Amintiri din copilăria mea

Mi-am petrecut anii copilăriei într-o familie tipică, într-un apartament tipic, construit în anii ’70, într-un cartier-
dormitor, cu blocuri înalte, din perioada ceaușistă, cu doi părinți, veniți din provincie (de la țară) în București la
sfîrșitul adolescenței lor, muncitori, fiecare în întreprinderi de stat, unde lucrau în ture, de luni pînă sîmbătă.

Pe scara blocului eram foarte mulți copii, de vîrste apropiate (numai la etajul nostru, cu patru apartamente, eram
șase copii), iar în cartier cei mai mulți dintre noi eram colegi de clasă sau de școală. De luni pînă sîmbătă, după
școală și temele de făcut acasă, timpul nostru liber era, în mare măsură, umplut de această rutină plăcută a
socializării fără agendă, în „grupul de egali“, cu ceilalți copii. Timp în care părinții încercau să lupte pe diverse
fronturi pentru asigurarea celor necesare: statul la cozi, gătitul, spălatul de mînă, călcatul. Cam ce făceau toate
familiile, ce făceau toți părinții. Familii tipice, familii uniforme. În care abaterile de la normă ieșeau în evidență.
De exemplu, familiile cu un singur părinte, fie pentru că celălalt era decedat, fie pentru că divorțaseră, lucru destul
de rar atunci.

Momentul de familie este marcat în amintirile mele de faptul că duminica ne așezam cu toții la masă din bucătărie:
mama, tata și eu. Nu era întotdeauna plăcut, din pricina tensiunii care plutea între mama și tata, între mama și mine,
între mine și tata, care voia cu orice chip să mă facă să mănînc mîncarea aia, pentru care se luptaseră atît (deși nu
mi au spus-o niciodată!) și care trebuia să mă facă om.

Cele mai plăcute momente erau duminicile în care, împreună cu părinții sau doar cu mama, schimbînd două
autobuze, mergeam în cartierul Macarale, la familia verilor mei, acasă, unde puteam să ne jucăm, în casă sau afară.

Vara ieșeam duminica dimineață, în familia lărgită, cu părinții și familiile verilor mei, pe malul lacului Cernica,
unde tații făceau grătar, mamele puneau masa pe păturile întinse pe jos și făceau salată, vorbeau vrute și nevrute,
croșetau, în timp ce noi ne bălăceam sau rămîneam muți de uimire, privindu-l pe vărul nostru mai mare (care făcea
înot de performanță) cum dispărea în linia orizontului, înotînd în stilul fluture.

Familia lărgită, în deplasare, sau viața la țară

În vacanța de vară, ca cei mai mulți dintre noi, în acea vreme, mergeam la țară, în Oltenia, la bunica, femeie care, la
60 de ani, ținea singură o gospodărie cu animale, grădini și pămînt de lucrat (satul ei scăpase colectivizării). Acolo
nu prea era timp de joacă, trebuia să facem lucruri destul de practice: să ajutăm la udatul grădinii, la adusul
lemnelor pentru foc, să dăm de mîncare la păsări, să ducem vaca la păscut (o aventură!) și s-o aducem înapoi. Odată
întorși acasă, seara, recompensa supremă era prima cană de lapte proaspăt muls, călduț și cu spumă, pe care ni-l
dădea să-l bem, nouă, copiilor harnici. Apoi, bunica ne așeza pe toți la masa rotundă, joasă, în prispă, punînd în
farfurii cel mai bun borș de legume făcut în ulcea de lut, în vatră. Lîngă cîte o bucată de pîine, una din cele
douăzeci cu care veneau părinții noștri de la oraș, pentru că la țară pîinea se dădea pe cartelă.

Sentimentul de comuniune pe care ni-l dădeau întîlnirile de duminică de pe malul lacului Cernica și serile de la
masa din prispa bunicii Pampu este strîns legat, în memoria mea afectivă, de ideea de familie. În care oamenii se
văd, se aud la telefon, petrec timp împreună, se ceartă, se supără, se împacă, se emoționează, plîng (bunica,
însoțindu-ne la cursa de 5 dimineața, plîngea întotdeauna cînd plecam înapoi, la București, și o lăsam singură), se
ajută, fac ca relațiile să aibă sens, iar persoanele să capete importanță pentru noi. Iar după un timp, aceste relații ne
dau un sentiment de apartenență și ne ajută să dezvoltăm relații emoționale pozitive cu alte persoane. Este o zestre,
cea mai importantă moștenire, care nu se poate dezvolta în izolare, ci în interacțiunea repetată cu cel puțin o
persoană atentă și sensibilă la nevoile copiilor.

