Sunteți pe pagina 1din 52

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE ERGONOMIE

1.1. DEFINIREA ERGONOMIEI


Definirea ergonomiei şi circumscrierea obiectului de studiu constituie o
problemă importantă, de a căror precizare depinde însuşi statutul acesteia ca ştiinţă.
În încercările de precizare a obiectului de studiu ca şi a locului şi a statutului
ergonomiei au fost formulate numeroase opinii şi s-au făcut nenumărate încercări
pentru definirea acesteia, ca ştiinţă, fără să fi ajuns, până în prezent, la un larg
consens al specialiştilor, existând şi astăzi, puncte în care părerile sunt diferite.
Literatura de specialitate prezintă deja numeroase definiţii ale ergonomiei, care
în marea lor majoritate poartă amprenta specialităţii de bază a autorilor, înclinaţi
adesea să folosească metodele, cunoştinţele şi mijloacele pregătirii lor la studierea şi
rezolvarea problemelor cu caracter ergonomic
De asemenea, cu toate că există o bogată literatură consacrată problemelor
teoretice şi examinării unor aspecte practice ale ergonomiei, multe dintre problemele
legate de definirea, circumscrierea obiectului şi relaţiilor sale cu celelalte ştiinţe ale
muncii participante la constituirea acesteia, sunt încă insuficient precizate,
nerezolvate sau rezolvate nesatisfăcător.
În privinţa obiectului ergonomiei există mai multe puncte de vedere, fapt în
virtutea căruia se întrebuinţează mai mulţi termeni pentru denumirea ei.
În acest sens, specialiştii în factorii umani din SUA sunt preocupaţi de
argumentarea celui mai potrivit termen care să desemneze acest domeniu de activitate
şi de limitele exacte ale semnificaţiei termenilor alternativi propuşi, ca de exemplu:
inginerie umană, psihologie inginerească, inginerie a factorilor umani, biotehnologie,
inginerie om-maşină, ergonomie ele, termeni care s-au folosit şi în alte ţări, dintre
care cel mai mult în Japonia.
În prezent, în SUA este acceptat termenul de inginerie a factorilor umani, iar
mai nou cel de ergonomie, în timp ce în Europa, inclusiv în ţara noastră, se utilizează
termenul de ergonomie, excepţie făcând Germania, unde întâlnim termenul
Arbeitswissenschaft (Ştiinţa muncii) şi Bulgaria, unde s-a consacrat termenul de
Antropotehnică.
În ceea ce ne priveşte, consacrarea pe plan mondial şi existenţa unei foarte
bogate literaturi de specialitate care utilizează exclusiv denumirea de Ergonomie sunt
argumente suficiente pentru a menţine această denumire.
În prezent, nu există, o definiţie oficială unanim acceptată a ergonomiei, care
să întrunească consensul specialiştilor, în literatura de specialitate întâlnindu-se
diferite formulări în cadrul cărora se confruntă mai multe tendinţe în sensul tratării
ergonomiei ca o ştiinţă interdisciplinară, ca o ştiinţă în care se întâlnesc mai multe
ştiinţe sau ca o tehnologie al cărei scop constă în aplicarea datelor obţinute din
diferite domenii independente ale ştiinţei.
Există astăzi în lume două mari curente complementare care caracterizează
ergonomia:
- primul curent, cel mai vechi, consideră ergonomia ca fiind utilizarea ştiinţelor
pentru ameliorarea condiţiilor de muncă;
1
- cel de-al doilea curent, mai recent şi mai european, consideră ergonomia ca
fiind studiul specific al muncii în vederea ameliorării sale.
Alte concepţii generează caracterul empiric, pragmatic şi de rutină al unor
cercetări şi minimalizează caracterul complex şi interdisciplinar al ergonomiei, ceea
ce limitează în mare măsură, perspectivele de dezvoltare ale acesteia.
Principala dificultate în circumscrierea obiectului ergonomiei provine din însăşi
complexitatea acestui domeniu, precum şi din, persistenţa abordărilor separate de
către disciplinele din care provine.
Ergonomia este ştiinţa integratoare, interdisciplinară, potrivit căreia mijlocul de
muncă, omul şi mediul său de muncă formează un sistem dependent de acţiunea
reciprocă a componentelor sale, fiind în acelaşi timp, deschis condiţionării sociale.
O definiţie interesantă este cea a prof. K. F. Murrell, de la Universitatea din
Bristol, unul din fondatorii Societăţii de cercetări ergonomice din Anglia, care include
în mediul de muncă nu numai mediul înconjurător în care omul lucrează, ci şi sculele
şi materialele, metodele de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ, fie ca
membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura însăşi a
omului, cu abilitatea, capacitatea şi limitele, sale. Deşi foarte cuprinzătoare, aceasta
definiţie nu pune în evidenâă caracterul interdisciplinar al ergonomiei şi nici scopul
acestei noi ştiinţe.
Şcoala franceză de ergonomie lasă să se întrevadă caracterul interdisciplinar al
ergonomiei, punând accentul pe cooperarea integratoare a mai multor ştiinţe, însă
reflectă, în continuare, insuficient scopul acesteia, dând totodată aceeaşi importanţă
vechiului punct de vedere privind adaptarea omului la maşină
Un pas înainte în legătură cu obiectul şi scopul ergonomiei este făcut în
definiţia dată de Organizaţia Internaţională a Muncii, foarte aproape de această
viziune situându-se şi definiţia dată de J. R. de Jang (Olanda).
De asemenea, prof. V. Munipov, de la Universitatea Lomonosov din Moscova,
exprimând clar îndeosebi scopul ergonomiei, lasă să se înţeleagă atât caracterul ei
multidisciplinar cât şi interdisciplinar, afirmând că ergonomia este o disciplină care a
luat naştere din ştiinţele tehnice, psihologice, fiziologice şi igienă. Ea cercetează
posibilităţile omului în procesele de muncă urmărind să creeze condiţii optime de
muncă.
Cercetătorii din ţara noastră contribuie la definirea mai precisă şi în acelaşi
timp mai cuprinzătoare a acestei noi ştiinţe.
Astfel, prof. Miron Constantinescu arată că: „ergonomia nu este o ştiinţă
unilaterală (de ramură), după cum nu este nici o ştiinţă de graniţă, de interferenţă
(precum este biochimia, biofizica etc.), ci este o ştiinţă de confluenţă şi de
convergenţă a mai multor discipline. În mod concret, ergonomia raliază, îmbină şi
coordonează probleme de tehnologie, de biologie umană, de sociologie a muncii, de
psihologie a muncii, de economie, de medicină etc." Deşi foarte cuprinzătoare nici
această definiţie nu pune în evidenţă scopul ergonomiei.
Definiţia cu cea mai largă circulaţie din ţara noastră, care este destul de
cuprinzătoare şi evidenţiază suficient de clar scopul ergonomiei, este dată în
publicaţiile de specialitate ale Ministerului Muncii şi Proiecţiei Sociale, unde se arată
că „ergonomia este o ştiinţă interdisciplinară care urmăreşte realizarea unor raporturi
2
optime între om - mijloc de muncă -mediu (fizic şi social) cu efecte deosebite în ce
priveşte creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale
omului".
Prin urmare, parcurgând şi analizând diferitele definiţii se poate constata că
acestea nu conţin elemente contradictorii, că se completează reciproc, fiecare
contribuind la circumscrierea obiectului de studiu al ergonomiei.
Având în vedere aspectele prezentate, putem considera ergonomia ca fiind „o
ştiinţă interdisciplinară care are ca obiect, studiul factorilor de solicitare a omului în
procesul muncii, în scopul menţinerii capacităţii de muncă la un nivel cât mai ridicat
pe toată durata schimbului de muncă şi a realizării pe această bază a obiectivelor
propuse".
De asemenea, în numeroase lucrări de specialitate, se porneşte de la
delimitarea a două tipuri de ergonomii care răspund în linii mari celor două etape de
dezvoltare a cercetărilor în acest domeniu, şi anume:
- ergonomia corectivă sau de corectare;
- ergonomia proiectivă, preventivă, previzională sau de concepţie.
Se apreciază astăzi că această distincţie este arbitrară şi nu are la bază criterii
ştiinţifice, deoarece corecţia nu se poate realiza fără o concepţie şi anume concepţia
ergonomică.
Este mai corect să se opereze cu noţiunile de proiectare ergonomică pentru
faza iniţială şi corecţie ergonomică în fazele următoare, proiectarea şi corecţia fiind
faze complementare, iar scopul urmărit este acelaşi, cu toate că modalităţile şi
posibilităţile de realizare a scopului pot fi diferite.
În concluzie, sarcina teoretică principală a ergonomiei constă în elaborarea
teoriei generale a activităţii omului în condiţiile producţiei moderne, iar sarcina
practică o constituie realizarea pe baze ştiinţifice a organizării muncii.

