CAPITOLUL

RATINGUL
FINANCIAR
Cuprins:

5.1 FUNCŢII, CARACTERISTICI

5.2 AGENŢIILE DE RATING FINANCIAR

5.3 CARACTERIZAREA INFORMAŢIILOR REZULTATE

DIN ACTIVITATEA DE RATING FINANCIAR

5.4 CORELAREA RATING - NEVOIE DE INFORMARE

A PIEŢELOR FINANCIARE

5.5 SCALELE DE NOTARE UTILIZATE DE PRINCIPALELE

AGENŢII DE RATING
 5.1 FUNCŢII, CARACTERISTICI

Ratingul este un cuvânt a cărui traducere literală semnifică „evaluare”,

desemnând în acelaşi timp un proces (analiza riscului), cât şi rezultatul final al
acestuia (nota).

Funcţiile care caracterizează ratingul financiar:

¾ supravegherea intereselor financiare externe ale întreprinderilor naţionale
şi ale statelor, punând la dispoziţie, informaţii pertinente şi cu valoare de
înţelegere internaţională;
¾ alternativă la serviciile clasice de evaluare financiară şi analiză oferite de
bănci comerciale şi instituţii financiare specializate (în special bănci de
comerţ exterior1 şi bănci de afaceri).

Caracteristici:
1. Criteriile procesului de notare. Ratingurile se realizează pe baza informaţiilor
furnizate de emitent şi din alte surse considerate ca fiind de încredere.
Agenţiile de rating stipulează însă foarte clar că “ratingul nu este o recomandare de
a cumpăra, de a vinde sau de a deţine un titlu, acesta având doar funcţia izolată de
evaluare a riscului, care este doar un element al procesului decizional de investiţie”2.
Mai mult decât atât, în ciuda procesului foarte atent de evaluare, agenţiile de rating
nu realizează un audit al calităţii informaţiilor ce le sunt puse la dispoziţie de
către emitenţi.
2. Ratingurile – ca măsură relativă a calităţii creditului. Ratingurile realizează o
clasificare calitativă a celor ce apelează la bănci sau la pieţele financiare cu
ajutorul unor criterii de evaluare similare.
Diferenţierea notelor acordate sintetizează remunerarea suplimentară, prin
primele de risc, ce trebuie acordată pentru proiectele mai riscante faţă de cele cu
grad redus de incertitudine.

1 Unul dintre cele mai cunoscute sisteme de rating alternative pe plan internaţional este @rating de la
COFACE.
2 Moody’s Rating Methodology , november 1997.
3. Plafoanele suverane. Consideraţiile cu privire la riscul de ţară sunt o parte
integrantă a analizei emitenţilor, deoarece ratingurile sunt influenţate şi de
devizele în care sunt emise titlurile.
Ratingurile de ţară reprezintă, în general, un plafon maximal pentru notele
acordate atât firmelor, cât şi autorităţilor locale sub-suverane. Este totuşi posibil
ca o entitate locală să se califice pentru un rating superior celui de ţară.3

4. Evenimentele speciale. Indiferent de calitatea creditului şi de categoria de risc,

falimentul poate fi provocat de „evenimente speciale” pe care agenţiile de rating
le definesc ca modificări în situaţia financiară ce au un impact brusc asupra
calităţii creditului, deşi momentul precis de producere şi natura acestor modificări
nu pot fi prevăzute cu ajutorul instrumentelor fundamentale de analiză a
creditului.
Exemple de astfel de evenimente pot fi: fuziuni, preluări, dezinvestiri, începerea
procedurii de intrare în faliment pentru a beneficia de protecţia oferită de legea
falimentului faţă de litigii.

5.2 AGENŢIILE DE RATING FINANCIAR

Agenţiile de rating au apărut pentru prima dată în S.U.A. Prima societate ce s-a
lansat în activitatea de rating a fost The Mercantile Agency, apărută în 1841 la New
York. Primul birou situat în afara Americii de Nord a fost cel deschis în 1857, în
Londra. În 1859, The Mercantile Agency trece în proprietatea lui Robert Graham Dun,
schimbându-şi totodată şi denumirea în R.G. Dun & Company.

Încă din 1849 au început să apară şi companiile concurente; în acel an s-a lansat pe
piaţă The John M. Bradstreet Company în Cincinnati, care a publicat în 1857 primul
manual de rating denumit The Bradstreet Rating Book.

