Sunteți pe pagina 1din 73

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI


FACULTATEA CADASTRU, GEODEZIE ŞI CONSTRUCŢII
CATEDRA DREPT PATRIMONIAL

SUPORT DE CURS

la disciplina

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ
ȘI CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

AUTOR:
Olga PISARENCO,
conferențiar universitar, doctor în drept

Aprobat
la şedinţa Consiliului FCGC
din „___”____________2016

Aprobat
la şedinţa Catedrei Drept Patrimonial
din „___”____________2016

Chişinău 2016
PRELIMINARII

Răspunderea administrativă reprezintă o categorie a răspunderii juridice, care stabilește


abaterile și sancțiunile administrative în cazul nerespectării normelor legale de către autoritățile
publice, iar contenciosul administrativ reprezintă o instituție juridică ce are drept scop
contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților publice, apărarea drepturilor
persoanei în spiritul legii, ordonarea activității autorităților publice, asigurarea ordinii de drept.
Disciplina „Răspunderea administrativă şi contenciosului administrativ” este o parte
integrantă a planului de studii al UTM, specialitatea „Drept Patrimonial” şi are drept scop
predarea şi însuşirea particularităților atragerii la răspundere administrativă, aplicarea
sancţiunilor administrative, precum și a procedurii de examinare a cauzelor în contenciosul
administrativ.
În cazul examinării abaterilor administrative și aplicării sancţiunilor administrative,
autoritățile publice sunt obligate să respecte normele de drept şi să activeze în limitele
competenţei sale. De aceea, este important ca viitorii administratori, funcţionari publici să
cunoască profund atît dispoziţiile generale, principiile şi procedura răspunderii administrative, cît
şi esenţa contenciosului administrativ în asigurarea legalităţii în administraţia publică.
Cursul este întocmit astfel încît să creeze interes pentru cunoaşterea problematicii
disciplinei, să stimuleze gîndirea independentă a studenţilor şi să contribuie la formarea propriei
opinii privitoare la anumite aspecte şi domenii ale administraţiei publice, precum şi să servească
drept imbold pentru studiul individual sistematic în vederea obţinerii anumitor succese în
domeniul răspunderii administrative şi contenciosului administrativ.
În acest context, disciplina propusă dezvăluie specificul răspunderii administrative și
evidenţiază particularitățile instituţiei de contencios administrativ, dezvăluie specificul
procedurii, argumentează eficienţa procedurii prealabile în contenciosul administrativ,
evidenţiază problemele ce ţin de obiectul contenciosului administrativ, competenţa instanţelor de
judecată în acest domeniu, propune o analiză a legislaţiei în vigoare și a practicii judiciare.
Studierea şi cunoaşterea aspectelor abordate va contribui la crearea unei viziuni clare
asupra reglementărilor în sfera raporturilor de contencios, va înlesni soluţionarea corectă a
cauzelor în procedura contenciosului administrativ.

2
Tema 1. Noțiuni introductive privind răspunderea administrativă

I. Obiective de referinţă:
- să cunoască noțiunea, elementele și formele răspunderii juridice;
- să definească răspunderea administrativă;
- să determine particularităţile răspunderii administrative;
- să argumenteze criteriile care deosebesc răspunderea administrativă de celelalte forme ale
răspunderii juridice;
- să identifice subiecții și formele răspunderii administrative;
- să utilizeze corect cunoştinţele teoretice şi cadrul legislativ la examinarea problemelor din
domeniul răspunderii administrative.

II. Repere de conţinut


Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii stabilite de lege,
generate în urma încălcării unei norme juridice, avînd drept consecinţe aplicarea sancţiunii de
către organele de stat care veghează respectarea dreptului în scopul restabilirii ordinii de drept şi
prevenirii încălcării normelor juridice în viitor.
Elementele răspunderii juridice sunt gradul de pericol social al faptei şi natura sancţiunii
normelor juridice încălcate. Ele trebuie să fie întrunite cumulativ. Gradul pericolului social
reiese din importanţa valorii care a fost afectată. Natura sancţiunii normelor juridice încălcate
reiese din caracterul pericolului social.
Formele răspunderii juridice sunt identificate în funcție de diferite criterii, care nu au un
caracter absolut, deoarece sunt posibile unele interferenţe între diferite forme de răspundere
juridică, inclusiv posibilitatea unui cumul, în anumite condiţii.
După trăsăturile caracteristice subiectelor care sunt trase la răspundere, deosebim: a)
răspunderea juridică a persoanelor fizice (subiecte individuale), care are caracter subiectiv, fiind
întemeiată pe vinovăţie; b) răspunderea juridică a persoanelor juridice (subiecte colective), care
are caracter obiectiv, iar vinovăţia apare doar ca o condiţie a răspunderii juridice.
În funcţie de modalitatea de iniţiere a răspunderii juridice, evidenţiem: a) situaţia în care
acţiunea de tragere la răspundere este iniţiată din oficiu (răspunderea penală și contravențională);
b) situaţia în care răspunderea juridică este iniţiată doar la cererea persoanei ale cărei interese au
fost lezate (răspunderea civilă); c) situaţia în care acţiunea de tragere la răspundere este iniţiată
din oficiu sau la cererea persoanei ale cărei interese au fost lezate (răspunderea administrativă).
În funcţie de scopul urmărit prin declanşarea răspunderii juridice, se distinge: a) răspundere
cu caracter reparativ (patrimonial, material), care vizează anularea consecinţelor prejudiciabile
pentru patrimoniul persoanei prin obligarea făptuitorului la acţiunea de a da sau a face în
beneficiul păgubitorului; b) răspundere cu caracter sancţionator, care obligă autorul faptei
ilicite să suporte consecinţele punitive ale atitudinii sale generatoare de pericol social.
Sancţiunile represive pot fi: patrimoniale (amendă, confiscare, penalităţi de întîrziere pentru
nelivrarea la termen a unor produse etc.) şi nepatrimoniale (privare de libertate, măsuri
disciplinare, interdicţii, decăderi etc.). Deoarece au scopuri diferite, precum şi periculozitatea
socială a faptelor săvîrşite este diferită, răspunderea cu caracter reparator poate cumula cu
răspunderea cu caracter sancţionator.

3
În dependenţă de cele două mari diviziuni ale dreptului se face distincţie între: a)
răspunderea juridică de drept public (penală, contravențională, administrativă și patrimonială);
b) răspunderea juridică de drept privat (civilă).
În funcţie de natura raportului juridic încălcat, de calitatea faptei şi de natura sancţiunii ce
se aplică pentru o faptă ilicită concretă, răspunderea juridică îmbracă diferite forme: a)
răspundere civilă; b) răspundere penală; c) răspundere contravențională; d) răspundere
administrativă; e) răspundere disciplinară; f) răspundere patrimonială.
Răspunderea administrativă reprezintă o formă a răspunderii juridice, care intervine atunci
cînd s-a săvîrșit o abatere administrativă prin încălcarea normelor dreptului administrativ sau ale
altor norme de drept (ecologic, financiar, al muncii etc.), din partea subiecţilor de drept
participanţi la procesul de guvernare, prin care se stabilesc sancţiuni distincte şi o procedură
concretă de aplicare a lor în caz de comportament neadecvat între autoritățile publice în
realizarea sarcinilor puterii de stat, precum și între aceste organe și particulari.
Spre deosebire de răspunderea civilă și penală, cunoscute încă din antichitate, răspunderea
administrativă este relativ tînără, are aproximativ două secole de cînd a fost instituită, anume ca
rezultat al revoluţiilor burgheze franceze, ca răspundere a administraţiei pentru daunele aduse
particularilor prin activitate ilicită. Abateri în procesul de administrare au existat întotdeauna,
fiind sancţionate de normele dreptului civil sau penal, după caz, dat fiind faptul că și dreptul
administrativ, ca ramură distinctă, a luat naștere în perioada de democratizare a statelor.
Răspunderea administrativă are sarcina de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele
legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orînduirea de stat şi ordinea publică,
precum şi de a depista, preveni şi lichida abaterile disciplinare, contravenţiile administrative,
infracțiunile şi consecinţele lor, de a contribui la educarea autorităților publice și a funcționarilor
publici în spiritul îndeplinirii (aplicării) întocmai a legilor.
Conţinutul răspunderii administrative îl formează totalitatea normelor care stabilesc şi
reglementează categoriile abaterilor din domeniul administraţiei publice și sancţiunile
administrative aplicabile.
Particularitățile răspunderii administrative sunt:
− este o categorie distinctă a răspunderii juridice, avînd aceleaşi caracteristici ca şi aceasta;
− este parte componentă a constîngerii administrative şi dispune de toate calităţile ei;
− este reprezentată de un ansamblu de norme de drept administrativ, de mijloace şi procedee
distincte de constîngere administrativă, care şi formează disciplina de studiu;
− temeiul răspunderii administrative este fapta ilicită (acțiunea sau inacțiunea), delictul
administrativ sau o încălcare a regulilor de muncă, care aduce atingere procesului de
administrare, prin care se încalcă normele juridice de drept administrativ;
− abaterile administrative pot fi săvîrșite atît prin acțiune, cît și prin inacțiune;
− specificul abaterilor săvîrșite de funcționarii publici este faptul că ele pot interveni în timpul
exercitării funcției, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur și simplu, prin abaterea de la
anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcția, dar care pun sub semnul
întrebării prestigiul funcționarului public;
− subiectul răspunderii administrative poate fi autoritatea publică și/sau funcționarul public;
− se aplică faţă de subiecţii răspunderii administrative ca o măsură de constrîngere;
− dreptul de aplicare a sancţiunii administrative îl au organele competente ale puterii de stat,
care sunt obligate, în cazul aplicării sancţiunilor administrative, să respecte normele de drept
şi să activeze în limitele competenţei sale.
4
Criteriile care deosebesc răspunderea administrativă de celelalte forme ale răspunderii
juridice sunt: a) natura sancţiunii ce se aplică faptei ilicite; b) natura raportului juridic al cărui
conţinut a fost încălcat; c) particularităţile de calificare a faptei; d) gradul pericolului social; e)
regimul juridic de sancţiuni; f) subiectul răspunderii administrative; g) consecințele aplicării
sancțiunii administrative față de subiectul răspunderii administrative.
Subiectele răspunderii administrative sunt stabilite în mod generic, individualizarea
acestora făcîndu-se numai după săvîrşirea abaterii administrative. Pe de o parte este unitatea,
instituţia, organizaţia, autoritatea publică, funcţionarul public, inclusiv persoana cu funcție de
demnitate publică (subiect activ), iar pe de altă parte este persoana fizică sau juridică (subiect
pasiv).
Statul este subiect al răspunderii administrative atunci cînd în baza unor prevederi legale este
subiect într-un raport de drept administrativ, ca reprezentant al puterii publice. Aşadar, limitele
puterii statului şi autorităţilor administraţiei publice, practic, nu pot fi delimitate strict, prin
urmare statul îşi asumă obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
şi consacră garanţii în acest sens. Statul săvîrşeşte actele şi faptele administrative prin
intermediul funcţionarilor săi, totodată, responsabilitatea funcţionarilor publici este în strînsă
legătură cu responsabilitatea statului faţă de particulari şi izvorăşte din principiul autolimitării
puterii publice a statului de drept.
Problema responsabilităţii statului s-a putut pune abia după 1789, graţie principiilor
Revoluţiei franceze, consemnate în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, pînă atunci
opunîndu-se principiului suveranităţii naţionale. Dacă statul era, în baza acestui principiu,
deţinătorul suveranităţii naţionale, deci al puterii supreme, inalienabile şi imprescriptibile, el nu
putea fi declarat responsabil, deoarece nu exista o putere mai mare care să-l tragă la răspundere;
sau statul era suveran, ipoteză în care nu putea fi obligat la despăgubiri, sau statul era declarat
responsabil, ipoteză în care el nu mai putea fi declarat titularul suveranităţii naţionale. Această
doctrină se exprimă, cel mai bine, prin adagiul din dreptul anglo-saxon the king can't do wrong,
adică regele nu poate greşi, înţelegîndu-se că regele simbolizează statul. Revoluţia franceză a
impus cu privire la stat concepţia personalităţii juridice, iar Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului proclamă că „principiul oricărei suveranităţi rezidă numai în naţiune; nici un corp,
nici un individ nu poate exercita nici o autoritate care nu emană de la ea în mod expres”.
După cum menționează N. Parosanu, autoritățile publice poartă o răspundere complexă pentru
activitatea pe care o desfășoară. Astfel, structura ierarhică şi relaţiile de autoritate determină
responsabilitatea generală a autorităţilor administrative inferioare faţă de cele ierarhic superioare,
iar structura funcţională şi relaţiile funcţionale de autoritate determină o responsabilitate
specializată, spre exemplu a autorităţilor locale de specialitate ale administraţiei publice
(serviciile descentralizate) faţă de minister sau organul central de specialitate corespunzător. În
cazul răspunderii politice, principala sancţiune pentru o activitate nesatisfăcătoare este dizolvarea
autorităţii administraţiei publice în condiţiile legii (în cazul organelor colegiale) sau eliberarea
(destituirea) din funcţie a conducătorului ministerului sau organului central de specialitate al
administraţiei publice. Pe lângă această răspundere de natură politică, autorităţile administraţiei
publice au şi o răspundere juridică, atunci cînd prin acte ilegale, inactivitate sau tăcere ori prin
fapte şi operaţiuni materiale ale lor se produc pagube sau daune cetăţenilor.
Răspunderea aparţine direct şi imediat (nemijlocit) autorităţii administraţiei publice, iar nu
funcţionarilor săi, ca în concepţia civilistă, unde răspunderea directă, nemijlocită, o are prepusul
şi numai în anumite condiţii comitentul. Aşadar, răspunderea autorităţilor administraţiei publice
5
este cu precădere o răspundere primară, directă, nemijlocită, nefiind absolut necesară
identificarea funcţionarului care a săvârşit abaterea (greşeala) - deoarece condiţiile principale
care atrag răspunderea sunt existenţa abaterii şi culpa autorităţii administraţiei publice - chiar
atunci când cauza săvârşirii ei rămâne necunoscută. Ca excepţie de la această regulă generală, ne
apare obligaţia autorităţilor administraţiei publice de a repara în unele cazuri - expres prevăzute
de lege - chiar şi pagubele create prin acte şi fapte legale neculpabile. De exemplu, prin act
normativ se stabileşte obligaţia autorităţii administraţiei publice de a despăgubi pe cetăţenii ale
căror animale au fost sacrificate în vederea lichidării unui focar de boală infectocontagioasă.
Condiţiile în care administraţia publică răspunde patrimonial pentru daunele cauzate prin
actele ilegale sunt cele rezultate din prevederile legii contenciosului administrativ, si anume: a)
actul administrativ cauzator al daunei să fie ilegal; b) existenţa unei pagube determinate de actul
administrativ ilegal; c) raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi paguba; d) reaua funcţionare a
autorităţii administrative şi, prin urmare, culpa acesteia.
În ceea ce priveşte răspunderea autorităţilor administraţiei publice pentru consecinţele
dăunătoare ale unor fapte ilicite, trebuie subliniat că această răspundere revine în final
funcţionarului vinovat de săvîrşirea respectivelor fapte ilicite. În acest sens, autoritatea
administrativă – obligată faţă de persoană vătămată – se îndreaptă cu acţiune în regres, în limita
şi în condiţiile stabilite de lege, împotriva funcţionarului care a săvîrşit fapta ilicită.
Referitor la răspunderea autorităţilor administraţiei publice faţă de funcţionarii săi este de
reţinut că atunci cînd din cauza accidentelor sau bolilor ce apar în timpul şi cu ocazia serviciului,
un funcţionar devine invalid şi, prin urmare, incapabil de muncă, sau cînd, urmare a unui
accident intervenit în timpul şi din cauza serviciului, încetează din viaţă, statul răspunde faţă de
funcţionar (la fel ca pentru orice salariat), soţie şi copii, cu o pensie de invaliditate sau de urmaş
ce se stabileşte în condiţiile legii.
Răspunderea este un element necesar şi indispensabil statutului juridic al oricărui subiect de
drept, într-o societate democratică nimeni nu poate rămîne în afara răspunderii, inclusiv
reprezentanţii statului, persoanele care ocupă funcţii de răspundere în structurile administraţiei
publice, pornind de la șeful statului și coborînd în jos pe scara ierarhică, inclusiv membrii
guvernului, judecătorii și procurorii.
Potrivit art.1404 din Codul civil, prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau
nesoluţionarea în termen legal al unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană
cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu
funcţie de răspundere va răspunde solidar în cazul intenţiei sau al culpei. Deci, calitatea de pîrît,
conform Codului civil, o are nu orice funcționar care a elaborat actul contestat sau care a refuzat
soluţionarea cererii în cazul în care sunt solicitate despăgubiri, dar numai acel cu funcţie de
răspundere. Unul din argumentele principale este acela că nu în toate cazurile funcționarul se
poate face vinovat personal de elaborarea unui act ilegal sau de refuzul să soluţioneze cererea în
cazul în care sunt solicitate despăgubiri. Este bine cunoscut faptul că adesea acesta îşi poate
aduce în mod direct sau tangenţial atribuţia la etapa de perfectare a proiectului, neavînd
competenţa de a decide deliberarea lui. Drept exemplu pot servi situaţiile în care funcţionarul
elaborează actul, îl semnează (vizează în calitate de executor), dar competenţa de decizie nu-i
aparţine. În concluzie, poate fi vorba de tragerea la răspundere a funcţionarului public numai în
cazul cînd acesta a elaborat şi, concomitent, a semnat actul administrativ în virtutea
competenţelor sale legale de a decide definitiv.

6
Prin urmare, în momentul stabilirii gradului de vinovăţie al funcţionarilor publici acţionaţi în
judecată devine foarte important ca instanţa de judecată să stabilească următoarele situaţii:
a) dacă funcţionarul public care a elaborat actul administrativ ori care se face vinovat de
refuzul rezolvării cererii a avut atribuţiile şi competenţele legale;
b) limita raporturilor de subordonare şi de competenţe dintre funcţionarul public ierarhic
superior şi funcţionatul public pîrît;
c) deosebirea dintre decizia actului aprobat de către conducătorul autorităţii administrative
care a emis actul ori a refuzat rezolvarea cererii şi proiectul prezentat de către funcţionarul pîrît.
Ţinînd cont de răspunderea personală a funcționarului pentru exercitarea atribuţiilor de
serviciu este lesne de înţeles că o astfel de răspundere include atribuţiile ce le revin din funcţia pe
care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate. Astfel, funcționarii sunt obligaţi să se
conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. Funcționarul public are dreptul să
refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici, dacă le
consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcționarul este obligat
să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală.
Formele răspunderii administrative. Conform Legii cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public, pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru
pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului sau în
legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară,
civilă, administrativă, penală, după caz.
Expresia „răspundere civilă” a funcționarului public este o instituție a dreptului administrativ
atunci cînd paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanța de
contencios administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială, specifică
dreptului administrativ. Or, expresia analizată se identifică cu o instituție a dreptului civil atunci
cînd paguba este produsă printr-o faptă a funcționarului public plasată în afara atribuțiilor de
serviciu.
În ceea ce privește expresia de „răspundere administrativă”, în context este egalată cu
răspunderea contravenţională, deși investigaţiile din ultimii ani fac o delimitare clară între aceste
categorii juridice. Confundarea răspunderii administrative cu răspunderea contravenţională este
determinată de faptul că răspunderea contravenţională are un spaţiu larg de aplicare în viaţa
socială şi legislaţia nu conţine o noţiune a răspunderii administrative sau o enumerare a
sancţiunilor ei, evidenţiindu-le doar pe cele contravenţionale. Faptul egalării în teorie a
răspunderii administrative cu cea contravenţională face să rămînă în afara acestei răspunderi un
şir de abateri administrative cu caracter necontravenţional, ce vizează neîndeplinirea sau
îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor din partea subiectelor subordonate în raporturile de drept
administrativ. Răspunderea contravenţională nu este o formă tipică a răspunderii administrative,
ci o formă atipică, imperfectă, fapt care nu exclude posibilitatea constituirii unei noi ramuri de
drept – a dreptului contravenţional.
Astfel, în funcție de nivelul de gravitate al consecințelor produse prin abaterile administrative,
de către autoritățile publice și funcționarii publici, formele răspunderii administrative sunt:
 Răspunderea administrativ-disciplinară, care intervine în urma unei abateri disciplinare, este
o formă de conduită ce se manifestă prin încălcarea cu vinovăție de către funcționarul public a
obligațiilor sale de serviciu și a disciplinei muncii. Ea se referă numai la abaterile comise de
funcționarii publici ca persoane fizice, nu și de către autoritățile publice ca persoane juridice.

7
 Răspunderea administrativ-contravențională intervine în cazul săvîrșirii unei abateri
administrative cu caracter contravențional, adică cînd există componența contravenției. Codul
contravențional prevede în capitolul XVI – 32 de contravenții ce afectează activitatea
autorităților publice, cum sunt: abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau
depășirea atribuțiilor de serviciu, protecționismul, nedeclararea sau nesoluționarea conflictului
de interese, excesul de putere privind actele permisive etc.
 Răspunderea administrativ-penală se aplică funcționarilor publici în cazul comiterii de către
aceștia a unei infracțiuni, în legătură cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit funcțiilor
ocupate. Codul penal stabilește și sancționează un șir de infracțiuni specifice, ce pot fi
săvîrșite de funcționarii publici în exercitarea funcției, printre care: coruperea pasivă și activă,
traficul de influență, abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depășirea
atribuțiilor de serviciu, neglijența în serviciu, încălcarea regimului de confidențialitate a
informațiilor din declarațiile de avere și interese personale, îmbogățirea ilicită, falsul în acte
publice, obținerea frauduloasă a mijloacelor din fonduri externe, delapidarea mijloacelor din
fonduri externe.
 Răspunderea administrativ-civilă intervine atunci cînd funcționarul public, în exercitarea
atribuțiilor ce-i revin, produce daune persoanelor fizice sau juridice, atît în cazul exercitării
legale a funcției publice, cît și al neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor. În
primul caz, despăgubirile vor fi suportate de autoritatea publică, iar în celelalte cazuri, atunci
cînd funcția nu a fost executată sau a fost executată defectuos, răspunderea materială revine
atît autorității publice, cît și funcționarilor publici respectivi. Solidaritatea răspunderii se
bazează pe vina autorității publice de a nu fi ales cele mai bune persoane, capabile să exercite
funcția publică respectivă, precum și în vina de a nu fi supravegheat îndeajuns activitatea
acestora.
În concluzie menționăm că răspunderea administrativă a autorităților publice survine doar sub
forma răspunderii administrativ-patrimoniale, iar răspunderea administrativă a funcționarilor
publici poate întruni toate cele patru forme, dacă abaterile sunt săvîrșite în legătură cu exercitarea
atribuțiilor de serviciu. Totodată, funcționarii publici pot fi trași la răspundere civilă în afara
calității lor de serviciu, dar ca subiecți ai raporturilor de drept privat. Această din urmă situație
nu exclude atragerea oricărei alte forme de răspundere juridică contravențională sau penală, dacă
au fost săvîrșite în afara statului de funcționar public.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, rezolvarea testelor.

Sarcini:
Comentați următoarea normă legală: „Pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de
conduită, pentru pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul
serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă
răspundere disciplinară, civilă, administrativă, penală, după caz”.

8
C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Istoricul apariției Elaborarea unui referat cu Susţinerea publică a
răspunderii administrative privire la istoricul apariției referatului în cadrul unui
răspunderii administrative ca seminar-dezbatere.
formă a răspunderii juridice.
Criteriile care deosebesc Elaborarea unui referat cu Susţinerea publică a
răspunderea administrativă privire la descrierea criteriilor referatului în cadrul unui
de celelalte forme ale care deosebesc răspunderea seminar-dezbatere.
răspunderii juridice administrativă de celelalte
forme ale răspunderii juridice.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI
din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial nr.230-232/840 din 23.12.2008.
3. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nr.199 din
16.07.2010. În: Monitorul Oficial nr.194-196/637 din 05.10.2010.

Literatura recomandată
4. Babii V. Unele aspecte privind calificarea formelor răspunderii constituţionale şi
administrative. În: Legea şi viaţa, 2007, nr.6, pag.35.
5. Baltag D., Tragone Gh. Unele considerente referitoare la condiţiile în care poate fi
antrenată răspunderea juridică pentru fapta ilicită. În: Legea şi viaţa, 2014, nr.7, pag.15.
6. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
7. Gavajuc S. Răspunderea judecătorului. În: Legea şi viaţa, 2010, nr.7, pag.4.
8. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
9. Hlipca A. Membrii Guvernului: între răspundere şi responsabilitate. În: Revista Naţională
de Drept, 2008, nr.9, pag.72.
10. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.
11. Parosanu N. Unele teorii privind responsabilitatea administraţiei publice în relaţiile cu
cetăţenii. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.6, pag.81.
12. Pulbere D. Răspunderea juridică a judecătorului Curţii Constituţionale a Republicii
Moldova. În: Justiţia Constituţională în Republica Moldova, 2007, nr.2, pag.12.
13. Slipenski B. Reflecţii asupra instituţiei răspunderii şefului de stat. În: Legea şi viaţa, 2015,
nr.1, pag.25.

9
Tema 2. Răspunderea administrativ-disciplinară

I. Obiective de referinţă:
- să definească răspunderea administrativ-disciplinară, abaterea disciplinară și sancțiunea
disciplinară;
- să explice conceptul de disciplină a muncii;
- să determine particularitățile și principiile răspunderii administrativ-disciplinare;
- să distingă răspunderea administrativ-disciplinară de răspunderea disciplinară;
- să identifice elementele esenţiale apariției răspunderii administrativ-disciplinare;
- să descrie calitatea subiectului răspunderii administrativ-disciplinare;
- să identifice cercul abaterilor disciplinare ale funcționarului public;
- să explice elementele constitutive ale abaterii disciplinare;
- să descrie cauzele de exonerare de la răspunderea administrativ-disciplinară;
- să identifice felurile sancțiunilor disciplinare și modul de aplicare a acestora;
- să întocmească tabelul răspunderii administrativ-disciplinare, bazat pe diverse criterii de
individualizare;
- să soluționeze spețe din activitatea administrației publice avînd la bază conceptul de
răspundere administrativ-disciplinară.

