Sunteți pe pagina 1din 24

5.

B unuri publice

5.1 Noţiunea de bun public

Bunurile prezentate până acum sunt caracterizate de două proprietăţi


fundamentale.
Prima proprietate se numeşte principiul rivalităţii care spune că doi agenţi
nu pot beneficia simultan de folosinţa unui aceluiaşi bun.
Exemplu: O cutie de bere este băută de Ion, deci ea nu va putea fi băută de
către Gheorghe şi viceversa. Consumatorii sunt aici doi rivali.

A doua proprietate se numeste principiul excluderii prin preţ: el exprimă


faptul că un agent nu va putea dispune de un bun decât dacă-l plăteşte.

Bunurile care verifică principiul rivalităţii se numesc bunuri private.


Cea mai mare parte a lor verifică de asemenea principiul excluderii prin
preţ, dar pentru aceştia principiul nu este necesar. Astfel, când bunurile
alimentare sunt distribuite persoanelor fără resurse este vorba de bunuri
private ce nu satisfac principiul excluderii prin preţ.
Există însă nenumărate bunuri pentru care principiul rivalităţii nu se
aplică: aceste bunuri se numesc bunuri publice.
Apărarea, justiţia, educaţia natională reţeaua rutieră sunt exemple clasice de
bunuri publice.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Faptul că beneficiez de securitatea oferită de o armată naţională, garanţiile


unui sistemjudiar şi serviciile ordinii publice sau reţeaua rutieră, nu-l
împiedică pe vecinul meu să beneficieze în egală măsură.
Anumite bunuri publice satisfac în plus trei condiţii:
a) Imposibilitatea excluderii
b) Obligativitatea folosirii
c) Absenţa efectelor de acoperire (aglomerare).

Se spune despre astfel de bunuri că sunt bunuri publice pure. Dacă una din
aceste condiţii nu este verificată se spune că avem bunuri publice mixte.
a) Nu există posibilitatea excluderii când natura bunului public face ca să nu
fie posibil de a-i rezerva folosinţa de către anumiţi agenţi.
Apărarea teritoriului şi la un alt nivel, un foc de artificii organizat de un
comitet local sunt bunuri publice pentru care nu există posibilitatea
excluderii: materialmente nu este posibil de a abţine ca anumiţi indivizi (ai
ţării într-un caz, ai unei localităţi în celălalt caz) să nu beneficieze de
acestea. De asemenea, iluminatul public al străzilor şi un program de
depoluare al aerului verifică condiţia imposibilităţii excluderii.
Pentru alte bunuri publice anumiţi indivizi pot fi efectiv excluşi. Această
excludere poate fi făcută fixând un preţ, cum este în general cazul pentru
bunurile private (taxa de autostradă, tichet de intrare într-o piscină
municipală); ea poate fi nominativă (casă de pensionari rezervată vechilor
salariaţi al unui serviciu public), mai mult sau mai puţin aleatoriu (sistemul
de fire de aşteptare), fondată pe criterii obiective (situaţie familială
permiţând să se obţină un loc într-o creşă).
Bunuri publice

b) obligaţia de folosire este a doua caracteristică a bunurilor publice pure.


Există obligativitatea folosirii când faptul de a dispune de un bun public nu
apare dintr-o decizie a agenţilor însăşi. Aici obligativitatea de folosire
apărea pentru apărarea teritoriului, deoarece persoanele nu pot decide ele
însele asupra unui nivel de protecţie care le-ar fi individual garantat de
către forţele armate: fiecare consumator dispune de o aceeaşi ′′cantitate′′ de
apărare a teritoriului.
Din contră, nu există obligaţia de folosire în cazul focului de artificii, căci
nu-l poţi privi dacă te decizi să stai acasă.
De asemenea, şcoala publică şi reţeaua rutieră nu verifică obligaţia de
folosire: pot prefera o şcoală privată sau să iau un tren.