În 1933, sub presiunea conjuncturii economice, cele două societăţi au fuzionat, noua
agenţie numindu-se Dun & Bradstreet.

De asemenea, în 1900, John Moody a pus bazele companiei Moody's Investors

Service, când a şi publicat Moody’s Manual of Industrial and Miscellaneous
Securities.

3 situaţiile sunt rare. Menţionãm aici cazul regiunii Lombardia din Italia care a obţinut în 2001 ratingul
de AA+, superior entitãţii suverane (statul italian) notat cu AA de Standard and Poor’s.
În 1909 Moody a emis pentru prima dată ratinguri de titluri financiare în lucrarea
Moody’s Analysis of The Railroad Investments. În acest material, autorul a folosit
pentru prima oară clasificarea de la Aaa la C pentru a evalua aproximativ 1500 de
titluri financiare individuale emise de peste 200 de societăţi.

Sistemul de clasificare consacrat de această lucrare este şi astăzi în vigoare,

în pofida trecerii timpului, fiind un standard mondial în domeniu.

În 1860 s-a înfiinţat Poor’s Publishing Company, o dată cu publicarea lucrării lui
Henry Varnum Poor The History of Railroads and Canals of the United States, ce a
început să furnizeze ratinguri din 1916.
f
În 1906 a fost fondat Standard Statistic Bureau, care din 1922 a început să emită la
rândul său ratinguri pentru titlurile emise de întreprinderi. La scurt timp după aceea a
efectuat primele ratinguri suverane. Anul 1941 a marcat prima fuziune importantă
din industria ratingului când cele două firme au creat Standard and Poor’s
Corporation.

Cea de-a treia mare companie de rating, Fitch Publishing Company, a început să
emită ratinguri în 1924.

Situaţia de pe piaţa americană, dominată de cele două mari agenţii Moody’s şi

Standard and Poor’s, n-a împiedicat dezvoltarea altor agenţii mai mici ca Duff and
Phelps şi Mc Carthy Crisanti and Maffei.

Chiar dacă notarea era destul de răspândita înaintea celui de-al doilea război
mondial, ea nu privea decât Statele Unite. Autorităţile de reglementare au impus
societăţilor financiare constituirea de provizioane pentru titlurile speculative grade
(titluri având o notă sub BBB pe scala Standard and Poor’s şi Fitch sau Baa pe
scala dezvoltată de Moody’s).

Efectele au fost multiple:

¾ pe de o parte, s-a manifestat tendinţa instituţionalizării rolului agenţiilor de
notare pe piaţă;
¾ pe de altă parte, piaţa obligatară s-a fracţionat în două compartimente definite în
funcţie de risc.
Security and Exchange Comission (echivalentul CNVM în Statele Unite) a impus
reguli noi de transparenţă pentru informaţiile difuzate de întreprinderi privitoare la
datoriile lor de trezorerie.
Astfel, agenţiile de rating au început notarea sistematică a creanţelor pe termen
scurt. Demararea acestui tip de notare a permis agenţiilor de rating triplarea
numărului de entităţi notate la începutul anilor ’80.

Dezvoltarea emisiunilor obligatare, a operaţiunilor LBO4, a titlurizării şi

interconectarea pieţelor financiare naţionale în ţesutul unei pieţe globale au afirmat
rolul de reper al ratingului într-un mediu economic caracterizat printr-o dinamică
accentuată.

Dezvoltarea susţinută a ţărilor din Europa Occidentală, a Japoniei şi Canadei a

permis apariţia unor agenţii locale de evaluare a riscurilor. Extinderea pieţei notării
dincolo de Statelor Unite a evidenţiat vocaţia de concurenţi a agenţiilor de rating
locale.

În Canada au fost create: în 1972 Canadian Bond Rating Service şi Dominion Bond
Rating Service în 1976. Prima societate este specializată în notarea colectivităţilor
locale, iar cea de-a doua în ratingul emisiunilor obligatare ale sectorului privat.

În Asia menţionăm Japan Credit Rating Agency, Rating Agency Malaysia şi TRIS în
Thailanda.

Notarea naţională în Europa are ca reprezentant de frunte Franţa. Reformele din

anii 1985-1986, caracterizate prin dereglementarea şi liberalizarea pieţelor de
capital au favorizat apariţia de noi produse financiare şi creşterea concurenţei.
Diminuarea rolului statului francez în economie a favorizat crearea primei mari
agenţii de notare naţionale pe plan european.

