celor patru colegii impuse prin Constituţia
din 1866 pentru Adunarea Deputaţilor şi a celor două colegii, impuse
______________________
577
Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, în M. Of. Nr. 151 din 11/23
iulie 1878.
578
579
M. Of. Nr. 114 din 23 mai/3 iunie 1879.
580
Textul noului articol 7 a fost promulgat de Carol I prin Decretul 2186 din 12
octombrie 1879, publicat în M. Of. Nr. 232 din 13/25 octombrie 1879.
581
România a fost declarată Regat prin Legea nr. 710 din 15 martie 1881, publicată
în M. Of. Nr. 60 din 15/27 martie 1881.
prin aceeaşi Constituţie pentru Senat, și înlocuirea acestor colegii cu

unul singur – „cel al ştiutorilor de carte”. În opinia lui C.A. Rosetti,
acest demers avea să revoluţioneze sufragiul universal. Eleodor
Focșeneanu a observat însă că acestei inițiative i s-au împotrivit toți
acei oameni politici, inclusiv liberali, care vedeau în ideea liberalului o
„liberalizare radicală a dreptului de vot faţă de stadiul de dezvoltare
civică şi culturală a majorităţii populaţiei”582.
Idea unei noi revizuiri a Constituției din 1866 nu a fost
împărtășită de la început nici de conducătorul partidului liberal sub
pretextul de a nu crea o criză politică în propriul partid. În pofida
acestui aspect, I.C. Brătianu s-a răzgândit și în şedinţa din 22
decembrie 1882 a procedat conform articolului 129 din Constituţie, la
prima citire a declaraţiei de revizuire în ambele camere ale
Reprezentanţei Naţionale, dar şi la adoptarea acesteia. Noua revizuire
a fost promulgată de regele Carol I prin Decretul nr. 1786 din 8 aprilie
1884583. Trebuie să mai menționăm că inițiativa liberală a fost
completată de o nouă lege electorală care a fost discutată concomitent
cu revizuirea Constituției. Aceasta cuprindea 140 de articole care au
pus bazele noului sistem electoral584 și care a fost promulgată de rege
prin Decretul nr. 1788 din 8 iunie 1884585.
Ne conformăm ideii exprimate în literatura de specialitate
conform căreia revizuirea din 1884 a Constituţiei din 1866 a
determinat extinderea dreptului de vot prin reducerea numărului
colegiilor de la patru la trei în Adunarea Deputaţilor (art. 58), scăderea
censului necesar pentru a avea drept de vot (modificarea art. 59-69),
desfiinţarea deosebirii dintre alegătorii primari şi cei direcţi (art. 62) şi
extinderea scutirilor de cens (art. 75). Mai mult decât atât, a avut loc o
revizuire parțială a modalităților de vot și a modalităților de
desfășurare a lucrărilor Reprezentaţiunii Naţionale. Această nouă
revizuire se mai remarcă și prin faptul că a introdus garanţii
______________________
582
583
M. Of. Nr. 51 din 8/20 iunie 1884.
584
585
M. Of. Nr. 52 din 9/21 iunie 1884.
suplimentare pentru libertatea presei prin interzicerea oricărui fel de

cenzură, dar şi a arestului preventiv în materie de presă586.
Atât revizuirea din 1879, cât și cea din 1884 poartă amprenta
guvernării liberale. Ulterior înfăptuirii acestora, Constituția din 1866
nu a mai suferit nici o altă revizuire pe toată perioada în care a domnit
Carol I, în ciuda faptului că în toamna anului 1913, noul lider al
Partidului Național Liberal – Ion I. C. Brătianu – a avut o inițiativă în
acest sens. Această nouă inițiativă de revizuire viza: desăvârşirea
reformelor agrare, stabilirea colegiului unic, creşterea numărului de
instituţii de învăţământ, dezvoltarea socială”, o reformă agrară, dar şi
măsuri de dezvoltare culturală, economică şi militară a României587.
Fără a dori să dăm verdicte cu privire la motivele pentru care această
nouă inițiativă nu s-a conturat, dorim doar să menționăm că la acea
dată, partidul liberal se afla în opoziție.
Revizuirea Constituției din 1866 a revenit în actualitate după
izbucnirea Primului Război Mondial. Aceasta a fost motivată, în
principal de necesitatea de a răsplăti eforturile țăranilor români care au
participat la război. Regele Ferdinand I a răspuns pozitiv la ideea de a
acorda drept de vot tuturor țăranilor care fuseseră excluși de la acest
drept prin sistemul electoral cenzitar, dar și la ideea creării unei baze
economice care să ridice nivelul de trai al acestora. Ca urmare a
promisiunilor făcute în acest sens, în timpul războiului, la data de 19
iulie 1917 a avut loc revizuirea a trei articole din Constituţia din 1866,
respectiv articolele 19, 57 şi 67, cu scopul de a transforma în principii
constituţionale împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal. Forma
definitivă a acestei revizuiri avea să se efectueze la finele
războiului588.
Concluzii. Dată fiind importanța Partidului Național Liberal la
modernizarea statului român, se impune să amintim pe unii dintre cei
mai importanți oameni politici care au contribuit la crearea acestui
partid: I. C. Brătianu, D. Brătianu, M. Kogălniceanu, I. Cîmpineanu, I.
Ghica, D. Giani, C. A. Rosetti, M. C. Epureanu, E. Stătescu, A. G.
______________________
586
Eleodor Focșeneanu, op. cit., p. 43.
587
Ibidem, pp. 49-52.
588
Ibidem, pp. 52-54.
Golescu, C. Grădişteanu, D. A. Sturdza, G. Vernescu, N. Fleva și alții.

Încă de la data constituirii sale ca partid politic și până la începutul
Primului Război Mondial, Partidul Național Liberal şi-a consolidat
continuu structurile organizatorice, devenind cel mai puternic partid
politic al statului, în ciuda faptului că, în tot acest timp au existat și
disidențe589, care nu au afectat unitatea acestuia.
Ca şi conservatorii – care se aflau în opoziție – liberalii au
adoptat multiple programe politice semnificative pentru procesul de
modernizare a statului român590. Așa cum a remarcat și Gheorghe
Iacob, Partidul Naţional Liberal a fost apropiat necesităţilor reale ale
societăţii și a avut un rol determinant în stabilirea strategiei de
dezvoltare a ţării, spre deosebire de conservatori care, deşi erau de
acord cu modernizarea, au dorit realizarea acesteia în conformitate cu
propria concepţie asupra evoluţiei societăţii. Acesta este motivul
pentru care pentru liberali, conservatorii au reprezentat un partid „de
control pregătit la nevoie” să guverneze ţara591.
Literatura de specialitate a remarcat pregătirea intensă a
Partidului Naţional Liberal pentru a răspunde noilor provocări
reformatoare, reuşind o adaptare rapidă la transformările din viaţa
economică, socială şi politică ale statului român. Acesta a dispus de o
bază economică solidă, de cadre pregătite, dar şi de influenţă asupra
regelui Ferdinand I. La aceste aspecte se mai adaugă și faptul că până
la sfârșitul anului 1926, acesta nu a avut un rival redutabil în viaţa
______________________
589
Dintre disidențele care au existat amintim: Partidul Liberal Moderat – V. Conta,
Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu -; Fracţiunea liberă şi independentă; Liberalii sinceri –
G. Vernescu -; Partidul Radical – Gh. Panu -; Gruparea drapelistă – P. S. Aurelian,
B. Şt.-Delavrancea, A. D. Xenopol, E. Costinescu, V. Lascăr, G. Mîrzescu, etc.
590
Unele dintre cele mai semnificative astfel de programe au fost: Programul
adoptat de Congresul presei liberale de la Iaşi (8-20 noiembrie 1871); Programul
publicat în iunie 1875; Manifestul către alegători din 11 septembrie 1888; Programul
Partidului Naţional Liberal de la Iaşi (8-20 noiembrie 1892); Manifestul adresat ţării
în decembrie 1906; Manifestul – Program la Partidului din 1911 – așa cum sunt
acestea amintite de A. Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi
Independenţă (1859-1877), Bucureşti, 1979, p. 403, 411; dar și Scrisoarea către
Partidul Naţional Liberal – semnată de I. I. C. Brătianu în septembrie 1913 – despre
care vorbește și Gh. Iacob, op. cit., p. 229.
591
Ibidem, pp. 239, 242
politică românească, reușind astfel să domine scena politică a

României în primul deceniu interbelic592. Alături de Nicolae Păun
considerăm că doctrina liberală a avut o influenţă majoră asupra
ideologiei politice a secolului al XIX-lea, aceasta evoluând de la ideile
asumate de „despoţii luminaţi”, la cele care stau la baza Declaraţiei
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului593.
Cerința modernizării și a dezvoltării societății româneşti
impuneau implementarea modelului occidental ale cărui politici
centrale se refereau la libertatea de circulație a mărfurilor, la
concurență, la libertatea tranzacțiilor și a proprietății private.
Implementarea tuturor acestora a fost posibilă numai printr-o
intervenție activă a statului în viața economică, dar și prin centrarea
liberalismului românesc asupra liberului – schimb594. Legată de
destinul istoric al Partidului Național Liberal, doctrina liberală a fost
îmbrățișată, în opinia lui V. Naumescu, de marea majoritate a
românilor pentru considerentul că aceștia erau adepți ai „modelului
cultural centralist – etatist”595.
Ideea centrală a proiectului liberal al secolului al XIX-lea a
reprezentat-o modernizarea României. În cuprinsul acestui proces au
fost incluse preocupări pentru limitarea puterii statului şi afirmarea
sferei private şi a societăţii civile, statului revenindu-i doar politica
externă, apărarea, justiţia şi finanţele; separaţia puterilor şi lupta
împotriva cumulului de putere pentru redimensionarea raporturilor stat
– societate – individ; afirmarea principiului supremaţiei şi neutralităţii
absolute a legii în raport cu interesele particulare ale indivizilor şi
grupurilor de interese din societate, prin promovarea unei culturi a
legalităţii, în opoziţie cu viaţa publică de tip fanariot; dezvoltarea
proprietăţii private, garantarea ei şi crearea unui mediu de afaceri care
să fie un stimul pentru investiţii, piaţa de capital, fluidizarea circuitelor
financiare, dezvoltarea creditului; promovarea modelului cultural
liberal care se baza pe responsabilizarea individuală, concurenţa
______________________
592
Nicolae Păun, Viaţa economică a României 1918-1948, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pp. 26-27.
593
Ibidem, p. 96.
594
595
V. Naumescu, op. cit.
liberă, competiţie şi piaţă, asociate cu legalitatea, solidaritatea socială

şi cu toleranţa.
Nu putem însă încheia prezentul subcapitol, decât într-o notă
echilibrată, în care să remarcăm faptul că, așa cum arată și B.
Murgescu, procesul de modernizare al societății românești în secolele
al XVIII-lea și al XIX-lea a fost unul limitat. Autorul remarcă un
bilanț pozitiv al modernizării în perioada 1859-1914, cu precădere în
sectorul economic și social, unde sunt menționate: trecerea de la o
economie dominată de autoconsum, la una predominant marfară;
deschiderea accesului indivizilor către învăţământul general
obligatoriu; fundamentarea bazelor culturale ale civilizaţiei moderne
române; construirea unei infrastructuri moderne, mecanizate; și
dezvoltarea sistemului bancar şi a ramurilor serviciilor sociale596. La
acest progres limitat de modernizare se adaugă și creșterea
demografică înregistrată în secolul al XIX-lea, care este superioară
mediei europene din aceeași perioadă, și care a fost determinată, în
special, de creşterea accentuată a producţiei de resurse alimentare, dar
mai ales a producţiei de cereale597. În ceea ce privește modernizarea
comunităților urbane și dezvoltarea industrială a României secolului al
XIX-lea, autorul remarcă un bilanț scăzut la începutul secolului, cu
ușoare creșteri începând cu jumătatea secolului598. Această evoluție
mai puțin spectaculoasă este compensată și deci echilibrată de
realizările din viața economică, culturală și politică a statului român.
Concluzia care se desprinde din prezentul text este de apreciere
pozitivă, legată de penetrarea liberalismului în Principatele Române,
mai ales după Revoluţia Franceză din 1789, iar apoi de implementarea
ideilor promovate de către acesta, de către elitele politice ale societăţii
româneşti care au reprezentat, fără îndoială punctul de pornire al
______________________
596
B. Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-
2010), Ed. Polirom, Bucureşti, 2010, p. 130.
597
Ibidem, pp. 131-137. Autorul arată și cauzele creșterii producției de cereale,
respectiv înmulțirea suprafețelor cultivate și a utilizării forței de muncă, iar începând
cu anul 1909, utilizarea mașinilor agricole.
598
B. Murgescu, op. cit., pp. 140-141.
perioadei de tranziție către modernizarea statului român599 şi a

societăţii româneşti în ansamblu. Rolul pozitiv pe care importarea și
implementarea ideilor liberale l-a avut în drumul parcurs de statul
român către modernizare s-a remarcat în politici adaptate realităţilor
româneşti. A fost o inspiraţie din liberalismul european (proprietate,
individualitate, naţiune, stat, modernizare, constituţionalism, reformă)
ale cărui mari idei au fost urmărite în programe politice realiste şi mai
ales într-o legislaţie corespunzătoare. Modernizarea ţării a trecut prin
modernizarea sistemului juridic românesc. Pentru aceste considerente
s-a impus determinarea începuturilor modernizării româneşti și a
liberalismului românesc, dar și consacrarea legislativă a ideilor
liberale în cadrul legii fundamentale din 1866.
3. Medierea interculturală în
Transilvania**********
În continuitatea unor preocupări legate de mediere şi negocieri