1.2. RELAŢIILE ERGONOMIEI CU ALTE ŞTIINŢE


Ergonomia ca ştiinţă interdisciplinară care sintetizează aportul mai multor
ştiinţe raţional implicate în realizarea obiectului său de cercetare, necesită luarea în
considerare a relaţiilor sale cu ştiinţele participante.
Din acest punct de vedere, datorită faptului că ergonomia are un obiect de
investigaţie foarte complex, ce poate fi privit din unghiuri variate, numărul şi
denumirea domeniilor ştiinţifice care se regăsesc în diferitele definiţii date
ergonomiei diferă de la un autor la altul.
Un rol principal în realizarea obiectivelor ergonomiei îl au ştiinţele biologice,
şi între acestea, în primul rând, fiziologia şi psihologia.
Astfel, deosebit de importante sunt raporturile ergonomiei cu fiziologia muncii
care are ca obiect studiul organismului şi al sistemelor sale funcţionale în procesul de
muncă. Ea se bazează pe elemente de antropometrie, biochimie şi biofizică şi se
continuă cu psihologia, prin fiziologia sistemului nervos şi psihofiziologie.
De asemenea, fiziologia muncii evaluează solicitarea, încordarea şi oboseala
omului în procesul de muncă şi ca urmare a datelor obţinute elaborează propunerile
pentru o astfel de organizare a condiţiilor de muncă, încât omul, prin eforturi minime,
să realizeze o eficienţă maximă.
3
Fiziologia permite specialistului în studiul muncii să cunoască gradul de
adaptare sau de neadaptare a executantului la munca efectuată, indicând totodată
momentul apariţiei oboselii şi intensitatea acesteia.
Urmărind şi cercetând, în condiţii de muncă, desfăşurarea principalelor
fenomene sau reacţii fiziologice ale organismului, privit ca un tot unitar, vizând în
special desfăşurarea funcţiilor vegetative şi ale coordonării senzomotorii din procesul
muncii, fiziologia muncii a reuşit să rezolve o serie de probleme practice referitoare
la efortul cerut pentru efectuarea diferitelor munci sau la raţionalizarea regimului de
muncă şi odihnă.
De asemenea, după cum se menţionează în una din publicaţiile de referinţă în
domeniu, în sistemul om-maşină-mediu trebuie luate în considerare două grupe de
probleme fiziologice şi anume :
- condiţiile biomecanice ale executării muncii, ceea ce a dus la detalierea în
lucrări de ergonomie a problematicii de somatometrie şi topoergonomie şi la
elaborarea de formule pentru determinarea indicatorilor antropometrici şi
biomecanici necesari evaluării ergonomice a locurilor de muncă, precum şi a
elaborării de standarde;
- repercusiunile muncii fizice şi intelectuale asupra funcţiilor organismului şi
elaborarea unor baremuri cu cerinţele diferitelor profesiuni şi cu caracteristicile
pozitive şi negative ale diverselor operaţii de muncă.
În ce priveşte ergonomia, cerinţele faţă de fiziologia muncii constau în
necesitatea de a preciza criteriile ştiinţifice organice proprii executantului, ca de
exemplu: frecvenţa cardiacă; tensiunea arterială; consumul de oxigen; metabolismul,
temperatura centrală; capacitatea pulmonară etc. care să permită aprecierea gradului
de adaptare fiziologică şi implicit nivelul de organizare ergonomică a muncii.
Pentru a realiza adaptarea maşinii la cerinţele umane, trebuie să putem analiza
şi gradul de solicitare a omului care lucrează cu maşina.
Problemele fiziologice ale ergonomiei se referă, de asemenea, la analiza
ergonomică a dinamicii capacităţii de muncă (ritm, volum, intensitate, durată, timp şi
mijloace de refacere) şi la starea funcţională a organismului uman, sub influenţa
factorilor de solicitare, care tulbură stereotipurile dinamice fixate şi în final
mecanismul coordonării senzitivo-motorie. Aceasta deoarece omul are capacitatea de
adaptare funcţională şi morfologică la sarcina şi mediul său de muncă, însă această
capacitate de adaptare este limitată, cere un timp îndelungat şi mari eforturi
biologice.
De aceea, în realizarea practică a organizării ergonomice a muncii, completarea
indicatorilor tradiţionali, clasici, deosebit de importanţi, sunt şi indicatorii privind
situaţia funcţiilor fiziologice ale omului în condiţ ii le specifice ale unei munci
concrete, ca de exemplu: forţa musculară şi frecvenţa cardiacă. Forţa musculară se
determină cu ajutorul dinamometrelor adaptate pentru diferite grupe musculare şi se
înregistrează mai recent prin procedee dinamografice care utilizează traductori
mecanoelectrici.
Un indicator fiziologic care se impune tot mai mult în cercetările ergonomice
este frecvenţa cardiacă, deoarece măsurarea lui se poate efectua relativ uşor, comod,
prezintă o variabilitate mai redusă decât alţi indicatori, iar rezultatele măsurătorilor
4
reflectă îndeaproape nivelul solicitărilor globale ale organismului. Frecvenţa cardiacă
este o funcţie liniară crescândă cu munca prestată, dacă aceasta este de tip dinamic şi
dacă numai intensitatea forţei cerute creşte, ritmul mişcărilor rămânând neschimbat.
De asemenea, creşterea frecvenţei cardiace (FC) este condiţionată de numeroşi
factori, ca de exemplu: efortul dinamic, efortul static, solicitarea neurosenzorială şi
mintală, stresul emoţional, factorii de mediu (temperaturi ri'dicate, zgomot etc).
Prin urmare, luarea în considerare a indicatorilor fiziologici corespunzători în
realizarea cercetărilor ergonomice, dă posibilitatea unei aprecieri obiective a
influenţei factorilor de solicitare a omului în procesul muncii asupra stabilităţii
activităţii biologice a acestuia.
De fapt, unele progrese care s-au făcut, îndeosebi în ultimul timp, în ceea ce
priveşte fundamentarea din punct de vedere fiziologic a adaptării normale a omului la
condiţiile specifice ale unei munci concrete, pot fi considerate încercări de a clasifica
categoriile de muncă după structura şi nivelul de intensitate a funcţiilor şi proceselor
fiziologice, de a caracteriza nivelul normal al intensităţii şi dinamica normală a
proceselor fiziologice.
Pentru a-şi putea rezolva problemele şi obiectivele, ergonomia stabileşte
raporturi corespunzătoare cu domeniul psihologiei, în general, şi al psihologiei
muncii, în special, ultima fiind pentru prima o raportare constantă la preocuparea
fundamentală a omului care este munca.
În acest sens, psihologia, care devine tot mai mult o ştiinţă biologică, sub acest
aspect, are ca obiect studiul activităţii psihice în cursul muncii, deoarece creierul şi
aparatele senzoriale participă primordial în procesul de muncă. De asemenea,
progresul cunoaşterii creierului sub raport funcţional a impulsionat dezvoltarea
neurofiziologiei şi a psihofiziologiei, încât foarte multe din mecanismele de
funcţionare ale creierului au pătruns în domeniul acestor ştiinţe, fiind studiate cu
metode biologice.
În aceste condiţii, psihologia contemporană trece la studiul emoţiei, al
motivaţiei, al comportamentului, al memoriei etc. cu metode electrofiziologice şi
biochimice, ceea ce permit obţinerea unor rezultate deosebit de importante pentru
cercetarea ergonomică.
Cu toate acestea, frontiera între psihologia muncii şi ergonomie, este oarecum
imprecisă, în Franţa întâlnindu-se chiar şi denumirea de psihologie ergonomică, ceea
ce impune clarificări suplimentare. În acest sens, psihologia personalului, denumită
altădată psihotehnică, care se ocupă, în primul rând, de recrutarea personalului şi mai
puţin de formarea şi calificarea acestuia, precum şi psihologia organizaţilor, care este
puţin răspândită în Franţa, dar este în dezvoltare în America şi în Europa de Nord,
mai ales sub denumirea de psihosociologia muncii, care studiază mai degrabă opiniile
şi atitudinile lucrătorilor (motivaţia pentru muncă, relaţiile umane etc.) decât
munca.
Psihologia muncii dezvăluie procesele şi însuşirile psihice ale omului în raport
cu totalitatea condi ţ i i l or obiective de muncă ale acestuia. Ea studiază mecanismele
psihice ale comportamentelor de muncă în diversele forme concrete de manifestare,
precum şi impactul diferiţilor factori asupra acestor mecanisme.
Prin urmare, intervenţiile psihologiei, alături-de celelalte ştiinţe participante
5
la constituirea ergonomiei, se impun cu necesitate, trebuind să acopere o gamă vastă
şi variată de aspecte, ca de exemplu :
- implicarea raţională şi echilibrată a funcţiilor psihologice ale omului în
realizarea sarcinilor de muncă ;
- investigarea potenţialului psihic aptitudinal al omului;
- determinarea mecanismelor psihologice ale acţiunilor corecte şi greşite ;
- gradul de solicitare psihică etc. ;
- studiul şi determinarea limitelor psihologice ale omului.
Sunt necesare, în continuare, o serie de precizări şi clarificări privind măsura şi
condiţiile în care psihologia muncii poate contribui la rezolvarea unor probleme ale
practicii în domeniul ergonomiei. De asemenea, având în vedere faptul că adaptarea
omului la muncă presupune o multitudine de comandamente legate de posibilităţile
psihofiziologice şi capacitatea de recepţionare a informaţiilor şi că acestea au valori
particulare pentru muncitori, fiecare reacţionând diferit, ergonomia trebuie să ia în
considerare, îndeosebi, cunoştinţele obţinute de psihologia diferenţială, care studiază
particularităţile psihologice individuale ale oamenilor.
Aşadar, se impune studierea în continuare şi găsirea căilor şi metodelor prin
care s-ar putea obţine lărgirea cunoaşterii psihologice din perspectiva cercetărilor
ergonomice. Aceasta cu atât mai mult cu cât după cum menţionează unii autori, mai
sunt încă numeroase obiecţii aduse metodelor utilizate, ceea ce impune trecerea la
analiza calitativă a rezultatelor obţinute.
În ce priveşte raportul ergonomiei cu sociologia se consideră că între aceste
două discipline există numeroase puncte de întâlnire şi domenii de colaborare,
deoarece omul în situaţia sa de muncă poate fi conceput numai în ambianţa socială de
pe locul de muncă şi din afara acestuia.
Semnificativ în ce priveşte raportul ergonomiei cu sociologia este faptul că în
unele lucrări de specialitate sunt rezervate capitole speciale incidentelor sociologice
asupra muncii, menţionându-se că în studiile ergonomice, gradul de instrucţie a
muncitorilor, vârsta şi vechimea în producţie, viaţa familială şi locuinţa, transportul şi
orarul, constituie factori sociali indispensabili pentru studierea modului de adaptare a
omului la munca sa şi a muncii la om.
Prin urmare, ergonomia nu poate face abstracţie de problematica sociologică,
studiile de ergonomie fiind orientale din ce în ce mai mult spre luarea în considerare a
factorilor sociali, necesitate ce a determinat pe unii specialişti să sublinieze că luarea
în considerare a elementelor de ordin sociologic în studiile cu caracter ergonomic
constituie direcţia modernă de dezvoltare a ergonomiei.
Totodată, rămâne de datoria sociologiei muncii să determine cu mai multă
precizie în ce condiţii poate spori incidenţa sa cu problematica ergonomiei.
În legătură cu raportul dintre ergonomie şi medicina muncii deosebit de
semnificativ este faptul că medicina are de fapt sarcina să vegheze la o bună adaptare
a omului la munca sa. Din acestă cauză, medicul poate deveni un practician de
ergonomie, dar cu condiţia ca el să studieze într-adevăr munca.
Pentru aceasta se impune promovarea cu mai multă hotărâre a noii orientări din
medicina muncii, manifestată îndeosebi în ultimul timp şi care este generată mai ales
de dezvoltarea concepţiei preventive în medicina muncii. Această nouă orientare
6
constă, printre altele, în lărgirea domeniului medicinii muncii dincolo de preocuparea
exclusivă pentru eliminarea riscurilor de îmbolnăvire profesională şi anume în
direcţia apărării şi păstrării stării generale de sănătate şi a capacităţii de muncă a
omului, pentru a contribui la realizarea şi menţinerea celui mai înalt grad posibil de
bună stare fizică şi mintală, ceea ce reprezintă concepţia modernă a stării de
sănătate. În acest sens, pe prim plan se situează medicina preventivă, creşterea
calităţii asistentei medicale la locul de muncă, promovarea a ceea ce se numeşte
medicina omului sănătos.
Concepţia actuală are la bază un scop mai larg al medicinii muncii şi
promovarea stării de sănătate prin prevenirea devierilor de la această stare a
oamenilor, datorită factorilor de solicitare din procesul muncii. Aceasta înseamnă că,
pe lângă urmărirea adaptării oamenilor pe locurile de muncă, în dependenţă de
solicitările specifice ale muncii, depistarea precoce a modificărilor morfofuncţionale
ale organismului sub influenţa factorilor de mediu sau supravegherea dinamică a unor
stări morbide, este necesar să se facă şi un examen medical în cadrul căruia se poate
investiga, de exemplu, aparatul circulator, cardiovascular, digestiv, sistemul endocrin,
acuităţile senzoriale şi se pot diagnostica deficienţele care fac ca anumite locuri de
muncă să fie contraindicate.
Iată de ce, este necesar ca medicina muncii sa acorde mai multă atenţie
mutaţiilor şi schimbărilor survenite în activitatea-omului în condiţiile producţiei
moderne, factorilor de adaptabilitate şi cauzelor morbidităţii, şi să cerceteze mai
profund, din perspectiva sa, factorii specifici organizării ergonomice a locurilor de
muncă.
O menţiune cu totul specială se poate face în legătură cu raportul dintre
ergonomie şi securitatea muncii, deoarece marea majoritate a problemelor de
securitatea muncii au un pronunţat caracter economic, mai ales dacă avem în vedere
faptul că, studiind factorii de solicitare a omului în procesul muncii, studiem implicit
condiţiile de producţie şi securitate ale acestuia.
În acest sens, Legea nr. 319 cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă,
prevede că activitatea de protecţia muncii asigură aplicarea criteriilor ergonomice
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi reducerea efortului fizic, precum şi
măsuri adecvate pentru munca femeilor şi a tinerilor şi pentru cei care lucrează în
locuri de muncă cu condiţii grele, vătămătoare şi periculoase.
Această orientare privind încadrarea sănătăţii şi securităţii muncii în
problematica generală a organizării muncii poate fi surprinsă şi în literatura de
specialitate, unde sănătatea şi securitatea muncii este tratată ca parte integrantă a
procesului de producţie, ca o componentă a organizării muncii sau ca o problemă a
ergonomiei.
În acest sens, în concepţia multor specialişti în domeniu, sfera largă a măsurilor
de protecţie a muncii presupune cunoaşterea ştiinţifică a proceselor de muncă şi a
condiţiilor de mediu în care acestea se desfăşoară, în vederea eliminării factorilor de
risc ce pot determina accidente şi îmbolnăviri profesionale.
De asemenea, complexitatea problemelor de sănătate şi securitate în muncă,
precum şi varietatea posibilităţilor de abordare a acestora, fac necesară trecerea de la
interpretarea unilaterală, simplistă, la o abordare interdisciplinară, care nu poate fi
7
realizată decât în cadrul ergonomiei.
Deoarece activitatea omului nu poate fi definită numai prin trăsăturile şi
particularităţile acestuia, deosebit de important este şi raportul ergonomiei cu
ştiinţele tehnice.
În acest sens, după cum menţionează unii specialişti în domeniu, ergonomia
rezolvă o serie de probleme ale tehnicii legate de eficienţa activităţii în sistemul om-
maşină. În plan practic, raportul dintre ergonomie şi tehnică este problema evaluării
multilaterale a factorilor ergonomici în diferite etape de creare a sistemelor om-
maşină şi de exploatare a lor.
Din acest punct de vedere, proiectarea tehnică tradiţională se efectuează
îndeosebi prin elaborarea unor elemente sau soluţii tehnice luate separat, fără a ţine
seama de legătura lor reciprocă realizată în procesul exploatării. De asemenea,
particularităţile omului se iau în seamă pe parcursul proiectării numai intuitiv,
empiric, neexistând principii, criterii şi metode ştiinţific fundamentate de luare în
considerare a factorului uman.
Totodată, efectuarea ulterior, în faza de exploatare a corecţiilor cu caracter
tehnic se face cu multe dificultăţi, inclusiv de ordin financiar, cu însemnate pierderi
de timp sau cheltuieli suplimentare, fără să neglijăm faptul că modificările respective
nu pot fi realizate decât în măsură limitată, iar uneori se adoptă unele soluţii de
compromis destul de nesatisfăcătoare din punct de vedere ergonomic.
În aceste condiţii, raportul dintre ergonomie şi ştiinţele tehnice capătă valenţe
noi care impun trecerea treptată de la proiectarea tehnică tradiţională la proiectarea
ergonomică, denumită de unii specialişti din ţările est-europene proiectare sistemo-
tehnică, în cadrul căreia obiectul proiectării îl constituie sistemul tehnic unitar cu
luarea în considerare în mod special a factorului uman.
Deci, proiectarea ergonomică constă în tratarea şi rezolvarea interdisciplinară a
tuturor problemelor legate de includerea factorului uman în sistemul tehnic proiectat,
prin realizarea unei optimizări treptate şi continue a sistemului muncă.
Aceasta înseamnă că raportul dintre ergonomie şi ştiinţele tehnice se
manifestă, pe de o parte, prin utilizarea datelor şi cunoştinţelor cu caracter ergonomic
în proiectarea echipamentului tehnic şi tehnologic, iar pe de altă parte, prin stabilirea
sau orientarea cercetărilor din domeniul ergonomiei în funcţie de problemele tehnice
ce se cer rezolvate.
Din acest punct de vedere o măsură inedită, cu valoare practică deosebită
pentru cercetarea ergonomică, o constituie creşterea preocupărilor în direcţia
elaborării de standarde cu caracter ergonomic şi de atestare ergonomică a
produselor, care va permite luarea în considerare în mai mare măsură, din faza de
proiectare a cerinţelor ergonomiei. În acest sens, s-a semnalat încă din anii 60 faptul
ca în faza de proiectare a instalaţiilor industriale trebuie luate măsuri ergonomice
pentru prevenirea riscurilor profesionale. Aşa se explică faptul că, în prezent,
obligativitatea atestatului ergonomic a fost legiferată în mai multe ţări.
În ce priveşte raportul ergonomiei cu ştiinţele economice este firesc ca în
investigaţiile sale să se ţină seama şi de aspectele economice ale influenţei factorilor
de solicitare a omului în procesul muncii.
De fapt, cercetarea ergonomică nu numai că influenţează ştiinţa economică, dar
8
îi pune în faţă noi probleme, ca de exemplu, cele ridicate de organizarea muncii în
condiţiile producţiei moderne, precum şi noi mijloace de cercetare care-i măresc
capacitatea de pătrundere în esenţa fenomenelor analizate, după cum ergonomia
beneficiază tot mai mult de optica economică atunci când se abordează problematica
specifică domeniului. Aceasta deoarece, de modul cum este apreciată eficienţa
studiilor şi cercetărilor ergonomice depinde asimilarea rapidă sau lentă, în practică, a
cerinţelor ergonomiei.
Din acest punct de vedere, o problemă deosebit de importantă este aceea
privind modul de determinare şi mai ales de interpretare a eficienţei studiilor şi
cercetărilor cu caracter ergonomic, cu atât mai mult cu. cât, în această privinţă, există
încă o serie de dificultăţi, ca de exemplu :
- sunt elaborate şi se cunosc puţine metode în această direcţie;
- în cazul când sunt create asemenea metode apar greutăţi reale în obţinerea
datelor primare (iniţiale) necesare calculului ;
- nu există la nivelul agenţilor economici date statistice sau de evidenţă primară
privind influenţa factorilor cu caracter ergonomic;
- metodologia actuală privind analiza şi fundamentarea eficienţei este.
incompletă din punct de vedere al factorilor şi rezervelor de creştere a eficienţei pe
seama introducerii cerinţelor ergonomice ;
- conceptul de eficienţă şi implicit metodologia de calcul utilizate în studiile
de organizare ergonomică a muncii sunt încă tributare unei mentalităţi, constituită,
desigur, în condiţii istoriceşte diferite;
- nu există încă o metodologie generală care să evidenţieze aspectele esenţiale
şi totodată resorturile intime ale eficienţei măsurilor ergonomice din punct de vedere
al influenţei indicatorilor cauză asupra fiecărui indicator efect.
Prin urmare, problemelor esenţiale cărora trebuie să li se dea răspuns constau
în: crearea unui sistem coerent de indicatori ai eficienţei studiilor şi cercetărilor cu
caracter ergonomic; elucidarea dependenţelor reciproce ce apar între aceştia;
fundamentarea unei metodologii unitare de utilizare complexă a lor în funcţie de
sectorul de activitate analizat.

1.3. ERGONOMIA DOMENIU ŞTIINŢIFIC INTERDISCIPLINAR


Actualitatea problemei cercetării interdisciplinare în ergonomie rezidă atât în
necesitatea caracterizării unor tendinţe predominante în evoluţia ştiinţei
contemporane, cât şi în faptul că promovarea cercetărilor interdisciplinare în
domeniul ergonomiei răspunde unor cerinţe actuale ale practicii în domeniul
organizării ştiinţifice a muncii.
Pornind de la această necesitate, se impune, în primul rând, înţelegerea cât mai
exactă a noţiunii de multidisciplinaritate (fig.1.1), în raport cu noţiunea de
interdisciplinaritate (fig. 1.2) folosite destul de des în ergonomie, care au o deosebită
importanţă teoretică că şi practică pentru dezvoltarea bazei sale teoretice şi
metodologice.

9
Fig. 1. 1. Modelul multidisciplinar al er

Fig. 1.1. Modelul multidisciplinar al Fig. 1.2. Modelul interdisciplinar al


ergonomiei ergonomiei (E)

În domeniul ergonomiei, promovarea cercetării multidisciplinare, care apare ca


o formă mai puţin dezvoltată a interdisciplinarităţii, constă în investigarea activităţii
omului în procesul muncii de către reprezentanţii mai multor domenii ştiinţifice,
clasic constituite, implicate raţional în studiul factorilor de solicitare a omului în
muncă, dar care fiecare îşi fixează obiectivul de cercetare, menţinându-se dominantă
tendinţa de stabilire cantitativă şi acumulare a datelor necesare, precum şi de
însumare a rezultatelor specifice obţinute de diferitele discipline, fiecare dintr-un
punct de vedere ştiinţific.
De exemplu, cerinţele antropometrice faţă de locurile de muncă, cerinţele
psihologice faţă de modelele informaţionale, cerinţele fiziologice faţă de gradul de
adaptare a omului în muncă, cerinţele igienice şi de protecţia muncii faţă de mediul
industrial etc. sunt formulate separat, fără a exista întotdeauna o concordanţă între
ele. De asemenea, cerinţele psihologice faţă de mijloacele de prezentare vizuală şi
acustică a informaţiei nu sunt întotdeauna legate de recomandările fiziologice privind
poziţia optimă de lucru sau regimul de muncă şi odihnă, iar proiectarea tehnică nu are
întotdeauna principii, criterii şi metode ştiinţific fundamentate de luare în considerare
a factorului uman. Chiar acţionările omului în procesul muncii, care deseori neglijate
sau pur şi simplu ignorate, ca răspunsuri motorii, nu sunt întotdeauna studiate şi
analizate în strânsă legătură cu diversitatea şi natura informaţiilor primite, cu
particularităţile aparatului locomotor (forţa minimă şi maximă, viteza maximă etc),
precum şi cu posibilităţile senzoriomotorii ale executantului. Toate acestea fac ca
optimizarea activităţii omului în procesul muncii şi a condiţiilor de desfăşurare a
acesteia să se realizeze pe rând în raport cu fiecare tip de factori în parte.
Această viziune metodologică prezintă mari dezavantaje pentru practica
organizării muncii, deoarece activitatea reală a omului în procesul muncii nu este o
simplă însumare a diferiţilor factori care o influenţează, ci un proces unitar cu strânsă
intercorelaţie, interferenţă a diverselor variabile. Neglijarea acestui fapt diminuează
valoarea teoretică şi practică a cercetărilor ergonomice ducând, chiar, la unele

10
concluzii eronate sau rezultate nesatisfăcătoare, deoarece sub incidenţa
monodisciplinarităţii datele, informaţiile şi cunoştinţele obţinute de diferite ştiinţe ale
muncii nu capătă, pe deplin, valoarea explicativă şi practică dacă activitatea omului
în procesul muncii nu este integrată în conexiunile obiective care o determină.
Prin urmare, în cadrul ergonomiei, studiul factorilor izolaţi cedează locul
abordării complexe, a activităţii omului în procesul muncii, ceea ce implică cercetări
interdisciplinare.
Constituind o nouă viziune metodologică, o nouă modalitate de acţiune,
precum şi o nouă dimensiune a investigaţiei ştiinţifice în domeniul organizării
muncii, cercetările interdisciplinare în ergonomie presupun un demers ştiinţific care
nu neglijează unitatea procesului de muncă, integralitatea sa, ci încearcă să
stabilească un dialog larg între reprezentanţii diferitelor ştiinţe participante la
constituirea ergonomiei, pentru găsirea unor criterii şi principii operaţionale comune
şi a unei modalităţi general acceptabile de convergentă şi integrare a diferitelor
direcţii de cercetare a activităţii omului în procesul muncii.
Din această perspectivă, ergonomia este un produs al interdisciplinarităţi şi
trebuie să fie dezvoltată ca atare, deoarece aceasta a apărut datorită existenţei unor
componente comune de structură, teoretice şi practice între ştiinţele care participă la
constituirea ei, încercând totodată să-şi formuleze din ce în ce mai precis obiectul de
studiu distinct, să-şi elaboreze o bază teoretică şi o metodologie proprie, un aparat
conceptual specific şi tehnici adecvate de cercetare, într-un domeniu propriu în care
datele, cunoştinţele şi rezultatele obţinute cu privire la activitatea omului în procesul
muncii dobândesc o descriere, o semnificaţie, potrivit scopului urmărit.
Profunzimea investigaţiilor ştiinţelor participante la constituirea ergonomiei
este până la un punct legată direct de specializarea lor.
Omul în timpul muncii constituie un întreg; el nu poate fi definit şi nici înţeles
dacă este privit numai din punctul de vedere al unei singure discipline, ceea ce
impune studierea din cât mai multe puncte de vedere a problematicii omului în
contextul activităţii sale şi unificarea observaţiilor disparate sau a aspectelor
particulare obţinute. De exemplu, cercetarea fenomenului complex al oboselii
profesionale este din ce în ce mai mult abordată din perspectiva mai multor discipline
ştiinţifice, urmărindu-se totodată modul de interacţiune a mulţimii factorilor de
solicitare care influenţează capacitatea de muncă şi implicit rezultatele activităţii
desfăşurate. Aşa se explică numeroasele încercări de apreciere, cu un grad cât mai
mare de precizie a intensităţii muncii, deoarece, după cum se menţionează în
literatura de specialitate, noţiunile de muncă „uşoară", „grea", „foarte grea" ele se
referă în special la solicitarea energetică profesională şi nu iau în considerare
solicitarea psihică, senzorială, capacitatea de decizie implicată, gradul de insecuritate
etc. elemente care pot spori în mare măsură dificultatea reală a muncii.
Primatul ergonomiei faţă de ştiinţele participante la constituirea sa nu se
rezumă la faptul că ea s-ar ocupa de un ansamblu format mecanic din părţi dispersate
şi independente, ci la viziunea unitară şi integratoare, organic structurată, asupra
problematicii omului în contextul activităţii sale, cu punerea în evidenţă a
interdependenţei multiple şi intercondiţionării profunde a factorilor de solicitare a
omului în procesul muncii, ceea ce îi asigură o funcţie gnoseologică superioară şi o
11
riguroasă delimitare în raport cu ştiinţele participante la constituirea ei.
Prin urmare, necesitatea cercetării interdisciplinare în ergonomie este
determinată de incidenţele diferite de studiere a factorilor de solicitare a omului în
procesul muncii ce nu aparţin şi nu pot fi niciodată epuizate de un singur domeniu
ştiinţific de cercetare.
De aceea, ergonomia nu trebuie să se confunde cu nici una dintre ştiinţele
participante la constituirea ei şi nici să se substituie acestora, deoarece prin concepţia
interdisciplinară pe care o promovează creează premisele valorificării la un nivel
superior al rezultatelor obţinute de disciplinele particulare, punând totodată în valoare
unele posibilităţi încă neexplorate ale acestor ştiinţe.
De asemenea, dezvoltarea cercetării interdisciplinare în domeniul ergonomiei,
promovarea şi maturizarea cercetărilor de acest tip impun reevaluarea dimensiunilor
diferitelor ştiinţe participante la constituirea ergonomie! şi a legăturilor sistematice
dintre ele.
Majoritatea specialiştilor în domeniu consideră că realizarea
interdisciplinarităţii, în sensul ei profund, în toate momentele pregătirii, efectuării şi
finalizării cercetărilor ergonomice necesită un însemnat efort colectiv de echipă, de
realizarea căruia depinde însăşi dezvoltarea acestor cercetări. Aceasta deoarece
echipa de cercetare ergonomică constituie cadrul organizatoric şi instituţional concret
în care se realizează o permanentă educaţie ştiinţifică şi comportamentală.