II. Repere de conţinut


Răspunderea administrativ-disciplinară este situaţia juridică ce intervine în urma unei
abateri disciplinare, care este o formă de conduită ce se manifestă prin încălcarea cu vinovăție de
către funcționarul public a obligațiilor sale de serviciu și a disciplinei muncii, pentru săvîrșirea
căreia se aplică o sancțiune disciplinară.
Disciplina muncii este o condiţie obiectivă necesară şi indispensabilă în desfăşurarea
activităţii în fiecare unitate, în condiţii de eficienţă cît mai ridicată. Disciplina muncii reprezintă
o obligaţie juridică, specifică relaţiilor sociale de muncă şi poate fi definită ca ordinea necesară
în cadrul executării raportului de muncă, iar în cadrul unui colectiv determinat rezultă din
respectarea de către cei care compun colectivul a unor reguli sau norme de conduită care asigură
desfăşurarea în condiţii de eficienţă a procesului muncii. Conform art.201 din Codul muncii,
disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de
comportare stabilite în conformitate cu prezentul cod, cu alte acte normative, cu convenţiile
colective, cu contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi cu actele normative
la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unităţii.
Particularitățile răspunderii administrativ-disciplinare sunt:
− constituie o formă a răspunderii juridice administrative;
− are un caracter strict personal, este nedespărţită de personalitatea umană, este imposibilă o
răspundere disciplinară pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei răspunderi
moștenitorilor salariatului „intuito personae”, nu ar putea avea ca subiect un organ colegial,
situaţie în care s-ar pune problema unei răspunderi administrativ-patrimoniale;
− se aplică de către organele administrative și nu de către instanța de judecată;
− abaterile disciplinare sunt enumerate exhaustiv, cu scopul de a asigura stabilitatea în serviciu
a funcționarului public;
− sancțiunile disciplinare se stabilesc numai prin norme cu putere de lege;
− are o profundă semnificaţie morală, dar mai ales juridică;
10
− este specifică dreptului muncii, care constă într-un ansamblu de norme juridice privind
sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie, de către orice angajat, a obligaţiilor stabilite
prin contractul individual de muncă, precum şi a normelor de disciplină;
− este de natură contractuală, contractul reprezentînd baza obligaţiei funcționarului public de a
respecta regulile şi normele disciplinei muncii;
− exercită o funcţie preventivă, sancţionatorie, dar şi educativă;
− persoanei vinovate i se aplică o sancţiune prin constrîngere materială sau de ordin moral.
Principiile fundamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a
funcţionarului public sunt: a) principiul cercetării prealabile, care impune ca aplicarea
sancţiunii disciplinare să se poată realiza doar după ce s-a efectuat cercetarea prealabilă a faptei
care i se impută funcţionarului şi audierea acestuia. Sub sancțiunea nulității absolute, nici o
măsură nu poate fi dispusă înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile; b)
principiul individualizării sancţiunii disciplinare, care reprezintă o aplicare, în materia acestei
forme de răspundere, a principiului general al individualizării sancţiunii sau pedepsei, care
guvernează orice tip de răspundere juridică şi care se face în funcţie de următoarele criterii:
cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările/circumstanțele în care a fost săvârşită
fapta, gradul de vinovăţie, consecinţele faptei comise, comportarea generală la serviciu a
funcţionarului public, existenţa unor antecedente disciplinare, respectiv a unor sancţiuni
disciplinare care nu au fost radiate. Toate aceste criterii vor reprezenta, în funcţie de modul în
care ele se concretizează în practică, fie circumstanţe agravante, fie circumstanţe atenuante.
Deosebirea dintre răspunderea administrativ-disciplinară și răspunderea disciplinară
constă în faptul că abaterea şi răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe
existenţa, în prealabil, a unui raport de drept administrativ, rezultat dintr-un act administrativ –
actul de numire (învestire) într-o funcţie publică. Dacă acest act administrativ lipseşte, înseamnă
că nu mai suntem în prezenţa unui raport juridic de drept administrativ ci, eventual, a unui raport
juridic de dreptul muncii, care se fundamentează pe existenţa contractului individual de muncă.
Fiecăreia dintre aceste două categorii de raporturi juridice îi sunt specifice anumite trăsături,
atît cu privire la conţinut (la drepturile şi obligaţiile părţilor), cît şi pe planul consecinţelor în
cazul unei conduite contrare prescripţiilor în cauză.
Atunci cînd suntem în prezenţa unui raport de drept administrativ, vorbim despre abatere şi
răspundere administrativ-disciplinară, iar atunci cînd suntem în prezenţa unui raport de dreptul
muncii, vorbim de abatere şi răspundere disciplinară de dreptul muncii. Deci, instituţia juridică a
abaterii şi răspunderii disciplinare este o instituţie a dreptului administrativ, cînd priveşte pe
funcţionarii publici, şi o instituţie a dreptului muncii, cînd priveşte pe ceilalţi salariaţi, care nu au
calitatea de funcţionari publici.
Abaterile disciplinare, ca temei al răspunderii disciplinare, sancțiunile disciplinare și
procedura aplicării lor sunt stabilite pentru funcționarii publici în Legea privind funcția publică și
statutul funcționarului public, iar pentru celelalte categorii de salariați – în Codul muncii, diverse
statute etc. Decizia privind aplicarea sancțiunii disciplinare poate fi contestată de către
funcționarul public în instanța de contencios administrativ, iar de către ceilalți salariați – în
instanța de drept comun. Astfel, aplicarea sancțiunii disciplinare față de funcționarul public preia
forma răspunderii „administrativ-disciplinare” și constituie obiectul reglementării dreptului
public, iar față de ceilalți salariați – forma răspunderii „disciplinare” și constituie obiectul
reglementării dreptului privat.

11
Subordonarea constituie o cerinţă intrinsecă oricărui proces de muncă. Raportul de
subordonare, existent din treaptă în treaptă organizatorică, apare ca o necesitate obiectivă impusă
de însăşi diviziunea muncii. Subordonarea în cadrul raportului juridic de muncă reprezintă, în
ultimă analiză, suportul legal al posibilităţii de aplicare a sancţiunilor disciplinare. Din această
perspectivă, apare drept nefondată susţinerea potrivit căreia subordonarea este caracteristică
numai raportului de serviciu al funcţionarului public (raport de drept administrativ). Şi raportul
juridic de muncă se caracterizează, prin excelenţă, prin subordonarea salariatului faţă de
angajator.
Verginia Vedinaş consideră că elementul fundamental al distincţiei între răspunderea
funcţionarului public şi cea a salariatului este că primul poate să răspundă disciplinar şi pentru
fapte care exced disciplinei muncii, atunci cînd, în afara serviciului, comite fapte care afectează
statutul sau imaginea publică proprie sau a instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. În privinţa
acestei idei, doctrina nu a fost întotdeauna consecventă. Astfel, s-a pus problema dacă acest tip
de răspundere poate interveni pentru fapte anterioare naşterii raportului de funcţie publică sau
fapte comise în afara exercitării prerogativelor acestui raport.
Elementele esenţiale ale apariției răspunderii administrativ-disciplinare sunt: a) calitatea
de funcționar public al autorității publice în baza unui contract individual de muncă; b) existenţa
unei abateri disciplinare – faptă ilicită (acțiune sau inacțiune); c) săvîrşirea faptei cu vinovăţie; d)
apariția unui rezultat dăunător; e) legătura de cauzalitate între faptă şi rezultat.
Subiectul răspunderii administrativ-disciplinare poate fi numai funcționarul public,
inclusiv persoana cu funcție de demnitate publică, ca persoană fizică (subiect activ).
Abateri disciplinare pot săvîrși toți salariații, indiferent de faptul dacă au sau nu au calitatea
de funcționar public, atunci cînd nu-și îndeplinesc sarcinile ce le revin, în tot sau în parte.
Deosebirea dintre salariații ce au calitatea de funcționar public și acei ce nu au această calitate
este în aceea că temeiul juridic al obligațiilor care revin salariaților îl constituie contractul
individual de muncă, în timp ce temeiul juridic al obligațiilor care revin funcționarilor publici îl
constituie actul administrativ de numire în funcție. În acest sens este și motivul pentru care
răspunderea disciplinară a funcționarului public este studiată în cadrul dreptului administrativ,
iar răspunderea disciplinară a celor care nu au această calitate este studiată de dreptul muncii.
Drept urmare, regulile juridice care reglementează răspunderea disciplinară a salariaților sunt
cuprinse în Codul muncii, pe cînd cele ce se referă la funcționarii publici sunt cuprinse în Legea
cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, în alte legi în dependență de funcția
publică, precum și în Codul muncii pentru situațiile nereglementate prin legile speciale.
Răspunderea administrativă a funcționarului public intervine în cazul săvîrșirii unei abateri
disciplinare în timpul exercitării funcției sau în legătură cu exercitarea acesteia, dacă prin
abaterea dată se încalcă obligațiile ce decurg din raporturile juridice de muncă sau dacă abaterea
atinge prestigiul funcției. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi constă într-o
acţiune sau inacţiune săvîrşită cu vinovăţie, prin care s-au încălcat normele legale, regulamentul
intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi
dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Abaterea disciplinară constituie condiţia necesară
şi suficientă, unicul temei pentru declanşarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin
aplicarea sancţiunii disciplinare.
Potrivit art.57 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, abateri
disciplinare constituie: a) nerespectarea programului de muncă, inclusiv absenţa sau întîrzierea
nemotivată la serviciu ori plecarea înainte de termenul stabilit în program, admisă în mod
12
repetat; c) intervenţiile în favoarea soluţionării unor cereri în afara cadrului legal; d)
nerespectarea cerinţelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidenţialităţii informaţiilor
de care funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei; e) refuzul nejustificat de a
îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu, precum şi dispoziţiile conducătorului; f) neglijenţa
şi/sau tergiversarea, în mod repetat, a îndeplinirii sarcinilor; g) acţiunile care aduc atingere
prestigiului autorităţii publice în care activează; h) încălcarea normelor de conduită a
funcţionarului public; i) desfăşurarea în timpul programului de muncă a unor activităţi cu
caracter politic specificate la art.15 alin.(4); j) încălcarea prevederilor referitoare la obligaţii şi
restricţii stabilite prin lege; k) încălcarea regulilor de organizare şi desfăşurare a concursului, a
regulilor de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici; l) alte fapte
considerate ca abateri disciplinare în legislaţia din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor
publici.
Pentru a surveni răspunderea disciplinară, trebuie să fie întrunite următoarele elemente
constitutive ale abaterii disciplinare: a) obiectul, reprezentat de valoarea socială lezată, respectiv
relaţiile sociale de muncă, ordinea interioară în unitate şi disciplina la locul de muncă; b) latura
obiectivă, reprezentată de fapta antisocială (acţiunea sau inacţiunea) și rezultatul dăunător ordinii
interioare în unitate. Caracterul ilicit al faptei rezultă din neconcordanţa dintre aceasta şi unele
obligaţii (contract colectiv, regulament intern, dispoziţiile conducătorului unităţii şi şefilor
ierarhici). Fapta ilicită trebuie să se afle în legătură de cauzalitate cu un rezultat dăunător care
reflectă gradul de periculozitate socială a abaterii.; c) subiectul este funcționarul public încadrat
în muncă într-o autoritate publică, care se află în raport de muncă cu unitatea, în baza unui
contract de muncă, fiind subordonat şi din punct de vedere disciplinar angajatorului; d) latura
subiectivă (vinovăţia), constă în atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de fapta sa, iar
abaterile pot fi săvîrşite cu intenţie sau din culpă. În cadrul răspunderii disciplinare, gradul de
vinovăţie constituie unul din criteriile folosite pentru dozarea sancţiunii. Fapta ce constituie
abatere disciplinară poate fi comisivă, constînd într-o acţiune prin care se încalcă o obligaţie de a
nu face, adică o normă prohibitivă sau omisivă, prin neîndeplinirea unei obligaţii de a face. Fapta
poate fi mixtă atunci cînd salariatul lucrează neglijent, cu nerespectarea regulilor profesiunii sale,
provocînd pagube sau alte prejudicii unităţii respective. Acestea sunt elementele constitutive ale
unei fapte pentru a stabili dacă poate fi calificată drept abatere disciplinară, fiind asemănătoare
ca structură cu cele ale contravenției și infracțiunii.
Cauzele de exonerare de la răspunderea administrativ-disciplinară sunt: legitima apărare;
starea de necesitate; constrîngerea fizică sau morală; cazul fortuit; forţa majoră; eroarea de fapt;
executarea ordinului de serviciu emis în mod legal.
Pentru comiterea abaterilor disciplinare, funcţionarului public îi pot fi aplicate următoarele
sancţiuni disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) suspendarea dreptului
de a fi promovat în funcţie în decursul unui an; e) suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte
de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani; g) destituirea din funcţia publică. Sancţiunile
disciplinare sunt enumerate în ordinea gravităţii lor: de la cea mai blîndă – avertismentul – pînă
la cea mai gravă – destituirea din funcţie. Cea mai severă sancţiune disciplinară pe care o poate
aplica angajatorul este cea care constă în desfacerea disciplinară a contractului individual de
muncă, situaţie care face imposibilă continuarea activităţii de către angajat.
Legislaţia în vigoare poate prevedea pentru unele categorii de funcționari publici şi alte
sancţiuni disciplinare, însă legiuitorul a prevăzut următoarele reguli imperative la aplicarea
sancţiunilor disciplinare: se interzice aplicarea amenzilor şi altor sancţiuni pecuniare pentru
13
încălcarea disciplinei de muncă; pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decît o
singură sancţiune; la aplicarea sancţiunii disciplinare, angajatorul trebuie să ţină cont de
gravitatea abaterii disciplinare comise şi de alte circumstanţe obiective.
Sancţiunea disciplinară se aplică de către persoana/organul care are competenţa legală de
numire în funcţie, în termen de cel mult 6 luni de la data săvîrşirii abaterii, cu excepţia sancţiunii
disciplinare pentru încălcarea legislaţiei cu privire la declararea averii şi intereselor personale, la
soluţionarea conflictelor de interese şi la regimul juridic al incompatibilităţilor şi restricţiilor,
care se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data rămînerii definitive a actului prin care se
constată săvîrşirea abaterii disciplinare. Sancţiunea disciplinară, cu excepţia avertismentului,
poate fi aplicată doar după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea echitabilă a
funcţionarului public de către comisia de disciplină1, în termen de cel mult o lună de la data
constatării abaterii. Curgerea termenelor se suspendă pe perioada aflării funcţionarului în
concediu de odihnă anual, în concediu de studii, precum şi pe perioada suspendării raporturilor
de serviciu în legătură cu boala sau trauma.
În cazul în care fapta funcţionarului public conţine componentele unei abateri disciplinare şi
ale unei infracţiuni, procedura cercetării de către comisia de disciplină, precum şi curgerea
termenelor specificate, se suspendă pînă la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de
sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau pînă la data la care instanţa de judecată
dispune achitarea sau încetarea procesului penal.
Comisia de disciplină este obligată să ceară funcţionarului public o explicaţie scrisă privind
fapta comisă. După cercetarea prealabilă, comisia de disciplină propune autorităţii publice
respective sancţiunea aplicabilă funcţionarului public vinovat. Actul administrativ cu privire la
aplicarea sancţiunii disciplinare se aduce la cunoştinţa funcţionarului public în termen de 5 zile
de la emitere, sub semnătură. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere, de a-şi
prezenta argumentele, precum şi refuzul funcţionarului public de a semna actul administrativ cu
privire la aplicarea sancţiunii disciplinare se consemnează într-un proces-verbal.
Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa în instanța de
contencios administrativ în termen de 30 de zile de la aducerea la cunoștință a deciziei
respective, solicitînd anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a dispoziției de
sancționare.
Termenul de acţiune a sancţiunii disciplinare nu poate depăşi un an de la data aplicării, cu
excepţiile prevăzute de lege. Dacă, pe parcursul acestui termen, funcţionarul public nu va fi
supus unei noi sancţiuni disciplinare, se consideră că lui nu i s-a aplicat sancţiune disciplinară.
Răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea patrimonială atunci cînd
prin abaterea disciplinară săvîrşită de către funcționarul public a fost cauzat un prejudiciu unităţii
sau unei terţe persoane.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri etc.

1
Modul de constituire, componenţa, mandatul membrilor şi competenţa comisiei de disciplină; atribuţiile comisiei
de disciplină şi a membrilor acesteia; modul de sesizare a comisiei de disciplină; cercetarea faptelor sesizate ca
abateri disciplinare; aplicarea şi contestarea sancţiunii disciplinare – sunt stabilite în Regulamentul cu privire la
comisia de disciplină – Anexa nr.7 la Hotărîrea Guvernului privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.158-
XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.201 din 11.03.2009.
14
B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, întocmirea tabelelor,
soluționarea spețelor, rezolvarea testelor.

Sarcini:
1. Întocmirea tabelului răspunderii administrativ-disciplinare, bazat pe diverse criterii de
individualizare.
2. Soluționarea spețelor din activitatea administrației publice avînd la bază conceptul de
răspundere administrativ-disciplinară.

Speță
Prin ordinul administraţiei Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă nr.1-d din 12.02.2010 T.C.
a fost primit la lucru în calitate de medic neurolog. Prin ordinul administraţiei Spitalului nr.5-d
din 12.02.2014, T.C. a fost concediat din serviciu din motivul absenţei nemotivate, începînd cu
31.12.2013. Salariatul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată
solicitînd repunerea în funcţie cu încasarea salariului pentru absenţa forţată de la serviciu,
motivînd prin faptul că el a părăsit locul de muncă începînd cu 31.12.2013, din cauza că
administraţia Spitalului nu i-a achitat indemnizația pentru concediul anual.
Prin hotărîrea Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău din 11.06.2014 cerinţele reclamantului au
fost respinse integral, ca neîntemeiate. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 08.11.2014
cerinţele reclamantului au fost admise integral.
1) Argumentaţi, care dintre cele două soluţii ale instanţelor o consideraţi corectă?
2) Întocmiţi proiectul hotărîrii instanţei de judecată.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Ordinea legală de Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
cercetare a cazurilor de ordinea legală de cercetare a referatului în cadrul unui
abatere disciplinară cazurilor de abatere disciplinară, seminar-dezbatere.
cu elaborarea unei scheme.
Cauzele de exonerare de la Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
răspunderea cauzele de exonerare de la referatului în cadrul unui
administrativ-disciplinară răspunderea administrativ- seminar-dezbatere.
disciplinară, cu prezentarea
exemplelor relevante
Cadrul legal de organizare Elaborarea unui referat cu accent Susţinerea publică a
și funcționare a comisiilor pe cadrul legal ce reglementează referatului în cadrul unui
de disciplină în cadrul organizarea și funcționarea seminar-dezbatere.
autorităților publice comisiilor de disciplină în cadrul
autorităților publice.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


15
1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Codul muncii nr.154-XV din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial nr.159/648 din 29.07.2003.
3. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI
din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial nr.230-232/840 din 23.12.2008.
4. Legea privind Codul de conduită a funcţionarului public nr.25-XVI din 22.02.2008. În:
Monitorul Oficial nr.74-75/243 din 11.04.2008.
5. Hotărîrea Guvernului privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.158-XVI din 4
iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.201 din
11.03.2009. Anexa nr.7 – Regulamentul cu privire la comisia de disciplină. În: Monitorul
Oficial nr.55-56/249 din 17.03.2009.

Literatura recomandată
6. Botomei V. Răspunderea administrativ-disciplinară a magistraţilor. În: Legea și viața,
2010, nr.12, pag.44.
7. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
8. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
9. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.

16
Tema 3. Răspunderea administrativ-contravenţională

I. Obiective de referinţă:
- să cunoască noțiunea, scopul și principiile răspunderii contravenționale;
- să distingă răspunderea administrativ-contravențională de răspunderea contravențională;
- să identifice cadrul legal al răspunderii administrativ-contravenționale;
- să determine particularitățile răspunderii administrativ-contravenționale;
- să delimiteze răspunderea administrativ-contravențională de alte forme de răspundere;
- să identifice elementele constitutive ale contravenției;
- să analizeze contravențiile ce afectează activitatea autorităților publice;
- să determine sancţiunile administrativ-contravenţionale aplicabile funcționarului public;
- să distingă între cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei și cele care înlătură
răspunderea contravenţională;
- să identifice circumstanțele care atenuează și cele care agravează răspunderea
contravențională;
- să explice felurile sancțiunilor administrativ-contravenționale;
- să explice procedura de aplicare a sancțiunii contravenționale;
- să întocmească tabelul răspunderii administrativ-contravenționale, bazat pe diverse criterii de
individualizare;
- să prezinte o comunicare privind calificarea unei contravenții săvîrșite din perspectiva
funcționarului public.
- să soluționeze spețe din activitatea administrației publice avînd la bază conceptul de
răspundere administrativ-contravențională.

II. Repere de conţinut


Răspunderea contravenţională ca formă a răspunderii juridice constă în raportul juridic
contravenţional de constrîngere, generat ca urmare a comiterii contravenţiei, între stat şi
contravenient, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a aplica persoanei
vinovate sancţiunea prevăzută de lege pentru contravenţia comisă şi de a o constrînge să o
execute, corelativ cu obligaţia contravenientului de a suporta aplicarea şi executarea sancţiunii
contravenţionale în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.
Scopul răspunderii contravenționale este de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele
legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orînduirea de stat şi ordinea publică,
precum şi de a depista, preveni şi lichida contravenţiile administrative şi consecinţele lor, de a
contribui la educarea cetățenilor în spiritul aplicării întocmai a legilor, prin aplicarea sancțiunilor
contravenționale care trebuie să fie adecvate, utile şi nicidecum nu trebuie să fie dure, pentru a
nu dăuna persoanei. În vederea obţinerii scopului său, răspunderea contravenţională îndeplineşte
următoarele funcţii: de constrîngere; de reeducare; de exemplaritate; de eliminare.
Principiile răspunderii contravenţionale sunt prevăzute în art.5-9 din Codul
contravenţional: a) principiul legalităţii, potrivit căruia nimeni nu poate fi declarat vinovat de
săvîrşirea unei contravenţii, nici supus sancţiunii contravenţionale decît în conformitate cu legea
contravenţională. Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii
contravenţionale sunt interzise. Legea contravenţională nu urmăreşte cauzarea de suferinţe fizice
sau lezarea demnităţii omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente
crude, inumane ori degradante; b) principiul egalităţii în faţa legii, conform căruia persoanele
17
care au săvîrşit contravenţii sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice şi sunt supuse
răspunderii contravenţionale fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex, apartenenţă
politică, avere, origine socială sau de orice altă situaţie. Conform prevederilor Constituției, ale
altor legi şi/sau ale tratatelor internaţionale la care RM este parte, anumite categorii de persoane
pot beneficia de condiţii speciale de urmărire contravenţională sau de garanţia de a nu fi supuse
urmăririi şi răspunderii contravenţionale; c) principiul dreptăţii, care stabilește că persoana poate
fi sancţionată numai pentru contravenţia în a cărei privinţă este dovedită vinovăţia sa, cu
respectarea normelor prezentului cod; d) principiul caracterului personal al răspunderii
contravenţionale, în protecția căruia persoana este supusă răspunderii contravenţionale numai
pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie, cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea
contravenţională; e) principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi sancţiunii
contravenţionale, care impune ca la aplicarea legii contravenţionale să se ţină cont de caracterul
şi de gradul prejudiciabil al contravenţiei, de persoana făptuitorului şi de circumstanţele
atenuante ori agravante. Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contravenţionale
pentru una şi aceeaşi faptă.
Răspunderea administrativ-contravenţională este o formă de răspundere juridică
administrativă, reglementată de normele dreptului contravenţional şi survine în urma comiterii de
către funcționarii publici, în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu, a faptelor ce constituie
contravenţii, diferite de cele săvîrșite în afara activității profesionale, asemeni oricărui cetățean,
care implică o răspundere contravențională potrivit dreptului comun în materie.
Cadrul legal al răspunderii administrativ-contravenţionale este alcătuit din prevederile
respective cuprinse în Constituția RM, Codul contravenţional şi alte acte normative adoptate de
Parlament, Guvern şi organele de administrare publică, în funcţie de competenţa lor.
Actele legislative și normative în materie contravenţională sunt restrînse la număr şi, fiind
precis determinate, oferă posibilitatea unei delimitări şi interpretări exacte a normelor juridice
care aparţin dreptului contravenţional. Dispoziţii în acest sens sunt cuprinse în Legea
fundamentală a statului, și anume în dispoziţiile constituţionale privind: drepturile şi libertăţile
omului (art.4); accesul liber la justiţie (art.20); prezumţia nevinovăţiei (art.21); neretroactivitatea
legii (art.22); dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle (art.23).
Principalul izvor îl constituie Codul contravenţional, care stabileşte fapta care este o
contravenţie, sancţiunile şi modul de aplicare a lor, precum şi organele (persoanele cu funcţii de
răspundere) care sunt în drept să examineze cazurile cu privire la contravenţiile administrative.
Codul contravenţional este divizat în două cărți: a) Dreptul material, compus din două titluri: I.
Partea Generală, în care se conţin norme juridice care fixează cadrul general al activităţii de drept
împotriva fenomenului contravenţional; II. Partea Specială, în care se conţin norme juridice care
fixează felurile contravențiilor și sancțiunile aplicabile; b) Procesul contravențional, compus din
două titluri: I. Partea Generală, în care se conţin norme juridice care fixează cadrul general al
procesului contravenţional; II. Partea Specială, în care se conţin norme juridice care
reglementează procedura constatării și judecării cauzelor contravenționale.
Particularitățile răspunderii administrativ-contravenţionale sunt:
− fapta ilicită comisă constituie o contravenţie, fiind mai gravă decît o abatere disciplinară, dar
inferioară infracțiunii;
− subiect al răspunderii administrativ-contravenţionale este funcționarul public, ca subiect
special al răspunderii contravenționale;

