Confesiunile Sfântului Augustin – valenţe literare.

Originile autobiografiei critice

Lect. univ. dr. ADINA CURTA

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Dans le domaine de la littérature, Augustin est un pionnier, surtout par ses Confessions. Le livre
est le premier exemple d’autobiographie critique dans la littérature universelle, précédant en ce
sens Les Confessions de Jean-Jacques Rousseau. Les anthologies placent Augustin en position
de précurseur des écrivains engagés sur la voie des confessions. Le volume illustre une
préoccupation inédite à l’époque, beaucoup de talent et de responsabilité morale.

Sfântul Augustin – pentru catolici –, fericitul Augustin – pentru ortodocşi –, scriitor latin
din sec. IV-V e.n., este o foarte remarcabilă figură a gândirii teologice universale, pentru a-l
situa de la început în dimensiunea căreia i-a conferit o bogăţie şi o profunzime a abordării
incontestabile. Întrucât perspectiva din care ne interesează creaţia sa este cea literară, numele
sub care îl vom evoca în aceste rânduri este Augustin, „sfântul” sau „fericitul” fiind apelative
destul de relative din moment ce nu întrunesc unanimitatea. Din creaţia lui Augustin, ne vom
opri asupra operei intitulată în limba latină Confessiones, tradusă în limba română nu prin
„confesiuni” aşa cum (nu întâmplător) este numită opera în titlul acestui articol, ci prin
„mărturisiri”, ceea ce vorbeşte încă o dată, (după numele autorului pus în varianta „Fericitul
Augustin” ) despre intenţia declarată a traducătorului, prof. dr. docent Nicolae Barbu, de a-l
situa pe autor în dimensiunea ortodoxă a abordării teologice. Dacă am preferat ca în titlul
prezentului articol să plasăm termenul „confesiuni”, este pentru că acesta este mult mai aproape
de specia literară în cauză şi deci mai consacrat în literatura intimă autobiografică. Aceasta şi
graţie răspândirii mai mari şi preluării masive a termenul originar latin „confessio” care a dat în
franceză „confession”, în română „confesiune”, în germană „Konfession”, în engleză
„confession”, ca să nu ne limităm doar la limbile de origine latină în care preluarea este mult
mai la îndemână şi mai evidentă. Să precizăm în treacăt că în 1851 apărea la noi o traducere a
Confesiunilor lui Augustin sub titlul Din Confesiile Sfântului Augustin, realizată de
arhimandritul Dionisie Romano. Să revenim însă la preferinţa traducătorului Nicolae Barbu
pentru termenul „mărturisiri”. Verbul „a mărturisi”, spre deosebire de „a (se) confesa”, are, în
limba română, o mult mai puternică încărcătură religioasă de coloratură ortodoxă întrucât
provine din slavonul „marturisati”. El înseamnă a adera la credinţa creştină, a recunoaşte
existenţa lui Dumnezeu şi a dogmelor Bisericii sale, a proclama cuvântul lui Christos. Spunem
astfel că „mărturisim” o credinţă, ceea ce înseamnă atât că o propovăduim, o predicăm, cât şi că
o acceptăm, o recunoaştem ca adevărată. Spunem de asemenea că duhovnicul ne
„mărturiseşte”, ceea ce înseamnă că ne primeşte spovedania. Dar „a mărturisi” mai înseamnă şi
a vorbi despre greşelile trecute, ceea ce ne apropie dintr-un alt unghi de opera lui Augustin.
Este de înţeles aşadar preferinţa traducătorului pentru varianta Mărturisiri faţă de toate celelalte
limbi în care cartea a fost tradusă prin corespondentul confesiuni. Noi vom vorbi însă despre
Confesiunile lui Augustin, nu despre Mărturisirile fericitului Augustin, adică despre specia
literară pe care acesta a inaugurat-o ca scriitor, nu ca teolog.
Dacă avem informaţii destul de detaliate despre viaţa lui Augustin, acest fapt se
datorează în special acestei lucrări pe care autorul a simţit nevoia să o ofere contemporanilor şi
posterităţii ca mărturie personală, autentică, spontană şi extrem de sinceră a unei vieţi care a
suferit o transformare extrem de spectaculoasă, mai mult decât radicală. Ca şi cum
protagonistul acestei vieţi ar fi parcurs un itinerar complet, de la o extremă a vieţii la cealaltă,
într-un timp relativ scurt. Vom puncta foarte sintetic câteva dintre momentele esenţiale ale
biografiei lui Augustin pentru a justifica afirmaţia anterioară.