1.4. PREOCUPĂRILE ÎN DOMENIUL ERGONOMIEI PE PLAN


MONDIAL Şl IN ŢARA NOASTRĂ
Pentru a putea aprecia evoluţia şi stadiul preocupărilor în domeniul ergonomiei
şi în ţara noastră este necesar să facem câteva consideraţii şi să desprindem unele
semnificaţii privind evoluţia preocupărilor în domeniul ergonomiei pe plan mondial.
Apărută la mijlocul secolului trecut, ergonomia a avut la început, în primii
10-12 ani (1949-1961), o evoluţie mai lentă, datorită concepţiilor conservatoare ale
ştiinţelor participante la constituirea sa, care îşi creaseră un domeniu propriu de
cercetare şi nu cedau cu uşurinţă poziţiile câştigate.
Un rol hotărâtor în rezolvarea acestei dispute l-a avut zborul cosmic, care a
determinat polarizarea mai multor domenii ştiinţifice (biologie, medicină,
psihologie, antropologie etc.) pentru cercetarea problemelor noi, interdisciplinare, pe
care le ridică, precum şi pentru stabilirea posibilităţilor de suportare a zborului
cosmic de către om.
Acest moment istoric din evoluţia tehnicii moderne a dat un impuls puternic
cercetărilor ergonomice, care au fost. extinse apoi in industrie, şi a stârnit un interes
general, manifestat. îndeosebi prin reuniuni internaţionale de mare amploare ca, de
exemplu, congresele Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie (International
Ergonomics Asociation - I.E.A.), constituită la Oxford, în aprilie 1959, precum şi
congresele anuale ale Societăţii de ergonomie de limbă franceză (Sociefe
d'Ergonomie de Langue Francaise - S.E.L.F.), creată în anul 1963, care în-anul 1980
avea circa 350 membri şi care, în general, organizează colocvii mai specializate.
De asemenea, impulsionarea preocupărilor în domeniul ergonomiei a dus la
crearea de către un grup de iniţiativă, întrunit la Oxford în septembrie 1949, a
12
Societăţii de Cercetări Ergonomice din Anglia (Ergonomics Research Society -
E.R.S.), precum şi la apariţia în anul 1957 a revistei Ergonomics, la început ca organ
al Societăţii britanice de cercetări ergonomice, iar ulterior al Asociaţiei
Internaţionale de Ergonomie. La scurt timp se organizează societăţi similare într-o
serie de alte ţări, printre care: S.U.A., Franţa, Rusia, Germania, Belgia, Olanda,
Suedia etc.
În aceste condiţii AIE reuşeşte să organizeze, în anul 1901, la Stockholm,
primul său congres de ergonomie, unde s-a căzut de acord asupra termenului de
ergonomie şi unde s-au stabilit unele linii de acţiune ale ergonomiei, ca de
exemplu: analiza ergonomică a locului de muncă şi a mediului de muncă.
În următoarele decenii se fac eforturi semnificative pentru propagarea acestui
nou domeniu ştiinţific interdisciplinar. Astfel, la fiecare trei ani au loc congrese ale
Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie în diferite puncte ale Globului
Deşi relativ tânără, ergonomia reuşeşte să se impună pe plan mondial,
necesitatea acesteia fiind recunoscută de tot mai mulţi specialişti, constituirea
ergonomiei fiind efectul mai multor cauze şi totodată cauza unor orientări noi în
unele ştiinţe mai vechi.
Cu toate acestea, deşi interdisciplinaritatea ergonomiei este recunoscută,
accentul se pune diferit, în diverse, ţări, îndeosebi în prima parte a existenţei sale,
manifestându-se mai multe orientări şi tendinţe, ca de exemplu :
-tendinţa americană insistă mai mult asupra consecinţelor psihologice;
- t e n d i n ţ a scandinavă şi germană acordă o mare importanţă operaţiilor
(metodelor) ştiinţifice de măsurare;
- tendinţa italiană şi franceză în care se înfruntă specialiştii „tradiţionalişti", în
special medicii, cu tinerii proveniţi din cele mai diferite domenii care vor să-.şi
extindă cercetările;
- în ţările anglo-saxone accentul cade asupra laturii tehnologice şi a adaptării
reciproce a omului şi tehnicii ;
- autorii suedezi şi elveţieni sunt preocupaţi cu problematica locurilor de
muncă, cu accent asupra sistemelor informaţionale considerate mai mult din punct de
vedere psihologic şi fiziologic ;
- în Japonia preocupările sunt orientate atât spre problemele tehnice cât. şi cele
de psihologie, fiziologie şi de medicina muncii.
În contextul acestor orientări şi tendinţe manifestate în domeniul ergonomiei,
se poate aprecia ca deosebit de semnificativ faptul că ergonomia, ca ştiinţă
interdisciplinară, se numără printre disciplinele care polarizează atenţia a numeroşi
specialişti din alte discipline, răspunzând astfel numeroaselor probleme ale practicii
economice-sociale. Faptul este ilustrat şi de extinderea preocupărilor şi cercetărilor
de ergonomie în întreaga lume.
În ţara noastră, premisele ergonomiei sunt marcate de numeroase cercetări în
domenii ca : medicina muncii, fiziologia şi psihologia muncii, sociologia, sănătatea şi
securitatea în muncă, organizarea producţiei şi muncii care au dus la soluţii şi
aplicaţii practice cu caracter ergonomie încă cu mulţi ani înainte de apariţia
termenului de ergonomie.
Preocupările în domeniul ergonomiei s-au manifestat la început la nivelul unor
13
institute de cercetare, legate prin profilul lor de problemele activităţii omului în
procesul muncii.
În acest, cadru, deşi preocupările în domeniul ergonomiei nu s-au desfăşurat în
mod coordonat, şi nu au avut o concepţie şi o metodologie unitară, ele au dus la
obţinerea unor rezultate teoretice şi practice importante şi la dezvoltarea pe această
bază a cercetărilor cu caracter ergonomie.
Cu toate acestea, despre propagarea şi folosirea pe scară largă a ergonomiei ca
ştiinţă complexă a muncii nu se poate vorbi în ţara noastră decât din anul 1967, o dată
cu înfiinţarea Centrului de perfecţionare a pregătirii cadrelor de conducere din
întreprinderi, care a început să predea în mod organizat cunoştinţe de ergonomie în
cadrul programelor de instruire a specialiştilor în studiul muncii.
Pe plan naţional, în februarie 1968 a fost organizat în Bucureşti primul
simpozion de ergonomie, iar în anul 1969, I.D.T. publică primele sinteze documentare
în domeniul ergonomiei. De asemenea, în anul 1971, în cadrul CEPECA au fost
organizate primele cursuri de specializare în ergonomie pentru medici, psihologi,
economişti, organizatori ai producţiei, finalizate în proiecte cu conţinut ergonomic.
Creşterea preocupărilor în domeniul ergonomiei s-a reflectai, în anii următori,
şi prin organizarea unor reuniuni ştiinţifice pe ramuri de activitate (transporturi,
industrie uşoară,construcţii de maşini, sectorul forestier etc.) în cadrul cărora s-au
prezentat rezultatele celor mai valoroase cercetări şi aplicaţii practice în domeniu.
Necesitatea reuniunii eforturilor tuturor acelora care au preocupări în domeniul
ergonomiei a determinat organizarea în septembrie 1971 a Primei conferinţe
naţionale de ergonomie, care a dat un puternic impuls cercetărilor şi preocupărilor în
domeniul ergonomiei. Astfel, unele institute de cercetare şi-au organizat colective
ergonomice, iar un număr important de întreprinderi şi-au organizat laboratoare
ergonomice, care au început să se preocupe de rezolvarea complexă, interdisciplinară
a unor probleme specifice.
În aceeaşi perioadă, respectiv după anul 1971, au început să fie publicate
numeroase articole şi editate unele lucrări de specialitate, care au contribuit atât la
iniţierea cât şi la orientarea cadrelor de specialitate din întreprinderi.
O contribuţie de seamă la realizarea unui larg schimb de informaţii, opinii şi
experienţe în domeniul ergonomiei a adus-o şi Prima Conferinţă Internaţională de
Ergonomie de la Bucureşti, din luna septembrie 1974, organizată de Ministerul
Muncii în colaborare cu Biroul Internaţional al Muncii.
Cu toate progresele şi rezultatele obţinute în ţara noastră, în domeniul
ergonomiei, s-au înregistrat şi continuă să se m e n ţ i n ă o serie de greutăţi şi
neajunsuri datorate, în principal, lipsei unui cadru organizatoric adecvat, strict corelat
cu obiectivele cercetării ergonomice.
De asemenea, ceea ce nu s-a realizat, decât în mică măsură, nici pe plan
mondial şi nici în cercetarea ergonomică din ţara noastră, este convergenţa
domeniilor de cercetare care participă la constituirea ergonomiei.
N i v e l u l încă destul de scăzut, al preocupărilor în domeniul ergonomiei din
ţara noastră este determinat şi de-o serie de alte cauze, care creează dificultăţi în
extinderea şi aplicarea cercetărilor ergonomice, ca de exemplu :
-insuficient personal pregătit în domeniul ergonomiei ;
14
- calificarea insuficienta a personalului existent ;
- presiunea sarcinilor curente ale producţiei ;
- modul de determinare şi interpretare a eficienţei studiilor sau cercetărilor
ergonomice etc.
În prezent, circa 30 de ţări membre ale Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie
aplică programe educaţionale cu profil ergonomic.
Prin urmare, aspectele reliefate au adus preocupările de ergonomie ţara noastră
la un asemenea stadiu încât se impune o nouă orientare şi impulsionare a acestor
preocupări.
De asemenea, rezultatele obţinute reprezintă numai o experienţă pozitivă şi un
punct de referinţă de la care trebuie să se treacă la o acţiune programată, sistematică,
de cunoaştere şi implementare a ergonomiei în practica agenţilor economici.

15
CAPITOLUL 2
CAPACITATEA DE MUNCĂ - PARAMETRU AL ACTIVITĂŢII
PROFESIONALE

2.1. DEFINIREA, CARACTERISTICILE Şl FORMELE CAPACITĂŢII


DE MUNCĂ

Capacitatea de muncă constituie unul din elementele de bază ale organizării


ergonomice a muncii, deoarece determinarea şi caracterizarea acesteia, cunoaşterea
acesteia permit adoptarea măsurilor necesare pentru prevenirea apariţiei sau atenuarea
oboselii, evitându-se astfel consecinţele nefavorabile atât asupra organismului cât şi
asupra eficienţei activităţii desfăşurate.
Prin capacitate de muncă se înţelege potenţialul funcţional al organismului
uman necesar pentru a menţine un timp cât mai îndelungat, pe cât posibil pe toată
durata programului de muncă, un nivel optim de intensitate şi de eficienţă a activităţii
desfăşurate. Capacitatea de muncă mai poate fi definită ca totalitatea posibilităţilor
omului (fizice, psihice, intelectuale sau cerebrale) de a efectua sau a presta, la un
nivel maxim, o activitate utilă.
Caracterizarea sau determinarea capacităţii de muncă presupune cunoaşterea
integrală şi a organismului uman, precum şi aprecierea cât mai completă a funcţiilor
sale. În acest sens, comportarea, activitatea sau funcţionarea organismului uman
trebuie apreciate în raport cucerinţele activităţii desfăşurate, cu efortul profesional
cerut, efort care, se evaluează în raport cu ciclul activitate-repaus, care permite sau
nu compensarea sa. Aceasta deoarece munca, fiind, în primul rând, o activitate
biologică şi, în al doilea rând, economică, concordanţa dintre funcţionarea
organismului şi efortul profesional cerut trebuie să asigure menţinerea stării de
echilibru biologic al organismului şi în consecinţă protejarea acestuia. Se compară,
de fapt, existentul morfofuncţional al organismului, sau structurile morfologice care
corespund diferitelor funcţii, cu nivelul de funcţionalitate sau de solicitare a acestuia.
De reţinut că în componenta biologică a muncii sunt cuprinse toate reacţiile
structurilor organice, care în succesiunea cronologică şi în proporţii definite pentru
fiecare gen de muncă, înlănţuiesc activităţile segmentelor corpului în vederea
obţinerii rezultatelor muncii.
În acelaşi timp, ca raport între organism şi profesiune, capacitatea de muncă nu
poate fi apreciată considerând numai organismul, ci se evaluează şi în funcţie de
activitatea profesională care asigură nivelul funcţional al întregului organism,
deoarece din punct de vedere biologic, profesiunile nu sunt echivalente. Iată de ce
capacitatea de muncă, privită în sens biologic, reprezintă una din trăsăturile
importante ale omului de adaptare la cerinţele profesiunii sau a conţinutului muncii în
permanentă evoluţie. De aceea este necesar să se cunoască aptitudinile, limitele de
variaţie a funcţiilor organismului în condiţiile adaptării acestuia în procesul muncii.
Caracteristicile capacităţii de muncă sunt determinate atât de funcţiile
organismului angajat într-un anumit gen de activitate profesională cât şi de natura,
durata, frecvenţa, intensitatea sau preponderenţa solicitărilor activităţii respective.
Din acest punct de vedere, se pot deosebi :
- capacitatea de muncă preponderent fizică determinată, în special, de
componenta cinetică a organismului care cuprinde reacţiile acestuia ce determină
efectele mecanice asupra elementelor din mediul înconjurător, în vederea modificării
lor (transformări, manipulări, deplasări), precum şi asupra masei corporale, având ca
rezultat schimbarea raporturilor organismului în ansamblul său, sau ale segmentelor
sale cu elementele exterioare. Rolul principal îl au funcţiile aparatului locomotor,
respectiv, mobilităţile articulare, forţa musculară, coordonarea (abilitatea) musculară
sau motrică etc. ;
— capacitatea de muncă preponderent intelectuală determinată, în special,
de funcţiile senzoriale sau neuropsihice (încordare nervoasă, senzaţiile, percepţiile,
reprezentările, memoria, gândirea, imaginaţia etc).
Deci, capacitatea de muncă poate să aibă o dominantă fizică sau intelectuală,
însă nu trebuie neglijat faptul că aceste componente se găsesc în interdependenţă şi
într-o permanentă alternare, cu atât mai mult cu cât în virtutea principiului
sinergismului funcţional al organismului, oricât de limitate ar fi solicitările în
procesul de muncă, acestea se transmit sau se repercutează asupra întregului
organism.
Cu toate acestea, considerarea noţiunii de capacitate de muncă, ca parametru
global al activităţii profesionale, este îngreunată de faptul că majoritatea cercetărilor
în domeniu se referă la efortul fizic intens, deci la capacitatea de muncă fizică. La
rândul ei, această componentă sau dominantă fizică a capacităţii de muncă mai
cuprinde şi unele însuşiri sau procese psihice ca de exemplu: aptitudinile,
deprinderile, emoţiile, temperamentul, voinţa etc. De aceea, unii specialişti, ca de
exemplu cei germani, insistă asupra distincţiei dintre capacitatea de muncă şi
disponibilitate, aceasta din urmă fiind dependentă, îndeosebi, de voinţa de a munci,
deci de motivaţie.
Rezultă că, evaluarea capacităţii de muncă este una dintre cele mai complexe
şi controversate probleme ale ergonomiei, aceasta fiind dedusă din mai multe probe
ale capacităţii de efort sau de solicitare, din unele testări, din investigări subiective,
verbale sau comportamentale, cât şi numeroase alte date sau explorări.
Potrivit literaturii, de specialitate, în general, capacitatea de muncă se
manifestă în trei forme :
- potenţială, condiţionată de rezervele de energie ale organismului şi de
anumiţi factori psihologici;
- funcţională, utilizată efectiv în procesul de muncă ;
- de rezervă, utilizată în scopul îndeplinirii celorlalte obligaţii sociale sau
extraprofesionale.
Fără să existe o strictă delimitare între aceste forme ale capacităţii de muncă,
se poate totuşi accepta o anumită individualizare şi o echilibrare între aceste forme,
prin care asigură necesităţile energetice ale organismului, precum şi potenţialul
funcţional al acestuia pe toată durata activităţilor desfăşurate.
Capacitatea de muncă se pote exprima atât prin indicatori economici care
evidenţiază rezultatele muncii, cât şi prin indicatori psihofiziologici care redau
efectele muncii asupra stabilizării potenţialului funcţional al organismului.