c) În sfârşit, există ′′efecte de acoperire′′ (sau de aglomerare) atunci când


satisfacţia unui consumator obţinută în urma consumului unui bun public
depinde de numărul de utilizatori care beneficiază în egală măsură. Nu
există efect de acoperire pentru apărarea teritoriului naţional deoarece
eficacitatea apărării integrităţii nu depinde de numărul de locuitori.
Apărarea civilă nu urmează aceleaşi reguli, deoarece calitatea protecţiei
realizată cu ajutorul unor adăposturi antiatomice a căror capacitate de
adăpostire este dată, depinde de numărul de persoane care trebuiesc
protejate.
Justiţia nu este nici ea un exemplu de efect de acoperire pe care îl relevă
termenele care se scurg între depunerea unui dosar şi judecarea lui de către
un tribunal.
Şcoala publică şi reţeaua rutieră pot de asemenea să prezinte efecte de
acoperire când clasele sunt supraîncărcate şi când ambuteiajele reduc
fluiditatea traficului în aglomerări.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Efectele de acoperire sunt de fapt exemple de ceea ce vom numi mai general
efecte externe, adică situaţia în care satisfacţia unui agent (aici utilizatorul
unui serviciu public) este ajutată în mod direct de deciziile altor agenţi.

Să remarcăm în sfârşit că un bun public poate privi un număr limitat de


indivizi sau, din contră, totalitatea colectivităţii naţionale. Un program de
depoluare este un bun public pur care nu modifică mediul ambiant decât
pentru rezidenţii din zona poluată, pe când apărarea teritoriului priveşte pe
toţi cetăţenii.

Această distincţie se aplică de asemenea bunurilor publice mixte. Astfel, o


clasă suplimentară deschisă într-o şcoală şi construcţia unui pod sau a unei
grădini publice sunt susceptibile să amelioreze bunăstarea locuitorilor
localităţii respective pe când un program de televiziune retransmis pe un
canal naţional priveşte totalitatea indivizilor ţării.

Tabelul următor rezumă această clasificare, reluând diferitele exemple


prezentate.
posibilă

L- local
N-naţional
L

Şcoala primară, cimitirul


Există obligaţia folosirii

Există efecte de acoperire

Sănătate şcolară, inspecţia muncii


Excluderea anumitor agenţi este

Serviciu de stare civilă, eliberarea


L

cărţii gri
DA

Conţinutul informatic al
N
DA

declaraţiilor de venit
Teatru, şcoală publică, piscină,
L
DA

casă de pensionari
NU DA

Autostrăzi cu plată, universităţi,


N
NU

asistenţă publică
NU

Reţea locală de televiziune(cablu)


N

Televiziune cu decoder
L

Poliţie municipală
Bunuri publice

DA

Poliţie naţională, jandarmeria


DA

Iluminat public, staţie de epurare


L
NU

apă
NU

Apărarea teritoriului
DA

Birou de informaţii al unei gări,


NU

graădină publică
NU

Parc naţional
N L

Radio local, afişaj municipal


N

Televiziune
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

5.2 Producţia optimală de bun public

Ce procent din resursele sale trebuie să consacre o economie pentru


producţia bunurilor publice şi cum trebuie să fie finanţată această producţie?

Această întrebare este delicată în cazul în care excluderea este imposibilă


deoarece folosirea acestor bunuri publice nu poate fi rezervată agenţilor care
achită un anumit tarif.

Nu poate exista piaţă pentru astfel de bunuri şi în general revine


administraţiilor publice (stat sau colectivităţi locale) să organizeze
producţia acestor bunuri publice şi de a prevedea modalităţile de finanţare.

Se întâmplă cu toate acestea ca organizaţii private să concure la finanţarea


producţiei de bunuri publice unde excluderea este imposibilă (este cazul de
exemplu când o fundaţie susţine financiar cercetarea fundamentală). Se
presupune că este imposibil de a exclude oricare din rezultatele cercetării
fundamentale, faţă de cercetările aplicate pentru care poate fi utilizat
sistemul de brevete.

Pentru a caracteriza nivelul optimal de producţie a bunurilor publice, vom


începe cu un exemplu.

Să ne imaginăm o colectivitate în care n consumatori beneficiază de un bun


public produs în cantitatea x.