Civilizația occidentală, din care facem parte, la rîndul nostru, a cunoscut, în privința relațiilor pe care le are un
copil, în primii ani ai dezvoltării, o mutație semnificativă, care nu a ținut cont întotdeauna de nevoile noastre
biologice. Dacă în urmă cu 25 de ani fiecărui copil de vîrstă preșcolară îi erau „dedicați“ patru adulți, astăzi, în
lumea profesioniștilor educației și a părinților, este considerat ca fiind acceptabil un raport de un adult la patru-
cinci copii.

Familia extinsă, cuprinzînd bunici, unchi, mătuși, oferea copiilor, în condițiile unor interacțiuni constante și
consistente, mai multe oportunități pentru dezvoltarea capacității de a depăși și a face față adversităților, de
dezvoltare a unor resurse psihologice și, în același timp, o diversitate de modele de interacțiune socială.

În această privință, cei mai vulnerabili depind de cei mai puternici și au nevoie de sprijinul lor: copiii de părinți,
bunici sau de cei care le poartă de grijă; părinții, la rîndul lor, de un sistem social și politic care să susțină nevoile și
drepturile părinților în îngrijirea copiilor, respec-tîndu-le, în același timp, demnitatea umană, dreptul de a alege
dacă doresc să aibă un copil.

Istoria recentă a României, cînd Ceau-șescu, odată venit la putere în 1965, a pus în practică politica sa pro-natalistă,
a fost marcată de politici abuzive și degradante față de dreptul femeii de a fi stăpînă pe propriul corp, de a avea
acces la contracepție și planificare familială, interzicînd avorturile (decretul 770/1966) și limitînd, prin decretul
779/1966, desfacerea căsătoriei la condiția „în cazuri excepționale“. Impactul acestor două măsuri asupra familiei
și sănătății mintale a populației din România e greu de estimat, dar ele ne urmăresc și astăzi. Oficial, au fost
înregistrate peste 10.000 de victime ale avorturilor clandestine, în realitate numărul acestora fiind cu mult mai mare
(vezi documentarul TVR Copiii patriei din seria „Adevăruri despre trecut“, coordonat de prof. Lavinia Betea).
Generațiile de copii nedoriți născuți din 1967 pînă în 1972 și după aceea, în toată perioada comunistă, „decrețeii“,
reprezintă un tragic experiment social, fără precedent.

Mulți dintre cei născuți în această perioadă au venit pe lume nedoriți de mamele, de tații, de familiile lor. Sub
povara „eu n-ar fi trebuit să mă nasc“, au venit pe lume, au crescut și și-au întemeiat, la rîndul lor, familii, în care
mulți se străduiesc să nu transmită copiilor lor propriile traume familiale.

Industrializarea forțată, pusă în aplicare de Ceaușescu, prin strămutarea tinerilor de la sat la oraș, a reprezentat o
altă măsură care, rupînd legătura de vecinătate cu familia lărgită, a dus la slăbirea coeziunii acesteia.

În perspectiva unui trecut recent atît de dureros, este îngrijorătoare tendința de modificare a Constituției pentru
redefinirea familiei și nerăbdarea oamenilor politici de a instrumentaliza un astfel de subiect.

Părinții, familiile de azi au nevoie de semnale care să încurajeze toleranța, acceptarea diferențelor, dialogul,
răbdarea (despre care și Biserica ne vorbește!), pe care copiii să le poată prelua, mai apoi, ca modele de
comportament.

Starea de bine privește întreaga familie

Descrierile multor prieteni, precum și a mea, privind acele timpuri conțin imaginea idilică a copilăriei perfecte. Însă
tocmai acest lucru atrage atenția asupra rupturii relațiilor – familia trebuie privită ca un întreg, iar fericirea ei nu
poate să fie doar fericirea unui membru, așa cum nu poți spune despre un organism că este sănătos atunci cînd
inima funcționează bine, însă rinichii și ficatul sînt bolnave.

Părinții noștri ne-au ascuns multora dintre noi dramele prin care treceau (lipsa alimentelor, statul la cozi…),
făcîndu-le să pară obișnuite, acceptabile, permițîndu-ne să construim această imagine idilică, așa cum Guido
(Roberto Be-nigni, La vita è bella) îi prezintă fiului său realitatea odioasă a anilor ’40 ca pe un joc. În realitate,
relațiile cu ei se bazau pe frică (copilul nu trebuie să afle și să spună altora ce credem, ce gîndim, ce facem) și pe
minciună (să păstrăm aparența fericirii). Unii, însă, s-au prefăcut atît de bine încît, pentru a da un sens realității
înfiorătoare, au ajuns să creadă (și cred în continuare).