2.2. FACTORII CARE DETERMINA CAPACITATEA DE MUNCĂ


Factorii care determină sau condiţionează capacitatea de muncă se potgrupa
în : factori biofiziologici, factori psihologici şi factori economico-socialişi
tehnologici. a) Factorii biofiziologici determină sau condiţionează capacitatea de
muncădin interior, fiind intrinseci organismului, şi anume:
- vârsta şi sexul;
- constituţia morfofuncţională, deoarece conţinutul biologic al activităţii
profesionale este o manifestare a sinergiei polifuncţionale, realizată de către
structurile morfologice care corespund acestor funcţii.
- conţinutul şi organizarea alimentaţiei. Astfel alimentaţia zilnică trebuie să
corespundă necesităţii de energie atât pentru procesele vitale din organismul uman
cât şi pentru munca profesională. De asemenea, organizarea alimentaţiei în cursul
celor 24 de ore poate influenţa capacitatea de muncă referitor la numărul meselor şi
al gustărilor, precum şi repartizarea acestora pe parcursul zilei, cât şi referitor la
condiţiile, obligatorii de igienă. De exemplu, fiziologii americani au ajuns la
concluzia necesităţii susţinerii nivelului energetic al organismului pe parcursul
muncii, prin servirea unor gustări uşoare din două în două ore. Comparativ cu
repartizarea tradiţională a timpului de muncă, cu o pauză de prânz la mijlocul zilei,
prin adoptarea unui program de lucru continuu, cu gustări intermediare, curba
capacităţii de muncă se menţine la un nivel superior.
Trebuie combătut obiceiul de a nu se servi micul dejun, care este uneori
amânat până la pauza de odihnă sau de masă, deoarece are consecinţe negative atât
asupra sănătăţii cât şi asupra capacităţii de muncă. Începerea activităţii fără micul
dejun lipseşte organismul de o parte din sursele de energie de care are nevoie, creşte
neliniştea organismului din cauza acidităţii gastrice, iar performanţele. în producţie
sunt mai mici cu circa 10-12%.
În legătură cu repartizarea meselor şi a gustărilor pe parcursul zilei, mai ales în
cazul organizării muncii în schimburi alternative, se recomandă să se aibă în vedere
avantajul respectării principiului asigurării confortului alimentar prin care se
înţelege buna dispoziţie pentru muncă, în absenţa senzaţiei de foame sau a aceleia de
încărcare a stomacului. Ambele senzaţii, când apar, devin factori perturbatori care
diminuează capacitatea de muncă, încetinesc ritmul de muncă, scad viteza de reacţie,
atenţia şi implicit eficienţa muncii.
În. ceea ce priveşte condiţiile de igienă personală exista încă numeroase
probleme de rezolvat. Pentru menţinerea capacităţii de muncă însă, deosebit de
importantă este problema asigurării condiţiilor necesare pentru schimbarea poziţiei
corpului în timpul servirii mesei în scopul asigurării odihneisau a activizării
circulaţiei sanguine.
- Starea de sănătate, prin care se înţelege atât absenţa unei boli, cât şi
bunăstarea ansamblului fizic, psihic şi social. Din acest punct de vedere, boala este
un dezechilibru al stării de funcţionalitate a organismului care duce la diminuarea sau
chiar pierderea capacităţii de muncă.
Dacă tulburările funcţionale au un caracter reversibil şi de scurtă durată,
pierderea capacităţii de muncă este temporară, tranzitorie. Dacă tulburările
funcţionale sunt ireversibile, pierderea capacităţii de muncă este stabilă, de lungă
durată.
Dacă tulburările funcţionale provocate de boală, atât ale organului lezat, cât şi
ale întregului organism, au încetat, chiar dacă mai persistă fenomene reziduale, se
consideră că a fost realizată recuperarea capacităţii de muncă, problemă deosebit de
complexă.
Se menţionează că orice alterare morfologică sau reducere a funcţionalităţii
organismului constituie o deficienţă. Cu toate acestea, stabilirea unui deficit organic
şi funcţional, apreciat izolat şi la un moment dat, nu constituie prin ea însăşi o
scădere a capacităţii de muncă. Deficitul în sine constituie doar una din criteriile de
apreciere, pentru că organismul posedă rezerve importante în toate organele şi pentru
toate funcţiile sale.
Aprecierea consecinţelor deficitului se face corect numai în funcţie de
capacitatea funcţională remanentă (care depinde şi de alte componente ale mediului
social), ce se compară cu solicitările la care este supus organismul în exercitarea
muncii profesionale.
Totodată, organismul uman are o mare capacitate compensatoare, ce se
realizează prin modificările de adaptare, ducând la restabilirea totală sau parţială a
funcţiilor pierdute, atât motorii, cât şi de sensibilitate.
b) Factorii psihologici determină sau condiţionează capacitatea de muncă sub
raportul laturii personalităţii omului, ca de exemplu : aptitudinile, temperamentul,
motivaţia ctc.
c) Factorii, economico-sociali şi tehnologici condiţionează capacitatea de muncă
acţionând din exterior, aceştia reprezentând îndeosebi condiţiile în care se valorifică
posibilităţile organismului, ca de exemplu : nivelul de cultură generală şi pregătire
profesională; organizarea ergonomică a muncii; regimul de muncă, mediul fizic de
muncă etc.
Deosebit de importantă pentru ergonomie este şi problema mult controversată a
factorilor limitativi, îndeosebi, ai capacităţii fizice, ca de exemplu: forţa şi rezistenţa
musculară, coordonarea neuromusculară, toleranţa subiectivă la efort şi oboseală,
ultimii doi factori intervenind limitativ şi în activităţile cu solicitare neurosenzorială.
Deci, cunoaşterea şi evaluarea cât mai precisă a factorilor care determină sau
condiţionează capacitatea de muncă, precum şi evidenţierea modului de interacţiune
a acestora constituie una din problemele de bază ale cercetării ergonomice.. Aceasta
cu atât mai mult cu cât, acţiunea combinată a mai multor factori poate avea alte efecte
asupra dinamicii capacităţii de muncă decât cele scontate prin simpla însumare a
influenţei acestora.

2.3. DINAMICA CAPACITĂŢII DE MUNCĂ


În ceea ce priveşte dinamica capacităţii de muncă a omului, cercetările au
demonstrat că aceasta ia forma grafică a unei curbe neregulate (fig. 2.1) ce se
caracterizează prin următoarele faze sau perioade: - Capacitatea de muncă
crescândă cu valori relativ scăzute ale rapidităţii (vitezei) şi preciziei efectuării
operaţiilor de muncă şi cu atenţie instabilă. Este aşa-zisa fază de adaptare sau
acomodare la condiţiile de muncă în careconsumul de oxigen creşte fără a satisface
integral necesilăţile organismului datorită faptului că unele aparate şi sisteme
(respirator, cardiovascular) reacţionează cu întârziere la cerinţele organismului. În
această fază proprie perioadei de început a lucrului, stereotipul dinamic se
perfecţionează şi se formează pe scema activităţii tot mai coordonată a diferitelor
componente funcţionale ale aparatului locomotor.
Creşterea capacităţii de muncă în această perioadă se concretizează în
îmbunătăţirea parametrilor psihofiziologici şi a rezultatelor muncii.
În funcţie de caracterul muncii şi de particularităţile individuale, această fază
de adaptare poate să dureze de la câteva minute la o oră sau chiar mai mult.
- Capacitatea de muncă optimă cu un nivel relativ constant al performanţelor.
Acestei faze îi este. proprie îmbinarea unor performanţe ridicate privind
rezultatele muncii cu o stabilitate relativă sau chiar o oarecare reducere a arilor
psihofiziologice. Totodată această fază corespunde, perioadei de echilibru a balanţei
energetice, în care aportul de oxigen corespunde necesităţilor organismului ca urmare
a atingerii unui ritm respirator şi a unui puls adecvate efectuării muncii.
În funcţie de caracterul muncii şi de particularităţile individuale, această fază
poate să dureze 1 —3 ore.
- Scăderea treptată a capacităţii de muncă condiţionată de apariţiaoboselii
crescânde, ca rezultat al epuizării rezervelor funcţionale şi al tulburării mecanismelor
de adaptare ale organismului.
Fazele care caracterizează dinamica capacităţii de muncă până în momentul
pauzei de odihnă sau de masă se repetă şi după aceea, cu deosebirea că procesul
adaptării la condiţiile de muncă se desfăşoară mai repede, faza corespunzătoare
capacităţii de muncă crescândă este mai scurtă iar faza capacităţii de muncă optime
este mai scăzută ca nivel şi mai redusă ca durată.
De asemenea, în a doua jumătate a schimbului de muncă, reducerea capacităţii de
muncă apare, de regulă, mai devreme şi mai rapid, deoarece oboseala nu creşte liniar,
ci exponenţial.
Nivelul productivităţii muncii

Pauza de odihnă sau de masă


b
c b
a a
c

Capacitatea de muncă a omului variază nu numai în cursul zilei ci şi în cursul


săptămânii de lucru, atât de la o zi la alta, cât şi de la un schimb de lucru la altul,
ceea ce impune organizarea pe baze ştiinţifice a regimului de muncă şi odihnă
săptămânal, care să preîntâmpine acumularea de oboseală ca urmare a refacerii
incomplete
0 1 zilnice2a potenţialului
3 4funcţional
5 al organismului.
6 7 8 8,5 Ore
Fig. 2.1. Curba capacităţii de muncă în timpul schimbului de muncă
a- perioada crescândă a capacităţii de muncă, de acomodare; b- perioada optimă a capacităţii de
muncă; c- perioada de scădere a capacităţii de muncă, de dezvoltare a oboselii
CAPITOLUL 3.
APLICAREA ANTROPOMETRIEI ÎN PROIECTAREA
ERGONOMICĂ

3.1. GENERALITĂŢI
Una dintre cele mai vechi preocupări ale omului în general şi ale ştiinţei în
special a fost aceea a stabilirii dimensiunilor fizice ale corpului uman şi aplicarea
acestor cunoştinţe la proiectarea uneltelor şi vestimentaţiei.
Cu timpul ştiinţele exacte, naturale, tehnice şi revoluţia industrială, au atras
atenţia, din ce în ce mai mult asupra importanţei antropometriei, ca metodă de studiu
a antropologiei (ştiinţă care se ocupă cu studiul originii, evoluţiei şi variabilităţii
biologice a omului) care constă în tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului
uman. Mai mult decât atât, acest interes n-a avut, în principal, o natură filosofică şi
estetică, ci a fost orientat către măsurare, comparare şi aplicare.
De fapt, biomecanica modernă a fost dezvoltată din antropometrie, iar
dimensiunile umane, însuşirile muşchilor (excitabilitatea, extensibilitatea,
elasticitatea şi contractibilitatea), dinamica muşchilor scheletici, caracteristicile
mişcărilor etc. au devenit recunoscute ca informaţii deosebit de importante şi
necesare pentru ştiinţele tehnice.
În acelaşi timp, interesul, din ce în ce mai mare pentru dimensiunile corpului
uman şi a greutăţii acestuia, precum şi realizarea de studii moderne de antropometrie
au dus la perfecţionarea continuă a instrumentelor şi tehnicilor de măsurare, astfel
încât datele obţinute să îndeplinească acele cerinţe de claritate şi exactitate care să
răspundă problematicii ergonomice.

3.2. PRINCIPIILE GENERALE ALE APLICĂRII ANTROPOMETRIEI


ÎN PROIECTAREA ERGONOMICĂ
Cunoaşterea şi interpretarea dimensiunilor corpului uman constituie astăzi o
condiţie de bază pentru realizarea proiectării ergonomice.
Aplicarea antropometriei în activitatea de proiectare ergonomică trebuie însă să
aibă la bază o serie de principii metodologice şi generale, ca de exemplu :
- Considerarea omului ca parte integrantă a sistemului proiectat, ca o
componentă esenţială, centrală a acestuia, ceea ce presupune proiectarea punctelor
de joncţiune între om şi celelalte componente tehnice (maşini, utilaje, instalaţii,
pupitrul sau tabloul de comandă, mobilier, scule, echipamentul de protecţie etc.).
Aceasta înseamnă că trăsăturile dimensionale şi funcţionale ale omului trebuie avute
în vedere încă din prima fază a elaborării oricărui sistem proiectat : luarea în
considerare a trăsăturilor respective, într-o fază sau etapă următoare poate fi tardivă şi
de multe ori ineficientă.
- Acordarea priorităţii aspectelor funcţionale sau operaţionale faţă de cele
fizice în vederea optimizării corelaţiilor antropometrice între om şi celelalte
componente tehnice. Aceasta înseamnă că operatorul uman trebuie imaginat şi studiat
funcţional punându-se accentul pe relaţia funcţional-dinamică între componentele
sistemului proiectat.
În acest sens, au fost intensificate cercetările în legătură cu antropometria
funcţională care să rezolve problemele ridicate de omul activ, de corpul în mişcare.
În felul acesta s-a ajuns de la antropometria clasică, segmentară, cu caracter
constituţional, care studiază proporţiile corpului, măsoară întotdeauna individul în
nemişcare şi se limitează la stabilirea dimensiunilor statice, la antropometria
ergonomică, care se. referă la măsurători de tip funcţional, la dimensiuni dinamice şi
care ţin seama mai puţin de reperele osoase fixe, deoarece operează cu parametri
somatometrici, respectiv valoarea dimensiunilor corpului în cele mai diverse poziţii
de muncă în dinamica activităţii sale.
Prin urmare, antropometria ergonomică trebuie să răspundă necesităţii ca, în
principiu, toţi oamenii să fie capabili să lucreze la orice maşină, deziderat de
operativitate universală care poate fi realizat, deoarece dimensiunile omului pot fi
integrate în acelea ale maşinii.
- Cunoaşterea şi interpretarea variabilităţii dimensiunilor umane în toată
diversitatea sa. Pentru a putea aprecia cât de mult trebuie dezvoltate şi în ce limite
este util pentru proiectarea ergonomică să se redea unele aspecte privind natura şi
cauzele variabililăţii umane, trebuie să se ţină seama de faptul că variabilitatea
dimensională a omului este determinată de o seric de factori de variabilitate
înnăscută (vârsta, sexul, rasa, poporul) şi, amplificată sau multiplicată de numeroşi
factori de variabilitate dobândită (externi), ca de exemplu: profesia (ocupaţia);
alimentaţia; sănătatea; activitatea fizică şi exerciţiul; poziţia de muncă; modificări în
funcţie de momentul unei zile; modificări în timp, pe termen lung; îmbrăcămintea şi
echipamentul de protecţie.
Astfel, creşterea corporală în lungime încetează în mod normal la o anumită
vârstă, iar statura în general, după o anumită vârstă, începe să descrească. Bărbaţii
sunt mai înalţi şi au membrele mai lungi decât femeile, iar corporabilitatea marilor
rase este diferită. Chiar în interiorul uneia şi aceleiaşi rase există mari diferenţe
corporale. De exemplu, populaţiile albe scandinave sunt înalte pe când cele
mediteraneene mici, iar populaţiile est-europene sunt relativ mici. Mai mult decât
atât, s-a constatat că, paralela pe care este situată o anumită ţară are o influenţă
importantă asupra populaţiei, deoarece, în interiorul aceleiaşi rase, s-a observat că
apropierea de pol influenţează creşterea înălţimii, iar apropierea de ecuator
influenţează descreşterea ei. De asemenea, poporul generează o variabilitate umană
destul de complicată, deoarece aceasta cuprinde atât un factor înnăscut care ţine de
amestecul rasial specific, de grupurile etnice, cât şi de condiţiile de viaţă. De aceea,
deşi de origine asemănătoare, americanii nu mai încap (de exemplu) la volanul
automobilelor europene. În acelaşi timp, înălţimea populaţiei variază în funcţie de
zona geografică sau o anumită regiune din aceeaşi ţară (şes, deal, munte), iar oamenii
de aceeaşi înălţime pot avea proporţii diferite.
În ceea ce priveşte profesia (ocupaţia), aceasta influenţează atât
corporabilitatea în ansamblul ei cât şi dimensiunile anumitor părţi ale corpului
datorită eforturilor ce o caracterizează. De exemplu, executanţii care depun eforturi
fizice mari au o corporabilitate mai mare decât cei care depun eforturi fizice medii
sau mici. Aceasta înseamnă că deşi trebuie să existe o aptitudine, respectiv o
conformaţie iniţială pentru o anumită muncă, există, în acelaşi timp, un proces de
modelare (adaptare) a corpului uman în urma exercitării profesiei respective.
Anumite variaţii ale dimensiunilor corpului au fost semnalate şi pe parcursul
celor 24 de ore. Astfel la adulţi, statura după somn este mai mare cu 2 cm, iar
greutatea este mai mică dimineaţa şi se modifică în funcţie de alimentaţie, transpiraţie
şi. excreţii.
- Asigurarea şi indicarea toleranţelor spaţiale admise pentru oameni şi
echipamente, având în vedere eventualele condiţii specifice în care se poate desfăşura
munca sau unele modificări voluntare ale dimensiunilor corpului. De exemplu, în
condiţii de stress, amplitudinea mişcărilor este mai maredecât în condiţii normale de
muncă sau lăţimea şoldurilor şi dimensiuneaabdomenului sunt mai mari în poziţia
şezând decât în picioare. De asemenea, unele modificări voluntare ale dimensiunilor
ca, de exemplu, profunzimea (adâncimea) abdominală sau a toracelui în inspiraţie şi
expiraţie pot permiteacomodarea în spaţiul de muncă, dar numai temporar, din care
cauză nu seiau în considerare de antropometrişti.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că, din punct de vedere al
toleranţelor spaţiale există dimensiuni care pot fi definite în intervalul a câţiva
centimetri, în timp ce pentru alte dimensiuni un centimetru diferenţă poate juca un rol
considerabil.
- Evaluarea acomodării şi performanţei pe omul complet echipat la maşina
complet dotată, deoarece diferenţele pot fi importante după cum subiecţii sunt
măsuraţi cu sau fără îmbrăcămintea purtată, cu sau fără echipament de lucru sau de
protecţie. Astfel, folosirea diferitelor feluri (tipuri) de îmbrăcăminte (de vară, de
iarnă) sau echipamentul de protecţie are ca efect nu numai creşterea greutăţii
corporale, dar şi aceea a dimensiunilor de care trebuie să se ţină seama la proiectarea
ergonomică. De exemplu, în cazul în care se foloseşte îmbrăcămintea de oraş sau de
iarnă, de către barbaţi, greutatea corpului sporeşte cu 2 —3 kg şi respectiv 4- 5 kg, şi
statura (înălţimea) creşte cu 2,5 cm, iar lăţimea umerilor se măreşte cu 1,5 cm şi
respectiv 5,1 —7,6 cm. De asemenea, o încălţăminte normală ridică înălţimea
corpului cu 3 cm, iar o cască de protecţie creşte înălţimea respectivă cu 4 cm.
Totodată sub efectul echipamentului greu, alonja membrelor scade.
Deoarece, în general, dimensiunile antropometrice se referă la corpul nud şi în
stare de repaus, s-au întocmit tabele speciale de sporuri dimensionale care trebuie
adăugate corpului nud, în funcţie de anotimp şi tipul de îmbrăcăminte pentru a se
realiza corectarea dimensiunilor iniţiale.
De asemenea, sporurile dimensiunii pentru îmbrăcămintea purtată sau
echipamentul de protecţie trebuie să fie specifice fiecărei ţări, deoarece trebuie să se
ţină seama de climă, sezon şi specificul activităţii desfăşurate.
Deosebit de importantă este şi testarea care trebuie să se facă pe subiecţi
acomodaţi cu folosirea maşinii avută în vedere şi în acelaşi timp reprezentativi din
punct de vedere fizic ai grupului de persoane care, în final, vor folosi maşina
respectivă.
În general, diferenţele dintre indivizi sunt destul de importante din care cauză
este necesară fixarea variaţiilor respective. Cu toate acestea, măsurătorile încadrându-
se într-o distribuţie statistică normală, puţini subiecţi se situează în limitele extreme,
majoritatea aflându-se în vecinătatea mediei. Valorile mediei corespund aproximativ
celei de-a 50-a clasă de dimensiuni din cele 100 de clase în care se grupează, de
obicei dimensiunile subiecţilor studiaţi.
Pentru proiectarea echipamentului industrial este necesar ca măsurătorile
antropometrice să corespundă în circa 90% din cazuri, neglijându-se subiecţii situaţi
la cele două extreme pentru dimensionarea considerată.
Dimensiunile antropometrice sunt publicate, deseori, pentru clasele de 5, 50 şi
95. Aceasta înseamnă că 5% din subiecţi au dimensiuni inferioare celei indicate
pentru clasa 5; clasa 50, sau mediana, se confundă cu media într-o distribuţie normală
a populaţiei, 50% din subiecţi au dimensiuni inferioare valorii corespunzătoare şi
50% dimensiuni superioare; în sfârşit, numai 5% din subiecţi au dimensiuni
superioare aceleia indicate pentru clasa 95. Intervalul între clasele 5 şi 95 cuprinde
90% din populaţia luată în studiu.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că gabaritele generale şi elementele
constructive ale maşinilor şi utilajelor (înălţimea, lăţimea, adâncimea) trebuie să
corespundă, în privinţa înălţimii, limitelor medii ale datelor antropometrice pentru un
om de statură înaltă, iar ca parte frontală şi ca adâncime, limitelor superioare ale
datelor antropometrice pentru un om de statură mică.
De asemenea se recomandă ca în aplicarea datelor antropometrice să se ia în
considerare, de la caz la caz, trei principii de bază :
- proiectarea pentru indivizii de mărimi extreme ; acest principiu se referă la
stabilirea dimensiunilor critice, aşa cum s-a menţionat mai sus;
- proiectarea pentru mărimi ajustabile ; acolo unde este posibil, proiectarea
mijloacelor de muncă se va face în aşa fel încât dimensiunile acestora să fie reglabile;
- proiectarea pentru mărimi medii ; când natura echipamentului tehnologic nu
permite dimensiuni reglabile, acestea vor fi proiectate pentru indivizi de mărime
medie, deoarece asemenea dimensiuni vor incomoda mai puţin decât cele proiectate
pentru indivizii de mărimi extreme.
Prin urmare, unele dificultăţi în orientarea proiectării ergonomice provin din
variaţiile relativ mari ale dimensiunilor corpului omenesc. De aceea, acestea nu pot fi
stabilite cu valabilitate generală şi permanentă, ci trebuie determinate în funcţie de
condiţiile concrete de muncă şi reexaminate cel puţin o dată la 10 ani, ţinând seama
de faptul că, în timp, pot interveni unele modificări importante.
În general, pe plan mondial, există un număr relativ mare de măsurători
efectuate şi publicate, însă valorile dimensiunilor antropometrice sunt valabile numai
pentru ţările respective şi pentru grupele de populaţie sau profesionale din care au
fost selecţionaţi subiecţii măsuraţi. În schimb, pentru maşinile şi utilajele destinate
exportului trebuie avute în vedere datele antropometrice caracteristice populaţiei
ţării importatoare.
În acelaşi timp, rezultatele cercetărilor efectuate confirmă necesitatea stabilirii
dimensiunii antropometrice specifice fiecărei ţări sau zone geografice, precum şi
fiecărei ramuri sau grupe de ramuri, diferitelor profesii sau grupe de profesii.
În ţara noastră investigaţiile antropometrice efectuate se cer intensificate pentru
a folosi din ce în ce mai puţine date antropometrice preluate prin asimilare din
literatura de specialitate a altor ţări.
3.3. CERINŢE NECESARE ÎN FOLOSIREA DATELOR
ANTROPOMETRICE
Pentru a fi utile în proiectarea ergonomică, datele antropometrice trebuie să
satisfacă anumite cerinţe:
- Grupul uman măsurat trebuie să fie reprezentativ faţă de operatorii care
utilizează efectiv echipamentul industrial. Cu unele excepţii de grupuri foarte mici
(de ex., astronauţii), în majoritatea cazurilor trebuie constituite eşantioane care să
corespundă criteriilor de întâmplare (evitarea repetării de măsurători ale subiecţilor
asemănători).
- Eşantioanele trebuie să fie destul de mari pentru a asigura extinderea
rezultatelor la întregul grup social-profesional din care provin eşantioanele
respective.
- Tehnicile de măsurat să fie specifice scopului urmărit şi standardizate pentru a
putea fi comparate între ele grupurile şi pentru a putea fi reperaţi subiecţii-test ca
făcând parte din clasele grupului de operatori cercetat.
- Nu întotdeauna dalele antropometrice sunt suficiente pentru toate cerinţele
proiectării. Experienţa trebuie să-l ajute pe proiectant să aprecieze şi să deducă din
datele existente alte dimensiuni necesare pe care le oferă tehnica electronică de
calcul.
CAPITOLUL 6
ZONELE DE MUNCĂ
Un alt element important al organizării ergonomice a locului de muncă îl
constituie stabilirea zonelor de muncă în care se acţionează deoarece, în funcţie de
dimensionarea optimă a acestora, sunt create condiţiile normale de solicitare necesare
pentru realizarea eficientă a sarcinilor de muncă.
Zonele de muncă sunt determinate de amplitudinile mişcărilor membrelor
superioare, în diferite plane şi în limitele normale sau maxime din punct de vedere al
posibilităţilor anatomice ale omului.
În funcţie de amplitudinea mişcărilor, de viteza şi precizia acestora, de
segmentele şi masele musculare antrenate în efort sau partea corpului care serveşte ca
pivot (articulaţie) al lor, zonele de muncă pot fi: normale şi maxime.
Astfel, când se efectuează mişcări cu braţele flexate, pivotând în jurul
articulaţiei cotului, antebraţele descriu zona de muncă normală. în limitele acestei
zone se acţionează cel mai comod, cu efort minim şi eficienţă maximă, deoarece
mişcările efectuate, având o amplitudine mai mică, sunt mai aproape de corp, au un
consum mai mic de energie, sunt mai puţin obositoare, au viteză şi precizie mai mari
şi în consecinţă sunt mai eficiente.
Când se efectuează mişcări cu braţele în extensie (antebraţul se află în
prelungirea braţului), pivotând în jurul articulaţiei umerilor, braţele descriu zona de
muncă maximă. În limitele acestei zone mişcările efectuate sunt mai puţin comode şi
eficiente deoarece, având o amplitudine mai măre, antrenează segmente şi mase
musculare mai mari, necesită un consum mai mare de energie, sunt mai obositoare şi
în consecinţă sunt mai puţin rapide, şi mai puţin precise.
Zonele de muncă prezentate se regăsesc atât în plan orizontal (fig. 6.1, 6.2), cât
şi în plan vertical (fig. 6.3), fiind ilustrate prin arcele de cerc pe care le descriu
membrele superioare în planurile respective.
Fig. 6.1. Zona de muncă normală

