Sunteți pe pagina 1din 79

Universitatea „Dunărea de Jos Galați”

Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice

Curs IFR

NOTE DE CURS

CRIMINALISTICĂ

Galaţi, 2017

1
2
Cuprins

1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii..............................................................................4

2. Clasificarea urmelor,................................................................................................................................6

2.1. Urmele de mâini. Urmele de picioare...............................................................................................6

2.2. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere, mijloace de transport......................9

2.3. Firul de păr, urme de sânge............................................................................................................11

2.4. Urme fiziologice, olfactive..............................................................................................................13

2.5. Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi, microurme...........................15

2.6. Urme ale incendiilor şi exploziilor...................................................................................................18

3. Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor...................................................................................20

3.1. Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică.......................................................................................24

4. Cercetarea criminalistică a actelor scrise...............................................................................................28

4.1. Identificarea persoanelor după scrisul de mână.............................................................................30

5. Cercetarea la faţa locului (investigaţia tehnico-ştiinţifică a locului faptei).............................................33

6. Procedee moderne de ascultare a martorilor........................................................................................56

7. Tehnici criminalistice de efectuare a unor acte de urmărire penală......................................................59

8. Reguli şi procedee aplicate în efectuarea prezentarii pentru recunoastere şi a reconstituirii................61

9. Metodica cercetării infracţiunilor de omor............................................................................................66

10. Metodologia investigării unor infracţiuni care aduc atingere patrimoniului........................................73

11. Elemente metodologice privind investigarea criminalistică a infracţiunilor din domeniul criminalităţii
organizate..................................................................................................................................................76

3
1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

Identificarea criminalistică
1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare
- Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii
- Identificarea criminalistică

1. Introducere
Din punct de vedere structural, criminalistica o putem împărţi în tehnică, tactică şi metodică
criminalistică.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea criminalistică le putem grupa în mijloace de
teren şi mijloace de laborator. Mijloacele utilizate pe teren sunt reprezentate de trusele
criminalistice cu destinaţie generală dau specială şi autolaboratoarele criminalistice. Mijloacele
criminalistice de laborator sunt de mai mică anvergură în cazul celor utilizate de organelle de
cercetare penală care elaborează constatări tehnico-stiinţifice şi mult mai complexe în dotarea
laboratoarelor de expertise criminalistice.

2. Conţinutul unităţii de învăţare

A. Noţiunea de identitate în criminalistică


Identitatea este rezultatul procesului de identificare. Ea defineşte acele trăsături care desprind
dintr-un grup de obiecte, fenomene, fiinţe, pe aceea entitate care poate să fie individualizată
efectiv. În cursul procesului de identificare, se au în vedere nişte premize care să permită
desfăşurarea cu succes a acestei activităţi. Se are în vedere conceptul de stabilitate a unor
caractere individuale ce se menţin nemodificate un interval sufiecient de lung de timp pentru a
permite identificarea. Avem în vedere şi capacitatea de a reflecta şi de a fi reflectate a obiectelor
ce ne înconjoară, şi bineânţeles individualitatea personală a unor caracteristici. În procesul
identificării se porneşte de la general spre particular, folosind procesele specifice gândirii
omeneşti de analiză şi sinteză. Cea mai frecventă metodă utilizată în identificarea criminalistică
este metoda comparaţiei. În vederea realizării acestui deziderat, avem ca obiecte de identificat «
obiecte scop » şi obiecte pe care le folosim în cursul acestui proces denumite « obiecte mijloc ».
Uneori obiectele mijloc mai sunt denumite şi « modele tip » create experimental în condiţii de
laborator.

B. Tipurile identificării
După modul reţinerii caracteristicilor esenţiale, există trei tipuri de identificare :
a) Identificarea din memorie se realizează prin reţinerea de către un individ a acelor
caracteristici ce individualizează un obiect, fenomen sau fiinţă. Acelaşi individ întâlnind din nou
trăsăturile caracteristice obiectului, fenomenului sau fiinţei pe care le-a reţinut în memorie va fi
capabil să le identifice. Practic, sunt comparate datele aflate în timp real datele aflate la
dispoziţie cu cele înmagazinete în memorie.
b) Identificarea după descriere presupune ca individul să descrie unei terţe persoane
caracteristicile identificatoare ale unui obiect, fiinţe sau fenomen. Cel căruia i s-au descris aceste
trăsături va pute identifica după aceste aobiectul, fiinţa sau fenomenul în momentul când le
întâlneşte. Acesta este cazul când păgubitul descrie organului de cecetare trăsăturile obiectului
care i-a fost furat.
c) Identificarea după urmele lăsate este cea care face mai ales obiectul tehnicii criminalistice.
Este vorba de acele modificări care au loc în mediu datorită activităţii infracţionale şi care pot fi
utilizate pentru a identifica pe autorul infracţiunii. Criminalistul este chemat să observe, să
4
interpreteze şi să tragă concluziile care permit aducerea făptuitorului în baza unor probe
incontestabile să răspundă în faţa instanţelor.
În cursul procesului de identificare, se au în vedere nişte premize care să permită desfăşurarea cu
succes a acestei activităţi. Se are în vedere conceptul de stabilitate a unor caractere individuale ce
se menţin nemodificate un interval sufiecient de lung de timp pentru a permite identificarea.
Avem în vedere şi capacitatea de a reflecta şi de a fi reflectate a obiectelor ce ne înconjoară, şi
bineânţeles individualitatea personală a unor caracteristici.

5
2. Clasificarea urmelor,

2.1. Urmele de mâini. Urmele de picioare

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare
1. Clasificarea urmelor
2. Urmele de mâini
3. Urmele de picioare

Introducere
Clasificarea urmelor de reproducere
Formarea urmelor de reproducere presupune existenţa unui obiect creator de urmă şi a unui
obiect primitor de urmă. Aceste urme cunoscute şi sub denumirea de urme formă se creează
prin contactul nemijlocit al celor două obiecte, cel primitor reflectând o parte din caracteristicile
obiectului creator.
Aspectul şi durata în timp a modificărilor care apar în urma contactului între cele două obiecte
depind de caracteristicile structurale ale acestora, precum şi de natura diverselor substanţe ce
migrează de la un obiect spre celălalt. Suprafeţele de contact pot fi de durităţi diferite, la fel şi
gradul de plasticitate al materialelor este variat, împrejurări ce contribuie la diversitatea sub care
se pot prezenta urmele de reproducere.

Ţinând seama de diferite criterii putem clasifica urmele de reproducere în mai multe moduri:

1. După modul de acţiune al suprafeţelor de contact avem urme statice şi urme dinamice.
Urmele statice presupun contactul celor două suprafeţe sub un unghi drept fără a exista o
alunecare în momentul formării urmei. Din această categorie menţionăm urmele de mâini,
urmele rulării normale a roţilor autovehiculelor, impresiunile ştampilelor etc. Aceste urme
reproduc în primul rând forma şi dimensiunile obiectului creator, apoi un număr mai mare sau
mai mic de caracteristici de tipul detaliilor, care pot conduce în final la identificarea efectivă a
obiectului respectiv. Urmele dinamice se formează în cazul când cele două suprafeţe în contact
alunecă una pe cealaltă, nefiind reţinută forma exactă a obiectului creator. În situaţia existenţei
unor proeminenţe cu caracter de unicitate ale suprafeţei creatoare de urmă, este posibilă
identificarea acesteia în funcţie de aspectul striaţiunilor formate pe suprafaţa sau în volumul
obiectului primitor. Urme dinamice sunt cele de frânare, urmele de tăiere, urmele ghinturilor pe
cămaşa priectilului etc.

2. După gradul de plasticitate al materialului din care este constituit obiectul primitor de urmă
distingem urme de adâncime sau de volum şi urme de suprafaţă.

Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci când consistenţa materialului din care este
format obiectul primitor de urmă este mai scăzută decât cea a materialului obiectului creator de
urmă, respectiv are un grad de plasticitate care îi permite să se deformeze prin tasare. Astfel
obiectul primitor va păstra în negativ forma obiectului creator, în urma unor modificări
(deformări) ale volumului său. În funcţie de granulaţia materialului din care este constituit şi de
gradul de coeziune existent între particulele componente, obiectul primitor de urmă este capabil
să redea şi să păstreze detalii într-o mai mai mică sau mai mare măsură, fapt care face posibilă
identificarea obiectului creator de urmă. Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roţile
unui autovehicul într-un sol afânat, urmele de dinţi în unele categorii de alimente, urmele
instrumentelor de spargere utilizate prin exercitarea de presiune etc.
6
Urmele de suprafaţă se formează atunci când consistenţa materialului obiectului primitor de
urmă este comparabilă sau crescută faţă de cea a materialului obiectului creator de urmă.
Procesul de formare a urmei de suprafaţă presupune migrarea unei anumite cantităţi de material
de la un obiect la celălalt.
În situaţia depunerii de material de la obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor avem
urme de stratificare. Materialul depus poate fi un produs al obiectului creator de urmă (cazul
urmelor de mâini rezultate în urma depunerii de substanţe secretate de piele) sau materiale
recoltate anterior de suprafaţa obiectului creator (de exemplu: sânge, vopsea, noroi etc.). Dacă de
pe suprafaţa obiectului primitor de urmă se dataşează o cantitate de material după contactul cu
obiectul creator ne aflăm în prezenţa unei urme de destratificare (atingerea cu mâna a unei
suprafeţe proaspăt vopsite sau acoperite de un strat subţire de praf, conduce la formarea unei
urme prin aderarea unei cantităţi de vopsea sau praf de pe suprafaţa obiectului primitor la
suprafaţa obiectului creator).
Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibilre sau latente. Aceste modalităţi de
prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor ce vin în contact şi de culoarea substanţei
stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastantă cu cea a suprafeţei obiectului
primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră, cazul secreţiilor naturale ale
pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a suprafeţei primitoare avem urme în stare
latentă. În astfel de situaţii urmele pot fi găsite examinând cu atenţie suprafeţele purtătoare, dar
sunt greu de distins detalii de identificare, ca atare, se impun operaţiuni de evidenţiere a urmelor
latente în vederea fixării lor ulterioare.

3. Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în locale şi periferice.


Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau volumului ce intră în contact între
obiectul creator şi cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul zonei de
contact, astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.
Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a suprafeţei obiectului primitor
sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafaţa obiectului
primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în timpul cât ele se aflau
în contact. Astfel de urme se formează datorită acţiuni unor fenomene exterioare, cu cauze
naturale sau provocate, de natură fizică sau chimică (depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a
radiaţiilor solare, depuneri de funingine etc.).

4. Clasificarea pe baza căreia vom expune în continuare diferitele categorii de urme de


reproducere are drept criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel vom
distinge:
- urme de mâini,
- urme de picioare,
- urme de dinţi,
- urme de buze,
- urme ale instrumentelor de spargere,
- urme ale mijloacelor de transport etc.

Urmele de mâini
A. Noţiuni generale.
Din punct de vedere al structurii morfoanatomice a pielii primele observaţii ştiinţifice sunt
constatate de anatomistul italian Malpighi la sfârşitul secolului al XVII-lea. Pielea este
structurată în trei straturi pornind de la suprafaţă: epidermă, dermă şi hipodermă. La nivelul
hipodermei glandele sudoripare şi sebacee au secreţii continuue care sunt eliminate prin
intermediul unor canale ce se deschid la suprafaţa epidermei sub formă de pori. Practic
multitudinea de pori dispuşi pe crestele papilare redau conturul acestora prin intermediul
secreţiilor depuse pe suprafeţele atinse de palme. Desenul papilar este prezent pe faţa anteriară a
7
palmei şi apare datorită existenţei reliefului papilar, o succesiune de forme pozitive şi negative
ale suprafeţei palmei. Formele pozitive sunt numite linii sau creste papilare, iar cele negative
şanţuri interpapilare. Denumirea de papilar provine de la cuvântul latin papilla, ce însemnă
sfârc, respectiv în interiorul dermei sunt prezente formaţiuni conice, aliniate ca nişte mici vulcani
într-un lanţ muntos, ce comunică cu suprafaţa şi care formează crestele papilare.
Partea criminalisticii ce se ocupă cu studiul reliefului papilar şi identificarea persoanei după
acesta se numeşte dactiloscopie. Urmele papilare descoperite la faţa locului pot fi urme de deget,
urme de mâini sau fragmente ale acestora, cele luate experimental se numesc impresiuni
digitale, iar fotografiile reliefului papilar descoperit la faţa locului sau luat experimental se
numesc dactilograme, cele care sunt de fapt examinate în procesul de identificare
dactiloscopică.

Identificarea unei persoane pe baza urmelor papilare are în vedere mai multe proprietăţi ale
reliefului papilar, al căror rol este apreciat diferenţiat de diverşi autori, astfel:
- longevitatea - relieful se definitivează în stadiul intrauterin şi dispare odată cu
descompunerea prin putrefacţie a pielii; apare înainte de a ne naşte şi dispare după deces;
- fixitatea - pe parcursul vieţii nu apar sau dispar linii faţă de desenul iniţial; apar
modificări ale dimensiunii în procesul creşterii până în stadiul de adult, sau modificări în
sensul dobândirii de cicatrici ale unor răni profunde ce se suprapun peste relief;
- inalterabilitatea - caracterizată prin faptul că relieful nu poate fi şters sau modificat, pe
cale fizică sau chimică, numai în situaţia distrugerii în profunzime a papilelor din stratul
dermic (bolile degenerative grave, arsurile de gradul III pot leza pielea definitiv, în sensul
că este înlocuită cu un ţesut scleros inform); leziunile de la nivelul epidermei distrug
crestele doar vremelnic, ele refăcându-se odată cu procesul de vindecare;
- unicitatea - înţeleasă în sensul că fiecare persoană are un relief papilar propriu, cu o
existenţă unică, ale cărui detalii sunt nerepetabile, respectiv nu se regăsesc la alt om;
acest lucru este posibil datorită numărului imens al posibilităţilor de combinare a
variatelor detalii ce compun fiecare desen papilar.

Urmele de mâini se creează în momentul atingeri cu suprafaţa palmei a obiectelor din mediul
înconjurător.
Aceste urme pot fi întâlnite în diferite ipostaze: statice sau dinamice, de suprafaţă sau de volum,
de stratificare sau de destratificare, vizibile sau în stare latentă. Ceea ce este important de reţinut
este faptul că urmele de stratificare apar nu numai datorită depunerii unor materiale alogene,
străine, de pe suprafaţa acestora, dar şi datorită depunerii unor substanţe secretate în mod
constant de către piele, în urma unor procese metabolice normale ale organismului. Aceste
secreţii sunt incolore, formate din compuşi organici şi anorganici, aspectul lor fiind determinat
de o varietate practic infinită a desenului papilar specifică fiecărui individ.

Urmele de picior pot să fie urme statice, caracteristice mersului normal, urme dinamice de
alunecare, urme de volum sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare. Modul de
formare al unei urme de volum presupune trei etape în desfăşurarea mersului normal. În prima
etapă, se atinge cu călcâiul obiectul primitor şi există o uşoară împingere înspre înainte a
materialului din zona boltei piciorului. A doua etapă presupune apăsarea întregii tălpi pe
suprafaţa solului, iar în a treia etapă se calcă doar pe partea anterioară a tălpii, constatându-se şi o
uşoară împingere înapoi a materialului din zona bolţii. Pe măsură ce creşte viteza de deplasare,
urmele sunt mai puţin evidente pentru partea posterioară, tendinţa fiind ca la viteza cea mai
mare, deplasarea să se facă numai pe partea anterioară a tălpii. Aceste aspecte trebuie avute în
vedere în situaţia în care se crează urme experimentale cu încălţămintea presupusă a fi utilizată la
comiterea unei infracţiuni.

8
2.2. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere, mijloace
de transport

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte, instrumente de spargere,
mijloace de transport

1.Introducere
Dinţii omului au caracteristici generale şi individuale, ale căror particularităţi pot fi observate chiar şi
în timpul vorbirii, dar mai ales în urmele create prin muşcare. Dinţii fiind cele mai dure organe ale
omului, lasă urme în principal ale celor din părţile anterioare ale arcadelor dentare, respectiv
incisivii, caninii, premolarii, mai rar molarii. În funcţie de natura obiectului primitor şi de forţa cu
care dinţii acţionează asupra sa, urmele pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în
masa obiectului primitor, urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice, mai ales când prin
muşcare s-a desprins o parte din obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor produse
alimentare.
În timpul săvârşirii infracţiunii, infractorul poate să lase la locul faptei urme de reproducere ale
pieselor sale de îmbrăcăminte. Obiectele primitoare ale acestor urme pot să fie solul, zăpada,
suprafeţe proaspăt vopsite, şi alte obiecte capabile să primească şi să reţină astfel de urme. Urmele
obiectelor de îmbrăcăminte pot fi găsite la faţa locului ca urme statice sau dinamice, urme de
suprafaţa, de stratificare sau de destratificare şi urme de volum. Urmele de adâncime se crează mai
ales în situaţia în care obiectele primitoare sunt de plasticitate accentuată, cum este solul umed
argilos, zăpada umedă, betonul proaspăt, etc. Indiferent dacă sunt de suprafaţă sau de adâncime,
urmele de îmbrăcăminte permit distingerea unor caracteristici generale legate de tipul de ţesătuă,
moduri de împletire a fibrelor, unele cusături la îmbinarea dintre părţile componente ale piesei de
îmbrăcăminte, dar pot surprinde şi elemente proprii, specifice, care pot conduce la identificarea
obiectului creator. Aici ar putea fi distinse caracteristici de uzură, mărimea, forma şi cusătura
caracteristică unor reparaţii sau modificări ale unei piese de îmbrăcăminte. În situaţia în care apar
urme dinamice, acestea nu pot servi la identificarea obiectului creator, dar pot furniza informaţii utile
legate de modul săvârşirii infracţiunii.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


Din punct de vedere anatomic, buzele reprezintă peretele anterior al cavităţii bucale, şi au în
exterior un ţesut epiterial iar în interior, un ţesut conjunctiv foarte bine vascularizat. Marginea
liberă, denumită şi „roşul buzelor”, zonă de tranziţie între piele şi mucoasă, este cea care poartă
relieful papilar sub forma unor riduri orientate vertical şi orizontal. Această zonă este în principiu
mereu umedă datorită secreţiilor din cavitatea bucală şi intră în contact cu alimentele sau alte
obiecte care în mod necesar sunt atinse de buze în timpul activităţilor umane. În contact cu aceste
produse, buzele omului lasă urme care pot să fie urme de suprafaţă, mai rar de adâncime, urme
de stratificare, vizibile sau în stare latentă. Suprafeţele obiectelor primitoare de urmă trebuie să
fie netede, astfel încât ele să primească, să reţină şi să redea fidel detaliile reliefului labiar.
Urmele acestea pot să fie statice sau dinamice. Din punct de vedere al identificării, cele statice
prezintă importanţă criminalistică. În situaţia în care o persoană trage un singur fum dintr-o
ţigară, sau bea o singură dată dintr-un pahar se creează urme statice utile identificării. Atingerile
repetate ale aceleiaşi suprafeţe fac ca ridurile să se suprapună şi să nu mai poată fi identificată
persoana care a lăsat această categorie de urmă. Urmele dinamice pot fi utile în sensul recoltării
substanţelor care s-au depus prin stratificare, analiza acestora putând aduce unele informaţii utile
cercetării criminalistice. Urme de adâncime ale buzelor se găsesc foarte rar şi doar în materiale
cu plasticitate accentuată, cum ar fi untul, margarina, marmelada, şi unele sortimente de
ciocolată.
9
În funcţie de categoria căreia îi aparţin urmele mijloacelor de transport sunt de diferite tipuri,
examinarea şi analiza lor conducând la elucidarea împrejurărilor producerii unui accident sau
permiţând identificarea unui autovehicul ce a lăsat urme la locul comiterii unei infracţiuni.
Ţinând seama de evenimentele în care sunt implicate autovehicule urmele acestora se prezintă nu
numai ca urme de reproducere, ci şi ca urme sub forma obiectelor, substanţelor şi resturi ale
acestora.
Instrumentele utilizate la comiterea spargerilor sunt foarte variate. Cel mai frecvent sunt folosite
scule, unelte sau diverse obiecte aflate la îndemână, dar infractorii specializaţi pot să-şi
confecţioneze dispozitive speciale în vederea comiterii spargerilor. Datorită varietăţilor acestor
instrumente şi urmele lăsate sunt foarte diverse, o clasificare a acestora putând fi făcută în
funcţie de modul lor de formare.

Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibilre sau latente. Aceste modalităţi de
prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor ce vin în contact şi de culoarea substanţei
stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastantă cu cea a suprafeţei obiectului
primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră, cazul secreţiilor naturale ale
pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a suprafeţei primitoare avem urme în stare
latentă. În astfel de situaţii urmele pot fi găsite examinând cu atenţie suprafeţele purtătoare, dar
sunt greu de distins detalii de identificare, ca atare, se impun operaţiuni de evidenţiere a urmelor
latente în vederea fixării lor ulterioare.
Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în locale şi periferice.
Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau volumului ce intră în contact între
obiectul creator şi cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul zonei de
contact, astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.
Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a suprafeţei obiectului primitor
sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafaţa obiectului
primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în timpul cât ele se aflau
în contact. Astfel de urme se formează datorită acţiuni unor fenomene exterioare, cu cauze
naturale sau provocate, de natură fizică sau chimică (depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a
radiaţiilor solare, depuneri de funingine, etc.).
Clasificarea pe baza căreia vom expune diferitele categorii de urme de reproducere are drept
criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel vom distinge: urme de dinţi,
urme de buze, urme ale instrumentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.

10
2.3. Firul de păr, urme de sânge

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - Firul de păr, urme de sânge

1. Introducere
În foarte multe situaţii cercetarea criminalistică a locului unde s-a săvârşit infracţiunea conduce la
descoperirea unor urme de natură biologică. Acestea pot aparţine omului sau unei alte specii animale,
examinarea lor oferind informaţii complexe despre individul de la care provin. Firul de păr face parte
din această categorie, prezenţa sa la locul faptei datorându-se nu numai unei acţiuni mecanice
violente (smulgere, rupere, tăiere), ci şi ca urmare a unei detaşări naturale, în cadrul unui proces
fiziologic firesc de îmbătrânire.
Cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu alte categorii de urme furnizează
informaţii legate de modul cum s-a săvârşit infracţiunea. 1 Alături de firele de păr pot fi descoperite
fibre vegetale, fire şi fibre sintetice, a căror natură diferită este determinată cu precizie, prin
examinarea specifică în condiţii de laborator.
Urmele de sânge apar în urma unei leziuni deschise a unui organism uman sau animal, a eliminării
prin orificiile naturale din cauza unei leziuni interne, boli sau proces fiziologic normal. Această
categorie de urme este vizibilă în cazul descoperirii unei cantităţi suficente de material sanguin. În
stare proaspătă sângele se prezintă ca un lichid de culoare roşu intens, dar pe măsură ce se scurge
timpul, în contact cu aerul se oxidează, suferă modificări de culoare şi se coagulează. Treptat, odată
cu trecerea spre starea solidă, se închide la culoare trecând de la roşu închis la nuanţe de brun deschis
spre brun închis, chiar negru cu reflexe verzui atunci când este depus în pelicule subţiri.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


Sângele poate fi găsit pe orice obiect de la faţa locului, în zona unde s-a produs evenimentul sau pe
traseul parcurs de victima unei agresiuni fizice. Forma pe care o au urmele descoperite - stropi, pete,
dăre, bălţi etc., poziţia şi obiectele purtătoare de urmă, ne furnizează informaţii legate de modul cum
s-a săvârşit fapta. În cazul stropilor atunci când se depun pe suprafeţe plane, în funcţie de unghiul de
incidenţă, ei au o formă rotundă când cad perpendicular, sau alungită variabilă când cad sub diferite
unghiuri ascuţite. Distanţa de la care cad poate fi apreciată în funcţie de forma conturului: contur
circular cu margini nete pentru înălţimi sub 25 de centimetri, margini neregulate între 25 - 150 de
centimetri, iar de la înălţimi de peste 150 de centimetri fragmente mai mici dispuse radiar în jurul
stropului central cu margini pronunţat neregulate.
Căutarea urmelor de sânge presupune examinarea cu minuţiozitate a locului faptei, ele putând fi
găsite pe o varietate foarte mare de obiecte şi sub forme diferite. În cantităţi mici sângele este uneori
greu de distins pe suprafeţe cu o coloraţie apropiată, de aceea se recomandă utilizarea lămpii cu
ultraviolete, care va evidenţia pete de natură organică cu o luminiscenţă albăstruie.
Atunci când infractorul îndepărtează prin spălare urmele de sânge, cantitatea de material rămas este
infimă, ea putând fi pusă în evidenţă pulverizând suprafeţele cu un reactiv specific numit luminol.
Luminolul dă bune rezultate chiar atunci când este cazul unor urme vechi de sânge, particule în
cantităţi foarte mici infiltrate între fibrele ţesăturilor sau tapiţeriilor, precum şi în porii tencuielilor
sau a unor şape. În acelaşi context, în cazul spălării petelor de sânge, nu trebuie neglijată cercetarea
depunerilor din sifoanele de scurgere sau a depozitelor dintre lamelele de parchet sau scândurile
duşumelelor.
În cazul interacţiunilor violente între două sau mai multe persoane este posibil să se ridice urme de
sânge de provenienţă diferită. Depozitele de sub unghiile victimei pot conţine astfel de urme
provenind de la agresor. Cantităţi semnificative de sânge pot fi descoperite în zone mai puţin
accesibile, cum sunt îmbinările de material la piesele de îmbrăcăminte sau contactul dintre feţe şi
tălpi la încălţăminte, neglijate de către autor sau mai dificil de curăţat atunci când încearcă să

11
îndepărteze urmele faptei.Ridicarea urmelor de sânge se efectuează apelând la modalităţi diferite în
funcţie de situaţia concretă. În cursul acestei activităţi întotdeauna criminalistul va purta un
echipament special şi va utiliza la recoltarea probei recipiente sterile, pentru a împiedica
contaminarea probelor biologice ridicate.

Examinarea urmelor de sânge în condiţii de laborator permite obţinerea de informaţii complexe, cel
mai complet tablou de caracteristici identificatoare ale unei fiinţe. Aspectul microscopic al formei şi
dimensiunilor celulelor din fluidul sanguin, hematii şi leucocite, arată dacă sângele este uman sau
provine de la o altă specie animală. Ca şi caracteristici proprii organismului de la care provine, la
sângele uman se determină grupa sanguină (O, A, B, AB), caracterul secretor sau nesecretor, tipul de
RH pozitiv sau negativ, viteza de coagulare, boli ale sistemului imunitar şi profilul genetic individual
ADN.
Condiţii specifice unei stări de moment, datorate unor cauze subiective, pot fi evidenţiate prin
prezenţa în circuitul sanguin a alcoolului, a unor compuşi chimici specifici drogurilor sau
medicamentelor, a monoxidului de carbon sau altor produse toxice (metale grele etc.).
În probele ridicate de la locul faptei este posibil să găsim elemente alogene, străine de
compoziţia normală a sângelui, care pot furniza alt tip de informaţii utile cercetării criminalistice.
Astfel, în lipsa corpului victimei prezenţa în sânge a unui tip distinct de celule (hepatice, renale,
pulmonare, cu cil vibratil etc.), ne indică organul lezat printr-o rană deschisă. Sângele provenind
de la o hemoragie din cauze fiziologice normale poate avea diferite origini, respectiv cel
menstrual se coagulează mai greu (conţine mai puţină fibrină), cel obstetric conţine păr fetal şi
meconiu, iar prezenţa celulelor de puroi indică existenţa unei infecţii interne sau externe după
caz.

12
2.4. Urme fiziologice, olfactive

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - urme fiziologice, olfactive.