(Mulțumiri soției mele pentru sprijin şi sugestii.) Andrei Chișcu este psiholog clinician.
Caracterizarea adolescenţei
Cuvântul adolescenţă este de origine latină şi vine de la “adolesco/ adolescere” care înseamnă a creşte, a căpăta
putere, a se maturiza. În psihologie, părerile sunt foarte împărţite în ceea ce priveşte noţiunea de adolescenţă,
aceasta din cauza cercetătorilor care nu au un punct de vedere unitar în definirea şi delimitarea acestei perioade de
vârstă.
Adolescenţa este o perioadă de dezvoltare mai lungă şi este, în general, definită ca fiind perioada de la debutul
pubertăţii până la vârsta adultă.
Adolescenţa este astfel definită de către Dorothy Rogers ca fiind un proces de dezvoltare, proces constând în
dobândirea aptitudinilor şi a convingerilor necesare pentru o participare efectivă la societate.
Florence L. Goodenough şi Leona E. Tyler ne oferă o viziune destul de simplistă asupra adolescenţei, considerând-o
perioada în care se petrece tranziţia de la copilărie la vârsta adultă.
Un alt autor, J.E. Horrocks dă adolescenţei o definiţie în parte fiziologică, în parte psihologică. Astfel el afirmă:
“Începutul adolescenţei este definit în termeni fiziologici, în timp de durata şi încetarea ei în termeni psihologici…
Din punct de vedere fiziologic, un individ devine un adolescent odată cu ajungerea la pubertate şi cu putinţa de a
reproduce specia. Din punct de vedere psihologic şi cronologic, adolescenţa ia sfârşit odată cu atingerea unui nivel
de maturitate consistent”.
Dezvoltarea fizică este luată în consideraţie, în definiţia dată de English adolescenţei, în dicţionarul său de termeni
psihologici şi psihanalitici: “…perioada de la începutul pubertăţii până la ajungerea la maturitate; epoca de tranziţie
în cursul căreia tânărul devine un adult”.
H.W. Bernard afirmă că “adolescenţa poate fi definită ca fiind perioada în care se dezvoltă independenţa
individului, aceasta extinzându-se până la epoca în care individul este conştient de responsabilitatea lui în variatele
funcţiuni adulte”.
Adolescenţa este o perioadă de stări conflictuale sau crize. Primul autor care a studiat adolescenţa în mod ştiinţific a
fost G. Stanley Hall . Astfel întemeietorul psihologiei adolescenţei (hebeologia), o descrie ca fiind o perioadă de
frământare şi năzuinţă, de “furtuni şi stres”, precum şi de mari transformări în plan mental, fizic şi emoţional.
Comparând periodizările de vârstă date de diferiţi autori, constatăm că există patru tendinţe:
1) De topire a adolescenţei în copilărie, în acest caz adolescenţa fiind o prelungire a copilăriei. Astfel, adolescenţii
au fost consideraţi, de către tradiţia mai nouă sau mai veche, un fel de copii mai mari.
2) De contopire a adolescenţei cu tinereţea, tradiţia acceptând faptul că adolescentul este şi adult în măsura în care
îndeplineşte muncile acestuia.
3) De separare a adolescenţei de alte vârste, aceasta fiind opţiunea celor mai mulţi dintre psihologi şi pedagogi,
printre care G.S. Hall, G. Compayré etc.
4) De definire a adolescenţei prin comportamente specifice, nu printr-un anumit interval de timp.
U. Şchiopu şi E. Verza consideră că stadiul adolescenţei este precedat de cel al pubertăţii, care se întinde de la 10 la
14 ani. Astfel, autorii afirmă că adolescenţa, cuprinsă între 14/15 ani şi 18-25 ani, este o perioadă dominată de
adaptarea la starea adultă, de procesul de câştigare a identităţii şi de intelectualizarea pregnantă a conduitei.
Această perioadă mai este denumită şi perioada şcolarului mare. În plan biologic, adolescentul tinde spre echilibru
şi, în acelaşi timp, spre adoptarea unei conformaţii apropiată de cea a adultului. În plan psihologic, însă, această
perioadă este caracterizată de transformări foarte rapide, spectaculoase şi de maximă complexitate, cu salturi la
nivelul unor funcţii şi cu evoluţii mai lente la nivelul altora.
Individul nu traversează această perioadă în mod lent, ci dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existenţa unor conflicte
şi trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspiraţiilor.
Acestea sunt numai câteva din motivele pentru care adolescenţa este o perioadă considerată controversată de o serie
de specialişti. Ea este astfel, numită şi “vârsta ingrată”, “vârsta marilor elanuri”, “vârsta de aur”, “vârsta crizelor”,
“vârsta dramei”, “vârsta contestaţiei, marginalităţii, subculturii” etc.
Funcţia adolescenţei este de a descoperi, în toate posibilităţile înfăţişate, capacităţile fiecăruia, cele care vor îngădui
fiecăruia să aleagă un drum şi să se încadreze în viaţa adultă.
Ca orice proces, adolescenţa se desfăşoară în trepte inseparabile, pe nesimţite, de la o zi la alta, până la
recunoaşterea conştientă a maturităţii mai mult sau mai puţin realizate. Adolescentul trece astfel, după opinia unor
autori , prin anumite stadii:
(a) Preadolescenţa
(b) Adolescenţa propriu – zisă
(c) Adolescenţa prelungită
Preadolescenţa este etapa în care maturitatea biologică se stabilizează şi se dezvoltă conştiinţa, în general, şi
conştiinţa de sine, în special. Trebuie să menţionăm, de asemenea, faptul că mulţi autori consideră preadolescenţa
ca fiind reprezentată de pubertate. În această fază dezvoltarea psihică este foarte intensă şi încărcată, în acelaşi timp,
de conflicte interioare.
Caracteristice acestei perioade mai sunt încă agitaţia şi impulsivitatea, unele extravaganţe, momente de nelinişte şi
dificultate, de oboseală la efort. Expresia feţei devine, însă mai precisă, mai nuanţată. Pofta de mâncare este încă
dezordonată, selectivă şi în creştere. Adolescentul începe să argumenteze părerile personale, devine mai interesat de
probleme abstracte şi de sinteză.
Apare dorinţa de afirmare personală ca expresie a socializării, iar experienţa afectivă se nuanţează şi se
impregnează de valori.