în viaţa social – politică am abordat, sub forma unui studiu de caz,
relaţiile interculturale din Transilvania, pentru a pune în lumină
convieţuirea românilor cu ungurii, cu evreii şi rromii precum şi cu alte
minorităţi care au creat, ceea ce se numeşte în gândirea contemporană,
un peisaj cultural, original, cu valenţe europene certe, în măsură să
ofere spiritului european o ocazie de a se îmbogăţi. Am pus noţiunea
de peisaj cultural în discuţie pentru că este prea puţin utilizată în
cercetările din ţara noastră deşi modelarea naturii de către o
comunitate îi exprimă identitatea şi apoi contribuie la păstrarea ei.
Experienţa istorică transilvană se cere a fi cercetată
multidisciplinar pentru a-i determina particularităţile şi apoi, prin
______________________
599
Pentru susținerea acestei idei, din bogata literatură de specialitate acumulată de-a
lungul timpului, amintim, cu precădere, atât autorii citați în prezenta lucrare, cât și
pe Liviu-Petru Zăpârțan, Doctrine politice, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994;
dar și o lucrare mai recentă scrisă de Florin Adrian Raț, Contribuția liberalismului la
modernizarea societății românești, Ed. PrintXpert, Craiova, 2011.
mediere şi negociere interculturală să se ajungă la construirea unui

cadru juridic consonant cu valorile europene care să ducă mai
departe convieţuirea locuitorilor transilvăneni.
Este vorba de a corela medierea cu ideea de peisaj cultural,
cu dialogul intercultural ţinând seama de faptul că începând cu anul
2006 şi în gândirea românească se discută din ce în ce mai mult
despre mediere. Poate nu suficient de mult pentru a contribui la o
utilizare rapidă şi pe scară largă a medierii ca alternativă de
soluţionare pe cale amiabilă a disputelor, dar îndeajuns pentru a
constata cât de puţină literatură de specialitate în domeniul
medierii există până în acest moment în cercetarea românească. Ce
este medierea şi ce ne poate oferi, într-o societate modernă,
dinamică şi orientată spre eficienţă şi dezvoltare?
În literatura de specialitate s-au conturat diverse opinii
exprimate asupra semnificaţiei conceptului de mediere. Criteriile în
funcţie de care poate fi definită medierea se referă la: conceptul de
negociere; latura creativă a medierii; substanţa medierii; aria de
extindere a acesteia; intervenţia terţului600.
D. Richbell a definit medierea prin prisma conceptului de
negociere, ca fiind: „o formă mai structurată a negocierii asistate,
ca un proces voluntar şi flexibil, care are loc într-un cadru privat în
care mediatorul ajută părţile să clarifice problemele cheie şi să îşi
construiască astfel o înţelegere”601.
Legea română 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator, defineşte medierea în art. 1, surprinzând
astfel majoritatea caracteristicilor acesteia: „Medierea reprezintă o
modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu
ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în
condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având
liberul consimţământ al părţilor”602.
În funcţie însă de domeniile în care intervine medierea, se
______________________
600
Diana-Ionela Ancheş, op. cit., 2010, pp. 66-72.
601
D. Richbell, op. cit., 2008, pp. 19-20.
602
Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată
în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006, actualizată.
disting următoarele tipuri de mediere: în dreptul muncii, în viaţa de

familie, în educaţie, în cultură/medierea interculturală, în materie
penală, în cadrul comunităţilor, în materie comercială, medierea
divină/medierea în materie religioasă, medierea politică.
Medierea oferă soluţia alternativă eficientă, rapidă şi
durabilă, facilitând părţilor explorarea conflictului, identificarea şi
valorificarea nevoilor lor, imaginând şi evaluând alături de
mediator toate variantele în sensul alegerii celei mai bune soluţii,
cu respectarea şi cunoaşterea legii.
Medierea interculturală este un proces prin care
„persoanele care provin din diverse contexte lingvistice şi
culturale împărtăşesc, prin intermediul comunicării, propria lume
culturală”, în respectul şi acceptarea lumii culturale de
provenienţă, „favorizând deschiderea spaţiilor de recunoaştere şi
de socializare cu persoane care aparţin grupului etnic de
provenienţă”603.
Mediatorul intercultural lucrează pentru consolidarea
identităţii culturale a imigranţilor, a minorităţilor naţionale, pentru
a reda forţa istoriei rădăcinilor popoarelor acestora, a apartenenţei
lor la o realitate care, în marea majoritate a cazurilor, nu este aceea
a societăţii occidentale industrializate şi nu are aceiaşi parametri de
referinţă, aceleaşi criterii, valori sau idealuri604.
Mediatorul are ca prim instrument în acest sens
posibilitatea oferită de limbă, dialogul şi comunicarea. Într-un
proces caracterizat de un anumit profesionalism, care are la bază
cunoaşterea limbii celeilalte culturi 605.
Mediatorul intercultural este în primul rând un interpret
lingvistic care înţelege necesitatea favorizării cunoaşterii şi a
folosirii adecvate a serviciilor, în intenţia de a consimţi accesul la
condiţii de viaţă şi de trai similare606.
______________________
603
A. Belpiede, „La mediazione culturale nei Servizi Sociali”, în Aminazione
Sociale, nr. 3, 1998, p. 84.
604
A. Tiberio, A. Cericola, Vi Dichiaro Separati, Separazione, divorzio e
mediazione, FrancoAngeli, Milano, 1999, pp. 84-85.
605
Idem.
606
Idem.
Spre exemplu, în Italia, fluxul migrator înregistrat în

ultimii ani a determinat punerea în practică a medierii
interculturale care are ca obiectiv facilitarea procesului de
integrare a subiecţilor imigranţi, proces care implică stabilirea
condiţiilor în care „noii cetăţeni” folosesc şi au acces la serviciile
şi la resursele de pe teritoriul italian, care presupune mult mai
mult decât recunoaşterea nevoilor, a diferenţelor lingvistice,
culturale şi religioase ale populaţiei imigrante 607.
În cazul Italiei se foloseşte atât medierea spontană, cât şi cea
formală. Medierea spontană este exercitată de o manieră neformală de
către un membru al comunităţii de apartenenţă. La rândul său,
medierea formală se exercită prin intermediul unor persoane
specializate în acest domeniu, sub diverse forme. Dintre obiectivele
urmărite prin medierea interculturală amintim608:
 înlăturarea obstacolelor culturale care îngreunează
comunicarea în cadrul serviciilor şi instituţiilor destinate străinilor;
 îmbunătăţirea calităţii şi a serviciilor destinate străinilor;
 promovarea activităţilor de rezolvare a conflictelor dintre
comunităţile străine şi cele autohtone;
 identificarea oportunităţilor de prevenire şi de stingere a
conflictelor.
În Italia, obiectivele actuale ale medierii interculturale se
concretizează în chiar formele pe care aceasta le îmbracă în societatea
italiană609.
a) Medierea culturală pentru noii veniţi – care s-a dezvoltat ca
urmare a necesităţii de a face faţă la nevoile imediate şi necesităţii de a
facilita comunicarea inter-etnică;
b) Medierea culturală pentru imigranţii rezidenţi – are în
vedere încadrarea paşnică a noilor culturi în cultura italiană.
c) Medierea ca activitate de inserare socială a noii generaţii –
este vorba despre medierea în şcoli.
______________________
607
Roberta T. Di Rosa, Mediazione tra culture. Politiche e percorsi di integrazione,
Pisa Univ. Press, Pisa, 2005, pp. 65-66; Diana-Ionela Ancheş, op. cit., 2010, pp.
202-203.
608
Idem.
609
Idem.
Dintre trăsăturile care, după părerea noastră, trebuie să

caracterizeze orice mediator intercultural amintim: aptitudini
pedagogice (pentru medierea interculturală în şcoli), bun comunicator,
bun animator, bun coordonator, manager, cunoscător al limbilor
vorbite de persoanelor pe care le mediază, bun negociator, bun
observator, etc.
Uneltele principale ale oricărei medieri interculturale sunt:
dialogul, comunicarea şi negocierea.
În România nu există un model al medierii interculturale
prestabilit sau teoretizat. Modelul de mediere care s-a impus în
România, la nivel naţional şi deci şi regional este cel prevăzut de
Legea medierii 192/2006 actualizată, care conţinea, până nu
demult, ca element de noutate obligativitatea parcurgerii procedurii
de informare asupra medierii înainte de aproape orice acţiune
făcută în instanţă. Actualmente acest element a fost declarat
neconstituțional de către Curtea Constituţională a României, prin
Decizia CCR nr. 266/2014610.
Mai mult decât atât, în România este exclusă practicarea
„profesiei de mediator” fără o pregătire şi o autorizare prealabilă
conform legii. De aici deducem două aspecte esenţiale:
a) Fie conflictele care se ivesc între persoane care aparţin
grupurilor minoritare şi persoane care aparţin „majorităţii”; sau
între grupuri restrânse minoritare şi alte astfel de grupuri; sau alte
astfel de combinaţii vor fi rezolvate prin intermediul mediatorilor
autorizaţi să practice această profesie, ca orice alte conflicte iscate
între particulari. În caz de nereuşită aceste conflicte vor ajunge în
faţa instanţelor de judecată care le va soluţiona în spiritul legii, cu
respectarea deplină a drepturilor omului.
b) Fie, în cazul unor conflicte majore, de natură politică,
acestea vor fi mediate la nivel politic, prin diverse compromisuri
(de altfel specifice medierii), înţelegeri şi jocuri de culise
(manipulare – ca tehnică de mediere). Un rol important în medierea
conflictelor politice, chiar şi de natură interculturală îl va avea,
printre alţii, preşedintele României – potrivit Constituţiei.
______________________
610
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 464, din 25 iunie 2014.
În Transilvania se pot identifica mai multe probleme care ar

putea fi supuse medierii interculturale, indiferent de forma pe care
aceasta ar lua-o în final (prin mediatori autorizaţi sau la nivel înalt,
politic):
a) conflictele interconfesionale referitoare la retrocedarea
lăcaşurilor de cult, dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-
Catolică;
b) conflictele inter-etnice: maghiari, germani, rromi, evrei;
c) deosebiri de înţelesuri în culturile politice dintre mentalităţi
depăşite de istorie şi noul mod european de a privi relaţiile
interculturale;
d) influenţe contradictorii din exteriorul României exercitate de
pe poziţii cultural-ideologice contradictorii.
Pornind de la ideea că Uniunea Europeană este construită pe
dialogul dintre culturi, România – ca stat membru al acesteia – trebuie
să îşi dezvolte, urmând exemplul altor state membre, propriul model
de mediere interculturală.
Medierea, în general, este un domeniu vast, cunoscut şi
studiat îndeaproape în literatura de specialitate internaţională611. Ca
parte din aceasta, medierii interculturale la nivel internaţional, a
cunoscut recent o evoluţie încurajatoare, însă mai ales prin prisma
analizării uneltelor sale specifice (dialog, comunicare, negociere)612.
Problemele interculturale din Transilvania s-au bucurat însă de
puţină atenţie iar cercetările în materie nu se subsumează medierii
interculturale ci investigaţiei istorice, după cum o probează lucrările
apărute în domeniu613.
______________________
611
Dintre cele mai recente lucrări amintim în acest domeniu amintim: C. Esplugues,
S. Barona (edit.), Global Perspectives on ADR, Intersentia, Cambridge, 2014; K.
Cloke, The Dance of Opposites, Explorations in Mediation, Dialogue and Conflict
Resolution Systems, GoodMedia Press, Dallas, 2013; etc.
612
Sara Rubenfeld, Richard Clement, „Intercultural Conflict and Mediation: An
Intergroup Perspective”, A Journal of Research in Languages Studies, vol. 62, nr. 4,
2012; Gültekin, Bilgehan, „Dialog and Mediation Education in Intercultural
Communication”, Procedia – Social and Behavioral Sciences, vol. 55, 2012; etc.
613
Lucian Nastasă Kovacs, Istvan Horvath, Rom sau ţigan. Dilemele unui etnonim
în spaţiul românesc, Ed. ISPMN, Cluj, 2012; Lucian Nastasă (ed.), Antisemitismul
universitar în România (1919-1939). Mărturii documentare, Edit. ISPMN/Kriterion,
Aceste lucrări nu acoperă nici pe departe, la nivel naţional,

analiza teoretică şi practică a intervenţiei medierii interculturale în
problemele din Transilvania. Suntem de părere că este nevoie de
cercetări interdisciplinare în acest domeniu care să îşi asume misiunea
de a pune în lumină rolul acestei convieţuiri între comunităţile din
Transilvania, în structurarea unui cadru instituţional legislativ acordat
cu normele dreptului european care să îngăduie peisajului cultural
transilvan o integrare armonioasă.
Dialogul şi medierea interculturală se susţin instituţional prin
cadrul legal care stipulează raporturile dintre comunităţi (distingem
astfel legi naţionale privind drepturile minorităţilor, dar şi prevederi
discriminatorii care au dat peisajului cultural transilvan anumite
particularităţi şi au generat mentalităţi colective care se manifestă şi
astăzi).
Dar ceea ce este mai important este faptul că spiritul european
exprimat de legislaţia Uniunii Europene oferă o perspectivă legislaţiei
româneşti în materie de minorităţi, de posibilităţi de exprimare,
inclusiv culturală. Atât prevederile europene cât şi cele internaţionale
(constituite la nivelul Consiliului Europei) reprezintă o reflexie despre
unitatea spirituală a Europei, fundamentată pe ideea de Adevăr, Bine
şi Dreptate.
Coroborând prevederile cuprinse în instrumentele juridice
internaţionale în materie, reiese că orice analiză a drepturilor culturale
trebuie să pornească de la drepturile de bază care sunt: dreptul de
acces la viaţa culturală şi dreptul de participare la viaţa culturală.
Politica culturală a fiecărei ţări trebuie să se axeze pe crearea
condiţiilor pentru exerciţiul liber şi nestânjenit al acestor drepturi.
Dialogul şi medierea interculturală se susţin şi neinstituţional
prin schimbul de valori, prin relaţiile interumane, prin promovarea
toleranţei şi a proiectelor comune. Este aspectul care interesează în cel
mai înalt grad pentru că este una din modalităţile prin care ne
______________________________________
Cluj, 2011; Lucian Nastasă (coord.), Maghiarii din România. Mărturii documentare,
(1956-1968), Centrul pentru Resurse și Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003; Lucian
Nastasă (coord.), Evreii din România. Mărturii documentare, (1945-1965), Centrul
pentru Resurse și Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003; etc.
încadrăm procesului de edificare a societăţii civile europene, în care