Augustin se naşte la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste aflat în provincia romană
Numidia din Africa de Nord, astăzi Suk-Ahras, Algeria. Familia sa, de rasă berberă, destul de
înstărită, se bucură de privilegiul cetăţeniei romane, ceea ce înseamnă o serie de facilităţi în
educaţia fiului. Tatăl, Patricius, este păgân şi nu se va boteza decât înainte de a muri, în urma
insistenţelor mamei, Monica, creştină ferventă, foarte pioasă, figura eminamente luminoasă din
prima parte a vieţii lui Augustin, cea care s-a străduit enorm de mult pentru convertirea soţului
şi a fiului. Augustin studiază, conform modei timpului, gramatica, apoi literatura şi retorica.
Învaţă între timp limba greacă, ceea ce înseamnă pentru cultura lui personală posibilitatea
lecturii în această limbă. Face studii superioare la Cartagina, metropola Africii romane, dar şi
oraş renumit pentru distracţiile şi plăcerile destul de deşănţate pe care le oferă celor interesaţi.
La 17 ani se îndrăgosteşte, la 18 ani are un fiu pe care îl numeşte Adeodatus, adică „cel dăruit
de Dumnezeu”. Nu se căsătoreşte cu mama fiului său ci, în aşteptarea realizării unei căsătorii
aranjate de Monica, continuă viaţa de plăceri şi dezmăţ căreia i se dedase deja de un timp. La
19 ani îl citeşte pe Cicero şi găseşte în dialogul acestuia intitulat Hortensius un soi de invitaţie
la înţelepciune, gustul pentru „sophia”. Dacă până la 19 ani nu se apropiase de Biblie,
considerată scriere „barbară” de către colegii săi, începe după această vârstă să citească Sfânta
Scriptură. Atras de secta maniheilor în care rămâne ca auditor timp de zece ani, va deveni
ulterior un aspru critic al acesteia. Profesor de gramatică la Tagaste, profesor de retorică la
Cartagina şi apoi la Milano unde este întâmpinat de Ambrozie, arhiepiscopul oraşului, cel care
îl va ajuta să descopere valoarea Sfintei Scripturi. Convorbirile cu acesta au jucat un rol
esenţial în mutaţia care s-a produs în sufletul lui Augustin, tot mai atras spre cunoaşterea lui
Dumnezeu. O adevărată criză pe planul conştiinţei se produce în iulie 386, adică la 32 de ani:
„Scena convertirii lui la creştinism s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la
Milano, pe când se afla retras la umbra unui arbore, în prezenţa prietenului său Alypius. Aici a
auzit, dintr-o casă vecină, glasul unui copil, care-i spunea: „tolle, lege”, adică „ia, citeşte”.
Deschizând la întâmplare Sfânta Scriptură, Fericitul Augustin dădu peste textul din Epistola
către Romani, XIII, 13-14, în care Sfântul Apostol Pavel spune: „Să umblăm cuviincioşi, ca
ziua, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfătări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. Tot întunericul
îndoielii s-a risipit, mărturiseşte acum Fericitul Augustin.” Am spune astăzi că acesta a fost
semnul major pe care Augustin nu numai că l-a primit, dar l-a şi înţeles, într-atât de mult i se
adresa personal, numind şi descriind cu exactitate tocmai situaţia lui, şi invitându-l la
schimbarea salutară. Oficializarea convertirii se realizează în noaptea Paştelui din 24 aprilie
387, când Augustin primeşte botezul săvârşit chiar de arhiepiscopul Ambrozie la catedrala din
Milano. Câteva luni mai târziu, Monica moare, împăcată că dorinţa sa cea mai arzătoare s-a
îndeplinit. Chemat de episcopul Valeriu la Hippo-Regius, Augustin este ales preot de acesta şi
de popor, apoi, după moartea lui Valeriu, hirotonit episcop de Hippo-Regius, astăzi Anaba,
unde păstoreşte până la moartea sa survenită la 28 august 430, la vârsta de 76 de ani.
O imensă şi variată operă a rămas în urma lui Augustin: scrieri teologice, filosofice,
apologetice, exegetice, dogmatice, polemice, predici, scrisori etc. Aspectul care ne interesează,
după cum am precizat de la început, este cel literar care vizează specia autobiografiei critice.