Apărută în 1986, sub denumirea de Agence d’Evaluation Financière (ADEF), prima

agenţie de rating franceză avea drept obiectiv notarea creanţelor pe termen scurt.
Timp de doi ani ADEF a fost în poziţia de monopol pe piaţa franceză.

Implantarea agenţiei Moody’s şi crearea, în 1988, a filialei Moody’s France a dus la

apariţiei concurenţei pe sol francez. În 1990 structura capitalului ADEF s-a modificat,
când Standard and Poor’s a achiziţionat 50 %.

Suedia şi-a creat propria agenţie de notare Nordic Rating AB, având drept scop
notarea în zona Scandinaviei.

Agenţiile de rating din afara SUA nu au putut rezista concurenţei acerbe manifestată
prin tarife, reputaţie şi savoir – faire venite din partea agenţiilor americane.

4 leverage buy out.

În octombrie 1990, pentru a contracara dominaţia americană de pe piaţa notării, a
fost creată la Paris agenţia Euronotation France, al cărei capital era deţinut în
proporţie de 60% de echipa managerială, iar restul de către IBCA Limited, o agenţie
de rating londoneză.

În 1992, Euronotation şi IBCA au fuzionat, dând naştere grupului de notare IBCA.

Importanţa acestei operaţiuni este esenţială, deoarece pentru prima dată în istorie o
agenţie de rating non americană a primit permisiunea de notare pe teritoriul SUA.

IBCA Limited avea permisiunea de notare a instituţiilor financiare acordată de către

SEC5. Astfel, după fuziune noua agenţie a putut efectua primele sale ratinguri pentru
emitenţi americani.

Dezvoltarea ratingului financiar este impulsionată de existenţa legislaţiei din

anumite state, care impun fondurilor de pensii şi altor structuri financiare să
investească numai în titluri care beneficiază de note de investiţii în vederea
reducerii riscurilor.

În Statele Unite este acceptată doar opinia agenţiilor care se înscriu în standardul
NRSRO6, instituit de SEC în 1975, în încercarea de reglementare a activităţii de
rating financiar. Fiind singurul standard general acceptat în vigoare, obţinerea sa
garantează într-o anumită măsură pertinenţa procesului de notare.

Tabel 5.1

Agenţia de rating NRSRO Anul obţinerii

Standard and Poor’s DA 1975
Moody’s DA 1975
Fitch DA 1975
Duff and Phelps DA 1982
Mc Charty Crisanti and Maffei DA 1983
IBCA Notation DA doar pentru instituţiile 1991
financiare
Thomson BankWatch DA doar pentru instituţiile 1992
financiare

Procedura de obţinere a acestui standard este greoaie şi puţin favorabilă agenţiilor

non americane.

5 Security and Exchange Comission.

6 Nationally Recognised Statistical Rating Organization.
Ultima structură care a obţinut NRSRO a fost Thomson BankWatch în 1992 şi doar
pentru notarea entităţilor financiare. Cererile depuse de mai multe agenţii de rating
străine sunt în discuţie de mai bine de zece ani. Procesul de concentrare care se
manifestă în toate domeniile de activitate atinge şi notarea financiară.

Formele de concentrare apărute spre sfârşitul anilor ’90 urmează axele obişnuite:
fuziunile, achiziţiile şi cooperarea pe anumite pieţe locale.

În 1997 Fitch şi IBCA au fuzionat dând naştere celei de-a treia mare agenţie de
notare la scară globală FitchIBCA.

Economiile căutate de FitchIBCA s-au concretizat în achiziţionarea agenţiilor americane

de nişă Duff and Phelps în iunie 2000 şi Thomson BankWatch7 în decembrie 2000.

În prezent procesul de concentrare pe piaţa notării pare încheiat. Agenţiile care

contează la nivel mondial sunt: Moody’s, Standard and Poor’s şi FitchIBCA.

În ceea ce priveşte forma lor de proprietate, Standard and Poor’s aparţine grupului
de media Mc Graw Hill, Moody’s este deţinută de salariaţii săi, iar FitchIBCA face
parte din holdingul francez FIMALAC.

În România, accesul la pieţele financiare internaţionale a deschis noi oportunităţi de

finanţare: fie prin emisiuni de euroobligaţiuni, fie prin credite sindicalizate.