fiecare dintre noi este un cetăţean european şi fiecare naţiune sau
naţionalitate este o minoritate, după expresia lui Romano Prodi.
„Viaţa laolaltă” – aşa cum spune Liviu-Petru Zăpârţan – a
românilor şi a minorităţilor conlocuitoare este nu numai o sursă de
îmbogăţire a spiritualităţii europene, ci este şi rezultatul prezenţei pe
acest spaţiu a unor influenţe venite din diverse colţuri ale Europei (din
lumea germanică, din Italia, Franţa, în mod deosebit)614.
Istoria culturală a Transilvaniei posedă semnificaţia unei
legături între comunităţi pe care, în bună măsură, o regăsim în actuala
construcţie europeană.
Chiar dacă din raţiuni de ordin istoric istoria Transilvaniei, ca
de altfel a întregii ţări, are, sub anumite aspecte, decalaje faţă de
„vechea Europă”, prin particularităţile sale culturale ea poate oferi
„noii Europe” un exemplu.
Peisajul cultural este expresia intervenţiei culturale a omului
asupra naturii dar şi în raporturile cu semenii. Reflexia asupra
peisajului cultural nu este de dată recentă pentru că relaţia de
interdependenţă dintre om, cu valorile lui şi natură, cu particularităţile
acesteia, a fost pusă în discuţie şi de către filosofia antică. La acea
vreme, condiţiile naturale de viaţă erau hotărâtoare în determinarea
modului de trai al diverselor societăţi: mineritul, păstoritul,
agricultura, pescuitul şi navigaţia erau dependente de condiţiile
naturale şi de resursele existente. În acelaşi timp, intervenind asupra
naturii, omul o modelează în funcţie de valorile lui, de capacităţile sale
de cunoaştere dar mai ales de transformare a mediului615.
Dacă, în sens larg, peisajul creat de către om devine peisaj
cultural, în fapt, trebuie să ţinem seama de capacităţile de modelare a
naturii, de aplicare a culturii într-o societate, de ceea ce înseamnă
civilizaţie. Peisajul cultural este astfel dependent de universul spiritual
pus în lucru efectiv de către o societate prin tehnologiile de care
dispune. Asistăm astfel la o evoluţie a raporturilor omului cu natura în
cadrul căreia se acumulează transformările culturale ale peisajului. În
______________________
614
615
Idem.
el se trăieşte în prezent dar pe baza unei moşteniri din trecut, integrată

felului de a fi al unei societăţi. Cercetările istorice au evidenţiat faptul
că pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, timpul care trece de la
o descoperire teoretică la aplicarea ei practică se înjumătăţeşte la
perioade din ce în ce mai scurte. „Memoria colectivă se primeneşte
rapid, punând în relaţie tradiţia cu inovaţia”616.
Dezvoltarea unei filosofii a relaţiei om – natură aparţine
Renaşterii şi apoi modernităţii care susţin nevoia unei stăpâniri a
naturii, a exploatării resurselor ei, fără altă grijă decât a creşterii
productivităţii. Aspectul civilizator al prezenţei omului în natură se
accelerează până când se ajunge la constatarea că nu putem fi stăpânii
naturii, pentru că suntem doar o parte din ea şi, în consecinţă, trebuie
să prevaleze grija faţă de aceasta617.
În clipa de faţă nu există o formulă de caracterizare a
specificului unui peisaj cultural, care să sintetizeze o serie de
componente definitorii, dar plecând de la nevoile fundamentale ale
omului se pot distinge moduri specifice fiecărui popor de a le
soluţiona.
Specificul peisajului cultural transilvan îşi are sursa în
convieţuirea dintre populaţia românească şi cea a minorităţilor
naţionale: germană, maghiară, rromă, evreiască, fiecare dintre acestea
cu o cultură şi o istorie proprie – aşa cum arată şi Ioan-Aurel Pop618.
În acest sens, istoria consfinţeşte faptul că la 8 iunie 1867, odată
cu încoronarea, la Pesta a lui Francisc Iosif I ca rege al Ungariei, şi
odată cu noua formulă dualistă de organizare a Imperiului Habsburgic,
Transilvania a fost inclusă Ungariei alături de alte state şi regiuni619.
______________________
616
Idem, p. 106.
617
Hans Blumenberg, La legitimité des Temps modernes, Gallimard, Paris, 1999.
618
Ioan-Aurel Pop, „Cuvânt preliminar”, în vol. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler
(coord.), Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Academia Română, Centrul de
Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, p. 9.
619
Ioan Bolovan, „Cazul românilor”, în vol. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler,
Magyari Andras (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918),
Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, p. 435. Este
vorba despre cazul românilor din Transilvania între Revoluţia de la 1849-1849 şi
Unirea din 1918.
De aici, o serie de consecinţe pentru cultura transilvană. Aceste

consecinţe îşi au izvoarele însă cu mult în urmă, odată cu includerea
Transilvaniei în cadrul Monarhiei Habsburgice (1711-1847) şi au fost
prezentate de specialişti precum: Ioan-Aurel Pop – cultura
românească, Ladislau Gyemant, Csucsuja Istvan – cultura maghiară,
Rudolf Graf, Thomas Nagler – cultura săsească620.
Istoria acestei convieţuiri şi-a lăsat amprenta asupra valorilor
care dau identitate fiecăreia dintre comunităţi, dar şi a celor comune
care s-au construit. Pornind de la teoria nevoilor fundamentale,
comune tuturor oamenilor (hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, cultură) se
consideră că diferenţele dintre comunităţile umane provin din
răspunsurile pe care ele le dau acestora, care exprimă chiar identitatea
lor colectivă. Ele au caracter local, regional, naţional, european şi
universal621.
Deosebirile culturale dintre comunităţile din Transilvania sunt
marcate de istorie622 dar, în egală măsură, se cer cercetate
mecanismele convieţuirii care au dat peisajului cultural transilvan un
specific623 şi, în acelaşi timp, îl încadrează peisajului cultural
european.
Dialogul intercultural se susţine instituţional prin cadrul legal
care stipulează raporturile dintre comunităţi. Distingem astfel legi
naţionale privind drepturile minorităţilor, dar şi prevederi
discriminatorii care au dat peisajului cultural transilvan anumite
particularităţi şi au generat mentalităţi colective care se manifestă şi
astăzi. În ceea ce priveşte statutul juridic al minorităţilor naţionale
______________________
620
Toate aceste studii se regăsesc în vol. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyari
Andras (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918), Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, pp. 113-183.
621
622
Cultura românească şi cea a minorităţilor transilvane “pe drumul modernizării” a
fost prezentată în lucrarea: Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyari Andras
(coord.), Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918), Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, pp. 553-389. De altfel,
trăsăturile culturale ale minorităților transilvane au fost prezentate şi de alţi autori,
dintre care îl amintim pe Lucian Nastasa Kovacs, cit. supra.
623
Fiecare naţiune şi-a construit identitatea proprie şi apoi, aceasta a fost adusă spre
a convieţui.
trebuie amintite mai multe perioade istorice624: Constituţia din iulie

1866; Constituţia din 29 martie 1923; Constituţia din 27 februarie
1938; regimul personal al mareşalului Antonescu; perioada 23 august
1944 – 30 decembrie 1947; perioada dictaturii comuniste – Constituţia
din 13 aprilie 1948, Constituţia din 24 septembrie 1952, Constituţia
din 21 august 1965; perioada postcomunistă – Constituţia din 1991,
cea din 2003, dar şi legi speciale privind drepturile minorităţilor
naţionale.
Dar ceea ce este mai important este faptul că spiritul european
exprimat de legislaţia Uniunii Europene oferă o perspectivă legislaţiei
româneşti în materie de minorităţi, de posibilităţi de exprimare,
inclusiv culturală. În acest sens, trebuie să ne raportăm la prevederile
Tratatului privind Uniunea Europeană şi ale Tratatului privind
Funcţionarea Uniunii Europene, ale regulamentelor şi directivelor
europene în acest domeniu, dar şi la deciziile Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene.
În plan internaţional, problema minorităţilor la nivel european
este reglementată prin: Carta Europeană pentru Limbile Regionale şi
ale Minorităţilor adoptată de Consiliul Europei în 1992; Convenţia
pentru protecţia minorităţilor naţionale – ratificată până în anul 2009
de 39 dintre statele membre ale Consiliului Europei.
Atât prevederile europene, cât şi cele internaţionale (constituite
la nivelul Consiliului Europei) reprezintă o reflexie despre unitatea
spirituală a Europei, fundamentată pe ideea de Adevăr, Bine şi
Dreptate.
În regimurile totalitare, statul se implică în cultură şi încearcă să
şi-o subordoneze pentru că astfel are acces la unul din cele mai
puternice instrumente de modelare a opiniei publice. În societăţile
democratice, implicarea statului în cultură porneşte însă de la cu totul
alte principii şi dimensiuni.
______________________
624
A se vedea: Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859 –
1991), ediţia a II-a revăzută, Humanitas, Bucureşti, (1992) 1998.
Bunurile şi serviciile culturale, fie că sunt sau nu bunuri

publice, au o dimensiune socială625. Ele contribuie în mod esenţial la o
clasă de produse ce ar putea fi denumite bunuri sociale care au o
caracteristică deosebită şi a căror valoare creşte cu cât numărul de
persoane care le consumă este mai mare. Din această clasă fac parte,
printre altele, identitatea culturală, diversitatea culturală, coeziunea
socială. Bunurile sociale au valoare la nivelul agregat al societăţii,
acestea fiind rezultatele produselor culturale, în absenţa cărora nu se
pot constitui.
Dimensiunea socială a produselor culturale este independentă
de natural lor publică sau privată, iar cultura, în ansamblul său, este o
componentă esenţială a serviciilor sociale pe care orice stat democratic
are datoria de a le oferi cetăţenilor săi. Implicarea statului în oferirea
acestui serviciu social poate îmbrăca forme multiple, fiind configurată
de factori ineluctabili precum: orientări şi programe politice, nivel
economic, sistem instituţional, tradiţii şi mentalităţi socio-culturale.
Complexitatea factorilor care concură la configurarea
climatului favorabil dezvoltării culturale impune o nouă concepţie
asupra modului în care politicile culturale sunt formulate şi o nouă
abordare a procesului de elaborare a politicilor, strategiilor şi
programelor.
Politicile culturale, ca şi celelalte politici publice, au o
importantă dimensiune inter-sectorială care necesită colaborarea,
consultarea şi participarea unui evantai larg de autorităţi, instituţii şi
grupuri de interese. Prin urmare, viabilitatea politicilor culturale este
determinată în mod esenţial de o abordare holistică, inter-sectorială, în
care politicile specific culturale se împletesc cu politicile economice,
financiar-fiscale, educative şi sociale, realizându-se astfel politici de
dezvoltare integrate şi coerente.
Dreptul este o parte a culturii unei societăţi, a unei comunităţi.
Aşa după cum cultura, în sensul său larg, ilustrează toate aspectele
vieţii sociale, drepturile culturale ilustrează indivizibilitatea,
interdependenţa şi inter-relaţionarea drepturilor fundamentale. Un
______________________
625
Mioara Nedelcu, Minorităţile, Timpul Afirmării, Tipografia Moldova, Iaşi, 2003,
p. 10.
consens cu privire la o definiţie universal acceptată a drepturilor

culturale s-a dovedit imposibil de realizat datorită, pe de o parte,
diferitelor percepţii şi definiţii ale culturii, şi, pe de altă parte,
complexităţii inter-relaţiilor dintre drepturile culturale şi celelalte
drepturi fundamentale. Acesta este şi motivul pentru care Comisia
Mondială pentru Cultură şi Dezvoltare a propus, în Agenda
Internaţională, realizarea unui inventar al drepturilor culturale care nu
au fost încă expres recunoscute626.
Coroborând prevederile cuprinse în instrumentele juridice
internaţionale în materie, reiese că orice analiză a drepturilor culturale
trebuie să pornească de la drepturile de bază care sunt drepturi
individuale ale persoanei umane: dreptul de acces la viaţa culturală şi
dreptul de participare la viaţa culturală. Diferite instrumente politice şi
juridice adoptate în cadrul organizaţiilor interguvernamentale au
permis conturarea teoretică a sferei de cuprindere a drepturilor
culturale, care pe lângă cele două drepturi de bază amintite, ar trebui
să mai cuprindă: dreptul la respectul identităţii culturale, dreptul
fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală, dreptul
de acces la patrimoniul cultural, dreptul la protecţia activităţilor
creatoare, dreptul la protecţia proprietăţii intelectuale, dreptul la
educaţie – inclusiv la educaţia artistică şi la educaţia pentru artă -,
dreptul de a desfăşura în mod liber activităţi culturale – inclusiv
dreptul la mobilitate a creatorilor şi artiştilor şi a creaţiilor lor.
Astfel, este evident că drepturile culturale recunosc şi
protejează nu numai identitatea culturală, ci şi diversitatea culturală şi,
în acelaşi timp, afirmă legătura indisolubilă a acestora cu dezvoltarea
economică şi socială.
Politica culturală a fiecărei ţări trebuie să se axeze pe crearea
condiţiilor pentru exerciţiul liber şi nestânjenit al celor două drepturi
culturale de bază amintite mai sus. Accesul la practicile şi experienţele
culturale pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, rasă, sex,
vârstă, etc., îmbogăţeşte identitatea culturală şi conferă sentimentul de
apartenenţă la un grup, la o comunitate, al fiecărui individ sau
______________________
626
Liviu-Petru Zăpârţan, „Law in the European Spirituality”, în Journal of Legal
Studie, vol. 7-14, nr. 13-27, June 2014, pp. 159-174.
colectivităţi, susţinând în acest fel şi integrarea şi incluziunea socială.