Acesta se regăseşte în Confesiunile sale, lucrare elaborată între 397-401 după anumiţi autori
(cf. Ioan Rămureanu), între 397-398 după alţii. Confesiunile sunt structurate în două părţi care
cuprind 13 cărţi. Ele relatează şi analizează în profunzime evenimentele vieţii lui Augustin de
la vârsta de trei ani până la moartea mamei sale, când autorul avea 33 de ani. Augustin a scris
aceste confesiuni cu scopul de a face cunoscută cititorilor săi viaţa unui personaj, el însuşi,
asupra căruia s-a revărsat harul divin care l-a transformat profund, întorcându-l de pe calea care
duce la pierzanie, spre cea a mântuirii. El însuşi, prin viaţa sa, este ilustrarea concretă a acestei
posibilităţi, a acestei şanse care există pentru toţi şi de care el, iată, a beneficiat. Genul
autobiografic se sprijină în general pe această dimensiune persuasivă mai cu seamă prin
utilizarea persoanei întâi. Descoperirea adevărului fundamental al fiinţei, a adevărului despre
sine însuşi, coincide cu descoperirea sensului vieţii. Aceasta este intenţia primă, mai mult sau
mai puţin declarată, a demersului autobiografic, indiferent de varianta de realizare a sa:
memorii, jurnal intim, confesiuni etc. Problema „sincerităţii” acestor scrieri a fost şi rămâne
una controversată. Pagini întregi au fost dedicate dezbaterii acestui subiect în jurul căruia au
fost invocate deficienţele memoriei, handicapul cuvântului ca expresie trunchiată a unei gândiri
sau a unor trăiri mult mai complexe decât este el capabil să cuprindă şi să exprime. Capcanele
aşa-zisei sincerităţi totale nu dispar prin simpla declaraţie de intenţie a autorului, chiar dacă
acesta îşi arogă pretenţia de sinceritate. S-ar părea, după unii autori, că „sinceritatea nu este
posibilă decât în ficţiune”. La începutul secolului trecut, Georges Duhamel scria un eseu critic
al cărui conţinut este o argumentare detaliată şi profundă (pe 93 de pagini) a declaraţiei
incitante şi provocatoare de la început: „Nu îmi voi scrie memoriile”. Preferând adevărul poetic
– care este cel al artei în general, al literaturii în cazul său – celui istoric – adevărul brut al
faptelor – Duhamel nu exprima dorinţa de evaziune din real prin intermediul artei, ci mult mai
mult: „Ceea ce vreau este realul, iar acesta să-mi fie oferit în mod artistic”. De aceea el preferă
să scrie memoriile altuia, adică să inventeze un personaj care îi va fi mult mai aproape – la
nivelul a ceea ce Paul Ricoeur numeşte „identitate narativă” – fiind creat, deci inventat de el.
Nu dorim să insistăm prea mult asupra dezbaterilor din jurul „adevărului” pe care
genurile literaturii intime îl pot (mai mult sau mai puţin) reda, nici asupra diferenţei dintre ceea
ce Philippe Lejeune, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai acestui subiect, numeşte
„efect de real” şi respectiv „imagine a realului”. Ceea ce dorim este să evidenţiem faptul că
preocuparea scriitorilor pentru convingerea cititorului asupra „adevărului” mărturiilor cu
caracter personal, a existat dintotdeauna, de la începuturi, iar dacă ulterior s-au făcut diverse
speculaţii asupra posibilităţii sau imposibilităţii realizării acestui deziderat, aceasta nu înseamnă
decât că preocuparea legată de acest aspect continuă să fie foarte vie. Exemplul Confesiunilor
lui Jean-Jacques Rousseau, considerat cel mai înverşunat „autentic”, vine în sprijinul
consideraţiilor anterioare. Să precizăm că în antologiile literare, sfântul Augustin este
considerat precursor al lui Rousseau. Cu alte cuvinte, corpusul de texte care alcătuiesc genul
literaturii intime cu pretenţii declarate de autenticitate începe cu Confesiunile lui Augustin şi
continuă cu Confesiunile lui Rousseau. Susţinem ideea că la originile autobiografiei critice –
care se opune celei laudative – se află Confesiunile lui Augustin. Acesta este unul dintre
motivele pentru care această operă îşi păstrează în continuare interesul, cel puţin pentru
cercetarea filologică. Cel care doreşte să-şi formeze o imagine de ansamblu, coerentă, asupra
evoluţiei genului autobiografic, să-şi explice multitudinea variantelor sub care acesta se
prezintă astăzi şi derivatele sale, nu poate să înceapă decât cu începutul, iar începutul îl
reprezintă Confesiunile lui Augustin. Nu vom întreprinde în cele ce urmează un studiu
comparativ al diferitelor realizări autobiografice – ceea ce poate fi o temă extrem de interesantă
de tratat – ci vom încerca să punctăm în opera lui Augustin câteva aspecte care confirmă
premiza că avem de-a face cu o autobiografie critică.