Fig. 6.2. Zona de muncă maximă

Fig. 6.3. Zonele de muncă în plan vertical


Astfel, în plan orizontal, zona de muncă normală este dată de mişcările spre
dreapta şi spre stânga, ale degetelor, palmei şi antebraţului, celor două mâini, iar zona
de muncă maximă este dată de mişcările spre dreapta şi spre stânga ale întregii mâini,
inclusiv mişcările braţului, fără răsucirea trunchiului.
În plan vertical, zona de muncă normală se obţine prin rotirea degetelor, palmei
şi antebraţului înainte sau lateral, în jurul articulaţiei cotului aflat puţin depărtat, de
corp, iar zona de muncă maximă se obţine prin rotirea braţului în extensie, (antebraţul
se află în prelungirea braţului) înainte sau lateral, având ca pivot articulaţia umărului.
Dimensiunile zonelor de muncă sunt valori orientative care ţin seama de
dimensiunile antropometrice medii ale omului.
În plan vertical, zonele de muncă, în poziţie ortostatică, au fost stabilite în
funcţie de înălţimea (statura sau talia) omului (înalt, mijlociu, scund) şi diferenţiate
pentru bărbaţi şi femei.
Indiferent dacă activitatea se desfăşoară în plan orizontal sau vertical, este
recomandabil ca, pe cât posibil, mişcările de muncă sau acţionările să fie efectuate
în zona de muncă normală, ceea ce impune ca elementele de manipulare sau
dispozitivele de acţionare să fie amplasate în interiorul acestei zone după criteriul
frecvenţei de utilizare, care trebuie corelat cu celelalte criterii avute în vedere la
optimizarea relaţiei dintre elementele sistemului analizat sau proiectat, ca de exemplu
legăturile funcţionale, ordinea de servire, importanţa etc.
Pentru membrele inferioare au fost determinate, de asemenea, zonele de
acţionare optimă şi maximă în funcţie de punctul de referinţă al scaunului (P.R.S.).
Zonele de acţionare a membrelor inferioare, în plan vertical, pentru poziţia
aşezat, în altitudinea punctului de referinţă al scaunului (P.R.S.) fiind de 40 cm, sunt
prezente în figura 6.4.
Zonele de acţionare pentru membrele inferioare, atât în plan vertical, cât şi în
plan orizontal, au o importanţă deosebită, în special, pentru amplasarea raţională a
comenzilor de picior.
Dacă se are în vedere, însă, necesitatea amplasării raţionale a dispozitivelor
informative (a surselor de informaţii vizuale) aceeaşi importanţă o are şi stabilirea
câmpului vizual sau a ariilor de vedere, respectiv a suprafeţei pe care un om o poate
percepe cu ajutorul ochilor.
Mărimea câmpului vizual este asigurată, pe de o parte, de rotaţia ochilor, iar pe
de altă parte, de rotaţia capului şi este dată de unghiurile vizuale optime şi maxime de
rotaţie a acestora atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Câmpul vizual optim este cuprins între +15° şi -15° faţă de linia normală a
privirii care nu coincide cu linia perpendiculară pe globul ocular, respectiv, cu linia
orizontală sau standard a privirii fiind decalată faţă de aceasta cu 15° în jos.
Un câmp vizual maxim se obţine prin combinarea rotaţiei capului şi a ochilor,
atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Pentru ca perceperea surselor de informaţii vizuale să se facă în condiţii
optime, acestea trebuie amplasate, pe cât posibil, în unghiul optim sau în zona optimă
a privirii, pe plan înclinat cu maximum 45° faţă de linia normală a privirii.
Cm

Fig. 6.4. Zona optimă şi maximă de acţionare a membrelor


inferioare în plan vertical

Prin urmare, pe baza datelor antropometrice şi a zonelor de muncă sau de


vedere, se pot determina limitele spaţiale pentru amplasarea elementelor de
comandă sau acţionare în poziţiile ortostatică şi aşezat.
De asemenea, se poale determina înălţimea planului de acţionare manuală în
poziţia ortostatică, înălţime care este cu atât mai mare cu cât operaţia este mai precisă
şi necesită efort fizic mai redus.
Stabilirea datelor referitoare la zonele de muncă, sau la zonele spaţiale de
acţionare se efectuează cu ajutorul metodelor indirecte şi directe.
Metoda indirectă se bazează pe măsurarea părţilor corpului şi a mişcării
acestor părţi la un anumit grup de oameni. Această metodă fundamentează
informaţiile aproximative despre mecanismul relaţiilor dintre caracteristicile
antropometrice şi dispozitivele dinamice mobile.
Metoda directă utilizează informaţiile obţinute din măsurătorile efectuate în
condiţii asemănătoare cu cele întâlnite la locurile de muncă studiate, ceea ce permite
analiza poziţiei de muncă reale a operatorului, precum si a zonelor de acţionare a
acestuia.
Practic această metodă se reduce la construcţia simplificată a machetei locului
de muncă la scara 1:1, şi la stabilirea gradului de adaptare la persoanele alese cu
caracteristici dimensionale medii.
Prin urmare, pe baza datelor antropometrice şi a zonelor de muncă sau de
vedere, se pot determina limitele spaţiale pentru amplasarea elementelor de
comandă sau acţionare în poziţiile ortostatică şi aşezat.
De asemenea, se poate determina înălţimea planului de acţionare manuală în
poziţia ortostatică, înălţime care este cu atât mai mare cu cât operaţia este. mai
precisă şi necesită efort fizic mai redus.
Stabilirea datelor referitoare la zonele de muncă, sau la zonele spaţiale
de acţionare se efectuează cu ajutorul metodelor indirecte şi directe.
Metoda indirectă se bazează pe măsurarea părţilor corpului şi a mişcării
acestor părţi la un anumit grup de oameni. Această metodă fundamentează
informaţiile aproximative despre mecanismul relaţiilor dintre caracteristicile
antropometrice şi dispozitivele dinamice mobile.
Metoda directă utilizează informaţiile obţinute din măsurătorile efectuate în
condiţii asemănătoare cu cele întâlnite la locurile de muncă studiate, ceea ce permite
analiza poziţiei de muncă reale a operatorului, precum şi a zonelor de acţionare a
acestuia. Practic această metodă se reduce la construcţia simplificată a machetei
locului d.e muncă la scara 1:1, şi la stabilirea gradului de adaptare la persoanele alese
cu caracteristici dimensionale medii.
CAPITOLUL 7
OBOSEALA ÎN MUNCĂ - PROBLEMĂ DE BAZĂ A ERGONOMIEI

7.1. DEFINIREA OBOSELII ÎN MUNCĂ


Oboseala este o noţiune cunoscută destul de bine din viaţa zilnică. Orice
activitate desfăşurată mai mult timp, fără întrerupere sau într-un ritm relativ intens,
duce la apariţia senzaţiei de oboseală care, la fel ca senzaţia de sete, de foame, sau
alte senzaţii analoage, îndeplineşte o funcţie de protecţie a organismului, exteriorizată
prin tendinţa spre inactivitate în scopul refacerii.
Prin urmare, oboseala este un fenomen fiziologic natural, inevitabil, obişnuit
sau normal, care apare la orice om sănătos. Aceasta înseamnă că, oboseala nu este o
stare patologică, nu este o boală, ci este o stare reversibilă, care dispare prin odihnă
sau repaos şi mai ales prin somn.
Pentru ergonomie, însă, oboseala constituie o problemă deosebit de importantă
legată de evaluarea solicitării şi de precizarea limitelor maxime ale acesteia, a
limitelor adaptabilităţii funcţionale a organismului, de găsire a modalităţilor de
organizare raţională a regimului de muncă şi odihnă, iar prevenirea apariţiei oboselii
şi atenuarea ei permit menţinerea capacităţii de muncă la un nivel cât mai ridicat, pe
toată durata zilei de muncă cu efecte pozitive asupra activităţii desfăşurate.
Cu toate acestea, oboseala continuă să rămână destul de controversată,
deoarece, în literatura de specialitate, este definită fie ca o senzaţie subiectivă legată
de procese psihice, fie redusă la un fenomen local, muscular sau senzorial, fie
identificată doar cu scăderea performanţelor obţinute.
În sfârşit, oboseala fiind provocată de un număr mare de elemente diverse a
creat tendinţa de integrare a ei în teoria stressului (stressul reprezentând răspunsul
organismului la orice mod de solicitare).
De asemenea, asupra oboselii s-au confruntat numeroase cercetări teoretice şi
practice de fiziologie, psihologie şi sociologie, fără să-i fi putut stabili o definiţie
clară, autotcuprinzătoare, acceptată în general.
De aceea, majoritatea specialiştilor în domeniu consideră că oboseala, care
apare în urma desfăşurării unei activităţi de o anumită durată sau intensitate, este un
fenomen psihofiziologic complex, cu modificări în toate planurile (biochimic,
fiziologic, psihic, endocrin), care se manifestă prin diminuarea temporară şi
reversibilă a capacităţii de muncă, semnalând totodată atingerea sau chiar depăşirea
limitelor de suportabilitate a solicitării în procesul muncii.
Totodată, oboseala este considerată ca un mecanism de apărare sau un semnal
de alarmă al epuizării rezervelor funcţionale ale organismului, un răspuns specific sau
un indicator al tulburării mecanismelor de adaptare ale acestuia, o stare dezadaptativă
sau disfuncţională a omului în raport cu conţinutul şi natura activităţii desfăşurate.