Participarea la cultură înseamnă garantarea unor condiţii concrete
pentru exprimare liberă, pentru desfăşurarea de activităţi creatoare
într-o multitudine de forme şi de modalităţi, atât la nivel individual,
cât şi european. Dreptul de participare trebuie înţeles şi ca dreptul de a
participa la conceperea şi implementarea politicilor culturale.
Dimensiunea participativă a drepturilor culturale este o parte esenţială
a exerciţiului drepturilor fundamentale în ansamblul lor, a gradului de
democratizare a unei societăţi627.
În România, regimul politic dinaintea anului 1989 a susţinut, în
spiritul ideologiei proprii, a anumită concepţie despre relaţiile dintre
naţiunea română şi minorităţi deoarece controlul total al structurilor
sociale a însemnat şi un control total al raporturilor cu minorităţile
naţionale. Mai ales în epoca Ceauşescu s-a promovat un naţionalism
care ignora adevăratele probleme ale minorităţilor.
După 1989, problematica minorităţilor s-a impus atenţiei
factorilor politici datorită manifestărilor identitare ale minorităţii
maghiare, apoi a rromilor, probând faptul că afirmarea identităţii
culturale pe spaţiul transilvan cere o reflexie filosofică, sociologică,
economică şi o corespunzătoare normare juridică.
Noua Constituţie din 1991, cu modificările din 2003, legile
elaborate pe baza ei privind minorităţile naţionale, cadrul instituţional
(Departamentul pentru Relaţii Interetnice – din cadrul Guvernului
României)628, reprezentarea minorităţilor, altele decât cea maghiară în
Parlament, apoi integrarea României în Uniunea Europeană în 2007
au constituit cadrul normativ şi instituţional legat de o nouă abordare a
problemei minorităţilor şi a contribuţiei lor la dezvoltarea României.
Ele pun într-o lumină nouă reflexia despre specificul peisajului
cultural transilvan.
Dintre problemele încă nerezolvate la nivelul societăţii
româneşti legate de medierea culturală în Transilvania amintim:
______________________
627
Cris Shore, Building Europe: The Cultural Politics of European Integration,
Routledge, New York, 2000 (2006).
628
Simeon Murgu, Narcisa-Mihaela Stoicu, Cadrul Juridic de protecţie a
drepturilor omului în dreptul intern şi internaţional, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca,
2009, p. 122.
analizarea mentalităţilor care s-au dezvoltat în istorie privind relaţiile

reciproce; dar şi a cerinţelor minorităţilor care nu pot fi soluţionate din
motive obiective, spre exemplu: protecţia drepturilor colective –
deoarece Europa nu recunoaşte drepturi colective pentru că de la
modernitate încoace drepturile sunt ale omului; limitele materiale ale
posibilităţii de susţinere a minorităţilor; teritoriul României nu se
poate restructura pe criterii etnice, pentru că împărţirea administrativ-
teritorială este a unui stat întreg, iar statul nu poate fi împărţit pe
criterii etnice pentru că e împotriva principiului egalităţii dintre
cetăţeni.
În prezenta lucrare am încercat să exprimăm cât se poate de clar
continuitatea cercetării noastre în ceea ce priveşte studiul spiritualităţii
europene, al valorilor fundamentale ale Uniunii Europene (dreptate,
toleranţă, solidaritate, subsidiaritate) şi al modalităţile de a le promova,
în principiu, prin dialog şi mediere, prin sistemul instituţional, precum
şi prin politicile practice. Un astfel de demers continuu nu reprezintă
altceva decât asumarea datoriei de a cultiva, dezvolta şi promova
peisajul cultural transilvan conturat şi, mai mult, de a ne aduce
contribuţia la gândirea contemporană legată de revenirea proceselor
identitare care au marcat modernitatea în contextul globalizării şi
mondializării.
Dreptul este una dintre valorile fundamentale ale spiritului
european dar traducerea lui în norme juridice este dependentă de
raporturile de putere politică care se structurează şi pe baza
raporturilor sociale. Prin urmare, există raporturi sociale între o
naţiune majoritară şi minorităţi şi posibilitatea ca dreptul să fie
discriminatoriu. În acest sens, interdisciplinaritatea de care este
caracterizată prezenta lucrare vizează punerea în lumină a relaţiei
dintre drept – cultură – istorie – viaţă socială reală.
Bibliografie
1. Akandji-Kombe, J.-F., „Accords de Schengen”, Rép. Dalloz

droit communautaire, 1er vol., 2002, în Claude Blumann, Luis
Dubois, Droit Institutionnel de l’Union Européenne, Editions du Juris-
Classeur, Paris, 2004.
2. Alquié, F., Kant, PUF, Paris, 1960.
3. Altman, David, Direct Democracy Worldwide, Cambridge
Univ. Press, Cambridge, 2011.
4. Ancheș, Diana-Ionela, „Tolerance within the European
Construction Philosophy”, în Religion and Politics, the 12th
International Symposion on Science, Theology and Arts, Suppliment
of Anualul reîntregirii Journal, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013.
5. Ancheş, Diana-Ionela, „Tratatul de la Lisabona şi sistemul
instituţional al Uniunii Europene”, în Flore Pop, Oana Albescu (edit.),
Tratatul de la Lisabona. De la „metoda comunitară” la noile evoluţii
ale guvernanţei europene. Drept şi Politici ale Uniunii, CA
Publishing, Cluj-Napoca, 2012.
6. Ancheș, Diana-Ionela, Medierea în viața social-politică, Ed.
Universitară, București, 2010.
7. Anderson, Peter, Baumberg, Ben, Alcohol in Europe, A
public health perspective, A Report for the European Commission,
OIL, Luxembourg, 2006.
8. Anghel, I., Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
9. Apel, O.A., „Plurality of the good? The problem of
affirmative tolerance in a multicultural society from an ethnical point
of view”, Ratio Juris, nr. 10, 1997.
10. Aquino, Toma de, Somme théologique, Ed. Du Cerf,
Fribourg, 2009.
11. Aquino, Toma de, Opere scelte, vita, pensiero, Ed. Il Sole
24 ore, Milano, 2006.
12. Aquino, Toma de, Vita, pensiero, opere scelte, Ed. Il Sole
24 ore, Milano, 2006.
13. Arhiva Pro Memoria, Radio România Internaţional,

01.07.2008.
14. Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
15. Armstrong, Kenneth, „Rediscovering Civil Society: The
European Union and the White Paper on Governance”, în European
Law Journal, vol. 8, nr. 1, March 2002.
16. Arnaud, A.-J., Critique de la raison juridique, L. G. D. J.,
Paris, 1981.
17. Arnaud, A.-J. (dir.) Dictionnaire encyclopedique de
théorie de sociologie du droit, L.G.D.J., Paris, 1988.
18. Arribas, Gracia Vara, Bourdin, Delphine, What Does the
Lisbon Treaty Change Regarding Subsidiarity within the EU
Institutional Framework?, - http://www.eipa.eu/files/repository/
eipascope/20121213145031_GVA_Eipascope2012_2.pdf
19. Augustin, Sfântul, Cetatea lui Dumnezeu, împotriva
păgânilor, Henry Bettenson (trad.), Penguin, Harmondsworth, 1972.
20. Auvret-Finck, J. (dir.), L’Union européenne carrefour de
coopérations, L.G.D.J., Paris, 1998.
21. Ayers, M., Locke, Routledge, London, 2005.
22. Banciu, Angela, Rolul Constituţiei de la 1923 în
consolidarea unităţii naţionale (Evoluţia problemei constituţionale în
România interbelică), Bucureşti, 1988.
23. Barry, Brian, Culture and Equality: an Egalitarian
Critiquie of Multiculturalism, Polity, Cambridge, 2001.
24. Belpiede, A., „La mediazione culturale nei Servizi
Sociali”, în Aminazione Sociale, nr. 3, 1998.
25. Benedetto XVI, Lettera Enciclica Deus Caritas Est,
http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/encyclicals/document
s/hf_ben-xvi_enc_20051225_deus-caritas-est_it.html
26. Bercovitch, J., „Third parties and conflict management in
the context of East Asia and the Pacific”, în vol. J. Bercovitch, Kwei-
Bo Huang, Chung-Chian Teng (edit.), Conflic Management, Security
and Intervention in East Asia, Third-party mediation in Regional
conflict, Routledge, London, 2008.
27. Berindei, Dan, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979.

28. Berlin, I., Four Essays on Liberty, Oxford Univ. Press,
Cambridge, 1969.
29. Berlin, I., Crocked Timber of Humanity, Fontana, London,
1991.
30. Berman, Harold, Droit et révolution, Librairie de
l’Université d’Aix-en-Provence, trad. Fr. R. Audouin, 2002.
31. Bernard, Nick, Multi-level governance in the European
Union, Kluwer International Law, The Hague, 2002.
32. Biroul Regional OMS pentru Europa, Organizaţia Mondială
a Sănătăţii 2010.
33. Blanquet, M., L’article 5 du T. C.E.E.: recherches sur les
obligations de fidelité des Etats membres de la CEE, Bibl. De droit
international et communautaire, Tome 108, L.G.D.J., Paris, 1994.
34. Blumann, Claude, Dubois, Louis, Droit Institutionnel de
l’Union Européenne, Editions du Juris-Classeur, Paris, 2004.
35. Blumenberg, Hans, La legitimité des Temps modernes,
Gallimard, Paris, 1999.
36. Boicu, Leonid, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei
române (1856-1859), Iaşi, 1978.
37. Bolovan, Ioan, „Cazul românilor”, în vol. Ioan-Aurel Pop,
Thomas Nagler, Magyari Andras (coord.), Istoria Transilvaniei, vol.
III (de la 1711 până la 1918), Academia Română, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca, 2008.
38. Bouchilloux, Helene, „Tolerance et verité: le critere
philosophique de la comprehension chez Pascal”, în vol. J.C. Zarka,
Franck Lessay, John Rogers (edit.) Les fondements philosophiques de
la tolerance, Press. Univ. de France, Paris, 2002, 1st vol.
39. Boulouis, Jean, Droit institutionnel des communautés, 4e
édition, Montchrestien, Paris, 1993.
40. Brault, Philippe, Renaudineau, Guillaume, Sicard, François,
Le principe de subsidiarité, „La documentation Française”, Paris,
2005.
41. Brătianu, I. C., Acte şi cuvântări, VIII, Bucureşti, 1939.
42. Brecher, M., Wilkenfeld, J., „The ethnic dimension of
international crises”, în vol. D. Carment, P. James (edit.), Wars in the
Midst of Peace: The international Politics of Ethnic Conflict, Univ. of

Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1997.
43. Bressan, E., „Breve storia della sussidiarieta”, în vol. G. Vi
Hadini (edit.), Che cosa è la sussidiarieta, Guerini, Milano, 2011.
44. Bribosia, Hervé, „Subsidiarité et répartition des
compétences entre l’Union et ses Etats membres dans la Constitution
Européenne”, Revue de Droit de l’Union européenne, no. 1/2005.
45. Bull, H., Hugo Grotius and International Relations, Oxford
Univ. Press, London, 1990.
46. Capitant, H., Vocabulaire juridique, P.U.F., Paris, 1936.
47. Capotorti, F., Hilf, M., Jacqué, J.-P., Le Traité d’Union
Européenne, commentaire du projet adopté par le Parlement
Européen, Ed. de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 1985.
48. Carbone, Maurizio, „Introduction: understanding the
domestic politics of treaty reform”, în Maurizio Carbone (edit.),
National Politics and European Integration. From the Constitution to
the Lisbon Treary, Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenham,
2010.
49. Carbone, Maurizio, „Conclusion: preference formation,
inter-state bargaining and the Treaty of Lisbon”, în Maurizio Carbone
(edit.), National Politics and European Integration. From the
Constitution to the Lisbon Treary, Edward Elgar Publishing Limited,
Cheltenham, 2010b.
50. Carnevale, P., „Strategic choice in mediation”, în
Negotiation Journal, nr. 2, 1986.
51. Căzan, Ileana, „Societatea Românească văzută de
occidentali: între modernitate şi tradiţie (1800-1829)”, în Ioan
Bolovan, Sorina Paula Bolovan (coord.), Schimbare şi devenire în
Istoria României, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane,
2008.
52. Cericola, Tiberio A., Vi Dichiaro Separati, Separazione,
divorzio e mediazione, FrancoAngeli, Milano, 1999.
53. Chapus, R., Droit administratif general, 13 édition, vol. I,
Montchrestien, Paris, 1999.
54. Charles, Sebastien, „Tolerancia Activia y Pasiva Segun
Voltaire”, în vol. J.C. .C. Laursen, Jose Villaverde (edit.), Forjadore
de la Tolerancia, Ed. Tecnos, Madrid, 2011.
55. Châtelet, Fr., „Aristote, Politique”, în Dictionnaire des