Să presupunem că producţia de x ore de programe săptămânale antrenează


un cost total egal cu CT(x): acest cost cuprinde salariul jurnaliştilor şi
animatorilor, cheltuielile de punere la punct a programelor, cumpărarea,
întreţinerea şi cheltuielile de funcţionare a materialului etc.
Bunuri publice

Numim disponibilitate marginală de plată a consupatorului i, suma pe


care acesta ar fi dispus să o plătească pentru a putea beneficia de o unitate
suplimentară de bun public, adică de o oră de program suplimentar în plus.

Această dispobibilitate marginală de plată a individului i va fi notată


Dmi (x) . Ea depinde de x şi funcţia Dmi (x) poate să fie considerată
descrescatoare: când un volum scăzut de programe este produs individul i
resimte insuficienţa emisiunilor cu mai multă acuitate şi el va fi gata să
sacrifice o sumă de bani neneglijabilă pentru ca radioul local să furnizeze o
oră în plus pe săptămână. Din contră, dacă există deja un volum important (x
mare), suma pe care individul i va fi gata să o plătească pentru o oră în plus
este mult mai mică.
n
Suma disponibilităţilor marginale de plată se scrie: ∑ Dmi ( x) .
i =1

Ea reprezintă ceea ce colectivitatea locuitorilor din aglomerarea respectivă


ar fi dispusă să plătească pentru ca studioul să poată emite o oră în plus
când durata săptămânală a programelor este egală cu x ore.

Pentru a determina durata optimală a emisiunilor, această sumă de


disponibilităţi marginale de plată ar trebui comparată cu costul marginal
dCT
Cm = (suplimentul de cost pe care-l antrenează o oră de emisiuni în
dx
plus).
n
Dacă ∑D
i =1
i
m ( x) > C m atunci durata emisiunilor ar trebui crescută, deoarece

avantajele pe care le aduce această prelungire a programelor depăşesc


costurile adiţionale corespunzătoare.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

n
Dacă ∑D
i =1
i
m ( x) < C m atunci ar trebui redusă durata emisiunilior căci

pierderea de satifacţie a utilizatorilor ar fi mai mult decât compensată prin


economia costurilor.

Deci, va trebui fixată durata emisiunilor de la radioul local la un nivel x*,


definit prin egalitatea sumei sumei disponibilităţilor marginale de plată şi a
costului marginal.
n

∑D
i =1
i
m
( x* ) = Cm ( x* )

Figura de mai jos ilustrează această condiţie de optimalitate.

Dm

Cm
Dm3

Dm2

Dm1

x* x
Bunuri publice

Curba Dm reprezintă suma disponibilităţilor marginale de plată Dmi , ea se

deduce deci din curbele Dmi prin însumare verticală. Curbele Dm şi C m se

taie la optimul x * .

5.3 O formulare mai generală

Analiza de mai înainte nu este prea riguroasă căci ea nu explică cu


adevărat preferinţele agenţilor (asupra bunurilor publice dar de asemenea
asupra bunurilor private) şi mai ales asupra bunurilor fiind în acelaşi timp
incompletă pentru că nu explică cum poate fi finanţat bunul public.

Ca să fim mai precişi, să considerăm o economie care conţine m


consumatori, preferinţele consumatorului i fiind reprezentate de funcţia de
utilitate U i ( x, M i ) , unde:

x = cantitatea dintr-un public pentru care excluderea este imposibilă.

M i = valoarea resurselor pe care consumatorul i poate să le consacre

consumului de bunuri publice.(În mod echivalent, M i reprezintă cantitatea


dintr-un bun privat reprezentativ consumat de un individ şi cumpărat la un
preţ unitar egal cu 1).

Presupunem că alegerea cantităţii de bun public să fie afacerea unui


planificator care încearcă să maximizeze bunăstarea celor pe care-i
administrează.

Pentru a reprezenta această bunăstare colectivă plecând de la preferinţele


individuale, să presupunem că planificatorul maximizează o sumă
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

ponderată a utilităţilor:
m
w = ∑ α i ⋅ U i ( x, M i )
i =1

w = este numită funcţie de utilitate colectivă

α i = ponderea acordată de planificator individului i în definirea bunăstării


colective.