Confesiunile sunt un discurs pe care Augustin îl rosteşte în faţa lui Dumnezeu, prin care
i se mărturiseşte, dar discursul este adresat în fapt semenilor care pot învăţa din atitudinea lui
autocritică, întrucât Dumnezeu cunoaşte oricum tot ceea ce Augustin decide să rostească: „Cui
povestesc acestea? Căci nu Ţie ţi le povestesc, Ţie Dumnezeul meu, ci, în faţa Ta, le narez
neamului meu, neamului omenesc, oricât de mică ar fi partea neamului omenesc care ar putea
să dea de aceste însemnări. Şi ce să fac prin aceasta? Desigur pentru ca şi eu, şi acela care le
citeşte, să cugetăm din ce abis adânc trebuie să strigăm către Tine.” Din această perspectivă
considerăm că aceste Confesiuni se află la originile autobiografiei literare critice. Altfel,
mărturisirea s-ar fi putut petrece în taină, într-un fel de tête-à-tête cu Cel care ne-a creat pe toţi
şi pe fiecare în parte, dar Augustin doreşte să o facă cu martori, făcând din expunerea publică a
propriilor păcate o lecţie de sinceritate crudă, o autoflagelare a orgoliului şi un îndemn implicit
la corectare, ceea ce a putut reprezenta ulterior un model pentru scriitorii filonului: „Şi omul
voieşte să Te laude, însuşi omul care-şi duce încoace şi încolo starea sa muritoare şi mărturia
păcatului său şi mărturia că „Te împotriveşti celor mândri.” Dorinţa de a-şi trece în revistă acea
parte a vieţii pe care a petrecut-o în stricăciune, departe de Dumnezeu, este mărturisită la
începutul Cărţii a doua (p.107): „Vreau să-mi amintesc urâciunile mele trecute şi deşertăciunile
sufletului meu, nu pentru că le-aş iubi, ci ca să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu. Din
dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru, revenind pe căile mele pline de netrebnicie, în
amărăciunea recugetării mele, pentru ca Tu să mă îndulceşti, Tu, Dulceaţă neînşelătoare,
Dulceaţă fericită şi sigură, Care mă reculege de la împrăştierea în care cu înşelăciune am fost
sfâşiat, în timp ce, depărtându-mă de la Tine Unul, m-am împrăştiat în multe deşertăciuni. Căci
odinioară, în tinereţe, am ars de dorinţa de a mă sătura de plăceri infernale şi am îndrăznit a mă
cufunda, ca într-o pădure, în felurite şi umbroase amoruri, iar înfăţişarea mea s-a urâţit şi am
putrezit în faţa ochilor Tăi, dorind să-mi plac mie şi să plac oamenilor”.
