Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

FACULTATEA DE DREPT
ANUL I
-------------------------------------------------------------------------

TRATATELE CONSTITUTIVE ALE

COMUNITĂŢIILOR EUROPENE

Coordonator ştiinţific:
Lector univ. dr.

Student

SIBIU
2018

Cuprins

pag. 1
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

1.Pagină de gardă……………………………………………………………………. Pag.1

2.Introducere………………………………………………………………………… Pag.3
3.Schema cu Evoluţia competenţelor Uniunii Europene……………………………. Pag.4
4. Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului……………………………….. Pag.5
5. Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE)………………... Pag.6
6. Act Unic European……………………………………………………………….. Pag.8
7. Tratatul de la Maastricht…………………………………………………………. Pag.9
8.Tratatul de la Amsterdam…………………………………………………………. Pag.10
9.Tratatul de la Lisabona……………………………………………………………. Pag.12
10.Bibliografie……………………………………………………………………… Pag.14

pag. 2
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Introducere
Tratatele UE sunt acorduri cu forţă juridică obligatorie încheiate între statele membre ale
UE. Ele stabilesc obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de
luare a deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele membre. Toate măsurile luate de UE
se bazează pe tratate.
Tratatele sunt modificate pentru a asigura o mai mare eficienţă şi transparenţă a UE, pentru a
facilita aderarea de noi state membre şi pentru a introduce noi domenii de cooperare.
Uniunea Europeană este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este
compusă din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din
șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state
membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în
abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în
1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene au fost impregnate de intenţia de a
pune punct unei istorii însemnând războaie şi distrugeri în Europa. Ca obiectiv suprem era
desigur, asigurarea păcii dar şi unificarea economică prin creearea unei pieţe europene, existând
deci o aspiraţie pentru „o uniune politică”.
Pe 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman, a convocat presa străină şi a
făcut o declaraţie prin care propunea creearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului.
Această idee va atrage aderenţa a cinci tări: Franţa, RFG, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda.
Planul Schuman a fost prima etapă în construcţia Europei. Planul Schuman avea în vedere
reconcilierea franco-germană nu numai nucleul unei „noi ordini europene” dar şi satisfacerea
condiţiilor care să ducă improbabil la un nou război.
Astfel, Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene urmăreau următoarele
obiective: dezvoltarea armoniosă a vieţii economice, creşterea economică stabilă şi echilibrată,
ridicarea nivelului de trai, reducerea şi eliminarea ulterioră a şomajului, dar şi stabiliatetea
politică, economică şi monetară.

pag. 3
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Evoluţia competenţelor Uniunii Europene

Tratatul de la Actul Unic Tratatul de la Tratatul de la Tratatul de la

Roma European Maastricht Amsterdam Lisabona
Libera
Libera circulaţie
circulaţie
aa mărfurilor
mărfurilor Politica
Politica externă
externă și
și Spaţiu
Spaţiu
de
de securitate
securitate
Politică
Politică comună
comună
comercială
comercială
comună Ocuparea
Ocuparea forței
forței
comună de
de muncă
muncă
Piaţă
Piaţă unică
unică
Libera
Libera circulație
circulație
aa persoanelor,
persoanelor,
servicilor
servicilor şi
şi a,
a, Justiție
Justiție și
și afaceri
afaceri
capitalului Energie
Energie
capitalului interne
interne

Politică
Politică agricolă
agricolă
comună
comună
Uniune
Uniune economică
economică
Politică și
și monetară
monetară
Politică comună
comună
în
în domeniul
domeniul
transporturilor
transporturilor Politică
Politică socială
socială Protecţia
Protecţia civilă
civilă

Competiţie
Competiţie
Cultură
Cultură
Coordonarea
Coordonarea
politicii
politicii
economice
economice
Protejarea
Protejarea datelor
datelor
Uniune
Uniune vamală
vamală
Mediul Educaţie
Educaţie
Mediul
Piaţă
Piaţă comună
comună înconjurător
înconjurător

