Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
B unuri publice
Se spune despre astfel de bunuri că sunt bunuri publice pure. Dacă una din
aceste condiţii nu este verificată se spune că avem bunuri publice mixte.
a) Nu există posibilitatea excluderii când natura bunului public face ca să nu
fie posibil de a-i rezerva folosinţa de către anumiţi agenţi.
Apărarea teritoriului şi la un alt nivel, un foc de artificii organizat de un
comitet local sunt bunuri publice pentru care nu există posibilitatea
excluderii: materialmente nu este posibil de a abţine ca anumiţi indivizi (ai
ţării într-un caz, ai unei localităţi în celălalt caz) să nu beneficieze de
acestea. De asemenea, iluminatul public al străzilor şi un program de
depoluare al aerului verifică condiţia imposibilităţii excluderii.
Pentru alte bunuri publice anumiţi indivizi pot fi efectiv excluşi. Această
excludere poate fi făcută fixând un preţ, cum este în general cazul pentru
bunurile private (taxa de autostradă, tichet de intrare într-o piscină
municipală); ea poate fi nominativă (casă de pensionari rezervată vechilor
salariaţi al unui serviciu public), mai mult sau mai puţin aleatoriu (sistemul
de fire de aşteptare), fondată pe criterii obiective (situaţie familială
permiţând să se obţină un loc într-o creşă).
Bunuri publice
Efectele de acoperire sunt de fapt exemple de ceea ce vom numi mai general
efecte externe, adică situaţia în care satisfacţia unui agent (aici utilizatorul
unui serviciu public) este ajutată în mod direct de deciziile altor agenţi.
L- local
N-naţional
L
cărţii gri
DA
Conţinutul informatic al
N
DA
declaraţiilor de venit
Teatru, şcoală publică, piscină,
L
DA
casă de pensionari
NU DA
asistenţă publică
NU
Televiziune cu decoder
L
Poliţie municipală
Bunuri publice
DA
apă
NU
Apărarea teritoriului
DA
graădină publică
NU
Parc naţional
N L
Televiziune
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă
n
Dacă ∑D
i =1
i
m ( x) < C m atunci ar trebui redusă durata emisiunilior căci
∑D
i =1
i
m
( x* ) = Cm ( x* )
Dm
Cm
Dm3
Dm2
Dm1
x* x
Bunuri publice
taie la optimul x * .
ponderată a utilităţilor:
m
w = ∑ α i ⋅ U i ( x, M i )
i =1
Dacă se prelevă t i lei (de exemplu sub formă de taxe) individului , valoarea
sub restricţia
m
∑t
i =1
i − CT ( x) = 0 ′′
Bunuri publice
m m
L= ∑ α i ⋅ U i ( x,Vi − t i ) + λ (∑ t i − CT ( x))
i =1 i =1
⎧ ∂L m ∂U i
⎪ ∂x = ∑ α i ∂x − λ ⋅ C m ( x) = 0
⎪ i =1
⎨
⎪ ∂L = −α ∂U i + λ = 0
⎪⎩ ∂t i i
∂M i
∂L λ
În particular condiţia = 0 implică relaţia α i = ; i = 1, m .
∂t i ∂U i ∂M i
∂L
Raportând în egalitatea = 0 se obţine relaţia:
∂x
m
∂U i ∂x
∑ ∂U
i =1 ∂M
= C m ( x) Această condiţie se numeşte condiţia Bowen
i i
Cum avem Ui =Ui (x, Mi ) =Ui (x,Vi −ti ) consumatorul ar accepta să plătească cel
∂U i ∂U i dt i ∂U i / ∂x
dU i = dx − dt i ≥ 0 adică ≤
∂x ∂M i dx ∂U i / ∂M i
∂U i
Termenul αi reprezintă variaţia bunăstării colective când
∂M i
consumatorul i dispune de 1 leu în plus pentru a achiziţiona bunuri private
şi se poate numi utilitate maginală socială a venitului individului.