Retrospectiva lui Augustin se îndreaptă spre primii ani de viaţă, cu exprimarea
nemulţumirii de a nu şti ce a fost înainte de ceea ce memoria este capabilă să restituie. Privirea
şi atitudinea autocritică se alimentează aici din ceea ce poate deduce din exemplele din jur, la
care a fost martor conştient: „ Am învăţat că aşa sunt pruncii, pe care am putut să-i studiez şi să
constat că aşa fusesem şi eu; ei, neştiind, mi-au arătat mai mult decât cei care ştiau, adică aceia
care m-au nutrit”. Şi cum era? Imaginea pe care o oferă despre sine nu este deloc una
măgulitoare: „Şi iată că puţin câte puţin simţeam unde eram şi voiam să arăt dorinţele mele
acelora prin care puteau să se împlinească, şi nu puteam, pentru că ele erau înăuntru, iar aceia
erau în afară şi nu puteau să pătrundă prin vreun simţ în sufletul meu. Aşadar, frământam şi
membrele şi scoteam şi sunete, semne asemănătoare dorinţelor mele, puţine câte puteam şi cum
puteam, căci nu erau pe măsura adevărului. Şi când nu mi se dădea ascultare, fie că nu se
înţelegea, fie ca să nu mi se facă rău, mă mâniam pe aceşti oameni mari, care nu mi se
supuneau, şi, contra unor oameni liberi care nu mă serveau ca sclavii, mă răzbunam împotriva
lor, plângând.” Termenii la care preferă să recurgă Augustin au evident o mare putere
autoincriminatoare. El ar fi putut utiliza un registru lexical mai puţin aspru: „mă mâniam”, „mă
răzbunam”, „sclavii”, „nu mi se supuneau” sunt expresii prin care autorul condamnă vădit
comportamentul pe care l-a avut şi pe care îl înregistrează ca expresie a păcatului. Avem aici un
exemplu de profundă analiză psihologică infantilă în care autorul este departe de a justifica cu
îngăduinţă capriciile copilului, dimpotrivă, el vede în acestea, după cum am spus, expresia
păcatului. Copilul, spune Augustin, adică implicit el însuşi la vremea prunciei sale, păcătuieşte
din prima zi a naşterii sale. Faptul că nu-şi aminteşte acest lucru sau că ar putea să-l explice
într-un fel sau altul nu-l absolvă: „Cine-mi aminteşte păcatul prunciei mele, căci nimeni nu este
curat de păcat înaintea Ta, nici chiar un prunc ce trăieşte o singură zi pe pământ?” Cu toate
acestea, manifestările de egoism ale celor foarte mici se tolerează cu blândeţe de către adulţi, în
ideea în care vor dispărea odată cu apariţia discernământului. De la „pruncie” la „copilărie”
trecerea este aproape imperceptibilă, „prunc” însemnând pentru Augustin cel ce încă nu
vorbeşte, iar „copil”, cel care vorbeşte. Or, vorbitul nu se deprinde dintr-o dată. Despre actul
vorbirii, Augustin îşi aminteşte că l-a deprins singur, şi că motorul dorinţei şi al sforţării de a
vorbi a fost iarăşi unul nu foarte lăudabil, şi anume încercarea de a-şi impune voinţa: „În acest
mod, din cuvintele aşezate la locul lor în exprimarea diferitelor idei auzite deseori deduceam,
puţin câte puţin, ale căror lucruri erau semnele şi, după ce gura mea era în stare să le rostească,
arătam dorinţele mele prin ele. În acest mod am comunicat cu aceia între care eram semnele
dorinţelor care trebuiau cunoscute şi am intrat mai adânc în societatea furtunoasă a vieţii
omeneşti, depinzând de autoritatea părinţilor şi de aprobarea oamenilor mai în vârstă.”
Lectura acestei părţi a Confesiunilor lui Augustin lasă cititorului contemporan impresia
că autorul caută cu lumânarea păcate acolo unde, astăzi, am vedea expresia de neocolitului
conflict dintre generaţii, cu atât mai mult cu cât este vorba despre vârsta de început a vieţii,
când copilul se află în plină formare. În extraordinarul său zel mărturisitor, în fervoarea cu care
nu scapă nici o ocazie de a-L preamări pe Dumnezeu (ni)micindu-se automat pe sine, Augustin
este extrem de critic cu sine, găsindu-i până şi jocului – forma primordială de manifestare a
copilului – aspecte reprobabile. Atunci când, în loc să înveţe, prefera să se joace – ceea ce fac,
fără excepţie, toţi copiii din lume – Augustin era pedepsit, aşa cum continuă să se întâmple şi
astăzi la scară mare, din păcate. Preferinţa pentru joc nu se explica nici atunci aşa cum nu se
explică nici astăzi, prin vreun handicap intelectual care să îngreuneze învăţarea propriu-zisă.