Fondul
Fondul social
social Discriminarea
Discriminarea
european
european

Bancă Cooperare
Cooperare şi
şi Sport
Bancă europeană
europeană Sport
de dezvoltare
dezvoltare
de investiții
investiții

pag. 4
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

Conferinţa de la Paris , 20 iunie 1950 a reunit delegaţii din cele şase ţări care au răspuns
pozitiv la propunerea lui Schuman. După mai bine de nouă luni de discuţii, conferinţa s-a
încheiat cu semnarea Tratului de la Paris, pe 18 aprilie 1951. Arhitectura constituţională a
viitoarei comunităţi era articulată în jurul a patru poli: Înalta Autoritate, Adunarea, Consiliul de
Ministrii şi Curtea de Justiţie. Dezbaterile privitoare la Înalta Autoritate au fost îndelungate şi
complexe. Rezultatul a fost un compromis între interguvernamentalism şi supranaţional.
Elementul esenţial era mai mult politic decât economic: integrarea pe picior de egalitate în cadrul
european a Republicii Federale Germania şi începutul reconcilierii franco-germane. Totuşi
adevărata finalitate a Europei era pacea între naţiuni.
Astfel se va creea o veritabilă piaţă comună, cu 155 de milioane de consumatori.
Instaurarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului va pune bazele unei Comunităţi cu
structură federală, guvernată de instituţii comune, aplicând reguli comune. Aceasta însemnând
printre altele şi asigurarea aprovizionării pieţelor cu cărbune şi oţel, regularizarea preţurilor,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă ale muncitorilor, creşterea comerţului şi a
investiţiilor. Se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-gemane a cărbunelui şi
oţelului şi acceptarea unei Înalte Autorităţi a cărei decizie să devină obligatorie pentru Franţa,
Germania şi celelalte ţări ce vor adera.
Piaţa comună, conform articolului 4, se baza pe interzicerea: oricăror taxe de intrare sau
ieşire a oricăror restricţii cantitative în scopul asigurării liberei circulaţii a produselor şi
persoanelor ce lucrau în aceste sectoare; precum şi interzicerea oricăror măsuri sau practici ce
discriminau producătorii, cumpărătorii sau utilizatorii referitor la condiţiile de preţ sau preluare.
Conform articolului 3 din tratat obiectivele CECO erau: să vegheze la regularitatea
aprovizionării, să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie şi să promoveze o politică
de exploatare raţională a resurselor naturale.
Planul era foarte ambiţios prevăzând regulalizarea încă de la început a unificării
regimului salariilor, a fiscalităţii, armonizarea preţurilor şi a condiţiilor de transport. În aceste
condiţii sistemul internaţional în versiunea din 1951 se compunea din: Înalta Autoritate,
indepentă de statele membre formate din şase persoane numite de comun acord de către
guvernele celor şase state membre şi care avea puteri legislative şi executive, deciziile acesteia

pag. 5
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

având validitate şi aplicabilitate imediată în toate statele membre. Era asistată de un Comitet
Consultativ şi era responsabilă politic în faţa Adunării Parlamentare. Înalta Autoritate a avut
sediul, în perioada 1952-1967, la Luxemburg şi s-a constituit în prima experienţa supranaţională.
Membrii săi erau desemnaţi pe 6 ani. În alegerea comisarilor, guvernele aplicau criterii politice şi
tehnice. Mandatul preşedintelui numit de Consiliul de Ministrii, era pe 3 ani. Jean Monnet a fost
primul preşedinte. Mai exista un Consiliu, format din ministrii, ce reprezentau statele membre, o
Adunare Parlamentară desemnată de către parlamentele naţionale, având competenţe limitate dar
şi o Curte de Justiţie.

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice

Europene (CEE)
Tratatul CEE, semnat la Roma în 1957, reuneşte Franţa, Germania, Italia şi Beneluxul
într-o Comunitate care are drept scop integrarea prin intermediul schimburilor în vederea
dezvoltării economice. În urma Tratatului de la Maastricht, CEE devine Comunitatea Europeană,
exprimând astfel voinţa statelor membre de a extinde competenţele comunitare dincolo de
domeniile economice.
Prin instituirea Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) intrată în
vigoare în iulie 1952, Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima
dată, cele şase state membre ale acestei organizaţii renunţă, într-un domeniu totuşi încă limitat, la
o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunităţii. Acest prim efort în vederea integrării şi-a
demonstrat repede limitele prin eşecul Comunităţii Europene de Apărare (CEA) în 1954. În
momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la Messina
din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte
reuniuni care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un comitet
pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune europene.
Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor
Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două proiecte
care corespund celor două opţiuni alese de către state:
 crearea unei pieţe comune generalizate;
 crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice.