Pe parcursul ultimilor ani BNR a intervenit pe pieţele internaţionale de capital în scopul:

¾ consolidării rezervelor valutare ale României,
¾ îndeplinirii condiţiilor prevăzute în acordurile cu FMI privind un anumit nivel al
rezervelor internaţionale ale ţării noastre.
BNR a solicitat agenţiilor de rating internaţionale evaluarea riscului de credit în
vederea obţinerii de împrumuturi de pe pieţele internaţionale.

În anul 1996, Banca Naţională a României a solicitat primul rating în vederea

evaluării costului împrumuturilor externe ce urmau a fi angajate. Ratingul suveran
evaluat în 1996 de către agenţia Fitch a fost BB-.

Agenţiile de notare sunt organizate ca societăţi prestatoare de servicii financiare cu

înaltă valoare adăugată8. Structura lor organizatorică este suplă şi presupune un
număr limitat de colaboratori repartizaţi peste tot în lume.

7 recunoscutã unanim ca având cea mai mare expertizã în ratingul instituţiilor financiar-bancare.
8 Sorin Lăzărescu - Le rôle du rating dans l’évaluation des risques financiers , p. 8, Bibliothéque de
l’Université d’Orléans, septembre 2002.
Onorariile agenţiilor de notare includ un tarif iniţial modulat în funcţie de mărimea şi
complexitatea emisiunii, la care se adaugă cheltuielie de urmărire în timp a ratingului.

Dincolo de volumul acestor onorarii, comportamentul agenţiilor este mai suplu.

Pentru întreprinderile care se finanţează frecvent prin euroemisiuni tarifele sunt negociate.

Evaluarea performanţelor agenţiilor de notare începe cu aprecierea obiectivelor

economice. Se urmăreşte în primul rând analiza rentabilităţii.
Rezultatul net de 156 de milioane de dolari pentru 1999 a permis degajarea unei
ROA9 de 42% (Moody’s). Nivelul înalt al ratei ne arată puternica valoare adăugată
degajată de Moody’s la serviciile furnizate clienţilor săi.
Date disponibile pe 2001, când Moody’s a făcut public volumul veniturilor sale la
nivelul grupului: 797 milioane de dolari.

Pentru Standard and Poor’s putem avea o idee despre evoluţia activităţii. Cifra de
afaceri a Mc Graw Hill10 a fost estimată la peste 4 miliarde de dolari în 2001.
Cifra de afaceri a FitchIBCA este în creştere de peste trei ani (340,9 milioane euro
în 2001, faţă de 158,5 milioane euro în 1999)11.

5.3 CARACTERIZAREA INFORMAŢIILOR REZULTATE

DIN ACTIVITATEA DE RATING FINANCIAR

Agenţiile de rating au transformat informaţia financiară într-o marfă ce poate fi

evaluată la un preţ şi tranzacţionată. O consecinţă directă este şi orizontul de
adresabilitate al informaţiilor, faptul că acestea nu mai sunt restricţionate doar pentru
membrii unei organizaţii, ci se adresază tuturor actorilor de pe pieţele financiare.

Nu există practic sector economic, întreprindere semnificativă sau stat suveran care
să nu fie evaluat din perspectiva riscurilor asociate unei investiţii.

Analiza validităţii informaţiilor furnizate prin activitatea de rating este un demers

complex. Ne vom opri asupra concluziilor studiului din 198712, al lui Weinstein care
propune o analiză statistică a efectului schimbării ratingului asupra preţului unei obligaţiuni.

9 return on assets.
10 About us http://www.standardandpoors.com.
11 http://www.fimalac.com/fil_fitch.htm.
12 Weinstein M. I., The effect of a rating change announcement on bond price, Journal of Financial

Economics (1987).
Perioada de studiu este de 12 ani, fiind examinate 132 de schimbări de notă, iar
rezultatele au fost următoarele:
¾ impactul schimbărilor de notă asupra cursului obligaţiunilor nu a fost semnificativ
în perioada cuprinsă între una şi şase luni de la schimbarea calificativului;
¾ reacţia a fost, în schimb, evidentă în perioada de după şase luni scurse de la
schimbarea notei, preţul obligaţiunilor modificându-se.
Pentru a răspunde cât mai bine nevoii de informare a publicului, agenţiile de rating au
instituit practica aşa numitei watchlist: un anunţ nu o schimbare de notă, dar cu intenţia
de a proceda la o nouă examinare a situaţiei entităţii care face obiectul ratingului.

Indicând riscul ataşat unei creanţe şi realizând un ranking13 al riscurilor, ratingul se

dovedeşte extrem de util cadrului juridic şi reglementar.