Dar Augustin nu este mai puţin iertător cu sine: „Căci nu lipsea, Doamne, memoria sau puterea
de înţelegere, pe care ai voit ca noi să le avem din destul în raport cu vârsta aceea, ci ne desfăta
jocul şi eram pedepsiţi de către aceia care făceau şi ei aceste lucruri.” Se pare că acele pedepse
erau date de către adulţi pe drept, cu voia lui Dumnezeu, dacă este să interpretăm în acest mod
pasajul care urmează: „Dar glumele celor mai în vârstă se numesc afaceri, iar pe ale copiilor,
deşi sunt la fel, cei mai în vârstă le pedepsesc, şi nimeni nu pedepseşte pe copii sau pe aceia,
sau şi pe unii şi pe alţii, fără numai dacă un bun judecător al lucrurilor aprobă că eu am primit
lovituri, fiindcă, copil fiind, mă jucam cu mingea şi eram împiedicat de acel joc să învăţ mai
repede literele, cu care, ajuns mai mare, să mă joc urât. ” Chiar dacă în rândurile următoare se
strecoară un pic de îndoială asupra „păcătoşeniei” jocului, „porumbelul” i-a scăpat lui
Augustin, ceea ce nu exclude varianta incriminării jocului ca obstacol în faţa învăţării lucrurilor
„ serioase”, aceasta cu atât mai mult cu cât continuă: „Şi totuşi păcătuiam, Doamne Dumnezeul
meu […], greşeam neascultând de părinţi şi de acei învăţători, căci după aceea puteam să mă
folosesc bine de literele pe care aceia voiau să le învăţ în orice stare sufletească. Căci eu nu
eram neascultător fiindcă aş fi ales lucruri mai bune, ci din cauza dragostei de joacă, căci
iubeam la întreceri victoriile făloase şi îmi plăcea ca urechile mele să fie mângâiate de poveşti
false, pentru ca să dorească cu mai multă ardoare – când aceeaşi curiozitate strălucea din ce în
ce mai mult în ochi la spectacole – jocurile celor mai în vârstă…” Este evident că Augustin face
aceste aprecieri din perspectiva adultului care, convertit după o viaţă de plăceri şi dezmăţ, dusă
departe de calea lui Dumnezeu, priveşte acum în urmă nu „cu mânie”, dar cu o oarecare spaimă
a grozăveniei păcatelor care se nasc din necolaborarea cu Dumnezeu, care îi apar cu atât mai
grave cu cât starea din momentul mărturisirii, al elaborării Confesiunilor cu alte cuvinte, adică
momentul enunţului, este una de profundă căinţă şi de profundă gratitudine faţă de Cel
milostiv. Avem impresia că asistăm la o oarecare oscilaţie între înţelegerea „păcatelor”
copilului – prin raportare la „contribuţia” pe care adulţii o au neîndoios la înfăptuirea acestor
păcate – şi condamnarea acestora. Chiar dacă lucrurile stau aşa, atitudinea şi tonul general al lui
Augustin nu sunt mai puţin critice, respectiv autocritice, fiind vorba despre el însuşi. Cel care
se autointitulează „un copil atât de mic, dar un păcătos atât de mare”, persistă în menţinerea
unei tonalităţi critice pe tot parcursul rostirii de sine, de la începutul Confesiunilor până la
sfârşit. Aceasta deoarece noţiunea morală a binelui, făptuirea şi acţiunea acestuia în vieţile
oamenilor sunt întotdeauna opera lui Dumnezeu. Dacă oamenii fac bine, este pentru că
Dumnezeu îi îndeamnă şi le îngăduie. Iar dacă fac rău, aceasta este pentru a înţelege că
pedeapsa consecutivă şi suferinţa aferentă a sufletului sunt urmarea firească a faptelor
reprobabile: „Totuşi, chiar în timpul copilăriei mele […] nu iubeam literele şi uram faptul că
eram împins la ele. Totuşi eram constrâns şi era bine pentru mine, căci nu aş fi învăţat dacă nu
aş fi fost constrâns, întrucât nimeni nu face, fără voie, bine, chiar dacă este bine ceea ce face.