pag. 6
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957. Primul instituia
o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a
Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom.
Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră
în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958.
În urma eşecului CEA, domeniul economic, mai puţin afectat de opoziţiile naţionale
decât alte domenii, devine terenul consensual al cooperării supranaţionale. Prin instituirea
CEE şi prin crearea pieţei comune sunt urmărite două obiective. Primul urmăreşte
transformarea condiţiilor economice în care se realizează schimburile şi producţia pe
teritoriul Comunităţii. Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuţie la
construcţia funcţională a Europei politice şi constituie un pas către o unificare mai largă a
Europei. În Preambul, semnatarii tratatului se declară: „-hotărâţi să pună bazele unei uniuni
tot mai strânse între popoarele europene;
- decişi să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al ţărilor lor, prin
eliminarea barierelor care divizează Europa;
- propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi
de muncă ale popoarelor lor;
- gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată în
vederea garantării unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe
loiale;
- preocupaţi să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin
reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;
- dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea
treptată a restricţiilor din schimburile internaţionale;
- dispuşi să confirme solidaritatea dintre Europa şi ţările de peste mări şi dorind să
asigure dezvoltarea prosperităţii acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite;
- hotărâţi să consolideze... pacea şi libertatea şi invitând şi celelalte popoare ale Europei, care le
împărtăşesc idealul, să se alăture efortului lor...”.
Intenţiilelor s-au concretizat prin crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi prin
elaborarea unor politici comune.

pag. 7
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate de un
Preambul.
 prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin intermediul pieţei
comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune;
 a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri consacrate
liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor şia transporturilor;
 a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la regulile
comune, la politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de Investiţii;
 a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
 a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se
referă la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile
financiare;
 ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.

Act Unic European

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic
European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În iunie 1985, Consiliul
European de la Milano, convoacă Conferinţa Interguvernamentală, iar după şase luni de
negocieri se aprobă, în unanimitate, textul Actului Unic European, ce realiza una dintre cele mai
importante reforme ale Comunităţii Europene. Ratificerea a întârziat datorită referendumurilor
din Danemarca şi Irlanda. Actul Unic era un catalog cuprinzând mai mult de două sute de măsuri,
dintre care unele puteau avea efecte considerabile. Una dintre cele mai importante a fost creearea
Pieţei Unice Europene, care urma să intre în funcţiune în 1993. În interiorul acesteia era
prevăzută libera circulaţie a mărfurilor persoanelor şi capitalurilor.
În urma unui preambul ce exprima intenţia statelor membre de a transforma Comunitatea
Economică într-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin
Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii:
• instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de
preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor
de dezvoltare ale Comunităţii;

pag. 8
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

• introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea

acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea
economică şi socială şi politicii cercetării;
• întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de
cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi state şi acordurile
de asociere;
• înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe , alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);
• creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare
ştiinţifică, coeziune economică şi socială;
• stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă”
fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru
libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a
persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii
economice şi sociale).
Actul Unic European a dus inevitabil, din necesitatea de a reforma instituţiile unei
Comunităţi ce s-a extins faţă de forma iniţială, la Tratul Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht
În evoluţia ulterioară a Uniunuii Europene, a urmat semnarea tratului de la Maastricht şi
inrarea în vigoare la 1 ianuarie 1993, ce cuprindea mai multe secţiuni dintre care cea mai
importantă fiind constituită din proiectul Uniunii Monetare.
Tratatul de la Maastricht a adus modificări fundamentale acordurilor dintre statele
membre ale Uniunii Europene:
• reflectând măsura în care erau statele membre dispuse uneori la compromisuri, s-a
aprobat în cadrul Trataului de la Maastricht un acord prin care, în loc să dea noi puteri
Comunităţii Europene, au fost creeaţi trei „piloni” şi întreaga structură a fost numită „Uniunea
Europeană”. Primul pilon constituia comunităţile preexistente, iar al doilea şi al treilea includeau
două arii în care urma să aibă loc o cooperare interguvernamentală sporită de natură oficială: o
Politică Externă şi de Securitate Comună, şi afacerile interne şi justiţia.
• continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională,
reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi

pag. 9
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială,
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
• continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor
Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE
îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
• crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în
alte state membre; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru PE în state
membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea
ambasadei unui alt state membre pe teritoriul unui stat terţ şi în care statul naţional nu este
reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European
• instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi
monetară a state membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea
Băncii Centrale Europene (BCE)
Parţial ca pregătire a lărgirii spre est dar şi pentru a ţine cont de progresul integrării
europene şi posibil, pentru a aduce UE mai aproape de uniunea politică, în 1997-2000 au fost
semnate alte două tratate. Primul a fost Tratatul de la Amsterdam, care a fost semnat în octombrie
1997 şi a intrat în vigoare în mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam
Dupa încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire pânǎ la sfârşitul
deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996. Conferinţa
interguvernamentalǎ a fost deschisǎ la Torino pe 29 martie 1996, şi a durat maimult de un an. S-a
încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu privire la un nou
Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat învigoare la 1 mai 1999.
Contextul social al Conferinţei s-a tradus prin inserarea in tratat a douǎ noi titluri: cel
consacratvizelor, azilului, imigratiei şi altor politici legate de libera circulaţie a persoanelor care
vizeazǎ instituirea pe termen de cinci ani a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pe
teritoriuluninunii şi cel privind ocuparea forţei de muncǎ, de asemenea prin aducerea în cadrul
tratatului a prevederilor Protocolului şi Acordului asupra politicii sociale. Tratatul de la
Amsterdam are patru obiective generale :

