DRUMARII MARII UNIRI

Atunci când vorbim despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 ar trebui să

vorbim atât despre drumurile spirituale, culturale şi politice care au condus la
desăvârşirea unui asemenea act dar şi despre drumuri la modul propriu. Şi atunci, ca şi
acum, politicienii de toate rangurile şi din toate partidele foloseau acest subiect cu
precădere în mod electoral.
Reorganizarea administrativă a ţării a impus şi o reorganizare a transporturilor din acea
vreme în România. Nu vom face, în cele ce urmează, un istoric al drumurilor înainte şi
după 1918. De menţionat însă faptul că, prin Decretul regal nr. 235 din 17 ianuarie 1919
se stabilea gruparea serviciilor de Poduri şi şosele din ţară în şase Direcţiuni (cele care
sunt, de fapt, primele „DRDP-uri” din istoria României). Acestea aveau sediile la
Craiova, Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Constanţa şi Chişinău. După crearea României Mari, la
data de 1 Martie 1923, se mai înfiinţează trei Direcţiuni cu reşedinţele la Braşov,
Timişoara şi Cluj.

Miniştrii unionişti ai lucrărilor publice

Am găsit recent în Biblioteca academiei Române o lucrare, apărută în anul 1929,

intitulată „Drumurile noastre în ultima sută de ani” autorul acesteia pare a fi
necunoscut la prima vedere celor neavizaţi. Ion. I. Nistor (1876-1962) a fost Ministru al
Lucrărilor Publice (1927-1928) şi unul dintre cei mai importanţi artizani ai Marii Uniri de
la 1918. Născut la Vicovu de Sus (judeţul Suceava) a făcut studii universitare la
Facultatea de Litere şi Filozofie din Cernăuţi, continuându-şi studiile la Viena, Munchen,
Berlin şi Bucureşti. Profesor la Universitatea din Viena (din 1911) şi Cernăuţi devine în
anul 1897 membru al societăţii Academice „Junimea” (preşedinte) şi apoi al Societăţii
„România Jună” Este primul rector român al Universităţii din Cernăuţi după
reorganizarea acesteia. A deţinut mai multe funcţii de ministru printre care şi cea de
ministru al Lucrărilor publice (1927-1928). Este autor peste 300 de lucrări, studii şi
articole cu teme dintre cele mai diverse. A fost membru al comitetului de organizare a
Adunării Naţionale de la Cernăuţi în cadrul căreia a redactat „Actul Unirii”.

De la „POSITA STATIO AGREORUM” la autostrăzi

Lucrarea „Drumurile noastre în ultima sută de ani” reprezintă de fapt o parte a

discursurilor marelui om politic din perioada în care era ministru lucrărilor publice. Una
dintre problemele abordate au fost şi cele legate de Unire, dar şi de existenţa unor forme
diferite de organizare a drumurilor româneşti. În Vechiul Regat, drumurile erau clasificate
până în 1918 în:
1. drumuri naţionale;
2. drumuri judeţene;
3. drumuri vicinale;
4. drumuri comunale.
Legiuirile ungureşti din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş conform legii ungureşti din
1890 clasificau drumurile astfel:
1. drumuri de Stat sau naţionale
 2. drumuri de comitat sau judeţene
3. drumuri de acces la căile ferate;
4. drumuri vicinale;
5. drumuri comunale;
6. drumuri particulare (private).
În Basarabia (exceptând judeţele Cahul şi Ismail) fiinţau cinci categorii de drumuri:
Clasa I – Drumuri de comunicaţie generală a statului; clasa II – Drumuri de mare
circulaţie; clasa III – drumuri de circulaţie ordinară, de poştă; clasa V – Drumuri săteşti,
câmpeneşti. (clasa III) se referă la (Cahul şi Ismail). În Bucovina, prin Legea drumurilor
austriece din 1885 existau trei categorii de drumuri şi anume: 1. Drumurile ţării; 2.
Drumurile Judeţene; 3. Drumurile comunale.

O singură lege naţională pentru drumuri

În concluzie, drumurile României erau supuse la cinci regimuri diferite de

administrare şi finanţare: Legea din Vechiul Regat (1868), legea ungurească (1890) în
Ardeal, în Bucovina legea austriacă din 1855 şi în Basarabia legea rusească din 1868.
Această unificare legiuitoare se va produce însă mult mai târziu. Prin Legea din 2 august
1929 „drumurile naţionale” din legile anterioare devin „drumuri de stat” iar prin Legea
Drumurilor din 22 aprilie 1932 drumurile se clasifică în mod unitar în drumuri naţionale,
judeţene şi comunale.

„Alternanţa” la … guvernare

Cel de-al doilea mare om politic unionist, ministru al Lucrărilor publice este
Pantelimon Halipa (1883-1979). Preşedinte al „Sfatului Ţării”, cel care a votat Unirea a
fost ministru al Lucrărilor Publice, „alternând” cu Ion I. Nistor, în perioada 1927-1930.
având tot o formaţie umanistă (absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie de la Iaşi
(1908-1912) s-a remarcat atât ca om politic şi de cultură dar şi în calitatea sa de ministru
al Lucrărilor Publice. Ar mai fi multe de spus despre destinul celor două mari
personalităţi ale istoriei României. Primul aspect ar fi legat de autoritatea şi anvergura
celor doi miniştri care , după ipocrita opinie a unora, deşi nu aveau, „studii de
specialitate” au făcut totul pentru binele poporului român. Cel de al doilea aspect poate fi
un exemplu cum doi miniştri din două partide diferite au lăsat deoparte orgoliile politice
şi şi-au făcut datoria faţă de România. De precizat şi faptul că, istoric vorbind, România
se plasa într-un cu totul alt context internaţionale în condiţiile aproprierii marii crize
economice mondiale.
Nu întotdeauna intenţiilor noastre de dezvoltare li s-a răspuns ulterior pe măsură
dacă avem în vedere şi ce a urmat după ministeriatul celor doi şi anume scandalul generat
de cele două celebre contracte de modernizare a drumurilor. „Stewart” şi „Swenska”
(ultimul cunoscut şi sub numele de „contractul suedez”).
Orice s-ar spune însă cei doi miniştri unionişti, Ion I. Nistor şi Pantelimon Halipa
rămân două exemple şi două repere ale modului în care au tratat problematica
infrastructurii de transport în calitate de români şi de miniştri ai Lucrărilor Publice.
 P.S. Să nu uităm şi de unde am plecat: în vreme ce noi ne luptam pentru o nouă
reorganizare a drumurilor, în anul 1927, la Tokio se inaugura deja prima linie de
metrou!....