1. Introducere
Urmele rezultate din procese fiziologice ale organismului sunt de natură organică şi datorită unor
particularităţi specifice individului de la care provin, sunt deosebit de utile în identificarea
criminalistică. Examinarea biologică a acestor categorii de urme oferă foarte multe informaţii
despre individul care le-a lăsat. Se determină caracterul secretor sau nesecretor, grupa sanguină,
starea de graviditate, prezenţa alcoolului, a medicamentelor sau drogurilor, existenţa unor boli,
infecţii sau paraziţi, tipul de alimente ingerat şi timpul scurs de la consumarea acestora. Este
posibilă recoltarea din aceste urme a suficiente celule, provenind din aparatul urinar sau digestiv,
care să permită realizarea profilului genetic al individului.
Urmele olfactive deşi nu sunt specifice doar organismului uman, doar acestea fac obiectul
Odorologiei judiciare. Datorită naturii lor, modului de formare, duratei de existenţă şi
posibilităţilor de valorificare ele reprezintă o categorie aparte fiind invizibile, volatile şi totuşi cu
un specific individual cert.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


a. Urmele de spermă constau din secreţia seminală produsă de glandele genitale masculine. Apar
mai ales în cazul infracţiunilor cu conotaţie sexuală, sau datorită unor stări patologice specifice şi
sunt valorificate în urma analizelor biologice de laborator.
Formarea urmelor de salivă se datorează depunerii lichidului secretat de glandele salivare. Apar
la contactul direct al buzelor sau limbii cu diferite obiecte, fie prin eliminarea sputei prin gesturi
reflexe sau intenţionate.
Urmele de transpiraţie sunt datorate eliminării de substanţe organice şi anorganice într-un proces
metabolic firesc al cărui ritm se intensifică frecvent din cauza efortului sau a emoţiilor. Astfel de
urme apar pe piese de îmbrăcăminte, materiale cu care individul se tamponeză şi stropi izolaţi ce
pot să cadă pe diferite suprafeţe.

b. Căutarea acestor categorii de urme este îngreunată de faptul că sunt incolore. Totuşi în stare
proaspătă pot fi distinse la o cercetare atentă cu ochiul liber, sau cu un fascicol luminos sub
diverse unghiuri de incidenţă. În stare uscată se pot distinge pete rezultate din depunerile de
substanţe solide organice şi anorganice (săruri minerale în special). Cantităţile mici de material
pot fi evidenţiate cu lampa UV, substanţele organice emiţând o fluorescenţă albăstruie. Aceste
urme pot fi găsite pe suprafeţele oricăror obiecte care sunt predispuse să primească şi să păstreze
în condiţii optime aceste categorii de urme. Natura exactă a depunerilor de acest gen este
determinată uneori numai în urma unor analize de laborator.

c. Fixarea şi ridicarea acestor categorii de urme se face cu aceleaşi mijloace şi utilizând aceleaşi
metode ca la orice urme de natură organică umană. Se descriu în procesul verbal, se fotografiază
obiectul purtător, mai rar urma ca detaliu - datorită vizibilităţii slabe
Obiectele de mici dimensiuni purtătoare de urme se ambalează corespunzător pentru evitarea
deteriorării probei pe durata transportului. Probele proaspete se recoltează în recipiente sterile
pentru evitarea contaminării, iar cele uscate după dizolvare cu apă distilată se ridică pe hârtie de
filtru sterilă.

13
d. Analizele biologice de laborator permit expertului să stabilească natura exactă a probei aduse,
uneori în cantităţi extrem de mici, spre examinare. Rezultatele analizelor permit aflarea
caracterului secretor sau nesecretor şi al grupelor sanguine ale individului. Alte elemente
decelabile în probe permit identificarea unor eventuale boli de care suferă individul, sau natura
mediului cu care stă un timp mai îndelungat în contact.

Compoziţia urmei olfactive a unui individ am putea-o denumi „buchet olfactiv”, având în vedere
existenţa mai multor ramuri moleculare ce se compun. Distingem în primul rând o componentă a
mirosului individuală, rezultat al proceselor metabolice specifice ce caracterizează fiecare
individ, ce se degajă din respiraţie, transpiraţie, urină, fecale şi gaze intestinale. Persoane de
aceeaşi rasă, sex, vârstă, urmând acelaşi regim de viaţă şi având aceeaşi dietă vor metaboliza
diferit produsele, degajând mirosuri distincte.
Există apoi componenta generală a mirosului, cea care are legătură cu locul de muncă,
domiciliul, locurile unde se petrece cea mai mare a timpului de către individ. Tot aici intra
moleculele legate de anumite tabieturi cum sunt marca de tutun preferată, băutura frecvent
consumată sau produsele cosmetice şi de toaletă constant întrebuinţate.Cu o durată mai scurtă de
participare în buchetul olfactiv mai distingem şi componente ocazionale, respectiv mirosuri
intense recoltate din zone puternic impregnate pe care le traversează un individ, de exemplu
mirosul dintr-o farmacie sau dintr-o brutărie.

Examinarea biologică a acestor categorii de urme oferă foarte multe informaţii despre individul
care le-a lăsat. Se determină caracterul secretor sau nesecretor, grupa sanguină, starea de
graviditate, prezenţa alcoolului, a medicamentelor sau drogurilor, existenţa unor boli, infecţii sau
paraziţi, tipul de alimente ingerat şi timpul scurs de la consumarea acestora. Este posibilă
recoltarea din aceste urme a suficiente celule, provenind din aparatul urinar sau digestiv, care să
permită realizarea profilului genetic al individului.

14
2.5. Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi,
microurme

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf
noroi, microurme

1. Introducere
În această categorie includem obiecte cum ar fi piese de îmbrăcăminte ale infractorului,
instrumente sau mijloace de transport utilizate la comiterea infracţiunii şi resturi ale acestora.
Sunt situaţii când aceste obiecte sau resturi ale lor sunt abandonate intenţionat, uitate sau rămase
accidental la faţa locului.
Descoperirea şi fixarea. Prin natura lor aceste categorii de urme sunt uşor vizibile, dar
criminalistul trebuie să decidă care dintre obiectele de la locul faptei au aparţinut infractorului şi
astfel pot să folosească la identificarea acestuia.
Fixarea acestor urme se realizează prin descriere şi fotografiere astfel încât să poată fi evidenţiate
natura obiectului , aspectul său exterior, obiectele din vecinătatea sa şi bineânţeles detaliile care
îl individualizează. La fotografiere se vor folosi poziţiile şi mijloacele optime de iluminat, astfel
încât să avem condiţiile cele mai bune de a distinge detaliile. Ambalarea şi transportul obiectelor
şi resturilor acestora se face în aşa fel încât urmele pe care acestea le conţin să rămână intacte
până în momentul când vor ajunge la laborator. Examinarea în condiţii de laborator a obiectelor
şi a resturilor acestora ne permite să distingem caracteristici proprii acestora, ceea ce ne poate
conduce la identificarea producătorului, a reţelei de desfacere, chiar a cumpărătorului, în speţă a
infractorului.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


Ridicarea şi examinarea în condiţii de laborator a resturilor alimentare.
Având în vedere diversitatea urmelor care pot să fie reţinute de resturile alimentare, manipularea
acestora se va face cu foarte mare atenţie folosind pensete şi mănuşi chirurgicale. Ţinând seama
de natura biodegradabilă a acestora, trebuie să avem în vedere utilizarea unor recipienţi sterili şi
luarea unor măsuri de conservare pe durata transportului.
Astfel, alimentele care s-ar putea deforma datorită căldurii cum ar fi ciocolata, untul şi
alimentele care ar putea să intre uşor în putrefacţie, trebuie transportate în recipiente frigorifice
pentru a nu fi afectate. În acelaşi scop, alimentele uşor degradabile pot fi protejate prin injectarea
de formaldehidă (formol), care împiedică dezvoltarea microorganismelor. În alte situaţii,
alimentele care prin dezhidratare n-ar mai putea păstra dimensiunile exacte ale unor urme de
dinţi de exemplu, trebuie transportate într-o atmosferă saturată cu vapori de apă, într-un recipient
închis.
Examinarea în condiţii de laborator, trebuie să ţină seama de posibilitatea ca un acelaşi rest
alimentar să conţină mai multe categorii de probe: urme de salivă alături de urme de buze, urme
de mâini şi urme de dinţi. Într-o astfel de situaţie, expertul trebuie să decidă ordinea în care se va
ocupa de diferitele tipuri de urme, pentru a nu deteriora o categorie încercând să o evidenţieze pe
cealaltă. De exemplu, se vor ridica mai întâi prin tamponare urmele de salivă, apoi se va face un
mulaj al urmelor de dinţi, se vor evidenţia prin pulverizare sau vaporizare urmele de buze şi de
mâini, apoi se vor ridica prin mulare urmele de muşcătură. Rezultatele acestor examinări sunt
deosebit de utile, permiţând în foarte multe situaţii identificarea autorilor unor infracţiuni.

15
Urmele formate din resturi de fumat şi de iluminat
A. Noţiuni generale. La faţa locului, sunt descoperite de foarte multe ori resturi de fumat şi de
iluminat, reprezentate prin mucuri de ţigară, scrum, pachete goale de ţigări, beţe de chibrite,
brichete, resturi de lumânări, etc. Valorificarea acestor urme se face în sensul că în funcţie de
cantităţile găsite la faţa locului am putea face o apreciere a duratei de timp petrecute de infractor
la faţa locului. De asemenea, unele resturi cum ar fi pachetele de ţigări, resturile de chibrituri,
etc, pot să poarte urme de mâini care să permită identificarea făptuitorului.
B. Fixarea şi ridicarea. Urmele din această categorie sunt uşor vizibile, fixarea lor făcânduse
prin descrierea în procesul-verbal şi fotografierea după metoda obiectului principal.
Ridicarea lor se face cu deosebită atenţie în cazul cantităţilor mici de scrum a căror fragilitate
impune evitarea creării unor curenţi de aer care le-ar putea risipi. Recipientele în care se
ambalează resturile de fuamt şi iluminat se manipulează cu atenţie şi sunt transportate la
laborator.

C. Examinarea resturilor de fumat şi iluminat poate să ofere informaţii legate de identitatea


autorului infracţiunii în cazurile când pot fi evidenţiate urme de reproducere cum sunt urmele de
mâini şi urmele de buze. Pot fi ridicate urme de salivă care dau de asemenea date despre
individul căruia îi aparţin.
Din alt punct de vedere analizele fizico-chimice ale diferitelor probe de scrum şi cenuşi, pot să
dea informaţii legate de tipul de tutun care ne poate conduce până la determinarea mărcii de
ţigarete consumate de către infractor, lucru care orientează cercetările spre un anumit grup de
indivizi.

Urmele sub formă de sfori, cordoane, frânghii şi resturi ale acestora


A. Noţiuni generale. Urmele de acest gen le putem găsi ca legături ale victimelor imobilizate,
ale instrumentelor de spargere, laţuri ale spânzuraţilor sau ca şi modalităţi de escaladare ale unor
împrejmuiri. Prin natura lor, gradul de uzură, tipul de împletire, se pot stabili originea lor ca şi
fabricaţie, reţelele de distribuire şi eventualii cumpărători. Datele acestea sunt completate cu
informaţiile oferite de eventualele depozite care pot să fie recoltate de pe suprafaţa respectivelor
resturi de frânghie, sfoară sau cordoane.

B. Fixarea şi ridicarea acestor categorii de urme.


Înainte de fixare, se interpretează poziţia acestor urme cu scopul de a înţelege cât mai bine
mecanismul de săvârşire ale infracţiunii. După descrierea în procesul-verbal de cetcetare de la
faţa locului se fotografiază după metoda obiectului principal, iar în cazul existenţei unor laţuri şi
noduri se fotografiază şi după metoda detaliilor.
Este contraindicată secţionarea nodurilor, recomandarea fiind de a se tăia laţul sau o legătură în
partea opusă. Capetele astfel realizate prin tăiere, sunt conservate prin legarea lor cu un fir
subţire de aţă pentru a nu se destrăma.
Aceste categorii de urme sunt apoi ambalate în saci de polietilenă care să ne permită în final şi
recuperarea eventualelor depozite aderate la suprafaţa lor, şi transportate la laborator.

C. Examinarea în condiţii de laborator dă informaţii despre originea acestora, locul de


depozitare (în situaţia în care se disting informaţii din materialele de pe suprafaţa lor), durata de
utilizare în timp a respectivelor produse, ceea ce ne-ar putea indica şi data eventuală a fabricării
lor. Studiul modului de realizare al diverselor tipuri de legături sau noduri, permite distingerea
unor obişnuinţe legate de aptitudini sau profesii ale făptuitorului. În cazul nodurilor sunt
cunoscute noduri pescăreşti, de tapiţer, noduri chirurgicale, de alpinism, etc. Aceste
particularităţi permit restrângerea sferei suspecţilor cercetaţi.

16
Microurmele sunt aşa cum le arată şi denumirea cantităţi extrem de mici de material care poate
să facă legătura între o persoană şi prezenţa sa într-un anumit loc la un anumit moment. Există o
axiomă bine cunoscută care menţionează faptul că orice activitate umană lasă urme în mediul
înconjurător. Problema care se pune este ca tehnicianul criminalist să posede abilităţile şi
tehnologia performantă care să îi permită să găsească aceste modificări care să îl conducă la
descoperirea autorului unei infracţiuni.
Cercetarea unor astfel de categorii de urme care pot să aibă origini diferite, vegetale, animale,
minerale, presupune utilizarea unor aparate de analiză extrem de sofisticate, care pot fi deţinute
uneori doar de unităţi de cercetare ştiinţifică. Dintre acestea am putea aminti: microscoapele
electronice, spectografele de diverse feluri, cromatografe diverse, acceleratoare de particule,
vaporizatoare de materiale în vid şi altele.

17
2.6. Urme ale incendiilor şi exploziilor

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - urme ale incendiilor şi exploziilor

1. Introducere
Arderile sunt nişte fenomene fizico-chimice desfăşurate în prezenţa oxigenului din aer.
Incendiile se propagă prin intermediul flăcărilor, iar combustia diferitelor materiale produce
fumul format din funingini de diferite culori, rezultatul fiind sub forma de zguri sau cenuşi.
Materialele pot fi găsite şi în stare parţial distruse însoţite de diverse reziduri ale arderilor.
Ţinând seama de natura lor, clasificarea incendiilor o facem în funcţie de cauzele care le-au
provocat. Acest lucru este necesar în cazul în care avem de a face cu provocarea intenţionată a
declanţării unui incendiu, pentru stabilirea vinovăţiei făptuitorului.Urmele unor astfel de incendii
se pot prezenta sub forma unor resturi ale materialelor şi dispozitivelor folosite la iniţierea
aprinderilor.
Exploziile sunt arderi rapide şi violente cu degajări de căldură şi lumină urmate de o undă de şoc
datorate presiunii. Putem face o împărţire în exploziile obişnuite cu viteze de ardere între 10-100
de m/s, de tonaţii cu viteze de ardere între 100-4000 de m/s şi deflagraţii cu viteze de ardere mult
mai mare.
Există două categorii de explozii în funcţie de substanţele care ard. În cazul în care anumite
substanţe (gaz metan, praf de cărbune, făină, scame textile, rumeguş), se află în concentraţii
diferite într-un volum închis de aer, putem defini un conţinut care creşte până la o aşa numită
limită inferoară, după care definim intervalul de explozie care se întinde până la o limită
superioară a concentraţiei. Peste această limită, conţinutul de aer este insuficient desfăşurării
unei arderi rapide carecteristici exploziei. În situaţia declanşării accidentale a unei scântei
(aprinderea unei ţigări, un întrerupător defect), într-o incintă a cărei concentraţie în amestecul
exploziv este situat în intervalul de explozie, dă naştere aşa numitei „explozii difuze”. Urmele
acestor explozii sunt răspândite uniform pe întregul spaţiu afectat, fără să formeze focare
distincte.
Substanţele fabricate intenţionat cu scopul de a produce explozii sunt denumite explozivi şi au ca
şi substanţă primară nitroglicerina. Evoluţia materialelor militare a condus la apariţia unor
variate tipuri de explozibili cu caracteristici tot mai puternice. Urmele lăsate de o astfel de
„explozie concentrată” , au ca şi caracteristică formarea unui crater în focarul exploziei,
afumările fiind mai intense în apropierea acestuia.

Conţinutul unităţii de învăţare


Incendiile naturale au cauze care nu ţin de vinovăţia unei persoane.
1. Electricitatea atmosferică se acumulează la nivelul norilor, descărcările producându-se prin
intermediul trăsnetului care loveşte obiecte aflate la sol. Precizăm că emisiunea luminoasă este
cunoscută sub denumirea de fulger, iar cea sonoră, ca tunet.
Curentul electric care atinge solul are tensiuni de până la 1000 de milioane de wolţi, intensităţi
de până la 150.000 de amperi, iar temperaturile la punctul de contact pot ajunge la 10.000 de
grade Celsius.
Datorită temperaturilor foarte ridicate, şi forţei mecanice care se dezvoltă, apar urme specifice
loviturii de trăsnet. Obiectele de fier se magnetizează, bijuteriile din metale preţioase se
volatilizează, conductorii de cupru din interiorul izolaţiilor dispar, cărămizile şi ţiglele se topesc
la suprafaţă devenind sticloase, pereţii se crapă, copacii sunt despicaţi. Pe corpul victimelor se
observă orificiile de intrare şi de ieşire a curentului electric, hainele prezentând rupturi şi arsuri
iar pielea prezentând nişte eriteme arboreşcente cu formă de ferigă denumite „figura de trăsnet”.

18
2. Radiaţiile solare produc incendii în situaţia în care, destul de rar, acestea sunt concentrate
prin obiecte transparente (plastic, sticlă, rareori gheaţa), ce joacă rolul unor lentile convergente.
Esenţial este ca focarul în care se concentrează razele să fie situat pe nişte materiale uşor
combustibile.
În mod obişnuit, se poate observa o intensitate crescută a urmelor sub formă de pulbere sau pastă
în zona unde s-a aflat focarul obiectului care s-a comportat ca o lentilă. În circumstanţe
obişnuite, de cele mai multe ori, aceste incendii nu se propagă pe distanţe foarte mari, ele de
multe ori stingându-se de la sine.
3. Autoaprinderile apar datorită unor procese chimice de oxidare a unor substanţe în stare
pulverulentă. Astfel de situaţii sunt întâlnite în depozitele de cărbuni, uneori chiar în zăcămintele
unde pe fisuri se formează cantităţi mari de pulbere ce oferă suprafeţe mari de contact oxigenului
din aer. În acest sens, depozitele de negru de fum spre exemplu, trebuie mutate prin lopătere, în
aşa fel încât particulele să nu rămână mult timp în contact cu aerul. Alte situaţii similare, pot fi
întâlnite la depozite de hidrocarburi care stau mult timp nemişcate. Moleculele de la suprafaţa
lichidelor în contact cu oxigenul, se pot autoaprinde.
Alte materiale se autoaprind datorită fermentaţiei, rezultată în urma unor procese biologice.
Fânul depozitat în stare umedă poate să ajungă într-o astfel de situaţie. Mai există alte substanţe
deosebit de instabile la contactul cu aerul, cum ar fi magneziul, fosforul alb, pulberea de zinc,
unele îngrăşăminte cum sunt superfosfaţii în amestec cu gunoiul de grajd sau cu motorina.
Un astfel de incendiu, este destul de greu de stăpânit de stins, datorită faptului că focarul este
situat uneori în profunzimea depozitului de material. Degajările de monoxid de carbon sunt
foarte periculoase pentru personalul care lucrează în zonă, în unele situaţii fiind necesară
sigilarea depozitului astfel încât să-i fie întreruptă alimentarea cu oxigen.

Incendiile accidentale au cauze extrem de variate şi de obicei sunt datorate neglijenţei umane.
Ca şi exemple, putem menţiona instalaţiile improvizate la aparatura electrică, manipularea în
apropierea unor surse incandeşcente a hidrocarburilor, aruncarea la întâmplare a resturilor
incandeşcente cum sunt mucurile de ţigară, lăsarea copiilor nesupravegheaţi împreună cu surse
de aprins focul. O cauză accidentală frecvent întâlnită este cea în care se transportă hidrocarburi
în recipiente de plastic care acumulează prin frecare sarcini electrice statice, ce pot da naştere la
scântei.
Urmele create sunt specifice, respectiv la instalaţiile electrice se poate observa fenomenul de
perlare al capetelor conuctorilor electrici fixaţi necorespunzător, izolaţii carbonizate datorită
încălzirii excesive, urme de fum de forma literei V deasupra prizelor sau întrerupătoarelor
montate deefectuos. Pe corpul uman se poate observa urma trecerii curentului electric sub formă
de depresiuni şi pergamentări ale pielii, leziuni ce reproduc forma conductorului electric
cunoscute sub denumirea de „marca electrică”.
Organismele umane prezintă urme specifice arsurilor de diferite grade, în primul rând pe părţile
neacoperite cu îmbrăcăminte, iar cadavrele carbonizate prin contractarea muşchilor, ia o formă
cunoscută sub denumirea de „poziţia pugilistică” (a boxerului).
Incendiile intenţionate fac obiectul cercetării criminalistice a cauzelor care le-au provocat.
Infractorul aplică variate metode de a provoca incendiul, unele fiind metode imediate, altele cu
întârziere. Dintre metodele de provocare a incendiului cu întârziere care să-i permiotă autorului
să işi confecţioneze un alibi amintim:
a) artizanale - o lumânare aprinsă pe o scândurică ce pluteşte pe un vas cu hidrocarburi; un
balon cu benzină pus lângă un bec incandeşcent; o cantitate de hârtie pusă lângă un
radiator electric cu rezistenţă incandeşcentă, etc..
b) dispozitive speciale: fitile de lungimi variabile, dispozitive de tipul ceasurilor sau
cronometrelor, mecanisme cu lentile pentru radiaţiib solare, dispozitive de lovire a unor
amestecuri pirotehnice, etc..

19
3. Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - Balistica judiciară. Armele de foc şi muniţiile lor

1. Introducere
Balistica judiciară este acea ramură a criminalisticii care elaborează metodele şi mijloacele
tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc de mână sau de umăr, a muniţiilor acestora şi a
urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras, a celui care a utilizat-o şi a
modului cum s-a comis infracţiunea.

Orice armă de foc are destinaţia de a expulza un proiectil spre o ţintă oarecare. Ca părţi
componente principale ale unei arme de foc, distingem:
A. Ţeava - un cilindru de oţel special care asigură direcţia ce va fi urmată de proiectil. Materialul
din care este confecţionată ţeava trebuie să fie rezistent la frecare, presiuni şi temperaturi
ridicate.
B. Mecanismul de tragere - compus din piese fixe şi mobile metalice (închizător, trăgaci, cui
percutor, camera de explozie, gheară extractoare, ejector ş.a.) care permit alimentarea cu muniţie,
iniţierea focului de armă şi evacuarea tubului ars.
C, Patul sau mânerul - are rolul de a permite utilizarea convenabilă a armei.
Ţinând seama de evoluţia armelor de foc, vom avea în vedere echiparea diverselor modele de
armament cu mecanisme de dare a focului, sisteme de alimentare cu muniţie sau dispozitive
accesorii de ochire de o complexitate variabilă.

Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni desfăşurate manual sau automat în


funcţie de tipul armei de foc. Prima constă în introducerea cartuşului în camera de explozie, unde
este blocat prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează cuiul
percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea posterioară a cartuşului. Pulberea din
tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde foarte rapid degajând o volum foarte mare de gaze
cu presiuni de pâna la 4000 de bari. Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie, presiunea
va împinge proiectilul pe canalul ţevii, aceasta fiind singura posibilitate de destindere a gazelor.
Ultima operaţiune presupune extragerea tubului ars şi ejectarea acestuia prin spaţiul eliberat de
deblocarea închizătorului. În desfăşurarea acestor operaţiuni se crează urme ale pieselor fixe sau
mobile ale mecanismului de tragere pe tubul cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe proiectil,
urme deosebit de utile pentru cercetarea criminalistică.
Armele de foc pot să fie clasificate după mai multe criterii: după modul de funcţionare,
construcţia ţevii, calibru, destinaţie fiecare criteriu având importanţă în definirea tipului de armă.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


Succesiunea operaţiunilor desfăşurate în interiorul armei şi factorii ce acţionează asupra
proiectilului pe această durată constituie obiectul de studiu al balisticii interioare.
În continuare de la momentul părăsirii ţevii pâna când proiectilul atinge ţinta, sau cade datorită
pierderii totale a energiei sale cinetice, vom discuta din punctul de vedere al balisticii exterioare.
Presiunea dezvoltată de arderea rapidă a pulberii îi imprimă proiectilului o viteză iniţială la
momentul părăsirii ţevii care poate atinge valori de peste 1000 m/s. Deplasarea liberă a
proiectilului poartă numele de traiectorie şi este influenţată, ca formă şi distanţa parcursă, de
rezultanta compunerii a trei forţe principale: energia cinetică ce propulsează proiectilul opozabilă
forţei de frecare cu aerul şi acceleraţiei gravitaţionale corespunzând masei proiectilului.
Rezultatul acestei interacţiuni este reprezentat de o fază ascendentă a traiectoriei - asimilabilă

20
unei drepte, în care energia fiind foarte mare, proiectilul parcurge o distanţă apreciabilă cu
deviaţii minime de la direcţia iniţială, şi o fază descendentă - cu un aspect curbat pronunţat, în
care energia epuizându-se, datorită frecării şi gravitaţiei, proiectilul ajunge în final pe sol. În
acest context, legat de parcursul unui proiectil, putem defini bătaia maximă ca fiind distanţa
maximă la care acesta poate ajunge şi bătaia eficace distanţa până la care intrarea în contact
poate provoca răni unui organism. Se poate deci constata că bătaia eficace depinde de o anumită
limită a energiei cinetice pe care o posedă proiectilul la un moment al parcursului său şi este
influenţată deasemenea şi de secţiunea acestuia.
În situaţia contactului sau pătrunderii unui proiectil într-un obiect sau organism, efectele acestui
fapt şi diferitele posibilităţi de manifestare ale acestuia sunt studiate de către balistica terminală.

Muniţiile armelor de foc sunt denumite cartuşe şi se deosebesc între ele în funcţie de
caracteristicile constructive ale canalului ţevii cărora le sunt destinate, după calibrul acestora sau
după destinaţia specifică unei arme.

I.Cartuşele armelor cu ţeavă ghintuită sunt diferite ca formă, volum (în sensul cantităţii de
pulbere conţinute) şi calibru.
Părţile componente principale sunt:
A. Glonţul sau proiectilul este situat în partea frontală a cartuşului şi prin expulzarea sa pe gura
ţevii este îndreptat spre ţinta aleasă de utilizatorul armei. Gloanţele au o greutate mare în raport
cu volumul lor, scopul lor fiind distructiv. Deasemenea distanţele la care ajung şi viteza lor sunt
influenţate de acest raport, dar şi de o formă aerodinamică.
Materialul utilizat iniţial pentru confecţionarea gloanţelor a fost plumbul, dar datorită
maleabilităţii crescute ale acestui material deformările la incidenţa obiectelor dure împiedică
penetrarea lor. Ţinând seama de acest aspect gloanţele se confecţionează cu un înveliş mai dur,
respectiv un miez de plumb cămăşuit cu alamă sau alte aliaje mai dure. Există şi gloanţe
cămăşuite cu oţel sau confecţionate în întregime din oţel (cu putere de pătrundere crescută),
gloanţe explozive (interzise de convenţiile privind muniţia de război), gloanţe trasoare
(prevăzute cu o cantitate de material pirotehnic pentru reglarea dinamică a tirului) etc.
Partea de la bază a glonţului este cilindrică sau uşor tronconică pentru a permite sertizarea sa în
partea superiară a cartuşului, dar în partea superioară se subţiază luând o formă ogivală necesară
îmbunătăţirii calităţilor sale aerodinamice şi a puterii de pătrundere.
B. Tubul cartuşului este confecţionat din alamă sau un alt aliaj metalic care presupune un
oarecare grad de elasticitate, astfel încât după darea focului şi expulzarea proiectilului să poată fi
extras uşor din camera de explozie a armei. Forma sa este cilindrică, uneori îngustată ca diametru
în partea superioară, deschisă, unde este sertizat proiectilul. Partea inferioară, închisă, are de
obicei strunjit un canal pe exterior sau este mai proeminentă ca diametru, delimitând rozeta.
Scoaterea tubului ars se face de către gheara extractoare care se agaţă de marginea inferioară a
tubului, respectiv în canalul exterior.
C. Capsa de iniţiere sau detonantă este situată în centrul rozetei sau la unele tipuri de muniţie
sub forma unui inel pe circumferinţa rozetei. Spre exterior capsa este acoperită de un înveliş
metalic subţire uşor deformabil. Spre interiorul tubului comunică prin unul sau mai multe canale
ce sunt închise de o foiţă subţire de staniol. Încărcătura de iniţiere este constituită dintr-un
amestec ce conţine fulminat de mercur sau stifnat de plumb, substanţe care se aprind datorită
şocului mecanic produs de lovitura cuiului percutor. Flacăra străpunge foiţa de staniol şi iniţiază
aprinderea încărcăturii principale, de azvârlire, din interiorul tubului.
D. Pulberea sau praful de puşcă, constituie încărcătura care prin ardere produce o mare
cantitate de gaze, a căror presiune pune în mişcare proiectilul expulzându-l pe gura ţevii. Praful
de puşcă este cunoscut în Orient de 1500 de ani, dar în Europa a pătruns doar în secolul XIII.
Pulberea clasică are o ardere mai lentă este mai neomogenă şi degajă o cantitate mare de
reziduuri fiind cunoscută ca pulbere neagră sau cu fum; este constituită dintr-un amestec de
salpetru (azotat de potasiu), sulf şi cărbune. Pulberile moderne sunt mai omogene, nu sunt
21
sensibile la umezeală, ard mai rapid şi dezvoltă presiuni mult mai mari fiind denumite pulberi
coloidale sau fără fum; sunt amestecuri bazate pe compuşi ai piroxilinei şi nitroglicerinei
coloidale.

