Sunteți pe pagina 1din 26

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „GRIGORE T.

POPA” – IAȘI

FACULTATEA DE BIOINGINERIE MEDICALĂ

Aplicații biomimetice în medicina umană

Master: Biotehnologii Medicale și Biomateriale Avansate, Anul II, Grupa 2

Masterand: Bioing. Constantin Munteanu

An universitar: 2016-2017 – semestrul 2


Aplicații biomimetice în medicina umană

Cuprins

Intro

1. Biomimetica și bionica

2. Istoricul biomimeticii

3. Aplicații biomimetice în medicina umană

4. Concluzii

Bibliografie
Intro

„Privește profund natura și vei înțelege mai bine


orice altceva”.
Albert Einstein

„Avem doar un singur Pământ, un singur


scop. De ce avem atât de multe mișcări?”

Brian Burns – Director of Institute of Environmental Science


at Carleton University

De ce sunt întâlniți toți acești termeni, dacă există doar un singur scop – obținerea de
inspirație din natură în vederea îmbunătățirii design-urilor materialelor sau dispozitivelor?

Biomimetică ● Biomimetism ● Bionică ● Bio-inspirație (inginerie) ● Biognoză (uneori)


Răspunsul la această întrebare ar putea fi faptul că nu este doar un singur scop. Din
punct de vedere istoric, „bionica” a fost inventată de un inginer și psihiatru al Diviziei
Medicale Aerospațiale Air Force, cu accent pe neuroanatomie. „Biomimetica” a fost introdusă
de un bioinginer medical, care în primele stadii ale carierei sale s-a concentrat pe producerea
unui dispozitiv care imita în mod explicit acțiunea electrică a unui nerv. Și, în cele din urmă
„biomimetismul” este un termen care a fost conceput de Janine Benyus, un scriitor de științe
ale naturii, cu o diplomă în managementul resurselor naturale și în literatura engleză de la
Universitatea Rutgers.
Așa că, dacă acești termeni ar fi reexaminați la „microscop” din punct de vedere al
modelelor istorice și semantice, ar sugera clar relația: biomimetism ≠ biomimetică ≠
bionică, pur și simplu pentru că acestea au avut obiective și conotații diferite la bază.
1. Biomimetica și bionica

În esență, biomimetica și bionica sunt două lucruri diferite, însă strâns corelate, fapt
evidențiat în următoarea caracterizare succintă.

Definiție
Bionica este dezvoltarea unui sistem modern sau a unui set de funcții bazate pe un
sistem similar care există în natură.
Biomimetica este procesul de „mimare” a formei, structurii sau funcționării unei
substanțe sau a unui material biologic, care este obținut în scopul de a crea sau de a sintetiza
un produs artificial.

Origini
Bionica a fost introdusă în 1958 de către Jack Steele.
Biomimetica a fost introdusă în 1969 de către Otto Schmitt.

BIONICĂ

BIOMIMETICĂ

Se poate afirma că biomimetica este un subgrup al câmpului numit bionică. Aceasta