18
− conţinutul raportului juridic al răspunderii contravenţionale îl formează drepturile şi
obligaţiile specifice funcționarului public;
− obiectul raportului juridic de răspundere contravenţională are un caracter specific, constînd în
abateri și sancţiuni contravenţionale;
− unicul temei juridic de aplicare a sancțiunii contravenționale este comiterea cu vinovăție a
unei contravenții;
− contravenţia este cauza şi temeiul răspunderii contravenţionale, iar sancţiunea este consecinţa
răspunderii contravenţionale;
− ca instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, răspunderea contravenţională este
guvernată de principii proprii destinate a asigura echilibrul sistemului de drept.
Răspunderea administrativ-contravenţională se delimitează de răspunderea administrativ-
penală din punct de vedere al naturii juridice şi al importanţei sociale, al interesului lezat prin
fapta ilicită. Valorile şi relaţiile sociale lezate prin săvîrşirea infracţiunii vizează însăşi existenţa
societăţii (siguranţa statului, proprietatea, drepturile şi interesele persoanei, ordinea de drept), pe
cînd comiterea contravenţiei vizează desfăşurarea normală a raporturilor sociale într-un domeniu
sau altul al activităţii societății. Astfel, criteriul de răspundere juridică este gradul de pericol
social. În concepţia doctrinară şi legislativă, contravenţiile sunt mai puţin periculoase pentru
societate decît infracţiunile şi, respectiv, răspunderea contravenţională este mai uşoară decît cea
penală, cu toate că prin reglementarea răspunderii contravenţionale sunt ocrotite valori
importante pentru desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Răspunderea contravenţională nu
poate coexista cu răspunderea penală, de aceea nu este posibil să se aplice pentru aceeaşi faptă o
sancţiune contravenţională și o pedeapsă penală, întrucît s-ar aduce atingere aceleiaşi relaţii
sociale ocrotite de lege.
Răspunderea administrativ-contravenţională se delimitează de răspunderea administrativ-
patrimonială prin următoarele criterii: a) răspunderea patrimonială se întemeiază pe ideea
reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, în timp ce răspunderea
contravenţională se întemeiază pe ideea sancţionării celui vinovat de comiterea contravenţiei; b)
răspunderea contravenţională se întemeiază pe principiul legalităţii incriminării
(contravenţionalizării), în timp ce răspunderea patrimonială este angajată pentru orice faptă
cauzatoare de prejudicii, independent de descrierea concretă a fiecărei fapte în parte; c)
răspunderea contravenţională este stabilită prin lege, pe cînd răspunderea patrimonială poate
rezulta fie din contract, fie poate fi stabilită prin buna învoială. Răspunderea contravenţională nu
exclude răspunderea patrimonială, după cum nici răspunderea patrimonială nu o exclude pe cea
contravenţională; astfel, aceste două forme de răspundere juridică se pot cumula.
Răspunderea administrativ-contravenţională se delimitează de răspunderea administrativ-
disciplinară din punctul de vedere al conţinutului material, al semnificaţiei sociale, al modului
de reglementare juridică, al competenţei organelor şi al procedurii de soluţionare a litigiilor
juridice. Astfel, în plan comparativ, răspunderea contravenţională intervine pentru comiterea
contravenţiei, pe cînd cea disciplinară se fundamentează pe încălcarea unui raport administrativ
de dreptul muncii. Constrîngerea aplicabilă contravenţiilor, în principiu, se manifestă sub formă
de sancţiuni contravenţionale ce pot fi şi privative de libertate, în timp ce abaterile administrative
au o formă mai diluată, cu un grad de severitate mai redus şi urmăresc nu sancţionarea
vinovatului, ci constrîngerea acestuia la respectarea şi executarea actului administrativ pe care,
prin conduita sa, l-a încălcat. Abaterea disciplinară este constatată şi sancţionată de administraţia
în care persoana trasă la răspundere este salariat, pe cînd contravenţia se constată şi se
19
sancţionează de către organele competente ale statului faţă de care persoana trasă la răspundere
nu se află în raport de subordonare de serviciu.
Contravenţia este fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională. Termenul
contravenţie provine din limba franceză (contravention), iar termenul contravenient – persoană
vinovată de comiterea contravenţiei – îşi are originea în limba germană (Kontravenient).
Noţiunea legală a contravenţiei este redată în art.10 din Codul contravenţional, potrivit căruia
constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai
redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege,
este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.
Din circumstanţa că nu există contravenţie dacă o persoană nu a vătămat o valoare socială sau
nu a pus în pericol o valoare socială ocrotită de legea contravenţională printr-o faptă săvîrşită cu
vinovăţie se formează concluzia că conţinutul contravenţiei reuneşte următoarele elemente
constitutive:
 Obiectul contravenţiei reprezintă valoarea socială lezată sau pusă în pericol. El poate fi
juridic şi material. Obiectul juridic al contravenţiei îl constituie valoarea socială şi relaţiile
sociale privitoare la aceasta, apărate de legea contravenţională prin contravenţionalizarea
faptelor care le aduc o atingere ori le pun în pericol. Obiectul material al contravenţiei este un
lucru fizic sau fiinţa unei persoane împotriva căreia se îndreaptă unele contravenţii.
 Subiectul contravenţiei este făptuitorul/contravenientul ca subiect activ și partea vătămată ca
subiect pasiv. Subiectul activ al contravenţiei este persoana fizică sau juridică ce comite fapta
ilicită, pasibilă de răspundere contravenţională. Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana
fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin contravenţie.
 Latura obiectivă reprezintă manifestarea exterioară a persoanei – fapta (acţiune sau inacţiune)
care prin rezultatul produs lezează sau pune în pericol valorile (obiectul juridic) ocrotite prin
legea contravenţională. Părţile componente ale laturii obiective sunt: a) elementul material; b)
rezultatul periculos; c) raportul de cauzalitate şi d) unele condiţii de loc, timp, mod şi
împrejurări.
 Latura subiectivă (vinovăția) este atitudinea psihică manifestată de făptuitor – sub raportul
conştiinţei şi voinţei sale – înainte sau în timpul comiterii contravenţiei, sub forma intenţiei
sau culpei, aceasta fiind în strînsă legătură cu latura obiectivă cu care formează un tot coerent
şi inseparabil.
Contravențiile ce afectează activitatea autorităților publice, precum și sancțiunile
corespunzătoare, sunt prevăzute în art.312-3304 din Codul contravențional, și anume: 312.
Abuzul de putere sau abuzul de serviciu; 313. Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de
serviciu; 3131. Protecţionismul; 3132. Nedeclararea sau nesoluţionarea conflictului de interese;
3133. Excesul de putere privind actele permisive; 3134. Încălcarea regimului juridic al
restricţiilor aplicabile funcţiei publice sau de demnitate publică; 314. Tăinuirea unui act de
corupţie ori a unui act conex acestuia sau neluarea măsurilor de rigoare; 3141. Neasigurarea
măsurilor de protecţie a funcţionarului public; 315. Primirea de recompensă nelegitimă sau de
folos material; 316. Neîndeplinirea cerinţelor legitime ale deputatului în Parlament; 317.
Manifestarea lipsei de respect faţă de instanţa de judecată sau faţă de Curtea Constituţională;
318. Neexecutarea hotărîrii instanţei de judecată; 319. Neexecutarea obligaţiilor prevăzute de
Codul de executare; 3191. Împiedicarea activităţii Autorităţii Naţionale de Integritate; 3192.
Neexecutarea hotărîrilor Curţii de Conturi; 320. Imixtiunea în activitatea Avocatului Poporului şi
Avocatului Poporului pentru drepturile copilului; 321. Încălcarea regulilor de folosire a
20
paşapoartelor diplomatice şi de serviciu ale Republicii Moldova; 322. Încălcarea modului de
folosire a simbolurilor publice; 323. Acţiunile ilegale faţă de distincţiile de stat; 324. Uzurparea
de calităţi oficiale; 325. Divulgarea datelor despre măsurile de securitate; 326. Încălcarea
prevederilor Legii cadastrului bunurilor imobile; 327. Încălcarea termenelor de prezentare a
dărilor de seamă Agenţiei Rezerve Materiale; 3271. Încălcarea regulilor de iniţiere şi desfăşurare
a procedurilor de achiziţii publice; 3272. Comercializarea ilegală a bunurilor care constituie
ajutoare umanitare; 328. Încălcarea regulilor de păstrare, de completare, de evidenţă şi de
folosire a documentelor de arhivă; 329. Distrugerea şi deteriorarea documentelor din Fondul
Arhivistic; 330. Neprezentarea la timp a datelor statistice sau comunicarea de date statistice
eronate; 3301. Împiedicarea activităţii legitime a Consiliului Concurenţei; 330 2. Încălcarea
regulilor de declarare a averii şi intereselor personale; 3303. Încălcarea legislaţiei şi a
reglementărilor din domeniul ajutorului de stat; 3304. Publicarea subiectelor pentru examenele de
absolvire a gimnaziului şi de bacalaureat, precum şi a soluţiilor la acestea.
De asemenea, funcționarii publici pot fi atrași la răspundere contravenționale în temeiul altor
articole ale Codului contravențional, cum sunt: 47. Împiedicarea exercitării dreptului electoral;
741. Prelucrarea datelor cu caracter personal cu încălcarea legislaţiei privind protecţia datelor cu
caracter personal; 743. Neîndeplinirea deciziilor Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu
Caracter Personal; 92. Tăinuirea informaţiei despre fondul funciar disponibil; 264. Participarea
ilegală a funcţionarului public la activitatea de întreprinzător; 297. Încălcarea drepturilor,
intereselor şi obligaţiilor contribuabilului sau ale unui alt participant la raporturile fiscale; 351.
Nerespectarea Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RM; 3651. Încălcarea
regimului secret în cadrul autorităților publice și al altor persoane juridice ș.a.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională sunt acele stări, împrejurări, situaţii, cazuri, condiţii prevăzute de lege a căror
existenţă în timpul comiterii faptei face imposibilă realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale
contravenţiei. Ele sunt prevăzute la art.19-25 din Codul contravențional, și anume: a) starea de
iresponsabilitate; b) legitima apărare; c) starea de extremă necesitate; d) constrîngerea fizică
şi/sau psihică; e) riscul întemeiat; f) cazul fortuit.
Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională a funcționarului public pentru fapta ce
conţine elementele constitutive ale contravenţiei sunt: a) renunţarea benevolă la săvîrşirea
contravenţiei; b) contravenţia neînsemnată, tentativa; c) prescripţia răspunderii contravenţionale;
d) amnistia.
Circumstanţele ce atenuează răspunderea contravenţională sunt enumerate cu titlu
exemplificativ în art.42 din Codul contravenţional. Astfel, la aplicarea sancţiunii
contravenţionale faţă de persoana a cărei vinovăţie este dovedită se consideră circumstanţe
atenuante: a) prevenirea consecinţelor prejudiciabile sau repararea benevolă a prejudiciului; b)
contribuţia la descoperirea contravenţiei; c) săvîrşirea contravenţiei într-un concurs de
împrejurări personale sau familiale; d) săvîrşirea contravenţiei de către un minor, o femeie
gravidă sau o persoană care întreţine copil cu vîrsta de pînă la 8 ani; e) acţiunile ilegale sau
imorale ale victimei care au provocat contravenţia; f) alte circumstanţe, neprevăzute în legislaţie,
dar constatate și declarate ca atare de către organul (persoana cu funcţie de răspundere) care
examinează cazul cu privire la contravenţia administrativă.
Circumstanţele ce agravează răspunderea contravenţională sunt enumerate cu titlu limitativ
în art.43 din Codul contravenţional. Astfel, la aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de
persoana a cărei vinovăţie este dovedită se consideră circumstanţe agravante: a) continuarea
21
comportării ilicite, contrar somaţiei de a se pune capăt unei astfel de comportări; b) săvîrşirea
contravenţiei de către o persoană anterior sancţionată contravenţional sau condamnată ale cărei
antecedente nu au fost stinse; c) instigarea sau atragerea minorilor la săvîrşirea contravenţiei; d)
săvîrşirea contravenţiei de către un grup de persoane; e) săvîrşirea contravenţiei profitîndu-se de
condiţiile unor calamităţi naturale sau ale altor stări excepţionale; f) săvîrşirea contravenţiei în
stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe. Instanţa de judecată este în drept, în
funcţie de caracterul contravenţiei, să nu considere această circumstanţă ca agravantă; g)
săvîrşirea contravenţiei faţă de un minor, de o femeie, de o persoană în etate sau faţă de o
persoană care se află în imposibilitatea de a se apăra.
Sancţiunea administrativ-contravenţională este o măsură de constrîngere statală şi un
mijloc de corectare şi reeducare, precum şi de prevenire a comiterii contravenţiilor, ce se aplică,
în numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie. În temeiul art.17 alin.(1) din Codul
contravențional, autoritățile publice sunt exceptate de la răspunderea contravențională.
Sancţiunile administrativ-contravenţionale aplicabile funcționarului public sunt:
 Avertismentul, care constă în atenţionarea contravenientului asupra pericolului faptei săvîrşite
şi în recomandarea de a respecta pe viitor dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în scris
de către agentul constatator în condiţiile art.446 alin.(1) din Codul contravențional, fără
remiterea cauzei contravenţionale în instanţa de judecată. Spre exemplu, în temeiul art.33 din
Codul contravențional, sancţiunea avertismentului poate fi aplicată funcționarilor publici
pentru comiterea contravenției prevăzute la art.319 din Codul contravențional – neexecutarea
obligațiilor prevăzute de Codul de executare.
 Amenda – sancţiune pecuniară, care se aplică în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul
contravențional. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este
egală cu 20 de lei. Contravenientul este în drept să achite jumătate din amenda stabilită dacă o
plăteşte în cel mult 72 de ore din momentul stabilirii ei. În acest caz, se consideră că
sancţiunea amenzii este executată integral. Aceasta este cea mai răspîndită formă a
răspunderii contravenționale aplicate funcționarilor publici.
 Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau de a deţine anumite funcţii
constă în interzicerea temporară funcționarului public de a desfăşura o anumită activitate sau
de a deține anumite funcții pe un termen de la 3 luni la un an. Sancţiunea poate fi aplicată în
cazul în care activitatea a fost folosită la săvîrşirea contravenţiei sau în cazul în care
contravenţia reprezintă o încălcare a regulilor de desfăşurare a acestei activităţi sau funcții.
Spre exemplu, în temeiul art.47, 741, 743, 92, 264, 297, 312, 313, 3132, 3133, 325, 351, 3651
funcționarilor publici le poate fi aplicată sancțiunea privării de dreptul de a desfășura o
anumită activitate, iar în temeiul art.264, 312, 313 funcționarilor publici le poate fi aplicată
sancțiunea privării de dreptul de a deține o anumită funcție.
 Destituirea din funcție este o sancţiune contravenţională specială, care poate fi aplicată
funcționarilor publici doar în temeiul art.315 din Codul contravențional, pentru primirea
(luarea) în exerciţiul funcţiunii de recompensă nelegitimă sau de folos material, dacă fapta nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.
 Arestul contravenţional este o sancţiune contravenţională excepţională care constă în
privarea de libertate pe un termen de la 3 la 15 zile, stabilit prin hotărîre judecătorească, şi
care se execută în condiţiile prevăzute de Codul de executare. Arestul contravenţional se
aplică, de regulă, pentru săvîrşirea unei fapte care ameninţă sau pune în pericol real sănătatea
ori integritatea corporală a persoanei, dar poate fi aplicat şi în cazul neexecutării intenţionate a
22
unei alte sancţiuni contravenţionale. Spre exemplu, în temeiul art.317 alin.(2) din Codul
contravențional, sancţiunea arestului contravențional poate fi aplicată funcționarilor publici
pentru imixtiune sub diferite forme neprocedurale în activitatea judecătorilor instanţelor de
judecată şi ai Curţii Constituţionale, încercarea de a exercita influenţă asupra lor.
Persoana cu funcţie de răspundere (funcționarul public căruia într-o întreprindere, instituţie,
organizaţie de stat, autoritate publică centrală sau locală, i se acordă, permanent sau provizoriu,
prin lege, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în
vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie,
organizatorice ori economice) este pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvîrşirea unei
fapte prevăzute de Codul contravențional în cazul: a) folosirii intenţionate a atribuţiilor sale
contrar obligaţiilor de serviciu; b) depăşirii vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege;
c) neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu. În lipsa acestor
condiţii, persoana cu funcţie de răspundere vinovată de săvîrşirea unei contravenţii va răspunde
conform dispoziţiilor generale.
Aplicarea sancţiunii contravenţionale poate avea loc nu mai tîrziu de 12 luni de la data
comiterii contravenţiei, iar în cazul contravenţiei continue sau prelungite – de la data săvîrşirii
ultimei acţiuni sau a inacţiunii. Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale este de un an.
Sancţiunea contravenţională nu absolvă contravenientul de executarea obligaţiei pentru a cărei
neîndeplinire a fost aplicată. Se consideră că nu a fost supus răspunderii contravenţionale
contravenientul: a) a cărui răspundere contravenţională a fost înlăturată; b) care a executat
integral sancţiunea; c) în a cărui privinţă procesul contravenţional a încetat. Dacă persoana
supusă unei sancţiuni contravenţionale nu a comis, în decurs de un an după executarea sancţiunii,
o nouă contravenţie, se consideră că această persoană nu a fost supusă sancţiunii
contravenţionale.
În cazul comiterii de către una şi aceeaşi persoană a două sau mai multe contravenţii
administrative sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Dacă o persoană a comis
cîteva contravenţii administrative, privitor la care cazurile se examinează de unul şi acelaşi organ
(de una şi aceeaşi persoană cu funcţie de răspundere), sancţiunea se aplică în limitele stabilite
pentru contravenţia mai gravă. În asemenea caz, la sancţiunea principală poate fi adăugată una
din sancţiunile complementare, prevăzute de articolele referitoare la răspunderea pentru oricare
din contravenţiile comise. Pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă scopul preventiv, ea
trebuie aplicată în raport cu fiecare contravenţie şi cu fiecare persoană trasă la răspundere
contravenţională.
Dacă prin contravenţie a fost cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată este în drept să-şi
valorifice pretenţiile civile în procedură civilă. Soluţionînd cauza contravenţională, autoritatea
competentă este în drept, la cererea victimei, să dispună repararea prejudiciului cauzat prin
contravenţie în cazul în care nu există divergenţe asupra întinderii lui. Soluţionarea acţiunii civile
în procedura contravenţională se efectuează de către organul competent odată cu soluţionarea
cazului contravenţional.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri, studii de caz etc.

23
B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, întocmirea tabelelor,
soluționarea spețelor, rezolvarea testelor.

Sarcini:
1. Întocmirea tabelului răspunderii administrativ-contravenționale, bazat pe diverse criterii de
individualizare.
2. Prezentarea unei comunicări privind calificarea unei contravenții săvîrșite din perspectiva
funcționarului public.
3. Soluționarea unor spețe din activitatea administrației publice avînd la bază conceptul de
răspundere administrativ-contravențională.

Speță
Directorul unei instituții publice X a depus în judecătoria sect. Rîșcani o cerere prin care a
solicitat anularea deciziei din 15 iunie 2015 emisă de către Inspectoratul Fiscal Chişinău,
sectorul Rîşcani, pentru comiterea contravenţiei prevăzute de art.295 alin.(5) din Codul
contravenţional – neîndeplinirea premeditată, după expirarea termenului stabilit de legislaţie
pentru prezentarea dării de seamă financiare, a dispoziţiei scrise a organului financiar privind
prezentarea ei în termenul stabilit de acesta.
În motivarea plîngerii petiţionarul a invocat că reprezentantul instituției publice X s-a
prezentat la 20 mai 2015 la sediul organului fiscal, pentru a depune darea de seamă, însă la
intrare i-a fost comunicat că persoana responsabilă care se ocupă de primirea dărilor de seamă
lipseşte. Ulterior, la 27 mai 2015, a fost depusă darea de seamă, fiind precizat că persoana
responsabilă din instituția publică a fost bolnavă şi s-a tratat la domiciliu.
S-a solicitat anularea deciziei cu privire la sancţionare contravenţională cu clasarea procedurii
contravenţionale, invocînd imposibilitatea prezentării dării de seamă în termen din motivul bolii,
ceea ce reprezintă un caz fortuit. În plan probatoriu, petiţionarul a invocat proba cu declaraţia
unui martor, R.V., care este subaltern al reprezentantului instituției publice X şi care a fost
împreună cu el la 20 mai 2015 la organul fiscal.
1) Analizaţi prin prisma legislaţiei contravenţionale în vigoare dacă cazul fortuit poate fi
considerat temei de exonerare de la răspunderea contravenţională.
2) Argumentaţi cum, în cazul dat, boala petiţionarului poate fi considerată caz fortuit.
3) Determinaţi dacă proba cu martori este admisibilă în cazul din speţă.
4) Proiectaţi soluţia instanţei de judecată.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Cauzele care înlătură Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
caracterul contravenţional al cauzele care înlătură caracterul referatului în cadrul unui
faptei şi răspunderea contravenţional al faptei şi seminar-dezbatere.
contravenţională a răspunderea contravenţională a
funcționarului public funcționarului public.

24
Cauzele care înlătură Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
răspunderea cauzele care înlătură referatului în cadrul unui
contravenţională a răspunderea contravenţională a seminar-dezbatere.
funcționarului public funcționarului public.
Autoritățile competente să Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
examineze cauzele autoritățile competente să referatului în cadrul unui
contravenționale examineze cauzele seminar-dezbatere.
contravenționale comise de
funcționarii publici.
Procedura în cauzele cu Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
privire la contravențiile procedura în cauzele cu privire referatului în cadrul unui
administrative la contravențiile administrative, seminar-dezbatere.
cu elaborarea unei scheme.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Codul contravențional nr.218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial nr.3-6/15 din
16.01.2009.
3. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI
din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial nr.230-232/840 din 23.12.2008.

Literatura recomandată
4. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
5. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
6. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.

25
Tema 4. Răspunderea administrativ-penală

I.Obiective de referinţă:
-să definească răspunderea administrativ-penală;
-să explice scopul și principiile răspunderii administrativ-penale;
-să identifice cadrul legal al răspunderii administrativ-penale;
-să determine particularitățile răspunderii administrativ-penale;
-să explice ce este infracțiunea și care sunt elementele infracțiunii;
-să analizeze infracțiunile contra bunei desfășurări a activității în sfera publică;
-să determine formele de pedeapsă penală aplicabilă funcționarului public;
-să întocmească tabelul răspunderii administrativ-penale, bazat pe diverse criterii de
individualizare;
- să prezinte o comunicare privind calificarea unei infracțiuni săvîrșite din perspectiva
funcționarului public;
- să soluționeze spețe din activitatea administrației publice avînd la bază conceptul de
răspundere administrativ-penală.

II. Repere de conţinut


Răspunderea administrativ-penală reprezintă o formă a răspunderii juridice administrative,
reglementată de normele dreptului penal, care se aplică funcționarilor publici în cazul comiterii
de către aceștia a unei infracțiuni, în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor
ce le revin potrivit funcțiilor publice ocupate. Ea reprezintă condamnarea publică, în numele
legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi
precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege.
Scopul răspunderii administrativ-penale este de a apăra persoanele fizice și juridice
împotriva infracțiunilor comise de către funcționarii publici în exercițiul funcției lor, precum și
de a preveni săvîrşirea de noi infracţiuni.
Principiile răspunderii administrativ-penale sunt: a) principiul legalității, care garantează
că nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse
penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală
în vigoare la momentul săvîrşirii faptei. Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin
analogie a legii penale sunt interzise; b) principiul umanismului, potrivit căruia întreaga
reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a
societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia. Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe
fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante; c) principiul democratismului (nondiscriminării), în
conformitate cu care persoanele care au săvîrşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse
răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie. Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin
încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi; d) principiul
caracterului personal al răspunderii penale, potrivit căruia persoana este supusă răspunderii
penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie (cu intenţie sau din
imprudenţă) o faptă prevăzută de legea penală; e) principiul individualizării răspunderii penale
şi pedepsei penale, care dispune că la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul
26
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care
atenuează ori agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă; f) principiul retroactivității legii penale,
conform căruia legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa
ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică
se extinde asupra persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a
acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar
au antecedente penale. Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei
vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
Cadrul legal al răspunderii administrativ-penale este alcătuit din prevederile respective
cuprinse în Codul penal – unica lege penală a RM, care stabilește fapta care este o infracțiune și
prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. Codul penal este divizat în două părți: a) Partea
Generală, în care se conţin norme juridice care fixează cadrul general al activităţii de drept
împotriva fenomenului infracțional; b) Partea Specială, în care se conţin norme juridice care
fixează felurile infracțiunilor și pedepsele aplicabile. Cercetarea cauzelor penale se realizează în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, compus din două părți: a) Partea
Generală, în care se conţin norme juridice care fixează cadrul general al procesului penal; b)
Partea Specială, în care se conţin norme juridice care reglementează procedura constatării și
judecării cauzelor penale. Totodată, răspunderea penală a funcționarului public este prevăzută în
Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, iar a persoanelor cu funcție
de demnitate publică în Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică.
Particularitățile răspunderii administrativ-penale sunt:
− fapta ilicită comisă constituie o infracțiune, fiind cea mai gravă formă de abatere
administrativă;
− subiect al răspunderii administrativ-penale este funcționarul public care a comis o infracțiune
în exercițiul funcției publice;
− conţinutul raportului juridic al răspunderii administrativ-penale îl formează drepturile şi
obligaţiile specifice funcționarului public;
− obiectul raportului juridic de răspundere administrativ-penală are un caracter specific,
constînd în infracțiuni și pedepse penale;
− infracțiunea este cauza şi temeiul răspunderii administrativ-penale, iar pedeapsa este
consecinţa răspunderii administrativ-penale;
− temeiul real al răspunderii îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar temeiul juridic al
răspunderii penale îl reprezintă componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală;
− ca instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală este guvernată de principii
proprii destinate a asigura echilibrul ordinii de drept;
− valorile şi relaţiile sociale lezate prin săvîrşirea infracţiunii vizează însăşi existenţa societăţii
(siguranţa statului, proprietatea, drepturile şi interesele persoanei, ordinea de drept).
Infracțiunea este fapta juridică generatoare de răspundere penală. Noţiunea legală a
infracțiunii este redată în art.14 din Codul penal, potrivit căruia infracţiunea este o faptă (acţiune
sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de
pedeapsă penală. Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine
semnele unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni.