II. Cartuşele armelor cu ţeavă lisă prezintă unele distincţii ale componentelor faţă de cele
discutate anterior.
A. Proiectilul poate fi unic (bilă, breneke) sau multiplu, respectiv o încărcătură de sfere de
plumb sau aliaje ale acestuia. Dacă au diametru sub 5,5 mm sunt denumite alice, iar dacă sunt
mai mari se numesc mitralii.
B. Tubul cartuşului poate fi confecţionat şi din carton presat sau plastic dar rozeta este
întotdeauna metalică.
C. Capsa de iniţiere are acelaşi rol şi amplasament ca şi în cazul anterior.
D. Pulberea utilizată este de obicei cea neagră, cu fum.
E. Bura are rolul de a separa pulberea de proiectilele multiple - alice sau mitralii. Bura
clasică este confecţionată din pâslă, uneori hârtie sau cârpe - în cazul reutilizării tubului.
Cartuşele moderne au în partea superioară un „păhărel” de plastic ce conţine alicele, al cărui
„picior” face separarea de pulbere.
F. Rondela are rolul de a închide gura tubului. Clasic era confecţionată din carton presat,
cartuşele moderne având presate spre interior marginile superioare ale „păhărelului” de plastic ce
conţine alicele.

Spre deosebire de muniţia armelor cu ţeavă ghintuită, uneori se practică refolosirea tuburilor de
muniţie pentru arme cu ţeavă lisă, prin reumplerea lor cu pulbere, proiectile şi înlocuirea capsei
de iniţiere.

Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni desfăşurate manual sau automat în


funcţie de tipul armei de foc. Prima constă în introducerea cartuşului în camera de explozie, unde
este blocat prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează cuiul
percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea posterioară a cartuşului. Pulberea din
tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde foarte rapid degajând o volum foarte mare de gaze
cu presiuni de pâna la 4000 de bari. Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie, presiunea
va împinge proiectilul pe canalul ţevii, aceasta fiind singura posibilitate de destindere a gazelor.
Ultima operaţiune presupune extragerea tubului ars şi ejectarea acestuia prin spaţiul eliberat de
deblocarea închizătorului. În desfăşurarea acestor operaţiuni se crează urme ale pieselor fixe sau
mobile ale mecanismului de tragere pe tubul cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe proiectil,
urme deosebit de utile pentru cercetarea criminalistică.

Din punct de vedere al importanţei criminalistice menţionăm clasificarea: după suprafaţa


canalului ţevii, armele sunt cu ţeavă lisă (netedă) şi cu ţeavă ghintuită.

Din prima categorie fac parte în general armele confecţionate până la mijlocul sec. XIX, puştile
de vânătoare, unele arme de tir şi de semnalizare.
Ţevile ghintuite prezintă în secţiune transversală o succesiune de goluri şi plinuri, respectiv nişte
canale, ce parcurg întreaga lungime răsucindu-se sub formă de spirală. Canalul unei ţevi
ghintuite imprimă proiectilului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe longitudinale. O astfel
de mişcare elicoidală asigură o stabilitate crescută proiectilului, o bătaie mai lungă respectiv o
precizie mai mare.

Dimensiunea secţiunii unei ţevi este definită de calibru care este caracterizat diferit în funcţie de
tipul de canal interior al ţevii. La armele cu ţeavă ghintuită calibrul reprezintă distanţa în mm
între două plinuri opuse (în cazul numărului par de ghinturi) sau între un plin şi golul opus (în
cazul numărului impar de ghinturi). La armele cu ţeavă lisă calibrul se defineşte printr-un număr
22
abstract invers proporţional cu diametrul real al ţevii. Practic se consideră că dintr-o cantitate de
un funt de plumb (aproximativ 0,5 kg) se pot turna un număr diferit de sfere egale ca diametru.
Astfel ţeava lisă care are diametrul egal cu cel al unei sfere făcute din a patra parte dintr-un funt
de plumb este de calibrul 4 corespunzând unui calibru de 24 mm al unei ţevi ghintuite, iar un
diametru egal cu cel al unei sfere făcute din a douăzecea parte a aceleiaşi cantităţi de plumb este
de calibrul 20 corespunzând unui calibru de 16 mm al unei ţevi ghintuite.

23
3.1. Urmele împuşcăturii şi expertiza balistică

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - urmele împuşcăturii şi expertiza balistică
1. Introducere
Aspectul şi caracteristicile urmelor descoperite pe corpurile atinse de loviturile armelor de foc
variază în funcţie de factorii principali şi factorii suplimentari ai împuşcăturii. În literatura de
specialitate urmele împuşcăturii sunt clasificate şi descrise sub diferite denumiri în funcţie de
factorii cauzatori.
Astfel, unii autori români fac o împărţire în factori primari determinaţi de acţiunea directă a
proiectilului şi factori suplimentari determinaţi de acţiunea pulberii, a compoziţiei capsei şi a
reziduurilor de pe ţeavă, alţii adoptă o împărţire în urme principale enumerate ca urme de
perforare şi ieşire a glonţului, urme de pătrundere, urme de ricoşare, proiectile, tuburi, capse,
obiecte purtătoare ale urmelor create de piesele armei şi urme secundare rezultat al unor factori
suplimentari, alţii decât proiectilul; o altă opinie prezintă problematica sub forma expertizei
urmelor principale ale tragerii datorate glonţului şi expertizei urmelor secundare ale tragerii
datorate factorilor secundari, pentru ca într-o altă prezentare urmele împuşcăturii să fie
clasificate în urmele proiectilului în corpul uman, urmele în funcţie de distanţa de tragere, urmele
create de glonţ pe diverse obiecte, urmele tragerilor de la distanţă mică şi urmele tragerilor cu
arme de foc cu alice şi mitralii.
In literatura străină de specialitate urmele împuşcăturii sunt tratate oarecum diferit, respectiv sunt
abordate distinct problemele legate de reziduurile tragerii, distanţa faţă de ţintă şi problemele
legate de aşa numita balistică terminală sau lezională, ori modalităţile de examinare a
reziduurilor rămase pe diferitele corpuri.
În această lucrare din raţiuni strict didactice, vom ordona diferitele categorii de urme ale
împuşcăturii în funcţie de factorii cauzatori ai urmelor şi de distanţa între locul de tragere şi
corpul lovit de proiectil. În acest fel urmele create numai pe obiecte situate la distanţe relativ
mici faţa de gura ţevii şi datorate unor alţi factori decât proiectilul vor fi considerate urme
secundare, iar cele care rămân pe obiecte situate la o distanţă oarecare, dar create de către
acţiunea proiectilului sau de substanţe provenind de la suprafaţa acestuia, le vom defini ca urme
primare. Se poate observa că vom considera urme primare cele prezente pe obiecte lovite de
proiectil indiferent de distanţa faţă de gura de foc, pe când cele secundare vor fi găsite doar pe
obiecte aflate la distanţe mici, nu întotdeauna lovite de proiectil, deci datorate unor alţi factori
care nu se pot manifesta peste o anumită limită de distanţă.
2. Conţinutul unităţii de învăţare
Clasificarea urmelor împuşcăturii va fi astfel:
A. Urme primare - datorate factorului principal - glontele (sau proiectilul), sunt prezente pe
corpul lovit indiferent de distanţa dintre gura de foc şi ţintă.
A1. Orificiul de intrare caracterizat de sintagma „minus ţesut”, respectiv proiectilul antrenează
ţesuturi de la suprafaţă spre interior pe direcţia sa de înaintare. Forma sa circulară este apropiată
ca dimensiune de calibrul proiectilului, cu variaţii ale dimensiunii legate de natura şi consistenţa
corpului lovit. În cazul când proiectilul loveşte un corp după un ricoşaj prealabil, situaţia în care
nu-şi continuă drumul cu vârful îndreptat înainte rotindu-se în jurul propriei axe longitudinale,
forma orificiului de intrare poate fi a unei secţiuni oarecare corespunzând unghiului sub care
proiectilul, ce se rostogoleşte, atinge ţinta.
A2 Canalul de pătrundere este reprezentat în principiu de un traseu rectiliniu, continuare a
traiectoriei proiectilului în interiorul corpului lovit. Trebuie să avem în vedere faptul că unda de
şoc corespunzătoare energiei proiectilului produce o cavitate temporară de dimensiuni mai mari
decât cavitatea remanentă, în interiorul unui corp caracterizat de o oarecare elesticitate parcurs

24
de către proiectil. Efectele cavităţii temporare la nivelul corpului uman se manifestă ca distrugeri
ale ţesuturilor şi ruperi ale vaselor de sânge din vecinătatea canalului propriu-zis. În interiorul
obiectelor canalul de pătrundere are secţiunea sub forma unui trunchi de con cu baza mică
reprezentată de orificiul de intrare. Există posibilitatea ca proiectilul să fie deviat în interiorul
unui corp şi canalul să aibă în consecinţă un traseu neregulat, sau, în cazul fragmentării
proiectilului în interiorul corpului, de la un anumit punct să constatăm prezenţa mai multor
canale ce se continuă pe direcţii diferite. În cazul în care proiectilul sau fragmentele de proiectil
nu mai au suficientă energie ele pot să rămână în interiorul corpurilor lovite, în aceste situaţii
avem canale de pătrundere închise sau oarbe.
A3 Orificiul de ieşire are de obicei un diametru mai mare decât calibrul proiectilui, marginile
sale fiind răsfrânte spre exterior. Acest aspect apare datorită pierderii de energie în interiorul
corpului, scăderii vitezei de rotaţie în jurul propriei axe pâna la o schimbare a modului de
deplasare, în sensul înaintării prin rostogolire, ceea ce duce la deformări prin împingere şi
smulgere a materialului pe o suprafaţă mai mare decât cea corespunzând calibrului propriu-zis, la
părăsirea corpului străpuns. Smulgerea de material poate fi constatată şi la orificiul de ieşire
dintr-o placă de lemn, fibrele fiind desprinse în sensul ieşirii proiectilului.
A4 Inelul de ştergere - această categorie de urme apare sub forma unor depozite, mai mult sau
mai puţin consistente, depuse circular în jurul orificiului de intrare, constituite din impurităţi
şterse de pe suprafaţa exterioară a glontelui. Materialele antrenate de proiectil le suprafaţa sa pot
proveni din uleiul de armă întrebuinţat la întreţinerea ţevii, din depunerile de praf sau rugina din
interiorul ţevii ori chiar din fragmente alogene recoltate de proiectil pe timpul parcurgerii
traiectoriei pâna la ţintă. Examinarea consistenţei inelelor de ştergere, în cazul unui corp atins de
mai multe lovituri provenind de la aceeaşi armă, permite determinarea ordinii focurilor care s-au
tras asupra unor zone diferite ale aceluiaşi corp.
A5 Inelul de metalizare - format din particole metalice desprinse din stratul exterior al
proiectilului datorită acţiunii ghinturilor şi chiar particole metalice, antrenate datorită frecării
intense, din materialul interior al ţevii armei de foc; aceste particolele metalice semidesprinse din
cămaşa proiectilului sau lipite pe aceasta sunt depuse circular în jurul orificiului de intrare într-un
material mai dur (ţesutul osos din interiorul corpului uman). Inelele de ştergere şi metalizare se
pot suprapune dacă glontele întâlneşte, ca prim contact, un obiect de duritate crescută (o coală de
tablă metalică).
Urme primare le putem considera şi pe cele care apar la nivelul colilor de sticlă străpunse de
proiectil. Astfel putem distinge fisuri concentrice în jurul orificiilor care apar în situaţia vitezelor
mari de pătrundere, însoţite şi de fisuri radiale, în cazul unei viteze mai scăzute a proiectilului.
B. Urme secundare - datorate unor factori suplimentari, alţii decât proiectilul, se întâlnesc
numai pe corpurile aflate la distanţe relativ mici faţă de locul de unde s-a tras.
B1 Inelul de contuzie datorat factorului suplimentar reculul. Apare sub forma unei echimoze
circulare, corespunzătoare conturului ţevii armei de foc. Tendinţa de echilibra efectul de
retragere al armei, în momentul expulzării proiectilului, conduce la reacţia involuntară de a
împinge arma spre înainte cauzând astfel o contuzie. Această categorie de urme apare doar în
cazul tragerii cu arma lipită de corp sau de la 1-2 cm.
B2 Ruperi (sfâşieri) ale ţesuturilor şi ţesăturilor - datorate factorului suplimentar presiunea
gazelor rezultate în urma arderii pulberii, gaze care împing proiectilul spre exterior. Când gura
ţevii se află la distanţe mici, sub 5 cm, faţă de corpul lovit de proiectil, gazele pătrund în
interiorul corpului având încă o formă relativ cilindrică corespunzătoare condiţiilor restrictive
impuse de deplasarea în interiorul cilindric al ţevii. Brusc, dispărând constrângerea reprezentată
de cilindrul de oţel al ţevii, se manifestă fenomenul de destindere, respectiv egalizarea presiunii
de câteva zeci sau sute de atmosfere a gazelor cu presiunea normală a atmosferei terestre. Prin
urmare, gazele ies violent din interiorul corpului spre exteriorul cu presiune scăzută, determinând
sfâşieri ale ţesuturilor şi ţesăturilor pieselor de îmbrăcăminte, ruperi cu aspect de cruce sau stea.
Dimensiunile orificiului devin implicit mai mari, marginile sunt răsfrânte în afară, şi, dacă nu
25
ţinem seama de prezenţa celorlalte categorii de urme secundare, un astfel de orificiu de intrare
are aspectul unui orificiu de ieşire.
B3 Arderi (pârliri) ale ţesuturilor şi ţesăturilor - datorate factorului suplimentar temperatura
ridicată (flacăra de la gura ţevii) a gazelor expulzate. Gazele rezultate în urma unui proces de
ardere rapidă a pulberii au temperaturi ridicate. Oxigenul din aerul de la extremitatea ţevii se
aprinde contribuind la formarea flăcării de la gura ţevii, care, la distanţe variabile în funcţie de
cantitatea şi calitatea pulberii, produce pârliri ale firelor de păr sau ale tegumentelor
(pergamentarea pielii) sau materialelor aflate la distanţe de 10 - 15 cm.
B4 Tatuajul împuşcăturii - datorat factorilor suplimentari particole incandescente sau în stare
semiarsă de pulbere. Arderea pulberilor negre inferioare nu se desfăşoară cu aceeaşi viteză în
întreaga masă a încărcăturii, prin urmare o anumită cantitate de particole incandescente sau
semiarse există în curentul de gaze arse ce însoţeşte proiectilul. Aceste particole pătrund în
interiorul epidermei formând aşa numitul „tatuaj” al împuşcăturii, dispus circular în jurul
orificiului de intrare în corpuri situate la distanţe sub 30 cm faţă de extremitatea liberă a ţevii.
B5 Manşonul de afumare - datorat factorilor suplimentari particole arse de pulbere (reci).
Cantităţi variabile (funcţie de cantitatea şi calitatea pulberii) de particole arse, reci, sunt
expulzate pe direcţia de tragere. Aceste reziduuri se depun sub forma unui manşon de afumare pe
corpuri aflate la distanţe de până la câteva zeci de cm faţă de locul tragerii. Forma manşonului
este specifică unghiului sub care se afla ţeava faţă de corpul lovit, iar consistenţa sa variază în
funcţie de distanţă, cantitatea şi calitatea pulberii din încărcătura de azvârlire. Reziduuri ale
tragerii pot fi întâlnite nu numai pe corpurile atinse de împuşcătură, ci şi pe mâinile sau faţa
trăgătorului în funcţie de modelul de armă folosit.
O categorie aparte de urme ale împuşcăturii sunt urmele de ricoşeu, caracterizate de lungime,
profunzime şi unghi (sau plan) de deviere; valorile acestora variază în funcţie de unghiul de
incidenţă al proiectilului la suprafaţa atinsă, tipul de proiectil şi de consistenţa corpului
intersectat. În aceste situaţii este posibil să fie prezente, alături de urma de ricoşeu, şi unele
categorii de urme secundare ale împuşcăturii în funcţie de distanţa faţă de gura de foc.
C. Urmele tragerii cu alice sau mitralii au caracteristici proprii datorate faptului că proiectilele
multiple se desfăşoară, odată ieşite pe gura ţevii, sub forma unui con cu baza îndreptată spre
ţintă, aşa-numita „împrăştiere”.
În funcţie de raza de împrăştiere a alicelor, de pe suprafaţa unui obiect atins de lovitura armei de
foc, se poate estima distanţa de la care s-a tras. Forma circulară sau elipsoidală a suprafeţei de
împrăştiere a alicelor, oferă informaţii legate de unghiul sub care se afla ţeava faţă de obiectul
lovit. În situaţia tragerilor de la distanţe mici câteva zeci de cm, sau chiar la 1-3 m în cazul
ţevilor choke (ţevi cu diametrul micşorat în partea finală, pentru o grupare mai strânsă a alicelor),
orificul de intrare este unic dar prezintă neregularităţi pe circumferinţă. Pot apărea şi orificii
mici, izolate, la distanţe apropiate de cel central. Datorită dimensiunilor, formei şi greutăţii
reduse proiectilele multiple au energia cinetică mai mică , deci o putere de pătrundere mai
redusă, în majoritatea cazurilor ele rămânând în interiorul obiectului lovit, la capătul unui canal
orb de pătrundere. În general pulberea utilizată la acest tip de muniţie este cea neagră, în urma
arderii degajându-se o cantitate sporită de reziduuri ce se vor depune sub formă de urme
secundare pe obiecte situate la distanţe mai mari, de ordinul metrilor, faţă de cazul pulberii
coloidale.
Examinarea armelor, muniţiei, obiectelor purtătoare de urme ale împuşcăturii se face în cadrul
expertizei balistice. Aparatura şi metodele utilizate sunt deosebit de variate pornind de la mijloce
optice de mărit până la analize fizico-chimice de mare complexitate.
Înaintea examinării armei şi a muniţiei propriu-zise se caută şi se ridică orice alte urme prezente
pe suprafaţa acestora cum ar fi urmele de mâini, urme de sânge, urme ale altor substanţe. Armele
sunt descrise mai întâi din punct de vedere al tipului, modelului, anului de fabricaţie (în acest
sens există metode de reconstituire a seriei îndepărtate prin polizare de pe părţile componente ale
armei). Apoi este verificată starea de funcţionare, gradul de uzură sau integritatea pieselor
componente (se pot face examinări nedistructive ale interiorului mecanismului prin
26
gammagrafii). Se analizează cu ajutorul diferiţilor reactivi chimici sau prin cromatografie
compoziţia reziduurilor recoltate din interiorul ţevii şi a altor cavităţi ale armei.
Gloanţele şi tuburile arse găsite la faţa locului se examinează în două etape. Întâi, li se stabilesc
mărimea, forma, greutatea, numărul, lăţimea şi sensul răsucirii urmelor de ghinturi imprimate pe
ele. A doua etapă a examinării presupune compararea obiectelor în litigiu cu cele rezultate în
urma tragerilor experimentale.
Recuperarea tuburilor se face cu uşurinţă, în schimb recuperarea gloanţelor necesită utilizarea
unor sisteme de capturare nedistructivă şi pe distanţe mult mai scurte decât bataia propriu-zisă a
armei. În acest scop se folosesc cutii umplute cu vată sau parafină, sisteme de perdele din
cauciuc sau cilindrii umpluţi cu apă. Tragerile în interiorul unor astfel de dispozitive permit
recuperarea glontelui după distanţe de ordinul câtorva metri, datorită rezistenţei mult mai mari pe
care o întâmpină proiectilul la traversarea acestor materiale, comparativ cu aerul. Materialele
parcurse nu vor crea urme suplimentare pe suprafaţa priectilului şi nu îl vor deforma, ceea ce va
permite examinarea acestuia în condiţii optime.
Există posibilitatea examinării separate a cămăşilor celor două proiectile, dar cele mai bune
rezultate se obţin prin utilizarea microscopului comparator destinat cercetărilor criminalistice de
laborator. La urmele macroscopice se disting numărul ghinturilor, distanţa dintre ele, lăţimea lor,
sensul de răsucire, se poate măsura înclinaţia lor care permite aflarea pasului ghinturilor, toate
acestea fiind informaţii de gen care permit identificarea tipului de armă utilizat. Microurmele,
sub formă de striaţii paralele, create de microrelieful ghinturilor, reprezintă caracteristicile
individuale ale ţevii şi ele conduc la identificarea armei. La tuburile folosite diametrul, forma şi
mărimea sunt caracteristici de grup, iar microurmele lăsate de camera de explozie pe suprafaţa
tubului, ale cuiului percutor, extractorului, ejectorului constituie elemente individuale şi au
aceeaşi valoare la identificarea armei ca şi microurmele de pe glonţ.
Coincidenţa perfectă, dată de continuitatea liniară, între urmele de pe cămaşa glonţului sau
tubului corp-delict şi urmele de pe cele trase experimental, conduce la concluzia că ambele au
fost trase cu aceeaşi armă. În schimb, necoincidenţa dintre ele, nu poate duce la concluzia că n-
au fost trase cu aceeaşi armă, deoarece în timpul scurs de la comiterea infracţiunii până la
descoperirea armei, aceasta putea să sufere modificări de microrelief şi, astfel, microstriaţiile de
pe obiectele comparate să fie diferite.
Prezenţa urmelor factorilor suplimentari poate furniza date despre distanţa de la care s-a tras,
ordinea executării focurilor provenite de la aceaşi armă, unghiul de orientare al ţevii faţă de
obiectul atins şi alte informaţii legate de armă şi muniţia folosită. De menţionat că în cazul
tragerii printr-un obiect folosit ca paravan sau utilizîndu-se dispozitive de tipul amortizorului de
sunet, urmele secundare pot lipsi chiar dacă ţinta s-a aflat la distanţă mică faţă de locul tragerii.
Stabilirea locului, distanţei şi direcţiei de unde s-a tras constituie o sarcină importantă a
criminalistului. În principiu se porneşte de la aspectul general al locului faptei, se iau în
consideraţie caracteristicile resturilor de muniţie descoperite care oferă informaţii despre tipul de
armă utilizat, urmele împuşcăturii primare, secundare sau de ricoşeu şi se are în vedere şi
posibilitatea ca proiectilul să se fi aflat fie în faza ascendentă fie în cea descendentă a traiectoriei
sale. Toate aceste date interpretate coerent pot conduce la aflarea poziţiilor părţilor implicate,
chiar a reconstituirii întregului „film” al desfăşurării faptelor.

27
4. Cercetarea criminalistică a actelor scrise

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - Cercetarea criminalistică a actelor scrise

1. Introducere
Pentru determinarea actelor nedatate sau cu dată falsă, trebuie să se examineze caracteristicile
puse în evidenţă de către suportul scriptural şi material folosit la scriere.
Se cunoaşte că hârtia din paie, fabricată înainte de anul 1940 era de foarte slabă calitate şi se
folosea, de regulă, pentru împachetat. Hârtia din pulpă de lemn a fost obţinută după anul 1856,
însă era de calitate inferioară. Abia după 1930 a fost obţinută hârtia kraft, albită, de bună calitate.
Materialele de umplutură din care fac parte talcul, creta, ipsosul, barita etc. se introduc în masa
de hârtie pentru umplerea golurilor dintre fibre şi pentru a-i da greutate, iar coloranţii se adaugă în
procesul tehnologic, cu scopul de a da hârtiei o anumită culoare. Prezenţa substanţelor de umplere şi
a coloranţilor se determină prin analiză micro- chimică şi prin reacţii asupra cenuşii obţinute prin
arderea eşantionului cercetat. Rezultatele acestor analize pot ajuta la stabilirea timpului când hârtia
fost aplicată şi, în funcţie de aceasta, la perioade aproximative în care a fost întocmit actul cercetat.
Schimbarea nuanţei de culoare a hârtiei ca urmare a îngălbenirii pe măsura trecerii timpului, variază
în funcţie de compoziţia ei şi de condiţiile de păstrare. Hârtia care conţine masă lemnoasă se
îngălbeneşte mai repede decât cea fabricată din fibre textile. Hârtia păstrată în loc închis, ferit de
lumină şi alţi agenţi fizico-chimici se îngălbeneşte într-un ritm mult mai lent decât cea păstrată în
loc deschis sau în prezenţa unor altfel de agenţi. Îngălbenirea, fragilitatea hârtiei, ruperea părţilor
pliate, dantelarea marginilor, nu sunt întotdeauna semnificative în privinţa vechimii
documentului, deoarece acesta putea fi întocmit recent pe o hârtie învechită sau aspectul de
învechire putea fi creat artificial. În asemenea situaţii informaţiile obţinute de organele de
urmărire penală sunt de mare importanţă.
Cu ocazia analizării hârtiei se studiază şi filigramul, urmărindu-se forma şi felul cum a fost
realizat, elemente care, de asemenea, pot conduce la stabilirea perioadei când a fost fabricată. Şi
substanţele de scriere pot oferi indicii cu privire a constatarea vechimii actelor. Trebuie precizat
însă că nu toate substanţele de scriere oferă aceleaşi posibilităţi, de exemplu, trăsăturile executate
cu creionul de grafit, creioanele colorate sau prin intermediul hârtiei copiative nu prezintă în
timp modificări importante.
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai
multe persoane juridice şi care are ca efect înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


Determinarea caracteristicilor materialului suport şi a substanţei cu care au fost scrise sau tipărite
documentele.
Examinarea are ca obiect compoziţia pastei hârtiei, precum şi proprietăţile ei fizice: grosime,
rezistenţă, ori alte proprietăţi determinate de procesul tehnologic de fabricaţie. Dintre
proprietăţile fizice fac parte, de asemenea: culoarea, gradul de absorbire a radiaţiilor ultraviolete
şi în special a radiaţiilor infraroşii. Grosimea hârtiei se măsoară cu micrometrul. Culoarea se
compară direct ori prin metoda spectrofotometriei şi a fotografiei separatoare de culori.
Cele mai veridice date, care fac posibilă determinarea apartenenţei de gen a hârtiei, se pot obţine
prin analizarea compoziţiei sale.
În compoziţia hârtiei intră diferite tipuri de substanţe fibroase: celuloză, masă lemnoasă, fibre de
bumbac etc., care alcătuiesc baza hârtiei. La acestea se adaugă substanţele de umplutură, care
dau hârtiei densitate, netezime, şi greutate, diferite minerale (talc, cretă, ghips etc.) şi coloranţi,
care dau hârtiei culoarea albă ori o altă culoare, substanţe de încleiere: colofoniu, amidon,
caseină etc.