oeuvres politiques, P. U. F., Paris, 2001.
56. Châtelet, Fr. (dir.), La philosophie, Tome 3, Ed. Marabout,
Verviers, 1979.
57. Chebeleu, Traian, Drept Diplomatic şi Consular, Ed.
Universităţii din Oradea, Oradea, 2000.
58. Chiribucă, Dan, Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia
modernităţii în România, Ed. Dacia, Eikon, Cluj-Napoca, 2004.
59. Christiansen, Thomas, „The EU reform process: from the
European Constitution to the Lisbon Treaty”, în Maurizio Carbone
(edit.), National Politics and European Integration. From the
Constitution to the Lisbon Treary, Edward Elgar Publishing Limited,
Cheltenham, 2010.
60. Cicero, Despre legi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983.
61. Ciocan, Vasile, Nuna, Emil, Instituţii europene. Noţiuni de
Drept Comunitar, Ed. GrafNet, Oradea, 2004.
62. Claeys, Paul, Gobin, C., Lobbisme, pluralisme et
Intégration Européenne, Institut de Sociologie, ULB, Bruxelles, 1999.
63. Clapié, Michel, Institutions européennes, Flammarion,
Paris, 2003.
64. Cliveti, Gh., România şi Puterile Garante. 1856-1878, Iaşi,
1988.
65. Cloke, K., The Dance of Opposites, Explorations in
Mediation, Dialogue and Conflict Resolution Systems, GoodMedia
Press, Dallas, 2013.
66. Collin, D., Marile noţiuni filosofice, Ed. Institutul European
Iaşi, 1999.
67. Comisia Europeană, Ghidul Iniţiativei cetăţeneşti europene,
Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011, p.
21; ECI v1.5.1 | Ultima actualizare: 30/06/2014 15:18,
http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/signatories
68. Commission of the European Union, A White Paper on
European Governance, Brussels, 2001.
69. Connolly, William E., The Ethos of Pluralization, Univ . of
Minnesota Press, Minnesota, 1995.
70. Controle du principe de subsidiarité dans les parlements
nationaux, - http://www.cosac.eu/fr/info/earlywarning/
71. Craiovan, Ion, Tratat elementar de teoria generală a

dreptului, Ed. Al. Beck, Bucureşti, 2001.
72. Culture Action Europe, http://www.cultureactioneurope.org/
lang-fr/advocate/advocacy-and-lobbying-at-eu-
level?e4b73c3745ac4bc374714928e835769b=73e9ab
73. Defarges, Ph. – M., Relations internationales, vol. 2,
Questions mondiales, Ed. du Seuil, 1997.
74. Deleanu, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale – tratat,
Ed. Servo-Sat, Arad, 2001.
75. Deleanu, Ion, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005.
76. d’Estaing, Valéry Girard, La Constitution européenne,
Fondation Robert Schuman, Albin Michel, Paris, 2003.
77. Donnelly, Jack, „Human Rights”, în vol. J.S. Dryzek, B.
Honing, A. Phillips (edit.), The Oxford Handbook of Political Theory,
Oxford Univ. Press., 2006.
78. Draetta, U., Parisi, N. (edit.), Elementi di diritto dell’Unione
Europea, Giuffré editore, Milano, 2003.
79. Dryzek, J. S., Deliberative Democracy and Beyond, Oxford
University Press, Oxford, 2000.
80. Duignan, Brian (edit.), Modern Philosophy, Britaninca,
2011.
81. Dunn, J., J. Locke, Ed. All, Bucureşti, 2009.
82. Durkheim, E., Les règles de la méthode sociologique,
P.U.F., Paris, 1973.
83. Egyed, Péter, Libertatea în filosofie, Ed. Grinta, Cluj-
Napoca, 2008.
84. Ehlermann, C.-D., „Différenciation accrue ou uniformité
renforcée in La CIG 1996”, R.M.U.E., 1997.
85. Ehrlich, E., I fondamenti della sociologia del diritto, Ed.
Giuffré, Milano, 1975.
86. Esplugues, C., Barona, S. (edit.), Global Perspectives on
ADR, Intersentia, Cambridge, 2014.
87. European Status Report on Alcohol and Health 2010, WHO
Regional Office for Europe, World Health Organization 2010, -
http://www.euro.who.int/en/health-topics/disease-prevention/alcohol-
use/publications/2010/european-status-report-on-alcohol-and-health-
2010
88. Filitti, Ioan C., Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile
democraţiei române), Bucureşti, 1934.
89. Focşeneanu, Eleodor, Istoria Constituţională a României
(1859-1991), Ediţia a II-a revăzută, Ed. Humanitas, Bucureşti, (1992)
1998.
90. Friedman, M., The Legal System: A Social Science
perspective, New York, 1975.
91. Galeotti, A. E., „Identity, Difference, Toleration”, în vol, J.
S. Dryzek, B. Honig, A. Philips (edit.), Oxford Handbook of Political
Theory, Oxford Univ. Press, Oxford, 2006.
92. Galston, M., „Taking Aristotel Seriously”, în California
Law Review, vol. 82, Issue 2, 1994.
93. Galston, William A., Liberal Pluralism: The Implications of
Value Pluralism For Political Theory and Practice, Cambridge Univ.
Press, Cambridge, 2002.
94. Gardeil, H. D., Initiation à la philosophie de Saint Thomas
d’Aquin, Ed. Cerf, Fribourg, 2007.
95. Garin, Eugenio, Medioevo e Rinascimento, Ed. Laterza,
Roma-Bari, 2005.
96. Gerbet, Pierre, La Construction de l’Europe, Imprimerie
nationale, Paris, 1983.
97. Gilson, Etienne, Filosofia în Evul Mediu, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1995.
98. Global Commission on Drug Policy, The Negative Impact Of
The War On Drugs On Public Health: The Hidden Hepatitis C
Epidemic, May 2013. - http://www.globalcommissionondrugs.org/wp-
content/themes/gcdp_v1/pdf/Global_Commission_Report_English.pdf
99. Goodman, J. Paul, Lovejoy, E., Sherratt, Andrew (edit.),
Global and historical perspectives on how cultures define drugs,
Second edition, Routledge, London, 2007.
100. Gray, J. P., Why Our Drug Laws Have Failed and What
We Can Do About It, Second edition, Temple University Press,
Philadelphia, 2012.
101. Grossi, P., L’Europe du droit, Ed. Seuil, Paris, 2011.

102. Grotius, H., Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
103. Guillard, Christine, L’intégration différenciée dans
l’Union européenne, Thèse, Tours, 2003.
104. Gusilov, Gina, Neofuncţionalismul European, Sfera
Politicii, nr. 116-117 – http://www.sferapoliticii.ro
105. Guillaume-Hofnung, Michèle, La médiation, “Que je-
sais?”, 4e édition, PUF, Paris, 1995 (2007).
106. Gültekin, Bilgehan, „Dialog and Mediation Education in
Intercultural Communication”, Procedia – Social and Behavioral
Sciences, vol. 55, 2012.
107. Haenel, Hubert, Réunion de la délégation pour l'Union
européenne du mercredi 22 février 2006. -
http://www.senat.fr/europe/ r22022006+1 html.
108. Hall, Richard C., The Balkan Wars 1912-1913, Prelude to
the First World War, Routledge, London, 2000.
109. Hanson, R. G., Venturelli, Peter J., Fleckenstein, Annette
E., Drugs and Society, Tenth Edition, Jones and Bartlett Publishers,
London, 2009.
110. Hass, Ernst B., The Uniting of Europe: Political, Social
and Economic Forces, 1950-1957, Stanford Univ. Press, Stanford,
1968.
111. Heroveanu, E., Principiile procedurii judiciare, vol. I,
Bucureşti, 1932, nr. 206.
112. Heye, David (edit.), Toleration: An Elusive Virtue,
Princeton Univ. Press, Princeton,1996.
113. Hix, Simon, The Political System of the EU, Palgrave,
New York, 2005.
114. Hobbes, Th., Leviathan, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
115. http://ec.europa.eu/citizens-initiative
116. http://www.conseil-constitutionnel.fr/
117. http://europa.eu/
118. http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/basic-facts
119. Iacob, Gh., Modernizare – Europenism, Ritmul şi
Strategia Modernizării, vol. I, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
1995.
120. Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. A

III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
121. Institut pour la démocratie en Europe, Pour une
coopération renforcée dans le domaine économique et monétaire,
2000, http://www.i-d-europe.org/rap-cooprenf.htm.
122. Ivan, A. L., „Guvernanţa Uniunii Europene”, în vol.
Uniunea Europeană, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007.
123. Jachtenfuchs, Markus, „The institutional framework of the
European Union”, în Henrik Enderlein, Sonja Wälti, Michael Zürn
(edit.), Handbook on Multi-level Governance, Edward Elgar
Publishing, Glos, 2010.
124. Jacqué, J. P., „L’Acte unique européen”, R.T.D.E., 1986.
125. Jacqué, Jean Paul, Droit Institutionnel de l’Union
Européenne, 2e édition, Dalloz, Paris, 2003.
126. Jeannin, Pierre, „Althusius”, în J. Touchard, Histoire des
idées politiques, Tom I, PUF, Paris, 1959.
127. Jinkins, Mikael, Christianity Tolerance and Pluralism, a
Teological Angagement with Isaiah Berlins’ Social Theory,
Routledge, London, 2004.
128. Johnson, K.D., Theology, Political Theory, and
Pluralism; Beyond Tolerance and diference, Cambridge University
Press, Cambridge, 2007.
129. Johnston, Keneth, „Locul românilor în istoria europeană”,
în Lupta românilor pentru făurirea statului naţional unitar în
istoriografia contemporană, Bucureşti, 1983.
130. Jowett, Philip S., Armies of the Balkan Wars, 1912-13,
The priming change for the Great War, Osprey Publishing, Oxford,
2011.
131. Juncker, J. C., „Contribution au Parti Populaire Européen,
Subsidiarté, élargissement, démocratisation”, Journées d’études
Londres, 7-11 septembre, 1992.
132. Kaczorowska, Alina, European Union Law, Second
edition, Routledge, London, 2011.
133. Kaczorowska, Alina, European Union Law, Routledge-
Cavendish, New York, 2008.
134. Kamen, Henry, Nacimiento y desarrollo de la tolerancia
en la Europa moderna, Alianza Editorial, 1987.
135. Kant, I., Critica raţiunii practice, Ed., Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972.
136. Kaufmann, Bruno, „Transnational Citizen’s Initiative –
How Modern Direct Democracy can make the European Union a
Better Place for Minorities”, în Wilfried Marxer (edit.), Direct
Democracy and Minorities, Springer, Verlag, 2012.
137. Kelsen, Hans, Dottrina generale dello Stato, Giuffre,
Milano, 2013.
138. Klugiel – Królikowska, Helena (trad.), Constitution de la
République de Pologne du 2 avril 1997.
139. Kolb, D., „Strategy and tactics of mediation”, în Human
Relations, nr. 36, 1983.
140. Kovacs, Lucian Nastasă, Horvath, Istvan, Rom sau ţigan.
Dilemele unui etnonim în spaţiul românesc, Ed. ISPMN, Cluj, 2012.
141. Kushner, E., L’Epoque de la Renaissance, vol. I-III, Ed. J.
Benjamins, Amsterdam, 2011.
142. Labayle, H., „Amsterdam ou l’Europe des coopérations
renforcées: Europe mars et avril 1998”, în Claude Blumann, Luis
Dubois, Droit Institutionnel de l’Union Européenne, Editions du Juris-
Classeur, Paris, 2004.
143. Labouz, Marie-Françoise, Droit Communautaire
Européen Général, Bruylant, Bruxelles, 2003.
144. Lambo, J. A., Russi, F., Antropologia filosofică, Ed. Univ.
De la Santa Croce, Roma, 2005.
145. Laursen, John C., Villaverde, Jose, „Introduction”, în vol.
J.C. Laursen, Jose Villaverde (edit.), Forjadore de la Tolerancia, Ed.
Tecnos, Madrid, 2011.
146. Lauwaars, R. H., „The European Council”, CML Review,
nr. 14, 1977.
147. Le Group de Contact de la Société Civile,
http://www.cultureactioneurope.org/lang-fr/advocate/civil-society-
contact-group?e4b73c3745ac4bc374714928e835769b=73e9ab
148. Lelieveldt, Herman, Princen, Sebastiaan, The Politics of
the European Union, Cambridge University Press, Cambridge, 2011.
149. Lenaerts, K., Ypersele, P. Van, Le principe de subsidiarité
et son contexte, étude de l’article 3B du traité C.E., Cat. Dr. Europ., 1-
2/1994, no. 78.
150. „Le partage fédératif dés compétences: comparaison entre

le Système suisse et le système européen”, Collection du Forum
helveticum, cahier no. 11, Lenzbourg, Suisse, septembre 2002.
151. Levillain, Ph. (red.), Dictionaire historique de la papauté,
Ed. Fayard, Paris, 1994.
152. Lindberg, Leon. N., The Political Dinamics of European
Economic Integration, Stanford Univ. Press, Stanford, 1963.
153. Locke, J., Al doilea tratat despre cârmuire, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2007.
154. Locke, J., A Letter Concerning Toleration, Mario
Montuorii (edit.), Martinus Nijhoff, The Hague, 1963.
155. Magnette, P., L’Europe, L’Etat et la démocratie, Ed.
Complexe, Bruxelles, 2000.
156. Manin, P., Les accords de Maastricht et la constitution de
l'Union Européenne, L.G.D.J., Montchrestien, 1992.
157. Manin, P., Louis, J.-V., Vers une Europe différenciée…,
Pedone, Paris, 1996.
158. Manin, P., La Révision du traité sur l’Union: perspectives
et réalités, Pedone, Paris, 1996.
159. Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
160. Masclet, J. C., „La libre Circulation des marchandises
dans les Communautés européennes”, R.T.D.E., 1986.
161. McCormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană – o
introducere concisă, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006.
162. Millon-Delsol, Chântal, Le principe de subsidiarité, Que
sais-je?, Presses Universitaires de France, Paris, 1993.
163. Millon-Delsol, Chântal, L’Etat subsidiaire, PUF, Paris,
1992.
164. Mischo, J., „Un rôle nouveau pour la Cour de Justice?”,
Révue du Marché Commun, 1990.
165. Mitu, Sorin, Introducere în Istoria Europei Moderne, Ed.
Presa Univ., Cluj, 2000.
166. Modele prevăzute de Statele Membre ale Uniunii
Europene pentru mecanismul de ,,alertă precoce’’,
http://www.cosac.eu/fr/info/earlywarning/overwiew.
167. Moore, S. F., „Law”, în A. Kuper, J. Kuper (edit.), The

