ARTA DE A INGRIJI BOLNAVUL DE-A LUNGUL TIMPULUI

Practicată din perioada preistorică arta de a îngriji are un caracter universal, putând
fi acceptată ca o lege naturală. Recunoașterea ca profesie, „utilă și unică”, se produce în a
doua jumătate a secolului XX. De-a lungul timpului „arta de a îngriji”, a fost influențată
de specificitățile culturale, etnice, credința diferitelor grupuri etnice.
Mesopotamienii căutau în valorile etice o unitate de măsură care să le dea o solidă
bază morală. Lumea lor nu mai este arbitrară, răul și bolile nu mai sunt considerate
simple întâmplări.La începuturile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin
prisma medicinei magico-religioase, iar când acestea dădeau greș se recurgea la serviciile
medicului empiric sau la chirurg. Medicina magică era practicată de preoți, iar cauza
bolilor era pusă pe seama greșelilor săvârșite față de zei. Diferiți demoni, spirite și duhuri
erau asociate unor boli și afecțiuni. Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat
de un preot exorcist numit Asipu. Preoții se formau în școlile de medicină hieratică, cea
mai vestită fiind situată în orașul Bosippa. Patronul medicinei era considerat zeul Ninazu,
care avea ca simbol un șarpe încolăcit pe toiag.Pentru aflarea unui prognostic sau a unei
terapii eficiente într-o anumită boală, preoții Asipu foloseau diferite metode, constând în
studierea organelor unor animale sacrificate, a picăturilor într-un vas cu apă, interpretări
astrologice sau interpretarea viselor.
Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o noua știință, numită catarctica, sau „arta
de a preveni și vindeca bolile și suferințele morale, prin purificarea sufletului și curățenie
corporală”, reușind să-și dezvolte o medicină empirică pre-științifică.
Din codul regelui Hammurabi reiese că știința practicată de medicii empirici se
numește ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfașura conform unei
stricte etici profesionale, care reglementa atribuțiile și onorariile ce li se cuveneau.
În orașul sumerian Nippur s-a găsit o tabliță care conține texte medicale, în
special elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de origine
vegetala.Civilizația asiro-babiloniana a dat culturii medicale o farmacopee bogată, cu un
mare numar de rețete și tehnici terapeutice, din care însă lipsea un element esențial:
cantitatea diferitelor produse componente.Judecând dupa vechimea textelor descoperite,
mesopotamienii au fost probabil, primii care au reușit să creeze o medicină empirică.
Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit în
1873 la Teba), Papirusul Brugsh (1909 în Memphis), Papirusul Edwin Smith (1862),
Papirusul Hearst și Papirusul Chester Beatty. Studiul lor releva baza empirică a
procedeelor medicale, amestecate cu magia și practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regula în jurul templelor și erau considerați reprezentanți ai
marelui zeu Toth, patron al științelor și al bibliotecarilor. Preocupările medicale aveau un
caracter mistico-religios, dezvoltând în paralel și o medicină empirică, laică, bazată pe
unele proceduri terapeutice ce iși dovediseră eficacitatea de-a lungul timpului. Deși
cunoșteau arta îmbălsămării și practica disecției cadavrelor, se pare că aveau puține
cunoștințe despre anatomia corpului omenesc.Aflăm de la istoricul grec Herodot, că