7.2. MANIFESTĂRILE GENERALE ALE OBOSELII TN MUNCĂ


Oboseala se manifestă deosebit de complex şi foarte variat, în funcţie de
factorii care îi determină sau îi favorizează apariţia, factori care pot fi dependenţi de
conţinutul muncii sau de gradul de solicitare, de condiţiile de muncă sau de condiţiile
de mediu. Cu toate acestea, se pot descrie unele manifestări generale ale oboselii, a
căror cunoaştere ne ajută să ne orientam mai bine în diagnosticarea factorilor
oboselii, în cunoaşterea cauzelor care o generează, în cercetarea diferitelor forme de
oboseală, ca şi a căilor sau mijloacelor de prevenire sau de atenuare a acesteia.
Prima grupă de manifestări se referă la diminuarea efectivă a capacităţii de
muncă care se exteriorizează prin scăderea eficienţei muncii în general şi a
productivităţii muncii în special. Astfel se înregistrează încetinirea ritmului de muncă,
reducerea preciziei mişcărilor, scăderea calitativă a producţiei, afectarea calităţii
acesteia, creşterea frecvenţei erorilor sau a comenzilor greşite, sporirea rebuturilor
etc.
Concomitent îşi fac apariţia unele manifestări psihofiziologice legate de
modificările diferitelor constante ale organismului, de modificările unor praguri
senzoriale sau de anumite modificări metabolice ca, de exemplu : respiraţia este
accelerată ; pulsul frecvent; consumul de oxigen creşte; compoziţia sângelui se
modifică; atenţia se reduce; creşte durata de realizare a reflexelor, apar reacţii
întârziate sau „blocaje" ale reacţiilor senzoriomotorii; apar unele reacţii paradoxale în
neconcordanţă cu sţimulii, când la stimuli de mare intensitate omul răspunde cu
reacţii slabe, iar la semnalele de intensitate redusă cu reacţii puternice; acuitatea
vizuală şi auditivă scade; creşte riscul de. accidente prin perturbarea funcţională a
sistemului nervos etc.
Pe plan subiectiv, apar unele senzaţii de disconfort, unele modificări afective
şi de comportament, o anumită stare de slăbiciune sau chiar unele stări depresive
trecătoare ca, de exemplu: dureri musculare şi articulare; senzaţia de greutate a
membrelor; tremurături ale muşchilor solicitaţi; creşterea senzaţiei de efort;
ameţeli; palpitaţii; dureri abdominale şi scăderea poftei de mâncare; emotivitate
crescută; rigiditate sau irascibilitate; senzaţii de tensiune, de conflict, frustrare sau
nemulţumire. Alteori apare o tendinţă la somn (somnolenţă) cu toate că acesta poate
fi întrerupt sau superficial sau senzaţia de slăbiciune vizibilă sau interiorizată,
reală sau imaginară. în unele cazuri stările de apatie, lipsa de interes şi plictiseală sau
chiar o anumită repulsie fală de genul de activitate desfăşurată, apar pe prim plan.
De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că manifestările subiective ale oboselii
sunt influenţate şi de unele trăsături de caracter ca, de exemplu: frica de răspundere,
simţul datoriei, spiritul de competiţie, nehotărârea, lenea etc.
Complexitatea şi varietatea formelor de manifestare a oboselii, precum şi
momentul apariţiei acestora se schimbă în funcţie de factorii care determină sau
favorizează instalarea oboselii, factori ce pot fi dependenţi de: conţinutul şi natura
activităţii desfăşurate; particularităţile psihofiziologice ale executantului; potenţialul
său biologic ; condiţiile propriu-zise de muncă; condiţiile de mediu şi condiţiile
generale de viaţă.
De asemenea, nu trebuie să se neglijeze faptul că anumiţi factori ai oboselii, în
special cei cu o deosebită semnificaţie individuală, se află în corelaţie cu ritmul
circodian al organismului privit în totalitate sau izolat pe sisteme şi funcţii ceea ce
face ca senzaţia de oboseală să fie dependentă şi de baza bioritmică în care se află
executantul. Din acest punct de vedere, senzaţia de oboseală provocată de anumiţi
factori se accentuează în faza descendentă şi în cea minimă şi se atenuează, până la
dispariţie, în faza ascendentă şi în cea maximă.
7.3. PRINCIPALELE FORME DE OBOSEALA ÎN MUNCA
Deşi oboseala este o stare generală, cu caracter de sistem, care se integrează
sau se proiectează asupra activităţii organismului în totalitate, gradul ei de intensitate
diferă, totuşi, în funcţie de care anume subsistem este solicitat direct şi timp mai
îndelungat.
Astfel, după natura solicitărilor organismului cea mai frecventă clasificare
distinge următoarele forme de oboseală : oboseala fizică sau musculară; oboseala
nervoasă sau senzorială; oboseala intelectuală, mentală sau cerebrală.
De asemenea, termenul se foloseşte şi pentru a desemna tipurile de oboseală
caracteristice anumitor profesiuni ca, de exemplu: oboseala şoferului, a pilotului, a
minerului, a dactilografei etc.
Fără îndoială, prima clasificare, deşi arbitrară este justificată dacă avem în
vedere f apt ul că diferite senzaţii de oboseală diferă în funcţie de natura
solicitărilor care le provoacă.
În acelaşi timp, nu trebuie neglijat f a p t u l că oricare ar fi activitatea
desfăşurată, sistemul nervos central şi în special starea scoarţei cerebrale joacă un rol
deosebit de important în apariţia senzaţiei de oboseală. în acest sens, se consideră că,
oboseala indiferent în ce formă s-ar manifesta, are la bază procesele de reglare din
creier, unde există cele două sisteme de activare şi de inhibare ale organismului care
au o acţiune sincronă şi contrarie, în sensul că unul creşte şi altul reduce
disponibilitatea la acţiune a acestuia. De exemplu, sistemul de activare care constă în
structuri nervoase capabile să declanşeze o anumită creştere a excitabilităţii scoarţei
cerebrale şi a muşchilor, permite organismului să-şi adapteze disponibilitatea la
reacţii, atât fizice cât şi psihice la nevoile fiecărui moment. Creşterea excitaţiei
sistemului de activare este însoţită, totodată, de o serie de modificări de stare în
organele interne ca, de exemplu : creşterea frecvenţei bătăilor inimii, a tensiunii
arteriale, a metabolismului, a tensiunii musculare etc. în felul acesta se realizează o
dispoziţie a întregului organism de a consuma energie în cadrul unei activităţi ce
necesită efort, comportare a organismului care a fost denumită comportare ergotropă.
Prin urmare, dacă domină sistemul de activare, omul se simte bine dispus,
organele interne au dispoziţie ergotropă, iar disponibilitatea la reacţii a aparatului
locomotor este crescută.
Dacă solicitarea are intensitate neobişnuită sau durează un timp prea
îndelungat, scoarţa cerebrală nu mai poate funcţiona în condiţii satisfăcătoare,
capacitatea sa fiind depăşită. În aceste condiţii intră în funcţiune în mod automat, cel
de-al doilea sistem denumit sistemul de inhibare, în cadrul căruia există reţele
nervoase ce pot provoca inhibarea centrilor conştientului în scoarţa cerebrală,
conducând, în cele din urmă la somn, care permite refacerea potenţialului funcţional
al organismului.
Dacă sistemul de inhibare predomină, se observă totodată, o diminuare a
frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a ritmului respiraţiei, a metabolismului, a
tensiunii musculare şi o creştere a activităţii aparatului digestiv în scopul asimilării
de energie.
Această comportare a fost denumită comportare trofotropă, prin care se
înţelege dispoziţia organismului de a favoriza fenomenele sau procesele de
recuperare, respectiv de reconstituire a energiei consumate şi de asimilare a
alimentelor.
În consecinţă, dacă domină sistemul de inhibare, atunci prevalează senzaţiile
de oboseală, organele interne au o dispoziţie trofotropă, iar disponibilitatea la reacţii
a aparatului locomotor este redusă.
Prin urmare, din punct de vedere neurofiziologic oboseala trebuie considerată
ca o inhibare a tuturor centrilor conştientului din scoarţa cerebrală şi o dispoziţie
trofotropă a organelor interne.
De asemenea, teoria sistemului nervos central asupra cauzelor oboselii
musculare consideră că fenomenele chimice, ce au în vedere consumul substanţelor
furnizoare de energie, nu constituie decât stimulul care declanşează celelalte
fenomene, prin trimiterea de impulsuri nervoase de-a lungul căilor senzitive, către
scoarţa cerebrală unde există cele două sisteme de activare şi de inhibare descrise.
Constatarea că starea scoarţei cerebrale joacă un rol important în apariţia
senzaţiei de oboseală se poate deduce şi din faptul că prin acţiunea voinţei se poate
prelungi capacitatea de contracţie musculară, precum şi din aceea că se pot forma
reflexe condiţionate în legătură cu apariţia senzaţiei de oboseală.
Oboseala fizică sau musculară reprezintă fenomenul de diminuare a reacţiei
muşchiului faţă de o solicitare după o activitate .prelungită.
Această formă de oboseală reprezintă acea stare specială în care ajunge
muşchiul după o activitate excesivă, când se constată o slăbire a capacităţii sale
funcţionale, o diminuare progresivă a forţei musculare (forţa care ia naştere în timpul
contracţiei şi care este direct proporţională cu intensitatea acesteia), o scădere a
excitabilităţii (capacitatea de a răspunde la acţiunea ştimulilor), o creştere a perioadei
latente (intervalul de timp care se scurge din momentul în care s-a produs acţiunea
excitantului şi până începe contracţia), precum şi o prelungire a perioadei de relaxare
(timpul în care se face relaxarea muşchiului şi care începe după ce s-a ajuns la
scurtarea maximă, fenomen reprezentat prin partea descendentă a curbei contracţiei
musculare numită miogramă).
Oboseala fizică se instalează cu precădere în activităţile cu efort fizic prelungit.
Aceasta se localizează şi atinge intensitatea cea mai mare la nivelul sistemului
muscular, resimţindu-se, totodată, şi asupra funcţionării aparatelor respirator şi
cardiovascular.
De asemenea, în eforturile fizice de intensitate medie, mecanismul de apariţie
a oboselii este diferit de cel existent în condiţii de efort fizic intens şi foarte intens
datorită echilibrului dintre aportul de oxigen şi nevoia de oxigen a organismului, ceea
ce face ca, în primul caz, oboseala să se instaleze treptat într-o perioadă mai mare de
timp.
Din acest punct de vedere cercetarea proceselor chimice legate de energia
musculară arată că energia care se consumă în contracţia musculară se produce în
faza anaerobă a contracţiei, deci în condiţiile insuficienţei sau chiar ale absenţei
oxigenului atmosferic (faza aerobă). În măsura în care oxigenul atmosferic asigurat
de aparatul respirator este insuficient, organismul declanşează în mod automat
mecanismul anaerob.
Existenţa fazei anaerobe în contracţia musculară are o importanţă deosebită
pentru că producerea energiei în această fază asigură rapiditatea contracţiei.
O importanţă deosebită are faza anaerobă în realizarea efortului muscular
intens, când cantitatea de energie consumată în contracţie este foarte mare. Dacă
această cantitate de energie s-ar elibera prin oxidare în faza aerobă, ar necesita o
cantitate de oxigen atât de mare, încât nu ar putea fi asigurată într-un timp foarte
scurt. Această cantitate mare de energie este asigurată în faza anaerobă. Cantitatea de
oxigen care s-ar cuveni muşchilor pentru a putea să producă energia consumată
poartă denumirea de datorie de oxigen a organismului, care este asigurată în perioada
care urmează după efectuarea efortului.
Mărimea datoriei de oxigen a organismului variază cu mărimea efortului
efectuat. Cu cât efortul fizic este mai mare, cu atât durata achitării datoriei de oxigen
este mai lungă.
Practic, timpul necesar achitării datoriei de oxigen se traduce în apariţia
senzaţiei de oboseală, în încetinirea ritmului de muncă sau în întreruperea procesului
de muncă cu consecinţe negative asupra eficienţei activităţii desfăşurate.
Oboseala fizică, la rândul ei, poate fi dinamică sau statică după cum efortul
sau solicitările musculare sunt dinamice sau statice, deoarece acestea au implicaţii
diferite asupra activităţii propriu-zise a muşchilor, asupra circulaţiei sanguine şi în
special asupra echilibrului cardiovascular.
Astfel, activităţile dinamice sau efortul muscular dinamic se caracterizează
printr-o succesiune periodică de contracţii sau încordări şi de destinderi sau relaxări
ale muşchiului care acţionează ca o pompă asupra circulaţiei sanguine asigurând
echilibrul cardiovascular, în sensul că, atunci când muşchiul se contractă, expulzează
sânge, iar când se destinde, atrage sânge, încărcat cu substanţe nutritive şi oxigen,
activizând în acest fel irigaţia sanguină, inclusiv eliminarea reziduurilor.
De aceea, o activitate dinamică de intensitate normală, executată într-un ritm
corespunzător poate fi efectuată timp prelungit, oboseala instalându-se mult mai greu.
În activităţile statice, în cursul unor inactivităţi sau al unor contracţii musculare
continue, care se efectuează fără alternanţe, deci fără relaxări, echilibrul
cardiovascular este tulburat deoarece vasele sanguine sunt comprimate prin presiunea
internă a ţesutului muscular, muşchiul nu este irigat, reziduurile nu sunt eliminate ci
acumulate, ceea ce face ca oboseala să apară mult mai rapid.
Prin urmare, rolul circulaţiei în adaptarea organismului la efort este deosebit,
de înseninat, deoarece sistemul cardiovascular reprezintă veriga principală de
transport a oxigenului spre musculatura activă, fiind şi factorul limitant esenţial în
încărcări extreme.
Simptomele oboselii fizice sunt resimţite atât la nivelul sistemului muscular
(dureri musculare şi articulare, senzaţia de greutate a membrelor, tremurături ale
muşchilor solicitaţi, creşterea senzaţiei de efort etc.), cât şi la nivelul funcţiilor
senzoriale, al atenţiei sau capacităţii de memorare.
Intensitatea oboselii fizice este direct proporţională cu intensitatea, durata şi
frecvenţa efortului depus sau a solicitărilor care determină oboseala respectivă.
Oboseala nervoasă sau senzorială se exprimă prin creşterea pragului de
excitaţie, respectiv, prin scăderea excitabilităţii analizatorilor sau receptorilor
senzoriali aflaţi în permanentă stare de funcţionare şi supuşi diferiţilor stimuli,
excitanţi sau factori de solicitare.
De exemplu, cel puţin 90% din toate activităţile pe care le desfăşoară omul
sunt realizate sub controlul privirii.
Deoarece se află în permanentă stare de funcţionare, organele senzoriale
obosesc numai când sunt supuse la acţiuni prelungite ale unor excitanţi puternici.
De exemplu, oboseala vizuală sau oculară apare ca urmare a solicitării
analizatorului sau aparatului vizual datorită unui iluminat necorespunzător sau a unei
munci ce solicită, în special, aparatul optic şi se manifestă prin următoarele simptome
mai frecvente : cefalee, dureri de cap, iritaţii oculare, lăcrimare, ameţeală, diplopie,
reducerea sensibilităţii la contraste, încetinirea percepţiei, instabilitate psihică
crescută, creşterea pericolului de accidentare, reducerea capacităţii de muncă,
scăderea eficienţei muncii.
Oboseala vizuală se defineşte prin tulburarea sau diminuarea funcţiilor de bază
ale vederii (acuitatea vizuală, sensibilitatea la contraste, viteza de percepţie) şi prin
micşorarea câmpului vizual (partea mediului ambiant pe care o putem cuprinde cu
vederea, fără a întoarce capul sau ochii).
Oboseala auditivă se defineşte prin creşterea pragului audibilităţii (intensitatea
minimă a sunetului recepţionată de aparatul auditiv) şi a timpului de revenire a
pragului de audibilitate după încetarea stimulului.
Oboseala auditivă apare ca urmare a solicitării analizorului auditiv datorită
desfăşurării muncii în mediu zgomotos timp îndelungat. Oboseala auditivă este
generată, de asemenea, de intensitatea, durata şi frecvenţa stimulilor sonori sau a
excitaţiilor primite.

7.4. INVESTIGAREA Şl MĂSURAREA OBOSELII ÎN MUNCĂ


Cu toate că problema elaborării unor criterii obiective în investigarea,
evaluarea sau măsurarea oboselii este încă insuficient rezolvată, în încercările de
sistematizare pentru investigarea şi măsurarea oboselii, literatura de specialitate
recomandă următoarele metode : metoda directă; metoda indirectă şi metoda
chestionarelor şi fişelor.
• Metoda directă sau metoda teslelor fiziologice şi psihologice dă posibilitatea
depistării fenomenului de oboseală ca urmare a dereglării unor sisteme funcţionale,
dereglare cauzată de exercitarea prelungită a unei activităţi.
În ce priveşte importanţă comparativă a testelor fiziologice şi psihologice, cu
toate că opiniile specialiştilor sunt divergente, se apreciază totuşi, ca testele sau
probele fiziologice au un grad mai mare de obiectivitate şi de diferenţiere a
mecanismelor, în timp ce testele psihologice permit o cuprindere mai sintetică a unor
funcţii globale de percepţie şi de performanţă.
Un indicator fiziologic obiectiv, de bază, al reacţiei organismului la efort care
se impune tot mai mult în cercetările ergonomice este frecventa cardiacă (frecventa
pulsului), deoarece este relativ mai uşor şi comod de măsurat şi interpretat,
reacţionează rapid şi sensibil la factorii legaţi de muncă şi de condiţiile acesteia, iar
rezultatele măsurătorilor reflectă îndeaproape ni vel ul solicitărilor globale ale
organismului şi implicit gradul de oboseală. Astfel, se consideră că mărirea continuă a
frecvenţei cardiace în cursul schimbului de muncă, deşi intensitatea muncii nu se
modifică sau chiar scade, reprezintă un indiciu concludent de oboseală musculară.
În oboseala neurosenzorială se înregistrează de obicei scăderea relativă a
frecventei cardiace, din care cauză aplicarea acestui indicator în studiul efortului
mintal comportă o explorare funcţională mai complexă.
În timpul m u nc i i , importante sunt şi variaţiile tensiunii arteriale care
pot da i ndi caţ i i asupra instalării fenomenului de oboseală. Astfel, se admite,în
general că micşorarea tensiunii diferenţiale indică apariţia oboselii. De
asemenea, creşterea tensiunii minime cu o scădere concomitentă a tensiunii maxime
indică oboseala accentuată.
Un indicat or obiectiv al oboselii neuromusculare poate fi considerat şi
tremorul manual deoarece rezultatele obţinute în acest domeniu subliniază
modificările tremorului sub influenţa încărcărilor emoţionale şi a celor fizice şi
sprijină ideea că intensificarea tremorului, mai ales a amplitudinii micromişcărilor,
indică o dereglare a coordonării motorii.
Sub raport metodic procedeele tremometrice mai simple, de tipul
dispozitivelor mecanice, dau indicaţii globale asupra tremurăturilor ample şi a
eventualei intensificări a tremorului fiziologic, fără să poată face distincţie î nt r e
modificările de amplitudine şi de frecvenţă.
Procedeele moderne, tremografice de înregistrare a tremurălurilor permit o
reproducere şi o estimare mult mai fidelă a modificărilor de frecvenţă, amplitudine si
ritmicitate ce pot servi în obiectivizarea oboselii neuromusculare.
De asemenea, valoarea informaţiillor poate fi mărită dacă în paralel,
coordonarea senzoriomotorie şi implicit oboseala neuromusculară sunt explorate şi
prin alte teste ca, de exemplu : timpul de latenţă a reacţiei motorii (intervalul dintre
declanşarea unui stimul şi răspunsul motor), probe de dexteritate etc.
P en t r u st udi ul oboselii fizice sau musculare se utilizează şi o metodă mai
veche, ergografia, devenită clasică în acest domeniu datorită folosirii ergografelor,
care permit înregistrarea unor curbe ale oboselii musculare, în special, în cursul
mişcărilor necomplicate de t ipul flexiunii-extensiunii. Permiţând înregistrarea
deplasării unghiulare sau liniare în cursul mişcărilor respective, ergografele au
constituit simple procedee de fundamentare a numeroase studii asupra oboselii,
coordonării mişcărilor, formării deprinderilor motorii însă au dezavantajul că
reprezintă modele foarte simplificate de mişcări.
În ce priveşte ergografia, r ezul tatul acesteia (ergograma) este influenţat atât
de greutatea, cât şi de ri tm ul de muncă cu care se experimentează.
De aceea, ergograma, care reprezintă înregistrarea grafică a modificărilor
fiziologice din procesul muncii, se efectuează cu greutăţi de diferite mărimi şi
ritmuri de lucru diferite.
Pe ergograma, oboseala se manifestă prin trei fenomene : scăderea
amplitudinii contracţiilor; creşterea duratei şi pierderea ritmului lor, precum şi
scăderea frecvenţei acestora.
Pentru activităţile cu componentă fizică preponderentă, un criteriu obiectiv
de măsurare a intensităţii efortului şi implicit a gradului de oboseală îl constituie
consumul de energie umană exprimat în kcal pe unitatea de timp (minut, oră, schimb
de muncă), pe baza căruia muncile sunt clasificate în diferite categorii de
dificultate.
Dintre probele de oboseală nervoasă, o metodă mai sensibilă este testul
oboselii vizuale, pentru determinarea frecvenţei critice de fuziune a imaginilor
luminoase sau a stimulilor luminoşi intermitent, reprezentând frecvenţa la care
asemenea stimuli provoacă senzaţia subiectivă de lumină continuă, nemaifiind
percepuţi ca licăriri izolate.
Simplitatea probei, posibilitatea de a fi utilizată cu ajutorul unor aparate
portative, chiar în cursul muncii, justifică folosirea metodei pentru urmărirea
instalării oboselii în activităţile legate, în special, de solicitările vizuale, mintale şi
emoţionale când se constată scăderi ale frecvenţei critice de fuziune a imaginilor
luminoase, paralel cu accentuarea senzaţiei de oboseală.
• Metoda indirectă sau metoda economică constă în stabilirea unei corelaţii
între fenomenul de oboseală şi volumul şi calitatea producţiei sau numărul
accidentelor de muncă, cu toate că aceşti indicatori sunt influenţaţi şi de numeroşi alţi
factori tehnico-materiali ai producţiei. Chiar în aceste condiţii, metoda indirectă oferă
informaţii utile privind fenomenul de oboseală, mai ales dacă se fac eforturi pentru
depistarea, izolarea sau menţinerea constantă a acelor factori obiectivi sau subiectivi
care nu-i determină sau nu-i favorizează apariţia.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că uneori este posibil, ca printr-o
mobilizare deosebită, să se menţină o productivitate a muncii ridicată, deşi pe plan
biologic, funcţional, organismul vădeşte semne certe de oboseală.
• Metoda chestionarelor şi fişelor permite analiza detaliată a perceperii
subiective atât a intensităţii efortului, cât şi a gradului de oboseală. Prin elaborarea de
chestionare diferenţiate pe profesiuni, metoda reactualizează investigările subiective,
verbale sau comportamentale, permite investigarea comportamentelor subiective ale
oboselii, prin includerea parametrilor motivaţionali, psihosociali şi emoţionali legali
de profesiune sau de mediul extraprofesional.
În acelaşi timp însă, trebuie avut în vedere faptul că evaluările subiective chiar
cuantificate, nu pot înlocui determinările obiective ale stării de oboseală,
constituind doar o completare a acestora.
De aceea, una din cauzele controverselor privind elaborarea unor criterii
obiective în stabilirea oboselii constă în aplicarea unei metodologii neadecvate sau
simpliste, axată fie pe criterii pur bioenergetice, sau variabile fiziologice, fie pe
informaţii economice, fie pe exagerarea comportamentelor subiective ale oboselii.
Iată de ce se impune selectarea de metode adecvate, adaptarea lor obiectivelor
ergonomice şi elaborarea de noi procedee care să reflecte trecerea de la abordările
izolate şi unilaterale la abordările globale, interdisciplinare asupra rezultatelor
diferitelor probe sau teste, care să permită obiectivizarea fenomenului de oboseală.
În acest sens, o direcţie modernă de investigare şi măsurare a oboselii se
caracterizează prin utilizarea sau extinderea procedeelor radiotelemetrice şi a
procedeelor complexe, cu înregistrarea a numeroşi indicatori interpretabili prin
prisma abordării sistemice şi a metodelor matematice.