din urmă poate fi definită în sens larg ca fiind aplicarea metodelor și sistemelor biologice care
se găsesc în natură, în vederea studiului și proiectării sistemelor de inginerie și tehnologie
modernă. De cealaltă parte, biomimetica se ocupă în mod special cu reacțiile chimice ale
acestor sisteme naturale. Totodată, reacțiile chimice aduse în discuție mai sus, se referă de
obicei la reacții care, în natură, implică macromolecule biologice, cum ar fi enzime sau acizi
nucleici, a căror chimie poate fi replicată folosind molecule mai mici, mai ușor de gestionat in
vitro.
Bionica este știința care se ocupă cu studiul proceselor biologice și al structurilor
organismelor vii, pentru rezolvarea prin similitudine, a unor probleme tehnice. Bionica, ca
denumire, a fost propusă de Jack E. Steele, în 1958, sub forma termenului de bionics, prin
care acesta înțelegea anumite aplicații ale soluțiilor naturale în medicină și aeronautică.
Termenul derivă din rădăcina greacă bion, care înseamnă element de viață. În general bionica
este în prezent acceptată ca o știință interdisciplinară care unește preocupările specialiștilor
din diverse domenii, cum sunt: matematica, geometria, fizica, mecanica, mecatronica,
electrotehnica, electronica, cibernetica, informatica, biologia, medicină, etc., care în
colaborare încearcă să pătrundă secretele organismelor vii pentru a putea folosi soluțiile
identificate în aplicații tehnice clasice, dar și pentru a găsi soluții tehnice care să compenseze
părți mai simple sau mai complexe ale acestora, în cazul în care acestea își pierd
funcționalitatea parțial sau total. Marele avantaj al soluțiilor întâlnite în natură, la organismele
vii, unanim acceptat, este nivelul foarte mare de perfecționare datorită evoluției lor într-o
perioadă foarte lungă de timp. În natură organismele vii au fost perfecționate în milioane de
ani și ca urmare au un grad de optimizare structurală, constructivă și funcțională foarte mare.
Există numeroase exemple care sunt numai bune să provoace interesul studierii
soluțiilor naturale, dintre care unele pot conduce chiar la aplicații tehnice, de ce nu la aplicații
revoluționare. Exemple deosebit de interesante se pot întâlni la toate categoriile importante de
viețuitoare, care sunt conform clasificării din prezent, în general acceptată, după cum
urmează: mamifere, păsări, pești, moluște, insecte, plante etc.
Mai mult, în mod evident, este necesară punctarea câtorva considerații despre om ca
model bionic. Omul este cu siguranță cea mai complexă, perfecționată și optimizată ființă care
există în prezent pe planetă, apariția sa pe planetă fiind plasată undeva în urmă cu 5000-6000
de ani. Un argument în sprijinul afirmației de mai sus este că, cu precădere în ultimul mileniu,
dar mai ales în ultimile două secole, începând din anul 1800, omul a avut și are un rol foarte
important în schimbarea mediului înconjurător natural, prin construcțiile, rețelele de transport,
diferitele amenajări realizate, ca cele hidrotehnice, vehicolele fabricate care se deplasează pe
pământ, în apă și în aer și multe altele.

Fig. 1. Omul bionic (sursa: http://totb.ro/wp-content/uploads/2011/06/OmulBionic11.jpg)


Din punct de vedere strict bionic omul este deținătorul celor mai performante soluții
pentru interacțiunea cu mediul prin sistemle de deplasare și interacțiune cu elementele din
mediul exterior, prin sistemele senzoriale cu care sunt percepuți stimulii generați de mediul
exterior, prin capacitatea cognitivă de procesare a informațiilor recepționate din mediul
exterior și nu în ultimul rând prin calitatea deciziilor luate și puse în practică.
Se poate vorbi cu siguranță de perspectiva unui om bionic sau cvasibionic (Fig. 1),
care cu certitudine va evolua alături de robotul umanoid. Există deja un ochi bionic
performant, un receptor acustic bionic, o inimă bionică, mai multe soluții bionice pentru părți
ale scheletului uman, de asemenea soluții bionice pentru diverse structuri sau organe interne și
altele.

În cele cu urmează, va fi purtată o scurtă discuție despre biomimetică și biomimetism,


ca mai apoi în Capitolul 2 să fie realizat un scurt istoric și în final, atenția să cadă asupra
aplicațiilor din lumea medicală umană.