1
medicina egipteană avea un oarecare grad de specializare: „Țara este plină de medici, unii
pentru ochi, alții pentru dinți, alții pentru abdomen, alții pentru boli ascunse.”
Experiențele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade:medicina
pre- ariană (300-1500 ICh..), medicina vedică (700 ICh., – până acum), medicina
ayurvedică (tradițională indiană). Conceptele medicale ale civilizatiei preariene au putut
fi deduse odată cu descoperirea minelor de la Mohenj-Daro și Harrapa, ai căror locuitori,
se pare că acordau o mare importanță igienei corporale.Medicina vedică are la bază o
concepție medicală mitică, bazata pe exorcizare și demonologie.
Filozofia medicală indiană se bazează pe existența unor canale (nandi, dhamani și hira)
prin care circulă forța organică, care va constitui fundamentul pe care se vor construi, atât
medicina ayurvedica cât și tehnica yoga.Ayurveda, sau „știința vieții”, este o concepție
bio-medicală asupra omului sănătos, dar și bolnav. Cel mai vechi text de medicină
ayurvedică este cunoscut sub denumirea de Carakasamita, reprezentând o colecție de cărți
în proză și versuri, cuprinzând în mod separat, cunoștinte de anatomie, diagnostic,
prognostic și diferite terapii. In India educația medicală se făcea în universitati, cele mai
cunoscute fiind, Nalanda si Takasila. După 7 ani de învățătură, „învățăcelul” își
desăvârșea cunoștințele sub îndrumarea unui maestru. Odată dobândit, dreptul de a
practica, medicul se obliga să înlăture suferința și să lupte pentru fericirea oamenilor.
Bolile erau diagnosticate prin obsevarție și examinarea clinica, medicul luând în
observație trei elemente principale: culoarea conjunctivei, aspectul limbii si
caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe droguri, vegetale și produse de
origine animală, făceau parte: boraxul, sulfatul de cupru, carbonat de sodiu, mercurul,
rezepina, tiroida, extracte de substanță nervoasa, etc.
În esență medicina ayurvedică poate fi rezumată astfel: este creată de preoți, filozofi sau
medici, fiind practicată de profesioniști; se bazează pe o literatură medicală temeinică, ce
contine o semiologie bogată, dar și un arsenal terapeutic medical și chirurgical evoluat,
comparabil cu cel european; în ecuația sănătate-boală, bolnavul reprezintă factorul pasiv
ce apelează la factorul activ pentru a-l salva.
Atât civilizația antică chineză cât și medicina pe care au dezvoltat-o, se bazează
în special pe viziunea cosmologică asupra lumii. Interzicerea disecțiilor a dus la
dezvoltarea unei anatomii sofiste în care se încerca un paralelism între alcătuirea corpului
și astrologie, soldat de cele mai multe ori cu deducții aberante. Pe baza acestor concepții
se va dezvoltă medicina tradițională și acupunctura.
Intre secolele XII si III ICh, meșteșugul vindecării începe să se diferențieze pe
ramuri: medici de boli (interniști), medici de tumori (chirurgi), medici de hrană
(dieteticieni) sau medici de animale (veterinari).In paralel cu medicina cosmologică se va
dezvolta și o medicină empiric-pragmatică, școlile medicale apărând, se pare, în perioada
800 – 1000 era noastra, unde medicii erau învățați să consulte bolnavii cu deosebită
minitiozitate.Terapia prin acupunctură, ce caută să aducă redobandirea echilibrelor
diferitelor organe ale corpului prin înțeparea și presopunctura diferitelor puncte
corespondente ale organelor interne, a reușit să reziste timpului peste 1200 de ani.
Codul de sănătate cuprins în Vechiul Testament, abordează în primul rând aspecte
ale igienei individului, familiei și comunității, cu scopul de menținere a sănătății și
prelungirea vietii. Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare și îngrijire a
bolnavilor la domiciliu, pentru curățenie fizică și spirituală, atât al celui suferind cât și a
familiei sale.

2
 Pentru eleni bolile erau rezultatul pedepaselor pe care zeul Apollo și sora sa
Artemis le aplicau pământenilor intrați în conflict cu ei. Apollo era recunoscut în Olimp
ca patron al medicinei, iar Artemis zeița care ocrotește câmpurile, animalele și vindecă
miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile plantelor medicinale centaurul
Kiron, cel care avea să formeze o întreagă pleiadă de medici practicieni, printre care se va
număra și faimosul medic al antichității grecești, Asklepios. Metodele sale de tratament
erau descântecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile și intervențiile chirurgicale.
Cel care a reușit să sintetizeze cunoștințele medicale ale timpului său, elaborand o
conceptie medicala unitară bazată pe filozofia materialistă a fost Hippocrate din Kos, care
a reușit desprinderea medicinii ca știință din cuprinsul general al filozofiei elene.
In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine : „Orice boala are o cauza
naturala si nimic nu se intampla fara interventia naturii... Nu exista boli divine datorita
interventiei zeilor... Natura este primul medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile
sale putem obtine oarecare succes.”
De la Hippocrate ne-a ramas și celebrul jurământ atribuit lui, care cuprinde îndatoririle
morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale.
Îngrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza moștenirea medicala
hippocratica, adaptată la principiile islamice. Cea mai reprezentativa figura a medicinei
arabe a fost Abu al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (980-1037) mai cunoscut sub numele
de Avicena. In tratatul sau „Al Quanun” (Canonul Stiintelor Medicale) reda cu
rigurozitate matematica cunostintele medicale ale vremii: anatomia, fiziologia,
diagnosticul și tratamentul. A făcut primele descrieri clinice ale diabetului zaharat (boala
urinilor dulci și antraxul (focul persan), a reușit să facă o diferențiere argumentată între
ulcer, gastrită și stenoză pilorică precum și între meningism și meningită.
O perioadă în care arta de a îngriji începe să se impună ca o practică diferită față
de arta de a vindeca, în paralel cu progresul științei, tehnicii și dărâmarea barierelor
mistico-religioase, la care au contribuit numeroși învățați.
Spitalele vremii devin locuri unde pe lângă îngrijirea bolnavilor se studia și se învăța arta
medicala. Arta de a îngriji începe să se diferențieze față de arta de a vindeca.
Saint Francisc De Sales înființează o asociație voluntară a „vizitatorilor prieteni”, care
mergeau la domiciliul persoanelor bolnave acordând îngriiri. Asociația a reprezentat o
formă timpurie de „îngrijiri tip nursing” la domiciliu.
Epidemiile care au bântuit Europa secolelor XVII-XVIII au influențat radical
modul de gândire, de la concepția fatalistă la instituirea carantinelor și intensificarea
controlului sanitar asupra vieții publice. Dezvoltarea industrială a dus la creșterea
populației urbane, la o rată crescută a mortalității infantile, abandonul și uciderea
sugarilor, condiții grele de munca, creșterea exponențială a îmbolnăvirilor profesionale și
o creștere a incidentei bolilor mintale. Eforturile moderne privind sănătatea publică au
apărut în Anglia odata cu Legea Elisabetana pentru săraci, din 1601, ce garanta asistență
medicală și îngrijire de nursing pentru săraci, orbi și handicapați.
Spre sfârșitul perioadei industriale opinia publică își va schimba optica față de
persoanele care prestau activități de nursing.Nursa era considerată cea mai umilă dintre
servitori, fiind obligată să desfășoare o munca zilnică obositoare și prost remunerată.
Aceasta perioada a fost denumită de istoriografi „epoca neagra a nursingului”.
Secolul XX aduce cu sine accelerarea dezvoltării fără precedent, în toate
sectoarele de activitate, inclusiv în medicina și arta îngrijirilor de sănătate.