7.5. PREVENIREA APARIŢEI OBOSELII Şl ATENUAREA ACESTEIA ÎN


TIMPUL MUNCII
Oboseala este un fenomen natural inevitabil, normal, care apare la orice om
sănătos. Prin urmare, nu este vorba de a suprima oboseala ca atare, ci de a înlătura
factorii care o grăbesc, o accentuează sau o prelungesc. Aceasta înseamnă că apariţia
oboselii poate fi doar amânată în anumite limite, iar după ce a apărut poate fi-
atenuată.
În aceste condiţii, având în vedere implicaţiile oboselii asupra capacităţii de
muncă şi implicit asupra eficienţei activităţii desfăşurate, prevenirea apariţiei
oboselii şi atenuarea acesteia, indiferent de forma de manifestare constituie o
cerinţă de prim ordin a organizării ergonomice a muncii.
În acest sens, principalele direcţii de acţiune pot fi:
- analiza organizării ergonomice a muncii, prin folosirea ansamblului de metode
şi tehnici adecvate care să permită diagnosticarea factorilor de oboseală, precum şi
aplicarea cerinţelor şi principiilor ergonomiei;
- stabilirea unui regim raţional de muncă şi odihnă care să permită prevenirea
apariţiei oboselii, atenuarea acesteia şi refacerea capacităţii de muncă.
CAPITOLUL 9
CERINŢE ERGONOMICE PRIVIND CONCEPEREA, AMPLASAREA
ŞI UTILIZAREA MIJLOACELOR DE MUNCĂ
Proiectarea ergonomică a mijloacelor de muncă presupune, luarea în
considerare a caracteristicilor şi funcţiilor de bază ale sistemelor om-maşină, precum
şi a unor cerinţe ergonomice referitoare la :
- modul de prezentare a informaţiilor în sistemul om-maşină (conceperea,
amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de prezentare a informaţiilor sau a aparatelor
de măsură şi control);
- conceperea, amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de acţionare (a elementelor
de comandă sau reglare) ;
- conceperea meselor de lucru (bancurilor de lucru), pupitrelor de comandă şi a
scaunelor de lucru.

9.1. CARACTERISTICILE SISTEMELOR OM-MAŞINĂ Şl


FUNCŢIILE DE BAZĂ ALE ACESTORA
Creşterea continuă şi obiectivă a complexităţii muncii în condiţiile producţiei
moderne a determinat nu numai un nou mod de abordare a problemelor omului în
procesul muncii, ci şi o viziune nouă asupra muncii însăşi. Este vorba de
desprinderea în cadrul procesului muncii a unor aspecte noi şi elaborarea unor
concepte a căror valoare interpretativă iese din limitele modelului tradiţional.
Viziunea nu mai este una tehnică, economică sau fiziologică, ci o viziune nouă, în
care nici utilajul, nici omul şi nici munca nu sunt privite ca nişte entităţi izolate, de
sine stătătoare, ci alcătuind un sistem. Această concepţie, relativ nouă, este rezultatul
unei evoluţii ce a condus pe cei care au studiat munca de la o perspectivă axată pe
maşină, la o perspectivă axată pe om, pentru a se ajunge în cadrul ergonomiei la o
perspectivă axată pe sistem.
În felul acesta s-a ajuns la o unitate elementară cunoscută sub denumirea de
sistem om-maşină care, după opinia majorităţii specialiştilor în domeniu, reprezintă
un ansamblu integrat de componente umane şi materiale ce se intercondiţionează
între ele, în scopul realizării sarcinii de muncă sau al producerii unui anumit rezultat
dorit în cadrul ambianţei fizice şi sociale. Prin urmare, noţiunea de maşină este
folosită în sens larg, înţelegându-se nu numai maşină propriu-zisă la care se poate
lucra, ci şi ansamblul de elemente utilizate în cazul muncii manuale. De aceea unii
specialişti în domeniu preferă tratarea şi soluţionarea problemelor de adaptare
reciprocă om-maşină într-un cadru mult mai larg, acela al sistemului muncă.
Dintre principalele caracteristici ale sistemului om-maşină prezentate pe larg
în unele lucrări de specialitate, amintim :
- existenţa unui scop final materializat în obiectivele sistemului sau în sarcinile
de muncă ce reprezintă însăşi raţiunea de a fi a acestuia şi care defineşte structura şi
gradul de complexitate a sistemului. Aceasta înseamnă că elementele sistemului se
vor raporta funcţional la finalitatea lui;
- elementele sau componentele sistemului, precum şi relaţiile ce se stabilesc
între ele se integrează într-un tot unitar. Gradul de integrare va fi reprezentat de
gradul de organizare a acestora, iar performanţele sistemului sunt condiţionate de
eficienţa funcţionării tuturor clementelor sale ;
- posedă cel puţin un element cu memorie, omul fiind acela care iniţiază
ansamblul de acţiuni (transformări) în cadrul sistemului analizat, care caută totdeauna
informaţiile necesare rezolvării sarcinilor sale de muncă, le selecţionează, reconstituie
informaţiile pierdute, anticipează direcţia de evoluţie a proceselor urmărite, creează
noi informaţii şi ia decizii. Prin urmare, este un proces de elaborare mintală care
presupune o flexibilitate şi o mobilitate deosebită pentru prelucrarea şi combinarea
într-un mod inedit a datelor de care dispunem. Tocmai, de aceea, caracterul creator,
de originalitate al soluţiilor reprezintă justificarea păstrării omului ca element de bază
al sistemelor om-maşină actuale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nu mai sunt
suficiente, ca în reglare, algoritmele ci intervin procedeele euristice de căutare a
soluţiei.

Maşină
Operator

Observare
( semnal de intrare) Indicaţie
(semnal de ieşire)
ieşire

Comandă Organ de comandă


(semnalde ieşire) (semnal de intrare)

Fig. 9.1. Principalele interacţiuni între


om şi maşină

În această nouă viziune, procesul de muncă poate fi analizat mai ales sub
raport informaţional-decizional acesta putând fi definit ca ansamblul informativ-
operaţional, acţiunea asupra mijloacelor de muncă interesându-ne, îndeosebi, ca
proces informaţional-decizional. În acest sens, se prezintă schematic interacţiunile
principale dintre om şi maşina la care acesta lucrează (fig. 9.1),
Există multiple interacţiuni între procesele de observare şi manevrare a
organelor de comandă efectuate de om, şi între procesele de funcţionare şi de
prezentare a informaţiilor care îşi au sediul în maşină.
Un asemenea model este oarecum perimat. Cu toate acestea, după cum se
menţionează şi în unele lucrări de referinţă, modelul respectiv permite încă să se evite
anumite erori metodologice în analiza muncii, deoarece pune accentul pe
comunicarea între om şi mediul său tehnic.
În condiţiile producţiei moderne însă, limitele acestui model om-maşină sunt
evidente, deoarece se rezumă la interfaţa dintre om şi maşină, fără a pătrunde în
„cutia neagră", în raţionamentele şi strategiile operatorului modern, în mecanismele
sale de tratare a informaţiilor, aspecte analizate pe larg şi la un nivel superior de
cunoaştere de către ergonomia cognitivă.
De asemenea, se afirmă, nu fără temei, că sarcina de muncă este un mesaj
adecvat sub formă de solicitare a omului şi la care acesta reacţionează printr-un efort
dependent de capacitatea sa de muncă. Cu toate acestea, nu trebuie, neglijat faptul că
informaţiile emise de o maşină sau un dispozitiv sunt astăzi preluate, de tehnica
modernă de calcul, rămânând însă în continuare problema supraîncărcării perceptive
a omului.
Toate aceste caracteristici ale sistemului om-maşină ridică problema
optimizării modului de acţionare a omului în sistem şi a găsirii unor soluţii
ergonomice corespunzătoare pentru fiecare caz, în raport cu rezolvarea următoarelor
aspecte :
- modul de informare şi de acţionare a omului în sistem pe baza cunoaşterii
particularităţilor anatomofiziologice şi psihologice ale acestuia, precum şi a
caracteristicilor acţiunilor sale ;
- determinarea gradului de solicitare a omului în procesul îndeplinirii sarcinilor
de muncă, inclusiv a supraîncărcării perceptive a acestuia ;
- stabilirea legităţilor cărora se subordonează comportamentul omului, în
general, şi dinamica capacităţii sale de muncă, în special, în timpul activităţii
desfăşurate etc.
Pentru îndeplinirea scopului final, elementele componente ale oricărui sistem
om-maşină realizează următoarele funcţiuni de bază :
- recepţionarea informaţiilor externe şi interne, funcţiune ce se realizează în
cazul componentei umane cu ajutorul diferitelor simţuri sau al diferiţilor analizori
(vizual, auditiv, tactil etc.), iar în cazul componentei tehnice, prin traductoare sau
aparate de măsură şi control ;
- păstrarea informaţiei care are ca scop memorizarea informaţiilor pe termen
scurt, sau depozitarea lor pe o perioadă mai lungă. Pentru aceasta omul foloseşte
memoria sa sau „memoria" mecanică ;
- prelucrarea informaţiilor şi stabilirea deciziilor, funcţiune ce asigură
coordonarea activităţii sistemului şi determină natura şi succesiunea intervenţiilor în
proces ;
- execuţia, care. are ca scop efectuarea intervenţiilor necesare în proces pe baza
deciziilor luate.
Indiferent cum se distribuie funcţiile între componentele sistemului om-
maşină, activitatea de muncă a omului cuprinde următoarele secvenţe (verigi)
principale :
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia sau acţiunile aplicate;
- autoreglarea.
Ponderea acestor verigi în structura diferitelor sarcini de muncă sau chiar în
diferite perioade de timp poate varia, însă analiza stării şi a interacţiunii lor permite o
mai bună înţelegere a locului şi rolului omului în cadrul sistemului om-maşină,
precum şi a eficienţei activităţii acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât secvenţele
(verigile) respective ale activităţii de muncă pot fi afectate de condiţiile concrete în
care se desfăşoară.
Astfel, în cadrul verigii de recepţionare şi constituire a informaţiilor sunt
implicate aproape toate modalităţile perceptibile de semnale (optice, acustice, tactile
etc.) însă contribuţia diverşilor analizatori sau aparate senzoriale este diferită, pe
primele locuri situându-se analizatorii: vizual, auditiv şi tactil. De aceea, gradul
diferit de sensibilitate a aparatelor senzoriale determină utilizarea lor diferenţiată în
raport cu: natura mesajului, caracterul transmiterii lui, condiţiile de lucru. De
exemplu, dacă mesajul este complex, lung, trebuie utilizat ulterior, se referă la
evenimente în spaţiu, iar condiţiile de muncă determină poziţia stabilă a omului, se va
folosi prezentarea informaţiei senzorului vizual.
În cadrul recepţionării informaţiilor deosebit de importantă este operaţia de
detectare, prin care operatorul sesizează apariţia unui semnal în câmpul informaţional
al sistemului, pentru a cărei realizare este necesară cunoaşterea caracteristicilor
semnalelor (intensitatea, durata, forma, poziţia spaţială, contrastul dintre semnal şi
fond etc). De asemenea, discriminarea semnalelor permite operatorului diferenţierea
unui semnal de altele sau de elementele perturbatoare de fond, iar identificarea
semnalelor (recunoaşterea lor), care este o operaţie mintală de clasificare, permite
operatorului să stabilească categoria căreia îi aparţin semnalele recepţionate.
De aceea, eficienţa procesului de recepţionare şi integrare a informaţiilor
depinde de :
- caracteristicile obiective ale semnalelor (intensitate, contrast, durată de
acţiune, număr, distribuţie spaţio-ternporară structurată sau aleatoare, numărul de
însuşiri discriminabile etc.);
- caracteristicile subiective care se referă la starea generală a operatorului în
momentul dat şi la particularităţile funcţionale ale aparatelor senzoriale.
Prin urmare, rezultă cerinţa ergonomică ca în proiectarea surselor informative
la locurile de muncă, valorile fizice ale semnalelor să se înscrie în limitele
perceptibililălii optime calculate pentru fiecare analizator în parte.
Prelucrarea informaţiilor şi adoptarea deciziei constituie acea verigă a
activităţii care solicită omului exigenţe de ordin raţional, elaborarea răspunsurilor şi
luarea deciziilor corespunzătoare pe baza informaţiilor obţinute pe cale perceptivă.
Prin urmare, eficienţa activităţii desfăşurate depinde nu numai de recepţionarea
informaţiilor ci şi de calitatea prelucrării acestora, care la rândul ei este condiţionată
de:
- starea funcţională a sistemului nervos, deoarece prelucrarea informaţiilor
reclamă participarea proceselor gândirii inductive, deductive şi analoage, concrete şi
abstracte ;
- gradul de oboseală şi organizarea regimului de muncă şi odihnă ;
- nivelul de instruire şi volumul experienţei cognitive ;
- gradul de familiaritate al semnalelor, al distribuţiei lor in spaţiu şi timp ;
- volumul informaţiilor şi timpul necesar prelucrării acestora etc.
Dacă prelucrarea informaţiilor vizează cu precădere relevarea conţinutului
obiectiv al acestora, decizia urmăreşte, în primul rând, valorificarea informaţiilor
respective din perspectiva scopului activităţii desfăşurate. În acest, sens numeroşi
specialişti în domeniu consideră decizia în procesul de muncă o activitate mintală de
sinteză, comparare, prezentare spaţiotemporară, abstractizare, generalizare, evaluare
etc. în vederea alegerii unei variante optime, înaintea acţiunii concrete.
Deci, decizia este un proces de elaborare mintală, de prelucrare a informaţiilor
recepţionate, urmat de o selecţie între mai multe variante din care se optează pentru
una.
De asemenea, numeroase cercetări au dovedit că reluarea continuă a unor
decizii duce la o simplificare a operaţiilor mintale, la generarea unor deprinderi
intelectuale (stereotipuri ale activităţii de prelucrare a informaţiilor) care uşurează
efortul mintal, reduce timpul de operare, dar solicită mai puţin calităţile gândirii
(flexibilitatea, creativitatea etc.).
În principiu, actul decizional este determinat de corelarea promptitudinii
(trăsătură temperamentală) şi a gradului de cunoaştere a situaţiei (cantitatea şi
calitatea informaţiilor). Din acest punct de vedere, trăsăturile psihodinamice
individuale pot acţiona fie, în favoarea promptitudinii şi în defavoarea gradului de
cunoaştere a informaţiei (subiecţii iuţi, pripiţi, impulsivi, superficiali), fie în favoarea
gradului de cunoaştere a situaţiei şi în defavoarea promptitudinii (subiecţii înceţi,
lenţi, profunzi, reflexivi).
Cea mai evidentă componentă a activităţii de muncă, observabilă şi măsurabilă
nemijlocit este veriga de execuţie (motorie) care se realizează în forma unei
succesiuni de mişcări organizate într-un sistem unitar orientat, finalist. Din acest
punct de vedere, în unele studii mai noi mişcările executantului sunt privite ca
structuri integratoare sau sisteme organizate unitar şi economic.
În structura acestei verigi intră mişcări de diferite tipuri care după mecanismul
lor integrativ se împart în trei categorii:
- mişcări involuntare, care au la bază mecanisme înnăscute, de tip reflex
necondiţionat şi a căror apariţie au un efect dezorganizator;
- mişcări automatizate, care au fost elaborate şi învăţate într-un context
situaţional anumit şi care, prin repetarea îndelungată în aceleaşi condiţii, ajung să se
desfăşoare „spontan", fără efort deosebit; aceste mişcări alcătuiesc, în marea lor
majoritate sistemele de deprinderi care asigură o bună adaptare la cerinţele sarcinii de
muncă;
- mişcări voluntare, care presupun un control conştient permanent şi un efort de
voinţă special. Acestea sunt, de obicei mişcări noi, complexe pentru care nu dispunem
de modelul mintal adecvat care urmează a se forma şi consolida.
Prin urmare, sub aspectul verigii de execuţie (motorie) activitatea de muncă
poate fi definită ca un sistem ierarhizat şi dinamic de mişcări voluntare şi
automatizate, specializat pentru îndeplinirea unui anumit gen de sarcini.
De asemenea, mişcările sunt studiate în funcţie de structura şi spaţiul corporal,
sau în funcţie de legătura lor cu dispozitivele, de comandă sau cu sistemele de
răspunsuri conform stereotipurilor dinamice.
Acţiunile, mişcările sunt puse, totodată, în legătură cu tipul de sistem nervos şi
respectiv cu temperamentul, aspectul dinamico-energetic al personalităţii.
Sub aspect aptitudinal se au în vedere, aptitudinile psihomotorii care se referă
la însuşiri ca: siguranţa, precizia şi viteza mişcărilor, coordonarea motorie, gradul de
control, forţa musculară etc.
După cum s-a mai arătat, în condiţiile produciţei moderne asistăm la o
simplificare şi o reducere a verigii executiv-motorii, în structura şi dinamica
procesului de muncă, însă această modificare în conţinutul muncii nu anulează rolul
acestei verigi ci, din contră, din punct de vedere funcţional valoarea ei creşte,
deoarece solicitarea motorie a operatorilor nu mai pretinde efort fizic decât într-o
mică măsură, în schimb impune promptitudine, precizie şi siguranţă în mişcări.
Prin urmare, în analiza şi evaluarea funcţionalităţii verigii executiv-motorii
este necesar să se ia în considerare următorii indicatori de bază:
a) Viteza (rapiditatea), care este condiţionată de nivelul de reactivitate şi
mobilitate neuromusculară şi care se măsoară prin intermediul timpului necesar
efectuării unei mişcări. Dacă timpul de reacţie poate fi definit drept intervalul dintre
declanşarea unui stimul şi răspunsul motor, viteza mişcării încorporează timpul care
trece din momentul apariţiei mişcării pană la finalizarea ei. Viteza mişcărilor este
mărită sub influenţă următorilor factori :
- în direcţia „spre corp" explicabilă prin tendinţa naturală de revenire a
membrelor spre planul sagital;
- în plan vertical decât în plan orizontal şi în direcţia sus-jos faţă de direcţia
inversă, explicabilă prin apariţia mişcărilor reflexe de compensare pentru menţinerea
echilibrului şi prin direcţia forţei gravitaţionale;
- în direcţia „înainte-îriapoi" în comparaţie cu cea laterală explicabilă prin
menţinerea echilibrului;
- de la stânga la dreapta (pentru mâna dreaptă), explicabilă prin tendinţa de
revenire a mâinii drepte. în poziţia sa naturală ;
- în mişcarea de rotaţie decât cea în trepte explicabilă prin gradul de control
necesar.
b) Precizia reflectă raportul dintre traiectoria mişcării şi obiectivul urmărit. Cu
cât mişcarea este mai direct centrată pe obiectiv cu atât este mai precisă şi invers.
Precizia este o caracteristică dobândită prin exerciţii sistematice însă, există şi o
condiţionare bazală, înnăscută a preciziei care se evidenţiază în uşurinţa de învăţare a
deprinderilor motorii.
Cercetările în domeniu au demonstrat că în cazul unei oboseli cumulate, ca
urmare a unui efort neuropsihic îndelungat şi necompensat, prin procese fiziologice
normale de refacere a capacităţii de muncă se produce o încordare musculară
permanentă generatoare de microtremor care se amplifică în cazul efectuării
mişcărilor fine alterând serios precizia acestora (mecanică fină, electronică,
microchirurgie etc).
Procedeele moderne de înregistrare a tremurăturilor permit o estimare a
modificărilor de frecvenţă, amplitudine, ritmicitate iar o prelucrare automatizată a
spectrelor de frecvenţă ar oferi, desigur, noi informaţii. Până atunci însă, după opinia
unor specialişti în domeniu, înregistrarea tremorului pote servi la selecţia subiecţilor
mai rezistenţi la stresul emoţional şi la obiectivizarea oboselii neuromusculare.
Precizia de mişcare a diferitelor membre ale corpului este influenţată de
următorii factori :
- segmentul care efectuează mişcarea;
- nivelul la care se execută mişcarea ;
- distanţa faţă de corp ;
- gradul de precizie necesar la sfârşitul mişcării;
- gradul de control al mişcării etc.
c) Siguranţa este acea calitate a comportamentului motor care rezultă din
concordanţa dintre mişcarea executată în momentul dat şi cerinţele atingerii
obiectivului. Siguranţa în muncă reflectă gradul de însuşire a metodei de muncă,
metodă care poate fi realizată cu sau fără ezitări, precum şi cu un consum mai mic sau
mai mare de timp. Siguranţa depinde de gradul de consolidare a mişcărilor utile
necesare şi de inhibare a celor inadecvate. Nesiguranţa se evidenţiază în ezitări,
stagnări, ratări etc.
d) Tempoul se referă la regularitatea, şi rapiditatea succesiunii mişcărilor în
cadrul unui sistem de deprinderi motorii de muncă şi este condiţionat de reactivitatea
şi mobilitatea neuromusculară primară (bazală) şi doar într-o mică măsură suferă
influenţa exerciţiului.
În procesele de muncă care se desfăşoară după o periodicitate impusă din afară,
operatorul trebuie să-şi adapteze tempoul său caracteristic (tempoul liber) la cerinţele
sarcinii de muncă (lucrul în tempou impus), ceea ce pe plan subiectiv creează un
efect de presiune a cărui intensitate va fi cu atât mai puternic resimţită, cu cât
diferenţa dintre tempoul personal şi cel impus este nai mare. Dacă acest lucru este
neglijat sau subestimat, pot apare fenomene de inadaptare sau suprasolicitare.
Din acest punct de vedere se apreciază că, în prezent, într-o serie de ramuri,
graţie perfecţionărilor tehnico-constructive, procesele tehnologice au atins, sub
aspectul vitezei de desfăşurare, punctul critic al adaptabilităţii tempoului pattern-
urilor motorii ale operatorului uman.
e) Acurateţea sau fluenţa reprezintă o caracteristică de ordin calitativ a
organizării şi desfăşurării comportamentului motor în situaţiile de muncă. Aceasta se
traduce prin puritatea şi eleganţa mişcărilor şi operaţiilor care intră în alcătuirea unei
deprinderi, prin uşurinţa şi naturaleţea trecerii de la o fază a mişcării la alta. De
asemenea, traiectoria mişcărilor este purificată de distorsiuni şi încordări de prisos,
iar succesiunea lor în timp se realizează fin, fără stagnări sau scăderi, efortul de
execuţie devine aproape imperceptibil din exterior (domeniul mecanicii fine,
prelucrării prin aşchiere, matriţării şi ştanţării, montării, asamblării etc.).
Deşi fluenţa ţine, mai mult, de aspectul estetic al mişcărilor, ea nu rămâne fără
influenţă asupra eficienţei muncii, deoarece cu cât este mai bine elaborată, cu atât
efortul necesar este mai mic. În acelaşi timp, fluenţa reduce sau chiar înlătură
mişcările impulsive şi tensiunea motorie care provoacă bruscarea dispozitivelor de
comandă.
În sfârşit, funcţionalitatea şi eficienţa verigii executive (motorii) devin posibile
numai în măsura în care, în cadrul ei se realizează conexiunea inversă, deoarece,
cercetările au demonstrat că, în general, motricitatea omului reprezintă, în sine, un
sistem cu autoreglare.
Datorită faptului că angajează omul, ca sistemul cu organizarea cea mai
complexă şi comportamentul cel mai probabilist, orice activitate de muncă cuprinde
şi veriga de autoreglaj, care presupune :
- analiza deciziilor adoptate din perspectiva scopului final al activităţii ;
- compararea rezultatelor diverselor acţiuni cu ceea ce ar fi trebuit să se obţină ;
- optimizarea activităţii desfăşurate prin adoptarea corecţiilor necesare.
Prin urmare, conţinutul şi funcţionalitatea principalelor secvenţe (verigi) ale
activităţii de muncă reflectă nivelul pregătirii şi competenţei profesionale, a cărui
apreciere nu se poate face decât prin testarea gradului de elaborare şi integrare al
fiecăreia din verigile de bază prezentate.