Nici cei care mă sileau nu făceau bine, dar bine mi se făcea de la Tine, Dumnezeul meu. […]Tu
însă, „pentru Care sunt numărate firele de păr ale capului nostru”, Te foloseai de eroarea tuturor
celor care stăruiau să învăţ spre folosul meu, dar de greşeala mea, care nu voiam să învăţ, Te
foloseai pentru pedeapsa mea, pentru care meritam să fiu lovit eu, un copil atât de mic şi un
păcătos atât de mare. Aşadar nu de la aceia care făceau bine, Tu-mi făceai bine şi mă răsplăteai
drept pe mine care păcătuiam, căci ai poruncit, şi aşa este, ca orice suflet împrăştiat să-şi fie
singur pedeapsă”. Atunci când nu înţelege originea răului, a păcatului atotprezent, Augustin
oferă explicaţia generalizată : „ De unde venea totuşi şi acest lucru dacă nu din păcatul şi din
vanitatea vieţii […] ?” Recunoaşterea şi enumerarea greşelilor proprii, a păcatelor, se face în
termeni aspri, fără cea mai mică pornire de menajare: „eu, prea nenorocitul”, „mă suportam cu
ochii uscaţi”, „mă dădeam stricării”, „nefericitul de mine”, „comiteam chiar furturi din cămara
şi de la masa părinţilor”, „eu, […], mânat de dorinţa deşartă de întâietate”, „ceea ce eu nu
voiam să sufăr şi condamnam pe altul cu furie, dacă-l găseam făcând”, „urâciunile mele trecute
şi deşertăciunile sufletului meu”, „am ars de dorinţa de a mă sătura de plăceri infernale”, „am
îndrăznit a mă cufunda, ca într-o pădure, în felurite şi umbroase amoruri”, „fierbeam în
desfrâurile mele”, „între cei de o vârstă cu mine îmi era ruşine de o mai mică necinste”, „ca să
nu fiu criticat, deveneam mai vicios”, „mă prefăceam că făcusem ceea ce nu făcusem, ca să par
mai josnic”, „am voit să fac furt şi l-am făcut fără să fiu împins de vreo nevoie” (este vorba
despre celebrul episod al furtului perelor), „nu doream să mă bucur de lucrul pe care-l doream
prin furt, ci de furt în sine şi de păcat”, „am iubit pieirea mea, am iubit decăderea mea”, „suflet
urât, care s-a depărtat de la tăria Ta spre pieire, care nu căuta ceva prin urâciune, ci urâciunea
însăşi”, „pângăream puterea prieteniei prin murdăria poftei”, „doream să fiu elegant şi cultivat
cu multă deşertăciune”, „şi în câte nedreptăţi nu m-am descompus”, „mă bucuram cu mândrie
şi eram umflat de vanitate”etc. Nu intenţionăm să extragem toate expresiile de natură
autocritică din textul Confesiunilor lui Augustin, dar cele citate anterior sunt revelatoare pentru
poziţia faţă de sine a autorului. Nu este de neglijat faptul că la momentul elaborării
Confesiunilor, Augustin era deja botezat de vreo zece ani, ceea ce explică natura retrospectivei
pe care o propune.
Prin structură, Confesiunile corespund genului autobiografic aşa cum este acesta definit
de Philippe Lejeune, respectiv ca o povestire retrospectivă pe care o persoană reală o
întreprinde asupra propriei sale existenţe punând accent pe viaţa sa individuală, în special pe
istoria propriei personalităţi. Temele abordate de Augustin vor fi reluate ulterior de către alţi
autori ai genului. Astfel, importanţa copilăriei în construirea personalităţii, adolescenţa ca
perioada tulbure, prietenia şi iubirea, influenţele trecutului asupra prezentului, neliniştile legate
de prezent, memoria şi timpul care trece etc. Ca precursor, Augustin oferă un model exemplar
de scriitură autobiografică caracterizată printr-o profundă analiză psihologică (profunzime pe
care o vom regăsi ulterior la Simone de Beauvoir în Mémoires d’une jeune fille rangée pe care
am analizat-o detaliat într-un alt context) şi o introspecţie remarcabilă. În capitolul intitulat
„Autoanaliză şi introspecţie” din cartea Freud, Roland Jaccard, făcând distincţia dintre cele
două abordări menţionate, ajunge să vorbească despre Augustin ca despre autorul unei
splendide autobiografii spirituale care întemeiază tradiţia latină de clarificare a eului prin el
însuşi, printr-un profund examen de conştiinţă care este de natură introspectivă. Legătura cu
Freud este realizată prin asocierea dintre căutarea omului interior, a laturii nocturne a existenţei
sale care este legată de vis, cu îndemnul lui Augustin: "Nu căuta în afară; întoarce-te către tine;
adevărul sălăşluieşte în omul interior." Prin acuzele pe care şi le aduce, în special prin cele
referitoare la ardoarea şi la orgoliul pe care le regăseşte în plăcerile trupului, Augustin aşează în
faţa ochilor cititorului abisul corupţiei umane, ceea ce presupune implicit nevoia omului de a
ieşi de acolo cu ajutorul lui Dumnezeu, al graţiei divine. În acest sens, Confesiunile sunt mai
mult decât istoria individuală a unei personalităţi, ele capătă dimensiunea mult mai amplă şi
mai impresionantă a unei cărţi a omului în general şi a întregii umanităţi. Găsim aici, fie
dezvoltate, fie atinse în treacăt, toate marile chestiuni filozofice şi practice ale vieţii. Augustin
condamnă vanitatea ştiinţei omeneşti atunci când judecă cu multă severitate studiile pe care le-a
făcut, vorbeşte despre pericolul pe care îl reprezintă cărţile poeţilor şi acel tip de educaţie
păgână care aşeza viciile omeneşti sub patronajul zeilor. Confesiunile pot fi privite ca o
admirabilă istorie a slăbiciunilor omeneşti răscumpărate prin pocăinţă şi dragoste faţă de
Dumnezeu, cu condiţia acţiunii graţiei divine.