28
Variatele sortimente de hârtie conţin diferite substanţe fibroase, de umplutură, de încleiere,
precum şi coloranţi. Descoperirea acestor substanţe, prin metode de examinare microscopică şi
prin analiza chimică, face posibilă determinarea sortimentului sau a speciei hârtiei. Faţă de datele
obţinute prin aceste metode, examinarea culorii, grosimii şi luminescenţei furnizează
caracteristici suplimentare, care confirmă concluzia la care s-a ajuns.
Dacă hârtia supusă examinării este prevăzută cu liniatură sau cu o reţea de protecţie, se ia de
asemenea în consideraţie coincidenţa formei liniaturii, a culorii, desenului şi a culorii reţelei de
protecţie.
În ceea ce priveşte expertiza criminalistică a cernelurilor, trebuie precizat că aceasta se
impune ori de câte ori este necesar să se stabilească diferenţele dintre tipurile de cerneală
întâlnite în falsul material prin adăugare de text, vechimea unui înscris, compoziţia cernelurilor
sau a tuşurilor folosite în contrafacerea de cecuri sau alte hârtii de valoare etc.
Compoziţia cernelurilor, ca de altfel a tuturor materialelor folosite la scriere, este deosebit de
variată, cu toate că, în prezent, asistăm la o anumită uniformizare a ei.
În compoziţia cernelurilor intră diverşi coloranţi, mai frecvent fiind utilizaţi coloranţii organici,
precum şi alte substanţe care asigură fluiditatea şi fixarea cernelii în masa hârtiei. Coloranţii
organici pot fi acizi sau bazici, cei acizi asigurând o fixare mai bună prin migrarea în masa
hârtiei. Aceste ultime elemente servesc la transportarea coloranţilor, la solubilizarea şi, respectiv,
uscarea lor după scriere (ne referim aici, la cerneala folosită în uzul curent, nu la aceea folosită în
cazul cărţilor de identitate, cecurilor, bancnotelor etc., care o compoziţie specială).
Examinarea criminalistică de laborator este efectuată prin metode fizice şi chimice analitice.
Identificarea cernelurilor este posibilă pe baza examinării analitice , fizico-chimice a compoziţiei
sale, cel mai sigur mod de determinare a naturii şi provenienţei sale fiind examenul comparativ.
În acest sens este necesar să se apeleze la colecţiile de cerneluri. În final, trebuie subliniat faptul
că stabilirea vechimii cernelii, aspect analizat în rândurile precedente, poate viza două aspecte.
pe de o parte este vorba, de vechimea ca atare a cernelii, iar pe de altă parte este vorba de
vechimea cernelii pe hârtie. Pentru determinare se examinează gradul de oxidare a cernelii,
stadiul sau pierderea solubilităţii şi, legat de aceasta, gradul de transferabilitate, nivelul migrării
ionilor de cloruri şi sulfuri în masa hârtiei.

Ridicarea şi conservarea actelor scrise


Actele se ridică cu penseta sau mănuşi şi se păstrează în pachete (plicuri). Pe plic se menţionează
denumirea actului şi locul ridicării acestuia. Pe cât posibil, actul trebuie păstrat în plic
neîmpăturit. Dacă acest lucru nu este posibil, actul se împătureşte, de preferinţă pe îndoiturile
existente.
Actul nu trebuie scos din plic dacă aceasta nu este necesar, el nu trebuie atins cu mâna, pe el nu
trebuie să se facă nici un semn, nu trebuie să se scrie nimic, nu se coase la dosar, etc. Este
absolut interzisă utilizarea de către anchetator, a unor metode de cercetare şi examinare, de
natură a deteriora sau a modifica aspectul iniţial al actului (încălzire, probe chimice, umectare,
tratarea cu prafuri). Metodele de cercetare de natură să altereze forma sau conţinutul înscrisului,
nu se aplică decât de expertul criminalist, după o examinare prealabilă, cu aprobarea organului
care a dispus expertiza şi numai după fixarea fotografică, de regulă în culori, a imaginii iniţiale a
actului scris.
Necesitatea stabilirii cuprinsului actelor se iveşte în situaţia descoperirii unor bucăţi de acte
rupte. La locul descoperii acestora, în cursul cercetării locului faptei sau percheziţiei se iau
măsuri în vederea adunării tuturor bucăţilor, acestea putând fi împrăştiate sau ascunse în locuri
diferite.

29
4.1. Identificarea persoanelor după scrisul de mână

1. Introducere
2. Conţinutul unităţii de învăţare - Identificarea persoanelor după scrisul de mână

1. Introducere
Investigaţiile în această direcţie urmăresc în primul rând să stabilească lexicul, vocabularul de
care dispune scriptorul. O atenţie deosebită trebuie acordată particularităţilor de limbaj şi
expresie.
La persoanele cu o pregătire superioară, care au citit mult se va întâlnii un bogat fond de cuvinte,
pe când persoanele cu un grad redus de pregătire sau cele care în mod permanent desfăşoară o
activitate în cadrul căreia vorbesc puţin sau deloc şi nici nu scriu prea mult, vor fi caracterizate,
de regulă, printr-un bagaj redus de cuvinte.
Nivelul respectării regulilor scrierii poate fi apreciat, în procesul exminării, ca fiind scăzut sau
ridicat. Această apreciere poate fi făcută în funcţie de numărul şi caracterul greşelilor gramaticale
ce se constată în textul supus examinării.
Aşa, de exemplu, greşelile de ortografie pot fi constatate în legătură cu nerespectarea regulilor
prestabilite de scriere şi despărţire corectă a cuvintelor, cât şi cu privire la regulile de utilizare a
literelor majuscule; greşelile de punctuaţie se referă la nerespectarea regulilor e utilizare a
semnelor de punctuaţie, iar greşelile de sintaxă privesc încălcarea regulilor de alcătuire a
propoziţiilor.
Un alt grup de elemente a cărui studiere este în masură să contribuie la aprecierea respectării
regulilor scrierii se referă la existenţa sau absenţa semnelor de punctuaţie. S-a putut constata că
încălcarea regulilor de punctuaţie se evidenţiază la persoanele cu un nivel scăzut de pregătire;
dimpotrivă în cazul persoanelor ce posedă un înalt nivel de pregătire, semnele de punctuaţie sunt
dispuse în conformitate cu cerinţele regulilor ortografice. În cazul celor din urmă din urmă
arareori pot fi întâlnite excepţii, care însă sunt neesenţiale.
S-ar putea spune că stilul este felul (modul) propriu, individual de a se exprima al unei persoane
sau, într-un sens mai larg, modul propriu de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii
omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării. Prin stil se înţelege în primul rând
particularitatea limbajului folosit în exprimare, iar în al doilea rând modul specific unei persoane
de a- şi exprima ideile în scris.
Determinarea particularităţilor stilului depinde de întinderea textului, de conţinutul şi natura
ideilor comunicate de persoana care l-a întocmit, stabilirea acestei caracteristici nefiind posibilă
într-un act de întindere redusă cum ar fi, spre exemplu, o chitanţă. Când textul examinat
îndeplineşte condiţia cerută pentru a devenii posibilă stabilirea stilului, este necesar ca şi probele
de scris luate în vederea comparaţiei, să întrunească aceleaşi condiţii, respectiv să aibă un volum
suficient.
Conţinutul acestei caracteristici este dat de absenţa sau existenţa alineatelor care, după cum se
ştie, servesc pentru separarea anumitor idei în text.
Există cel puţin două situaţii care constituie cauze ale faptului că într-un text lipsesc alineatele. În
primul rând aceasta se poate datora împrejurării că persoana nu cunoaşte regula despărţirii ideilor
în aliniate, sau textul fiind prea sărac în idei nu a fost nevoie de utilizarea alineatelor. În
consecinţă, este necesar ca în vederea stabilirii acestei caracteristici să se verifice conţinutul de
idei al textului manuscrisului.

2. Conţinutul unităţii de învăţare


Falsul prin înlăturare de text

30
Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită frecvent în
practica judiciară, penală şi civilă, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori
urmată de adăugarea altui text, situaţia în care ne aflăm în prezenţa unui fals prin substituire.
Prezenţa ştersăturii implică existenţa unora dintre următoarele modificări ale hârtiei: scămoşarea
hârtiei suport, pierderea luciului, subţierea, afectarea eventualei liniaturi de pe suport, creşterea
porozităţii şi a fragilităţii, colorarea, afectarea grafismelor învechite, prezenţa unor pete gălbui
sau albicioase şi urme ale scrisului anterior. În cazul în care pe suportul şters s-a depus un scris
nou, cu cerneală, acesta va avea următoarele caracteristici: difuzarea cernelei în locul şters,
grosimea superioară şi conturul neuniform al traseelor grafismelor.
Pentru examinarea documentelor alterate prin ştersături, în vederea relevării scrisului preexistent,
se pot folosisurse de raze ultraviolete, care permit punerea în evidenţă a locului unde s-a
produs ştersătura, ca şi a scrisului preexistent, datorită însuşirii ce o au de a fi absorbite şi
reflectate în alt mod decât radiaţiile spectrului vizibil.
Existenţa unora dintre aceste caracteristici demonstrează pe cea a unei manopere de ştergere.
Pentru identificarea scrisului iniţial este necesară stabilirea modalităţii prin care s-a realizat
ştersătura, întrucât, în funcţie de aceasta, se acţionează diferit pentru reevidenţierea scrisului
iniţial.
Scămoşarea se poate pune în evidenţă prin examinări microscopice, sub diferite unghiuri de
lumină, cu care ocazie se pot observa particulele de hârtie dislocate de la locul lor, aflându-se în
neorânduială.
O tehnică de detectare a ştersăturilor, prezentă în literatura de specialitate, este cea a prăfuirii
documentului în locul presupus a fi afectat, cu pulbere fină de grafit. În urma scuturării
documentului, pulberea aderă la locul şters, colorându-l în negru.
O altă tehnică constă în aplicarea pe hârtie, în apropierea zonei presupus alterată, a unei picături
de benzină (tetraclorură de carbon sau un alt solvent organic). Solventul îşi încetineşte migrarea
când întâlneşte zona afectată, manifestând la început tendinţa de a o înconjura după care se
propagă în cecuri concentrice, marcând locul critic.
Urmele ştergerii pot fi puse în evidenţă şi prin pulverizarea vaporilor de iod pe suprafaţa
documentului presupusă a fi alterată. Astfel, în zona afectată, documentul primeşte o intensă
coloraţie galbenă, specifică, fapt pentru care este necesară fotografierea imediată a lui, întrucât
coloraţia nu durează mult, vaporii de iod dispărând.
Urma lăsată de mina de creion se menţine la suprafaţa hârtiei, creând, doar uneori urme de
apăsare pe verso.Prin radiere, urma de creion poate fi înlăturată parţial sau în totalitate când după
radiere mai rămân fragmente din grafismele ce compuneau scrisul iniţial, acestea pot servi la
descifrarea textului înlăturat, examinarea fiind completată cu iluminarea documentului cu un
fascicul de lumină dirijat.
Scrisul cu creionul prezintă avantajul că lasă trasee de apăsare pe versoul hârtiei.
Identificarea textului se poate realiza prin examinarea sub un unghi de lumină şi fotografierea
documentului sau printr-o uşoară frecţionare a versoului documentului cu hârtie carbon, cu care
ocazie urmele de apăsare mai proeminente se colorează mai intens decât restul suportului. Prin
executarea pozitivării fotografice cu gelatina în sus, obţinem o imagine care ne permite citirea
urmelor de apăsare.
De regulă, minele de creion conţin şi reziduuri de coloranţi. De aceea, un document şters poate fi
umezit cu alcool, care intensifică culoarea. În acest sens, se execută umezirea în alcool a unei
hârtii de filtru ce este aşezată e zona din document supusă examinării. Evaporarea alcoolului
atrage şi micşorarea intensităţii culorii care a fost pusă în evidenţă, impunând fotografierea
imediată.
Pentru identificarea unui scris executat cu cerneală este important ca să stabilim metoda prin care
a fost îndepărtat. În funcţie de mijlocul sau procedeul folosit la îndepărtarea scrisului. Se
acţionează pentru a fi identificat. Examinările trebuie să debuteze cu metode nedistructive cum
ar fi: fotografierea sub un unghi de lumină incidentă şi examinarea documentului sub radiaţii
ultraviolete sau infraroşii.
31
Scrisul executat cu cerneală, care are la bază galotanat de fier, poate fi evidenţiat prin examinarea
la radiaţii ultraviolete, datorită schimbării fluorescenţei hârtiei, ca urmare a prezenţei urmelor de
compuşi feroşi. Aceştia schimbă reflectivitatea hârtiei şi sub radiaţiile infraroşii. Examinările vor
fiu continuate prin fotografierea acestor radiaţii. Problema reevidenţierii scrisului executat cu
cerneală şi apoi corodat este deosebit de importantă. Din multitudinea faptelor comise şi a
modalităţilor concrete de finalizare. De aceea experţii criminalişti experimentează mereu noi
metode şi mijloace pentru a rezolva aceste aspecte.
Din metodele cele mai simple, dar eficiente, menţionăm tratarea cu acid citric (sare de lămâie)
dizolvată în apă potabilă a porţiunii din document care prezintă o fluorescenţă deosebită la
examinarea sub radiaţii ultraviolete.
Scrisul executat cu stilou cu bilă prezintă încărcătura sub formă de pastă care are la bază
coloranţi solubili în ulei. Scrisul executat cu pastă poate fi îndepărtat prin tratarea cu soluţii de
hipoclorit, hipermanganat sau cu soluţie compusă din părţi egale de acetonă şi apă.
Relevarea scrisului care a fost executat cu pastă se poate face prin tratarea versoului
documentului, în locul respectiv, cu soluţie de iodină, avându-se în vedere că pe acesta, prin
asemenea scriere, se creează, în mod normal, urme de apăsare (presiune).
În general, urmele de apăsare pot fi evidenţiate prin metoda fotografierii de umbre, printr-o
iluminare unilaterală, tratarea cu unele substanţe pe bază de iod, eficientă fiind şi pulverizarea
vaporilor de iod în zona critică, în funcţie de natura hârtiei suport, putându-se realiza un mulaj
termoplastic, care este fotografiat prin iluminarea cu o singură sursă aşezată lateral, sub un unghi
convenabil.
În aprecierea vechimii unui scris poate fi luată în consideraţie folosirea unor reguli ortografice şi
de punctuaţie neintroduse încă în limbă la data existentă în act. Pot fi întâlnite la unele persoane
diferite cuvinte tehnice, nume de obiecte, de funcţii etc. intrate în circulaţia limbii numai într-o
anumită perioadă şi care nu puteau fi cunoscute înainte.
Impresiunile ştampilei pot fi avute în vedere la aprecierea vechimii actului, cu ele putânduse
stabili fie data confecţionării lor, fie anumite uzuri apărute în timp, prin compararea cu cele
aparţinând aceleiaşi ştampile, aplicată pe acte întocmite la perioade diferite. Timbrele şi mărcile,
în funcţie de data apariţiei lor pot fi, de asemenea, avute în vedere la stabilirea vechimii actului.
Falsul material se poate comite atat concomitent cu intocmirea documentului, prin realizarea
unui document in intregime contrafacut, cat si dupa redactarea acestuia printr-o modificare
(alterare) fizica a sa. Notiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva in mod
fraudulos, de a plasmui, de a imita, de a alcatui ceva cu scopul de a ii atribui un caracter de
autenticitate. Având în vedere că scrisul este un fenomen în schimbare, prin examinare se poate
constata, cu ajutorul scrisurilor de comparaţie cărei persoane îi corespunde grafismul în litigiu.
De asemenea, dereglările scrisului, datorate unor afecţiuni ale organismului, pot constitui indicii
că grafismul în litigiu a fost executat într-u anumit interval de timp. Cu cât transformările
constitutive ale scrisului sunt mai accentuate, de la o perioadă la alta, cu atât rezultatul cu privire
la data întocmirii lui va fi mai cert. Alterarea unui inscris consta din denaturarea lui, modificarea
materiala, transformarea continutului, stergerea in orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de
punctuatie, ori folosirea unor procedee de juxtapunere. Desi legea penala nu face deosebire intre
diferitele modalitati de realizare ale falsurilor, referindu - se doar la efectele acestora -
falsificarea - in practica s-a apreciat ca un document poate fi:
1. falsificat - prin modificari partiale aduse unui act autentic,
2. contrafacut - prin producerea unui document in totalitate fals.

32
5. Cercetarea la faţa locului (investigaţia tehnico-ştiinţifică a locului
faptei)

1. Noţiunea, scopul şi importanţa cercetării la faţa locului

1. 1. Noţiunea de cercetare la faţa locului


După cum se ştie, orice activitate infracţională presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi
desfăşurarea de către acesta a unor activităţi ce produc modificări ale ambianţei locului respectiv.
În activitatea de soluţionare a cauzelor penale este necesară interpretarea şi examinarea acestor
modificări ale locului faptei ce au legătură cu infracţiunea. Pe baza lor se pot obţine date
referitoare la:
- faptă;
- persoana făptuitorului;
- împrejurările în care s-a comis fapta.
Soluţionarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare periculozitate umană şi socială, cum sunt
omuciderile, violurile, tâlhăriile, furturile, distrugerile, accidentele sau catastrofele, debutează
printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la faţa locului. Aceasta face parte dintre
acele activităţi procedurale cărora, cu tot caracterul lor aşa-zis auxiliar, li se atribuie o
semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal, întrucât, de această primă
investigaţie, depinde direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi la împrejurările cauzei,
inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
Potrivit unei vaste jurisprudenţe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act
iniţial de urmărire penală are o evidentă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate
soluţionării unei cauze antisociale. El presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a
locului în care s-a comis fapta penală.
Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, organele de cercetare penală ale poliţiei (în unele
situaţii procurorul sau instanţa de judecată) aplică în practică cunoştinţele expuse la disciplina
criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea fotografiei judiciare, precum
şi metodele şi procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea şi ridicare a urmelor şi
a celorlalte mijloace materiale de probă.
Conform dispoziţiilor, art. 192 din C de P.P, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când
este necesar să se:
- facă constatări cu privire la situaţia săvârşirii infracţiunii;
- descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii;
- stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost
săvârşită infracţiunea.
Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială de urmărire penală care constă în cunoaşterea
nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, în scopul studierii acestuia, pentru
descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea şi ridicarea urmelor, precum şi pentru stabilirea
împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.
Cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică şi de
cercetare penală, în cadrul căreia ponderea este deţinută de operaţiunile tehnico-criminalistice,
desfăşurate pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi
altor mijloace materiale de probă.
Fiind o activitate de urmărire penală, cercetarea la faţa locului se poate realiza după începerea
urmăririi penale, dispusă de organul de cercetare penală în urma sesizării primite conform
art.288 Cod procedură penală(plângere, denunţ, din oficiu).

33
Conform Ordinului comun nr. 182/14.08.2009 si nr. 1754/C/05.08.2009, cercetarea la faţa
locului este o activitate de cautare, localizare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare si
transport a probelor descoperite la fata locului.
Cu privire la înţelesul termenului de faţa locului sau de loc al săvârşirii faptei, aşa cum este
folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate veche, trebuie făcută o precizare : prin
această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele
mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi
urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul infracţional.
De altfel, în legătură cu termenul analizat, există şi o interpretare legală potrivit căreia, prin
“locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege arealul unde s-a desfasurat sau se presupune ca s-a
desfasurat o activitate ilicita,total sau partial, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
Referitor la aceste aspecte, putem afirma că prin “locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege:
- locul propriu-zis al faptei (de exemplu: terenul sau încăperea de unde s-a furat, unde s-a
comis tâlhăria etc);
- locul unde s-au produs rezultatele faptei ( exp. moartea victimei);
- locurile în care s-a valorificat produsul infracţiunii (târguri, oboare, alte locuri publice,
locuinţa unor persoane fizice etc.).

Prin caracterul său, cercetarea la faţa locului, constituie un procedeu probator având drept obiect
obţinerea de date privind împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală, descoperirea, fixarea
şi ridicarea urmelor infracţiunii, precum şi stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de
probă.

1.2. Scopul cercetării la faţa locului


Din cele menţionate, se poate deduce că cercetarea la faţa locului are ca obiective imediate
următoarele:
a. Descoperirea urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea
făptuitorului, la clarificarea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea, la
descoperirea corpurilor delicte;
b. Obţinerea de către organul de anchetă şi de către magistrat, prin cunoaşterea şi studierea
nemijlocită a locului faptei, de concluzii corecte, referitoare la modul de săvârşire a faptei
şi la persoana infractorului, aspect de natură să evidenţieze principala funcţie a cercetării
la faţa locului.

1.3. Consideraţii privind reglementarea procesual penală


Întrucât cercetarea la faţa locului, ca şi celelalte acte ori activităţi de investigare a faptelor
penale, se face numai în strictă conformitate cu prevederile legale, este necesar să amintim
regulile procesual-penale mai importante referitoare la acest procedeu probator.
Potrivit prevederilor art. 192 alin. 1 C.pr.pen., cercetarea la faţa locului poate fi dispusă motivat
de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu
probator.

1.3.1. În faza de urmărire penală


În faza de urmărire, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie motivată a organului
de urmărire penală. Cercetarea se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, cu excepţia
cazurilor în care această prezenţă nu este posibilă. De asemenea, dacă se consideră necesar, la
cercetare pot participa şi părţile, o eventuală neparticipare a părţilor încunoştinţate nefiind de
natură să împiedice efectuarea cercetării.
În ceea ce priveşte pe învinuit sau inculpat, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care
este reţinut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat şi îi
asigură, la cerere, reprezentarea. Referitor la acest ultim aspect, atragem atenţia asupra
modificărilor aduse art.172 C.pr.pen., prin Legea 356/2006, potrivit cărora apărătorul, ales de
34
învinuit sau de inculpat, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci şi la
cercetarea la faţa locului.

1.3.2. În faza de judecată


În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă printr-o încheiere,
după începerea cercetării judecătoreşti.
Privitor la specificul acestei activităţi, aşa cum se învederează în doctrina procesual penală şi
cum, de altfel, însăşi practica o demonstrează, cercetarea la faţa locului, efectuată de instanţa de
judecată, nu are nici întinderea şi nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire
penală. Cu toate acestea, semnificaţia este la fel de mare, întrucât instanţa are posibilitatea să ia
contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracţiunea şi să cântărească mai
exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.
Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează
cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării
(art.192 alin. (2) C.pr.pen.).

1.4. Importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului

1.4.1.Importanţa cercetării la faţa locului


Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual-
penală, cat şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui
procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului. Altfel spus, deplasarea organului
judiciar la faţa locului este “una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”.
Faptul că organul de urmărire penală, ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să investigheze
direct la locul săvârşirii faptei şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a
fost comis actul penal şi să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi
cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să
contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.
Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei asemenea activităţi procedurale,
cu cât există infracţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput fără cercetarea la faţa
locului. De exemplu, în cazul omuciderii, al infracţiunilor îndreptate împotriva avutului public şi
personal (furt, tâlhărie, distrugere), al accidentelor grave de muncă, al catastrofelor feroviare,
navale şi aeriene, al accidentelor de circulaţie ş.a.
Pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la faţa locului că aceasta nu este un simplu act
iniţial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de
neînlocuit, în multe situaţii fiind aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi
rezultate. De altfel, la infracţiuni de genul celor menţionate, îndeosebi la omucideri, examinarea
locului faptei este “partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.
Aşadar importanţa C.F.L., rezultă din următoarele aspecte:
a) locul săvârşirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la
infracţiunea şi la autorul acesteia(de modul cum se efectuează C.F.L., de modul de
căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale va depinde într-
o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a celorlalţi participanţi la
comiterea faptei penale);
b) urmele ridicate cu ocazia C.F.L. permit declanşarea şi orientarea investigaţiilor,
referitoare la fapta comisă şi făptuitor;
c) C.F.L. determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediată ca: percheziţia,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri, examinarea medico-legală a unor persoane, urmărirea,
prinderea şi reţinerea infractorului;
d) pe durata efectuării C.F.L. se pot stabili cauzele care au determinat comiterea infracţiunii
şi condiţii care au favorizat comiterea ei.
35
e) cercetarea la faţa locului este o activitate de maximă importanţă, cu caracter obligatoriu,
imediat şi de neînlocuit.
În multe situaţii, această activitate este aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu
aceleaşi rezultate.

1.4.2. Sarcinile cercetării la faţa locului


Pe baza unei bogate experienţe practice existente în materie, pot fi scoase în evidenţă
principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului, în esenţă acestea fiind următoarele:
a. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată, a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea stabilirii şi fixării
particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este
denumită “scena” sau “ambianţa” locului, serveşte la formarea unei imagini exacte asupra
cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele
principale;
b. Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă.
Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la faţa locului, este de natură
să ofere indicii, cel puţin cu caracter general, cu privire la natura faptei şi chiar la
persoana autorului;
c. Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane
care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce
modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din momentul pătrunderii
autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa;
d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi
momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură, activitatea
infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt
puţine cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai evenimentului. Un rol important al
cercetării directe a locului faptei este acela de a permite elaborarea unor versiuni generale
privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia.
e. Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea
acesteia, cel puţin cu caracter provizoriu.

1.5. Probleme ce pot fi lămurite cu ocazia CFL:


- „ce” eveniment a avut loc(dacă este sau nu vorba de o faptă penală, ce infracţiune s-a
comis);
- „unde” s-a săvârşit fapta;
- „cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta;
- „când” a fost săvârşită infracţiunea(ziua, noaptea, data);
- „cu ce” mijloace, instrumente, substanţe, materiale, etc., s-a comis fapta;
- „de ce” s-a săvârşit fapta(intrarea în posesia unor bunuri, răzbunare, gelozie, ură) –
mobilul crimei;
- „cine” a săvârşit fapta;
- dacă există martori oculari;
- care sunt persoanele vătămate;
- care este valoarea pagubelor produse;
- dacă există împrejurări negative.
Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru examinarea
amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă, nu are nici o
legătură cu fapta cercetată.
Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit
să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare imediată.
Se cuvine subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenţia autorilor unor
infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi simplu, de a deruta cercetările.
36
Aşadar, împrejurările negative constau în lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite şi
factorii creatori ai acestora în împrejurările date.
Astfel, în cazul unei infracţiuni de furt pot fi considerate împrejurări negative:
- existenţa urmelor de forţare create din interior spre exteriorul camerei;
- existenţa unui strat de praf nederanjat pe pervazul ferestrei sparte prin care se pretinde că
au fost scoase bunuri;
- existenţa orificiilor subdimensionate etc.
Datele culese ori stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului servesc într-o primă fază la
formularea de ipoteze şi versiuni iar în final la stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta şi
identificarea făptuitorului.

2. Tactica efectuării cercetării la faţa locului


2.1. Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului
Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului presupune luarea unor măsuri de
asigurare logistică şi de pregătire metodologică necesare efectuării acestei activităţi.

a. Asigurarea logistică şi metodologică


Poliţiştii care se deplasează la faţa locului sunt obligaţi să aibă asupra lor: trusa criminalistică,
aparatul fotografic, aparatul de filmat (când se impune efectuarea de filmări), formulare de
proces-verbal pentru cercetarea la faţa locului, rezoluţie motivată, fişa infracţiunii după modul de
operare, alte mijloace tehnice din dotare, în funcţie de specificul infracţiunii şi locului
faptei(reportofon, detector de metale etc.).

b. Constituirea echipei de cercetare la faţa locului


Prin dispoziţia şefului, la fiecare unitate de poliţie se i-au măsuri organizatorice care să permită
constituirea în cel mai scurt timp a echipei de cercetare şi deplasarea cât mai urgentă a acesteia la
faţa locului.
Şefii unităţilor de poliţie vor lua măsuri pentru cercetarea la faţa locului în toate cazurile când
sunt necesare constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea, fixarea
şi ridicarea urmelor acesteia, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a
împrejurărilor în care a fost săvârşită.

c. Componenţa echipei de cercetare la faţa locului;


Echipa de cercetare va avea în componenţă un ofiţer de specialitate de la compartimentul de
profil sau alt ofiţer cu experienţă, un ofiţer de cercetare penală, un ofiţer sau agent tehnician
criminalist, ofiţerul sau agent de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competenţă s-a comis
fapta. Dacă este cazul, vor participa şi unul sau doi subofiţeri conducători cu câinele de urmărire
şi câte un ofiţer sau subofiţer pentru a-i însoţi pe itinerarul parcurs de câine. În funcţie de
complexitatea faptei, în echipă vor fi incluse şi alte cadre de poliţie, pentru a asigura o cercetare
operativă şi eficientă.
La infracţiunile a căror urmărire penală este de competenţa obligatorie a procurorului, acesta va
fi informat de îndată, pentru a participa la cercetare.
Şeful unităţii de poliţie sau şeful echipei de cercetare va solicita la faţa locului şi alţi specialişti
ori experţi, când condiţiile în care s-a săvârşit infracţiunea impun efectuarea, după caz, a unor
constatări tehnico-ştiinţifice, constatări medico-legale, expertize şi alte asemenea activităţi
specifice.
Lunar, prin grija, după caz, a şefilor unităţilor de poliţie teritoriale judeţene, municipale,
orăşeneşti şi la nivelul direcţiilor şi secţiilor de poliţie, vor fi întocmite grafice cu planificarea pe
zile a cadrelor din compartimentele judiciar, economic, cercetări penale, ordine – publică,
criminalistică, arme, explozivi şi stupefiante, ce fac parte din echipele de cercetare la faţa
locului, care, în afara programului de lucru, se vor afla tot timpul la domiciliu, apte să execute
misiuni.
37
Ca şef al echipei de cercetare va fi numit ofiţerul de specialitate de la formaţiunea de profil ori de
la cercetări penale sau alt ofiţer cu experienţă, având calitatea de organ de urmărire penală şi care
conduce şi răspunde de întreaga activitate de cercetare la faţa locului.
În cazul infracţiunilor a căror urmărire este de competenţa obligatorie a procurorului şi acesta
este prezent la locul săvârşirii faptei, cercetarea va fi condusă de procuror.
La evenimentele cu urmări deosebit de grave, echipa de cercetare va fi condusă, personal, de
către şeful unităţii de poliţie sau de unul din locţiitorii săi.
Pentru cercetarea la faţa locului a evenimentelor deosebit de grave, Şefii unităţilor de poliţie pot
solicita sprijin direcţiilor ori serviciilor de specialitate din Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Şefii formaţiunilor centrale sunt obligaţi să analizeze de îndată cererea unităţilor
teritoriale, iar atunci când situaţia impune, să hotărască asupra măsurilor ce trebuie întreprinse.
Aceştia pot dispune deplasarea la faţa locului a unor ofiţeri specializaţi pentru a participa la
cercetare, chiar şi în cazurile în care unităţile de poliţie teritoriale n-au solicitat sprijin.

d. Deplasarea la faţa locului


Deplasarea la faţa locului este organizată şi ordonată de şeful unităţii de poliţie, care va coordona
activitatea astfel încât, în orice moment, atât în timpul cât şi în afara programului, poliţiştii să
poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la faţa locului.
Deplasarea la faţa locului se face cu autolaboratorul criminalistic sau cu alte mijloace de
transport din dotarea unităţii. Când unitatea sesizată nu dispune în momentul respectiv de
mijloace de transport proprii, pot fi utilizate cele ale altor instituţii sau întreprinderi ori ale
persoanelor fizice, cu respectarea prevederilor legale privind folosirea acestora.