9.2. CERINŢE ERGONOMICE PRIVIND MODUL DE PREZENTARE A


INFORMAŢIILOR ÎN SISTEMUL OM-MAŞINA (SISTEMUL MUNCA)
Informaţiile vizuale privind modul de desfăşurare a oricărui proces.de muncă
sunt preluate de operator fie prin observaţii directe, fie prin intermediul unor
dispozitive de prezentare a informaţiilor (observaţii indirecte).
Deoarece, în orice sistem om-maşină (sistem muncă) majoritatea informaţiilor
operative provin omului sub forma semnalelor codate transmise prin intermediul
diferitelor surse informative, modul de prezentare a acestora influenţează nemijlocit
eficienţa activităţii omului în sistemul proiectat. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
condiţiile producţiei moderne necesită ca informaţiile să fie prezentate rapid, cu grade
mari de precizie şi cu erori cât mai mici.
De aceea, pentru a se asigura nivelul necesar de performanţe, nu numai în
privinţa receptării şi interpretării informaţiilor, ci şi a luării deciziilor şi realizării lor,
se impune respectarea următoarelor cerinţe ergonomice:
a) alegerea adecvată a dispozitivelor de prezentare vizuală a informaţiilor în
conformitate cu scopurile urmărite şi condiţiile de realizare a lor, ca de exemplu :
- pentru un număr mic de indicaţii distincte (calitative) se pot folosi dispozitive
care permit diferenţierea informaţiilor prin poziţie, grade de luminozitate sau culoare
(semaforul electric);
- pentru valori numerice precise (cantitative), care nu au legătură cu direcţia
din care vine informaţia, se pot folosi contoarele (mecanice sau electrice);
- informaţiile care sunt legate de orientarea în spaţiu şi timp sunt prezentate, în
special, cu ajutorul dispozitivelor mecanice, a cadranelor sau a scalelor ;
- pentru informaţii multidimensionale se recurge la combinarea lor
(combinarea unor cifre cu prezentarea unor imagini);
b) asigurarea condiţiilor de relevare promptă a semnalelor şi urmărirea uşoară a
modificărilor acestora; informaţiile furnizate trebuie să fie interpretate direct, fără a fi
necesare transferări mentale în alte unităţi de măsură ;
c) corelarea volumului informaţiilor furnizate cu cerinţele reale ale sarcinilor
efectuate. Numărul informaţiilor transmise trebuie redus la maximum în funcţie de
necesităţile operatorului;
d) gradul de precizie al informaţiilor să nu depăşească gradul de precizie
solicitat de sarcina de muncă ;
e) prezentarea informaţiilor sub forma adecvată interpretării rapide şi corecte a
datelor;
f) combinarea, pe cât posibil, a diferitelor tipuri de surse de informaţii într-un
aparat sau mai multe aparate, ţinând seama de următoarele cerinţe :
- să nu se combine surse de informaţii care au un principiu comun de afişare ;
- să se alegă un singur factor comun pentru interpretarea informaţiilor (de
exemplu : părţile fixe sau mobile, valoarea marcajelor etc.);
- să se reducă la minimum posibilităţile de erori de paralaxă (mişcarea aparentă
a obiectelor apropiate faţă de altele depărtate);
g) amplasarea şi gruparea corespunzătoare a surselor informative în vederea
facilitării activităţii omului şi a depistării rapide a semnalelor critice, astfel:
- amplasarea surselor de informaţii vizuale trebuie să ţină seama de zonele
vizuale optime ;
- amplasarea surselor de informaţii astfel încât să poate fi citite din poziţia
normală de lucru ;
- sursele de informaţii necesare pentru realizarea unei secvenţe de activitate să
fie grupate împreună ;
- cele mai importante aparate sau cele care indică situaţii critice este necesar să
fie amplasate într-o poziţie privilegiată, în zona optimă;
- aparatele de măsură şi control să fie amplasate ţinând seama şi de relaţiile
care există între ele, fiind acordate totodată cu relaţiile funcţionale ale componentelor
ce le reprezintă (grupe funcţionale).
Realizarea concretă a acestor cerinţe ergonomice capătă unele forme specifice
în dependenţă de natura sarcinilor de muncă şi caracterul surselor informative.
Aceasta cu atât mai mult cu cât diversitatea sarcinilor de muncă şi a condiţiilor de
efectuare a acestora a determinat o mare varietate a surselor informative adaptate
transmiterii unor forme diferite de informaţii, ca de exemplu :
- pentru verificarea modului de desfăşurare a procesului de producţie sau
pentru sesizarea ritmului de modificare a parametrilor acestuia fără identificarea
precisă a direcţiei lor, sunt recomandate aparatele cu indicatori mobili şi cu scală
sectorizată în zone. Aceasta, deoarece uneori nu se pune atât problema de a citi
anumite cifre sau valori măsurate ci, mai ales, de a se asigura menţinerea unei mărimi
date între două limite determinate sau oprirea ciclului de lucru între două valori care
pot reprezenta, spre exemplu, cota maximă şi minimă ce delimitează câmpul de
toleranţă admis ;
- pentru perceperea cu mai multă precizie a variaţiilor parametrilor calitativi, a
urmăririi direcţiei modificării parametrilor controlaţi sau a reglării acestora sunt
recomandate aparatele indicatoare cu scale fixe şi indicator mobil care permit
localizarea rapidă a indicatorului şi urmărirea uşoară a deplasării lui; aparatele cu
scale fixe sunt utilizate şi pentru reducerea valorilor parametrilor controlaţi până la o
anumită limită, datorită posibilităţii de creare a corelării directe între mişcarea
indicatorului şi deplasarea dispozitivului de comandă ;
- dacă sarcina de muncă constă în a ajusta o mărime la o valoare determinată cu
ajutorul unui organ de reglare cele mai potrivite sunt aparatele cu scală mobilă şi cu
indicator fix, deoarece ele permit să se comande cel mai bine, în cursul operaţiei de
reglare, aducerea acului indicator la valoarea stabilită ; aceste aparate mai sunt
folosite şi pentru sesizarea ritmului de modificare a parametrilor controlaţi fără
identificarea precisă a direcţiei acestora. Poziţia fixă a indicatorului favorizează
citirea mai precisă a cadranului, deoarece ochiul ţine sub control indicaţiile de pe
cadran care apar în dreptul indicatorului;
- în condiţiile supravegherii prelungite şi a numărului crescut de parametri,
avantajele rămân de partea aparatelor indicatoare circulare cu scale fixe, îndeosebi
în cazul alinierii indicatoarelor în aceeaşi poziţie ; aparatele cu indicatorii ficşi sunt
utilizabile doar atunci când supravegherea are un caracter selectiv ;
- pentru informaţiile cantitative sau numerice care se cer citite cu un grad mare
de precizie, cele mai indicate sunt dispozitivele tip fereastră sau aparatele de măsură
cu .fereastră de lectură directă a valorilor numerice sau a parametrilor controlaţi,
deoarece numai numărul citit trebuie să apară în deschiderea ferestrei; citirea rapidă
şi corectă a datelor poate fi asigurată însă, dacă acolo unde este posibil, se

Fig. 9.2. Procentele erorilor de citire posibile


în funcţie de tipurile de cadrane

reglementează viteza de prezentare a cifrelor sau se realizează o amplasare corectă a


datelor în spaţiul afectat.

În ceea ce priveşte eficienţa utilizării diferitelor aparate indicatoare aceasta este


influenţată de o serie de factori, ca de exemplu : forma cadranului ; modul de gradare
a scalei; caracterul de numerotare a diviziunilor; dimensiunile gradaţiilor; construcţia
indicatorului etc.
Un rol deosebit de important în precizia citirii îl joacă forma cadranului
aparatului indicator. Astfel, cel mai mic procent de erori (0,5%) poate fi la forma de
cadran tip fereastră, iar cel mai ridicat procent de erori (35%) se înregistrează la
cadranul dreptunghiular vertical (fig. 9.2). Procentele probabile de erori cresc pe
măsura mişcărilor globului ocular şi ale capului pentru urmărirea indicatorului pe
ecran. Astfel, procentul mai mare de erori la cadranul semicircular (16%) faţă de cel
circular (11%) este determinat de mărimea razei. De asemenea, procentul mai mare
de erori la cadranul dreptunghiular vertical (35%) faţă de cadranul dreptunghiular
orizontal (28%) se explică prin faptul că mişcările globului ocular şi ale capului, în
sens vertical sunt mai puţin fireşti şi deci mai obositoare, diminuând precizia citirii.
Deoarece numeroase detalii, aparent minore, pot să jeneze vederea, lectura sau
interpretarea unor reprezentări vizuale, pentru a se evita eventualele erori de citire şi
pentru a se accelera lectura necesară, în conceperea şi construirea aparatelor
indicatoare se impune respectarea următoarelor cerinţe ergonomice :
- precizia citirii trebuie să fie adaptată exigenţelor reale; o precizie a scalei
cadranului mai mare decât cea necesară este inutilă şi îngreunează citirea ;
- evitarea supraîncărcării scalei cadranului cu gradaţii inutile ;
- un cadran trebuie să furnizeze informaţiile necesare în modul cel mai simplu;
informaţiile inutile trebuie evitate ;
- stabilirea valorilor numerice ale diviziunilor cifrate în raport cu posibilităţile
interpretării cât mai uşoare şi rapide a datelor prezentate: cea mai bună diviziune a
cadranelor este cea multiplu de unu, de cinci, de zece şi de o sută ;
- dimensionarea optimă, a cifrelor, literelor şi gradaţiilor în funcţie de distanţa de
citire :
- înălţimea literelor sau cifrelor se recomandă să fie egală cu distanţa de citire
împărţită la 200 ;
- proporţiile dintre lăţimea, grosimea, şi distanţa dintre litere şi cuvinte se
raportează, de obicei, la înălţimea literelor ;
- orientarea corectă a cifrelor pe aparatele de măsură şi control în raport
cu tipul scalei utilizate :
- la dispozitivele care folosesc ace indicatoare mobile, cifrele vor fi scrise
vertical;
- la aparatele cu cadran mobil se recomandă ca cifrele să fie orientate radial, iar
marcarea punctului zero să corespundă cifrei 12 de la ceas ; la dispozitivele tip
fereastră, cu cadran mobil, cifrele sunt orientate în aşa fel încât la fereastră să apară în
poziţie verticală ;
- coordonarea deplasării elementelor mobile ale aparatelor cu valorile numerice
ale gradaţiilor: în. cazul dispozitivelor de formă circulară (scale fixe şi indicatoare
mobile) creşterea valorii parametrului afişat trebuie marcată prin deplasarea acului
indicator în sensul de rotire al acelor de ceasornic ; când parametrul poate lua valori
pozitive şi negative, creşterea în valoare pozitivă trebuie marcată în sensul de rotire a
acelor de ceasornic; când parametrul poate lua valori pozitive sau negative, creşterea
în valoare pozitivă trebuie marcată în sensul acelor de citire a acelor de ceasornic, iar
creşterea valorilor negative în sens invers; în cazul aparatelor cu cadran
dreptunghiular vertical sau orizontal, creşterea valorii parametrului afişat trebuie
marcată prin deplasarea acului indicator în sus sau către dreapta; când parametrul
poate avea valori pozitive şi negative creşterea valorilor negative trebuie marcată prin
deplasarea acului indicator în jos sau către stânga ;
- alegerea adecvată a formei acelor indicatoare şi amplasarea lor corectă faţă de
gradaţiile cadranelor: acul indicator cuneiform are prioritate faţă da celelalte forme;
amplasarea acelor indicatoare se recomandă să se facă la scalele verticale cu vârful
spre dreapta, iar la scalele orizontale cu vârful în sus; vârful acului indicator nu
trebuie să acopere nici cifrele, nici gradaţiile scalei ; lăţimea vârfului acului indicator
să nu fie mai mică decât lăţimea gradaţiei celei mai mici şi nici mai mare decât
lăţimea gradaţiei celei mai mari; acul indicator să fie pe cât posibil în acelaşi plan cu
scala (apropierea acului indicator de suprafaţa cadranului) pentru a se evita pericolul
citirii greşite datorită erorilor de paralaxă (mişcarea aparentă a obiectelor apropiate
faţă de altele depărtate);
- realizarea unui contrast suficient între cifre sau litere şi fond (suprafaţa
cadranului) şi între acul indicator şi fond ;
- se recomandă ca aparatul indicator să fie prevăzut cu un sistem de avertizare
care să acţioneze în momentul când acesta nu funcţionează normal.
Când procesul tehnologic sau obiectul controlat se deosebeşte printr-un grad
ridicat de complexitate, printr-un număr mărit al parametrilor, sau unde procesul de
conducere are un caracter selectiv şi variabil, se recomandă prezentarea grafică a
informaţiilor sub forma semnelor figurative şi simbolice sau într-un tablou i nt uit i v
mai complex care este mnemoschema, ce permite, deseori obţinerea unei imagini mai
clare privind componentele sistemului, interacţiunea lor, direcţia fluxului tehnologic,
sau în alte cazuri, funcţiile aparatelor şi dispozitivelor de comandă.
.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelescu, V., Elemente de ergonomie aplicată, Editura Politică, Bucureşti,


1971.
2. Aristotel Cocârlă, Tefas Lucian, Petran Marilena, Manual de medicina muncii,
Editura Medcală Universitară, Iuliu Haţieganu, Cluj.Napoca, 2000.
3. Baciu, I., Derevenco, P., Bazele fiziologice ale ergonomiei, vol. I, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1984.
4. Grandjean, E., Principii de ergonomie, Editura Ştiinţifică, 1972.
5. Ispas, C.,şi colab. Ergonomia maşinilor unelte, Editura Tehnică, Bucureşti,
1984.
6. Iacob, M., Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei, Editura Medicală,
Bucureşti, 1982.
7. Lefter,V., Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucurşti 1995.
8. Montmollin, M., L'Ergonomie, Edition La Decouverte, Paris 1986.
9. Popescu, El. Şi colab., Ghid ergonomic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.
10..
11. Rouă, C.şi colab., Ergonomia forestieră, Editura Ceres, Bucureşti, 1976.
12. Roşca C. Şi colab. Economia şi organizarea ergonomică a muncii, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982.
13. * *

NOTĂ. Prezentul curs nu este original.