Biomimetica reprezintă imitarea de modele, sisteme și elemente ale naturii în scopul


de a rezolva probleme umane de natură complexă. Atât termenul de „biomimetică”, cât și cel
de „biomimetism” – termen corelat și suprapus primului în literatura de specialitate, provin
din limba greacă veche. Astfel, biomimetică s-ar descopune: (bios = viață și mimesis =
imitație), iar biomimetism – (mimeisthai = a imita sau mimos = actor, alături de prefixul bios
explicat anterior).
Organismele vii au structuri și materiale evoluate bine adaptate la mediu, de-a lungul
erelor geologice, prin selecție naturală. Biomimetica a dat naștere la noi tehnologii inspirate
de soluții biologice atât la nivel macro cât și la nivel nano. Se poate spune că omul a spus în
tocmai ceea ce a sugerat la un moment dat Albert Eistein: „Privește profund natura și vei
înțelege mai bine orice altceva”; așadar, s-a uitat la natură pentru a găsi răspunsuri la
problemele existențiale ale planetei. Natura a rezolvat probleme de inginerie, cum ar fi
abilități de autovindecare, de toleranță la expunerea la mediul înconjurător și de rezistență,
hidrofobicitate, autoasamblare, precum și valorificarea energiei solare, printre altele.

Un alt răspuns la întrebarea legată de proveniența și scopul biomimeticii este dat în


cele ce urmează. Termenul de „biomimetică” a fost introdus pentru prima dată de Otto
Schmitt, în 1969. El a definit-o ca procesul de mimare a formării, structurii sau funcționării
unei substanțe sau a unui material biologic produs, în scopul de a produce sau de a sintetiza
un produs artificial. Acest fenomen poate fi aplicat la structuri, mecanisme, procese sau
funcții.
Dezvoltarea biomimetice este considerată ca fiind un motor de inovare și de a deveni
popular nu numai în industriile high-tech, dar, de asemenea, în multe industrii tradiționale.
Conform literaturii de specialitate, dezvoltarea materialului este cel mai mare și cel mai
popular domeniul disciplinei biomimetice. Multe tipuri de cercetare au fost efectuate pentru a
produce materiale inteligente, modificatori de suprafață, nanocompozite și a altora.
Fig. 2. Otto Schmitt
(https://biologytodesign.files.wordpress.com/2012/05/web-studio-portrait-of-dr-otto-schmitt-circa-1951.jpg)

Doctorul Otto Schmitt (Fig.2) a fost unul dintre primii giganți ai bioingineriei
medicale, președinte fondator al Societății de Bioinginerie Medicală (Biomedical Engineering
Society) și vice-președinte fondator al Societății de Biofizică (Biophysical Society).

Nanotehnologia este un alt domeniu care utilizează biomimetica ca un instrument


pentru a inova noi aplicații. Biomimetica a devenit, de asemenea, un motor de durabilitate,
deoarece ajută la generarea mai multor tehnologii durabile prin studierea durabilității din
natură. Biomimetica pot fi clasificate în linii mari în trei categorii:
(a) de formă și de funcție;
(b) biocibernetica, tehnologia senzorilor și robotică;
(c) nanobiomimetică.
2. Istoricul biomimeticii

Unul dintre primele exemple de biomimetism a fost studiul păsărilor pentru a permite
zborul uman. Deși nu a reușit să creeze o „mașină zburătoare”, Leonardo da Vinci (1452-
1519) a fost un fin observator al anatomiei și al zborului păsărilor, făcând numeroase note și
schițe de „mașini zburătoare”. Frații Wright, care au reușit primul zbor cu un aparat mai greu
decât aerul în 1903, s-au inspirat din observarea de porumbeilor în zbor. Nu trebuie uitată nici
mitologia greacă, unde Dedal și-a confecționat aripi pentru a scăpa din labirint.

Fig. 3. Desenul „mașinăriei zburătoare” a lui Leonardo da Vinci


(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c5/Leonardo_Design_for_a_Flying_Machine%2C_c._1488.jpg)