2.2. Reguli tactice privind investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei

Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi conştiincioasă,


respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să
se ajungă la scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate
de a desprinde şi sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli ce se cer
respectate în efectuarea acestui act procedural care, după cum s-a subliniat, are o largă rezonanţă
în desfăşurarea ulterioară a urmăririi penale.
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa locului
sunt, în esenţă, următoarele: urgenţa, caracterul complet şi detaliat al cercetării, relevarea şi
fixarea integrală, prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, a tuturor aspectelor
şi mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea şi organizarea
eficientă a activităţii echipei de cercetare.
Aşadar, fiind o activitate de urmărire penală cu un puternic impact asupra rezolvării unei cauze
penale, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu respectarea unor norme de procedură
penală şi al unor reguli tactice criminalistice. Înainte de a începe cercetarea la faţa locului, cei
însărcinaţi cu cercetarea vor proceda la invitarea a cel puţin doi martori asistenţi (cu excepţia
cazului când aceasta nu este posibilă) şi a părţilor, atunci când este necesar ca cercetarea să se
facă în prezenţa lor (neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării).
Acestora li se va explica faptul că au dreptul legal de a face observaţii cu privire la cele ce se vor
constata şi felul cum se vor desfăşura operaţiunile la care urmează să asiste.

Pentru asigurarea unei bune organizări şi desfăşurări, pe tot parcursul cercetării la faţa locului
trebuie respectate următoarele reguli tactice generale:
a) Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă
Cercetarea la faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, practic, imediat după ce
organul de urmărire penală a fast sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni.

38
Această cerinţă, de o importanţă deosebită, este obligatorie cel puţin sub două aspecte: prin
scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei şi al dispariţiei sau
degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea autorului care
caută să înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor factori neutri, cum sunt condiţiile
meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice, precum şi intervenţia
unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat.
Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se creează posibilitatea
identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracţiunii.
Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii aplicat la
întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă,
determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

b) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului;


În fiecare caz în parte se impune un anumit timp necesar efectuării în condiţii optime a cercetării
la faţa locului, în raport de specificul şi particularităţile concrete ale infracţiunii. Limitarea
anticipată a duratei este de natură să prejudicieze calitatea, minuţiozitatea şi obiectivitatea
cercetării la faţa locului, pentru că lipsa de timp şi graba determină superficialitatea în cercetare,
formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă ori neluarea în seamă a unor stări de
fapt cu valoare probatorie.

c) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, indiferent de orice ipoteză preconcepută sau de
alte anticipări;
Pot fi situaţii în care, de la început se descoperă urme care ar putea fi considerate ca suficiente
pentru dovedirea faptei penale şi identificarea făptuitorului, dar total greşită ar fi aprecierea
inutilităţii continuării cercetării. În toate situaţiile se impune ca cercetarea la faţa locului să nu se
limiteze numai la activităţi pentru confirmarea sau infirmarea unor anumite ipoteze ci să se
efectueze o examinare obiectivă şi completă a întregului câmp infracţional.
O atenţie specială se cuvine acordată cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor latente, precum şi a
microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea
microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere şi multă răbdare din partea persoanelor care
efectuează cercetarea, precum şi o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de
urme.
Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale “neconcordanţei” dintre starea locului faptei şi
fapta cu împrejurări ca atare (vezi de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal, ar fi trebuit să
existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau
disimulare a unor fapte penale.

d) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la cercetare;


În cazul în care cercetarea la faţa locului se efectuează de mai multe persoane competente (în
echipă), acestea trebuie să cunoască sarcinile concrete ce trebuie îndeplinite, astfel ca să nu se
omită nimic şi să fie evitată repetarea inutilă a unor activităţi. Este interzisă intrarea la locul
săvârşirii infracţiunii a oricăror persoane, indiferent de grad, funcţie şi alte calităţi, dacă nu au
sarcini în legătură cu cercetarea locului faptei, cu salvarea vieţii victimei sau cu înlăturarea
pericolelor. Examinarea locului faptei se poate face fie concentric (din exterior spre interior), fie
excentric (din interior spre exterior) sub formă circulară sau spirală. Nu se va trece niciodată mai
departe până când nu au fost examinate în amănunţime fiecare porţiune de loc sau spaţiu.

e) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile locului


faptei;
În raport de natura şi particularităţile locului săvârşirii infracţiunii, trebuie utilizate în mod
selectiv, cu maximă eficienţă cele mai adecvate aparaturi şi tehnici criminalistice. Astfel, o
anume aparatură şi tehnică criminalistică se va utiliza în condiţii obişnuite şi alta în condiţii
39
speciale cum ar fi: în mediul subacvatic, în interiorul minelor, în mediul exploziv, etc. De
asemenea, în raport de genul de infracţiune comisă se va folosi un anume aparat, o anume trusă
criminalistică, ori se vor aplica anumite procedee tehnice de descoperire a urmelor, de executare
a fotografiilor judiciare, etc.

f) Consemnarea în cursul cercetării la faţa locului a constatărilor făcute, a datelor şi a


celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză;
Notările efectuate în timpul cercetării la locul faptei oferă date pentru întocmirea procesului-
verbal de cercetare la faţa locului, a schiţei, desenelor şi în acelaşi timp pot servi ca date de
referinţă în controlul şi autocontrolul asupra activităţilor desfăşurate la locul faptei.
Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării,
folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un
amănunt, nici un element necesar stabilirii adevărului, precum şi evitându-se expresiile ambigue
sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări. Pe lângă claritate, precizie şi
concizie, este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, demne şi
riguroase, potrivit specificului cercetării.

g)Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului;


Cu ocazia cercetării la faţa locului, pe făptuitor îl preocupă şi totodată îl îngrijorează anumite
stări de fapt care îl învinovăţesc,determinându-l să reacţioneze de multe ori necontrolat. O
importanţă deosebită o prezintă selecţionarea reacţiilor emotive şi stabilirea legăturii lor cu
anumite momente sau activităţi desfăşurate la faţa locului. Aceste reacţii generează de regulă, un
înalt grad de nervozitate, iar comportamentul făptuitorului nu mai poate fi controlat şi dirijat
conştient. În astfel de situaţii, făptuitorul se exteriorizează prin: transpiraţie abundentă,
schimbarea culorii pielii (înroşire sau paliditate), tremuratul mâinilor, frământatul mâinilor,
neastâmpăr, culegerea unor scame imaginare de pe îmbrăcăminte, ş.a.
În cazul infracţiunilor cu autori neidentificaţi, o atenţie deosebită trebuie acordată „cercului
curioşilor” pentru a identifica persoanele care prin conduita lor pot avea vreo legătură sau un
interes personal faţă de fapta cercetată.

Organizarea şi conducerea competentă a cercetării la faţa locului


Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului constituie o condiţie
esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Importanţa acestei
reguli este cu atât mai mare, cu cât cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai multor
organe juridice, constituiţi într-o echipă.
Cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o conducere unică.
De exemplu, în ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de cercetare este
alcătuită din procuror, ofiţeri de poliţie din formaţiunile de criminalistică şi judiciare, precum şi
de medicul legist. Potrivit prevederilor legale, conducerea echipei revine procurorului.
O asemenea cercetare presupune, respectarea regulilor tactice criminalistice menţionate, în
conformitate cu anumite exigenţe, cum sunt:
- conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetare sau de
investigare;
- informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele
obţinute.
Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că
activitatea sa este cea mai importantă şi că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat, astfel
cum s-a şi întâmplat, câteodată în practică. Viaţa demonstrează cu prisosinţă că aflarea
adevărului este în fond, rezultatul activităţii mai multor factori angrenaţi în soluţionarea cauzei
penale.
Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect:

40
Mai întâi, fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete şi
precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral şi cât
mai operativ posibil.
În al doilea rând, organizarea desfăşurării activităţilor de cercetare într-o ordine bine stabilită,
într-o succesiune firească, anume:
- orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
- determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei;
- căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
- fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că, aşa cum se
va vedea, între activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o
întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau relevarea urmelor are loc fixarea acestora prin
fotografiere şi, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare,
aceasta fiind în funcţie şi de etapa în care se află cercetarea la faţa locului.
Organizarea eficientă impune şi luarea unor măsuri de ordine la faţa locului, măsuri asupra
cărora vom reveni. Dorim, totuşi, să precizăm că acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv
membrii echipei şi chiar superiorii acestora, care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să se
informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicaţii, cu toate că nu întotdeauna sunt
specialişti în domeniu.
Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării locului faptei, este
deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în
linişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun.
S-a constatat uneori în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile,
distrugerile cu consecinţe grave ş.a., la faţa locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai
sunt prezente şi alte persoane cu anumite responsabilităţi, din cadrul organelor judiciare sau din
alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariştii. Câteodată, aceştia pătrund chiar
printre primii în zona cercetată pentru a-şi face o idee despre ce sa întâmplat, sau pentru a
formula ipoteze cu privire la natura şi gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane
respectă regulile cercetării Ia faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum
ar fi crearea de mici urme, atingerea sau modificarea poziţiei unor obiecte, aspect de natură să
producă dificultăţi cercetării propriu-zise, neavând nici pregătirea necesară şi nici calitatea
judiciară.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste la cercetare, cu respectarea regulilor ce se
impun. Faţă de aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de
sobrietate de o anumită fermitate când aceştia sunt excesiv de curioşi, furnizându-le date care pot
face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ evoluţia
investigaţiei şi fără a crea ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmaţii
necorespunzătoare realităţii, sau care, pur şi simplu să servească făptuitorilor.

2.3. Primele măsuri care trebuie luate de poliţistul ce ia contact cu locul săvârşirii unei
infracţiuni

2.3.1. Baza legală şi scopul primelor măsuri


Locul săvârşirii unei infracţiuni este cel mai bogat în urme şi date de a căror descoperire şi
examinare ulterioară depinde în mod efectiv aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei
penale.
Datorită acestui fapt, este absolut necesar, ca imediat după sesizarea evenimentului, lucrătorul de
poliţie să se deplaseze la faţa locului, procedând în mod calificat la luarea primelor măsuri, care
să asigure reuşita cercetării locului faptei.

41
De regulă, primele măsuri se mai numesc şi „măsuri premergătoare”, sau „preliminare” cercetării
la faţa locului, şi sunt luate de lucrătorii de poliţie care se deplasează la locul faptei înaintea
echipei de cercetare, competentă să soluţioneze cauza respectivă.
În Legea nr.218/2002 la art.28, se prevede că: „Poliţistul este obligat să intervină şi în afara
orelor de program, a atribuţiilor sale de serviciu şi a competenţei teritoriale, a unităţii din care
face parte când ia la cunoştinţă de existenţa unei infracţiuni flagrante, precum şi pentru
conservarea probelor în cazul altor infracţiuni, a căror cercetare va fi efectuată de organele
competente”.
Aspecte asemănătoare sunt înserate şi în instrucţiuni interne ale I.G.P.R. sau M.A.I
Scopul luării primelor măsuri (ca activitate poliţienească şi nu de urmărire penală):
- salvarea vieţii victimelor şi înlăturarea unor pericole iminente(incendii, explozii,
electrocutări, intoxicaţii);
- prevenirea oricăror modificări ale locului faptei(paza acestuia, protejarea urmelor);
- culegerea de date şi informaţii cu privire la faptă şi făptuitor(identificarea martorilor
oculari, a părţii vătămate şi a făptuitorului).

PRIMELE MĂSURI:
1. Salvarea vieţii victimelor
Imediat după sosirea la faţa locului, poliţistul va desfăşura după caz, următoarele activităţi:
- Identificarea victimelor care sunt în viaţă şi necesită ajutor medical;
- La nevoie, acordă ajutorul medical victimelor, pe cât posibil, cu sprijinul persoanelor de
specialitate (medic, asistent medical etc.), chiar cu riscul de a produce unele modificări
locului faptei.
- Transportarea imediată a victimelor, la cea mai apropiată unitate spitalicească, marcându-
se la locul faptei poziţia acesteia cu cretă, pietre, cărămizi etc.;
- Se vor reţine în scris numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale
conducătorului auto, ale victimei şi ale persoanei care o însoţeşte, marca, tipul şi numărul
de înmatriculare al mijlocului de transport, cui aparţine şi unitatea sanitară unde urmează
să fie transportată victima;
- Dacă starea victimei permite, paralel cu celelalte activităţi, aceasta va fi interpelată în
vederea obţinerii de date şi indicii privind fapta comisă, identitatea făptuitorului şi a
martorilor oculari.
În cazurile deosebite, când sunt victime rănite grav sau blocate în incinte, se vor anunţa de
urgenţă serviciile specializate pentru intervenţie în astfel de situaţii: ambulanţa, SMURD,
Serviciul de descarcerări din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă.
Poliţistul va consemna în agendă sau pe o coală de hârtie toate activităţile de mai sus, cât şi alte
date operative de interes judiciar.
În cazul accidentelor de circulaţie, se vor scoate victimele de sub încărcătura sau de sub
autovehicul, iar în cazul unor tâlhării, se va proceda la eliberarea victimelor imobilizate, după
care li se va acorda primul ajutor.

2. Înlăturarea pericolelor iminente


În anumite împrejurări, se pot ivi situaţii în care se reclamă luarea de măsuri ce vizează
înlăturarea unor pericole iminente, cum ar fi: incendii, explozii, electrocutări, intoxicaţii,
catastrofe rutiere, navale, aeriene, etc, unde se impune ca poliţiştii să intervină prompt şi operativ
pentru prevenirea vătămărilor corporale ale victimelor sau limitarea agravării acestora, respectiv
extinderea pagubelor. La fel se va proceda şi în cazul în care cercetarea la faţa locului se va
efectua în încăperi cu toxicitate ridicată, sau în locuri cu substanţe inflamabile.
În astfel de situaţii, în raport de împrejurările date, se va proceda mai întâi la aerisirea
încăperilor, îndepărtarea obiectelor inflamabile, întreruperea curentului electric, închiderea
robinetelor de gaze, apă etc.

42
În toate cazurile în care s-au luat măsuri de înlăturare a pericolelor iminente, poliţistul le va
consemna şi raporta, pentru a se avea în vedere modificările aduse câmpului infracţiunii de către
cei care vor efectua cercetarea la faţa locului.

3. Asigurarea pazei locului faptei şi conservarea urmelor


Paza locului unde s-a comis o infracţiune se face cu scopul de a exclude posibilitatea survenirii
unor modificări materiale în ambianţa locului faptei, modificări ce pot fi determinate de anumite
persoane în mod intenţionat sau neintenţionat, de animale ori de intemperiile naturii (vânt,
ploaie, zăpadă etc.).Pentru aceasta, poliţistul va efectua următoarele activităţi:
- delimitarea locului faptei;
- îndepărtarea curioşilor şi interzicerea accesului persoanelor în câmpul infracţiunii până la
sosirea echipei de cercetare la faţa locului, indiferent de funcţia sau autoritatea pe care o
reprezintă;
- îndepărtarea animalelor care pot distruge urmele;
- dirijarea circulaţiei vehiculelor şi persoanelor pe itinerarii ocolitoare locului faptei;
- conservarea urmelor vizibile (de mâini, de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, ale
animalelor etc.) prin acoperire cu vase, lăzi sau alte obiecte, prin încercuire sau
numerotare;
- acoperirea sau protejarea corpurilor delicte, a instrumentelor de spargere sau a altor
obiecte ce au legătură cu fapta;
- sesizarea comportamentului curioşilor precum şi a intenţiei unor persoane de a pătrunde
în câmpul infracţiunii.
Activităţile de conservare a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă se vor desfăşura cu
respectarea strictă a regulilor specifice fiecărei categorii de urme descoperite, astfel încât să nu se
distrugă ori să se modifice aspectul acestora, aplicând procedeele criminalistice cunoscute.
În practică au existat cazuri când unele persoane, (chiar din cadrul organelor de poliţie sau
parchetului, ori cu alte sarcini de urmărire penală), au intrat în câmpul infracţiunii înaintea
echipei de cercetare, producând modificări ce au influenţat negativ activitatea de descoperire şi
ridicare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă.
În concluzie, susţinem faptul că în câmpul infracţiunii trebuie să intre numai ofiţerii şi agenţii de
poliţie care fac parte din echipa de cercetare, la faţa locului.

4. Identificarea martorilor oculari, urmărirea şi prinderea făptuitorilor


Continuând paza locului faptei, poliţistul va întreprinde investigaţii în rândul persoanelor din
zona (partea vătămată şi alte persoane învecinate cu locul săvârşirii infracţiunii) pentru
identificarea martorilor oculari, precum şi făptuitorului.
În acest sens, poliţistul, va nota datele de stare civilă ale martorilor oculari şi ce anume cunosc
despre fapta comisă.
De asemenea, va proceda la culegerea de date şi informaţii în vederea identificării, urmăririi şi
prinderii făptuitorilor. Pe baza primelor informaţii obţinute de la martorii oculari ori de la victime
se vor stabili semnalmentele şi direcţia de deplasare a făptuitorilor de la locul faptei.
Atunci când din datele şi informaţiile culese, rezultă că făptuitorii au părăsit locul infracţiunii şi
există posibilităţi de a fi prinşi, trebuie organizată imediat urmărirea, prinderea şi reţinerea lor
fără a mai aştepta sosirea echipei de cercetare. De regulă, această măsura se ia în cazul
infracţiunilor flagrante. Dacă la faţa locului se găsesc doi sau mai mulţi poliţişti, unul dintre
aceştia se va ocupa în mod special de urmărirea şi reţinerea făptuitorului. Când este posibil,
pentru realizarea celor arătate mai sus, se va apela, la concursul persoanelor de încredere aflate în
apropiere: militari, personal din serviciile de pază sau alţi cetăţeni care par a fi de încredere.

5. Raportarea evenimentului
După luarea măsurilor prezentate, ori concomitent cu aceasta, poliţistul raportează evenimentul
unităţii de poliţie competente şi asigură locul faptei până la sosirea echipei de cercetare la faţa
43
locului, aducându-le la cunoştinţă informaţiile obţinute în urma efectuării investigaţiei în zonă şi
modificările pe care le-a suferit locul faptei până la sosirea echipei. În practică, se pot întâlni
două situaţii:
a. În situaţia în care poliţistul sesizat are competenţa materială şi teritorială, după luarea
primelor măsuri, va efectua cercetarea la faţa locului şi apoi va raporta de urgenţă unităţii
de poliţie ierarhic superioare despre fapta comisă, activităţile întreprinse şi rezultatele
obţinute.
b. În situaţia în care poliţistul nu are competenţă teritorială sau materială, după raportarea
evenimentului va rămâne la faţa locului (excepţie făcând unele cazuri deosebite, ce nu
permit acest lucru – misiuni de importanţă deosebită) până la sosirea organului de
cercetare penală sau echipei competente să efectueze cercetarea locului faptei, cărora le
va aduce la cunoştinţă datele culese privind:
- ce infracţiune s-a comis;
- persoana care a descoperit fapta;
- modificările survenite la faţa locului, în ce au constat şi de către cine s-au
produs;
- ora sosirii la faţa locului;
- poziţia şi starea uşilor, ferestrelor şi perdelelor;
- dacă lumina era aprinsă sau stinsă;
- poziţia mobilei din încăperi şi a altor obiecte;
- raportarea evenimentului, este necesar ca înainte de a se trece la această
activitate;
- funcţionarea unor aparate sau instrumente casnice;
- prezenţa unor mirosuri deosebite.
Dacă se impune, poliţistul care a luat primele măsuri, rămâne în continuare la faţa locului şi
ajută echipa pentru a efectua cercetarea la faţa locului. În legătură cu această activitate să se
verifice cu răspundere şi competenţă sesizarea (veridicitatea ei) pentru a nu se alarma
neîntemeiat echipa de cercetare la faţa locului.
În concluzie, trebuie reţinut faptul că de felul cum au fost luate primele măsuri depind
rezultatele cercetării locului faptei, iar în unele situaţii încadrarea juridică a faptei (exemplu:
din vătămare corporală fapta se poate transforma în lovituri cauzatoare de moarte etc.).

2.4. Reguli tactice specifice cercetării la faţa locului

În principiu, din punct de vedere teoretic, activitatea de cercetare la faţa locului se desfăşoară în
două faze (etape) şi anume: statică şi dinamică.
Activităţile criminalistice desfăşurate în faza statică a cercetării au ca obiect constatarea stărilor
de fapt, a urmelor şi altor mijloace materiale de probă, fără a se proceda la atingerea sau
schimbarea poziţiei în care acestea au fost descoperite.
În faza dinamică a cercetării la faţa locului se procedează cu precădere la examinarea minuţioasă
şi în mişcare a fiecărei urme, a fiecărui mijloc de probă prin folosirea metodelor şi tehnicilor
adecvate.
Practica criminalistică a demonstrat că aceste două faze se pot întrepătrunde, în funcţie de
specificul şi particularităţile infracţiunii comise şi a locului cercetat.

Cercetarea în faza statică


De regulă, în faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în
ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia.
Cercetarea poate începe de la centru şi continua spre marginea locului faptei, sau de la obiectul
principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei, focarul unui incendiu, o casă de bani spartă, etc.
În locurile închise, cercetarea se poate desfăşura de-a lungul pereţilor încăperii, iar, în locurile
44
deschise, la porţiuni de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. În fine, nu se
exclude posibilitatea efectuării cercetării ţinându-se seama de drumul presupus a fi fost urmat de
autorul infracţiunii.

În această etapă a cercetării la faţa locului se desfăşoară următoarele activităţi:

Delimitarea locului săvârşirii infracţiunii


Primul contact al participanţilor la cercetare cu zona în care a fost săvârşită infracţiunea prezintă
importanţă practică, pentru că oferă posibilitatea acestora de a stabili limitele şi particularităţile
topografice ale locului faptei, de a adapta regulile tactice generale la natura şi particularităţile
concrete ale cazului şi de a aplica creator metodele, procedeele şi tehnicile de desfăşurare
efectivă a cercetării.
La determinarea limitelor locului săvârşirii infracţiunii se vor avea în vedere natura şi topografia
terenului (teren deschis, clădire, zonă muntoasă, mlăştinoasă etc.) care impun după caz folosirea
anumitor mijloace şi tehnici de cercetare.
Astfel, în situaţia în care infracţiunea s-a comis într-o clădire, cercetarea la faţa locului se va
desfăşura având în vedere destinaţia clădirii; în clădirile cu mai multe apartamente se va evita
producerea de panică şi răspândirea zvonurilor; în clădirile industriale, cercetarea la faţa locului
să nu ducă la întreruperea procesului de producţie etc.
În situaţia în care locul faptei este situat în zone care prin natura lor prezintă anumite condiţii
speciale, este necesar să se acţioneze numai în cunoştinţă de cauză; cercetarea subacvatică se va
face cu sprijinul scafandrilor, îndeplinirea formalităţilor legale pentru efectuarea cercetării pe
nave sau aeronave sub pavilion străin, înlăturarea tuturor pericolelor de accidente (atmosferă
explozivă, mediu toxic, incendii nestinse etc.).

Stabilirea şi marcarea drumului de acces la locul faptei


Şeful echipei sau poliţistul numit să facă cercetarea criminalistică a locului faptei, se va informa
de modificările produse în câmpul infracţiunii, până la sosirea echipei de cercetare la faţa
locului.
Intrarea la locul săvârşirii infracţiunii se va face în aşa fel încât să nu se distrugă sau să se
deterioreze urmele şi celelalte mijloace materiale de probă.
Înainte de pătrunderea în câmpul infracţiunii din exteriorul perimetrului acestuia se vor executa
fotografii judiciare de orientare şi schiţă, precum şi filmări. Apoi se va proceda la găsirea celui
mai accesibil drum de intrare în câmpul infracţiunii, în funcţie de topografia terenului şi
specificul cazului cercetat, în aşa fel încât să nu se distrugă sau să se deterioreze urme, ori să
creeze altele noi.
Şeful echipei împreună cu specialistul sau tehnicianul criminalist vor intra primii în câmpul
infracţiunii, ocazie cu care vor stabili şi marca drumul de acces pentru ceilalţi participanţi.

Sectorizarea locului faptei


În situaţia în care locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde pe o
suprafaţă mare dintr-un teren deschis, pentru buna desfăşurare a cercetării este necesar să se
procedeze la împărţirea lui pe sectoare şi la stabilirea ordinii în care se va face cercetarea
acestora.
După marcarea sectoarelor, poliţistul sau echipa va proceda la cercetarea acestora în succesiunea
stabilită.

Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare


sau dispariţie
În cazurile în care la faţa locului s-a descoperit urme care datorită naturii lor ori factorilor externi
pot să dispară, ori să se modifice (de exemplu: urme de miros uman, substanţe ce se pot altera,

45
ori dispară în timp relativ scurt) acestea se vor examina cu prioritate faţă de altele. Astfel, faza
statică se întrepătrunde, în această situaţie, cu faza dinamică a cercetării la faţa locului.

Descoperirea şi fixarea poziţiei obiectelor corp delict şi a urmelor


În faza statică, urmele şi celelalte mijloace materiale de probă se fixează prin descriere şi prin
diferite mijloace tehnice. Pentru aceasta se vor efectua măsurători, fotografii şi vieofilmări
judiciare.
Această activitate va servi la demonstrarea faptului că obiectele şi urmele descoperite au fost
găsite în acel loc şi nu în altă parte.

Folosirea câinelui de urmărire


Imediat ce au fost descoperite primele urme de miros create de infractor vor fi folosiţi câinii
special dresaţi pentru prelucrarea urmelor de miros. Se va avea grijă ca prin această operaţiune să
nu se distrugă celelalte categorii de urme.
Conducătorul câinelui de urmărire va fi însoţit de un poliţist care va nota în agendă itinerariul
parcurs şi datele culese în vederea întocmirii procesului-verbal şi a schiţei. Tot acesta va
descoperi, fixa şi ridica urmele aflate pe itinerariul parcurs de câinele de urmărire.

Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief în vederea întocmirii schiţei locului faptei


Prin folosirea metodelor specifice de întocmire a schiţei locului faptei se ridică, caracteristicile
de relief ale terenului. În acest sens se vor folosi semne topografice cunoscute ori altele alese
aleatoriu dar explicate în legenda schiţei.
Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele deduse din interpretarea
concordanţei dintre modificările aspectului normal al locului faptei şi consecinţele propriu-zise
ale actului infracţional, pot fi obţinute date importante referitoare la natura faptei, la timpul şi
împrejurările în care a fost săvârşită, şi chiar la făptuitor.
Despre acesta, de exemplu, pot fi obţinute unele date din interpretarea modului în care a forţat
intrarea într-o încăpere, a fost primit ca o cunoştinţă sau ca un intim, a cunoscut topografia
locului ş.a.
Deseori, încă din faza statică a cercetării este posibil să se stabilească dacă ne aflăm în faţa unei
sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a unui accident de muncă sau a unui sabotaj.
În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era familiarizat cu locul faptei, dacă a
acţionat singur sau împreună cu alte persoane.
Cercetarea la faţa locului se va efectua cu respectarea strictă a normelor procesual-penale şi a
regulilor criminalistice.
Şeful echipei ori ofiţerul sau agentul de poliţie însărcinat cu cercetarea se va informa, de îndată
ce a ajuns la faţa locului, despre ce anume s-a întâmplat, va identifica persoana care a descoperit
fapta şi va reţine datele furnizate de aceasta, precum şi eventualele modificări survenite la faţa
locului, pe care le va consemna în agenda personală sau, după caz, le va înregistra cu ajutorul
aparatului video ori pe bandă magnetică, se vor solicita detalii cu privire la persoana care a făcut
modificările, locul, obiectul mişcat sau mutat şi ora când aceste schimbări s-au petrecut, apoi
şeful echipei va stabili sarcini pentru membrii acesteia.

Cercetarea în faza dinamică


Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului, întrucât
presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor.

Fazei dinamice de cercetare la faţa locului îi sunt specifice, următoarele activităţi:

Căutarea, examinarea şi fixarea de detaliu a caracteristicilor individuale proprii fiecărui obiect


şi urmă
46
În vederea evitării substituirii ori confundării unor obiecte ori urme asemănătoare u altele,
imediat după descoperire ele vor fi fotografiate (filmate) în detaliu şi examinate cu atenţie,
asigurându-se astfel individualizarea lor, urmând ca ulterior să fie descrise corespunzător şi în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Excluderea urmelor ce nu au fost create de făptuitor


În vederea identificării autorilor infracţiunii, se vor exclude urmele victimelor şi altor persoane
ce au avut acces legal în câmpul infracţiunii, inclusiv ale celor ce au participat la cercetare.
Rezultatul examinării comparative se va materializa într-un raport de constatare tehnico-
ştiinţifică). Această activitate este importantă deoarece nerealizarea ei poate duce la rezultate
nedorite, uneori chiar ilare.
Interpretarea urmelor la faţa locului
Prin examinarea la faţa locului a urmelor descoperite şi corelărilor cu celelalte urme şi elemente
de la faţa locului, se pot obţine o serie de date privind modul de săvârşire a faptei, timpul scurs
de la comitere, drumul parcurs şi activităţile desfăşurate de infractor, unele semnalmente ale
infractorului etc.

Trimiterea de urgenţă a urmelor la cartotecile criminalistice pentru identificarea făptuitorului şi


a obiectelor
La nivel local (poliţiile judeţene) sau central (Institutul de Criminalistică) există organizate o
serie de cartoteci şi colecţii ce permit identificarea persoanelor (după desenul papilar, mod de
operare, scris, etc.), a obiectelor şi a altor urme materie.
Consultarea cartotecilor şi colecţiilor oferă posibilitatea identificării rapide a făptuitorului sau
obiectelor, ori obţinerea unor date şi indicii despre factorul creator al urmelor descoperite.
Tehnicile moderne din domeniul criminalistic, permit trimiterea instantanee a urmelor sau datelor
culese la cartoteci şi primirea răspunsurilor în timp scurt.
Ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor
Pe măsură ce sunt fixate şi examinate, urmele şi obiectele găsite în câmpul infracţiunii şi care au
legătură cu infracţiunea, vor fi ridicate şi ambalate, aplicându-se procedeele şi tehnicile specifice
fiecărei categorii de urme în parte. Asupra lor se va dispune efectuarea de constatări tehnico-
ştiinţifice şi expertize.
În situaţiile în care unele obiecte nu pot fi ridicate datorită volumului mare, după fixarea acestora
şi a urmelor pe care le poartă, vor fi sigilate şi lăsate în custodie pe bază de proces-verbal.

Realizarea portretului vorbit a persoanelor şi cadavrelor în vederea identificării lor după


semnalmente
În acest sens, se vor face fotografii de identificare atât pentru persoane şi cadavre cât şi pentru
obiectele găsite asupra lor. De asemenea, folosind cunoştinţele dobândite la tema „Identificarea
persoanelor după semnalmente”, se va întocmi schiţa de portret.

Identificarea victimelor
Identificarea victimelor decedate se face de regulă pe baza actelor de identitate găsite asupra lor
şi comparate pe loc cu semnalmentele cadavrului. Dacă asupra acestora nu se găsesc documente
de identitate, identificarea se face pe baza semnalmentelor, amprentelor, precum şi prin
recunoaşterea de către diferite persoane (cu respectarea regulilor procesul-penale care se referă la
prezentarea pentru recunoaştere).
Ofiţerii şi subofiţerii operativi din formaţiunile de specialitate, care fac parte din echipă, vor
efectua în paralel investigaţii în rândul persoanelor aflate la faţa locului, pentru identificarea
autorilor, culegerea de date cu privire la modul de săvârşire a infracţiunii, persoana autorului şi a
victimei şi alte date ce impun luarea măsurilor operative, sau vor efectua ascultarea martorilor şi
a persoanelor suspecte.

47
2.5. Activităţi specifice desfăşurate cu ocazia cercetării la faţa locului, în funcţie de natura
evenimentului

În caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, precum şi în
cazul descoperirii unor cadavre cu identitate necunoscută, şeful echipei de cercetare va solicita
medicului legist, în plus faţă de examinarea şi analizele medico-legale obişnuite, să recolteze şi
să conserve şi ţesuturi care păstrează caracteristicile instrumentului folosit pentru ucidere,
depozitul subunghial şi probă de salivă, în vederea stabilirii caracterului ,,secretor sau
nesecretor” al victimei.
În cazul cadavrelor a căror identitate nu este cunoscută, după efectuarea activităţilor generale de
cercetare la faţa locului, precum şi a celor arătate anterior, şeful echipei va trece la realizarea
operaţiunilor specifice, care se cer pentru identificare. El va solicita medicului legist să efectueze
toaleta cadavrului, să întocmească fişa dentară şi va dispune specialistului criminalist să facă
amprentarea digitală şi palmară, să recolteze fire de păr din toate regiunile corpului, să execute
fotografii în întregime şi bust, cu respectarea strictă a regulilor fotografiei de semnalmente,
precum şi fotografii ale dinţilor, în vederea folosirii lor pentru identificarea cadavrului.
Se vor nota amănunţit semnalmentele, semnele particulare (tatuaje, cicatrice, malformaţii etc.),
se vor descrie caracteristicile îmbrăcămintei, precum şi ale celorlalte obiecte şi înscrisuri găsite
asupra cadavrului, care pot duce la identificare. Obiectele, eşantioane din îmbrăcăminte şi
înscrisurile vor fi ridicate în vederea examinării în laborator şi apoi păstrate la camera de corpuri
delicte, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
În cazul persoanelor reclamate de familie ca dispărute de la domiciliu în împrejurări suspecte, se
va efectua de urgenţă cercetarea amănunţită a încăperilor unde au locuit şi în locul de muncă al
acestora, se vor examina cu atenţie obiectele personale sau folosite de cei în cauză, se vor ridica
urmele papilare, petele suspecte a fi de sânge, firele de păr, se vor stabili obiectele şi valorile
dispărute, se vor căuta şi ridica fotografiile în grup sau de portret care reprezintă persoanele
dispărute, precum şi documentele cu scrisul lor; se vor căuta şi ridica de la domiciliu şi cabinete
medicale fişele de tratament, buletinele de analiză sanguină şi radiografiile acestor persoane; se
vor ridica eşantioane ale materialelor din care a fost confecţionată îmbrăcămintea aflată asupra
lor, precum şi alte obiecte care ar putea contribui la identificarea celor în cauză.
În cursul cercetării la faţa locului a infracţiunilor comise cu violenţă ( tâlhărie, viol, loviri sau
vătămări corporale) precum şi a altor asemenea cazuri, se va solicita medicului legist ori altui
cadru medical autorizat, examinarea corporală a făptuitorului şi a victimei.
Examinarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei persoanelor susmenţionate, se va face de către
specialistul criminalist, când este cazul, cu participarea medicului legist.
La accidentele de circulaţie, ofiţerii şi subofiţerii care cercetează evenimentul vor executa,
obligatoriu, fotografii judiciare şi schiţa, iar în agendă vor nota datele referitoare la încărcătura
autovehiculului, numărul pasagerilor destinaţia autovehiculului (pentru transportul de mărfuri
sau de pasageri), presiunea în pneuri, gradul de uzură a anvelopelor, lăţimea străzii, distanţele la
care se află, dacă este cazul, unul faţă de altul autovehiculele, şi faţă de bordura trotuarelor,
precum şi sensul de mers.
Conform Codului de procedură penală, se va solicita un inginer sau tehnician de specialitate,
care să efectueze o constatare tehnico-ştiinţifică cu privire la starea tehnică a autovehiculului
care a produs accidentul de circulaţie.
La cercetarea incendiilor, se va solicita, în mod obligatoriu, sprijinul specialiştilor din unităţile
militare de pompieri pentru stabilirea cauzelor, a focarului, direcţiei de propagare a focului şi alte
asemenea date, acţionând astfel încât să se asigure paza locului unde s-a produs evenimentul,
protejarea şi conservarea urmelor, a documentelor, prevenirea furturilor sau degradarea de
bunuri.
În cazul exploziilor, zona cercetată va fi extinsă pe orizontală şi verticală până la nivelul maxim
de acţiune a suflului acestora, scotocindu-se cu atenţie deosebită terenul din împrejurimi,
48
inclusiv apele şi stufărişul din zonă pentru a descoperi obiectele purtătoare de urme care au fost
aruncate de suflul exploziei.
Pe tot timpul cercetării, se vor lua măsurile necesare de securitate, pentru evitarea producerii de
noi explozii, a surpărilor şi a altor fenomene de natură a genera accidente.
Cercetarea la faţa locului, în cazul catastrofelor şi accidentelor feroviare, rutiere, aeriene,
maritime şi fluviale, se va extinde pe o zonă mai mare decât cea a producerii lor; la cele feroviare
se va extinde de la ultima staţie de ieşire până la staţia de primire, precum şi în locul unde s-au
efectuat manevre; la cele aeriene va fi cuprins şi ultimul punct de dirijare aerian, precum şi
semnalizatoarele optice sau electronice ale aeroportului; la cele maritime şi fluviale, cercetarea
se va extinde în direcţia curentului apei, până la locul unde pot fi găsite obiecte ce au legătură cu
producerea evenimentului, în raport cu viteza curentului maritim ori fluvial şi timpul scurs de la
producerea catastrofei. Se vor nota poziţiile aparatelor de bord şi de pilotare (ale locomotivelor,
avioanelor sau navelor) care vor fi fixate şi prin fotografiere.
Catastrofele fluviale sau maritime se cercetează împreună cu căpitănia portului.
Pe parcursul cercetării catastrofelor menţionate în prezentul articol, se vor ridica, cu respectarea
prevederilor Codului de procedură penală, înscrisuri şi obiecte necesare elucidării cazurilor: foi
de parcurs, registre de bord, registre de staţie C.F.R., benzi vitezometrice, benzi de magnetofon
de la staţia de dirijare aeriană, cutia neagră de la bord şi alte asemenea.
În cazul furturilor din vagoane, pe lângă activităţile obişnuite de cercetare la faţa locului, se vor
stabili şi cerceta zonele din staţii şi triaje unde au staţionat vagoanele, parcursul acestora de la
încărcare până la momentul constatării, trenurile din componenţa cărora au făcut parte,
staţionările şi opririle din parcurs.

2.6. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului

a. Situaţii în care se impune întreruperea şi reluarea cercetării la faţa locului;


Întreruperea cercetării la faţa locului are loc în următoarele cazuri:
- lăsarea nopţii, în cazul în care aceasta trebuie făcută neapărat la lumina zilei;
- începerea unei ploi torenţiale, în cazul cercetării în loc deschis;
- descoperirea unor surse de pericol (de explozie, de incendiere, etc.) care impun
îndepărtarea lor;
- necesitatea invitării unui specialist ş.a.
La întreruperea cercetării se vor lua măsuri de protejare şi conservare a urmelor, se va proceda la
încuierea şi sigilarea încăperilor (dacă situaţia permite aceasta) iar în continuare se va asigura
paza locului faptei pe toată perioada de timp până la reluare.
Cercetarea la faţa locului se va relua de îndată ce cauzele care au determinat întreruperea ei au
încetat, continuându-se din sectorul sau punctul în care a fost întreruptă.
Constatările organului de cercetare penală vor fi consemnate într-un singur proces-verbal de
cercetare la faţa locului, cu menţionarea exactă a perioadei de întrerupere şi a cauzelor care au
determinat-o.

b. Situaţii în care se impune repetarea cercetării la faţa locului


De regulă, cercetarea la faţa locului se efectuează o singură dată, ocazie cu care se descoperă şi
se ridică toate urmele şi se stabilesc împrejurările săvârşirii infracţiunii.
Practica organelor de cercetare penală a demonstrat că, uneori se ivesc situaţii în care se impune
repetarea acestei activităţi:
- prima cercetare s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ;
- prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii neprielnice (luminozitate sau vizibilitate
scăzută);

49
- când se presupune că, în mod logic la faţa locului trebuiau să se găsească şi alte urme ori
mijloace materiale de probă ,a căror prezenţă nu a fost constată la prima cercetare;
este necesară verificarea unor noi ipoteze.
Repetarea cercetării la faţa locului poate fi făcută de acelaşi poliţist (aceeaşi echipă) ori de către
alt poliţist (altă echipă). Constatările rezultate cu ocazia repetării cercetării la faţa locului se
consemnează într-un proces-verbal.

2.7. Procedee şi mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului

Mijlocul prin care se fixează rezultatele examinării locului săvârşirii infracţiunii este procesul-
verbal de cercetare la faţa locului la care se anexează (potrivit art.131 C.pr.pen.) fotografii
judiciare, schiţe, desene şi alte lucrări (filme judiciare pentru cazuri deosebite).

Procesul-verbal
Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la faţa locului se numără printre
mijloacele de probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea cauzei penale. Dată fiind
importanţa sa, el va trebui să corespundă anumitor cerinţe, o bună parte stabilite în mod expres
de legiuitor.
Din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine următoarele menţiuni,
conf.art.91 din C. pr. pen:
- data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea
procesului-verbal;
- numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
- descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
- menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Raportându-ne la structura procesului-verbal – formată dintr-o parte introductivă, o parte
descriptivă şi o încheiere – se cere a fi subliniată ponderea părţii descriptive, însăşi legea
procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunţite a situaţiei locului, a urmelor găsite,
a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi poziţiei celorlalte mijloace materiale de
probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil, la dimensiunile respective
(art. 131 C.pr.pen.). După cum, pe bună dreptate, se afirmă în literatura de specialitate, procesul-
verbal trebuie redactat în termeni clari şi precişi, astfel încât lectura sa să poată reda întocmai
imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au participat la cercetarea la faţa locului.
Pe plan tactic criminalistic, pentru a se veni în întâmpinarea acestui deziderat, este necesar, mai
întâi, ca la redactarea părţii descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:
- descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunţit, interesând aspectul de ansamblu
al acesteia, dimensiunile, topografia sa şi dispunerea faţă de punctele cardinale, precum şi
faţă de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile şi căile de acces, alte particularităţi;
- descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate şi ridicate
va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în
care au fost găsite, distanţele dintre ele sau până la obiectele principale, forma,
dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularităţi de identificare,
precum şi metode tehnico-ştiinţifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea şi
ridicarea acestora.
Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menţionare a urmelor
descoperite, din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluţionării cauzei,
alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce subminează bunul mers al anchetei.

50
Menţionarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de
exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu trebuie omisă menţionarea acţiunilor
întreprinse în direcţia clarificării şi explicării lor.
Dacă există anumite observaţii ale experţilor sau martorilor asistenţi cu privire la consemnarea
celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În legătură cu acest ultim aspect, ţinem să
precizăm că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la
autor, la urmele create prin activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în parte,
caracterul obiectiv al procesului-verbal.
Destul de frecvent se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul
infracţional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-ştiinţifice,
consemnată separat de specialistul în materie prezent la faţa locului.
Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind consecinţele sau pagubele
produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor.
Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor
materiale de probă ridicate de la faţa locului şi persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a
fotografiilor, schiţelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.
Totodată, se va indica ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului, după care procesul-
verbal va fi semnat de către organul judiciar şi de către martorii asistenţi pe fiecare pagină,
locurile rămase libere fiind barate.
Referitor la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să
subliniem că acesta, pentru a-şi îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie
redactat, nu numai potrivit legii, ci şi în conformitate cu anumite condiţii, impuse de practica
judiciară şi subliniate, deseori, de către autorii de specialitate, ca, de pildă, descrierea să
pornească de la general la particular; să fie clară, completă, obiectivă; obiectele de acelaşi gen să
fie numite cu aceiaşi termeni; să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri prea amănunţite;
să se evite termenii prea tehnici sau neologismele; descrierea fiecărui obiect să se facă în mod
complet.
Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal,
menţionăm:
- Prezentarea obiectivă, completă şi clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza
constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducţiile, diversele interpretări
ale stării locului, sau raportarea la anumite afirmaţii ale martorilor ori victimelor;
- Folosirea unui mod de exprimare riguros exact, precis şi concis, a unei terminologii
uzuale, accesibile şi unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit
echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar
în ipoteza că aceştia nu vor putea fi totuşi, evitaţi, să se procedeze la explicarea lor;
- Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfăşurat cercetarea la faţa locului,
ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat,de regulă, chiar la locul faptei, pentru a
nu se omite nici un amănunt. În cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate
face şi la sediul organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul
echipei în timpul cercetării, apelându-se şi Ia imaginile înregistrate pe bandă
videomagnetică.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de examinare medico-legală


În situaţiile în care la faţa locului sunt descoperite obiecte ce impun o examinare în condiţii de
laborator pentru descoperirea urmelor existente pe ele, acestea sunt ridicate şi trimise (însoţite de
rezoluţia motivată) specialiştilor în vederea efectuării unor constatări tehnico-ştiinţifice.
Rezultatul acestor examinări se materializează în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ce se
anexează la dosarul cauzei.

Schiţa locului faptei

51
Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţa sau desen-schiţa, este destinată fixării şi prezentării,
în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele şi urmele
infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai
apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-
verbal să fie clar înţelese.
De mare importanţă pentru calitatea şi exactitatea unei schiţe efectuate la faţa locului este şi
folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-au impus în practica de specialitate:

Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului


Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de
fixare a rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-
verbal.
Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografia schiţă,
fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice.
Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre metodele moderne de fixare a rezultatelor
cercetării la faţa locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor,
distrugeri provocate de explozii şi incendii, accidente feroviare, aeriene etc.).
Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce
nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din
partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere
a acesteia, în măsura în care situaţia o impune.
Specialistul criminalist, medicul legist şi alţi specialişti care au fost solicitaţi la cercetarea locului
faptei, vor fi menţionaţi nominal în procesul-verbal, indicându-se operaţiunile şi constatările ce
le-a efectuat fiecare. Atunci când se impune, acestora li se vor solicita, separat, rapoarte de
constatare tehnico-ştiinţifice sau planşe fotografice.
În termen de 10 zile de la încheierea cercetării la faţa locului, se va întocmi, de către specialistul
criminalist, planşa fotografică cu aspecte şi urme de la faţa locului respective, cu celelalte
mijloace materiale de probă descoperite şi ridicate de la faţa locului, indiferent cui aparţin.
Planşele fotografice vor fi semnate pe fiecare pagină de cel care le-a executat şi de către cel care
a încheiat procesul verbal şi vor fi ştampilate pe fiecare fotografie în parte, după care vor fi
ataşate la procesul-verbal.
Traseul parcurs de câinele de urmărire, indiferent de direcţia deplasării şi de rezultatul obţinut, va
fi consemnat într-un proces-verbal cu schiţă anexă, separat de cel privind cercetarea la faţa
locului, care vor fi semnate de subofiţerul conductor şi de cel care l-a însoţit. Aceste documente
vor fi anexate procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

Norme deontologice care trebuie respectate la locul faptei


În procesul realizării ansamblului de măsuri şi activităţi de primă intervenţie ale poliţistului, la
locul săvârşirii unei infracţiuni, acesta este obligat să respecte şi anumite reguli de comportament
profesional, deontologice, cum ar fi:
- nu se va intra în câmpul infracţiunii, cu excepţia salvării şi acordării primului ajutor
victimei, înlăturării pericolelor iminente, conservării urmelor şi mijloacelor materiale de
probă în pericol de dispariţie sau distrugere;
- nu va pune mâna pe nimic, nu va atinge nici un obiect, nu va schimba poziţia nici unui
corp delict sau instrument folosit la comiterea infracţiunii;
- nu se face curăţenie, nu se spală, nu se mătură, nu se şterg urmele infracţiunii;
- nu este permis fumatul şi nici nu se aruncă pe jos resturi de ţigări;
- hainele, alte obiecte de îmbrăcăminte, nu se depun în câmpul infracţiunii;
- nu se foloseşte telefonul din locul faptei;
- nu se acţionează asupra întrerupătoarelor electrice sau a prizelor din spaţiile care urmează
a fi cercetate;
52
- nu se foloseşte W.C.-ul şi nu se deschid robinetele de la apă sau gaze;
- nu va comenta şi nu se va lăsa antrenat în discuţii cu persoane din rândul curioşilor în
legătură cu fapta săvârşită şi nu va exprima păreri personale.
- se notează imediat amănuntele esenţiale, poziţia şi starea victimei, în mod special poziţia
principalelor obiecte care au legătura cu faptele, observaţii cu privire la sistemele de
asigurare şi de închidere a uşilor şi ferestrelor etc.

3. Conducerea, îndrumarea, controlul şi analiza activităţii de cercetare la faţa locului

3.1. Organizarea şi îndrumarea


Aceste activităţi , presupun:
- cunoaşterea efectivului specializat, destinat cercetării la faţa locului;
- cunoaşterea permanentă a capacităţii de operare în teren (autospeciale, aparatura);
- cunoaşterea situaţiei laboratoarelor şi a nevoilor de dotare (există condiţii de lucru?);
- cunoaşterea încărcăturii de sarcini a lucrătorilor;
- cunoaşterea pregătirii profesionale a lucrătorilor;
- asigurarea planificării corespunzătoare şi componenţei echilibrate a echipelor de cercetare
la faţa locului şi dacă este cazul a echipelor de rezervă;
- cunoaşterea problemelor de administraţie legate de aprovizionarea cu echipament şi
materiale;
- evitarea deplasărilor pentru evenimente care nu necesită cercetarea la faţa locului;
- participarea la cercetarea la faţa locului în cazul unor evenimente deosebite.

3.2. Controlul
În cadrul acestei activităţi, se controlează:
- planificarea activităţii zilnice;
- modul de efectuare a cercetării la faţa locului;
- calitatea procesului-verbal de cercetare la faţa locului:
- consemnarea exactă a datelor privitoare la poziţia urmelor şi suporturilor pe care acestea
sunt găsite;
- modul de ambalare şi ridicare a urmelor;
- calitatea limbajului folosit la întocmirea documentelor;
- calitatea planşelor fotografice;
- concordanţa acestora cu procesele-verbale;
- întocmirea planşelor cu urme (dacă se execută separat), efectuarea amprentărilor şi
excluderilor;
consemnarea corectă a datelor în registrul de evenimente;
- consemnarea lucrărilor în registrele foto;
- verificarea planurilor de pregătire, verificarea însuşirii cunoştinţelor prin teste;
- verificarea valorificării urmelor rămase în evidenţă (toate categoriile de urme).

3.3. Analiza, presupune:


- efectuarea periodică a analizelor privind cercetarea la faţa locului (cu exemple concrete);
verificarea cunoaşterii situaţiei operative;
- urmărirea permanentă a cazurilor la care nu s-au ridicat urme;
- se vor verifica toate situaţiile în care nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului;
- categoriile de urme ridicate (dacă nu se urmăresc exclusiv urmele papilare) şi ce metode
de relevare se aplică;
- numărul de autori identificaţi pe baza urmelor;
- în ce cazuri activitatea de cercetare la faţa locului a condus la găsirea unor mijloace
materiale de probă, altele decât obiectele purtătoare de urme papilare;
53
- efectuarea unor sondaje privind cazurile cu A.N. soluţionate, la care urmele papilare
rămase în evidenţă au fost ale martorilor.

3.4. Coordonarea activităţii de cercetare la faţa locului va mai avea în vedere:


- asigurarea unei colaborări eficiente între servicii prin schimbul de informaţii;
- instruirea tuturor cadrelor pentru evitarea aglomerărilor la faţa locului;
- supravegherea activităţilor de cercetare la faţa locului desfăşurate de posturile de poliţie;
- cunoaşterea de către toate cadrele a mijloacelor de investigare criminalistică actuale
(tehnica poligraf, portretul robot pe calculator, examinarea documentelor în infraroşu şi
ultraviolet, spectrometrul de masă – gaz cromatograful) pe plan local şi central asigurarea
unei colaborări constant permanente cu Institutul de Criminalistică.

54
IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE, DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE ŞI
PRIN ALTE METODE CRIMINALISTICE

Identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare

Metode criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare:


 Portretul vorbit
 Portretul schiţat
 Fotorobotul
 Identi-kit
 Mini-compozitorul
 Sintetizatorul fotografic
 Fotografia computerizată

2. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute:


- metoda supraproiecţiei
- reconstituirea fizionomiei după craniu
- identificarea după resturile de oase
- identificarea după sistemul dentar şi ce al lucrărilor stomatologice.

Identificarea persoanelor după voce şi vorbire


1. Noţiuni generale şi caracteristici de identificare
Fundamentul ştiinţific constă în următoarele:
- particularităţile aparatului fono
- respirator ale corzilor vocale
- particularităţile unei voci, privind timbrul, frecvenţa şi intensitatea
- particularităţile dobândite în urma unor afecţiuni patologice

Mijloacele tehnice de înregistrare a vocii se numesc sonografe, iar înregistrarea grafică a vocii se
numeşte vocogramă.

Înregistrarea penală
1. Înregistrarea în cazierul judiciar
 Înregistrarea nominală sau alfabetică pe baza unor fişe de cazier judiciar
 Înregistrarea dactiloscopică, care se păstrează în cartoteci dactiloscopice şi se bazează pe
formula dactiloscopică.

55
6. Procedee moderne de ascultare a martorilor

Această importantă activitate judiciară se desfăşoară într-un cadru legal, iar „martorul este
persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau o împrejurare de natură să servească la
aflarea adevărului în procesul penal”

Procesul psihologoc de formare a mărturiei judiciare


Martorul de bună-credinţă este un „preţios auxiliar al justiţiei” 1 ,prin faptul că relatările sale
furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea cauzei
penale. Definită din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia apare ca rezultatul unui proces de
observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia, într-o
formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată.2
Prin urmare, este vorba despre un proces de cunoaştere a realităţii obiective, alcătuit din patru
faze mai importante: percepţia informaţiilor, prelucrarea (decodarea) logică a acestora,
memorarea şi reactivarea memorială (prin recunoaştere şi reproducere). Percepţia faptelor şi
împrejurărilor Percepţia este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii lor
nemijlocite asupra receptorilor.3
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prin intermediul
organelor sale de simţ. Obiectele şi fenomenele lumii materiale, acţionând asupra organelor de
simţ, dau naştere unor procese psihice: senzaţiile şi percepţiile 4 . Senzaţia este cea mai simplă
formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate ale obiectelor sau persoanelor, prin intermediul
unuia dintre organele umane de simţ. Cu alte cuvinte, senzaţia se poate defini ca fiind o impresie
primită de un organ de simţ (receptori senzoriali: ochiul, urechea etc.) în momentul în care este
expus influenţei directe a unei surse de informaţii.5
Percepţia este definită ca un act de organizare a senzaţiilor, prin care omul cunoaşte prezenţa
actuala a unui obiect din exterior, adică ia cunoştinţă că acel obiect e acolo, are o anumită
consistenţă, forma etc. Percepţia, deşi are la bază senzaţii, nu este totuşi o simplă însumare de
stimulări ( informări ) care afectează receptorii senzoriali, ea organizând informaţiile primite în
funcţie de necesităţile, de dorinţele şi de experienţa persoanei6.