Planificatorul trebuie să determine cantitatea optimală de bun public găsind


finanţarea necesară.

Dacă se prelevă t i lei (de exemplu sub formă de taxe) individului , valoarea

consumurilor sale în bunuri private va fi de: M i = Vi − Ti unde:

Vi = venitul consumatorului i care este aici o dată a problemei.

Planificatorul trebuie să aleagă prelevările t i şi cantitatea de bun public x,

respectând echilibrul bugetar al întreprinderii care produce bunul public


(radioul local în exemplul nostru).

Ţinând cont de această restricţie şi notând cu CT(x) funcţia de cost total al


bunului public, problema se scrie astfel:
m
′′Să se maximizeze ∑α
i =1
i ⋅ U i ( x,Vi − t i )

sub restricţia
m

∑t
i =1
i − CT ( x) = 0 ′′
Bunuri publice

Lagrangeanul se scrie în acest caz:

m m
L= ∑ α i ⋅ U i ( x,Vi − t i ) + λ (∑ t i − CT ( x))
i =1 i =1

Condiţiile de optimalitate sunt:

⎧ ∂L m ∂U i
⎪ ∂x = ∑ α i ∂x − λ ⋅ C m ( x) = 0
⎪ i =1

⎪ ∂L = −α ∂U i + λ = 0
⎪⎩ ∂t i i
∂M i

Aceste condiţii de optimalitate împreună cu restricţia de echilibru bugetar


pentru producţia bunului public constituie un sistem de m+2 ecuaţii care
determină cele m+2 necunoscute: λ,x,t1,…,tm.

∂L λ
În particular condiţia = 0 implică relaţia α i = ; i = 1, m .
∂t i ∂U i ∂M i

∂L
Raportând în egalitatea = 0 se obţine relaţia:
∂x
m
∂U i ∂x
∑ ∂U
i =1 ∂M
= C m ( x) Această condiţie se numeşte condiţia Bowen
i i

– Lindahl – Samuelson (B.L.S.)

Pentru a o interpreta, să examinăm mai înainte chestiunea următoare. Să


presupunem că îi propunem consumatorului i o creştere a cantităţii de bun
public dx>0. Ce sumă suplimentară dt i ar accepta să plătească pentru a
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

putea efectiv să dispună de această cantitate suplimentară dx? Consumatorul


i n-ar accepta să plătească dt i în plus decât dacă utilitatea sa nu se
diminuează.

Cum avem Ui =Ui (x, Mi ) =Ui (x,Vi −ti ) consumatorul ar accepta să plătească cel

mult o sumă dt i care verifică condiţia:

∂U i ∂U i dt i ∂U i / ∂x
dU i = dx − dt i ≥ 0 adică ≤
∂x ∂M i dx ∂U i / ∂M i

Termenul din dreapta reprezintă rata marginală de substituţie a bunului


privat cu bunul public şi se interpretează deci ca contribuţia suplimentară
maximală pe care consumatorul i ar accepta pentru a beneficia de o unitate
suplimentara de bun public, adică ceea ce am numit disponibilitatea
marginală de plată a acestui consumator.

Condiţia B.L.S. nu exprimă altceva decât egalitatea sumei disponibilităţilor


marginale de plată şi a costului marginal al bunului public.

Contribuţiile t i sunt în aceeaşi măsură definite prin condiiţile de


optimalitate enunţate mai sus şi ele verifică
∂U 1 ∂U 2 ∂U m
: α1 ⋅ = α2 ⋅ = K = αm ⋅ .
∂M 1 ∂M 2 ∂M m

∂U i
Termenul αi reprezintă variaţia bunăstării colective când
∂M i
consumatorul i dispune de 1 leu în plus pentru a achiziţiona bunuri private
şi se poate numi utilitate maginală socială a venitului individului.
Bunuri publice

Condiţia precedentă exprimă deci că contribuţiile sunt calculate în aşa fel


încât să egaleze utilităţile marginale sociale ale veniturilor diferiţilor
indivizi.

Codiţia B.L.S. împreună cu egalitatea utilităţii marginale sociale a


venitului diferiţilor consumatori caracterizează comple producţia optimală
de bun public şi modalităţile de finanţare a sa.