Acest desen ar putea reprezenta un etalon pentru tot ceea ce presupune bionica, alături
de biomimetică și biomimetism. De-a lungul anilor, inventivitatea omului nu a lăsat de dorit,
acest domeniu explodând în ultimii ani prin nenumeroase aplicații în diverse domenii. Astfel,
înnotatoarele și cozile balenelor au inspirat designul unor turbine cu aer (Fig.4.), ce s-au
dovedit a fi mult mai eficiente decât cele clasice în materie de viteză și cantitate de energie
creată. Cercetările moderne în domeniul biomimetismului, au inspirat crearea unor adezivi
imitând midiile, panouri solare construite după modelul frunzelor, țesături care imită pielea
rechinilor, colectarea apei din ceață asemenea gândacilor și multe altele.
Cercetatorul Wilhelm Barthlott a examinat suprafața frunzei de lotus și a altor plante.
El a descoperit că structura „neregulată” a frunzei de lotus acționează ca un eliminator de apă,
în așa fel încât apa se scurge întotdeauna de pe frunză odată cu tot praful și cu particulele de
murdărie de pe ea. Această proprietate a fost copiată de către cercetători în cazul unor
materiale artificiale precum aditivi rezistenți la murdărie incluși în vopselurile ce se folosesc
la mașini, sau în cazul ferestrelor de sticlă.

Fig. 4. Turbine de vânt inspirate de cozile și aripioarele balenelor


(http://noulpamant.ro/wp-content/uploads/2014/09/whale-turbines-biomimicry.jpg)

După cum a fost amintit în capitolul anterior, biomimetica a fost inventată de


biofizicianul american Otto Schmitt. Aceast lucru s-a petrecut în timpul doctoratului său când
a pus la punct declanșatorul Schmitt prin studierea nervilor la calmar, încercând să proiecteze
un dispozitiv-replică la sistemul biologic al propagării nervoase. El a continuat să se
concentreze pe dispozitive care imită sistemele naturale și prin 1957 el a perceput o schimbare
biofizică de la acel moment și, după studii îndelungate, avea să propună un nou domeniu, ce
poartă în prezent numele de biomimetică (1969).
Un termen similar, bionică, a fost inventat de Jack E. Steele în 1960, la Wright-
Patterson Air Force Base, în Dayton, Ohio, unde a lucrat și Otto Schmitt. Steele a definit
bionica drept „știința sistemelor care au anumite funcții copiate din natură sau care reprezintă
caracteristicile sistemelor naturale sau a analoagelor lor”.

Etapele cercetării biomimetice

Metoda de cercetare fundamentală în domeniul biomimeticii cuprinde o serie etape


bine definite. La fel ca și substanța lipicioasă găsită pe tălpile picioarelor șopârlelor geckos,
posibilitățile funcționale ale designului inspirat din biologie ar trebui cercetate, în detrimentul
aplicabilității designului așa cum este utilizat de către organism (imitat). Cu toate că
descoperirea sau fuziunea de tehnologii inovatoare este esențială pentru creșterea financiară
(profit), o simplă idee de design creativ poate oferi o mai mare comoditate pentru viața
umană.
Funcționarea organismului, principiile prin care se realizează această funcționare,
reprezintă relația care trebuie să fie stabilită între aceste două. Cunoașterea și aplicarea
diferitelor materiale trebuie să fie acumulate prin cercetare și prelucrare de baze de date
(studii științifice și statistice). Relația dintre structură și funcție vine de obicei de la structura
de suprafață, care poate fi observată printr-o tehnică de microscopie electronică de baleiaj.
Aceste structuri fine joacă un rol important în organism și se spune că acesta ar fi primul pas
al cercetării biomimeticii.
Cea mai mare provocare cu care se confruntă biomimetica este de a determina modul
în care nano- și microstructurile funcționează în relația lor cu organismul și mediul
înconjurător, în special în cazul în care acestea nu au fost pe deplin explorate încă. Găsirea de
exemple substanțiale prin integrarea biologiei, a istoriei naturale sau a științei materialelor
este următorea etapă din acest tip de studiu.
Identificarea diferitelor mecanisme de adaptare, funcționale și de mediu, a
organismelor și proiectarea acestora, reducerea la minim a energiei, toate acestea constituie
cea de-a treia frontieră de cercetare. Un exemplu de succes este acoperirea antireflex, care a
fost inspirată de cele 200 de structuri nanometrice care reflectă razele de lumină vizibilă din
ochiul unei fluture. Natura noilor materiale biomimetice constă în descoperirea structurilor
ierarhice și a funcțiilor corespunzătoare acestora pentru a le remodela în ceva utilizabil.
Combinația dintre materialele nou descoperite cu cercetarea biomimeticii va fi o cheie
pentru înțelegerea aplicațiilor și limitările lor. Utilizările morfologice și funcționale ale noului
material trebuie să fie mai întâi înțelese, împreună cu argumente pro și contra ce fac referire la
biomimetică, iar rezultatele din combinația lor trebuie să fie bine analizate. Cercetarea activă
este realizată pe aceste fronturi, dar a face progrese în aceste domenii este fără doar și poate o
sarcină dificilă.
Structura materialul biologic determinat și funcția acestuia devin sursa principală de
inovare pentru dezvoltarea unui nou material, oferind în același timp, eventuale legături cu
alte materiale. Structura și funcția materialelor deja cunoscute trec prin teste și evaluări care le
ajută să se transforme sau să evolueze în noi materiale. Prin combinarea lor cu progresele
actuale din medicină, chimie și nanotehnologie, pot fi găsite utilizări noi care de ar putea
beneficia omenirea.
3. Aplicații biomimetice în medicina umană