27
Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează
elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Se consideră
componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală,
ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă. Componenţa infracţiunii reprezintă
baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal.
Obiectul infracțiunii îl reprezintă valoarea socială lezată sau pusă în pericol. El poate fi
juridic şi material. Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie valoarea socială şi relaţiile sociale
privitoare la aceasta, apărate de legea penală prin pedepsirea faptelor care le aduc o atingere ori
le pun în pericol. Obiectul material al infracțiunii este un lucru fizic sau fiinţa unei persoane
împotriva căreia se îndreaptă unele infracțiuni.
Subiectul infracțiunii este făptuitorul/infractorul ca subiect activ și partea vătămată ca subiect
pasiv. Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică sau juridică ce comite fapta ilicită,
pasibilă de răspundere penală. Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică
titulară a valorii sociale vătămate prin infracțiune.
Latura obiectivă reprezintă manifestarea exterioară a persoanei – fapta (acţiune sau inacţiune)
care prin rezultatul produs lezează sau pune în pericol valorile (obiectul juridic) ocrotite prin
legea penală. Părţile componente ale laturii obiective sunt: a) elementul material; b) rezultatul
periculos; c) raportul de cauzalitate şi d) unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări.
Latura subiectivă (vinovăția) este atitudinea psihică manifestată de făptuitor – sub raportul
conştiinţei şi voinţei sale – înainte sau în timpul comiterii infracțiunii, sub forma intenţiei și/sau
imprudenței, aceasta fiind în strînsă legătură cu latura obiectivă cu care formează un tot coerent
şi inseparabil.
Infracțiunile contra bunei desfășurări a activității în sfera publică, precum și pedepsele
corespunzătoare, sunt prevăzute în art.324-3322 din Codul penal, și anume: 324. Coruperea
pasivă; 325. Coruperea activă; 326. Traficul de influenţă; 327. Abuzul de putere sau abuzul de
serviciu; 328. Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu; 329. Neglijenţa în serviciu;
3301. Încălcarea regimului de confidenţialitate a informaţiilor din declaraţiile de avere şi interese
personale; 3302. Îmbogăţirea ilicită; 332. Falsul în acte publice; 3321. Obţinerea frauduloasă a
mijloacelor din fonduri externe; 3322. Delapidarea mijloacelor din fondurile externe.
De asemenea, funcționarii publici pot fi atrași la răspundere penală în temeiul altor articole ale
Codului penal, cum sunt: 176. Încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor; 177. Încălcarea
inviolabilității vieții personale; 178. Violarea dreptului la secretul corespondenței; 179. Violarea
de domiciliu; 180. Încălcarea intenționată a legislației privind accesul la informație; 180 2.
Cenzura; 190. Escrocheria; 191. Delapidarea averii străine; 1994. Comercializarea neautorizată a
bunurilor arheologice mobile şi a bunurilor culturale mobile clasate; 217. Circulaţia ilegală a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare; 241. Practicarea
ilegală a activităţii de întreprinzător; 243. Spălarea banilor; 303. Amestecul în înfăptuirea
justiţiei şi în urmărirea penală etc.
Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a
condamnatului, precum şi de restabilire a echității sociale, de prevenire a comiterii de noi
infracțiuni, ce se aplică de instanțele de judecată, în numele legii, persoanei care a săvîrşit o
infracțiune. În temeiul art.21 alin.(3) din Codul penal, autoritățile publice sunt exceptate de la
răspunderea penală.
La individualizarea pedepsei penale, stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de
judecată va ţine cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite, de motivul acesteia, de persoana celui
28
vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea (art.76-77 din Codul
penal), de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de
condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative
prevăzute pentru săvîrşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai
blîndă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
Categoriile pedepselor penale aplicabile funcționarului public sunt:
 Amenda – o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele
prevăzute de Codul penal. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale, o unitate
convenţională de amendă este egală cu 20 de lei. În cazul funcționarilor publici, amenda poate
varia între 500 și 10000 de unități convenționale.
 Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii publice sau de a exercita o anumită
activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura
celei de care s-a folosit condamnatul la săvîrşirea infracţiunii. În cazul funcționarilor publici,
privarea de acest drept poate fi dispusă pe un termen de pînă la 15 ani.
 Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni
prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărîrii
instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar. În cazul funcționarilor publici,
pedeapsa închisorii poate fi aplicată și pentru un termen de pînă la 15 ani.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele stări, împrejurări, situaţii, cazuri,
condiţii prevăzute de lege a căror existenţă în timpul comiterii faptei face imposibilă realizarea
uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracțiunii. Ele sunt prevăzute la art.35-401 din Codul penal,
și anume: a) legitima apărare; b) reţinerea infractorului; c) starea de extremă necesitate; d)
constrîngerea fizică sau psihică; e) riscul întemeiat; f) executarea ordinului sau dispoziţiei
superiorului.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: a) amnistia; b) grațierea; c) împăcarea.
În cazul în care funcționarul public este trimis în judecată pentru săvîrșirea unei infracțiuni,
persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune suspendarea
funcționarului public din funcția publică pe care o deține. Dacă instanța de judecată dispune
achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar
funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi
achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta
funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară sau contravenție, va fi sesizată
comisia de disciplină competentă sau organul împuternicit de a examina cauza contravențională,
după caz.
Dacă prin infracțiune a fost cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată este în drept să-şi
valorifice pretenţiile civile în cadrul procedurii penale respective sau în cadrul unei proceduri
civile separate. Acțiunea civilă în procesul penal poate fi intentată oricînd de la pornirea
urmăririi penale pînă la soluționarea cauzei în fond. Soluţionînd cauza penală, instanța de
judecată este în drept, la cererea părții vătămate, să dispună repararea prejudiciului cauzat prin
infracțiune în cazul în care nu există divergenţe asupra întinderii lui. Soluţionarea acţiunii civile
în procedura penală se efectuează odată cu soluţionarea cazului penal.

III. Sugestii metodice

29
A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea
întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri, studii de caz etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, comunicărilor,


soluționarea spețelor, rezolvarea testelor.

Sarcini:
1. Întocmirea tabelului răspunderii administrativ-penale, bazat pe diverse criterii de
individualizare.
2. Prezentarea unei comunicări privind calificarea unei infracțiuni săvîrșite din perspectiva
funcționarului public.
3. Soluționarea unor spețe din activitatea autorităților administrației publice avînd la bază
conceptul de răspundere administrativ-penală.

Speță
Prin sentinţa Judecătoriei Anenii Noi din 29 martie 2015, A.T., fără antecedente penale, a fost
recunoscut vinovat şi condamnat în baza art.244 alin.(1) şi (2) Cod penal şi, în conformitate cu
prevederile art.84 alin.(1) Cod penal, i-a fost stabilită pedeapsa definitivă – amendă în mărime de
900 unităţi convenţionale în beneficiul statului, fără privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate, fiind respinsă acţiunea civilă.
A.T. a fost condamnat pentru că, activînd în calitate de primar, urmărind scopul evaziunii
fiscale prin includerea în documentele contabile a unor date vădit denaturate privind veniturile şi
cheltuielile, precum şi prin tăinuirea altor obiecte impozabile, în perioada anilor 2001-2002,
eschivîndu-se de la calcularea şi achitarea impozitelor, taxelor, a cauzat statului un prejudiciu
material în sumă de 325 670,73 lei.
Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 29 septembrie 2015 a fost admis
parţial apelul procurorului, casată sentinţa atacată şi pronunţată o nouă hotărîre potrivit modului
stabilit pentru prima instanţă, prin care A.T. a fost recunoscut vinovat şi condamnat în baza
art.164/2 alin.(2) din Codul penal (redacţia Legii din 24 martie 1961) la amendă în mărime de
500 salarii minime, fără aplicarea pedepsei complementare, conform art.79 din Codul penal. În
rest, sentinţa a fost menţinută.
1) Stabiliți corectitudinea calificării infracțiunii și a stabilirii amenzii.
2) Care dintre cele două soluţii ale instanţelor o consideraţi corectă?

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Corelația dintre Elaborarea unui studiu privind Susţinerea publică a
contravențiile și corelația dintre contravențiile și studiului în cadrul unui
infracțiunile ce afectează infracțiunile ce afectează seminar-dezbatere.
activitatea autorităților activitatea autorităților publice.
publice

IV. Bibliografie

30
Acte normative naționale
1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Codul penal nr.985-XV din 1.04.2002. Republicat în Monitorul Oficial nr.72-74/195 din
14.04.2009.
3. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI
din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial nr.230-232/840 din 23.12.2008.

Literatura recomandată
4. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
5. Ghernajă G.-C. Privire comparativa asupra răspunderii penale a judecătorului, reflectată
în legislaţia României şi Republicii Moldova. În: Legea şi viaţa", 2009, nr.11, pag.28.
6. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
7. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.

31
Tema 5. Răspunderea administrativ-patrimonială

I.Obiective de referinţă:
-să definească răspunderea administrativ-patrimonială;
-să identifice cadrul legal al răspunderii administrativ-patrimoniale;
-să determine particularitățile răspunderii administrativ-patrimoniale;
-să delimiteze răspunderea administrativ-patrimonială de răspunderea patrimonială;
-să identifice condițiile existenței răspunderii administrativ-patrimoniale;
-să întocmească tabelul răspunderii administrativ-patrimoniale, bazat pe diverse criterii de
individualizare;
- să soluționeze spețe din activitatea administrației publice avînd la bază conceptul de
răspundere administrativ-patrimonială.

II. Repere de conţinut


În procesul exercitării funcțiilor în cadrul organelor administrației publice se pot aduce daune
materiale și morale persoanelor fizice sau juridice în raport cu care intervine activitatea acestor
organe. Prejudiciile produse prin acțiunea sau inacțiunea autorităților publice și a funcționarilor
publici duc la apariția răspunderii administrativ-patrimoniale.
Răspunderea administrativ-patrimonială este o formă a răspunderii juridice administrative
care intervine ca rezultat al unor fapte ilicite ale administraţiei publice ce au provocat daune.
Aceste prejudicii se pot aduce atît în cazul exercitării în condiții legale a funcției publice, cît și
atunci cînd funcția publică a fost îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită.
Răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o metodă de constrîngere statală a
activităţii prestatoare a unităţilor, instituţiilor, organizaţiilor, autorităţilor publice în raport cu
colectivităţile pe care le gestionează, metodă bazată pe cadrul legal şi în conformitate cu
mecanismele necesare de asigurare a executării acestuia, care se aplică ca rezultat al săvîrşirii
unor acţiuni ilegale prin care se lezează unele drepturi ale persoanelor fizice sau juridice.
Răspunderea administrativ-patrimonială urmărește un dublu scop. În primul rînd, impune o
atitudine mult mai serioasă și exigență din partea autorităților publice, precum și a funcționarilor
publici față de atribuțiile lor, un profesionalism înalt și o năzuință de perfecționare permanentă a
modalităților și procedeelor aplicate în administrație, fapt care stimulează emiterea de acte
administrative bine chibzuite și legale. În al doilea rînd, consacrarea legislativă a acestei forme
de răspundere este o garanție a repunerii particularului în dreptul său subiectiv lezat printr-un act
administrativ ilegal.
Cadrul legal al răspunderii administrativ-patrimoniale îl prezintă prevederea art.53 din
Constituţia RM, conform căreia persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Cadrul juridic care asigură realizarea şi satisfacerea dreptului la repararea daunelor cauzate prin
acte administrative este consfinţit în Legea contenciosului administrativ, Legea cu privire la
funcția publică și statutul funcționarului public, Codul civil ș.a.
Particularitățile răspunderii administrativ-patrimoniale sunt:
– intervine pentru pagubele cauzate prin acte sau fapte administrative sau prin nesoluționarea în
termen legal a unei cereri;

32
– actul administrativ sau fapta administrativă contestate, prin care s-a produs un prejudiciu
material și/sau moral, trebuie să fie ilegale;
– răspunderea revine celui ce a comis fapta ilegală sau a emis actul administrativ, care avea
obligația de a emite acest act sau care avea obligația să rezolve cererea într-un anumit termen;
– răspunderea autorității publice este solidară cu cea a funcționarului public care a emis actul
sau care nu a răspuns în termenul legal la cererea care i-a fost adresată;
– se referă atît la prejudiciul material, cît și la prejudiciul moral, pe care la suferit persoana
fizică sau juridică;
– asupra existenței prejudiciului, asupra probelor și dovezilor prezentate, urmează să se expună
instanța de contencios administrativ;
– terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la funcționarul public vinovat de
producerea pagubei, fie de la autoritatea publică pentru care lucrează funcționarul respectiv;
– este limitată la acele cazuri în care pagubele produse sunt legate de greșelile serviciului
respectiv, adică să aibă legătură cu exercitarea funcției publice respective.
Delimitarea răspunderii administrativ-patrimoniale de răspunderea patrimonială.
Răspunderea patrimonială este caracteristică relaţiilor din domeniul dreptului muncii și
survine în temeiul prevederilor Codului muncii, Codului civil şi altor acte normative, iar
răspunderea administrativ-patrimonială intervine în domeniul relațiilor din sfera administrației
publice și survine în temeiul prevederilor Legii cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public, Legii contenciosului administrativ, Codului civil ș.a.
Subiecții răspunderii administrativ-patrimoniale sunt autoritatea publică sau funcționarul
public care au cauzat prejudicii persoanelor fizice sau juridice în exercițiul funcției/serviciului
public, iar subiecții răspunderii patrimoniale sunt angajatorul sau salariatul care a cauzat, în
legătură cu exercitarea obligaţiilor sale de muncă, un prejudiciu material şi/sau moral celeilalte
părţi. Repararea prejudiciului material de către părţile contractului individual de muncă este
reglementată de art.328 din Codul muncii. Astfel, partea contractului individual de muncă repară
prejudiciul material pe care l-a cauzat celeilalte părţi în urma acţiunii sau inacţiunii sale ilegale şi
culpabile. De asemenea, fiecare parte a contractului este obligată să dovedească cuantumul
prejudiciului material care i-a fost cauzat. Între autoritatea publică și funcționarul public al
acesteia poate surveni răspunderea patrimonială propriu-zisă, reglementată de prevederile
dreptului muncii, dacă prejudiciul a fost cauzat între acești doi subiecți, adică nu în legătură cu
exercițiul funcției/serviciului public în interacțiune cu persoane din exterior.
În baza prevederilor Codului muncii, pentru existenţa răspunderii patrimoniale au fost deduse
următoarele condiţii de fond care trebuie să fie îndeplinite cumulativ: a) calitatea de salariat la
unitatea păgubită a celui ce a produs paguba; b) existenţa unui contract individual de muncă
valabil încheiat; c) fapta ilicită şi personală a celui încadrat, săvârşită în legătură cu munca sa; d)
un prejudiciu cauzat patrimoniului unităţii; e) raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
f) vinovăţia salariatului. Întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage, potrivit practicii
judiciare, răspunderea patrimonială a salariatului, inclusiv și a funcționarului public în calitatea
sa de salariat și nu de reprezentant al autorității publice. Astfel, răspunderea patrimonială
intervine atît în cazul salariaților, cît şi în cazul funcţionarilor publici; pe cînd răspunderea
administrativ-patrimonială intervine doar în cazul funcționarilor publici.
În ambele cazuri, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material şi/sau a
celui moral nu presupune eliberarea părţii vinovate de repararea prejudiciului.

33
Totodată, atît răspunderea patrimonială, cît și răspunderea administrativ-patrimonială trebuie
diferențiate de răspunderea civilă, care reprezintă răspunderea persoanelor fizice și juridice ce
rezultă din relațiile de drept privat, în baza contractelor civile. Menționăm că funcționarii publici
pot fi atrași și la răspundere civilă, însă nu în calitatea lor de funcționar public, dar ca persoane
fizice care au cauzat prejudicii altor persoane fizice/juridice în cadrul relațiilor de drept privat.
Condițiile existenței răspunderii administrativ-patrimoniale sunt: actul administrativ emis
sau fapta administrativă comisă să fie ilegale; să existe prejudiciul material ori moral al
persoanei fizice sau juridice; să existe un raport de cauzalitate între actul/faptul ilegal şi
prejudiciu; să se poată dovedi culpa autorităţii publice și/sau a funcționarului public.
Dacă prejudiciul material a fost cauzat angajatorului printr-o faptă ce întruneşte semnele
componenţei de infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit Codului penal; în cazul
contravenției – potrivit Codului contravențional, iar în cazul unei abateri disciplinare – potrivit
Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, Codului muncii, Codului civil.
Cu toate că administraţia publică răspunde pentru daunele cauzate printr-o rea funcţionare a
serviciului public, indiferent de motive, dreptul instituţiei publice de a-l trage la răspundere
materială pe funcţionarul care o prejudiciază subzistă indiferent de abaterea săvîrşită, fie că este
o abatere (greşeală) personală, fie că este una de serviciu. Împotriva ordinului sau dispoziției de
sancționare, funcționarul public se poate adresa instanței de contencios administrativ.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri, studii de caz etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, soluționarea spețelor,


rezolvarea testelor.

Sarcini:
1. Întocmirea tabelului răspunderii administrativ-patrimoniale, bazat pe diverse criterii de
individualizare.
2. Soluționarea unor spețe avînd la bază conceptul de răspundere administrativ-patrimonială.

Speță
Întreprinderea de stat „Auto Grup” a depus cerere împotriva lui C.S. şi V.V. cu privire la
încasarea prejudiciului material cauzat angajatorului.
În motivarea acţiunilor s-a indicat că, conform ordinelor nr.25-c din 02.09.2003 şi nr.28-c din
10.09.2013 C.S. şi V.V. au fost angajaţi în calitate de muncitori la depozitul întreprinderii de stat
„Auto Grup”, iar conform ordinelor nr.06-c şi 07-c din 16.01.2004 au fost obligaţi să restituie
paguba pricinuită angajatorul, pe motiv că ei sunt vinovaţi în pierderea a 150 de saci, însă
salariaţii au refuzat benevol să restituie pagubă materială. În motivarea acţiunii s-a indicat că,
atitudinea neglijentă a lui C.S. şi V.V. a dus la apariţia prejudiciului în sumă de 410 lei. Prin
hotărîrea instanţei de fond din 30 noiembrie 2014 acţiunea a fost respinsă.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău a fost admis apelul declarat de către ÎS „Auto Grup”,
casată hotărîrea instanţei de fond şi pronunţată o nouă hotărîre privind admiterea acţiunii. Atît

34
C.S., cît și V.V. au depus cereri de recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitînd
admiterea cererilor, casarea deciziei instanţei de apel şi menţinerea hotărîrii primei instanţe.
1) Determinați condiţiile care generează răspunderea materială.
2) Concretizaţi condiţiile importante referitor la determinarea mărimii prejudiciului.
3) Stabiliţi modul de reparare a prejudiciului.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Corelația dintre Elaborarea unui studiu privind Susţinerea publică a
răspunderea administrativ- corelația dintre răspunderea studiului în cadrul unui
patrimonială și răspunderea administrativ-patrimonială și seminar-dezbatere.
patrimonială răspunderea patrimonială.

IV. Bibliografie

Acte normative internaționale


1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la
Roma, la 4 noiembrie 1950. În: Tratate internaţionale, Vol.I, p.341, 1998.

Acte normative interne


2. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
3. Codul civil nr.1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial nr.82-86/661 din
22.06.2002.
4. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI
din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial nr.230-232/840 din 23.12.2008.

Literatura recomandată
5. Babii V. Unele aspecte privind calificarea formelor răspunderii constituţionale şi
administrative. În: Legea şi viaţa, 2007, nr.6, pag.35.
6. Consiliul Executiv al Asociației Judecătorilor din RM. Puncte de vedere: Independenţa
puterii judecătoreşti şi răspunderea materială a judecătorilor. În: Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.11, pag.29.
7. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
8. Giurcău A. Răspunderea materială (patrimonială) a magistraţilor pentru erori judiciare.
În: Legea şi viaţa, 2010, nr.9, pag.54.
9. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
10. Micu A. Autonomia răspunderii administraţiei publice pentru actele şi politicile sale
administrative. În: Legea şi viaţa, 2012, nr.4, pag.10.
11. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.
12. Parosanu N. Unele teorii privind responsabilitatea administraţiei publice în relaţiile cu
cetăţenii. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.6, pag.81.

35
Tema 6. Noțiuni introductive privind contenciosul administrativ

I. Obiective de referinţă:
- să definească contenciosul administrativ;
- să determine scopul și obiectivele contenciosului administrativ
- să explice principiile contenciosului administrativ;
- să identifice trăsăturile contenciosului administrativ;
- să facă distincție între contenciosul administrativ de anulare și cel de plină jurisdicţie, între
contenciosul subiectiv și cel obiectiv;
- să delimiteze sistemele de contencios administrativ;
- să explice fiecare din condițiile de admisibilitate ale acţiunii de contencios administrativ;
- să identifice și să aplice corect normele de contencios administrativ;
- să elaboreze proiectul unei acțiuni în instanța de contencios administrativ.

II. Repere de conţinut


Contenciosul administrativ este o instituţie fundamentală a statului de drept care reprezintă
instrumentul prin intermediul căruia orice persoană fizică sau juridică se poate apăra de
eventualele abuzuri ale autorităților publice şi a funcţionarilor ce-şi desfăşoară activitatea în
cadrul acestora.
Instituţia contenciosului administrativ a apărut iniţial în Franţa în perioada Revoluţiei franceze
din 1789. În Republica Moldova contenciosul administrativ, ca instituţie de drept separată, apare
mult mai tîrziu, după mai mult de 200 de ani de la înfiinţarea ei în Franţa, după 100 de ani de
funcţionare a instituţiei contenciosului administrativ în România.
În plan evolutiv, contenciosul administrativ în Republica Moldova a parcurs şi continuă să
parcurgă anumite etape de dezvoltare. Punctul de pornire l-a constituit adoptarea Constituţiei
RM, care a statuat expres prin art.6, 20, 52, 53, 72 asupra necesităţii reglementării contenciosului
administrativ prin lege organică, fiind fundamentată instituirea contenciosului administrativ în
RM ca un nou mecanism de garantare a statului de drept. Astfel, potrivit art.20 din Constituţie,
orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente
împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Iar, conform
art.53 din Legea Fundamentală, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei, prin
înaintarea unei cereri de chemare în judecată în instanţa de contencios administrativ.
Întru executarea şi dezvoltarea prevederilor constituţionale a fost adoptată Legea
contenciosului administrativ nr.783-XIV la 10.02.2000, care ulterior a fost completată şi
modificată printr-un număr de peste 30 de legi. Prin această lege a fost instituit contenciosul
administrativ ca instituţie juridică, care are la bază instituirea controlului jurisdicțional asupra
activității autorităților publice.
Necesitatea instituirii contenciosului administrativ, ca modalitate specifică de soluționare a
litigiilor cu caracter administrativ, este dictată de specificul raporturilor administrației publice
cu diverse persoane. În urma acestor raporturi se nasc frecvente litigii rezultate din abuzul sau
excesul de putere din partea organelor administrației publice. Astfel, judecarea acțiunilor în
contencios administrativ devine un proces complex și deosebit de important pentru înfăptuirea
justiției administrative, precum și pentru asigurarea separării celor trei puteri ale statului.
36
Noţiunea de contencios administrativ poate fi concepută sub două aspecte. Ca instituţie
juridică, contenciosul administrativ constă dintr-un ansamblu de norme de drept administrativ,
prin care se stabileşte o nouă formă de răspundere administrativă – răspunderea suportată de o
autoritate publică sau a unei alte autorităţi asimilate acesteia pentru vătămarea unei persoane
(fizice sau juridice) prin lezarea unui drept al său recunoscut de lege, în urma emiterii unui act
administrativ ilegal, prin refuzul de a rezolva sau prin nerezolvarea în termenele prescrise de lege
a unei cereri referitoare la un drept subiectiv. În sensul de sistem de instanţe jurisdicţionale
specializate, contenciosul administrativ presupune acel mecanism prin care se asigură repunerea
în drepturi a persoanei vătămate într-un drept al său legitim de o autoritate publică.
Definiţia noţiunii de contencios administrativ poate fi dedusă din analiza integrală a acestor
două sensuri, ţinîndu-se cont de următoarele elemente definitorii: a) activitatea desfăşurată de
instanţele de contencios administrativ constă în soluţionarea conflictelor juridice, în care cel
puţin una din părţi este o autoritate publică sau o autoritate asimilată acesteia, un serviciu public
sau un funcţionar public; b) organele care înfăptuiesc activitatea de soluţionare a conflictelor
sunt organe specializate şi fac parte din sistemul organelor judecătoreşti; c) obiectul acţiunii în
contencios administrativ îl constituie actele administrative cu caracter normativ şi individual,
prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terţ, emise
de: autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul Legii contenciosului
administrativ; subdiviziunile autorităţilor publice; funcţionarii din cadrul autorităţilor publice şi
al autorităţilor asimilate, subdiviziunile autorităţilor publice.
Astfel, prin contencios administrativ înţelegem activitatea de soluţionare de către instanţele
de contencios administrativ a conflictelor juridice, în care cel puţin una din părţi este o
autoritate publică sau o autoritate asimilată acesteia conform Legii contenciosului
administrativ, un serviciu public sau un funcţionar public, rezultate din adoptarea sau emiterea
actului administrativ sau din nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un
drept recunoscut de lege.
Scopul contenciosului administrativ constă în: contractarea abuzurilor şi exceselor de putere
ale autorităţilor publice; apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii; ordonarea activităţilor
publice; asigurarea ordinii de drept. Instanţele judecătoreşti de contencios administrativ
verificînd legalitatea actelor administrative, emise de către autoritatea publică, concomitent îşi
îndeplinesc funcţia de control în privinţa organelor celorlalte ramuri ale puterii, ceea ce
corespunde în deplină măsură principiului separării puterilor în stat, care presupune atît o
colaborare, cît şi un control reciproc între ele. Prin această formă de control judecătoresc asupra
autorităților publice se realizează următoarele obiective:
– repunerea în drepturi a persoanei vătămate într-un drept al său de către o autoritate publică cu
restituirea pagubei, în cazul cînd se cere;
– recunoaşterea persoanei ca fiind vătămată într-un drept al său atît prin emiterea unui act
administrativ, cît şi prin refuzul unei autorităţi publice de a rezolva cererea referitoare la un
drept recunoscut de lege sau prin nerezolvarea acesteia în termenul prevăzut de lege;
– obligarea autorității publice de a rezolva cererea persoanei referitoare la un drept recunoscut
de lege;
– consolidarea încrederii cetăţenilor în echitatea socială şi în forţa statului ca garant al
drepturilor omului;
– asigurarea unei înalte eficacităţi în activitatea autorităţilor publice şi executarea uniformă a
legii de către acestea, prin anularea actelor administrative ilegale.
37
Principiile contenciosului administrativ constituie regulile sau ideile fundamentale, cu
forţă juridică obligatorie şi prioritară, reglementate de lege sau deduse din interpretarea
normelor de drept administrativ, ce duc la realizarea echităţii în relaţiile dintre autorităţile
publice şi persoană, autorităţile publice şi funcţionarul public, funcţionarul public şi persoană.
Principiile contenciosului administrativ le putem diviza în: a) principii materiale: principiul
legalităţii; principiul egalităţii în faţa legii; principiul scopului şi al obiectivelor prevăzute de
lege; principiul proporţionalităţii; principiul obiectivităţii şi imparţialităţii; principiul protecţiei
încrederii şi al drepturilor legitime; principiul transparenţei; b) principii procedurale: principiul
accesului la autorităţile administraţiei publice; principiul privind dreptul de a fi ascultat;
principiul privind reprezentarea şi asistenţa; principiul respectării termenelor; principiul
comunicării, enunţării motivelor şi indicării căilor de atac; principiul executării actelor
administrative.
Trăsăturile contenciosului administrativ sunt:
– este o activitate de soluționare a conflictelor în care una din părți este un organ al
administrației publice, un funcționar public sau o altă persoană care exercită atribuții de
putere publică sau utilizează domeniul public;
– este un control de legalitate nu și de oportunitate, ceea ce înseamnă că instanța
judecătorească va respinge acțiunea reclamantului întemeiată exclusiv pe motive de
inoportunitate a unui act administrativ;
– sunt supuse acestei forme de control atît actele administrative de autoritate, cît și cele de
gestiune publică (contractele administrative);
– soluționarea litigiilor de contencios administrativ se desfășoară după o procedură
jurisdicțională bazată pe contradictorialitate, iar hotărîrea beneficiază de autoritatea lucrului
judecat;
– instanțele de contencios administrativ au o competență materială generală, ceea ce înseamnă
că dacă un asemenea litigiu nu este dat printr-o lege specială în competența altor instanțe
judecătorești, soluționarea lui este de competența instanțelor prevăzute de legea
contenciosului administrativ.
Clasificare contenciosului administrativ se face în funcție de diverse criterii.
După limitele recunoscute judecătorului sau în dependenţă de competenţa instanţei de
contencios administrativ de a anula sau de a modifica un act administrativ cu obligarea
recuperării pagubelor cauzate prin adoptarea sau emiterea unui act administrativ ilegal, fie prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege sau fără
această obligaţie, se deosebesc două categorii de contencios administrativ: contencios
administrativ de anulare şi contencios administrativ de plină jurisdicţie. Mai nou, se prevede și o
a treia categorie – contenciosul în îndreptarea și aprecierea legalității unui act administrativ.
Contenciosul administrativ de anulare este acea categorie de contencios administrativ în care
instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ ilegal
adoptat sau emis de o autoritate publică ori să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege. Instanţa de contencios administrativ din cadrul acestei
categorii nu este competentă să soluţioneze repararea pagubelor, aceasta realizîndu-se într-un
litigiu separat, de către instanţele de drept comun.
Contenciosul administrativ de plină jurisdicţie este caracteristic pentru RM și reprezintă acel
contencios administrativ prin intermediul căruia persoana vătămată într-un drept al său
recunoscut de lege este îndreptăţită să obţină anularea actului administrativ ilegal, obligarea
38
autorităţii publice respective de a-i recunoaşte un anumit drept, precum și recuperarea
prejudiciului material şi moral cauzat. Posibilitatea recuperării prejudiciului moral a fost
prevăzută în textul iniţial al Legii contenciosului administrativ, însă, prin Legea nr.833-XV din 7
februarie 2002, recuperarea prejudiciului moral în cauzele de contencios administrativ a fost
exclusă. Ulterior, prin Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.46 din 21 noiembrie 2002, Legea
nr.833-XV din 7 februarie 2002 a fost declarată neconstituţională, astfel încît, începînd cu 25
aprilie 2003, instanţa de contencios administrativ şi-a redobîndit împuternicirea de a se pronunţa,
la cerere, şi asupra reparării prejudiciului moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin
neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile.
În funcție de natura situației juridice supuse controlului, contenciosul administrativ poate fi
subiectiv și obiectiv. Contenciosul administrativ subiectiv are drept scop protejarea drepturilor
subiective care aparțin unei persoane fizice sau juridice, precum și restabilirea dreptului lezat de
către o autoritate publică, la cererea persoanei vătămate, iar contenciosul administrativ obiectiv
are ca scop asigurarea legalității și promovarea intereselor generale, fiind exercitat controlul
asupra activităţii administrative a autorităţilor publice la sesizarea unor subiecţi speciali
prevăzuţi în art.5 din Legea contenciosului administrativ.
În dependenţă de modul de organizare, funcţionare şi după procedura de efectuare a
controlului legalităţii actelor administrative, se cunosc patru sisteme de contencios
administrativ, care includ patru grupe de ţări:
– state cu sistem de contencios administrativ de tip francez; din această grupă fac parte Franţa,
Belgia, Italia, Olanda, Luxemburg, Elveţia, Grecia şi Polonia;
– state cu sistem de contencios administrativ de tip germanic; din această grupă fac parte
Germania, Austria, Portugalia şi Suedia;
– state cu sistem de jurisdicţie inclusă în sistemul judiciar; din această grupă fac parte Spania,
Bulgaria şi România;
– state în care nu funcţionează jurisdicţii administrative; din această categorie fac parte SUA,
Anglia, Islanda, Danemarca şi Norvegia.
Condițiile de admisibilitate ale acţiunii de contencios administrativ sunt:
1) Una dintre condiţiile de bază pentru folosirea acţiunii de contencios administrativ priveşte
calitatea reclamatului și a pîrîtului. Reclamantul trebuie să fie titularul dreptului încălcat și să
aibă capacitatea de a sta în justiţie, iar pîrîtul trebuie să fie persoana obligată să respecte
dreptul și cea care l-a încălcat. Condiţia dată invocă capacitatea civilă de exerciţiu şi de
folosinţă a persoanelor fizice şi juridice care se vor adresa în instanţa de contencios
administrativ, precum şi capacitatea procesuală a reclamantului. Neîndeplinirea acestei cerințe
face de prisos nu numai cercetarea fondului acțiunii, ci și a îndeplinirii celorlalte condiții de
admisibilitate a acțiunii în contenciosul administrativ. Pîrîtul trebuie să fie autorul care a emis
sau care este obligat să emită actul administrativ, trebuie să fie o autoritate publică. Această
condiţie vizează în calitate de emitenţi autorităţile publice, subdiviziunile acestora,
funcţionarii din cadrul lor, persoanele de drept privat asimilate autorităţilor publice care
exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin
lege să presteze un serviciu de interes public.
2) A doua condiţie de exercitare a acţiunii de contencios administrativ este cea a vătămării unui
drept recunoscut de lege al reclamatului. Pentru a întruni o astfel de condiţie este necesar a se
încălca un drept subiectiv al reclamatului, un drept recunoscut de lege pe care autoritatea
administrativă era obligată să-l respecte sau să-l realizeze.
39
3) O altă condiţie de exercitare a acţiunii de contencios administrativ este ca vătămarea dreptului
să fie cauzată printr-un act administrativ sau prin refuzul autorităţii administrative de a
rezolva cererea privitoare la un drept recunoscut de lege. Condiţia dată se referă la obiectul
acţiunii de contencios administrativ, determinîndu-l ca fiind acte administrative, precum şi
acţiunile sau inacţiunile organului administraţiei publice sau ale funcţionarilor din aceste
autorităţi, care conduc la refuzul examinării cererii. Drept obiect al acţiunii de contencios
administrativ nu pot servi faptele materiale şi operaţiile administrative.
4) Actul administrativ contestat să nu fie exceptat de la controlul de legalitate pe calea
contenciosului administrativ.
5) Respectarea competenței jurisdicționale materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești
(judecătorii, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție) este o condiție la fel de importantă.
6) Altă condiţie necesară introducerii acţiunii în contencios administrativ este îndeplinirea
procedurii administrative prealabile și respectarea termenilor în care aceasta trebuie
îndeplinită. O asemenea condiţie obligă reclamantul să sesizeze în prealabil autoritatea care a
emis actul vătămător sau organul ierarhic superior, înainte de a se adresa în instanţa de
contencios administrativ şi să ceară anularea actului, în tot sau în parte, ori înlăturarea
împrejurărilor ce conduc la vătămarea dreptului său. Termenul pentru exercitarea procedurii
prealabile este de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ, de regulă, contra
semnătură. Acesta este un termen de decădere.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri, studii de caz etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, analiza actelor