Mai mult decât o simplă „etichetă”14, este vorba de o veritabilă sursă de informaţii
pentru piaţă întrucât agenţiile au acces la informaţii asupra sănătăţii şi perspectivelor
financiare ale emiteţilor.

Nevoia unui etalon internaţional de evaluare stă la baza expansiunii agenţiilor de

rating, iar activitatea de notare se subordonează dorinţei de informare corecte şi
liberă de orice ingerinţă a emitenţilor sau a altor actori ai pieţelor financiare.

Activitatea agenţiilor de rating răspunde dreptului la informare corectă a pieţelor de

capital şi, în primul rând, a investitorilor lipsiţi de alte mijloace de investigare a
sincerităţii debitorilor.

5.4 CORELAREA RATING - NEVOIE DE INFORMARE

A PIEŢELOR FINANCIARE

Prin natura sa, ratingul financiar are o vocaţie de informare prospectivă întrucât
măsoară nu numai riscul, ci şi gradul de recuperare al creanţelor. Investitorii care
recurg la rating anticipează destul de bine modul de evoluţie în timp al titlurilor din
punct de vedere al randamentului, dar şi al pierderii economice. Informaţiile furnizate
de pieţele financiare sunt agregate de agenţiile de rating în vederea efectuării de
previziuni pe termen scurt şi lung.

13 ierarhizare
14 în documentaţia de specialitate este utilizat termenul de label cu referire directã la o anumitã
calitate.
Notele pe termen scurt nu reflectă decât capacitatea emitentului de a face faţă
angajamentelor pe o perioadă limitată, fără a ţine seama de condiţiile specifice de
pe piaţă sau de riscul de schimb.

Agenţiile de rating oferă valoare adăugată pieţelor financiare prin analizele furnizate
şi păstrează încrederea investitorilor, în acestea atribuind ratinguri corecte şi în timp
util. Esenţial în această relaţie este încrederea pe care o manifestă toţi actorii pieţei
faţă de caracterul pertinent al informaţiilor prelucrate prin procesul de notare.

Prin transparenţa afişată, agenţiile de rating luptă în permanenţă cu fenomenul de

rating shopping15. În acest caz este vorba de o protecţie a pieţelor financiare.
Agenţiile de rating urmăresc reducerea asimetriilor informaţionale existente între
împrumutat şi creditor, manifestate mai ales pe pieţele obligatare.

În mod firesc emitenţii deţin toate informaţiile legate de calitatea instrumentului

vândut pe piaţă, iar cumpărătorii de titluri au nevoie de un etalon just de măsurare a
credibilităţii lor.
Agenţiile de rating sunt un instrument de asistare a deciziei pe piaţă a investitorilor.
Utilitatea ratingurilor pentru investitori rezidă din cel puţin trei aspecte:

1. Ratingul oferă un univers investiţional larg. Chiar şi investitorii ce dispun de

instrumente de analiză sofisticate nu au întotdeauna resursele şi timpul de a
analiza multitudinea de oportunităţi oferite pe sectoare, ţări sau instrumente de
credit. Permiţănd comparaţii prin criterii omogene, notele lărgesc orizontul de
investire.

2. Introducerea unor praguri de risc. Pentru cea mai mare parte a cumpărătorilor
de produse financiare ratingurile sunt utilizate drept criteriu de achiziţie. De
exemplu, un fond de investiţii sau un SPV poate stabili un prag minim de
investiţie în obligaţiuni, în funcţie de tipul fondului gestionat şi de obiectivele de
performanţă stabilite.

3. Ratingul serveşte la dimensionarea spread-urilor. Pe pieţele financiare

ratingul este un element-cheie în determinarea primelor de risc. Notele servesc
la dimensionarea surplusului de remunerare destinat investitorilor în titluri
speculative pentru compensarea pierderii potenţiale asumate. La nivelul pieţelor
financiare primele de risc sunt analizate în funcţie de rata dobânzii „fără risc”
reprezentată de emisiunile de titluri de stat.

15 Acest fenomen constã în alegerea de cãtre un emitent a ratingului cel mai bun dintre cele publicate
de mai multe agenţii de notare. Se poate manifesta astfel o compromitere a standardelor de calitate
comune marilor agenţii de rating.
Pentru emitenţi ratingurile reprezintă un adevărat „paşaport” în obţinerea
împrumutului. Acesta le dă posibilitatea depăşirii cadrului naţional – ce se dovedeşte
restrictiv în cazul economiilor emergente, prin insuficienţa fondurilor – şi recurgerea
la pieţele internaţionale, care oferă facilităţi de finanţare mai importante ca volum şi
suficient de diversificate.