Dacă planificatorul posedă o informaţie perfectă asupra preferinţelor


agenţilor, adică dacă cunoaşte funcţia de utilitate U ( x, M i ) şi de asemenea
funcţia de cost CT(x) – atunci ar trebui să fie în măsură să calculeze această
soluţie optimală şi deci de a decide prelevările care trebuie făcute asupra
veniturilor indivizilor pentru a finanţa bunul public.

Cu toate acestea este puţin realist de a presupune că o administraţie poate


astfel să posede o informaţie foarte precisă asupra preferinţelor agenţilor.
Cum să determini atunci producţia bunului public? Echilibrul cu
subscripţie este o soluţie.

5.4 Echilibrul cu subscripţie

Presupunem aici că fiecare consumator varsă o contrubuţie voluntară


permiţând finanţarea bunului public, suma contribuţiilor definind cantitatea
care poate fi produsă.

Se poate observa imediat că agenţii îşi vor determina subscripţia neţinând


cont decât de avantajele pe care le trag posesorul şi ignorând complet
satisfacţia suplimentară resimţită de alţi agenţi.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Acest comportament noncooperativ, este în orice caz cel mai probail de


îndată ce numărul de agenţi este suficient de important pentru ca aceştia să
nu poată să se concureze şi să determine împreună contribuţia.

Dacă se reţine această ipoteză, consumatorul i îşi determină contribuţia sa t i

considerând contribuţiile t j ; j ≠ i ca date.

Notăm g(T) cantitatea de bun public care poate fi produsă cu o subscripţie


totală a cărei sumă este egală cu T.

Funcţia g(T) nu este nimic altceva decât funcţia inversă a funcţiei de cost.
m
g = CT −1 . Cum avem aici: x = g (T ) = g (∑ t j ) utilitatea consumatorului i
j =1

apare ca o funcţie de subscripţie individuală:


m
U i = U i [ g (∑ t j ),Vi − Ti ]
j =1

iar subscripţia t i este determinată prin maximizarea lui U i pentru valori ale

subscripţiei t j ,j ≠ i pe care consumatorul i le consideră ca fixate.

dU i ∂U i ∂U i
= g ' (T ) − = 0; i = 1, m ; Cum g=CT-1 avem
dt i ∂x ∂M i

1 ∂U i / ∂x
g' = = 1 , deci = C m ( x)
CT −1 Cm ∂U i / ∂M i

La echilibru cu subscripţie există deci egalitate între costul marginal şi


disponibilitatea marginală de plată pentru fiecare consumator, ceea ce
diferă de condiţia B.L.S: procedura de subscripţie nu dconduce la o
producţie optimală a bunului public.
Bunuri publice

Această suboptimalitate a echilibrului cu subscripţie rezultă din caracterul


noncooperativ al procedurii: consumatorii nu ţin cont de faptul că
contribuţia lor ameliorează satisfacţia altor agenţi şi din această cauză ei
aleg de a subscrie o sumă care este inferioară celei care este socialmente
optimală.

5.5 Exemplu

Presupunem că toţi consumatorii au o aceeaşi funcţie de utilitate care se


scrie:

U i ( x, M i ) = a ⋅ log x + b ⋅ log M i şi de asemenea că au acelaşi venit V.

Considerăm că x unităţi de bun public costă x lei, adică CT ( x) = x .

Considerăm o funcţie de utilitate colectiv egalitară, astfel că:


a m Mi
α 1 = α 2 = ... = α m . Condiţia B.L.S se scrie atunci astfel: ∑ = 1. La
b i =1 x
optim, toţi consumatorii contribuie pentru o sumă t la finanţarea bunului
public (avem deci t i = t ; i = 1, m deoarece toţi agenţii sunt în aceeaşi

situaţie). Cum M i = V − t şi x = m ⋅ t avem contribuţia individuală

aV
optimală t * ; t * =
a+b

Să exprimăm cazul echilibrului cu subscripţie. Egalitatea disponibilităţilor


V −t
marginale de plată şi a costului marginal se scrie atunci: a = 1 şi
b⋅m⋅t
aV
defineşte contribuţia individuala de echilibru t ; t =
a + bm
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Se vede că t este mai mic decât t * : procedura de subscripţie conduce deci


la o contribuţie insuficientă a agenţilor şi deci la o supraproducţie de bun
public.