Factori de distorsiune (bruiaj) la nivel senzorial din perspectivă criminalistică


Factorii ce pot afecta percepţia pot fi de natură obiectivă sau subiectivă, după cum aceştia îşi au
originea în cauze externe, independente de cel ce percepe, respectiv în persoana celui care
percepe, fiind intim legaţi de personalitatea sa.

Factorii de natură obiectivă care includ


 vizibilitatea;
 audibilitatea;
 durata percepţiei;
 disimularea înfăţişării.

Factorii de natură subiectivă includ:


 calitatea organelor de simţ;
1
Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1973, p.155.
2
Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.364
3
Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.237
4
Aurel Ciopraga, op. cit., p.16
5
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Op. cit., p.149
6
Ibidem, p. 26
56
 gradul de instruire (de cultură) şi personalitatea individului;
 vârsta şi inteligenţa persoanei;
 nivelul de mobilitate al proceselor de gândire şi temperamentul;
 stările de oboseală precum şi consecinţele provocate de acţiunea unor agenţi
chimici;
 stările afective;
 atenţia;
 tipul perceptiv.

Prelucrarea (decodarea) informaţiilor


Aparatul senzorial uman nu receptează imaginea lucrurilor şi a fenomenelor, ci doar lumini,
sunete, mirosuri etc., care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală, vor fi sintetizate, integrate
în ansambluri şi, totodată, vor fi prelucrate si decodate. Dintre factorii care influenţează
nemijlocit calitatea prelucrării informaţiilor, cei mai importanţi se consideră a fi experienţa de
viaţă a martorului, gradul său de cultură, profesia acestuia, capacitatea de apreciere a spaţiului,
timpului sau vitezei şi de a da semnificaţii celor percepute 7. Stocarea memorială Ordonarea, în
conştiinţa subiectului a informaţiilor percepute şi decodate ulterior, marchează momentul
memorării. Acest proces psihic din conştiinţa subiectului nu trebuie privit ca o simplă stocare de
secvenţe ale unui fenomen perceput anterior şi reproduse cândva în viitor, fără o participare
critică a subiectului la prelucrarea lor. Prin urmare, memorarea se realizează printr-o participare
si mai activă a personalităţii subiectului faţă de momentul perceperii8.
Procesele de memorare se realizează în trei etape:9
- achiziţia (este modul de receptare senzorială a evenimentelor, sub aspect psihologic
având o deosebită importanţă existenţa sau inexistenţa intenţiei de reţinere);
- reţinerea (conservarea) şi reactivarea (în cadrul căreia se includ procesele de
recunoaştere şi de reproducere).
Reactivarea memorială
Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi stocate anterior se referă fie la
reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a obiectelor, persoanelor sau situaţiilor receptate de
subiect, fie la recunoaşterea acestora. Reproducerea constă în proiectarea mintală într-un tablou
omogen a imaginilor percepute la locul faptei, selectate şi păstrate într-o anumită ordine prin
memorare şi, apoi, în redarea lor verbală sau în scris în faţa organului judiciar. Recunoaşterea
(obiectelor, a persoanelor, a locurilor etc.) presupune existenţa unei imagini, a unei reprezentări
care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau locul arătat subiectului. Cu cât
reprezentarea (imaginea) conţine mai multe informaţii, mai multe repere, cu atât procesul
recunoaşterii se va realiza mai facil. Lipsa informaţiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranţă în
recunoaştere, ezitări în declaraţie, incertitudine subiectivă. Aceasta din urmă nu este însă în toate
cazurile declarată de martor, ce adesea se manifestă în tendinţe de completare logică a
informaţiilor lacunare, care, în mod cert, afectează veridicitatea mărturiei.

Elemente de tactică criminalistică


a. Pregătirea ascultării martorilor;
b. Reguli şi procedee aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor:
- elemente de tactică criminalistică aplicate în etapa discuţiilor
prealabile;
- conduita tactică din momentul relatărilor libere ale martorului;
- reguli tactice aplicate în etapa ascultării dirijate.
c. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor;

7
Emilian Stancu, Op. cit., p.368.
8
Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.262.
9
Emilian Stancu, Op. cit., p.369// Tiberiu Bogdan, Op. cit., p.p.162-163.
57
d. Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor: confruntarea; folosirea
interpreţilor.

Consemnarea declaraţiilor martorilor.


Alte metode tehnice de fixare
a.) Consemnarea declaraţiilor martorilor (în scris);
b.) Alte metode tehnice, criminalistice de fixare a declaraţiilor martorilor (bandă magnetică sau
video-magnetică).

58
7. Tehnici criminalistice de efectuare a unor acte de urmărire penală

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului

a) Pregătirea ascultării
Învinuitul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căruia să răsuceşte, ca
o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se ajunge, în
cele din urmă, la stabilirea adevărului10.
În legătură cu personalitatea învinuitului sau inculpatului trebuie să cunoască cel puţin în linii
generale, pregătirea lui profesională, locul de muncă, situaţia familială, preocupările
extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultură, temperamentul şi caracterul său11, precum şi
mobilul care l-ar fi putut determina să comită fapta cercetată.
b) Fazele ascultării învinuitului sau inculpatului sunt: discuţiile prealabile; relatările libere;
răspunsurile sale.
c) Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului Potrivit art.110 C.Pr.Pen.
consemnarea declaraţiilor se face numai în scris, prima declaraţie o scrie personal
învinuitul sau inculpatul şi apoi se consemnează declaraţiile într-un formular tip şi la
persoana I. Condiţiile consemnării declaraţiilor: declaraţia să fie precisă şi fidelă
expunerii; după consemnare să fie citită învinuitului sau inculpatului sau i se dă să o
citească şi dacă este de acord o semnează pe fiecare pagină. Dacă nu poate sau nu doreşte
să semneze se vor consemna motivele corespunzătoare

TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Tactica efectuării “confruntării”


Oportunitatea confruntării
Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important de care trebuie să ţină seama organul
judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu probator. Lipsa oportunităţii unei
confruntări poate genera dificultăţi sau complica soluţionarea cauzei. Astfel, învinuiţii sau
inculpaţii pot să-şi menţină sau să revină asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile
în interesul lor.

Elemente tactice ale pregătirii confruntării


Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă şi minuţioasă, pentru a se ajunge la
rezultatele scontate prin efectuarea sa. Astfel, pe lângă confruntarea dintre martori sau dintre
învinuiţi sau inculpaţi, uneori este necesar să se recurgă la confruntarea dintre un martor şi un
învinuit sau inculpat12.
În linii mari, pregătirea confruntării presupune:
- studierea datelor existente la dosar;
- stabilirea persoanelor care trebuie ascultate;
- cunoaşterea personalităţii acestora;
- cunoaşterea naturii relaţiilor pe care le pot avea subiecţii infracţiunii;
- stabilirea locului, a momentului şi a modului de chemare;
- pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;

10
Ion Mircea, Op.cit.,p.273.
11
I. Mircea, „Posibilitatea cunoaşterii personalităţii făptuitorului prin unele activităţi tactice, în Anale”, vol. III,
Editura Augusta, Timişoara, 1998, p.10.
12
A. Ciopraga şi I. Iacobuţ ,“Criminalistică”, Ed. Chemarea Iaşi 1992, p. 279.
59
- elaborarea planului de ascultare a martorilor principali.13

Organizarea confruntării
După studierea materialului cauzei, stabilirea problemelor de clarificat, după cunoaşterea şi
ascultarea prealabilă a persoanelor care vor fi confruntate, organul judiciar procedează la
organizarea confruntării ceea ce presupune: alegerea locului şi momentului tactic cel mai potrivit
de desfăşurare, a ordinei în care persoanele vor fi chemate la confruntare; evitarea unor posibile
înţelegeri între cei confruntaţi; stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează
să fie clarificate prin confruntare.

Consideraţii privind psihologia confruntării


Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al celor între ale căror
declaraţii se constată contradicţii, e impusă, în primul rând, de necesitatea adaptării şi
diversificării procedeelor tactice, cu observarea cărora trebuie efectuată ascultarea celor
confruntaţi, de necesitatea adoptării de către organul judiciar, faţă de cei ascultaţi, a unei atitudini
menite a atenua efectul inhibator al stărilor emoţionale, de necesitatea aprecierii corecte a
manifestărilor, a condiţiei celor confruntaţi. Efectuarea confruntării propriu-zise. O dată
terminate toate măsurile pregătitoare, organul judiciar procedează la efectuarea propriu-zisă a
confruntării.

Fixarea rezultatelor confruntării


Consemnarea în procesul verbal
Fixarea rezultatelor confruntării se face printr-un proces-verbal, a cărui structură este
asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi în conformitate cu prevederile art. 131
Codul de procedură penală. Procesul-verbal de efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu
fidelitate particularităţile acestei activităţi.

13
Ibidem.
60
8. Reguli şi procedee aplicate în efectuarea prezentarii pentru
recunoastere şi a reconstituirii

Aspecte psihologice ale prezentării pentru recunoaştere


Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor în
condiţiile oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în
vederea identificarii unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de
aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţie apărând informaţii asemănătoare celor reale,
eronate sau denaturate14. Una din regulile tactice de bază după care se conduce prezentarea
pentru recunoaştere prevede că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai
limitată, a persoanei sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să se
procedeze la prezentarea pentru recunoaştere.15 Pregătirea prezentării pentru recunoaştere
Prezentarea pentru recunoaştere presupune, ca şi în cazul celorlalte acte de urmărire penală
analizate, o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita acestui probatoriu tactic de
identificare. În linii mari, activitatea de pregătire se înscrie în coordonatele menţionate în
secţiunile precedente, raportate la particularităţile prezentării pentru recunoaştere16.

a) Studierea materialului cauzei


Cunoaşterea materialului cauzei, vizează stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării pentru
recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate. Totodată,
prin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care vor fi chemaţi să facă
recunoaşterea, aceştia fiind în exclusivitate persoane care au perceput direct subiectul prezentării
pentru recunoaştere.
b) Ascultarea prealabilă
Ascultarea prealabilă vizează următoarele obiective:
 cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixarea şi redarea persoanei
respective, a trăsăturilor sale psihice;
 determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor
subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
 stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care
persoana le-a perceput şi, mai ales, memorat asfel încât recunoaşterea să fie
realmente posibilă şi utilă17.
c) Organizarea prezentării pentru recunoaştere
Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face în funcţie de condiţiile în care a avut loc
percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii 18. Persoana care va fi prezentată pentru
recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi haine în care a fost observată de către martor sau
în haine asemănătoare. Chiar dacă aceasta neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul,
ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus recunoaşterii 19. Prezentarea cadavrelor pentru
recunoaştere impune o pregătire specială, date fiind dificultăţile fireşti de identificare, datorate
unor cauze diverse. Cadavrul este posibil să prezinte unele mutilări sau alterări ca urmare a
activităţilor violente exercitate de agresori ori a accidentului, sinuciderii, ca şi în urma proceselor
de putrefacţie, care îl fac aproape imposibil de recunoscut. În asemenea împrejurări, înainte de
14
Emilian Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, p. 399.
15
A. Ciopraga şi I. Iacobuţă, “Criminalistică”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 159.
16
Emilian Stancu, Op.cit.,p.482.
17
Em. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, p. 483.
18
Cu privire la organizarea pregătirii pentru recunoaştere A se vedea C. Suciu, Op.cit., p. 444-445.
19
Ibid.
61
prezentare, este indicat să se procedeze la efectuarea “toaletei cadavrului“, operaţie despre care
am amintit în capitolul consacrat metodelor de identificare a persoanelor. Prezentarea obiectelor
pentru recunoaştere necesită selecţionarea unui grup de obiecte asemănătoare cu obiectul de
identificat, însă nu “identice”. Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea
cazurilor, sediul serviciului medico-legal, al poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face
după fotografie. Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele
trebuie, de asemenea, să fie avute în vedere la pregătirea recunoaşterii.
Odată încheiate pregătirile prezentării pentru recunoaştere, se trece la efectuarea propriuzisă a
acestui act, în funcţie de natura obiectului recunoaşterii, urmând să se aplice, alături de regulile
procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice.20

Tactica efectuării „reconstituirii”

Noţiunea, obiectul şi funcţiile reconstituirii


În conformitate cu art. 130 Codul de Procedură Penală, organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la
reconstituirea la fata locului, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost
săvârşită fapta. Obiectul reconstituirii îl constituie reproducerea cu caracter experimental, fie în
întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea au fost
săvârşite, inclusiv a condiţiilor în care au avut loc. Desigur este vorba de o interpretare extensivă
a prevederilor art. 193 Cod Procedură Penală, însă, absolut necesară, întrucât reconstituirea
vizează verificarea declaraţiilor mai multor subiecţi procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi ca
şi posibilitatea de efectuare a anumitor acte ori de producerea unor rezultate.

Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar


Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se pot aprecia
trăsăturile esenţiale ale reconstituirii - care, o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi de
tactică criminalistică, cum ar fi:
- cercetarea la faţa locului, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere21.
- în cadrul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi nu
urmele acestora.
- în cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme
materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării posibilităţii de
a vedea sau de a auzi.

Principalele elemente de diferenţiere sunt următoarele:


a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor procedee tactice
criminalistice este regula potrivit căreia ambele nu se pot desfăşura decât la locul unde
s-a petrecut evenimentul ce urmează a fi verificat;
b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea sustinerilor autorilor infracţiunii,
pe când experimentul judiciar poate fi executat şi pentru verificarea declaraţiilor
martorilor sau ale părţii vătămate, acestea fiind, de altfel situaţiile cele mai frecvente
de utilizare ale lui;
c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire penală care au
stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar experimentul se execută pentru
a se verifica dacă este posibil ca o situaţie să fi avut loc într-un fel sau altul,
nereferindu-se strict la o singură posibilitate dovedită deja, ca la reconstituire;
d) în ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta trebuie remarcat că
reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a cercetărilor;
20
Em. Stancu, „Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, p. 485.
21
Bulai C. “Drept Penal Român”, Partea Generală. vol. I şi II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992
62
e) reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral “filmul”
săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se referă doar la verificarea
anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente, chiar dacă este adevărat, acestea
reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

Principalele categorii de reconstituiri


Deşi, aşa cum s-a precizat, sfera şi natura împrejurărilor, ce pot fi verificate prin mijlocirea
reconstituirii sunt extrem de variate, convenţional, privite sub raportul conţinutului, acestea ar
putea fi incluse în una din următoarele categorii:
- într-o prima categorie se cuprind toate acele fapte, fenomene, împrejurări, legate de
modul şi condiţiile de realizare a activităţii materiale, prin care se săvârşeşte infracţiunea
sau fapte şi fenomene aflate într-o strânsă legătură cu primele, a căror reproducere oferă
posibilitatea verificării experimentale a diverselor activităţi întreprinse de făptuitor,
anterior, concomitent şi ulterior săvârşirii faptei;
- cea de a doua categorie cuprinde verificarea experimentală a tuturor împrejurărilor ce
reflectă modul în care fenomenele, situaţiile legate de condiţiile producerii faptelor, în
primul rând, activitatea ce constituie elementul material al infracţiunii au fost percepute
de cei care, într-un fel sau altul au participat la producerea faptei - învinuit sau inculpat,
martori oculari, persoana vătămată.
Fără a epuiza situaţiile obiectiv posibile ce pot fi reproduse experimental, în practica organelor
judiciare, cel mai adesea se recurge la următoarele categorii de reconstituiri22:
- reconstituirea destinată verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, învinuitului sau
inculpatului ca şi ale persoanei vătămate;
- reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuală sau
auditivă, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;
- reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de săvârşire a anumitor acţiuni în
condiţiile date.
Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de începerea acesteia.
Printre activităţile premergătoare care se desfăşoară la locul reconstituirii reţinem:
- invitarea martorilor asistenţi şi a reprezentantului unităţii în incinta ori pe teritoriul căreia
se desfăşoară reconstituirea;
- organizarea fotografierii locului reconstituirii;
- verificarea locului în care se va efectua reconstituirea şi reamenajarea acestuia pentru a
corespunde condiţiilor ce au existat în momentul săvârşirii faptelor ale căror împrejurări
se reconstituie, dacă între timp a suferit modificări;
- instalarea participanţilor la reconstituire şi reinstruirea acestora cu privire la atribuţiile ce
le revin şi activităţile pe care urmează a le întreprinde;
- -stabilirea semnelor şi a modalităţilor de legatură între participanţii la reconstituire.

Pregătirea reconstituirii presupune întocmirea unui plan care trebuie să cuprindă:


- data şi locul reconstituirii;
- scopul reconstituirii - se va mentiona ce urmează a se verifica;
- modul de desfăşurare - ce activităţi vor fi întreprinse pentru reproducerea împrejurărilor a
căror verificare se urmăreşte prin reconstituire, ordinea lor şi persoanele ce le vor
executa;
- participanţii - învinuiţi sau inculpaţi - precum şi lucrătorii de cercetare penală care vor lua
parte la reconstituire, cu sarcini concrete pentru fiecare;
- asigurarea materială: mijloacele materiale de probă, obiectele ce vor fi folosite, de unde
vor fi procurate, mijloace tehnice necesare pentru fixarea rezultatelor reconstituirii,
mijloacele de deplasare;
- data, locul şi cine va face instructajul efectivelor ce vor participa la reconstituire.
22
Emilian Stancu, Op.cit., p.492.
63
Dispunerea reconstituirii
Potrivit prevederilor art. 193 Cod Procedură Penală, reconstituirea poate fi dispusă motivat de
către organul de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată, dacă acesta consideră necesar
să verifice ori să precizeze o serie de date ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei şi
care nu au fost clarificate prin alte mijloace de probă. Referitor la modalitatea de dispunere,
amintim că aceasta se face în faza de urmărire penala, printr-o rezoluţie motivată a organului
judiciar, după începerea urmăririi penală. În faza de judecată, reconstituirea este dispusă de către
instanţă, printro încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti.

Organizarea reconstituirii
Ca şi în cazul celorlalte acte procedurale analizate anterior, reconstituirea presupune o pregătire
atentă, o organizare temeinică sub raport tehnico-tactic, pe baza unui plan întocmit judicios,
organul judiciar însărcinat cu efectuarea ei urmând a avea în vedere o serie de probleme23:
f) Determinarea cu exactitate a problemelor ce vor fi verificate, în funcţie de obiectul
reconstituirii.
g) Stabilirea persoanelor participante la reconstituire.
h) Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod cât mai
apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată, ceea ce reprezintă o cerinţă
tactică deosebit de importantă.

Principalele condiţii care se cer a fi respectate la organizarea unei reconstituiri sunt:


- Condiţiile de loc;
- Condiţiile de timp;
- Condiţiile atmosferice;
- Alte condiţii.

Reguli tactice de efectuare a reconstituirii


O regulă tactică a carei observare e impusă de puternice raţiuni este cea potrivit căreia
reconstituirea trebuie efectuată în condiţii similare sau cât mai apropiate de cele existente în
momentul producerii faptului sau fenomenului ori se presupune că s-a petrecut. O altă
recomandare de ordin tactic priveşte modul propriu-zis de efectuare a experimentelor. Pentru ca
rezultatele faptelor, fenomenelor ce se verifică experimental să poată sta la baza convingerii
organelor judiciare, se impune ca experimentele să fie efectuate cu maximum de atenţie, de
exactitate şi, mai mult, când este vorba de împrejurări esenţiale se impune repetarea de un anumit
număr de ori a experimentului, în aceleaşi condiţii cât şi în condiţii deliberat modificate.

Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii


Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc. trebuie să fie similare sau cât mai
apropiate de cele ce au existat în timpul producerii faptelor, evenimentelor ale căror împrejurări
se verifică prin reconstituire, dacă schimbarea lor îi influenţează rezultatul24.

Fixarea rezultatelor reconstituirii


a.) Procesul – verbal de efectuare a reconstituirii este principalul mijloc de fixare. El trebuie
încheiat cu respectarea prevederilor legale şi a normelor recomandate de criminalistică. Procesul-
verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al activităţilor
întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care s-a ajuns, are aceeaşi structură
tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componenţa acestor părţi
23
A se vedea Emilian Stancu,Op.cit., pp.493-495//N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, Bucureşti
1998, p.280//Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976,
p.144//G.Antoniu ş.a., Dicţionar de procedură penală, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988, p.297.
24
Emilian Stancu, Op.cit., p.496.
64
întâlnim, alături de elemente comune oricărui procesverbal şi elemente proprii, determinate de
natura şi finalitatea urmărită prin efectuarea acestei activităţi.
b.) Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesulverbal şi au menirea
de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea şi, în ultimul timp
videofilmarea, sunt tot mai frecvent folosite în cursul reconstituirii.
c.) Fixarea rezultatelor pe bandă audio sau videomagnetică Aprecierea şi utilitatea rezultatelor
reconstituirii În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile în raport
cu o serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a acestora, apropierea
condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au existat în momentul săvârşirii
faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor, în condiţii de timp şi loc
precizate de persoanele ce au cunoştinţă de existenţa lor.

După cum organul de urmărire penală trebuie să analizeze şi să aprecieze rezultatele tuturor
activităţilor pe care le întreprind, tot astfel, şi în cazul reconstituirii are obligaţia de a le aprecia,
în scopul de a stabili valoarea lor pentru cauza, măsura şi modul cum pot fi folosite, în raport cu
problemele ce se cer clarificate în cursul cercetării. Referitor la aprecierea rezultatelor
reconstituirii se poate considera că, pe baza acestora, organul de urmărire penală poate ajunge la
concluzii certe sau probabile. Este necesar să se facă deosebirea între rezultatele certe ori
probabile ale reconstituirii, pe de o parte şi concluziile certe sau probabile la care se poate ajunge
pe baza acestora, pe de altă parte.

65
9. Metodica cercetării infracţiunilor de omor

Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea morţii violente


Omorul constituie una din formele morţii violente. Investigarea sa se particularizează faţă de
cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva
direcţii principale, respectiv:
- stabilirea cauzei şi naturii morţii,
- a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta,
- descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,
- identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului,
- precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii.
Obiectul probaţiunii îl constituie tocmai aceste probleme sus-menţionate.

Indiferent de particularităţile omorului, organul judiciar va trebui să-şi orienteze cercetările


potrivit formulei „celor 7 întrebări”:
1. Ce faptă s-a comis şi care este natura ei?
2. Unde s-a comis fapta?
3. Când a fost săvârşită?
4. Cine este autorul?
5. Cum şi în ce mod a săvârşit-o?
6. Cu ajutorul cui?
7. În ce scop?
La aceste întrebări se mai adaugă, uneori, încă una foarte importantă:
Cine este victima?25

Răspunzând la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de natură să reflecte


realitatea şi astfel, să permită stabilirea adevărului.
A. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.
Pentru identificarea cauzei morţii organul de urmărire penală şi medicul legist conlucrează. În
funcţie de cauza ei, moartea poate fi consecinţa unui omor, a unei sinucideri sau a unui accident,
“diagnosticul juridic al decesului” stabilindu-se din coroborarea interpretării datelor obţinute prin
investigaţiile ştiinţifice criminalistice şi cele anatomopatologice. Fireşte că investigaţiile medico-
legale au prioritate.
B. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.
Cercetările privind victima vizează consemnarea locului şi a poziţiei în care se găseşte. Nu
totdeauna locul unde este găsit cadavrul corespunde cu locul în care s-a săvârşit agresiunea iar
alteori victima este deplasată fie de către agresor, fie în scopul acordării primului ajutor.
C. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.
Momentul suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple. Astfel,
rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea momentului exact la care a
survenit moartea iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activităţii infracţionale desfăşurate
de autor.
D. Determinarea modului în care a fost săvârşit omorul.
Stabilirea modului de suprimare a vieţii victimei este posibilă pe baza interpretării unui complex
de date, de urme, cu privire la întrega activitate desfăşurată de infractor.
E. Identificarea făptuitorului şi a celorlalţi participanţi.

25
E.Stancu, op.cit., pp.503-504//L.Cârjan, “Cele şapte întrebări fundamentale ale investigării omorului”, Volum:
Realităţi şi perspective în criminalistică, Ed.Little Star, Bucureşti 2003, pp.25-49.
66
Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii (complici, instigatori,
tăinuitori), este una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfăşurarea
normală a procesului penal, cât şi încadrarea corectă a faptei.
F. Identificarea victimei.
Această problemă are, la rândul ei, o importanţă particulară pentru anchetă, întrucât, odată
stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecţi, ca şi a încadrării faptei în
funcţie de calitatea subiectului pasiv al infracţiunii.
G. Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârşirea infracţiunii.
Identificarea acestor instrumente vizeză atât agentul vulnerant, care a cauzat moartea victimei,
cât şi celelalte mijloace destinate pregătirii săvârşirii faptei, pătrunderii la faţa locului,
imobilizării victimei etc.
H. Stabilirea mobilului sau scopului infracţiunii.
Stabilirea mobilului omorului este problema cheie, ea prezentând importanţă atât în stabilirea
faptelor şi împrejurărilor cauzei, a identificării autorului, cât şi în încadrare juridică a faptei. De
pildă, omorul comis din ură sau gelozie serveşte deseori la alcătuirea rapidă a cercului de bănuiţi.
Totodată, interesul materiel, încer-carea de a se sustrage de la urmărirea penală, reprezintă
elemente de circumstanţiere a omorului calificat.

Modalităţi de probare a infracţiunii de omucidere


În vederea elucidării cauzelor omuciderii, sub toate aspectele sale şi pentru a fi în măsură să
rezolve toate problemele care fac obiectul probaţiunii în acest caz, organul de urmărire penală va
trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de probă tehnico- ştiinţifice, tactice şi
metodologice criminalistice.26

Astfel:
Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală.
Mijloacele de probă utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale,
dintre care se disting:
- Cercetarea la faţa locului, în accepţia cea mai largă, prin aceasta înţelegând nu numai
locul propriu-zis al omorului, ci şi alte zone în care au fost descoperite urme, instrumente,
etc.
- Efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice, de expertize criminalistice şi medico-legale,
alte examinări complexe cu caracter tehnic.
- Ascultarea martorilor, a învinuiţilor sau inculpaţilor şi eventual, a persoanei vătămate,
dacă fapta a rămas în faza de tentativă.
- Efectuarea de prezentări pentru recunoaşterea de persoane sau obiecte, inclusiv
recunoaşterea victimei sau a obiectelor care i-au aparţinut.
- Efectuarea de percheziţii, de ridicări de obiecte sau înscrisuri.
- Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susţineri ale învinuiţilor, cât şi ale
martorilor.
- Efectuarea de confruntări, în ipoteza existenţei de contradicţii în declaraţiile celor audiaţi.

Mijloace tehnico-tactice criminalistice şi medico-legale.


Mijloacele tehnice, tactice şi metodologice criminalistice aflate la îndemâna organelor judiciare
sunt, următoarele:
- Mijloacele tehnico-ştiinţifice de examinare a urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte
descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a fost descoperit
cadavrul, precum şi cu prilejul percheziţiei.