Adolescenţa propriu – zisă sau marea adolescenţă (16/18 – 20 ani), se caracterizează printr-o intelectualizare
intensă (se dezvoltă gândirea abstractă), prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite adulte. Exprimarea
independenţei este acum expresivă, mai naturală, nu mai este dezirativă şi revendicativă.
Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi capătă dimensiuni noi de “demnitate” şi “onoare”.
Apropierea de valorile culturale este, de asemenea, largă. De la o formă de evaluare impulsivă critică se trece la
forme de evaluare în care caută să se exprime originalitatea.
Intensă este şi socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale se conturează treptat, cuprinzând, în esenţă, şi
elemente importante ale concepţiei despre lume şi viaţă. În contextul tuturor acestor aspecte există un dinamism
deosebit ce vizează transformarea.
Din punct de vedere psihologic, tânărul este pregătit şi se pregăteşte moral şi aptitudinal. În ceea ce priveşte
structura sa biologică, acesta este încă fragilă, înregistrându-se în această perioadă forme de nevroze, autism,
debuturi de psihopatii şi psihoze, anxietate şi, mai rar, sinucideri. În asemenea situaţii, ca şi în cele de delincvenţă
minoră, se pune în evidenţă condiţionarea tensională a dezvoltării psihice, condiţionarea determinată de
complexitatea vieţii şi a ritmurilor ei de creştere, dar şi dificultăţile de adaptare, de depăşire a greutăţilor şi
complexităţii solicitărilor socio-culturale şi profesionale. Traversarea adolescenţei fără ca acest tablou tensional să
apară, depinde în mare măsură de societate, societăţile mai puţin dezvoltate fiind oarecum ferite de acest “pericol”.

Adolescenţa prelungită cuprinde atât tineretul integrat în forme de muncă, cât şi tineretul studenţesc (18/20 – 25
ani). Aceştia şi-au dobândit deja sau sunt pe cale de a-şi dobândi independenţa, fapt ce duce la energizarea
personalităţii. Dorinţa de a acumula informaţie continuă şi chiar se extinde spre domeniul profesional şi spre cel
social. Tot acum se manifestă un oarecare modernism şi simt nevoia unei participări sociale intense.
Aceasta este etapa învăţării rolului sexual. Viaţa sentimentală este intensă, dar relativ instabilă. În această perioadă
au loc, de asemenea, angajări matrimoniale, ceea ce va duce la adoptarea de noi responsabilităţi legate de
întemeierea unei famili .
Adolescenţa pare a fi o etapă mai calmă, mai liniştită decât perioada anterioară, tânărul adoptând acum o poziţie
mai conştientă faţă de mediul social în care trăieşte şi faţă de problemele lui complexe. Atitudinea furtunoasă şi
violentă a preadolescentului face loc unei atitudini mai liniştite, mai chibzuite, mai raţionale, în care gândirea critică
ocupă un loc primordial. Mijloacele de înfrânare sunt mai puternice, iar acţiunile voluntare se execută după un plan
mai bine organizat şi mai chibzuit, în vederea unor scopuri conştiente.
Începând chiar cu preadolescenţa, tânărul îşi îndreaptă atenţia şi către propria sa viaţă psihică, de care devine mai
conştient, pentru ca în adolescenţă să adâncească mai mult cunoaşterea acestei lumi.