Social Science Encyclopedia, Routledge, London, 1996.
168. Montagner, Maxime, La notion de gouvernance: un
paradigme pertinent pour étudier le système politique de l’U.E.,
Publications IRG, Paris, 2005.
169. Montgrenier, J. S., Johannes Althusius et l’Etat
subsidiaire, Ed. Letizia, Paris, vol. Regard Européen trimestriel, No.
9, Janvier 1999.
170. Montesquieu, Ch., Despre spiritul legilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964.
171. Münch, Fritz, „Balkan Wars (1912/1913)”, în vol.
Encyclopedia of Public International Law, vol. 7 – History of
International Law, Elsevier Science Publishers, North – Holland,
Amsterdam, 1984.
172. Murgescu, B., România şi Europa. Acumularea
decalajelor economice (1500-2010), Ed. Polirom, Bucureşti, 2010.
173. Murgu, Simeon, Stoicu, Narcisa-Mihaela, Cadrul Juridic
de protecţie a drepturilor omului în dreptul intern şi internaţional, Ed.
Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2009.
174. Murgu, Simeon, Stoicu, Mihaela Narcisa, Drept
constituţional şi instituţii politice, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca,
2008.
175. Nastasă, Lucian (ed.), Antisemitismul universitar în
România (1919-1939). Mărturii documentare, Edit. ISPMN/Kriterion,
Cluj, 2011.
176. Nastasă, Lucian (coord.), Maghiarii din România.
Mărturii documentare, (1956-1968), Centrul pentru Resurse și
Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003.
177. Nastasă, Lucian (coord.), Evreii din România. Mărturii
documentare, (1945-1965), Centrul pentru Resurse și Diversitate
Etnoculturală, Cluj, 2003.
178. Naumescu, Valentin, Despre Liberalism în România.
Realităţi, dileme, perspective, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2001.
179. Nedelcu, Mioara, Minorităţile, Timpul Afirmării,
Tipografia Moldova, Iaşi, 2003.
180. Negulescu, P. P., Filosofia Renaşterii, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1986.
181. Norris, Pippa, Democratic Deficit, Critical Citizens
Revisited, Cambridge University Press, Cambridge, 2011.
182. Nutt, D., Robbins, Trevor W., Stimson, Gerald V., Ince,
Martin, Jackson, Andrew, Drugs and the Future, Brain Science,
Addiction and Society, Elsevier, London, 2007.
183. Oberman, Heico A., „The Travail of Tolerance:
Containing Chaos in Early Modern Europe”, în vol. Ole Peter Grell,
Bob, Scribner (edit.) Tolerance and Intolerance in the European
Reformation, Cambridge University Press, Cambridge, 1996.
184. Ott, Walter, Causation and Laws of nature in early
modern philosophy, Oxford Univ. Press., London, 2009.
185. Pagden, A., „La génèse de la „gouvernance” et l’ordre
mondial „Cosmopolitique”, în Rev. Int. de Sc. Soc., no. 155, mars,
1998.
186. Paolo G. Corozzon, „Subssidiarieta e soveranita negli
ordinamenti sovranazionali”, în vol: G. Vi Hadini (edit.), Che cosa è
la sussidiarieta, Guerini, Milano, 2011.
187. Pantel, M., „Unity in Diversity: Cultural Policy and EU
Legitimacy”, în Thomas Banchoff, M. P. Smith (edit.), Legitimacy
and the European Union, Routledge, London, 2005.
188. Parkinson, G. H. R. (edit.), The Renaissance and
Seventeenth – century nationalism, Vol. IV, Ed. Routledge, London,
2005.
189. Păun, Nicolae, Viaţa economică a României 1918-1948,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.
190. Petrescu, Rodica Narcisa, „Consideraţii asupra noii legi-
cadru privind descentralizarea”, Revista de Drept Public, nr. 1/2005,
Bucureşti, Ed. All Beck, 2005.
191. Philip, C., Boutayeb, C., „Le principe de subsidiarité”, în
vol. Dictionaire de droit communautaire, P.U.F., Paris, 1993.
192. Philip, Christian, „Principe de Subsidiarité”, în d’Ami
Barav, Christian Philip (edit.), Dictionnaire juridique de l’Union
européenne, 2001, - http://fdv.univ-lyon3.fr/mini_site/cee/Dico/
SUBSIDIARITE.pdf.
193. Pichler, Johannes W., Kaufmann, Bruno, The European

Citizen’s Initiatives: Into New Democratic Territory, Intersentia
Uitgevers, N.V., 2010.
194. Pirie, Matsen, 101 Great Philosophers, Continuum,
London, 2009.
195. Planty-Bonjour, Guy, Le projet hégélien, Librairie Vrin,
Paris, 1993.
196. Platon, Gh., Russu, V., Iacob, Gh., Cristian, V.,
Agrigoroaiei, I., Cum s-a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1993.
197. Platon, Gh., Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985.
198. Platon, Opere, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
199. Pop, Ioan-Aurel, „Cuvânt preliminar”, în vol. Ioan-Aurel
Pop, Thomas Nagler (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. I (până la
1541), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-
Napoca, 2009.
200. Pop, Ioan-Aurel, Thomas Nagler, Magyari Andras
(coord.), Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918),
Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca,
2008.
201. Predescu, Bianca Maria Carmen, Predescu, Ion, Roibu,
Aristide, Principiul subsidiarităţii, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001.
202. Raportul European asupra Alcoolului şi Sănătăţii 2010,
Biroul Regional OMS pentru Europa, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, 2010.
203. Raț, Florin Adrian, Contribuția liberalismului la
modernizarea societății românești, Ed. PrintXpert, Craiova, 2011.
204. Rawls, J., A theorie of justice, Oxford Univ Press, Oxford,
1972.
205. Rawls, John, Justice as Fairness: A Restatement, Erin
Kelly (edit.), Belknap Press, Cambridge, 2001.
206. Raws, J., Political Liberalism, Columbia Univ. Press, New
York, 1993.
207. Raz, J., „Autonomy, toleration and the harm principle”, în
vol. Justifying Toleration, S. Mendus (edit.), The Oxford Handbook of
Political Theory, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1988.
208. Raz, J., Multiculturalism: a liberal perspective, Winter,

Dissent, 1994.
209. Rădulescu-Motru, C., „Regele Carol I şi Destinul
României – Discurs ţinut la Academia Română, 26 mai 1939”, în Din
viaţa Regelui Carol I. Mărturii, Bucureşti, 1939.
210. Reale, Giovanni, Platone, Ed. BUR, Saggi, Milano, 1998.
211. Renout, H., Institutions européennes, Pardigme, Orleans,
2006.
212. Réunion de la Délégation pour l'Union européenne du
mercredi 22 février 2006. - http://www.senat.fr/europe/ r22022006+1
html.
213. Rials, S., Textes constitutionnels étrangers, Que sais-je,
No. 2060, 1988.
214. Rideau, Joël, Le Droit des Communautés Européennes,
Que sais-je? Presse Universitaire de France, Paris, 1995.
215. Rideau, Joël, Droit Institutionnel de l’Union et des
Communautés Européennes, 4e édition, vol. III, L.G.D.J., Paris, 1994.
216. Rideau, Joël, Droit institutionnel de l'Union et des
Communautes Européennes, 4e édition, vol. IV, L.G.D.J., Paris, 1994.
217. Rivero, J., Waline, J., Droit administratif, Dalloz, , Paris,
2002.
218. Rosa, Roberta T. Di, Mediatione tra culture. Politiche e
percorsi di integratione, Pisa Univ. Press, 2005.
219. Rousseau, J. J., Contractul social, Ed. Grama, 2007.
220. Rubenfeld, Sara, Clement, Richard, „Intercultural Conflict
and Mediation: An Intergroup Perspective”, A Journal of Research in
Languages Studies, vol. 62, nr. 4, 2012.
221. Ruzié, David, Droit International Public, onzième édition,
Dalloz, Paris, 1994.
222. Santer, Patrik, Le principe de subsidiarité dans le Traité
de Maastricht – étude de l’article 3B du Traité C.E., D.E.S.S.,
„Juristes Européens”, 1993-1994.
223. Santos, Boaventura de Sousa, Toward a New Common
Sense – Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition,
New York, 1995.
224. Sauron, Jean-Luc, „La mise en oeuvre retardée du principe

de subsidiarité”, Revue du Marché commun et l’Union européenne,
no. 425, Novembre-Décembre Paris, 1998.
225. Sauron, Jean – Luc, Comprendre le Traité de Lisbonne.
Texte consolidé intégral des traités. Explications et commentaires,
Gualino éditeur, Paris, 2008.
226. Saurugger, S., Théories et concepts de l’intégration
européenne, Sciences Po., Les Presses, F.N.S.P., Paris, 2009.
227. Schiller, Theo, Setala, Maija, “Introduction”, în Maija
Setala, Theo Schiller (edit.), Citizen’s Initiatives in Europe, Palgrave
Macmillan, Hampshire, 2012.
228. Schurman, Jacob Gould, The Balkan Wars, 1912-1913,
third edition, The Floating Press, 2008.
229. Schwarze, J., „Le principe de subsidiarité dans la
perspective du droit constitutionnel allemand”, R.M.C., 1993.
230. Seldon, Toby, A History of Drugs, Ed. Routledge –
Cavendish, London, 2010.
231. Shore, Cris, Building Europe: The Cultural Politics of
European Integration, Routledge, New York, 2000 (2006).
232. Silaşi, Grigore, Teoria integrării, ediţia a II-a, Ed.
Universităţii de Vest, 2006.
233. Simon, D., Le système juridique communautaire, P.U.F.,
Paris, 2001.
234. Sina, Mario, Introduzione a Locke, Ed. Laterza, Bari,
1996.
235. Smith, Graham, Democratic Innovations. Designing
Institutions for Citizen Participation, Cambridge University Press,
Cambridge, 2009.
236. Speranţia, Eugeniu, Principii fundamentale de filosofie
juridică, Cluj, 1936.
237. Stan, A., Grupări şi curente politice în România între
Unire şi Independenţă (1859-1877), Bucureşti, 1979.
238. Stein, J.G., „Structure, strategies and tactics of mediation”,
în Negotiation Journal, nr. 1, 1985.
239. Strategia Naţională antidrog a României pentru 2013-
2020,
http://www.mai.gov.ro/Documente/Transparenta%20decizionala/Strat
egie%20_SNA%202013-2020.pdf.
240. Strauss, Leo, The Political Philosophy of Hobbes, Univ of
Chicago, Press, Chicago, 1996.
241. Stubb, Alexandre, „The semnatic indigestion of
differentiated integration: the political rhetoric of the pre-IGC debate”,
Collège d’Europe, 1995, în Claude Blumann, Luis Dubois, Droit
Institutionnel de l’Union Européenne, Editions du Juris-Classeur,
Paris, 2004.
242. Téquis, Pierre, Conditions des ouvriers et restauration
sociale, lettres encycliques, Paris, 1991.
243. Tocqueville, A. De, De la démocratie en Amérique,
Gullimard coll. Folio, Tome I, p. 185, în Liviu-Petru Zăpârţan,
Construcţia Europeană, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000.
244. Touchard, Jean, Histoire des idées politiques, vol. 1, PUF,
Paris, 2008.
245. Touval, S., Zartman, I. W., International Mediation in
Theory and Practice, Westview Press, Boulder, 1985.
246. Uniunea Europeană, Glosar de termeni, Nr. 31, martie
2007, 3, www.infoeuropa.ro.
247. Vangoch, Francis Wodie, La théorie du droit selon Kant,
http://biblio.juridicas.unam.mx/libros/1/422/7.pdf
248. Vecchio, Giorgio del, Lecţii de filosofie juridică, Ed.
Europa Nova, Bucureşti, 1993.
249. Vedişan, V., Drept administrativ şi instituţii politico –
administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
250. Vida, I., Puterea executivă şi administraţia publică,
Bucureşti, 1994.
251. Villey, M., Philosophie du droit, Ed. Dalloz, Paris, 1975.
252. Vita, R. De, Berti, F., Dialogo senza paure, Scuola e
servizi sociali in una società multiculturale e multireligiosa, Franco
Angeli, Milano, 2002.
253. Wacks, Raymond, Philosophy of Law, Oxford Univ.
Press, Oxford, 2006.
254. Wagner, Anne, Bhatia, Vijay, „Introduction – The
International Dual Nature of Low; Tolerance and Diversity”, în vol.
Diversity and Tolerance in Socio-Legal Context, Exploration in the

Semiotics of Law, 2009.
255. Whittacker, D. J., Conflict and Reconciliation in the
Contemporary World, Routledge, London, 1999.
256. Wolff, Robert Paul, Moore, Barrington jr., Marcuse,
Herbert, A Critique of Pure Tolerance, Beacon, Boston, 1969.
257. Zartman, I. W., Negotiation and Conflict Management.
Essays on theory and practice, Routledge, London, 2008.
258. Zăpârţan, Liviu-Petru, „Law in the European Spirituality”,
în Journal of Legal Studie, vol. 7-14, nr. 13-27, June 2014.
259. Zăpârţan, Liviu-Petru, Reflecţii despre Europa unită,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
260. Zăpârţan, Liviu-Petru, „Le deficit démocratique dans
l’Union Européenne”, în Societate şi Politică, nr. 2, Vasile Goldiş
Univ. Press, Arad, 2007.
261. Zăpârţan, Liviu-Petru, Negocierile în viaţa social-politică,
Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
262. Zăpârţan, Liviu-Petru, Relaţii Internaţionale, Ed. Studia,
Cluj-Napoca, 2001.
263. Zăpârțan, Liviu-Petru, Construcția Europeană, Ed.
Imprimeriei de Veste, Oradea, 2000.
264. Zăpârțan, Liviu-Petru, Doctrine politice, Editura Fundației
Chemarea, Iași, 1994.
265. Zeletin, Şt., Burghezia română. Originea şi rolul ei în
istorie, Nemira, Bucureşti, 1998.
LEGISLAŢIE SELECTIVĂ:
266. Acordul inter-instituţional „Mieux légiférer”, din 31
decembrie 2003 (2003/C321/01).
267. Acordul instituţional din 25 octombrie 1993, pct. 2.2.2.,
Bull. C.E. 10/1993.
268. Basic Law for the Federal Republic of Germany, 2010,
https://www.btg-bestellservice.de/pdf/80201000.pdf
269. Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene,
J.O.U.E. C. 326 din 26. 10. 2012.
270. Codul Muncii, Legea 53/2003 republicată şi
renumerotată, în Monitorul Oficial nr. 345 din 18 mai 2011, în temeiul
art. V din Legea 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