În acest capitol vor fi detaliate câteva exemple de aplicații biomimetice în medicina


umană, urmând ca mai apoi să fie tratate câteva tendințe în ceea ce privește obținerea de
biomateriale biomimerice. Exemplele sunt din domenii medicale cât mai diverse, însă aria
acestora este mult mai largă.

Înveliș polimeric inspirat din țesut endotelial

În acest studiu, o abordare biomimetică a fost implementată pentru a îmbunătăți


compatibilitatea sângelui a materialelor polimerice utilizate pentru a construi sau a acoperi o
varietate de dispozitive medicale care intră în contact cu sângele, cum ar fi grefele vasculare.
Una dintre principalele dezavantaje ale grefei rămâne lipsa unui endoteliu funcțional pe
suprafața luminală a grefei vasculare sintetice, ceea ce poate duce la cazuri de tromboză acută
și la ocluzia ulterioară a vasului. Prin imitarea proprietăților non-trombogenice ale stratului de
celule endoteliale care căptușește peretele interior al vaselor de sânge sănătoase, a fost produs
un nou strat dublu care acționează polimeric. Acest mateiale polimerică de acoperire
biomimetice polimerice imită funcția stratului endotelial prin componenta anti-plachetară,
oxidul nitric, respectiv prin componenta anti-coagulantă, heparina.
Învelișurile compatibile sanguin sunt un bun exemplu de aplicație a biomimeticii în
domeniul dezvoltării de grefe vasculare artificiale din industria biomedicală. Compozitul de
suprafață a unui biomaterial poate avea o influență importantă asupra răspunsurilor biologice.
Schimbarea chimia de suprafață unei grefe sintetice prin acoperirea acesteia cu componente
celulare endoteliale este o modalitate foarte bună de a spori tromborezistivitatea și de a
îmbunătăți în continuare rata de permeabilitate a grefei vasculare. În mod special, acest strat
biomimetic se poate dovedi a fi o soluție mai mult pentru grefele de diametru mic, deoarece
cele cu diametru mare rămân într-o condiție excelentă mai mult de zece ani de la implantare,
în timp ce la grefele vasculare cu diametru mic, de obicei, apare ocluzia la scurt timp după
implantare.
Prin înțelegerea biologiei stratului endotelial și prin capacitatea sa de a controla
tromboza, se pot implementa cu succes astfel de aplicații. Modelele biomimetice, cum ar fi
acest înveliș, sunt utilizate, deoarece ele au deja la activ studii de cercetare biologice care au
dovedit că poate fi asigură fezabilitatea lor. Singurul obstacol rămâne obținerea lor în mod
corect.
Prevenirea epidemiilor bacteriene din spitale: Suprafețele igienice Sharklet ™