Această supraproducţie este în mod particular marcată când numărul de


agenţi este mare căci avem t → 0 când m → ∞ .

Sistemul de subscripţie nu constituie deci o metodă satisfăcătoare pentru a


determina cantitatea de bun public care trebuie produsă.

Dintr-un punct de vedere diferit, s-a văzut că echilibrul general al unei


economii în concurenţă perfectă conduce la o anumită formă de eficacitate
în alocarea resurselor când nu se produc decât bunuri private: echilibrul
general apărea a fi un ′′optim Pareto′′ adică o situaţie în care este imposibil
de ameliorat satisfacţia unui consumator fără a o diminua pe cea a unui alt
consumator.

Este logic să ne întrebăm dacă un sistem comparabil cu piaţa poate fi pus în


funcţiune în cazul bunurilor publice şi dacă eficacitatea proprie a acestui
sistem în concurenţa perfectă poate să fie extinsă şi pentru bunurile publice.
Echilibrul Lindahl aduce un răspuns la această întrebare.

5.6 Echilibrul Lindahl

Simplificăm puţin cadrul de analiză definit în capitolele precedente


presupunând acum că funcţiile de utilitate se scriu :
U i ( x, M ) = u i ( x ) + M i
adică, reţinând o ipoteză de constanţă a utilităţii marginale a bunutilor
private. De altfel, vom considera o funcţie de utilitate egalitară:
α 1 = α 2 = ... = α m
Bunuri publice

m
Cu aceste ipoteze, condiţia B.L.S se scrie: ∑ u ( x) = C
i =1
'
i m ( x)

şi această condiţie este suficientă pentru a determina cantitatea optimală de


bun public.
1) Presupunem că un ”preţ personalizat” este afectat fiecărui consumator:
preţul pi defineşte aici suma pe care consumatorul i trebuie să o plătească
penru fiecare unitate de bun public de care vrea să dispună.
Consumatorul i determină atunci o cerere de bun public ce-i este proprie şi
care este notată cu xi şi o cerere de bun privat M i maximizându-si
utilitatea:
⎧max[u i ( xi ) + M i ]

⎩ p i xi + M i = Vi
Dacă λ este multiplicatorul Lagrange asociat restricţiei de echilibru
bugetar al consumatorului şi dacă L este lagrangeanul, cererile de bun
public şi privat verifică condiţiile de ordinul I.


⎪ L ( x i , M i , λ ) = u i ( x i ) + M i + λ [V i − p i x i − M i ]
⎪ ∂L
⎨ = u i' ( x i ) − λ p i = 0

⎪ i x
⎪ ∂L
⎪ =1− λ = 0
⎩ ∂M i

şi deci u i' ( xi ) = pi
2) Presupunem pe de altă parte ca producţia de bun public să fie asigurată
de o întreprindere care-şi maximizează profitul evaluând fiecare unitate de
m
bun public la preţul: p = ∑ pi .
i =1

m
Profitul acestei întreprinderi se scrie: Π = (∑ pi ) x − CT ( x)
i =1
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

şi el este maximal pentru o cantitate de bun public ce verifică egalitatea


∂Π
preţului p cu costul marginal C m (x) , adică =0
∂x
m

∑p
i =1
i = C m ( x)

Prin definiţie, preţurile personalizate p1 , p 2 ,…, p m definesc un echilibru

Lindahl dacă pentru aceste preţuri toţi consumatorii cer aceeaşi cantitate
de bun public, spre exemplu xi = x; (∀)i = 1, n .
La un echiliru Lindahl avem:
m
u i' ( x) = pi ; i = 1,L, m ; ∑ u ( x) = C
i =1
'
i m ( x)

Condiţia B.L.S. este deci verificată la echilibrul Lindahl.