Bunuri publice
Funcţia g(T) nu este nimic altceva decât funcţia inversă a funcţiei de cost.
m
g = CT −1 . Cum avem aici: x = g (T ) = g (∑ t j ) utilitatea consumatorului i
j =1
iar subscripţia t i este determinată prin maximizarea lui U i pentru valori ale
dU i ∂U i ∂U i
= g ' (T ) − = 0; i = 1, m ; Cum g=CT-1 avem
dt i ∂x ∂M i
1 ∂U i / ∂x
g' = = 1 , deci = C m ( x)
CT −1 Cm ∂U i / ∂M i
5.5 Exemplu
aV
optimală t * ; t * =
a+b
m
Cu aceste ipoteze, condiţia B.L.S se scrie: ∑ u ( x) = C
i =1
'
i m ( x)
şi deci u i' ( xi ) = pi
2) Presupunem pe de altă parte ca producţia de bun public să fie asigurată
de o întreprindere care-şi maximizează profitul evaluând fiecare unitate de
m
bun public la preţul: p = ∑ pi .
i =1
m
Profitul acestei întreprinderi se scrie: Π = (∑ pi ) x − CT ( x)
i =1
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă
∑p
i =1
i = C m ( x)
Lindahl dacă pentru aceste preţuri toţi consumatorii cer aceeaşi cantitate
de bun public, spre exemplu xi = x; (∀)i = 1, n .
La un echiliru Lindahl avem:
m
u i' ( x) = pi ; i = 1,L, m ; ∑ u ( x) = C
i =1
'
i m ( x)
Acest scenariu este verosimil? Din păcate, nu, căci este puţin probabil ca
consumatorii să se preteze la regulile jocului impus.
La echilibrul Lindahl, consumatorii plătesc bunul public la preţuri diferite
(aici t i = pi x ) şi dispun cu toate acestea de aceeaşi cantitate (pentru că prin
ipoteză excluderea este imposibilă).
În tatonarea care ar trebui să conducă la echilibru, consumatorul i va
înţelege rapid că interesul lui este să anunţe o cerere de bun public mai
scăzută care nu este cu adevărat reală, pentru a beneficia de un preţ
personalizat mai mic.
Deci este foarte probabil că consumatorii îşi vor masca preferinţele
veritabile pentru a contribui cu o sumă mai mică la finanţarea bunului
public.
Acest model de echilibru al lui Lindahl pune în evidenţă dificultatea
fundamentală ce se întâlneşte atunci când se doreşte conceperea unui
mecanism ce permite determinarea producţiei optimale de bun public şi care
se reduce la întrebarea următoare:
-Cum trebuie provocaţi consumatorii ca să arate disponibilităţile lor
marginale reale de plată pentru bunul public?
Problema este mai delicată când creşte numărul de consumatori.
Fiecare agent luat individual va avea tendinţa să ascundă cererea sa reală de
bun public gândind că comportamentul său nu are nici o importanţă în
determinarea cantităţii de bun public ce va fi stabilită.
Mascându-şi propriile gesturi, el poate spera să beneficieze de o prelevare
mai scăzută (ca în cazul tatonării care conduce la echilibrul Lindahl), fără să
modifice în mod fundamental cantitatea produsă de bun public.
Se spune în acest caz că el se comportă ca un ”pasager clandestin”
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă
M i = Vi − t .
Bunuri publice
Ui (t)
Ui(t)
ai t
Utilitatea consumatorului i în
funcţie de prelevarea uniformă t
m ⋅ ai a
U i' (t ) = − 1 = i − 1 = 0 ; t = ai
mt t
Consumatorul i doreşte deci ca contribuţia individuală să fie fixată la o
sumă ai care ar permite să se producă o cantitate de bun public egala cu
mai .
m −1
M =
2
când t 0 > a M ).
În acest caz există în mod necesar un alt nivel de prelevare care va fi
preferat lui t 0 de o majoritate de inivizi.
Cum t 0 < a M , există cel puţin 50% din indivizi care preferă t1 lui t 0 .
Singura propunere care nu poate să fie pusă în minoritate este aceea care
corespunde celei mai bune alegeri a agentului median, adică t= a M .
Raţionamentul este puţin modificat cnd m este par. În acest caz singurele
propuneri care pot fi reţinute corespund agenţilor având indicii i=(m/2)-1 şi
i=(m/2)+1.
Procedura de vot majoritar conduce deci la prelevarea uniformă egală cu
a M şi deci să se producă m a M unităţi de bun public.
ai ai
pi = =
x* ∑aj
j
Votul majoritar avantajează deci indivizii ce ţin foarte mult de bunul public
şi descurajează pe ceilalţi în comparaţie cu echilibrul Lindahl.
În practică, persoanele favorizate nu sunt totdeauna aceleaşi în aşa fel încât
procedura de vot majoritar poate fi considerată ca o soluţie a celui mai mic
rău care nu înclină sistematic deciziile publice în favoarea unora sau altora.