53/2003.
271. Consolidated Version of the Treaty on European Union,
Official Journal of the European Union, C83/13, 30.03.2010, p. 8,
http://eur-lex.europa.eu.
272. Consolidated version of the Treaty on the Functioning of
the European Union, Official Journal of the European Union, C83/47,
30.03.2010, HTTP://eur-lex.europa.eu.
273. Constituţia României, actualizată şi republicată în M. Of.
Nr. 767 din 31 octombrie 2003.
274. Directiva CE/94/33, 22 iunie 1994 privind protecţia
tinerilor la locul de muncă, modificată prin Directiva 2007/30/CE din
20 iunie 2007.
275. European Commission, Communication from the
Commission, COM (2014), 130 final, Bruxelles, 5.3.2014.
276. European Parliament Resolution of 13 September 2012 on
the 18th report on Better legislation – Application of the principles of
subsidiarity and proportionality, 2010. - http://extranet.cor.europa.eu/
subsidiarity/regpex/Pages/default
277. Hotărârea nr. 784/2013 privid aprobarea Strategiei
Naţionale antirog a României pentru 2013-2020 şi a planului de
acţiune în perioada 2013-2020 pentru implementarea Strategiei
naţionale antidrog 2013-2020, M. Of. Nr. 784 din 9 octombrie 2013.
278. Legea 339/2004 privind descentralizarea, publicată în
Monitorul Oficial nr. 668 din 26 iulie 2004.
279. Legea 195/2006 a descentralizării administrative,
publicată în Monitorul Oficial nr. 453 din 25.5.2006.
280. Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, actualizată
şi republicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 20.2.2007.
281. Legea 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, ublicată în Monitorul Oficial
nr. 362 din 03.08.2000, actualizată prin OUG pentru modificarea art. 1
din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, precum şi a art. 8 din Legea nr. 339/2005
privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor
stupefiante şi psihotrope, Monitorul Oficial 855/2011.
282. Legea nr. 710 din 15 martie 1881, publicată în M. Of. Nr.
60 din 15/27 martie 1881.
283. Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei
de mediator, ublicată în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006,
actualizată.
284. Rappot d’information sur l’application du principe de
subsidiarité, No. 1919, déposé par la Délégation de l’Assemblée
nationale pour l’Union Européenne (1) de France, enregistré à la
Présidence de l’Assemblée nationale le 16 novembre 2004.
285. Regulation (EU) No. 211/2011 of the European
Parliament and the Council of 16 February 2011 on the citizens’
initiative, Official Journal of the European Union, L 65/1, 11.03.2011.
286. Traité sur l’Union Européenne, version consolidée réalisée
par Jean – Luc Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne. Texte
consolidé intégral des traités. Explications et commentaires, Gualino
éditeur, Paris, 2008.
287. Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, în M.
Of. Nr. 151 din 11/23 iulie 1878.
288. Tratatul privind Uniunea Europeană, Oficiul pentru
Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.
289. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, versiunea
consolidată, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene,
Luxemburg, 2010.
290. Treaty on European Union, în Official Journal of the
European Union, C83/13, 30.03.2010, http://eur-lex.europa.eu.
291. T.UE, J.O.U.E. C. 326 din 26.10.2012.
292. Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea
Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 83/47, din
20.03.2010.
293. Versiunea Consolidată a Tratatelor, Carta Drepturilor
fundamentale, O.P.U.E., Luxemburg, 2010.
294. www.ipex.eu
Abstracts
Chapter I.
Spiritual references of the European construction
Abstract. Within the European spirituality it was built over the

centuries a complex of convictions and of practices concerning the
central role of the value of law and of the exigencies related to its
implementation.
A number of thinkers starting with Plato and Aristotle, and
continuing with St. Augustine and Thomas Aquinas, with the ones
who founded modernity and who highlighted the role of the Reason,
of the relationship between the legal regulation and the life of a
society, of the attributes that must characterize the ways of sanctioning
the legal norm so that a society keeps its identity and functionality.
Our analysis is concerned with reporting this determination of
the role of law within the European culture to the historical process of
institutional construction of Europe, as a reflex of the will of the
European peoples to build together a society where the value of law to
manifest its contents, as they were elaborated over time.
In this context we have also presented the key-problems of the
European law: freedom and necessity, the relationship between law
and morals, and the legal order within the European Union.
Abstract. The philosophical concept of tolerance determined its

content over time, in relation to the general evolution of the society, in
order to signify a way of building the individual’s personality and of
the society he lives in, based on the existence of a moral, political,
religious and cultural diversity recognized as a plurality of beliefs,
options, mentalities, customs, usages, which cohabit peacefully, based
on a dialogue and on a constant negotiation. The idea of tolerance is
developed especially during modern age (J. Locke, Voltaire, Kant and
others) based on ontological, gnosiological, axiological and moral
arguments.
Tolerance has become a component of the European

spirituality, after the serious historical experiences of intolerance
(inquisitions, wars, national oppression, and discrimination against
national minorities) standing at the basis of the European construction
philosophy, which is conceived as a way of structuring unity in
diversity that is expressed in the Treaties, in the institutional
functioning and in the politics that are so strongly supported by
European Union.
Hence the idea that when discriminations and violations of the
precepts of tolerance appear, intercultural mediation and the
cultivation of values that give tolerance a real consistency receive a
significant role within the European construction.
Chapter II.
Interpretations of the organization and management of the
European Union
Abstract. In the present text we chose to present some of the

main aspects concerning one of the key principles of the European law
– the principle of subsidiarity. Hence, we centered our attention on the
general aspects concerning the concept of subsidiarity, on the process
of transforming the concept of subsidiarity into a principle, and in the
end, on presenting the principle of subsidiarity in the European law
from the Treaty of Maastricht that consecrated it as a principle of the
European Law, until the Lisbon Treaty.
Abstract. European Union is in a permanent evolution after the

changes brought by the adoption of the Treaty of Maastricht within its
founding rules. The six intergovernmental conferences reunited until
2007 produced a feeling of uncertainty and insecurity regarding the
future strategies of the Union. The last intergovernmental conference
brought important transformations within the institutional structure of
the Union ending with the adoption of the Lisbon Treaty which
entered into force since 2009, after the end of the ratification process
in all the Member States629.
The purpose of the present study is to highlight both the
position of the Treaty on the Functioning of the European Union, as a
“reforming Treaty”, and the changes that were brought by it within the
institutional system of the Union, especially regarding the European
Parliament, the European Council, the Council of the European Union
and the European Commission. In order to accomplish this task we
made reference both to the previsions of the Treaty on the European
Union, to the ones of the “reforming Treaty”, and also to the
relationship established between these two. Our main sources of
reference were the consolidated versions of the European Union’s
Treaties.
Abstract. In the research literature there is the opinion

according to which among the principles governing the community
competencies, along with the principles of subsidiarity and
proportionality, there is also the principle of flexibility or of the
enhanced cooperation630. In terms of the appearance of this principle
in the European construction, the opinions are divided. Thus, contrary
to a widespread idea, that this principle would be a recent one, some
authors631 believe that the principle of flexibility has made its
appearance along with the adoption of the constitutive Treaties of the
European Communities. In the following we will try to bring relevant
and necessary arguments in support of the latter idea.
In the present text we analyzed the problem of the enhanced
cooperation in the European Union from its origins to the Lisbon
Treaty. There are four major concerns that we have approached. The
first part of the text is dedicated to the history of the evolution of the
enhanced cooperation. Here we presented the connection between
integration and enhanced cooperation, the principle of flexibility, and
______________________
629
Panos Kazakos, “Europe after the Lisbon Treaty”, in Arvanitopoulos,
Constantine, Botsiou, Konstantina E. (edit.), op. cit., 2010, p. 19.
630
Claude Blumann, Louis Dubois, op. cit., 2004, p. 274.
631
H. Labayle, “Amsterdam ou l’Europe des coopérations renforcées: Europe mars
et avril 1998”, in Claude Blumann, Luis Dubois, op. cit., p. 275.
the way it is perceived by the Treaties of the European Communities

(Treaty of Rome, the Single European Act, Treaty of Maastricht,
Treaty of Amsterdam, and Treaty of Nice).
The second part of the text is dedicated to presenting the regime
of the enhanced cooperation. In this context we made reference to the
general terms of the enhanced cooperation, but also to the special
clauses or additional conditions relating to the rights and obligations
of the states.
The last two parts of the text are centered on presenting the
enhanced cooperation in practice – and here we referred to the
intervention of the enhanced cooperation in each of the three
European Pillars; and also the prospects stipulated in the Lisbon
Treaty regarding enhanced cooperation – its principles and the
procedures provided by the Treaty on the Functioning of the European
Union.
Abstract. The reason behind the introduction of the European

citizens’ initiative into the previsions of the Lisbon Treaty is related to
the democratic deficit within the European Union. The Lisbon Treaty
is designed to be a new stage in the process of creating a Union closer
to the people of Europe, where decisions to be made closer to citizens.
The term citizens’ initiative refers to the procedures that allow
citizens to bring new problems to the political agenda, through a
collective action, namely through collecting a certain number of
signatures in order to support a legislative proposal.
The previsions of the Lisbon Treaty (TUE) regarding the
European citizens’ initiative are creating the proper path for the
modern democracy. For the first time, the principle of the
representative democracy based both on direct democracy and on the
indirect one, shall become a political practice at a transnational level.
This historical step which is carefully watched by the global
observers raises many questions regarding the future previsions
(implementing regulations), opportunities (the attitude of European
Union institutions) and infrastructure (support and assistance).
Abstract. The concept of governance came relatively late in the

European construction theory and practice but proved its ability to
explain and guide the democratic development of the European

Union. Engaging a multitude of actors, institutional or among the civil
society, from the public and private sphere, into a permanent
negotiation of the problems and of their solutions, that governance is
building (as the economic governance proved it), it proves its ability to
improve the way in which European Union is managed.
Abstract. Drugs are the subject of the literature, of poetry and

art, of medicine, of physiology, of morals, and naturally of law, to the
as far as the notion itself is loaded with different meanings: from the
plant of the gods because it produced to the primitive man
hallucinogenic effects to the idea of natural or synthetic substance,
introduced in the human body through different means and which had
abnormal effects over man, especially psychological effects.
Hence, we presented the problem of drug and alcohol addiction
in the Romanian labor law, making reference to the European and
international policies concerning this global concern.
Along with other authors, we consider that in judging this
problem we must take into account the cultural moment, the way in
which a society defines normality in relationship to abnormality. So,
while in some states of the world (USA) drugs are considered a
national danger, in other countries (Bolivia) it is considered an identity
symbol. Our approach is natural if we consider cultural
transformations: from tolerance to seeing the danger for man and
society632.
Chapter III. The European problems of Romania
Abstract. The interest for the theme approached in the present

paper was born from our wish to place in one or the other peaceful
manners of conflict resolution the attitudes of the states involved in
the two Balkan Wars, mostly with reference to the opinions expressed
in the research literature on this subject, and also to the theoretical
______________________
632
Hanson, R. G., Peter J. Venturelli, Annette E. Fleckenstein, Drugs and Society,
Tenth Edition, Jones and Bartlett Publishers, London, 2009.
previsions which have emerged until today. For accomplishing our

purpose we have structured the present paper in three main parts: the
present introduction, references concerning peaceful procedures of
international conflict resolution, and to peaceful procedures of
international conflict resolution identified during the Balkan Wars.
Abstract. Italian Risorgimento represented for many a “triumph

of liberalism”633, despite the fact that there were opinions which
considered liberalism as being “Revolution of aristocracy and of
bourgeoisie which failed to include masses”634. Sharing Bededetto
Croce’s opinion, in the present paper we tried to prove that in
Romania of the 19th century, liberalism also knew a flourishing period
that ended with the creation of one of the most modern Romanian
Constitution – the Constitution of 1866 – which was associated with
the beginnings of modernization of the Romanian society.
Abstract. Continuing some concerns related to mediation and

negotiation in the social and political life, under the form of a case
study, we approached, in the end, the intercultural relations from
Transylvania because we wanted to highlight the aspects related to the
cohabitation of the Romanians with the Hungarians, the Hebrews,
with the Gypsies, and also with other national minorities who created,
what the contemporary thinking is naming an original cultural
landscape, with certain European valences, able to offer to the
European spirit the occasion to enrich itself.
After presenting shortly some characteristics of the concepts of
mediation, intercultural mediation, intercultural mediator, cultural
landscape, we made some references to Transylvania’s position
towards this issue, and we pointed out some of the main unsolved
problems of the Romanian intercultural mediation in Transylvania.
______________________
633
Benedetto Croce, in Risorgimento, Article from the Encyclopaedia Britannica,
http://www.britannica.com (09.09.2011)
634
Idem.
Listă de tabele
Tabel 1 – Evoluţia numărului de propuneri ale Comisiei între