administrative, rezolvarea testelor.

Sarcini:
1. Analiza următoarei norme: Se declară neconstituțional pct.6, articol unic, din Legea nr.833-XV
din 7 februarie 2002, prin care în art.25 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-
XIV cuvintele „pagubelor materiale şi morale” se substituie prin sintagma „pagubei materiale”.
2. Elaborarea proiectului unei acțiuni în instanța de contencios administrativ.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Principiile contenciosului Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
administrativ principiile contenciosului referatului în cadrul unui
administrativ. seminar-dezbatere.
Controlul judecătoresc Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
asupra actelor administrative reglementările CEDO în referatului în cadrul unui
și CEDO domeniul contenciosului seminar-dezbatere.
administrativ.

40
Particularitățile Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
contenciosului administrativ particularitățile contenciosului referatului în cadrul unui
în anulare și de plină administrativ în anulare și de seminar-dezbatere.
jurisdicție plină jurisdicție, cu identificarea
tipului de contencios în RM.
Particularitățile sistemelor Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
de contencios administrativ particularitățile sistemelor de referatului în cadrul unui
de tip francez și de tip contencios administrativ de tip seminar-dezbatere.
german francez și de tip german, cu
identificarea tipului de
contencios în RM.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000. Republicată în: Monitorul
Oficial, ediție specială din 03.10.2006.

Literatura recomandată
3. Aramă E. Consideraţii privind contenciosul administrativ. În: Legea şi viaţa, 1997, nr.7,
pag.10.
4. Costachi Gh., Stratulat D. Semnificaţia contenciosului administrativ într-un stat de drept.
În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.10-12, pag.109.
5. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
6. Darii L. Natura juridică şi esenţa procedurii contenciosului administrativ. În: Analele
ştiinţifice. Ştiinţe juridice, 2005, nr.8, pag.351.
7. Diaconu M. Esenţa şi valoarea contenciosului administrativ într-o societate democratică.
În: Revista Naţională de Drept, 2011, nr.9, pag.58.
8. Dron I., Rusu I. Aspecte controversate din legea contenciosului administrativ. În: Revista
de drept privat, 2001, nr.1, pag.146.
9. Guţuleac V., Arion O. Conceptul contenciosului administrativ în doctrina dreptului
administrativ: studiu comparat. În: Legea şi viaţa, 2010, nr.3, pag.4.
10. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
11. Meyer-Ladewing J., Pascari A., Fistican E. ș.a. Comentariul Legii contenciosului
administrativ. Chișinău: Cartier, 2002, 176 p.
12. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.

41
Tema 7. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ

I. Obiective de referinţă:
- să definească contenciosul administrativ, actul administrativ, contractul administrativ;
- să determine categoriile obiectului acțiunii în contenciosul administrativ;
- să distingă categoriile actelor administrative;
- să identifice trăsăturile și felurile contractelor administrative;
- să argumenteze asimilarea actului administrativ a situației de nesoluţionare în termen legal a
unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege;
- să explice modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin actul administrativ;
- să descrie actele exceptate de la controlul judecătoresc;
- să identifice și să aplice corect normele de contencios administrativ ce reglementează obiectul
contenciosului administrativ;
- să reprezinte schematic obiectul contenciosului administrativ;
- să soluționeze spețe avînd la bază obiectul contenciosului administrativ.

II. Repere de conţinut


Conform art.1 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ, orice persoană care se
consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar în art.3 din această lege se prevede
că obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative, cu caracter
normativ şi individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane,
inclusiv al unui terţ, emise de: a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul
prezentei legi; b) subdiviziunile autorităţilor publice; c) funcţionarii din structurile specificate la
lit.a) şi b). La fel, obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.
Prin urmare, reieşind din prevederile legale sus-citate, precum şi din esenţa art.2 din legea
menționată, care determină semnificaţia unor termeni utilizaţi în ea, obiect al acţiunii în
contenciosul administrativ constituie:
a) actul administrativ, cu caracter normativ sau individual;
b) contractul administrativ;
c) nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, care
poate consta în refuzul autorităţii publice de a primi cererea persoanei sau în faptul de a nu
răspunde în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă legea nu prevede altfel;
d) repararea prejudiciului cauzat prin actul administrativ, dacă pretenţia se înaintează
concomitent cu acţiunea principală de contestare a actelor administrative.
A. Noţiunea de act administrativ prezintă o deosebită importanţă pentru stabilirea sferei
contenciosului administrativ, precum şi pentru organizarea soluţionării litigiilor juridice, pe care
le cuprinde acest contencios, asigurîndu-le garantarea drepturilor conferite de lege persoanelor
fizice şi juridice prin instanţele judecătoreşti.
Legea contenciosului administrativ defineşte actul administrativ ca o manifestare juridică de
voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea
organizării executării sau exercitării în concret a legii. Actului administrativ, în sensul Legii
42
contenciosului administrativ, este asimilat contractul administrativ, precum şi nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri.
Esenţial este de a constata dacă actul administrativ este un act administrativ propriu-zis sau
unul asimilat. După cum rezultă din definiţia dată de legiuitor, actul administrativ este o
manifestare de voinţă juridică, unilaterală a autorităţilor publice, prin care acestea îşi realizează
sarcinile şi atribuţiile ce le revin, potrivit legii.
Actele administrative întrunesc o serie de trăsături proprii, care le deosebesc de alte acte
juridice sau de alte activităţi ale organelor autorităţilor publice şi, anume:
– actele administrative sunt acte juridice, adică manifestări de voinţă exprimate cu scopul de a
produce efecte juridice, altfel spus – de a da naştere, de a modifica sau de a stinge raporturi
juridice, drepturi şi obligaţii juridice;
– actele administrative sunt manifestări de voinţă, deoarece drepturile şi obligaţiunile care iau
naştere prin acte administrative sunt stabilite în mod unilateral de către organul emitent, fără
consimţămîntul persoanei căreia i se adresează actul, pe cînd în cazul actelor de drept civil
actul juridic se încheie în baza consimţămînttului reciproc ale ambelor părţi. Persoana căreia îi
este adresat actul juridic este obligată să se conformeze voinţei unilaterale a organului
emitent, exprimată prin actul administrativ;
– actele administrative sunt adoptate sau emise de autorităţile publice, serviciile sau instituţiile
acestor autorităţi competente, potrivit legii, să adopte ori să emită acte administrative;
– actele administrative sunt obligatorii. Această obligativitate a actului administrativ derivă din
faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii şi din această cauză se bucură de prezumţia
de legalitate;
– actele administrative se emit în bază şi în vederea executării unei legi existente. Prin urmare,
actele administrative nu pot fi emise contrar prevederilor legii, nu pot modifica sau interpreta
legea. Actele administrative, fiind emise în vederea executării legii, nu pot avea caracter
retroactiv şi produc efecte juridice numai pentru viitor. Sub noţiunea de lege se înţeleg nu
doar actele legislative, dar şi actele administrative cu caracter normativ emise de organele
administraţiei publice sau de persoanele de drept privat care prestează servicii de interes
public;
– actele administrative sunt executorii. Astfel, actul administrativ, fiind emis în temeiul legii,
este executoriu din oficiu, iar în cazul în care cel obligat să execute nu execută benevol actul
administrativ, executarea actului administrativ este asigurată de autoritatea publică în
condiţiile prevăzute de lege.
Reieșind din trăsăturile esenţiale ale actului administrativ se poate defini actul administrativ
ca fiind un act juridic unilateral, emis de un organ al autorităţii publice în cadrul exercitării
puterii de stat, în vederea executării legii, care este obligatoriu şi executoriu.
Clasificarea actelor administrative emise de către autorităţile publice se face în funcție de
natura, importanţa şi valoarea juridică, precum şi aria de antrenare în lucru a actelor
administrative, în trei categorii: de autoritate, de gestiune și cu caracter jurisdicţional.
Actul administrativ de autoritate – este actul juridic adoptat sau emis de un serviciu public
administrativ, în mod unilateral, în baza şi în vederea executării legii, pentru naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, de regulă, de drept administrativ. Ele sunt
adoptate sau emise, pe baza şi în vederea executării legii, de către autorităţile publice şi
subdiviziunile lor, de către serviciile publice din subordine sau particulari, care prestează servicii
de interes public pentru satisfacerea intereselor generale ale societăţii. Se emit sau se adoptă sub
43
diverse denumiri: hotărîri, ordonanţe dispoziţii şi regulamente ale Guvernului, ordine,
instrucţiuni, regulamente, decizii ale organelor autorităţilor publice centrale şi locale etc. Ele nu
pot avea caracter retroactiv şi produc efecte juridice doar pentru viitor.
Actele administrative de autoritate pot avea caracter normativ (intră în vigoare la data aducerii
la cunoştinţă, adică, la data publicării în Monitorul Oficial al RM) sau individual (intră în vigoare
la data la care au fost aduse la cunoştinţă celor interesaţi).
Actele administrative normative conţin reguli de conduită general obligatorii şi impersonale,
care se adresează unui număr nedeterminat de persoane şi pot avea o acţiune de aplicare mai
îndelungată. Ele pot stabili sau modifica anumite reguli de conduită, pot obliga sau interzice
anumite prestaţii sau acţiuni. Acte administrative normative pot fi adoptate de Guvern, organele
centrale de specialitate, autorităţile administrației publice centrale și locale etc. Conform art.4
lit.c) din Legea contenciosului administrativ, sunt exceptate de la controlul legalităţii pe calea
contenciosului administrativ legile, decretele Preşedintelui RM cu caracter normativ, ordonanţele
şi hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, care sunt supuse controlului de constituţionalitate.
Prin urmare, actele administrative cu caracter normativ emise de către celelalte autorităţi publice
pot fi contestate în contenciosul administrativ.
Actele administrative individuale conţin reguli de conduită pentru o anumită persoană sau
pentru mai multe persoane determinate sau determinabile. În funcţie de scopul urmărit şi
consecinţele juridice pe care le produc, ele pot fi divizate în:
– acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţiuni determinate pentru persoanele fizice sau
juridice cărora le sunt adresate (de exemplu: permisul de conducere a automobilului, actul
prin care persoana este obligată de a plăti impozite etc.);
– acte individuale care conferă un statut personal beneficiarului, adică un complex de drepturi şi
obligaţii (de exemplu: diplomele de studii, carnetul de pensionar etc.);
– acte administrative de sancţionare care conţin constrîngeri de stat sub formă de sancţiune. Ele
presupun o constatare prealabilă a situaţiei de fapt şi o apreciere asupra săvîrşirii unei abateri
de către persoană sau asupra vinovăţiei contravenientului, consemnate, de regulă, într-un
înscris (decizie de aplicare a sancţiunii economice pentru abaterile economice, decizie de
aplicare a unei contravenţii administrative pentru încălcarea regulilor de circulaţie etc.).
În literatura de specialitate actele administrative cu caracter individual sunt clasificate şi după
alte criterii, spre exemplu, în funcţie de domeniile de activitate.
Delimitări între actele normative și cele individuale: a) actele administrative cu caracter
individual vizează situația juridică a unei singure persoane, determinată, iar actele administrative
cu caracter normativ vizează un cerc nedeterminat de persoane cărora le sunt adresate sau un
grup, o categorie concretă de persoane; b) actele administrative cu caracter individual nu pot
încălca prevederile actelor administrative cu caracter normativ, spre exemplu: o autorizaţie de
construcţie, care este un act individual, nu poate încălca prevederile actelor normative din
domeniul construcţiilor; c) actele administrative cu caracter individual pot fi contestate în
termenul stabilit de lege, iar actele administrative cu caracter normativ – atîta timp cît produc
efecte juridice.
Actul administrativ de gestiune – este actul juridic adoptat sau emis de un serviciu public
administrativ, în baza şi în vederea executării legii, în legătură cu administrarea și folosirea
bunurilor ce aparțin domeniului său privat.

44
Actul administrativ cu caracter jurisdicţional – este actul juridic emis de o autoritate
administrativ-jurisdicţională în scopul soluţionării unui conflict conform unei proceduri stabilite
de lege.
În practica judiciară apare problema: Dacă actele administrative de aplicare a răspunderii
administrative, prin aplicarea sancţiunilor pecuniare, pot fi contestate pe calea contenciosului
administrativ? Spre exemplu, penalitățile de întîrziere care se aplică de către Serviciul Fiscal de
Stat pentru neplata în termen a impozitelor şi taxelor.
Răspunzînd la această întrebare, Curtea Supremă de Justiţie a menționat că actele de aplicare
a sancţiunilor administrative pentru săvîrşirea abaterilor administrative constituie acte
administrative, deoarece ele provin de la o autoritate publică şi stabilesc o obligaţie în sarcina
unui subiect de drept, parte într-un raport juridic de drept public. În unele cazuri, procesele-
verbale şi actele/rapoartele întocmite în baza controlului efectuat constituie acte preparatorii,
care pot fi contestate în instanţa de contencios administrativ doar concomitent cu decizia
autorităţii publice, însă, în cazul în care prin aceste acte se aplică sancţiuni pecuniare aferente
taxelor şi impozitelor, aceste acte constituie acte administrative producătoare de efecte juridice,
fiind supuse controlului în ordinea contenciosului administrativ. În cazul în care prin actul de
control sau prin proces-verbal s-a constatat o contravenţie şi a fost aplicată o sancţiune
contravenţională, actul poate fi contestat în ordinea prevăzută de legislaţia contravenţională.
Se atestă cazuri cînd persoanele interesate atacă în contenciosul administrativ, separat,
anumite probe şi înscrisuri dintr-o cauză civilă, cum ar fi: acte de expertiză, de revizie, rapoarte
scrise ale specialistului etc. Curtea Supremă de Justiţie pe marginea unor cauze concrete a
concluzionat că actele care sunt destinate să servească drept probă într-un proces civil şi care
întrunesc caracteristicile mijloacelor de probă, utilizate în cadrul procesului civil, constituie, de
fapt, nişte acte pregătitoare ale hotărîrii judecătoreşti, care pot fi combătute cu mijloace
procesuale corespunzătoare şi apreciate de către instanţa judecătorească după intima ei
convingere. Prin urmare, actele menţionate nu sunt supuse controlului legalităţii pe calea
contenciosului administrativ. Pe calea contenciosului administrativ, separat, nu se poate cere nici
anularea unor acte pretinse a fi false, dat fiind faptul că, în temeiul art.227 din CPC, cererea de
declarare a probelor ca fiind false se examinează în cadrul procedurii, în care se examinează
acţiunea principală.
În unele cazuri, persoanele atacă în contenciosul administrativ adresele prin care autoritatea
publică expediază cererea sa organului competent pentru soluţionare şi concomitent le
informează despre aceasta. Plenul Curţii Supreme de Justiţie s-a pronunţat că petiţia poate fi
readresată organului competent fără acordul petiţionarului, cu excepţia cazurilor stabilite în
art.17 lit.a) şi b) din Legea privind accesul la informaţie. Astfel, adresa, prin care autoritatea
publică expediază cererea petiţionarului organului competent pentru soluţionare şi concomitent
informează petiţionarul despre aceasta, nefiind emisă cu scopul de a produce efecte juridice prin
ea însăşi, nu constituie un act administrativ. În cazul contestării adreselor, instanţele urmează să
refuze primirea cererilor de chemare în judecată privind contestarea adresei.
Nu poate fi contestat în contenciosul administrativ nici răspunsul autorităţii publice la cererea
petiţionarului, dat fiind faptul că petiţionarul nu poate să pretindă ca răspunsul la cerere să fie dat
propriei sale formulări sau, într-un anumit sens, după dorinţa personală, stabilirea răspunsului
fiind atributul exclusiv al autorităţii publice competente. În cazul în care autoritatea publică nu a
răspuns la toate solicitările petiţionarului, ultimul este în drept să se adreseze instanţei de

45
contencios administrativ cu o cerere de a obliga autoritatea publică să-i răspundă la solicitările la
care nu s-a dat răspuns.
Este important a face distincţie între actele administrative şi operaţiunile administrative,
deoarece operaţiunile administrative nu produc prin ele însele efecte juridice şi nu pot fi atacate
în contenciosul administrativ de sine stătător. Art.25 alin.(2) din Legea contenciosului
administrativ stipulează că instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în
limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. În cazurile în care
controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios
administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în faţa acestei
instanţe în condiţiile legii. Astfel, operaţiunile administrative nu pot forma distinct obiectul
acţiunii în contenciosul administrativ. Spre exemplu, avizele organelor de specialitate pentru
eliberarea unei autorizaţii de construcţie, constituind operaţiuni administrative, necesare pentru
emiterea autorizaţiei de construcţie, nu pot fi contestate în contenciosul administrativ.
Uneori, însă, prin lege este reglementat că avizul autorităţii publice poate fi atacat în instanţa
de judecată. Din analiza acestor „avize” rezultă că unele din ele sunt producătoare de efecte
juridice. În alte cazuri, într-adevăr, avizele constituie acte preparatorii necesare pentru emiterea
unui act administrativ, dar legiuitorul a supus aceste acte controlului de legalitate similar actelor
administrative propriu-zise. Prin urmare, în cazul în care prin lege este prevăzută atacarea actului
pregătitor (avizului, concluziei etc.), persoana interesată poate ataca în instanţa de contencios
administrativ acest act. Refuzul autorităţii publice competente de a întocmi sau elibera actul
pregătitor la fel poate fi contestat în ordinea contenciosului administrativ.
B. Contractul administrativ este definit în art.2 din Legea contenciosului administrativ ca
fiind un contract încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de putere publică,
avînd ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de
interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcţionarilor publici care reiese din
relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora.
În doctrina juridică au fost identificate următoarele trăsături ale contractului administrativ:
a) cel puţin una din părţi are calitatea de exponent al autorităţii publice;
b) obiectul contractului administrativ este realizarea unui interes general, a unui interes public,
fie prin prestarea unui serviciu de interes public, fie prin exercitarea unei funcţii publice şi
este supus unui regim de drept public;
c) contractului administrativ nu îi este caracteristică egalitatea părţilor, voinţa reprezentantului
organului administrativ prevalînd, din acest motiv contractul administrativ poate fi privit într-
o oarecare măsură ca o manifestare unilaterală de voinţă, adică ca un act administrativ şi, prin
urmare, face obiectul contenciosului administrativ şi nu al acţiunilor în instanţele de drept
comun, ca în cazul contractelor civile;
d) reprezintă un acord de voinţă între o autoritate publică sau un alt subiect de drept autorizat de
o autoritate publică şi un particular;
e) presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii etc. de către particular în schimbul unei
remuneraţii (caracter oneros);
f) este destinat să asigure funcţionarea aceluiaşi serviciu public, a cărui organizare reprezintă o
obligaţie legală a autorităţii administraţiei publice contractante (are ca scop un serviciu
public) sau, după caz, să pună în valoare acelaşi bun public;