pag. 10
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

a) sǎ plaseze ocuparea forţei de muncǎ şi drepturile cetǎţenilor în centrul atenţiei

UniuniiEuropene;
b) sǎ suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi sǎ
consolidezesecuritatea;
c) sǎ permitǎ Europei sǎ îşi consolideze poziţia pe plan mondial;
d) sǎ eficientizeze arhitectura instituţionala a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.
Tratatul de la Amsterdam constǎ în trei parti, o anexa şi 13 protocoale. Prima parte
include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeanǎ(TUE), Tratatul de
instituire a Comunitǎţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunitǎţii Europene a
Cǎrbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunitǎţii Europene a Energiei
Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei Consiliului din 20
septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal
direct. Partea a doua se referǎ la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunitǎţi
Europene, urmarind sǎ elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi sǎ adapteze textul
anumitor prevederi. Aceastǎ parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii
comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965. Partea a treia
conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în
Tratatul de la Maastricht, indexarea era facutǎ prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este
înlocuitǎ cu o indexare pe baza de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada
de valabilitate nelimitatǎ. În anexa este inclusǎ o listǎ de echivalare privind renumerotarea
articolelor TUE şi ale TCE. La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind:
Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de apǎrare, integrarea drepturilor şi
obligaţiilor Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de cǎtre Danemarca, Irlanda
şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiaritǎţii şi a principiului
proportionalitǎţii, protecţia şi bunǎstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea
Europeanǎ etc.

pag. 11
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit
reformarea cadrului juridic al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 28 de state
membre au făcut necesară reformarea instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a
deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar.
Noul Tratat de organizare şi funcţionare a Uniunii Europene a fost semnat de către şefii
de stat/guvern ai statelor membre la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Titulatura sa oficială este
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene.
Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată la 13 noiembrie 2009. România a
fost unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul român finalizând
procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009
După eşecul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, cunoscut
sub numele de Tratatul Constituţional, un pas important în reluarea procesului de reformare a
Tratatelor UE a fost reprezentat de elaborarea şi adoptarea Declaraţiei de la Berlin pentru
aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul, adoptat la 25 martie
2007 de cele 27 de state membre şi de instituţiile Uniunii, subliniază realizările Uniunii de la
crearea sa şi reafirmă solidaritatea statelor membre în jurul unor proiecte şi obiective comune
pentru viitor.
Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a decis elaborarea unui Tratat de Reformă a
Uniunii şi a adoptat un mandat clar şi detaliat în acest sens, care a condus la semnarea Tratatului
în decembrie 2007, la Lisabona. România s-a asociat încă de la început dezbaterilor pe această
temă, fiind conştientă de importanţa noului Tratat pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii şi a
modalităţilor în care aceasta va răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv celor români.
Tratatul de la Lisabona, la fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Tratatul de la
Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde Tratatul Uniunii
Europene (TUE) şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE), care reprezintă tratatele de
bază ale Uniunii şi au o valoare juridică egală. Tratatul de la Lisabona conţine, de asemenea, o
serie de Protocoale şi de Declaraţii.

pag. 12
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii

Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 28 de state membre şi aproximativ 500 de milioane de
cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi
mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor
globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români.

pag. 13
 Tratatele Constitutive ale Comunităţiilor Europene

Bibliografie:

o Corina Leicu – Drept Comunitar, Ed.Lumina Lex, Buc. 1998;BĂRBULESCU Iordan

Gheorghe, Uniunea Europeană de la Naţional la Federal, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005

o ROTH Francois, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007

Resurse on-line:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83
http://www.euratom.org/
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies_ro
http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20uniunii%20europene.htm
https://lege5.ro/Gratuit/heztsnrx/tratatul-instituind-comunitatea-europeana-din-25031957?
d=2017-12-25
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Axy0023
www.europarl.europa.eu/transl_es/RO/juri/treaties/tue_consolidat.doc

pag. 14