Prin rapoartele de analiză, agenţiile de rating menţin încrederea emitenţilor şi

investitorilor în perioadele în care apar şocuri pe piaţă. Credibilitatea acordată
comunicatelor lansate pe piaţă de agenţiile de rating merge până la calmarea, în
anumite limite, a variaţiei cursului unui anumit titlu.

5.5 SCALELE DE NOTARE UTILIZATE DE PRINCIPALELE

AGENŢII DE RATING

Prin notele acordate, marile agenţii urmăresc atingerea a două obiective majore:
¾ să realizeze o delimitare clară între titlurile cu risc redus şi cele
speculative;
¾ să marcheze o corespondenţă între scalele pe termen scurt şi cele pe
termen lung.

Pentru notarea pe termen lung agenţiile au scale cu douăzeci de poziţii. Standard

and Poor’s, de exemplu, îşi etalează notele de la AAA, cea mai bună, la D care
corespunde stării de neplată/faliment16.

Categoriile de note acordate de agenţiile de rating pot fi grupate în trei categorii:

¾ nota de referinţă care informează investitorii despre capacitatea intrinsecă a
unei societăţi, de a face faţă la timp la toate obligaţiile financiare;
¾ nota de emisiune vizează împrumuturile pe termen scurt şi lung şi se referă la
datoria de primul rang şi la cea subordonată. Această notă ţine seama de
capacitatea de plată la termen a principalului şi a dobânzilor aferente.
¾ nota la creditele bancare ia în calcul şi caracteristicile împrumutului notat:
garanţii şi ipoteci. Spre deosebire de nota de referinţă este măsurată şi
probabilitatea de pierdere a investitorului pe lângă riscul de neplată la scadenţă.

16
Default.
Tabel 5.2

Agenţia de rating
Caracteristicile rating-ului
Moody’s S&P’s Fitch
Grad investiţional – cea mai ridicată credibilitate
Aaa AAA AAA Maximă siguranţă, calitatea cea mai bună
Aa1 AA+ AA+ Grad investiţional foarte ridicat, calitate foarte bună
Aa2 AA AA Grad investiţional foarte ridicat, calitate bună
Aa3 AA- AA- Grad investiţional ridicat, calitate bună
A1 A+ A+ Grad mediu
A2 A A Grad mediu
A3 A- A- Grad mediu
Baa1 BBB+ BBB+ Grad scăzut
Baa2 BBB BBB Grad scăzut
Baa3 BBB- BBB- Grad scăzut

Speculativ – credibilitate scăzută

Ba1 BB+ BB+ Grad scăzut speculativ
Ba2 BB BB Grad scăzut speculativ
BB- BB- Grad scăzut speculativ
B+ B+ Grad ridicat speculativ
B B Grad ridicat speculativ
B- B- Grad ridicat speculativ
Predominant speculativ – risc substanţial
CCC+ CCC Risc substanţial
CCC
CCC-
CC CC Risc cu mare grad speculativ
C C Risc cu mult mai mare decât cele anterioare
DDD Pierderi
DD
D D
Sursa: Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, P. Bran, I. Costică, Editura Economică,
2003, pag. 407.
  Rezumat

Ratingul semnifică „evaluare”, desemnând în acelaşi timp un proces (analiza riscului),

cât şi rezultatul final al acestuia (nota).

Funcţiile ratingului financiar:

¾ supravegherea intereselor financiare externe ale întreprinderilor naţionale şi ale

statelor, punând la dispoziţie informaţii pertinente şi cu valoare de înţelegere
internaţională;
¾ alternativă la serviciile clasice de evaluare financiară şi analiză oferite de bănci
comerciale şi instituţii financiare specializate.

 Cuvinte-cheie

rating financiar;
agenţii de rating;
scale de notare.

 Întrebări şi studii de caz

1. Explicaţi conceptul de rating financiar.

2. Care sunt elementele care dau utilitate ratingurilor?

  Teste de autoevaluare

1. Care dintre următoarele creanţe are riscul cel mai mare?

a) credit în clasa AA-;
b) credit în clasa A;
c) credit în clasa BBB;
d) credit în clasa CC;
e) credit în clasa CCC.

 Răspunsurile testelor de autoevaluare

1. d) credit în clasa CC;