3
 La o luna de zile dupa ce W.C. Roentgen descoperă razele X, Henry Bequerel pune în
evidență fenomenul radioactivității naturale. Marie Curie împreună cu soțul ei Pierre
Curie ,studiind fenomenul radioactivității, vor descoperi radiumul. Atât radiologia cât și
izotopii radioactivi, reprezintă progrese fără precedent, care vor revoluționa metodele de
diagnostic și tratament, ducând la dezvoltarea unor noi ramuri medicale precum
fiziologia, traumatologia, urologia, angiocardiografia, radioterapia, etc. Legea segregarii
genetice, postulata de botanistul W.J. Johannsen va revoluționa biologia celulară, iar
postularea transmiterii ereditatii la nivelul celular, de catre T.H. Morgan și echipa sa,
genetica moleculara va evolua considerabil. Descrierea în anul 1900 a grupelor sanguine
și a factorului Rhesus (Rh) de către K. Landsteiner și a reacției de fixare a
complementului de către Jules Bordet și P.O. Gengnon, vor duce la dezvoltarea unor
sectoare medicale precum imunologia, hematologia, genetica, antropologia, medicina
judiciara.Dezvoltarea unor noi ramuri ale biologiei precum imunochimia, imunogenetica,
imunopatologia, vor atrage după sine una dintre cele mai spectaculoase realizări ale
secolului XX: transplantul de organe. Profesorul Cristian Barnard reuseste în 1967
efectuarea primelor grefe cardiace, ulterior chirurgia transplantului extinzându-se și la
alte organe interne ca rinichi, ficat, grefe intestinale, si de membre, etc. Descoperirea
culturilor de tesuturi pusa la punct de Alexiss Carel va deschide calea cercetarii in
inframicrobiologie. Datorita tehnicilor culturilor de celule, s-a reusit obtinerea vaccinului
antipoliomielitic. După descoperirea sulfamidelor în anul 1938 de către Gerhard Domagk
în 1944 o echipa a Universitatii Oxford, condusă de Sir Alexander Fleming ,va reuși să
izoleze și să stabilizeze primul antibiotic operant, penicilina, ce va atrage după sine
sinteza unui numar important de alte antibiotice, revoluționând terapia bolilor infecțioase.
În paralel cu importantele descoperiri din domeniul medicinei in secolul XX vor
începe să se dezvolte în toate țările europene școli pentru formarea asistentelor medicale.
Dupa cel de-al II-lea Război Mondial s-au produs schimbări majore în educația
de nursing, fiiind înființate și extinse programele de nursing practic.
Virginia Henderson (1897-1996) descrisă ca fiind prima doamna a nursingului, scripter,
cercetator avid, vizionar, este considerată de mulți cea mai importantă figură a
nursingului secolului XX. A descris rolul asistentei medicale ca fiind substitutiv
(înlocuind persoana), suplimentar (ajutând individul) și complementar (lucrând cu
individul). Toate acestea cu scopul de a ajuta individul/pacientul să se descurce, pe cât
posibil singur.
Începând din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului o varietate de definiții
în cadrul cărora funcția principală o are asistenta. Una dintre acestea, clasică, este:
“ asistenta face pentru alții, ceea ce ar face aceștia, dacă ar avea puterea, dorința și
cunoștiințele necesare”; asistenta trebuie să-l facă pe pacient să devină independent de ea
cât de repede posibil.
În ultimele decenii nursingul va evolua ca o profesie științifică, caracterizându-
se prin sporirea cercetărilor în rândul profesioniștilor și alcătuirea unei baze conceptuale
de parctici.

Bibliografie:
a)www.wikipedia.com
b)Ghid de nursing. Tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor
fundamentale, Lucreția Titirică