anii 1990-2002
Tabel 2 – Verificarea respectării principiului subsidiarităţii în
statele membre ale Uniunii Europene
Tabel 3 – Ciclul ratificării Tratatului de la Lisabona
Tabel 4 – Cadrul instituţional al UE aşa cum este reprezentat în
Articolul 13 T.UE.
Tabel 5 – Numărul minim de semnături pentru fiecare ţară
Tabel 6 – Paşii care trebuie parcurşi pentru succesul ICE
Tabel 7 – Tipuri de guvernanţă multinivelară
Tabelul 8 – Grafic privind costurile estimate ale UE pentru
lupta împotriva efectelor negative ale consumului de alcool în anul
2003
Tabel 9 – Graficul Băuturilor alcoolice preferate de români în
2005
Note
* Problema toleranţei a făcut, în cursul anului 2013 obiectul

unei prezentări la conferinţa internaţională Proceedings of the `12th
International Symposium on Science, Theology and Arts` organized
by the Faculty of Theology Alba-Iulia, pe tema: „Church – State
Relationship from Constantine the Great to Post – Maastricht
Europe”, ISSTA 2013, 14 – 16 May 2013, Alba-Iulia, Romania.
Ulterior, părţi din acesta au fost publicate, în limba engleză astfel:
„Tolerance within the European Construction philosophy”, în vol.
Altarul Reîntregirii Journal, `Religion and Politics – the 12th
International Symposium of Science, Theology and Arts`, ISSTA
2013, pp. 305-314, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013; „Tolerance as a
principle of the European Construction Philosophy”, în vol. Marţian
Iovan (edit.), Science and Humanism in the Knowledge Society,
„Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2013, pp. 137-152.
** Problema subsidiarităţii a făcut, din 2007 şi până în prezent

subiectul unei prezentări la o conferinţă naţională: „Principiul
Subsidiarităţii – Principiu de Drept”– în cadrul Sesiunii Ştiinţifice pe
tema „Provocările Integrării” – Facultatea de Ştiinţe Politice,
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, 26 ianuarie 2007; dar
şi subiectul unor studii publicate în volume colective atât în limba
română, cât şi în engleză: „Principiul Subsidiarităţii – Principiu de
Drept”, în Vol. Uniunea Europeană după 50 de ani. Între Entuziasmul
extinderii şi aprofundarea integrării, Edit. Flore Pop, Sergiu
Gherghina, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, pp. 59-77; „Principiul
Subsidiarităţii în Dreptul European”, în Vol. Provocarea Europeană.
Proceduri şi implicaţii ale aderării României, Edit. Flore Pop, Sergiu
Gherghina, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, pp. 49-67;
„Subsidiaritatea în practică”, în Anuarul Şcolii Doctorale de Filosofia
Politicii, Vol. 1, Ed. Saga (Actuala Eikon), Cluj-Napoca, 2007, pp.
147-164; „The origins of the Principle of subsidiarity in the European
Law – from the beginnings of the European Union until the Treaty of
Maastricht”, în Journal of Legal Studies, vol. VII-XIV, NR. 13-27,

June 2014, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014. Studiile astfel publicate au
fost modificate şi actualizate în vederea integrării lor în prezenta
lucrare.
*** Problematica sistemului instituţional al Uniunii Europene

în concepţia Tratatului de la Lisabona a făcut, pe parcursul anilor
2011-2014, obiectul a două studii apărute în volume colective:
„Tratatul de la Lisabona și sistemul instituțional al Uniunii Europene”,
în vol. Flore Pop, Oana Albescu (edit.), Tratatul de la Lisabona, De la
`metoda comunitara` la noile evoluții ale guvernanței europene, Drept
si Politici ale Uniunii, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2012, 379 pp.;
„Enhanced cooperation in the European Union from its origins to the
Lisbon Treaty”, Journal of Legal Studies, vol. VII-XIV, NR. 13-27,
June 2014, Ed. Eikon, Cluj-Napoca; dar şi al unei comunicări
ştiinţifice la o conferinţă naţională: „Tratatul de la Lisabona și
sistemul instituțional al UE” - `GIL CARLOS RODRIGUEZ
IGLESIAS` Simpozion Ştiinţific Studenţesc, pe tema: Dreptul și
Politicile UE după Lisabona – Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca, 9 mai 2011, România. Pentru publicarea ca
parte integrantă a prezentei lucrări, studiile au fost îmbunătățite şi
actualizate.
**** Cooperarea consolidată în Uniunea Europeană a fost o

temă abordată în anul 2008 şi 2014, cu ocazia publicării pe această
temă, atât în limba română, cât şi în limba engleză, în cadrul
contribuţiei proprii la două volume colective: „Cooperarea consolidată
în Uniunea Europeană”, în Vol. Tratatul de la Lisabona. UE către
reforma instituţională şi consens, Coord., Sergiu Gherghina, George
Jiglău, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008, pp.
95-117; „Enhanced cooperation in the European Union from its
origins to the Lisbon Treaty”, Journal of Legal Studies, vol. VII-XIV,
NR. 13-27, June 2014, Ed. Eikon, Cluj-Napoca.
***** Problemele ridicate de introducerea iniţiativei cetăţeneşti

europene au fost dezbătute cu ocazia contribuţiei în limba engleză
aduse la un volum colectiv internaţional, publicat în anul 2014: „The

European Citizens’ Initiative”, în. vol. Valentin Naumescu (ed.),
Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a
Changing World, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon
Tyne, 2014, 486 pp., (pp. 224-247). În vederea introducerii în prezenta
lucrare, textul a suferit modificări şi actualizări.
****** Problematica guvernanţei în Uniunea Europeană a

reprezentat şi ea o temă de reflexie a anului 2014, ocazie cu care mi-
am adus contribuţia (în limba română şi în limba engleză) la două
volume colective, ambele în curs de publicare: „Actual European
Governance Issues”, în Anuarul Şcolii Doctorale de Filosofia
Politicii, vol. 5-6, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014; şi „Probleme de
guvernanţă europeană”, într-un alt volum colectiv care va apărea în
cursul acestui an.
******* Tema ce cercetare referitoare la lupta antidrog la nivel

naţional, european şi internaţional a fost analizată şi dezbătută cu
ocazia participării la o conferinţă internaţională organizată în
România, în cursul anului 2013, la care am participat cu o comunicare
ştiinţifică intitulată: „Alcohol and other drugs in the workplace –
approaches and legal regulations in Romania” - Proceedings of the 5th
Edition of the International Conference “Alcoholism and other
addictions; psychosocial, historical and therapeutical issues”, Alba-
Iulia, Romania, 15-17 noiembrie 2013, organizată de Universitatea „1
Decembrie 1918” Alba-Iulia; Universitatea „Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca; Muzeul Naţional am Unificării, Alba-Iulia.
******** Procedurile diplomatice de soluţionare pe cale

paşnică a diferendelor internaţionale şi, în speţă, a Războaiele
balcanice, au reprezentat o temă de reflexie pe care am abordat-o cu
ocazia participării la două conferinţe internaţională: „The presence of
mediation in international relations” – lucrare ştiinţifică prezentată la
The International Conference within the XXIst edition of Arad’s
Academic Days - „Vasile Goldiș” Western University, Arad, 20-22
mai 2011, Arad, Romania; „Romanian Diplomacy in the Context of
the Balkan Wars” – comunicare ştiinţifică prezentată în cadrul
Conferinţei internaţionale organizate de Universitatea Spaienza,

Roma, Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureş, Institutul de
Cercetare Socio-Umană „Gheroghe Șincai”, Institutul de Studii Italo-
Române, 19-20 Iulie 2012, Târgu Mureș, Romania; iar apoi, aceasta a
reprezentat şi obiectul unui studiu în limba engleză la un volum
colectiv internaţional, în curs de apariţie.
********* Tema de cercetare a liberalismului românesc a fost

abordată din dorinţa de a sublinia modernizarea societăţii româneşti
(mai ales din punct de vedere legislativ) de-a lungul istoriei şi în
contextul european. Tema a reprezentat obiectul a participării la o
conferinţă internaţională: „Le Libéralisme Roumaine dans le XIXe
siècle” – comunicare ştiinţifică prezentată la Conferinţa internaţională
pe tema: Italian Risorgimento and the national movements from
Europe. From the Italian Model to the central-eastern European
Reality – Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureș; Institutul de
Cercetare Socio-Umană „Gheroghe Șincai”, Institutul de Studii Italo-
Române, 17 septembrie, Târgu-Mureș, Romania; dar şi al unui studiu
în limba franceză într-un volumul colectiv internaţional: „Le
Libéralisme Roumaine dans le XIXe siècle”, în vol. Giordano
Altarozzi, Cornel Sigmirean, Il Risorgimento Italiano e i Movimenti
Nazionali in Europa, Dal modello italiano alla realità dell’Europa
centro-orientale, Edizioni Nuova Cultura, Roma, 2013, 450 pp., (pp.
135-152).
********** În fine, problema medierii interculturale a fost

abordată, de o manieră generală, în cadrul a două conferinţe
internaţionale: The XIth Congreso „Cultura Europea”, Universitat
Internacional de Catalunya, Facultat dʼHumanitats, 27-29 Octombrie
2011, Barcelona, Spania; Proceedings of the Event financed by the
Research Grant `Peaceful cohabitation or conflict between
civilizations? Intercultural contacts in the era of globalization`
(Coabitare paşnică sau conflict între civilizaţii? Contactele
interculturale în era globalizării), UEFISCDI – CNCS. Cod: PN-II-ID-
PCE-2011-3-0771, pe tema: Dialogue, negotiation and mediation at an
intercultural level in Romania (Dialog, negociere si mediere la nivel
intercultural in Romania), 31 mai 2013, Cluj-Napoca, Romania.
Ulterior, în anul 2014, un articol pe această temă (în limba engleză) a

fost acceptat spre publicare („Intercultural Mediation”) de către
Anuarul Şcolii Doctorale de Filosofia Politicii, nr. 5-6/2014, Ed.
Eikon, Cluj-Napoca. În vederea integrării acesteia în prezentul volum,
cercetarea medierii interculturale a fost aprofundată, referindu-ne în
principal la cazul Transilvaniei.

Diana-Ionela Anches PREOCUPARI JURIDICE PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diana-Ionela Anches PREOCUPARI JURIDICE PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diana-Ionela Ancheş

PREOCUPĂRI JURIDICE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Ştiințifice din

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editori: Valentin AJDER

Coperta: Ioachim GHERMAN

Tehnoredactare: Sandra CIBICENCO

PREOCUPĂRI JURIDICE PRIVIND

Cuvânt înainte de Prof. univ. dr. Liviu-Petru Zăpârțan

Părinţilor mei spirituali

Prof. Univ. Dr. Liviu-Petru Zăpârţan şi

Cu deosebită consideraţie şi recunoştinţă

Prezenta lucrare a fost întocmită cu scopul reunirii muncii de

Cuvânt înainte (de Liviu-Petru Zăpârțan) ................................................ 9

(c) Tratatul de la Amsterdam şi cooperarea consolidată ............... 167

Bibliografie ........................................................................................... 279

Abstracts ............................................................................................... 299

Listă de tabele ...................................................................................... 305

Note ....................................................................................................... 307

Uniunea Europeană se află în momentul istoric actual în faţa

antiumanismul, tendinţele de dezagregare fizică şi morală a omului,

Se poate vedea acest lucru din prezentarea a două suporturi spirituale

relaţii pe diverse planuri (politice, economice, militare) susţinându-şi

Prof. univ. dr. Liviu-Petru Zăpârţan,

În prezentul volum am reunit o serie de lucrări ştiinţifice care se

Construcţia europeană, în al doilea rând, îşi probează forţa

1. Rolul dreptului în construcţia europeană

Actuala construcţie europeană îşi are începuturile în cunoscuta

modalităţilor de a le pune în practică, în ceea ce se numeşte spaţiu

În cadrul ei tradiţia juridică occidentală s-ar distinge prin câteva

valoare, exprimarea ei în norme şi modul de aplicare în viaţă specific

şi Frumos. Binele este Unul însuşi10. Atingerea Binelui, îl face pe om

spiritualitatea europeană ca un fondator al ideii că dreptul şi legile pe

descoperim o normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin

este demonstrat de necesitatea naturii: el nu a fost prevăzut cu nici

apare exigenţa ca între oameni să fie cineva care să guverneze masa

morală. Dreptul trebuie să fie un ansamblu de norme care să

Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius considera că în cadrul

unui contract social încheiat între fiecare dintre membri pentru a

opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal în întreaga literatura juridică

egalitate (ca supunere la legile generale care exclud privilegiile) poate

Spiritului absolut, ca raţionalizare a suveranităţii popoarelor, alături de

Corespunzător celor doua tipuri de solidaritate sociala,

2. Problemele-cheie ale dreptului

(a) Libertatea şi necesitatea

J.J. Rousseau este cel care a pus problema libertăţii în termenii

legilor cărora un popor liber se supune, dar nu ca o slugă, el are

libertăţii individuale şi a celei de grup este important de stabilit dacă

(b) Relaţiile dreptului cu morala

Încă din cultura antică între cele două sisteme de valori şi

Se validează ideea lui Socrate care vorbea de obligaţia de a da

constrângerea, forţa spirituală cu atitudinea intransigentă, toate sub

Securitatea juridică este dependentă de claritatea normelor de

(c) Ordinea juridică în Uniunea europeană

În literatura de specialitate s-a discutat pe larg despre faptul că

de vedere material el este Carta Comunităţilor, pentru că realităţile pe

D. Simon vorbeşte despre un aquis constituţional care se

interioare şi justiţiei, coeziunii economice şi sociale, mediului,

De aici ideea că în numele acestor valori, fondarea juridică a

Aspecte semnificative legate de specificul dreptului european

jurisprudenţei şi a capacităţii59 judecătorului comunitar de a apăra şi

3. Toleranţa ca principiu al filosofiei

Textul de faţă se vrea o analiză filosofică generală a ceea ce