46
g) părţile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară stabilite de lege sau în baza
legii, prin hotărîre a Guvernului (clauze reglementare) sau a altor autorităţi abilitate;
h) autoritatea administraţiei publice (cel autorizat) nu poate ceda interesele, drepturile sau
obligaţiile sale decît altei autorităţi a administraţiei publice, în condiţiile legii, iar particularul
le poate ceda oricărei persoane, dar numai cu aprobarea administraţiei publice;
i) cînd interesul public o cere sau cînd particularul nu şi-a îndeplinit din culpă obligaţiile din
contract ori cînd executarea apare prea împovărătoare pentru particular, autoritatea
administraţiei publice poate modifica sau rezilia unilateral contractul fără a mai recurge la
justiţie;
j) părţile, prin clauză expresă, sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite, au înţeles că se
vor supune, inclusiv cu privire la soluţionarea litigiului, unui regim juridic de drept public;
k) soluţionarea litigiilor este de competenţa instanţelor de contencios administrativ, dacă legea
nu dispune altfel.
Procedura de încheiere a contractelor administrative diferă de procedura de încheiere a
contractelor civile prin faptul că, pentru încheierea contractului administrativ, de regulă, obiectul
contractului este supus procedurii de achiziție publică, se întocmesc oferte şi caiete de sarcini,
care cuprind clauze, drepturi şi obligaţii ale părţilor, modul de executare a contractului etc.
Contractului administrativ i se aplică regulile dreptului administrativ, dar pot fi aplicate şi
regulile dreptului civil.
În ceea ce priveşte clasificarea contractelor administrative după natura lor, într-o opinie,
acestea au fost grupate în două categorii: a) contracte care sunt încheiate pentru realizarea
serviciilor publice destinate punerii în valoare a bunurilor domeniului public; b) contracte care
sunt încheiate pentru realizarea altor servicii publice (în învăţămînt, sănătate etc.).
Din categoria contractelor administrative fac parte contractele de prestări servicii de interes
public sau de executare a lucrărilor de interes public naţional sau local: contractele de
concesiune, reglementate prin Legea cu privire la concesiuni; contractele de achiziţii publice,
reglementate prin Legea privind achiziţiile publice; contractele de prestare a serviciilor publice
de gospodărire comunală, cum ar fi: de alimentare cu apă potabilă şi menajeră, de furnizare a
energiei termice şi electrice, de canalizare şi epurare a apelor uzate şi pluviale, de salubrizare, de
administrare a fondului locativ public, de administrare a domeniului public, reglementate prin
Legea serviciilor publice de gospodărie comunală; contractele de prestări de servicii sau de
executări de lucrări; contractele de închiriere de bunuri; contractele de împrumut de bani etc..
Contractele de prestare a serviciilor publice de gospodărire comunală sunt contracte
administrative deoarece clauzele obligatorii pe care le conţin au apărut din necesitatea
intervenţiei statului în raporturile juridice, datorită faptului că prin aceste contracte sunt
reglementate raporturi sectoriale de monopol natural, iar rolul deţinut de ANRE este de a
echilibra interesele consumatorilor, ale agenţilor economici şi ale statului (este relevantă
modalitatea formării tarifelor la aceste servicii, modalitate stabilită de Regulamentul ANRE,
Legea administraţiei publice locale, Legea cu privire la statutul municipiului Chişinău etc.).
Regimul public al acestor contracte rezidă în necesitatea protejării consumatorului de un
eventual abuz care ar putea fi exercitat de furnizor asupra consumatorilor. Procesele-verbale de
consum fraudulos a energiei electrice şi termice, gazelor naturale, apei potabile şi menajere pot fi
contestate în ordinea contenciosului administrativ.
Contractele individuale de muncă ale funcționarilor publici la fel sunt contracte
administrative, deoarece sunt încheiate de autorităţile publice cu funcţionarii publici. Curtea
47
Supremă de Justiţie a opinat că funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special din
serviciile diplomatice, din serviciul vamal, din organele apărării securităţii naţionale şi ordinii
publice şi alte categorii stabilite prin lege pot înainta, în instanţa de contencios administrativ,
acţiuni cu privire la numirea, transferarea, detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie,
inclusiv aplicarea sancţiunilor disciplinare, deoarece în acest caz pretenţiile lor derivă dintr-un
act emis de către o autoritate publică.
C. Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de
lege formează obiect al acţiunii în contenciosul administrativ, în baza art.3 alin.(2) din Legea
contenciosului administrativ. Prin nesoluţionarea unei cereri în termen legal se înţelege refuzul
nejustificat al unei autorități publice de a primi o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege
sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de
către o autoritate publică, în cazul în care legea nu prevede alt termen.
Nesoluţionarea cererii în termen legal reprezintă un act administrativ asimilat actului
administrativ propriu-zis, care produce efecte juridice, deoarece împiedică petiţionarul să-şi
realizeze un drept al său recunoscut de lege.
În cazul refuzului de a primi cererea, autoritatea publică este obligată să-i dea petiţionarului
un răspuns scris asupra refuzului, deoarece termenul de înaintare a acţiunii curge de la data
primirii răspunsului. În cazul în care autoritatea refuză să satisfacă pretenţiile petiţionarului pe
motiv că nu dispune de dreptul solicitat, autoritatea este obligată să emită în acest sens actul
administrativ respectiv.
Art.8 din Legea cu privire la petiţionare şi art.2 din Legea contenciosului administrativ prevăd
că autoritatea publică este obligată să soluţioneze cererea petiţionarului în termen de 30 de zile
de la data înregistrării cererii. Dacă autoritatea publică în termenul prevăzut de lege nu a emis
actul administrativ sau nu a soluţionat cererea petiţionarului, instanţa de contencios administrativ
poate obliga organul administraţiei publice să emită actul solicitat sau să îndeplinească alte acte.
Refuzul de a elibera un certificat, o adeverinţă sau un oricare alt înscris, precum şi refuzul de
a furniza o informaţie sau a asigura accesul liber la registrele publice aflate la dispoziţia
furnizorului de informaţie etc., de asemenea, se asimilează actului administrativ.
Dacă autoritatea publică soluţionează cererea petiţionarului după expirarea termenului
prevăzut de lege, dar pînă la înaintarea acţiunii în contenciosul administrativ, atunci petiţionarul
va putea înainta doar o acţiune cu privire la repararea prejudiciului, în ordinea contencioasă, dacă
prin aceasta i-a fost cauzat vreun prejudiciu.
În situaţia în care autoritatea publică a soluţionat cererea petiţionarului după înaintarea
acţiunii în instanţa de contencios administrativ, atunci acţiunea va fi examinată în fond, dacă
reclamantul nu va renunţa la acţiune. Însă, instanţa în dispozitivul hotărîrii va dispune că
hotărîrea în această parte nu se supune executării.
Răspunsul unei autorităţi publice care cuprinde punctul de vedere cu privire la interpretarea
unei legi sau a unui act administrativ normativ, nu poate fi considerat drept un act administrativ,
deoarece răspunsul în cauză nu produce nici un efect juridic faţă de persoana care l-a solicitat,
fiind o părere a autorităţii publice. Însă, în cazul în care autoritatea publică emite o circulară cu
caracter obligatoriu pentru subdiviziunile sale, prin care explică modul de aplicare a unui act
legislativ sau normativ, atunci această circulară, fiind producătoare de efecte juridice, poate fi
contestată în contenciosul administrativ.
În practica judiciară apare şi problema dacă persoanele interesate pot solicita să fie obligate
persoanele cu drept de sesizare în Curtea Constituţională să sesizeze Curtea Constituţională în
48
vederea verificării constituţionalităţii unui act legislativ. Curtea Supremă de Justiţie, formînd o
practică constantă pe această categorie de cauze, a concluzionat în repetate cazuri că dreptul de
sesizare este un drept exclusiv al fiecărui subiect de sesizare, care nu depinde de voinţa altor
persoane şi, prin urmare, refuzul subiecţilor de sesizare în Curtea Constituţională de a o sesiza pe
ultima nu poate fi asimilat actului administrativ şi verificat pe calea contenciosului administrativ.
D. Repararea prejudiciului cauzat prin actul administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri, dacă pretenţia se înaintează concomitent cu acţiunea
principală de contestare a actelor administrative, constituie cel din urmă obiect al acţiunii în
contenciosul administrativ. Repararea pagubei în ordinea contenciosului administrativ rezultă din
art.1 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ, iar art.18 din aceiași lege precizează că
acţiunea în despăgubiri poate fi înaintată concomitent cu acţiunea cu privire la contestarea
actului administrativ. În cazul în care acţiunea în despăgubiri este înaintată după ce printr-o
hotărîre judecătorească actul administrativ a fost anulat sau modificat sau autoritatea a fost
obligată să soluţioneze cererea sau să emită actul administrativ, acţiunea în despăgubiri se va
înainta în instanţa de drept comun. De asemenea, se va înainta în instanţa de drept comun
acţiunea cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ, care
ulterior a fost anulat de către autoritatea emitentă sau ierarhic superioară.
Acţiunea în reparare a prejudiciului material şi moral se prescrie în termen de 3 ani (art.267 şi
art.1424 din Codul civil). Acţiunea poate fi înaintată şi împotriva funcţionarului public al
autorităţii publice pîrîte care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să
soluţioneze cererea în care se solicită despăgubiri. Funcţionarul public introdus în proces are
calitate procesuală de sine stătătoare de pîrît în litigiu, avînd toate drepturile şi obligaţii
procesuale ale părţii în proces. În cazul în care se admite acţiunea, funcţionarul public poate fi
obligat să plătească despăgubiri solidar cu autoritatea respectivă (art.20 alin.(2) din Legea
contenciosului administrativ), dacă se va dovedi că el a săvîrşit, intenţionat sau din culpă gravă,
fapta ilicită prejudiciabilă (art.1404 din Codul civil).
Funcţionarul public poate chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să
elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces în
calitate de intervenient accesoriu, în temeiul art.20 alin.(3) din Legea contenciosului
administrativ.
Conform prevederilor art.23 din Legea privind administraţia publică locală, acţiunea în
despăgubiri poate fi înaintată şi împotriva consilierilor care au adoptat actul administrativ, dacă
au votat pentru adoptarea acestui act. În acest caz, în baza principiului solidarităţii, consilierii
răspund solidar cu autoritatea.
Se atenţionează că autoritatea publică şi persoanele menţionate pot fi degrevate de obligaţia
de a repara prejudiciul în măsura în care cel prejudiciat a omis cu intenţie ori din culpă gravă să
înlăture prejudiciul prin mijloace legale (art.1404 alin.(3) din Codul civil).
Conform art.1404 alin.(3) din Codul civil, autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a
pune o lege în aplicare.
Actele exceptate de la controlul judecătoresc sunt enumerate în art.4 din Legea
contenciosului administrativ. Aceste acte fie că, în general, nu sunt supuse controlului
judecătoresc, fie că pot fi verificate pe cale judecătorească în altă procedură decît cea a
contenciosului administrativ, cum ar fi în procedura civilă, penală sau contravenţională.
Instituirea acestor excepţii a fost determinată de noua organizare statală, politică şi social-
49
economică, care consacră separaţia puterilor în stat şi pluralismul politic, trecerea de la o
economie de piaţă, bazată, în principal, pe cerere şi ofertă.
Actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui RM şi Guvernului, precum şi actele
administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Preşedintele RM şi de Guvern în
exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin de
alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de protecţie a
intereselor generale ale statului sau ale instituţiilor publice a persoanelor oficiale de stat,
exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte
integrantă a prezentei legi
Prin acte exclusiv politice, înţelegem actele emise de Parlament, Preşedintele RM şi de
Guvern în exercitarea atribuţiilor constituţionale. Aceste acte sunt cu privire la raporturile
constituţionale dintre organele autorităţii publice enumerate şi se emit sub formă de: declaraţii,
apeluri, moţiuni, mesaje, scrisori, rezoluţii etc. Actele exclusiv politice nu întrunesc trăsăturile
caracteristice actelor administrative şi nu sunt producătoare de efecte juridice, ele avînd doar
rezonanţă şi eventual un rezultat exclusiv politic.
Altă categorie de acte exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului
administrativ sunt actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de
Preşedintele RM şi de Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele
constituţionale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a
persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit.
Dat fiind faptul că, prin lege, nu era concretizat care persoane oficiale de stat, exponente ale
unui interes politic sau public deosebit, cad sub incidenţa acestor prevederi, instanţele de
contencios administrativ întîlneau dificultăţi serioase la determinarea categoriilor de funcţii care
sunt exponente ale unui interes politic sau public deosebit.
Lista persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, este
prevăzută în Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică.
Actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a RM
Exceptarea acestei categorii de acte se explică prin necesitatea de a lăsa în seama Guvernului
toată responsabilitatea pentru activitatea diplomatică desfăşurată. Astfel, sunt exceptate de la
controlul judecătoresc actele diplomatice referitoare la acţiunile Preşedintelui RM, Guvernului
sau la acţiunile Ministerului Afacerilor Externe pentru realizarea politicii externe a RM, inclusiv
actele emise de aceste autorităţi în relaţiile lor cu ambasadele şi oficiile consulare ale statelor
străine. Însă, refuzul unei ambasade, al unui consulat sau al altei autorităţi publice a RM aflate în
străinătate de a acorda protecţie diplomatică unui cetăţean al RM aflat în străinătate poate fi
contestat în ordinea contenciosului administrativ.
Legile, decretele Preşedintelui RM cu caracter normativ, ordonanţele şi hotărîrile Guvernului
cu caracter normativ, tratatele internaţionale la care RM este parte, care sunt supuse
controlului de constituţionalitate
Aceste acte pot fi controlate doar pe calea controlului de constituţionalitate, exercitat de către
Curtea Constituţională – unica autoritate constituțională a RM.
Actele de comandament cu caracter militar
Acestea sunt emise de către autorităţile militare în legătură cu serviciul şi îndatoririle militare
în cadrul serviciului. În literatura de specialitate au fost evidenţiate unele trăsături specifice
actului de comandament cu caracter militar, şi anume: a) emană de la autorităţile publice cu
caracter de comandament militar; b) au un conţinut de natură militară, vizînd serviciul şi
50
obligaţiunile militare; c) vizează pe militari atît în timp de pace (crearea de noi unităţi, transferul
dintr-o unitate în alta, delimitarea zonelor de recrutare etc.), cît şi pe timp de război (mobilizarea,
micşorarea trupelor armate, concentrarea trupelor, înaintarea şi retragerea trupelor etc.). Prin
urmare, se includ în categoria actelor de comandament militar actele cu privire la pregătirea şi
instruirea militarilor, mobilizarea, micşorarea, concentrarea şi crearea de noi unităţi, ordinea şi
disciplina trupelor etc.
În cazul în care actele administrative nu sunt emise de către autorităţile militare, în legătură cu
necesităţile operaţiunilor militare, ele pot fi contestate în contenciosul administrativ dacă vatămă
drepturile unor persoane fizice sau juridice.
Militarii şi persoanele cu statut militar pot contesta în contenciosul administrativ actele de
aplicare a sancţiunilor disciplinare şi de destituire din funcţie, deși o perioadă ele au fost
exceptate de la controlul contenciosului administrativ. Însă, prin Hotărîrea Curții Constituționale
nr.46 din 21.11.2002 a fost declarată neconstituţională sintagma „inclusiv actele de aplicare a
sancţiunilor disciplinare şi de destituire din funcţie a militarilor şi persoanelor cu statut militar”
din art.4 lit.d) din Legea contenciosului administrativ.
Actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte acte
administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea prevede o altă procedură
judiciară
Această excepţie vizează, în primul rînd, actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare
administrativă, care pot fi controlate pe calea procedurii contravenţionale. Actele administrative
de aplicare a sancţiunilor administrative pecuniare pentru neplata impozitelor, taxelor şi
amenzilor pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, după epuizarea căilor
administrativ-jurisdicţionale.
A doua categorie de acte administrative exceptate de la controlul în contenciosul administrativ
sunt actele al căror control este prevăzut, prin alte legi, pe cale judiciară în ordinea procedurii
civile sau penale. În cazul în care încălcările fiscale sau de altă natură întrunesc elementele
constitutive ale unei infracţiuni sau contravenţii administrative şi sunt aplicate sancţiunile
respective prevăzute de legislaţia penală sau contravenţională, actele emise în acest sens pot fi
contestate în ordinea procedurii penale sau, după caz, contravenţionale. Spre exemplu, sunt
exceptate de la controlul legalităţii pe calea contenciosului administrativ actele de pornire a unui
proces penal, de anulare a ordonanţei de clasare a procesului penal, precum şi alte acte
procesuale efectuate de procuror şi organele de anchetă, deoarece aceste acte constituie acte
procesuale care pot fi contestate în ordinea prevăzută de legislaţia procesual civilă. De asemenea,
nu pot fi controlate pe calea contenciosului administrativ actele procesuale efectuate în cadrul
examinării litigiilor civile, deoarece controlul acestor acte poate fi exercitat prin căile de atac
împotriva hotărîrilor judecătoreşti, stabilite de legislaţia procesual-civilă în vigoare.
Actele de gestiune emise de autoritatea publică, în calitate de persoană juridică, în legătură
cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin domeniului său privat
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi subiecte ale dreptului de proprietate publică și
privată. Conform art.296 alin.(1) din Codul civil, din domeniul privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale fac parte bunurile care nu sunt atribuite prin lege sau în modul stabilit de
lege în domeniul public, precum şi alte bunuri dobîndite în condiţiile legii. Bunurile din
domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale pot circula liber şi sunt supuse
regimului de drept comun, dacă legea nu prevede altfel (art.2 din Legea privind terenurile
proprietate publică și delimitarea lor nr.91-XVI din 05.04.2007, art.10 din Legea privind
51
administrarea și deetatizarea proprietății publice nr.121-XVI din 04.05.2007, art.76 din Legea
privind administrația publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006). Bunurile din domeniul privat,
care se află în circuitul civil, pot fi înstrăinate în condiţiile legii, pot fi dobîndite de persoane
fizice şi juridice, sunt alienabile, prescriptibile şi sesizabile, cu excepţiile stabilite prin lege.
Statul şi unităţile teritorial-administrative gestionează bunurile din domeniul privat ca orice
particular, nefiind supus unui regim special de ocrotire din partea legii. Astfel, litigiile cu privire
la gestionarea bunurilor din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale
sunt exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, acestea fiind de
competenţa instanţelor de drept comun sau, după caz, a instanţelor economice.
În schimb, actele administrative cu privire la gestionarea bunurilor din domeniul public,
inclusiv contractele încheiate în baza acestor acte formează obiectul acţiunii în contenciosul
administrativ.
Actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile
Această categorie de acte a fost inclusă în lista actelor administrative exceptate de la controlul
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ prin Legea nr.726-XV din 07.12.2001.
De la data intrării în vigoare a Codului de executare, şi anume începînd cu 1 iulie 2005, actele
de executare silită a hotărîrilor judecătoreşti se examinează în ordinea prevăzută de acest cod, de
către instanţele de drept comun.
Sunt exceptate de la controlul legalităţii în ordinea contenciosului administrativ actele
organelor sistemului penitenciar ce ţin de executarea obligaţiilor prevăzute de Codul de
executare şi de art.187 din Codul de procedură penală, a demersurilor privind soluţionarea
chestiunilor statuate în art.469 din Codul de Procedură Penală şi în art.274 din Codul de
executare, de contestarea sancţiunilor disciplinare aplicate deţinuţilor, a acţiunilor privind
transferarea deţinuţilor, aplicarea forţei fizice, mijloacelor speciale şi armei de foc, stabilirea
regimului special în penitenciare, deoarece acţiunile organelor sistemului penitenciar vizează
executarea unei hotărîri penale, a cărei procedură este reglementată de legislaţia procesual penală
şi de executare.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, schemelor, rezolvarea


testelor, analiza rapoartelor.

Sarcini:
1. Analiza următoarei norme: Se declară neconstituțională sintagma „inclusiv actele de aplicare a
sancţiunilor disciplinare şi de destituire din funcţie a militarilor şi persoanelor cu statut militar”
din art.4 lit.d) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 în
redacţia Legii nr.833-XV din 7 februarie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii
contenciosului administrativ, pct.1, articol unic.
2. Reprezentarea schematică a obiectului contenciosului administrativ.
3. Soluționarea unor spețe avînd la bază obiectul contenciosului administrativ.

52
Speţă
P.I. a depus cerere de chemare în judecată împotriva Procuraturii mun. Bălţi cu privire la
contestarea actului administrativ. În motivarea acţiunii a indicat că Procuratura mun. Bălţi a emis
la 14.03.2016 rezoluţia privind refuzul în intentarea urmăririi penale şi la 20.03.2016, prin
răspunsul nr.104, l-a înştiinţat despre emiterea rezoluţiei menţionate. Consideră că rezoluţia
menţionată şi răspunsul Procuraturii mun. Bălţi contravin legislaţiei în vigoare. Cere verificarea
legalităţii şi anularea rezoluţiei din 14.03.2016 şi a răspunsului nr.104 din 20.03.2016 ale
Procuraturii mun. Bălţi.
Prin încheierea Curţii de Apel Bălţi din 26.03.2007, judecătorul a refuzat să primească
cererea de chemare în judecată depusă de către P.I., motivînd că pretenţiile înaintate nu pot
forma obiectul acţiunii în contenciosul administrativ.
1) Argumentaţi dacă pretenţiile reclamantului pot constitui obiect al acţiunii în instanţa de
contencios administrativ.
2) Comentaţi soluţia dată de prima instanţă.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Contractul administrativ Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
contractul administrativ, cu referatului în cadrul unui
accent pe exemple practice. seminar-dezbatere.
Modalitățile de reparare a Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
prejudiciului cauzat prin modalitățile de reparare a referatului în cadrul unui
actul administrativ prejudiciului cauzat prin actul seminar-dezbatere.
administrativ.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Codul civil nr.1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial nr.82-86/661 din
22.06.2002.
3. Legea cu privire la concesiuni nr.534-XIII din 13.07.1995. În: Monitorul Oficial nr.67/752
din 30.11.1995.
4. Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994. Republicată în: Monitorul
Oficial nr.6-8/23 din 24.01.2003.
5. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nr.199 din
16.07.2010. În: Monitorul Oficial nr.194-196/637 din 05.10.2010.
6. Legea privind accesul la informaţie nr.982-XIV din 11.05.2000. În: Monitorul Oficial
nr.88-90/664 din 28.07.2000.
7. Legea privind achiziţiile publice nr.131 din 03.07.2015. În: Monitorul Oficial nr.197-
205/402 din 31.07.2015.
8. Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr.1402-XV din 24.10.2002. În:
Monitorul Oficial nr.14-17/49 din 07.02.2003.

53
9. Hotărârea Curții Constituționale pentru controlul constituţionalităţii prevederilor
articolului 4 lit.e) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie
2000 nr.5 din 11.02.2014. În: Monitorul Oficial nr.104-109/16, 06.05.2014.
10. Hotărârea Curții Constituționale pentru controlul constituţionalităţii prevederilor
articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca
Naţională a Moldovei şi articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului
administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 nr.31 din 01.10.2013. În: Monitorul
Oficial nr.252-257/38 din 08.11.2013.
11. Hotărârea Curții Constituționale pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din
Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 nr.18 din
11.12.2012. În: Monitorul Oficial nr.6-9/1 din 11.01.2013.
12. Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din
Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 cu modificările şi
completările operate prin Legea nr.726-XV din 7 decembrie 2001 şi Legea nr.833-XV din
7 februarie 2002 nr.46 din 21.11.2002. În: Monitorul Oficial nr.170-172/30 din
13.12.2002.

Practică judiciară
13. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la practica aplicării de
către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului
administrativ nr.10 din 30.10.2009. În: Buletinul CSJ a RM, 2010, nr.7-8, pag.4.

Literatura recomandată
14. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
15. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
16. Diaconu M. Esenţa şi valoarea contenciosului administrativ într-o societate democratică.
În: Revista Naţională de Drept, 2011, nr.9, pag.58.
17. Meyer-Ladewing J., Pascari A., Fistican E. ș.a. Comentariul Legii contenciosului
administrativ. Chișinău: Cartier, 2002, 176 p.
18. Mihalache Iu. Sinteza practicii judiciare pe cauzele de contencios administrativ ce ţin de
transportul auto de călători. În: Revista Naţională de Drept, 2011, nr.8, pag.8.
19. Puie O. Aspecte privitoare la atacarea în contenciosul administrativ a autorizaţiilor de
construire. În: Dreptul (România), 2011, nr.12, pag.195.
20. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.
21. Volcinschi V., Bordian M. Natura juridică a raportului de furnizare a energiei electrice
consumatorilor casnici (prin prisma contenciosului administrativ). În: Revista Naţională
de Drept, 2014, nr.12, pag.2.

54
Tema 8. Subiecţii acțiunii în contenciosul administrativ

I. Obiective de referinţă:
- să determine calitatea, capacitatea și felurile subiecţilor în contenciosul administrativ;
- să identifice și să explice categoriile de subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul
administrativ;
- să identifice și să explice categoriile de pîrîți în contenciosul administrativ;
- să determine competența de judecare a acțiunilor de contencios administrativ;
- să întocmească tabelul subiecților cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ;
- să soluționeze spețe avînd la bază subiecții acțiunii în contenciosul administrativ.