Se pare că a fost găsită o procedură descentralizată care permite
determinarea producţiei optimale de bun public, planificatorul poate să
realizeze o tatonare walrasiană din cadrul concurenţei perfecte (o tatonare
asupra preţurilor personalizate).
În tatonarea walrasiană, comisarul de preţuri creşte preţul (comun pentru
toţi agenţii) când cerera totală depăşeşte oferta totală şi îl scade în caz
contrar până când cererea totală este egală cu oferta totală.
În cazul de faţă ne putem imagina că planificatorul creşte preţul
personalizat al agenţilor care cer mai mult bun public relativ la preţul
personalizat a celor care cer o cantitate mică, în ideea de a converge către
o situaţie în care toţi cer aceeaşi cantitate. Simultan planificatorul va
veghea la faptul ca suma preţurilor să conducă la o egalitate între cantitatea
cerută şi cea oferită de întreprindere.
Se poate tinde astfel către un echilibru Lindahl în care se produce o cantitate
optimală de bun public.
Bunuri publice

Acest scenariu este verosimil? Din păcate, nu, căci este puţin probabil ca
consumatorii să se preteze la regulile jocului impus.
La echilibrul Lindahl, consumatorii plătesc bunul public la preţuri diferite
(aici t i = pi x ) şi dispun cu toate acestea de aceeaşi cantitate (pentru că prin
ipoteză excluderea este imposibilă).
În tatonarea care ar trebui să conducă la echilibru, consumatorul i va
înţelege rapid că interesul lui este să anunţe o cerere de bun public mai
scăzută care nu este cu adevărat reală, pentru a beneficia de un preţ
personalizat mai mic.
Deci este foarte probabil că consumatorii îşi vor masca preferinţele
veritabile pentru a contribui cu o sumă mai mică la finanţarea bunului
public.
Acest model de echilibru al lui Lindahl pune în evidenţă dificultatea
fundamentală ce se întâlneşte atunci când se doreşte conceperea unui
mecanism ce permite determinarea producţiei optimale de bun public şi care
se reduce la întrebarea următoare:
-Cum trebuie provocaţi consumatorii ca să arate disponibilităţile lor
marginale reale de plată pentru bunul public?
Problema este mai delicată când creşte numărul de consumatori.
Fiecare agent luat individual va avea tendinţa să ascundă cererea sa reală de
bun public gândind că comportamentul său nu are nici o importanţă în
determinarea cantităţii de bun public ce va fi stabilită.
Mascându-şi propriile gesturi, el poate spera să beneficieze de o prelevare
mai scăzută (ca în cazul tatonării care conduce la echilibrul Lindahl), fără să
modifice în mod fundamental cantitatea produsă de bun public.
Se spune în acest caz că el se comportă ca un ”pasager clandestin”
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

5.7 Votul majoritar

O altă posibilitate pentru a determina producţia de bun public şi a


contribuţiilor individuale constă în a organiza un vot.
Presupunem că m agenţi decid printr-o procedură de vot majoritar asupra
contribuţiei individuale t care să permită să se finanţeze producţia g(t)
unităţi de bun public.
Avem T = mt . Pentru a simplifica calculele se va presupune g(T)=T şi
U i ( x, M i ) = ai ln( x) + M i

T lei permiţând deci să se producă T unităţi de bun public şi parametrul ai


traduce preferinţa pe care o manifestă consumatorul i pentru bunul public.
Plecând de la condiţia B.L.S. un un calcul elemntar arată că producţia
optimală de bun public x* se scrie aici:
∂U i
m m
∂x =
m
ai
x * = ∑ ai ; ∑ ∑ = 1 ; Cm = 1
i =1 i =1 ∂U i i =1 x
∂M i
Dacă fiecare consumator varsă t lei (sub formă de impozit) producţia de bun
public este egala cu m*t. Utilitatea individului i apare atunci ca o funcţie de
prelevare individuală prin relaţia: U i (t ) = ai ln(mt ) + Vi − t deoarece x=mt şi

M i = Vi − t .
Bunuri publice

Funcţia U i (t ) este reprezentată grafic mai jos.

Ui (t)

Ui(t)

ai t
Utilitatea consumatorului i în
funcţie de prelevarea uniformă t

m ⋅ ai a
U i' (t ) = − 1 = i − 1 = 0 ; t = ai
mt t
Consumatorul i doreşte deci ca contribuţia individuală să fie fixată la o
sumă ai care ar permite să se producă o cantitate de bun public egala cu

mai .