Confesiunile sunt considerate în istoria universală a literaturii prima carte în care autorul
se exprimă personal, în nume propriu. Dezvăluiri despre sine vor mai face mai târziu
Montaigne, Descartes, Rousseau etc. Ei îl urmează din acest punct de vedere pe Augustin care,
la vremea sa, a fost un deschizător de drumuri. Literatura anterioară lui şi cea imediat
următoare nu a înregistrat scrieri în care autorii să spună lucruri de genul „eu sunt”, „eu cred”,
„eu simt”. Dacă astăzi o astfel de literatură apare ca un fenomen absolut obişnuit, pe vremea lui
Augustin se vorbea în general în numele unui grup, al unei naţiuni etc., dar nu al unui individ.
Aluziile la viaţa personală care se regăsesc la Iulius Cezar, Seneca, Ovidiu, Marcus Aurelius nu
merg niciodată foarte departe. Augustin în schimb atinge nişte profunzimi surprinzătoare. Acest
salt uimitor pe care l-a înregistrat literatura din acest punct de vedere se explică prin însăşi
natura conţinutului Confesiunilor, respectiv mărturisirea greşelilor trecutului însoţită de o
înflăcărată profesiune de credinţă. Autobiografia critică este contrabalansată de proslăvirea lui
Dumnezeu, Confesiunile pendulând permanent între tonul autocritic şi cel mai mult decât
elogios, primul având ca ţintă persoana autorului, al doilea fiind rezervat glorificării
Creatorului tuturor celor văzute şi nevăzute. Confesiunile sunt prima carte în care autorul s-a
rostit pe sine, dezvăluind intimitatea sufletului său.
Fericitul Augustin, Confessiones. Mărturisiri, editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, traducere şi indice de prof. dr. docent Nicolae
Barbu, introducere şi note de preot prof. dr. Ioan Rămureanu, ediţia a II-a.
Ioan Rămureanu, „Introducere”, op. cit., pp. 12-13.
Saint Augustion, Confessions (I-III), Hatier, Paris, 1989, traduction de J.-C. Fraisse,
Introduction et commentaire par Jean-Claude Fraisse.
Nicolae Breban, Sensul vieţii. Memorii [I, II], Iaşi, Polirom, 2003, 2004.
Georges Duhamel, Remarques sur les Mémoires imaginaires.
Ibidem, Paris, Mercure de France, MCMXXXIV, p. 25, trad. noastră.
Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique şi L’autobiographie en France.
Fericitul Augustin, op.cit., Cartea a doua,II I, p. 109.
Ibidem,, Cartea I, I, p. 85.
Ibidem, VI, pp. 89-90.
Ibidem, p. 89, (s. n.).
Ibidem, VII, p. 91, (s. n.).
Ibidem, VIII, p. 94, (s. n.).
Ibidem, IX, p. 95, (s. n.).
Ibidem, p. 95, (s. n.).
Ibidem, pp. 95-96, (s. n.).
Ibidem, XII, pp. 97-98.
Ibidem, XIII, p. 98.
Adina Curta, Enfance et jeu, ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2007, cap. dedicat Simonei de Beauvoir
intitulat « Mémoires d’une jeune fille rangée de Simone de Beauvoir ou le prétexte
autobiographique » ; pp. 145-192.
Roland Jaccard, Freud, ed. Aropa, 2000, trad. de Jean Chiriac şi Coca-Nica Alina.

ŞTIINŢELE UMANISTE ŞI PROVOCĂRILE VIITORULUI EUROPEAN

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

PAGE \* MERGEFORMAT 136

PAGE \* MERGEFORMAT 135