II. Repere de conţinut


Subiect al acțiunii în contenciosul administrativ poate fi orice persoană fizică sau juridică care
are calitatea și capacitatea procesual civilă. Or, conform art.57 şi 58 din CPC, la primirea cererii
de chemare în judecată, instanţa verifică dacă persoana are calitate şi capacitate procesuală.
Calitatea procesuală se referă la statutul părților litigiului de contencios administrativ între
care a apărut un conflict, reieșind dintr-o situație de fapt și/sau de drept. Ele sunt examinate sub
două aspecte: ca reclamant (subiect activ care intentează acțiunea) și ca pîrît (subiect pasiv
împotriva căruia este îndreptată acțiunea). Existența calității procesuale impune existența și a
capacității procesuale – aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi şi a exercita drepturi şi
de a-şi asuma obligaţii în plan procesual, pentru a valorifica în justiţie dreptul sau interesul în
legătură cu care s-a născut litigiul. Spre exemplu, autorităţile administrative care se află în
subordinea unor autorităţi administrative ierarhic superioare nu au dreptul de a acţiona în justiţie
actele emise de aceste autorităţi, deoarece autorităţile ierarhic superioare dispun de dreptul de
control administrativ asupra subdiviziunilor lor teritoriale, iar ultimele activează sub imperiul
principiului subordonării.
În forma sa cea mai simplă, contenciosul administrativ presupune participarea a cel puţin 2
părţi: reclamantul şi pîrîtul. Totodată, instanța de judecată este consideră a fi subiect al acțiunii,
deoarece fără concursul acesteia nu ar fi posibilă intentarea acțiunii în condițiile legii. Or,
instanța de judecată este acel subiect de drept procesual care admite acțiunea în contenciosul
administrativ, adică o pune pe rol.
Categoriile de subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ (reclamanți)
sunt concretizați în art.5 din Legea contenciosului administrativ. În funcție de interesul lezat,
cercul subiecților cu drept de sesizare se rezumă la două categorii de reclamanți: cei care au
fost vătămați într-un drept al lor recunoscut de lege și cei împuterniciți prin lege să exercite
controlul administrativ pe calea contenciosului administrativ.
Reclamanți care se adresează instanței de contencios administrativ ca fiind vătămați într-
un drept al lor recunoscut de lege pot fi: persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul și
persoana cu statut militar, care se adresează în condițiile art.14 din Legea contenciosului
administrativ.
Reclamant poate fi orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată într-un drept
al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termen legal a unei cereri. Reieșind din sintagma „orice persoană” înțelegem
orice individ fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială, precum și indiferent de faptul că este cetățean
55
al RM, cetățean străin sau apatrid. Noțiunea de „persoană” impune ideea de a lua în considerare
atît persoanele fizice și colectivitățile legal constituite de persoanele fizice, cît și persoanele
juridice de drept privat și de drept public.
Funcţionarii publici, militarii şi persoanele cu statut militar au calitatea de subiect activ dacă
prin actele administrative ale autorităţii publice în care ei activează li se încalcă drepturile
recunoscute de lege. Prin urmare, ei pot contesta actele administrative cu privire la eliberarea din
funcţie sau aplicarea sancţiunilor disciplinare, plata salariilor şi indemnizaţiilor etc. Actele de
numire, transferare, detaşare sau eliberare din funcţie, inclusiv de aplicare a sancţiunilor
disciplinare în privinţa funcţionarului public, a funcţionarului public cu statut special, inclusiv a
militarilor, a persoanelor cu statut militar, se contestă direct în instanţă de contencios
administrativ în termen de 30 de zile de la data cînd persoana a luat cunoştinţă de acest act sub
semnătură sau i-a fost înmînat actul. Respectiv, în aceste cazuri procedura prealabilă nu se
aplică.
Litigiile de muncă privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea, aplicarea
sancţiunilor disciplinare sau încetarea contractului individual de muncă apărute între o autoritate
publică şi un salariat sunt de competenţa instanţelor de drept comun, deoarece derivă dintr-un
raport de muncă, reglementat de Codul muncii (art.28 din CPC). Persoanele care deţin funcţii
oficiale de stat exponente ale unui interes politic sau public deosebit nu pot contesta în
contenciosul administrativ actele administrative emise de Parlament, de Preşedintele RM şi de
Guvern ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţie, deoarece sunt exceptate de la
controlul legalităţii pe calea contenciosului administrativ, prin art.4 lit.a) din Legea
contenciosului administrativ.
Reclamanți care se adresează instanței de contencios administrativ ca fiind împuterniciți
prin lege să exercite controlul administrativ pe calea contenciosului administrativ pot fi:
Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului
şi primarul – în condiţiile Legii privind administraţia publică locală (art.61-72).
Controlul administrativ al activității autorităților administrației publice locale (de legalitate și
de oportunitate) este organizat de către Cancelaria de Stat.
Controlul administrativ de legalitate al activității autorităților administrației publice locale
este exercitat nemijlocit de Cancelaria de Stat sau de oficiile sale teritoriale, conduse de
reprezentanții Guvernului în teritoriu. Controlul de legalitate poate fi: obligatoriu (art.41) sau
facultativ (art.65); solicitat de autoritatea administrației publice locale (art.66) sau solicitat de
persoanele vătămate (art.67); cu respectarea procedurii prealabile (art.68) sau fără obligativitatea
respectării procedurii prealabile (art.69).
Controlul administrativ de oportunitate al actelor emise de către autorităţile publice locale este
exercitat de Guvern, autorităţile de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi
administrative, care acţionează în unităţile administrativ-teritoriale, inclusiv prin intermediul
serviciilor lor desconcentrate. Subiecții controlului de oportunitate sunt în drept să modifice ori
să abroge actul, în termen de 15 zile de la data primirii lui, pe motiv de inoportunitate. În caz de
inacţiune a autorităţii administraţiei publice locale chiar şi după avertismentul subiectului
controlului de oportunitate, acesta poate să emită actul respectiv în locul autorităţii incapabile de
a lua decizia. În ambele cazuri, subiectul controlului de oportunitate notifică decizia sa autorităţii
administraţiei publice locale în termen de 5 zile de la data adoptării.
În cazul în care consideră că decizia subiectului controlului de oportunitate este ilegală,
autoritatea administraţiei publice locale este în drept să atace decizia în instanţa de contencios
56
administrativ în termen de 30 de zile de la data notificării, informînd de îndată subiectul
controlului de oportunitate care a emis decizia.
Autoritatea administraţiei publice locale poate cere instanţei de contencios administrativ
suspendarea de urgenţă a deciziei subiectului controlului de oportunitate sau adoptarea unor alte
măsuri provizorii, dacă există pericolul unor pagube iminente. Despre măsurile solicitate
instanţei de contencios administrativ autoritatea administraţiei publice locale comunică de îndată
subiectului controlului de oportunitate care a emis decizia. Instanţa de contencios administrativ,
în termen de 3 zile de la primirea sesizării, decide, după audierea părţilor vizate, asupra
suspendării actului şi/sau asupra dispunerii unor alte măsuri provizorii solicitate.
La cererea subiectului controlului administrativ, autoritatea administraţiei publice locale prin
intermediul secretarului consiliului local este obligată să-i furnizeze, în termen de 10 zile, copiile
de pe toate documentele solicitate şi alte informaţii. Autorităţile administraţiei publice locale şi
funcţionarii acestora sunt obligaţi să permită accesul în sediile lor şi ale subdiviziunilor, să
răspundă la întrebări, să dea explicaţii şi să prezinte documentele solicitate funcţionarilor
subiectului controlului administrativ. În timpul exercitării controlului, funcţionarii subiectului
controlului administrativ nu pot da ordine directe funcţionarilor autorităţii administraţiei publice
locale. Orice solicitare de documente trebuie să fie adresată autorităţii locale vizate.
Anual, pînă la sfîrşitul lunii martie, Cancelaria de Stat elaborează şi prezintă Guvernului un
raport privind controlul actelor autorităţilor administraţiei publice locale din anul precedent.
Rapoartele oficiilor teritoriale ale Cancelariei de Stat se vor publica periodic în presa locală. În
acelaşi mod este publicată lista actelor administrative abrogate ale autorităţilor publice locale.
În temeiul art.25 şi art.48 din Legea privind administraţia publică locală, oficiul teritorial al
Cancelariei de Stat sau, după caz, primarul ori Guvernul este în drept să se adreseze în instanţa
de contencios administrativ cu cerere pentru constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea
consiliului local, respectiv, a consiliului raional.
Avocatul Poporului sau, după caz, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, care, la
sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative – în condiţiile
Legii cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) nr.52 din 3 aprilie 2014 (art.16-25).
Avocatul Poporului are dreptul să reprezinte persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice
în faţa autorităţilor publice şi instanţelor de judecată în cazurile complexe ce ţin de drepturile şi
libertăţile omului sau în cazurile de interes public. În scopul apărării drepturilor şi libertăţilor
copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului poate sesiza Curtea Constituţională şi
poate înainta acţiuni în instanţele judecătoreşti.
Avocatul Poporului examinează cererile persoanelor fizice, indiferent de cetăţenie, vîrstă, sex,
apartenenţă politică sau convingeri religioase, care locuiesc permanent, se află ori s-au aflat
temporar pe teritoriul ţării (în continuare – petiţionari), ale căror drepturi şi libertăţi se presupune
că au fost încălcate de RM. Avocatul Poporului examinează cererile privind deciziile, acţiunile
sau inacţiunile autorităţilor publice, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de
proprietate şi forma juridică de organizare, ale organizaţiilor necomerciale şi persoanelor cu
funcţii de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, i-au încălcat
drepturile şi libertăţile.
În cazul în care dispune de informaţii privind încălcarea în masă sau gravă a drepturilor şi
libertăţilor omului, în cazurile de o importanţă socială deosebită sau în cazul în care este
necesară apărarea intereselor unor persoane care nu pot folosi de sine stătător mijloacele juridice
de apărare, Avocatul Poporului este în drept să acţioneze din oficiu. În cazul în care se constată
57
încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor omului, Avocatul Poporului este în drept
să prezinte rapoarte speciale la şedinţele Parlamentului, precum şi să propună instituirea unor
comisii speciale care să cerceteze aceste fapte.
În baza rezultatelor examinării sesizării, Avocatul Poporului este în drept să adreseze în
instanţa de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui drepturi şi libertăţi
fundamentale au fost încălcate. Avocatul Poporului este în drept să înainteze o acţiune în instanţa
de judecată în legătură cu faptele depistate de încălcare în masă sau gravă a drepturilor şi
libertăţilor omului. Cererea de chemare în judecată depusă de Avocatul Poporului este scutită de
taxa de stat. Avocatul Poporului poate interveni în proces pentru a depune concluzii în vederea
apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Autoritatea Naţională de Integritate – în condiţiile Legii cu privire la Autoritatea Naţională
de Integritate nr.132 din 17 iunie 2016.
Autoritatea Naţională de Integritate asigură integritatea în exercitarea funcţiei publice sau
funcţiei de demnitate publică şi prevenirea corupţiei prin realizarea: a) controlului averii şi al
intereselor personale; b) controlului privind respectarea regimului juridic al conflictelor de
interese, al incompatibilităţilor şi al restricţiilor.
Controlul averii şi al intereselor personale constă în verificarea declaraţiilor de avere şi
interese personale, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor
patrimoniale intervenite pe durata exercitării mandatelor, a funcţiilor publice şi de demnitate
publică. În domeniul asigurării controlului averii şi al intereselor personale, ANI efectuează
controlul averii deţinute de subiecţii declarării, constată dacă există o diferenţă substanţială între
veniturile realizate pe parcursul exercitării mandatului sau a funcţiei publice ori de demnitate
publică şi averea dobîndită în aceeaşi perioadă şi nejustificată şi adresează instanţei de judecată
cereri în vederea dispunerii confiscării averii nejustificate. Controlul se exercită în condițiile
art.26-36 din lege.
Dacă după exprimarea verbală sau în scris a punctului de vedere al persoanei supuse
controlului se constată că între averea dobîndită în timpul exercitării funcţiei şi veniturile
obţinute în aceeaşi perioadă este o diferenţă substanţială şi deţinerea averii are caracter
nejustificat sau dacă persoana supusă controlului nu se prezintă, în termen de 15 zile de la
confirmarea recepţionării invitaţiei, să-şi prezinte punctul de vedere, inspectorul de integritate
întocmeşte un act de constatare, cauza fiind transmisă în instanţa de judecată competentă spre
examinare în vederea dispunerii confiscării averii nejustificate. Dacă recepţionarea invitaţiei nu
este confirmată mai mult de 30 de zile de la expedierea acesteia, inspectorul de integritate
întocmeşte actul de constatare numai după expirarea a 15 zile de la expedierea unei invitaţii
repetate, indiferent de faptul dacă a fost sau nu confirmată recepţionarea invitaţiei repetate, cauza
fiind transmisă instanţei de judecată competente spre examinare în vederea dispunerii confiscării
averii nejustificate. Confiscarea se poate referi la întreaga valoare a averii deţinute de subiectul
declarării, la valoarea unei părţi din aceasta sau a unui bun/unor bunuri determinate.
Controlul privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese, al
incompatibilităţilor şi al restricţiilor se realizează de către inspectorul de integritate după
repartizarea aleatorie a sesizării de efectuare a controlului. În domeniul exercitării controlului
privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese, al incompatibilităţilor şi al
restricţiilor, ANI adresează instanţei de judecată: a) cereri privind constatarea nulităţii absolute a
actului administrativ emis/adoptat sau a actului juridic încheiat direct ori prin intermediul unei
persoane terţe, sau a deciziei luate cu încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese,
58
stabilită printr-un act de constatare definitiv; b) de îndată ce a fost constatat conflictul de
interese, o cerere în vederea aplicării, ca măsură de asigurare, a suspendării, pe durata procesului,
a actului administrativ emis/adoptat sau a actului juridic încheiat direct ori prin intermediul unei
persoane terţe, sau a deciziei luate.
Din moment ce actul de constatare a încălcării regimului juridic al conflictelor de interese
rămîne definitiv, ANI, în termen de 3 luni, adresează instanţei de judecată o cerere de chemare în
judecată privind declararea nulităţii absolute a actului administrativ emis/adoptat sau a actului
juridic încheiat direct ori prin persoane terţe, sau a deciziei luate cu încălcarea dispoziţiilor legale
privind conflictul de interese, cu excepţia cazurilor în care anularea actelor menţionate ar aduce
daune interesului public. Cererea de chemare în judecată se depune în instanţă şi în cazul în care
persoana care a emis/a adoptat un act administrativ sau a încheiat un act juridic direct ori prin
intermediul unei persoane terţe, sau a luat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor legale privind
conflictul de interese nu mai deţine funcţia respectivă. Instanţa de judecată poate dispune
motivat, suplimentar faţă de constatarea nulităţii absolute a actului administrativ emis/adoptat, a
actului juridic încheiat direct sau prin intermediul unei persoane terţe ori a deciziei luate cu
încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară.
Instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate – în
condiţiile art.13 al prezentei legi.
Legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, poate fi
cercetată oricînd în cadrul unui proces într-o pricină de drept comun, pe cale de excepţie, din
oficiu sau la cererea părţii interesate. Încheierea prin care se ridică excepţia de ilegalitate în faţa
instanţei de contencios administrativ se întocmeşte în condiţiile Codului de procedură civilă. În
cazul în care instanţa constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului în fond, ea
sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă
cauza.
Instanţa de contencios administrativ examinează excepţia de ilegalitate în termen de 10 zile,
pronunţînd hotărîrea corespunzătoare în numele legii. Hotărîrea instanţei de contencios
administrativ poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile. Recursul declarat împotriva hotărîrii
pronunţate asupra excepţiei de ilegalitate se judecă în termen de 10 zile. După examinarea
excepţiei de ilegalitate, instanţa de contencios administrativ restituie dosarul cu hotărîrea sa
irevocabilă instanţei care a ridicat excepţia de ilegalitate.
Actele administrative sau unele prevederi ale acestora declarate ilegale îşi pierd puterea
juridică la data rămînerii definitive a hotărîrii instanţei de contencios administrativ şi nu pot fi
aplicate pe viitor. Consecinţele juridice ale actului administrativ cu caracter normativ declarat
ilegal sunt înlăturate de către organul de autoritate care l-a adoptat sau l-a emis.
Alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Acestea pot fi deduse din art.85 alin.(1) lit.i) din CPC, potrivit căruia de taxă de stat pentru
judecarea pricinilor civile se scutesc autorităţile publice centrale, organele centrale de
specialitate ale administraţiei publice, Curtea de Conturi şi organele subordonate lor, finanţate de
la bugetul de stat, precum şi autorităţile administraţiei publice locale – la înaintarea acţiunilor şi
la contestarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cauzele examinate în procedură de
contencios administrativ, indiferent de calitatea lor procesuală.
Categoriile de pîrîți în contenciosul administrativ, conform art.3 din Legea contenciosului
administrativ, sunt: a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul prezentei
59
legi; b) subdiviziunile autorităţilor publice; c) funcţionarii din aceste structuri. Pentru a avea
calitatea procesuală pasivă, acești subiecți trebuie să fi emis acte administrative, cu caracter
normativ sau individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane,
inclusiv al unui terţ.
Prin autoritate publică se înţelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege
sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul
realizării unui interes public. Din categoria autorităţilor publice fac parte: Parlamentul Republicii
Moldova; Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul; organele administraţiei publice centrale
(ministerele, agenţiile, birourile, serviciile, alte autorităţi administrative) şi subdiviziunile lor
teritoriale; autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi, care sînt constituite şi
activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului); autorităţile administraţiei
publice locale de nivelul al doilea, care sînt constituite pe teritoriul raionului, municipiului
Chişinău, unităţii teritoriale cu statut juridic special, şi subdiviziunile lor; autoritatea
judecătorească, care include toate instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi
Procuratura. Din categoria autorităţilor publice centrale autonome fac parte: Curtea
Constituţională; Curtea de Conturi; Comisia pentru Piaţa Hîrtiilor de Valoare; Comisia
Electorală Centrală; Banca Naţională a Moldovei etc.
Autorități asimilate autorităţilor publice sunt persoanele de drept privat (fizice sau juridice)
care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin
lege să presteze un serviciu de interes public (de exemplu: Apă Canal, Union Fenosa, Moldova
Gaz etc.), inclusiv persoanele care prestează servicii notariale.
Subdiviziunile autorităţilor publice pot avea calitatea de pîrît dacă au capacitate juridică
procesuală, adică sunt persoane juridice sau, în cazurile prevăzute de lege, sunt entităţile care nu
au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii.
Nu pot fi contestate în contenciosul administrativ actele emise de organizaţiile cooperatiste,
obşteşti sau agenţii economici şi persoanele juridice cu scop lucrativ.
Funcţionarii din autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul prezentei legi,
precum și din subdiviziunile autorităţilor publice pot avea calitatea de pîrît în condițiile art.20
din Legea contenciosului administrativ. Astfel, cererea de chemare în judecată poate fi formulată
şi împotriva funcţionarului public al autorităţii publice pîrîte care a elaborat actul administrativ
contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea în cazul în care se solicită despăgubiri. În cazul
în care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi obligat să plătească despăgubirile solidar
cu autoritatea publică respectivă, dacă se va dovedi că primul a săvîrşit, intenţionat sau din culpă
gravă, fapta ilicită prejudiciabilă (art.1404 din Codul civil).
În general, funcţionarii publici din autorităţile administrative acţionate răspund, potrivit legii,
în faţa instanţelor de contencios administrativ sub trei aspecte: a) pentru pagubele cauzate celor
vătămaţi în drepturile lor, recunoscute de lege, prin emiterea actului administrativ ori prin refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege; b) pentru
nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în hotărîrea instanţei de contencios administrativ; c) pentru
nerespectarea măsurilor dispuse de instanţă în timpul soluţionării cauzei.
Funcţionarul public acţionat în justiţie poate chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a
ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în
proces ca terţă persoană. Cererea de chemare în garanţie se întocmeşte cu respectarea condiţiilor
de formă stabilite pentru cererea de chemare în judecată. Deoarece chematul în garanţie poate fi
obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, el trebuie introdus în proces nu în
60
calitate de terţă persoană, cum este reglementat în art.20 alin.(3), dar în calitate de pîrît. Prin
urmare, cererea de chemare în garanţie acordă celui chemat în garanţie posibilitatea să-şi
administreze toate probele şi să formeze apărarea în sprijinul părţii pe care o garantează, iar în
cazul în care garantul pierde procesul, instanţa admite cererea de chemare în garanţie prin
aceeaşi hotărîre.
Conform prevederilor art.23 din Legea privind administraţia publică locală, acţiunea în
despăgubiri poate fi înaintată şi împotriva consilierilor care au adoptat actul administrativ, dacă
au votat pentru adoptarea acestui act. În acest caz, în baza principiului solidarităţii, consilierii
răspund solidar cu autoritatea. Totuși, autoritatea publică şi persoanele menţionate pot fi
degrevate de obligaţia de a repara prejudiciul în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenţie
ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale (art.1404 alin.(3) din Codul civil).
Conform art.1404 alin.(3) din Codul civil, autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a
pune o lege în aplicare.
De asemenea, în condițiile art.33 din Legea contenciosului administrativ, conducătorul
autorităţii publice poate înainta în instanţa de drept comun o acţiune în regres împotriva
funcţionarului public vinovat de neexecutarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ.
Competența de judecare a acțiunilor de contencios administrativ o au judecătoriile, curțile de
apel și Curtea Supremă de Justiție. Pentru judecarea acţiunilor în contenciosul administrativ, la
curţile de apel şi la Curtea Supremă de Justiţie se instituie colegii specializate. În curţile de apel
unde nu pot fi instituite colegii de contencios administrativ, acţiunile în contenciosul
administrativ sunt judecate de complete de judecată sau de judecători desemnaţi de preşedintele
instanţei respective. În judecătorii, acţiunile în contenciosul administrativ sunt judecate de
judecători desemnaţi de preşedintele instanţei respective. Competența jurisdicțională materială a
instanțelor de judecată se determină pe linie verticală, iar cea teritorială pe linie orizontală.
Judecătoriile examinează în primă instanță toate cauzele de contencios administrativ, cu excepția
celor atribuite prin lege altor instanțe. În baza legislaţiei cu privire la administraţia publică locală,
judecătoriile soluţionează cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea
activităţii consiliului local sau raional. În baza legislaţiei electorale, judecătoriile soluţionează
contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe
judecătoreşti. Judecătoriile judecă litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini
anumite acte notariale, precum şi verifică legalitatea actelor notariale îndeplinite, cu excepţia
cazurilor cînd între persoanele interesate apare un litigiu de drept privat ce decurge din actul
notarial contestat, situaţie în care cauza se examinează în ordinea acţiunii civile.
Curțile de apel examinează în primă instanță doar cauzele de contencios administrativ atribuite
expres prin lege. Spre exemplu, în temeiul art.66 alin.(3) din Codul electoral, contestaţiile privind
acţiunile şi hotărîrile Comisiei Electorale Centrale se depun la Curtea de Apel Chişinău. La fel,
în temeiul art.69 alin.(5) din Codul electoral, în cazul anulării înregistrării concurentului electoral,
în cadrul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, Comisia Electorală Centrală sau consiliul
electoral de circumscripţie adresează Curţii de Apel Chişinău o cerere de anulare a înregistrării
concurentului electoral, prin adoptarea unei hotărîri în acest sens. Mai mult, în temeiul art.197 din
Codul electoral, Curtea de Apel Chişinău are competența de a confirma sau infirma legalitatea
efectuării referendumului în mun. Chișinău, în termen de 10 zile de la data primirii actelor. Ca
instanțe de apel, curţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate de

61
judecătorii, iar ca instanţe de recurs, judecă recursurile declarate împotriva încheierilor emise de
judecătorii.
Curtea Supremă de Justiție, ca instanţă de recurs, judecă recursurile declarate împotriva
deciziilor și încheierilor emise de curțile de apel.
Acţiunile de contencios administrativ se înaintează în judecătoriile sau curţile de apel în a
căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul sau îşi are sediul pîrîtul, cu excepţia cazurilor
cînd prin lege este stabilită o altă competenţă.
Dacă, în cadrul judecării pricinii, se stabileşte că litigiul este de competenţa unei alte instanţe
judecătoreşti, instanţa de contencios administrativ îşi declină competenţa şi strămută pricina în
instanţa competentă. În cazul în care cererea de chemare în judecată conţine mai multe pretenţii
conexe, unele dintre ele fiind de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun, iar altele de
competenţa instanţei de contencios administrativ, toate pretenţiile se vor examina de către
instanţa de drept comun, cu excepția pretenţiilor care vizează actele Băncii Naţionale sau actele
Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare. În acest caz, instanţa de drept comun va emite o
încheiere, fără drept de atac, de separare a pretenţiei de contencios administrativ şi de strămutare
a acesteia în instanţa competentă.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, întocmirea tabelelor,


soluționarea spețelor, rezolvarea testelor.

Sarcini:
1. Întocmirea tabelului subiecților cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ.
2. Soluționarea spețelor avînd la bază subiecții acțiunii în contenciosul administrativ.

Speţă
G.R. a depus cerere de chemare în judecată împotriva Comisiei de licenţiere a activităţii de
avocat de pe lîngă Ministerul Justiţiei cu privire la contestarea actului administrativ.
În motivarea acţiunii a indicat că, prin hotărîrea Comisiei de licenţiere a activităţii de avocat
din 20.04.2004, a fost respinsă cererea lui şi a Comisiei de etică referitor de retragerea licenţei de
desfăşurare a activităţii de avocat de către P.A., care încalcă normele de etică ale avocatului.
1) Determinaţi condiţiile necesare pentru ca persoana să fie subiect cu drept de sesizare în
contenciosul administrativ.
2) Ce soluţie va da instanţa de contencios administrativ? Argumentaţi.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Dreptul de sesizare a Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
instanței de contencios dreptul de sesizare a instanței de referatului în cadrul unui
administrativ contencios administrativ, cu seminar-dezbatere.
62
accent pe cadrul legal ce
reglementează acest drept.
Particularitățile introducerii Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
în proces a funcționarului particularitățile introducerii în referatului în cadrul unui
public proces a funcționarului public. seminar-dezbatere.
Competența instanțelor de Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
contencios administrativ competența instanțelor de referatului în cadrul unui
contencios administrativ, cu seminar-dezbatere.
accent pe neconcordanțele între
Legea contenciosului
administrativ și Codul de
procedură civilă.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Codul civil nr.1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial nr.82-86/661 din
22.06.2002.
3. Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003. Republicat în: Monitorul Oficial
nr.130-134/415 din 21.06.2013.
4. Codul electoral nr.1381-XIII din 21.11.1997. În: Monitorul Oficial nr.81/667 din
08.12.1997.
5. Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000. Republicată în: Monitorul
Oficial, ediție specială din 03.10.2006.
6. Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28 decembrie 2006. În:
Monitorul Oficial nr.32-35/116 din 09.03.2007.
7. Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) nr.52 din 03.04.2014. În:
Monitorul Oficial nr.110-114/278 din 09.05.2014.
8. Legea cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate nr.132 din 17 iunie 2016. În:
Monitorul Oficial nr.245-246/511 din 30.07.2016.
9. Hotărârea Curții Constituționale privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
prevederi din Anexa la Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie
2000 (accesul la justiţie al şefului şi adjunctului oficiului teritorial al Cancelariei de Stat)
nr.22 din 22.07.2016. În: Monitorul Oficial nr.256-264/67 din 12.08.2016.
10. Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.95 din 21
mai 2010 "Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative" nr.29 din 21.12.2010.
În: Monitorul Oficial nr.1-4/1 din 07.01.2011.

Practică judiciară
11. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la practica aplicării de
către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului
administrativ nr.10 din 30.10.2009. În: Buletinul CSJ a RM, 2010, nr.7-8, pag.4.

63
12. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la modul de aplicare a art.11
din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10 februarie 2000 nr.85. În: Buletinul
CSJ, 2016, nr.2, pag.13.
13. Aviz consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a
prevederilor art.11 din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie
2000 şi art.38 din Codul de procedură civilă nr.4ac-6/2015 din 18.05.2015. În: Buletinul
CSJ a RM, 2015, nr.8-9, pag.4.
14. Aviz consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a
prevederilor art.7 alin.(1), 8 alin.(3), 24 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ
nr.793-XIV din 10 februarie 2000 şi art.331 din Codul de procedură civilă nr.4ac-
24/2013 din 30.09.2013. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
2014, nr.4, pag.16.

Literatura recomandată
15. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
16. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
17. Diaconu M. Esenţa şi valoarea contenciosului administrativ într-o societate democratică.
În: Revista Naţională de Drept, 2011, nr.9, pag.58.
18. Meyer-Ladewing J., Pascari A., Fistican E. ș.a. Comentariul Legii contenciosului
administrativ. Chișinău: Cartier, 2002, 176 p.
19. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.
20. Trăilescu A., Trăilescu A. Unele controverse în domeniul excepţiei de nelegalitate în
lumina Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ. În: Dreptul (România), 2011,
nr.6, pag.162.

64
Tema 9. Procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ

I. Obiective de referinţă:
- să descrie procedura prealabilă în contenciosul administrativ;
- să analizeze procedura intentării acţiunii în instanța de contencios administrativ;
- să explice procedura în fața instanței de contencios administrativ;
- să determine împuternicirile instanței de contencios administrativ;
- să identifice căile de atac împotriva hotărîrilor pronunţate în contenciosul administrativ;
- să determine modalitatea de executare a hotărîrilor pronunţate de instanţele de contencios
administrativ;
- să întocmească schema exercitării acțiunii în contenciosul administrativ, cu accent pe termenii
procesuali;
- să identifice și să analizeze hotărîri judecătorești emise în cauzele de contencios administrativ.