Anumiţi consumatori doresc ca să se produca o cantitate de bun public


superioară celei optimale x* - aceeia pentru care parametrul ai este superior

mediei (a1 + a 2 + ... + a m ) / m şi alţii care preferă o cantitate mai scăzută.


m
După regula B.L.S cantitatea optimala de bun public este deci x * = ∑ ai .
i =1

Pe de altă parte, funcţia U i (t ) permite să se exprime preferinţele individului


i dacă acesta trebuie să aleagă între două posibilităţi pentru nivelul de
prelevare t.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Această funcţie U i (t ) nu prezintă decât un singur punct de maxim local: ea

este crescătoare pentru t < ai , apoi descrescătoare pentru t > ai . Se spune


ca preferinţele agentului i sunt unimodale.
Presupunem acum că un vot majoritar este organizat pentru a determina t.
Unimodalitatea preferinţelor va permite să se arate că votul majorităţii ar
trebui să conducă să se reţină nivelul de prelevare t care este preferat de
către agentul” median” dacă m este impar.
Acest agent median este definit prin faptul că jumatate din ceilalţi
consumatori doresc o prelevare inferioară nivelului dorit de acest agent, în
timp ce cealaltă jumătate doreşte din contră o prelevare mai importantă.
Dacă indivizii sunt clasaţi prin ordinul de preferinţă crescător pentru bunul
public, adică dacă se pune a1 ≤ a 2 ≤ a3 ≤ ... ≤ a m individul median este
definit aici prin indicele i=M cu

m −1
M =
2

Să ne imaginăm că un nivel de prelevare t 0 este propus, cu t 0 ≠ a M şi să

presupunem de exemplu că t 0 < a M (un raţionament similar se aplică atunci

când t 0 > a M ).
În acest caz există în mod necesar un alt nivel de prelevare care va fi
preferat lui t 0 de o majoritate de inivizi.

Pentru a înţelege acest punct, să considerăm o prelevare t1 puţin mai mare


ca t 0 . După ipoteza de unimodalitate a preferinţelor, orice individ i pentru

care ai > t 0 preferă t1 lui t 0 .


Bunuri publice

Cum t 0 < a M , există cel puţin 50% din indivizi care preferă t1 lui t 0 .

Propunerea t 0 nu va putea fi deci reţinută în cadrul unei proceduri de vot


majoritar unde pot fi emise contrapropuneri.

Singura propunere care nu poate să fie pusă în minoritate este aceea care
corespunde celei mai bune alegeri a agentului median, adică t= a M .
Raţionamentul este puţin modificat cnd m este par. În acest caz singurele
propuneri care pot fi reţinute corespund agenţilor având indicii i=(m/2)-1 şi
i=(m/2)+1.
Procedura de vot majoritar conduce deci la prelevarea uniformă egală cu
a M şi deci să se producă m a M unităţi de bun public.

Această decizie nu este în general optimală deoarece m ⋅ a m ≠ x * .

Optimalitatea nu va fi realizată decât atunci când am =


∑a i
;
m
g (T ) = T = mt adică în cazul egalităţii medianei şi a mediei parametrilor
ai .

Dacă producţia x * ar putea fi obţinută cu un echilibru Lindahl, agentul I ar


plăti un preţ individual unitar pi egal cu utilitatea marginala pentru bunul
public:

ai ai
pi = =
x* ∑aj
j

El ar contribui deci la finanţarea bunului public cu o sumă pi x * = ai pe

când în cazul votului majoritar ar plăti a M .


Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Votul majoritar avantajează deci indivizii ce ţin foarte mult de bunul public
şi descurajează pe ceilalţi în comparaţie cu echilibrul Lindahl.
În practică, persoanele favorizate nu sunt totdeauna aceleaşi în aşa fel încât
procedura de vot majoritar poate fi considerată ca o soluţie a celui mai mic
rău care nu înclină sistematic deciziile publice în favoarea unora sau altora.

S-ar putea să vă placă și