26
V.Greblea, “Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti”, Volum: Documentar al Parchetului
General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, apud E.Stancu, op.cit., p.506.
67
-Mijloacele de identificare a persoanelor şi cadavrelor, altele decât cele pe baza urmelor
descoperite în câmpul infracţional: identificări după semnalmente exterioare, reconstituiri
de fizionomii ş.a.
Procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent în aceste cazuri,
cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziţiei, reconstituirii etc.
Regulile metodologice aplicate potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte, începând cu cele
metodologice generale.
Mijloacele proprii medicinii legale, ştiinţă al cărei aport în soluţionarea cazurilor de omucidere
este deosebit de important, interesând mecanismele de producere a morţii, momentul survenirii
acesteia, identificarea autorului prin examene biologice.
Reguli generale metodologice aplicate în investigarea omorului Regulile generale metodologice
sunt, în esenţă, următoarele27:
- efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din procuror, medic
legist şi lucrători de poliţie, conducerea acesteia fiind asigurată de către procuror, potrivit
prevederilor art. 55 C.pr. pen., în scopul desfăşurării activităţii de urmărire penală într-un
mod unitar, bine coordonat.
- asigurarea operativităţii, printr-o organizare eficientă a cercetării, acordându-se prioritate
activităţilor care reclamă o maximă urgenţă, cum sunt:
1. cercetarea la faţa locului.
2. ascultarea imediată a persoanelor care au cunoştinţă despre fapta săvârşită,
despre victimă sau agresor.
3. dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor judiciare.
4. urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.
În legătură cu necesitatea deplasării urgente la faţa locului, este semnificativă concluzia
desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20% din dosarele cu autori necunoscuţi sunt datorate
întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.

Reguli:
- cercetarea atentă, completă şi calificată a locului faptei, dată fiind rezonanţa sa în
stabilirea precisă a faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi în identificarea autorului
omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante.
- planificarea judicioasă a întregii activităţi de urmărire penală, în funcţie de
particularităţile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se ţină seama de datele
reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a
probelor, evitându-se acţiunile de natură să tergiverseze soluţionarea cauzei.
- stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracţiunii, ancheta trebuind să
pornească de la faptă la autor şi nu invers, cerinţă subordonată direct principiului aflării
adevărului şi prezumţiei de nevinovăţie, prin care se previn, în primul rând, o posibilă
eroare judiciară, ca şi efectuarea unor acte de urmărire penală inutile.
- asigurarea continuităţii desfăşurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare
şi, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să desfăşoare întreaga
cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă de la cercetarea la faţa
locului, să participe procurorul competent.
- efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale şi cu
aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-ştiinţifice şi reguli
metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfăşurării procesului penal.

Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului

27
E.Stancu, op.cit., pp.507-508.
68
Organele de urmărire penală pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unui omor, potrivit prevederilor
art. 288 C.pr.pen. prin plângere, denunţ ori sesizându-se din oficiu când află pe orice cale despre
săvârşirea unei omucideri sau a unei morţi suspecte. În practică, aceasta presupune fie
descoperirea unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie descoperirea unor
fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părţi de schelet 28. Măsuri luate de organul de poliţie
sosit primul la faţa locului. La faţa locului soseşte primul poliţistul sesizat, în condiţiile arătate,
sau alt organ judiciar care, indiferent de competenţă, informează dispeceratul de poliţie, de aici
parchetul şi serviciul medico-legal. Tot el este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să
întreprindă cu maximă urgenţă următoarele:
- Stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viaţă, pentru un eventual prim-ajutor şi
transportarea sa imediată la spital.
- Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea urmelor, inclusiv
a zonelor adiacente.
- Fixarea tuturor împrejurărilor care, pe parcurs, se pot modifica sau dispărea, chiar şi a
acelora care trebuie înlăturate, întrucât prezintă pericol.
- Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte, a oricărei persoane
care poate oferi informaţii despre victimă.

Activităţi pregătitoare întreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă.


În cadrul activităţilor pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, organele de urmărire
penală vor proceda la:
- identificarea victimei şi a celorlalte persoane implicate în săvârşirea faptei, în primul rând
a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării.
- efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din echipă, pentru
stabilirea decesului şi desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza şi natura morţii,
la mecanismele care au provocat-o şi la agenţii vulneranţi.
- prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul obligaţiei de
conservare a tuturor urmelor.
- ascultarea imediată a tuturor martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoştinţă
despre faptă, despre victimă sau despre agresor.
- urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziţii domiciliare şi
corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a unor
fragmente de cadavru, dacă iniţial au fost descoperite numai părţi din acesta, aruncate în
diverse locuri.

Pregătirea cercetării locului faptei


Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracţiunii. Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca
atare a cercetării locului faptei se desfăşoară în două direcţii29:
1. Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la faţa locului, în vederea
efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât şi tehniccriminalistic;
2. Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la faţa locului, pentru
salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica
sub o formă sau alta.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală – indiferent că este sau nu competent – are
datoria să întreprindă de îndată următoarele:
- Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea s-a făcut pe
această cale.

28
I. Braşoveanu, “Consideraţii cu privire la cercetarea pluridisciplinară a infracţiunilor de omor cu dezmembrări sau
mutilări ale cadavrului şi corpului uman”, Seminar de perfecţionare profesională a procurorilor criminalişti, Sinaia
20-24.11.2000, pp.118-120.
29
E.Stancu, op.cit., p.510.
69
- În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru prevenirea unor
eventuale dezinformări.
- Determinarea locului, naturii, gravităţii şi a oricărui alt element care să servească la
formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.
- Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la faţa locului,
măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un lucrător de poliţie)
ce se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja acolo.
- În cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de criminalistică.
- Organul de urmărire penală trebuie să îşi verifice competenţa, procedând, după caz, fie la
efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent şi obligat
să efectueze urmărirea, dar va efectua actele de cercetare care nu suferă amânare.

Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.


Sub raport tehnico-tactic criminalistic, o atenţie deosebită va fi acordată verificării şi pregătirii
mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării.
Pentru cercetările care nu presupun o desfăşurare de mijloace deosebite sunt necesare30:
- trusa criminalistică universală, care va trebui să aibă instrumentarul complet din
compartimentele pentru executarea măsurătorilor şi marcajelor, pentru descoperirea,
fixarea şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor.
- trusa foto, va dispune de aparate, obiective şi materiale fotosensibile, inclusiv de
dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor.
- trusele criminalistice specializate (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a
accidentelor de circulaţie, pentru descoperirea stupefiantelor).

Efectuarea cercetării la faţa locului în caz de omor


Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârşit omorul sau a locului în care a fost
descoperit cadavrul se desfăşoară potrivit regulilor generale ale cercetării la faţa locului şi
parcurge faza statică şi faza dinamică31.

Cercetarea în faza statică


Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul
care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele, completarea sau verificarea
măsurilor iniţiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la faţa locului, activitate
ce se circumscrie primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.
Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morţi violente, va debuta cu:
- Constatarea morţii victimei, efectuată de către medicul legist, în prezenţa procurorului.
- Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-şi formeze o imagine de
ansamblu asupra câmpului infracţional.
- Obţinerea unor date referitoare la victimă, la faptă şi la persoanele care au cunoştinţă
despre omor şi autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari.
- Stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după săvârşirea omorului.
- Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de la victimă
spre marginea locului faptei. Selecţionarea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării
locului faptei.

Cercetarea în faza dinamică


Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, precum şi locul de
sub cadavru după care se va continua cu porţiunea de teren din jurul victimei. Examinarea
30
Gh.Alecu, op.cit., pp.58-59.
31
E.Stancu, op.cit., pp.511-516//N.Văduva, op.cit., pp.187-192.
70
cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul dintre experţii criminalişti
prezenţi la faţa locului, va fi efectuată cu prioritate.

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor.


În cazul urmelor biologice, se solicită şi concursul medicului legist ori biocriminalistului. Vor fi
executate fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice, se va efectua schiţa locului faptei,
toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul verbal. În această etapă se
procedează la examinarea obiectelor din perimetrul cercetat, după ce acestea sunt deplasate şi
ridicate. În funcţie de particularităţile cazului, stabilite în etapa precedentă, se procedează astfel:
în spânzurare sau sugrumare, se scoate laţul, tăindu-se pe partea opusă nodului; în intoxicaţii, se
cercetează etanşeitatea anumitor recipiente şi a instalaţiilor, conductelor, tirajul sobelor consem-
nându-se eventualele lor defecţiuni. Cu mare atenţie trebuie făcută examinarea îmbrăcăminţii
cadavrului deoarece aceasta poate fi în dezordine sau poate prezenta rupturi, urme de împuşcare,
împunsături, tăieturi, arsuri etc. (indicii ale luptei purtate cu agresorul). Dacă îmbrăcămintea
prezintă orificii sau rupturi, se precizează localizarea, forma, dimensiunile, direcţia lor, eventualii
factori primari sau complementari ai împuşcării. După aceleaşi criterii urmează să fie descrise
urmele prezente (biologice sau nebiologice). Examenul extern al cadavrului se face după
dezbrăcarea completă a acestuia. Medicul legist va descrie: semnele morţii reale, leziunile de
violenţă, urmele biologice şi nebiologice, semnele externe ale diferitelor boli, semnele
particulare şi cele consecutive procedurilor terapeutice. În măsura posibilului, acest examen
trebuie să furnizeze date necesare pentru diagnosticul orientativ între leziunile de violenţă,
modificările postmortem şi eventualele acţiuni distructive ale animalelor. După fotografierea
cadavrului şi a urmelor are loc prelevarea, ambalarea şi trimiterea urmelor şi corpurilor delicte în
vederea examenelor de laborator. Se întocmeşte procesul-verbal de cercetare semnat de membrii
echipei de intervenţie.

Examinarea cadavrului
Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist, este
o activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu o rezonanţă deosebită în desfăşurarea
ulterioară a anchetei, în soluţionarea cazului.
Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai multe date
referitoare la:
- cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei
dintre victimă şi agresor;
- posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima;
- corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii
infracţiunii;
- data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate etc.

Constatarea morţii victimei.


Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic
pus pe baza semnelor cadaverice specifice instalării morţii biologice şi confirmat cu prilejul
examenului necroptic32. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului.

Semnele morţii reale.


Semnele morţii reale constau din modificări fizico-chimice ale cadavrului datorate încetării
funcţiilor vitale şi acţiunii factorilor de mediu asupra acestuia.

Principalele semne care servesc la stabilirea morţii33 sunt:


32
Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.59-62.
33
Ibidem.
71
a. Semnele precoce, cum sunt absenţa respiraţiei, încetarea activităţii cardiace şi
lipsa reflexelor la anumiţi stimuli;
b. Semnele semitardive, permit stabilirea cu certitudine a morţii, ele constând în
răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităţilor şi
petelor cadaverice;
c. Semnele tardive, constau în apariţia fenomenelor de putrefacţie şi a celor de
mumifiere, adipoceară, congelare etc. semne datorate timpului scurs de la data
decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

Examinarea propriu-zisă a cadavrului.


După constatarea morţii, medicul legist şi procurorul vor trece la examinarea cadavrului care,
evident, nu poate fi executată în condiţiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu
maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la
cauza şi natura morţii.

72
10. Metodologia investigării unor infracţiuni care aduc atingere
patrimoniului

1. Particularităţi metodologice privind investigarea furtului şi a tâlhăriei


Principalele probleme, obiect al probaţiunii, care trebuie clarificate prin cercetarea furtului şi a
tâlhăriei.
- Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenţia legitimă a unei
persoane ori a unei unităţi din cele prevăzute de art. 145 C. pen.
- Stabilirea exactă a locului şi momentului săvârşirii faptei are semnificaţii juridice multiple.
- Identificarea mijloacelor şi metodelor folosite în săvârşirea infracţiunii serveşte la
încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat.

2. Primele măsuri luate în vederea investigării furtului şi tâlhăriei


Indiferent de natura şi împrejurarea în care a fost săvârşit furtul sau tâlhăria – în urma sesizării,
prin plângere, denunţ ori din oficiu – organul de urmărire penală va efectua cât mai urgent
posibil următoarele acte procedurale: Constatarea infracţiunii flagrante.
În ipoteza descoperirii furtului sau tâlhăriei, în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, în
condiţiile prevăzute de art. 465 C. pr. pen., soluţionarea cazului este relativ simplă. Frecvent,
asemenea situaţii se întâlnesc în cazul infracţiunilor săvârşite în pieţe, în magazine, mijloace de
transport în comun etc.
Cercetarea la faţa locului.
Cercetarea la faţa locului este un act procedural indispensabil în cercetarea infracţiunilor de furt
şi tâlhărie, prin rezonanţa sa ulterioară în soluţionarea cauzei penale. Prin cercetarea la faţa
locului pot fi obţinute date importante referitoare la metodele şi mijloacele folosite în săvârşirea
furtului, la numărul de persoane şi timpul în care au operat, la drumul pe care l-au parcurs
făptuitorii, precum şi la bunurile furate.

Ascultarea persoanei vătămate.


Audierea persoanei vătămate vizează două obiective importante:
a. Obţinerea de date concrete privind bunurile sustrase, modul în care se prezenta locul
faptei înaintea săvârşirii infracţiunii.
b. În cazul tâlhăriei, victima va furniza date despre numărul făptuitorilor şi modul de
operare.
În asemenea situaţii, este important ca ascultarea să se facă imediat, mai ales dacă există şi
pericolul morţii victimei, în urma violenţelor la care a fost supusă.

Audierea martorilor.
Ascultarea martorilor va avea drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale furtului ori
tâlhăriei, care au fost percepute direct, în momentul săvârşirii lor, ca şi identificarea autorului. În
ipoteza existenţei unor martori oculari, pentru identificarea autorului, organul judiciar va avea în
vedere, cu prilejul ascultării şi prezentarea pentru recunoaştere, procedeu tactic aplicat şi în cazul
ascultării victimei unei tâlhării.

Efectuarea de percheziţii.
Efectuarea percheziţiilor este o activitate procedurală deosebit de utilă şi necesară, ea oferind
posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum şi a altor mijloace materiale de probă capabile
să servească la elucidarea cauzei.

Alte activităţi de urmărire penală efectuate în anchetarea furtului şi tâlhăriei

73
În cadrul urmăririi penale, dintre actele procedurale mai importante, întâlnite frecvent în
cercetarea furturilor şi a tâlhăriilor, menţionăm: ascultarea învinuiţilor sau a inculpaţilor .
Ascultarea învinuitului (inculpatului) va fi axată, în mare, pe obţinerea de date în legătură cu
maniera de concepere şi pregătire a infracţiunii.
Efectuarea prezentărilor pentru recunoaştere şi a reconstituirilor.
a. Prezentarea pentru recunoaştere de persoane şi de obiecte se face atât în vederea
identificării făptuitorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămată (situaţie
întâlnită îndeosebi în cadrul tâlhăriilor).
b. Efectuarea de reconstituiri este, de asemenea, o activitate procedurală de mare utilitate în
verificarea declaraţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor, ca şi ale martorilor ori ale persoanei
vătămate.

Dispunerea de expertize judiciare.


Alături de actele de urmărire penală, menţionate anterior, un rol însemnat în stabilirea adevărului
îl au constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice.

3. Unele particularităţi ale investigării furtului


Furtul din locuinţe.
Furtul din locuinţe se săvârşeşte în cele mai diverse şi neaşteptate forme, principala preocupare a
hoţilor fiind aceea de a nu fi observaţi sau surprinşi în momentul comiterii faptei.
Printre problemele importante cărora li se acordă atenţie sporită în aceste împrejurări, de către
organele de poliţie, se numără descoperirea şi cercetarea urmelor specifice instrumentelor de
spargere folosite de infractor.
Furtul din buzunare.
Furtul din buzunare se înscrie printre cele mai frecvente infracţiuni flagrante, cercetarea acestora
raportându-se la normele procedurale speciale (art. 465-479 C. pr. pen.), ca şi la regulile
metodologice proprii, impunându-se de urgenţă prinderea şi percheziţionarea autorului,
ascultarea persoanei vătămate, a martorilor oculari etc.
Furtul din şi de autoturisme.
Cercetarea furtului din şi de autoturisme se poate finaliza cu succes, printr-o examinare atentă şi
perseverentă a autoturismului, în vederea descoperirii urmelor, a indiciilor care să conducă la
făptuitor, sau care, cel puţin, să permită stabilirea modului de operare.

Alte forme de furt.


Pe lângă formele de furt amintite mai sus, şi care deţin o pondere însemnată în categoria faptelor
penale de acest gen, în literatura de specialitate, potrivit unei bogate şi variate practici în materie,
mai sunt menţionate şi alte forme de furt, cum ar fi, de exemplu:
- Furtul de bagaje;
- Furtul de la persoanele adormite;
- Furtul săvârşit de la garderobele;
- Furturi din hoteluri.

4. Particularităţi metodologice ale investigării delapidării


Problemele principale care trebuie clarificate prin investigarea delapidării
Problemele principale care se cer clarificate în cadrul investigării delapidării privesc, în esenţă,
determinarea obiectului material al infracţiunii, stabilirea laturii obiective, identificarea
făptuitorilor, stabilirea vinovăţiei sale, precum şi a scopului sau mobilului infracţiunii. Sub raport
metodologic criminalistic, în cadrul anchetei trebuie să se acţioneze în direcţia asigurării
recuperării prejudiciului cauzat, a bunurilor sau valorilor sustrase, precum şi a luării de măsuri
vizând prevenirea săvârşirii unor asemenea fapte.

74
Primele măsuri luate în cercetarea delapidării
Cunoaşterea situaţiei exacte, reale a gestiunii.
În vederea determinării situaţiei gestiunii, se va proceda la inventarieri, la revizii contabile, ori la
verificarea suplimentară a actelor încheiate de organele de constatare, în condiţiile prevăzute de
art.214 C.pr.pen..

Stabilirea cauzelor lipsurilor sau plusurilor din gestiune.


Pentru determinarea cauzelor sustragerilor, aşa cum am menţionat anterior, organul de urmărire
penală care efectuează cercetarea în cauză va trebui să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra
activităţii din unitatea în gestiunea căreia s-au constatat lipsurile sau plusurile, documentându-se,
de exemplu, asupra următoarelor aspecte mai importante:
- Organizarea, caracterul şi specificul activităţii desfăşurate de către regia sau societatea
comercială în care s-a produs paguba.
- Circulaţia bunurilor, banilor sau valorilor, interesând modul în care se face primirea sau
recepţionarea, păstrarea, livrarea sau distribuirea, precum şi felul în care este asigurată
paza lor.

Efectuarea de percheziţii şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri.


Aceste acte de urmărire penală se impun de la sine, ele servind la obţinerea de probe directe
privind fapta şi împrejurările în care s-a comis.
Efectuarea altor acte de urmărire penală
– În vederea stabilirii valorii prejudiciului, a modalităţilor de investigare, a perioadei de timp în
care a fost săvârşită infracţiunea, a destinaţiei date banilor sau bunurilor însuşite, inclusiv a
condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei, pe lângă actele procedurale efectuate în faza
iniţială a cercetărilor menţionate mai sus, se procedează, în mod firesc, la:
- Audierea martorilor, a învinuiţilor sau a inculpaţilor;
- Dispunerea de expertize judiciare, frecvent fiind întâlnite expertizele contabile,
merceologice, sau cu caracter economico-financiar.

75
11. Elemente metodologice privind investigarea criminalistică a
infracţiunilor din domeniul criminalităţii organizate

Consideraţii introductive
Abordarea elementelor metodologice de investigare a faptelor circumscrise criminalităţii
organizate, fie şi pe scurt, am considerat-o necesară din cauza dezvoltării semnificative, şi în ţara
noastră, a acestui fenomen devenit foarte grav.

Precizări de ordin terminologic


Criminalitatea de tip mafiot. Mafia reprezintă acel segment infracţional la care se raportează
activităţi ilegale deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de către asociaţii de
indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de
conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii
controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale
societăţii şi obţinerii de câştiguri ilicite fabuloase. Criminalitatea organizată. Spre deosebire de
„Mafie”, realitatea criminalităţii organizate constă într-o gamă, practic infinită, de aspecte ale
universului social, cele mai multe clandestine, diverse şi complexe. Studiind conceptul acestui
gen de criminalitate trebuie să luăm în consideraţie şi unii factori sociali şi politici care pot avea
un rol semnificativ în formarea actualelor percepţii asupra crimei organizate. Criminalitatea
organizată, în esenţă, poate fi definită ca fiind acel segment infracţional la care se raportează
activităţile ilegale, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi
politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de
către asociaţii de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi
mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

2. Scurtă privire asupra structurilor şi modalităţilor curente de săvârşire a infracţiunilor în


domeniul criminalităţii organizate
Tipuri şi structuri de organizaţii criminale
Nu există un model unic de organizaţie transnaţională, acestea variind ca forme, norme de
conduită, experienţă, specializare în activitatea infracţională, arie de operare, tactici şi
mecanisme de apărare, ceea ce face ca lupta de prevenire şi combatere să fie extrem de
complexă, reclamând, obligatoriu, o cooperare interstatală. În concepţia Interpol, organizaţiile
criminale pot fi împărţite în cinci grupe distincte.
- Familiile mafiei. Acestea au structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de
conduită şi desfăşoară o diversitate de activităţi ilicite.
- Organizaţiile profesionale. Membrii acestora se specializează în una sau două tipuri de
activităţi infracţionale (traficul de maşini furate, imprimerii clandestine de monedă falsă,
laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, răpiri de persoane pentru
răscumpărare, jafuri organizate etc.);
- Organizaţii criminale etnice. Acestea sunt rezultatul expansiunilor geografice, a
diferenţelor dintre nivelurile de viaţă, a severităţii excesive a condiţiilor de imigrare
(„Triadele”, organizaţii criminale chineze; „Yakuza”, grupări japoneze ş.a.);

În concepţia nord-americană, în funcţie de activităţile infracţionale pe care le desfăşoară, putem


distinge următoarele tipuri de organizaţii criminale:
- Raketing. Grupuri de indivizi care organizează diverse tipuri de activităţi infracţionale
pentru profituri combinate.
- Operaţiuni de vicii. Grupuri de indivizi care desfăşoară o activitate continuă prin
furnizarea de bunuri şi servicii ilegale.

76
- Bande. Grupuri de indivizi cu interese comune ori apartenenţă socială, care se asociază în
vederea comiterii unor activităţi ilicite, pentru a se impune într-o comunitate
- Terorişti.

Grupuri de indivizi care se asociază pentru a comite acte criminale spectaculare.


Dintre activităţile infracţionale ale crimei organizate, cele cu impact grav asupra societăţii sunt
următoarele:
1. traficul de droguri,
2. traficul de persoane,
3. falsificarea de monede,
4. traficul internaţional cu autovehicule furate,
5. traficul cu obiecte de patrimoniu,
6. traficul cu arme,
7. spălarea de bani,
8. migraţia ilegală,
9. prostituţia,
10. corupţia,
11. terorismul.

Modalităţi de săvârşire a infracţiunilor din domeniul criminalităţii organizate


Traficul de droguri.
România prezintă interes din ce în ce mai mare pentru reţelele de traficare a drogurilor, în special
a haşişului provenit din Africa şi a cocainei traficată din America de Sud spre Europa
Occidentală. Ţara noastră este inclusă în aşa numită „Rută balcanică” de traficare a heroinei
dinspre Turcia spre pieţele occidentale, prin 3 din totalul de 5 variante ale acestei rute menţionat
cursul de bază.
Spălarea de bani.
Pentru derularea operaţiunilor financiare frauduloase din sfera spălării banilor, cel mai adesea
sunt folosite firme private paravan, sau chiar fictive, în spatele cărora se desfăşoară activităţi
infracţionale.
Falsul de monedă. Atât falsificarea cât şi traficarea mijloacelor de plată cunosc o recrudescenţă
îngrijorătoare, motiv pentru care pe plan internaţional serviciile specializate sunt în continuă
căutare a unor noi metode de prevenire şi contracarare a acestui fenomen.
Traficul internaţional de autoturisme furate. Traficanţii, prin legături infracţionale cu vameşii,
introduc în ţară autoturisme furate pentru care obţin chitanţe vamale ce atestă plata taxelor legale
pe repere mari, cum ar fi caroseriile şi motoarele.
Traficul cu arme.
Se află deseori în legătură cu terorismul, comerţ ilicit ce este, de mult ori, apanajul crimei
organizate. Reţele internaţionale, având deseori acceptul unor state interesate în alimentarea
focarelor de război, din diferite zone ale lumii.
Corupţia. Corupţia reprezintă punctul de pornire al tuturor activităţilor infracţionale desfăşurate
de organizaţiile criminale. Ea este un fenomen extrem de nociv, cvasi-generalizat în toate
structurile sociale. Deşi există în toate ţările lumii, în statele care trec printr-o perioadă de
tranziţie, nocivitatea corupţiei se simte mai acut. Terorismul. FBI-ul defineşte terorismul ca
„folosirea în afara legii a forţei ori violenţei pentru intimidarea ori constrângerea unui guvern, a
populaţiei civile, ori a unui segment din acesta, în îndeplinirea unor obiective politice ori
sociale”. Activităţile infracţionale în care teroriştii sunt implicaţi includ: bombardamente,
incendii, asasinate, răpiri, luare de ostatici, deturnare de avioane, spargeri de bănci, furturi din
arsenalul militar sau poliţienesc.

4. Cadrul metodologic general al investigaţiei penale în domeniul criminalităţii organizate


Etapele şi modalităţile de acţiune
77
Faza obţinerii de informaţii.
În această fază, se desfăşoară activităţi de cunoaştere şi informare cu privire la activităţile
reţelelor criminale. În acest sens, sunt consultate bazele de date şi informaţii obţinute de
structurile specializate. Structurile informative îşi au propriile planuri de culegere a informaţiilor
despre criminalitatea organizată.

Faza investigaţiilor.
Activităţile investigative constau, în esenţă, în verificarea informaţiilor deţinute şi completarea
lor prin activităţi operative specifice poliţiei judiciare sau serviciilor speciale, cum ar fi:
- Supravegherea operativă a unei persoane suspecte.
- Verificarea surselor de venit ale suspecţilor.
- Verificarea unor acte şi înscrisuri. Faza urmăririi penale.

Din perspectivă urmăririi penale vor fi desfăşurate următoarele activităţi consacrate în legea
procesual penală:
- Audierea de martori, cu obligativitatea asigurării protecţiei lor.
- Ridicarea de obiecte şi înscrisuri.
Acest mijloc de probaţiune oferă posibilitatea examinării ulterioare a înscrisurilor şi efectuarea
unui raport de constatare tehnico-ştiinţific.

5. Organizarea flagrantului
Flagrantul reprezintă unul dintre cele mai complete şi eficiente mijloace de evidenţiere a
elementelor de fapt, de constatare în timp util şi în mod complet a faptelor ilicite şi a autorilor
acestora.
Pregătirea acţiunilor de realizare a flagrantului
Planificarea acţiunii are următoarele repere obligatorii:
Stabilirea locului, zonei şi mediului unde se va desfăşura acţiunea, recunoaşterea zonei şi fixarea
activităţilor ş.a.
Efectuarea unor investigaţii complexe în vederea identificării persoanelor implicate, a legăturilor
lor infracţionale, a modalităţilor de operare şi a mijloacelor folosite.
Coroborarea tuturor datelor şi stabilirea modalităţilor concrete de acţiune.

Pătrunderea în zona de acţiune


Pe întreaga durată a acţiunii se va urmări îndeplinirea simultană a trei cerinţe:
- Asigurarea securităţii personalului participant la acţiune, precum şi a cetăţenilor care se
află în zona vizată.
- Luarea măsurilor de protejare a persoanelor care lucrează sub acoperire, a celor infiltrate
în cauză şi a informatorilor.
- Protejarea şi asigurarea tuturor materialelor folosite pentru identificarea infractorilor.

Realizarea flagrantului propriu-zis.


În funcţie de fazele comiterii actului infracţional, de regulă, există trei posibilităţi de acţiune a
echipei de intervenţie pentru realizarea flagrantului:
- Intervenţia înainte de consumarea actului infracţional,
- Intervenţia în timpul comiterii faptei,
- Intervenţia după consumarea actului infracţional.

6. Particularităţi în investigarea criminalistică a unor infracţiuni circumscrise crimei


organizate, cu incidenţă în domeniul financiar-bancar
Principalele aspecte ce se urmăresc cu ocazia investigaţiei penale: analizele financiare. Toate
activităţile organizaţiilor criminale au ca scop final manipularea profiturilor lor ilegale, într-o
manieră care să le facă să pară că provin dintr-o sursă legitimă. Tehnica de investigare cea mai
78
des folosită, rapidă de cele mai multe ori, sigură şi comună investigării tuturor infracţiunilor
asimilate crimei organizate este analiza financiară.
Supravegherea electronică. O altă metodă uzitată în investigarea criminalităţii organizate, deşi
deseori criticată, este supravegherea electronică. Avantajul acestei metode constă în înregistrarea
unor segmente importante din activitatea criminală.

79