II. Repere de conţinut


Acţiunea în contenciosul administrativ se examinează conform procedurii stabilite de Legea
contenciosului administrativ şi se completează cu prevederile generale prevăzute de Codul de
procedură civilă. Menționăm că ambele sunt legi organice și în caz de neconcordanță între
prevederile acestora prioritate are norma care ultima a fost modificată.
Procedura contenciosului administrativ cuprinde două faze: procedura prealabilă şi procedura
în faţa instanţei de contencios administrativ.
Procedura prealabilă în contenciosul administrativ oferă persoanei posibilitatea de a solicita
revendicarea dreptului încălcat, prin înaintarea mai întîi a unei cereri prealabile administraţiei
autorităţii emitente sau ierarhic superioare şi numai dacă autoritatea respectivă respinge cererea
prealabilă şi menţine actul administrativ contestat, persoana se poate adresa instanţei de
contencios administrativ. Procedura prealabilă constituie o modalitate mai rapidă de rezolvare a
plîngerii celui vătămat în dreptul său prin actul administrativ contestat.
Procedura prealabilă este importantă atît pentru persoana care prin cerere prealabilă solicită
revendicarea dreptului subiectiv încălcat şi, după caz, anularea actului administrativ, cît şi pentru
autorităţile administrative care prin cererea prealabilă îşi pot verifica legalitatea actelor emise, în
aşa mod evitîndu-se şi recurgerea la procedura judiciară. În urma depunerii cererii prealabile,
organul emitent sau ierarhic superior benevol verifică legalitatea actului contestat şi poate
dispune în sensul abrogării, modificării sau anulării actului administrativ, dispunînd de dreptul
de a adopta un nou act administrativ sau de a întreprinde alte măsuri pentru revendicarea
dreptului subiectiv încălcat. În aşa mod se exclude posibilitatea persoanei de a mai înainta o
acţiune în contenciosul administrativ.
Cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie
organului ierarhic superior, fie ambelor, în cazul în care organul emitent are un organ ierarhic
superior. Acesta reprezintă recursul ierarhic care creează posibilitatea înaintării cererii prealabile
şi organului ierarhic superior, dacă autoritatea publică emitentă este supusă ierarhic.
Cererea prealabilă se depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului
administrativ. Termenul de 30 de zile nu se extinde asupra actelor administrative cu caracter
normativ, care pot fi contestate pe durata cît ele produc efecte juridice. Autoritatea sesizată cu
cerere prealabilă este obligată să o soluţioneze în termen de 30 de zile de la data înregistrării ei,
decizia urmînd a fi comunicată imediat petiţionarului, dacă legea nu prevede altfel. În cazul în
65
care petiţionarul a omis termenul de depunere a cererii prealabile, autoritatea sesizată poate
respinge cererea prealabilă ca depusă tardiv. Nu se admite înaintarea acţiunii în instanţa de
contencios administrativ pînă la expirarea termenului de soluţionare a cererii prealabile, deoarece
în aceste cazuri se consideră că nu a fost respectată procedura prealabilă, instanţa fiind obligată
să restituie cererea de chemare în judecată în temeiul art.170 alin.(1) lit.a) CPC, ca depusă fără
respectarea procedurii prealabile, iar dacă cererea a fost primită pe rolul instanţei, atunci ea va
scoate cererea de pe rol în temeiul art.267 lit.a) CPC. Prin urmare, la înaintarea acţiunii în
instanţa de contencios administrativ, reclamantul trebuie să facă dovada că a respectat procedura
prealabilă.
Procedura prealabilă are caracter obligatoriu, cu excepţia cazurilor cînd prin lege este admisă
înaintarea acţiunii direct în instanţa de contencios administrativ. Spre exemplu, în cazul refuzului
nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept, precum şi în caz de nerezolvare a
cererii în termenul prevăzut de lege, sesizarea autorităţii administrative în cadrul procedurii
prealabile înainte de introducerea acţiunii în instanţa judecătorească nu este necesară. Această
explicaţie constă în faptul că organul administrativ a fost sesizat în prealabil privitor la înaintarea
acţiunii în instanţa de judecată prin însăşi cererea a cărei soluţionare a fost refuzată sau nu a fost
soluţionată în termenul prevăzut de lege. La fel, fără respectarea procedurii prealabile pot înainta
nemijlocit acţiuni funcţionarii publici, militarii şi persoanele cu statut militar, în cazul contestării
actului de eliberare din funcţie. Nu este necesară respectarea procedurii prealabile nici în cazul
depunerii acțiunii de către unii subiecți speciali cu drept de sesizare enumerați la art.5 din Legea
contenciosului administrativ, dacă legea nu prevede expres procedura prealabilă.
Împuternicirile organului emitent în cadrul controlului prealabil sunt: a) de a admite cererea
prealabilă şi, după caz, să revoce sau să modifice actul administrativ; b) de a respinge cererea
prealabilă, dacă consideră că actul administrativ este legal. Organul ierarhic superior este în
drept: a) să respingă cererea prealabilă; b) să admită cererea prealabilă şi să anuleze în tot sau în
parte actul administrativ, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana
respectivă sau, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.
Intentarea acţiunii în instanța de contencios administrativ. Acţiunea în contenciosul
administrativ constituie mijlocul legal şi general de apărare a drepturilor subiective, recunoscute
de lege şi încălcate de către autoritatea publică prin emiterea actului administrativ.
Dreptul la acţiune poate fi materializat prin înaintarea în justiţie a unei cereri de chemare în
judecată – act procedural prin care titularul dreptului la acţiune concretizează elementele
esenţiale ale acesteia şi prin care cere instanţei de judecată revendicarea dreptului subiectiv
încălcat. Cererea se depune în scris în condiţiile prevăzute de art.166 şi art.167 din CPC. La
depunerea cererilor de chemare în judecată formulate de către reclamanţi în contencios
administrativ, taxa de stat nu se achită.
Persoana poate sesiza instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la
îndeplinirea procedurii administrative. Acest termen este reglementat şi în art.16 din Legea cu
privire la petiţionare, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că persoana lezată
într-un drept al său recunoscut de lege poate sesiza instanţa de contencios administrativ în
termen de 30 de zile de la data comunicării răspunsului la cererea prealabilă sau a expirării
termenului de examinare a cererii prealabile, dacă legea nu prevede altfel. Termenul de depunere
a cererii de chemare în judecată nu se extinde asupra pretenţiilor de despăgubiri cauzate printr-un
act administrativ emis de autoritatea publică, el fiind un termen general de prescripţie extinctivă.

66
Prin lege, însă, pot fi stabilite şi alte termene de intentare a acţiunii. Astfel, conform art.66
alin.(3) din Codul electoral, acţiunile şi hotărîrile organelor electorale pot fi contestate în termen
de 3 zile de la data săvîrşirii acţiunii sau adoptării hotărîrii, fără respectarea procedurii prealabile.
La fel, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, Avocatul Poporului şi Avocatul Poporului pentru
drepturile copilului pot sesiza instanţa de contencios administrativ în termenele prevăzute de
legile organice cu privire la activitatea acestora.
Termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ curge fie de la data comunicării
răspunsului, la cerere prealabilă, de către autoritatea emitentă sau de către autoritatea ierarhic
superioară, fie de la data expirării termenului de 30 de zile în care autorităţile indicate erau
obligate să examineze cererea prealabilă. În cazul în care autoritatea publică refuză soluţionarea
unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau eliberarea unui act, termenul
de sesizare a instanţei curge de la data comunicării refuzului de soluţionare a cererii sau de la
data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acestei cereri. Prin urmare,
intentarea acţiunii în instanţă pînă la expirarea termenului de examinare a cererii prealabile de
către organul competent sau pînă la expirarea termenului de soluţionare a cererii referitoare la un
drept recunoscut de lege, este inadmisibilă, dacă nu a primit răspuns la cererea prealabilă.
În practica judiciară se întîlnesc cazuri cînd reclamantul contestă în instanţa de contencios
administrativ două sau mai multe acte administrative, fiind respectată procedura prealabilă doar
în privinţa unui act administrativ. În acest caz, instanţa nu poate verifica legalitatea actelor
necontestate în procedura prealabilă, deoarece fiecare act administrativ trebuie să fie verificat,
iniţial, pe calea procedurii administrative. Astfel, în privinţa pretenţiilor pentru care nu a fost
respectată procedura prealabilă, instanţa va restitui cererea de chemare în judecată.
Actele administrative cu caracter normativ sunt imprescriptibile, adică pot fi atacate oricînd,
fără limită de timp, de către persoana lezată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act
administrativ cu caracter normativ. În ceea ce priveşte dreptul persoanei la contestarea actului cu
caracter individual, legiuitorul stabileşte un termen de 30 de zile de la data îndeplinirii procedurii
administrative prealabile, acest termen este unul de prescripţie şi începe să curgă din momentul
în care se naşte dreptul în sens material, iar neexercitarea dreptului la acţiune în termenul stabilit
duce la stingerea acestui drept. Fiind un termen de prescripţie, termenul de sesizare a instanţei de
contencios administrativ poate fi supus suspendării, întreruperii, iar persoana poate fi repusă în
termen. Astfel, persoana care, din motive temeinic justificate, a omis termenul de prescripţie
poate fi repusă în termen în condiţiile art.116 din CPC.
Excepție constituie termenul de 6 luni prevăzut la art.17 alin.(6) din Legea contenciosului
administrativ, potrivit căruia, pentru motive temeinice, în cazul actelor cu caracter individual ale
Băncii Naţionale a Moldovei, precum şi al actelor Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare,
cererea prin care se solicită anularea actului administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins
poate fi înaintată şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai tîrziu de 6 luni de la data
comunicării actului. Termenul de 6 luni este un termen de decădere, subiecții cu drept de sesizare
care omit acest termen nu mai au dreptul să se adreseze instanței de contencios administrativ.
Acţiunea în contenciosul administrativ poate fi înaintată, concomitent, atît împotriva
autorităţii publice, cît şi împotriva funcţionarului public, deşi nu este exclusă nici înaintarea
acţiunii doar împotriva funcţionarului public vinovat de emiterea actului administrativ.
Procedura în fața instanței de contencios administrativ se desfășoară conform procedurii
civile, urmînd etapele prevăzute de partea specială a Codului de procedură civilă.

67
La primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul verifică dacă s-au respectat condiţiile
cerute de lege în ceea ce priveşte cuprinsul cererii și anexele, prevăzute în art.166 – 167 din CPC
și art.16 din legea contenciosului administrativ. Dacă se constată că cererea corespunde
cerinţelor legii, judecătorul, în termen de 3 zile de la data depunerii cererii, emite o încheiere,
prin care dispune primirea cererii şi înmînează pîrîtului copia cererii de chemare în judecată şi de
pe înscrisurile anexate.
În cazul în care reclamantul indică în acţiune că pîrîtul refuză să-i elibereze actul contestat,
judecătorul dispune de a obliga pîrîtul să prezinte actul administrativ contestat şi documentele ce
au stat la baza emiterii acestuia, precum şi înscrisurile sau alte date pe care instanţa le consideră
necesare la judecarea pricinii, deoarece sarcina probaţiunii este pusă pe seama pîrîtului.
Concomitent, judecătorul dispune citarea părţilor pentru prima zi de înfăţişare, care se fixează în
cel mult 10 zile de la data primirii cererii pe rol. Legiuitorul a prevăzut aceste termene restrînse
pentru soluţionarea chestiunii punerii acţiunii pe rol şi numirea primei zile de înfăţişare, deoarece
acţiunile în materie de contencios administrativ trebuie să fie soluţionate în regim de urgenţă. Ele
urmează a fi examinate într-un termen restrîns, pornind de la natura şi importanţa lor.
La etapa soluţionării chestiunii pentru primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul
poate: a) refuza primirea ei în conformitate cu art.169 din CPC, situație care exclude posibilitatea
adresării repetate la judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît,
cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri; b) restitui cererea în temeiurile prevăzute de art.170 din
CPC, situație care nu exclude posibilitatea adresării repetate la judecată a aceluiaşi reclamant, cu
aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri, dacă reclamantul
a lichidat încălcările admise; c) să nu dea curs cererii în cazurile prevăzute de art.171 din CPC,
acordîndu-i reclamantului un termen pentru înlăturarea neajunsurilor. Dacă reclamantul
îndeplineşte în termen toate cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se consideră
depusă la data prezentării iniţiale; în caz contrar, ea nu se consideră depusă şi, împreună cu
actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi atacată cu
recurs.
A doua etapă constă în pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare, în conformitate cu
prevederile art.22 din Legea contenciosului administrativ şi cu respectarea regulilor de
procedură, stabilite în art.183-191 din CPC. Astfel, în cazul punerii cererii pe rol, judecătorul
dispune: a) înmînarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor anexate la cerere
pîrîtului; b) prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat şi a documentaţiei care a
stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanţa le consideră necesare
în judecarea pricinii; c) citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel
mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol. După ce cauza este pregătită suficient pentru
dezbaterile judiciare se fixează termenul pentru examinarea pricinii în fond. În orice caz, acest
termen trebuie să corespundă spiritului Legii contenciosului administrativ, prin care cauzele de
contencios administrativ urmează a fi examinate în regim de urgenţă.
Conform art.21 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ, suspendarea executării actului
administrativ contestat poate fi solicitată de către reclamant, concomitent cu cererea de chemare
în judecată, iar, conform alin.(2) al aceluiaşi articol, în cazuri temeinic justificate şi în scopul
prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ şi din
oficiu. Astfel, cererea de suspendare a actului administrativ este o cerere accesorie rezultată şi
bazată pe cererea principală de chemare în judecată, iar suspendarea actului administrativ
constituie o măsură de asigurare exercitată în scopul neexecutării actului administrativ contestat.
68
Instanţa de contencios administrativ trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă cererea de
suspendare a executării actului administrativ contestat fără citarea părţilor, iar încheierea
instanţei de contencios administrativ privind suspendarea executării actului administrativ
contestat este executorie de drept şi poate fi contestată cu recurs.
Pronunţarea pe marginea cererii de suspendare a executării unui act administrativ de autoritate
se admite doar în cazul în care instanţa are pe rol ca obiect principal anularea acestui act.
Motivele suspendării trebuie să fie temeinice şi bine justificate, să provoace de la bun început o
îndoială întemeiată asupra legalităţii actului administrativ contestat. În caz contrar, instanţa de
contencios administrativ s-ar putea afla în situaţia nedorită ca prin invocarea de către reclamant a
unor motive neserioase, considerate în mod eronat de către instanţă drept justificate, să fie
paralizată activitatea autorităţilor publice şi să producă dereglări prin neexecutarea actului
administrativ suspendat. Totodată, prin măsura suspendării actului administrativ contestat trebuie
să se prevină producerea unei pagube iminente, spre exemplu, atunci cînd există pericolul ca
reclamantul să fie ameninţat prin executarea actului administrativ la un prejudiciu iminent, real şi
ireparabil.
Cererea de suspendare a actului administrativ se examinează, de regulă, imediat, fără citarea
părţilor, pînă la soluţionarea acţiunii principale în fond, iar încheierea de suspendare a actului
administrativ poate fi contestată cu recurs. Instanţa care a dispus suspendarea actului
administrativ nu este în drept să modifice, să revoce sau să anuleze încheierea de suspendare a
actului administrativ. Instanţa de judecată poate lua măsuri de asigurare a acţiunii prevăzute de
Codul de procedură civilă. Încheierea de suspendare a actului administrativ sau de luare a altor
măsuri de asigurare a acţiunii poate fi executată de către executorul judecătoresc în condiţiile
stabilite de Codul de executare.
A treia etapă reprezintă judecarea în fond a cauzei de contencios administrativ, cu
respectarea principiilor funcționale ale procesului civil (contradictorialității, nemijlocirii,
oralităţii, disponibilităţii și publicităţii). Instanţa de contencios administrativ poate judeca pricina
în fond în prima zi de înfăţişare dacă părţile declară că sunt pregătite pentru dezbaterile judiciare.
În celelalte cazuri, instanţa fixează data judecării pricinii în fond în termen rezonabil, dacă legea
organică nu dispune altfel. Cererile de chemare în judecată împotriva actelor prevăzute la art.11
alin.(9) din Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548-XIII din 21 iulie 1995 se
examinează în termen de 3 luni de la data depunerii.
În prima zi de înfăţişare pîrîtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate care au
stat la baza emiterii actului administrativ. Dacă pîrîtul refuză să le prezinte, instanţa îi aplică o
amendă judiciară în mărime de pînă la 10 unităţi convenţionale pentru fiecare zi de întîrziere
nejustificată. Această prevede se aplică atunci cînd pîrîtul nu a prezentat actul administrativ
contestat şi documentele ce au stat la baza emiterii lui din motive neîntemeiate, pe care le
apreciază instanţa, însă faptul aplicării amenzii judiciare nu-l eliberează pe pîrît de obligaţia de a
prezenta actele solicitate, pentru că în caz contrar instanţa poate să aplice amenda judiciară în
mod repetat.
Şedinţa judiciară se desfăşoară conform regulilor generale de procedură prevăzute pentru
litigiile în materie de drept comun, cu unele excepţii prevăzute de lege. Astfel, neprezentarea la
şedinţă de judecată fără motive temeinic justificate a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu
împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa
reclamantului, instanţa de contencios administrativ va scoate cererea de pe rol în condiţiile
Codului de procedură civilă. O altă excepţie constă în aceea că în acţiunile în anulare a actului
69
administrativ sarcina probaţiunii este pusă pe seama pîrîtului, care trebuie să prezinte probe
pentru confirmarea legalităţii actului administrativ contestat, iar în materie de despăgubire,
sarcina probațiunii revine ambelor părți.
Instanţa de judecată este obligată să stabilească existenţa dreptului subiectiv care aparţine
reclamantului şi ilegalitatea actului administrativ prin care i se încalcă acest drept. Constatînd
existenţa acestor două elemente, instanţa de contencios administrativ va putea decide anularea
actului şi repunerea în drepturi a reclamantului. Astfel, suntem în prezenţa contenciosului de
plină jurisdicţie, instanţa judecătorească avînd o competenţă deosebit de largă în controlul
legalităţii actelor administrative.
La adoptarea hotărîrii, instanţa de contencios administrativ are următoarele împuterniciri:
1) Să respingă acţiunea reclamantului ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului
de prescripţie. Această soluţie poate fi dată în cazul în care instanţa ajunge la concluzia că
motivele acţiunii sunt neîntemeiate, deoarece pîrîtul a prezentat instanţei probe incontestabile
că actul administrativ este legal şi întemeiat. Respingerea acţiunii poate avea loc şi în cazul în
care reclamantul a omis termenul de prescripţie de depunere a cererii de chemare în judecată
sau de înaintare a cererii prealabile, dacă autoritatea publică a respins cererea prealabilă din
aceste motive şi nu există temeiuri justificate de repunere a persoanei în termen în
conformitate cu prevederilor art.116 din CPC sau dacă reclamantul a omis termenul de
adresare şi nu a solicitat repunerea în termen.
2) Să admită acţiunea şi să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ sau să oblige
autoritatea publică pîrîtă să emită actul administrativ, ori să elibereze un certificat, o
adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi să
depună adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întîrzierea executării
hotărîrii. Astfel, în cazul în care va constata ilegalitatea actului administrativ, instanţa de
contencios administrativ poate să anuleze, în tot sau în parte, actul sau să oblige autoritatea
publică să emită un act administrativ sau să înlăture încălcările care le-a comis. Anularea în
tot sau în parte poate fi admisă în cazul în care actul administrativ contestat: a) este ilegal în
fond ca fiind emis contrar prevederilor legii; b) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea
competenţei; c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite. Instanţa de
contencios administrativ nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii actului
administrativ şi al operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia, dar poate
să se expună asupra legalității acestora. Actul administrativ anulat, în tot sau în parte,
încetează a produce efecte juridice din momentul în care hotărîrea instanţei de contencios
administrativ devine irevocabilă. Însă, ținînd cont de unele circumstanţe concrete şi de
eventualitatea survenirii unor urmări juridice negative, instanţa de contencios administrativ
poate stabili, prin hotărîrea sa, că normele declarate nule nu vor produce efecte juridice de la
data adoptării actului administrativ.
3) Să admită acţiunea şi să constate circumstanţele care justifică suspendarea activităţii
consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
Hotărîrea judecătorească se adoptă și se pronunță în condiţiile Codului de procedură civilă.
Hotărîrea irevocabilă a instanţei de contencios administrativ privind anularea, în tot sau în parte,
a actului administrativ ilegal, a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa
oficială, se publică în aceeaşi sursă. În hotărîre poate fi indicată şi o altă publicaţie în care
aceasta urmează a fi tipărită, iar cheltuielile legate de publicarea hotărîrii le suportă, de regulă,

70
pîrîtul. În cazul publicării hotărîrii din contul reclamantului, la cererea acestuia, cheltuielile
suportate se încasează de la pîrît printr-o încheiere a instanţei de judecată care execută hotărîrea.
Hotărîrile judecătoreşti irevocabile, adoptate în cauzele de contencios administrativ, constituie
titluri executorii.
Exercitarea căile de atac împotriva hotărîrilor pronunţate în contenciosul administrativ
se face conform regulilor generale stabilite pentru hotărîrile pronunțate în procedura
contencioasă generală, deși Legea contenciosului administrativ prevede altfel. Această regulă a
fost stabilită prin Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.9 din 2012. Astfel, hotărîrile
instanțelor de contencios administrativ pot fi atacate cu apel și apoi cu recurs în secțiunea II, iar
încheierile judecătorești – cu recurs în secțiunea I. Hotărîrile de contencios administrativ rămase
irevocabile pot fi supuse revizuirii în condiţiile prevăzute în art.446-453 din CPC.
Executarea hotărîrilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ este ultima
fază a procedurii civile, inclusiv a procedurii în contencios administrativ, avînd ca scop
realizarea definitivă şi practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărîre judecătorească.
Hotărîrile instanţelor de contencios administrativ devenite irevocabile, în baza Legii
contenciosului administrativ, trebuie să fie executate în mod obligatoriu şi necondiţionat de către
pîrît la primirea copiei hotărîrii, în termenele prescrise sau stabilite prin lege. Forma aceasta de
executare are elemente atît de executare benevolă (nu sunt implicate organele de executare, nu
sunt aplicate măsurile de constrîngere pentru a executa hotărîrea), cît şi elemente de executare
forţată (în caz de neexecutare, executarea se efectuează de către oficiile de executare).
Executarea silită în sensul ei real, adică procedura prin mijlocirea căreia reclamantul titular al
dreptului recunoscut printr-o hotărîre judecătorească constrînge, cu concursul organelor de
executare, pe pîrît, care nu-şi exercită de bunăvoie obligaţiile ce decurg din hotărîre, pentru a şi
le aduce la îndeplinire în mod silit, este ca o excepţie în contenciosul administrativ.
Neexecutarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ sau întîrzierea executării ei ar
putea fi justificată doar de anumite circumstanţe, care urmează a fi dovedite. Astfel, conform
art.32 din Legea contenciosului administrativ, instanţa de contencios administrativ care a adoptat
hotărîrea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă, trimite o
copie a hotărîrii pîrîtului pentru executare şi alta – instanţei de drept comun de la sediul pîrîtului
pentru controlul executării hotărîrii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită. Hotărîrea se
execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat – în cel
mult 30 de zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă. În cazul neexecutării în termen a
hotărîrii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină a fost pusă executarea acesteia poate
fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.

III. Sugestii metodice

A. Strategii de predare & învățare: prelegerea modernă, seminar-dezbatere, formularea


întrebărilor provocatoare, brainstorming, discuții, dezbateri etc.

B. Activități de evaluare: însușirea materialului, prezentarea referatelor, tabelelor și schemelor,


rezolvarea testelor, analiza hotărîrilor judecătorești.

Sarcini:

71
1. Întocmirea schemei exercitării acțiunii în contenciosul administrativ, cu accent pe termenii
procesuali.
2. Identificarea și analiza hotărîrilor judecătorești emise în cauzele de contencios administrativ.

C. Lucru individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare


Particularitățile procedurii Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
prealabile în contenciosul particularitățile procedurii referatului în cadrul unui
administrativ prealabile în contenciosul seminar-dezbatere.
administrativ, cu întocmirea
unui tabel de criterii.
Neconcordanța cadrului Elaborarea unui referat privind Susţinerea publică a
legal în privința exercitării neconcordanța cadrului legal în referatului în cadrul unui
căilor de atac în ordinea privința exercitării căilor de atac seminar-dezbatere.
contenciosului administrativ în ordinea contenciosului
administrativ.
Noțiuni de contencios Alcătuirea unui rebus privind Prezentarea și soluționarea
administrativ termenii specifici dreptului rebusului în cadrul unui
administrativ, cu formularea seminar-dezbatere.
textului ghicitorilor.

IV. Bibliografie

Acte normative interne


1. Constituția RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994.
2. Codul de executare nr.443-XV din 24.12.2004. Republicat în: Monitorul Oficial nr.214-
220/704 din 05.11.2010.
3. Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003. Republicat în: Monitorul Oficial
nr.130-134/415 din 21.06.2013.
4. Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000. Republicată în: Monitorul
Oficial, ediție specială din 03.10.2006.

Practică judiciară
5. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica aplicării de către
instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului
administrativ nr.10 din 30.10.2009. În: Buletinul CSJ, 2010, nr.7-8, pag.4.
6. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie privind punerea în aplicare a normelor de
procedură civilă nr.9. În: Buletinul CSJ, 2012, nr.10, pag.4.
7. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la momentul punerii în executare a
hotărârilor date de instanţele de judecată în cauzele de contencios administrativ nr.82. În:
Buletinul CSJ, 2015, nr.11, pag.6.
8. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a art.21 din
Legea contenciosului administrativ şi a art.11 din Legea cu privire la Banca Naţională a
Moldovei nr.74. În: Buletinul CSJ, 2015, nr.8-9, pag.8.
72
9. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie a RM privind scutirea de taxa de stat în cauzele
de contencios administrativ nr.20. În: Buletinul CSJ, 2013, nr.1, pag.13.
10. Aviz consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a
legii în cazurile nerespectării procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ
nr.4ac-7/2014 din 14.04.2014. În: Buletinul CSJ, 2014, nr.7, pag.7.

Literatura recomandată
11. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenții facultăților de drept. Vol.I. Ediția
a II-a. Chișinău: Epigraf, 2004, 336 p.
12. Diaconu M. Esenţa şi valoarea contenciosului administrativ într-o societate democratică.
În: Revista Naţională de Drept, 2011, nr.9, pag.58.
13. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, 600 p.
14. Meyer-Ladewing J., Pascari A., Fistican E. ș.a. Comentariul Legii contenciosului
administrativ. Chișinău: Cartier, 2002, 176 p.
15. Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrativ: pentru uzul studenţilor. Chişinău: Elena-V.I.,
2005, 268 p.

73