Spitalele sunt privite ca locuri în care un pacient merge pentru a se simți mult mai
bine. În mod ideal, acesta este internat în spital cu o problemă și pleacă de acolo cu un leac.
Din păcate, uneori, se poate întâmpla chiar pe dos. În fiecare an, mii de oameni mor din cauza
infecțiilor asociate asistenței medicale (sau HAIs în engleză – healthcare-associated
infections). Pacienții care sunt internați în spital pentru a fi tratați pentru un singur lucru și pe
parcurs, pot lua contact cu o bacterie infecțioasă, cum ar fi Staphylococcus aureus, rezistentă
la meticilină (MRSA) sau cu enterococi rezistenți la vancomicină (VRE). Potrivit Centrului de
Control al Bolilor, aproximativ 1,7 milioane de oameni intră în contract cu astfel de infecții
doar în spitalele din Statele Unite ale Americii în fiecare an.
Multe dintre aceste infecții pot fi prevenite prin respectarea protocolului de igienă
propriu-zis. Unul dintre cele mai multe lucruri pe care medicii și asistentele medicale le pot
face pentru a proteja pacienții lor este să se spele pe mâini înainte și după contactul cu aceștia.
Cu toate acestea, în timp ce acest lucru pare a fi o soluție simplă, mulți medici consideră că
este dificil să se respecte cu strictețe aceste reguli.
Într-o carte a sa, Dr. Atul Gawande explică de ce medicii sunt atât de reticenți să
urmeze procedura corectă de spălare a mâinilor: „În turele de dimineață, rezidenții noștri
verifică cam douăzeci de pacienți pe oră... Chiar dacă întregul proces se va realiza până într-
un minut ăn cazul fiecărui pacient, este încă o treime din timpul petrecut de personal doar
pentru spălatul pe mâini. O astfel de spălare a mâinilor frecvent poate irita, de asemenea,
pielea, care poate duce la o dermatită, care crește numărul de bacterii”. Introducerea de geluri
aseptizare pe bază de alcool a ajutat problema considerabil, dar ratele de infectare sunt încă
ridicate amețitor.
O altă metodă des întâlnită de transmitere a infecțiilor asociate asistenței medicale este
prin contact direct cu suprafețe infectate. Bacteriile pot trăi ore în șir pe suprafețe,
transformând astfel camerele de spital în medii de reproducere bacteriene excelente. Sharklet
Technologies, Inc., o compania cu sediul în Florida, Statele Unite ale Americii, care are ca
domeniu de activitate științele vieții, a dezvoltat o soluție la această problemă: Suprafețele
igienice Sharklet ™ (Fig.5). Aceastea sunt utilizate pentru a acoperi suprafețe care sunt atinse
frecvent de către medici și pacienți, opunând rezistă creșterii bacteriene, fără a utiliza
substanțe chimice sau toxine. Proprietățile anti-bacteriene provin din textura materialului.
Inspirat de modelul de piele de rechin (care rezistă în mod natural de creștere a bacteriilor),
suprafața igienică Sharklet este gravată cu forme de diamante microscopice. Suprafața s-a
dovedit a reduce drastic dezvoltarea bacteriilor, comparativ cu suprafețe netede, fără a
contribui la rezistența la antibiotice.
Fig. 5. Suprafețele igienice Sharklet ™
(http://medicaldesign.com/site-
files/medicaldesign.com/files/uploads/2013/04/pic3_denticles@10microns_HIRES35H.png)

Aplicațiile potențiale ale acestei tehnologii depășesc camera de spital. Compania


Sharklet are planuri de a proiecta un cateter folosind același model, în speranța că va reduce
incidența infecțiilor cauzate de catetere. De asemenea, astfel de materiale ar mai putea fi
utilizate pe suprafețele toaletelor publice, din școli, restaurante, și oriunde în altă parte unde
creșterea bacteriană ar putea reprezenta un risc pentru sănătate.
În cazul în care această tehnologie funcționează și este implementată în spitale în toate
orașele Statelor Unite ale Americii, ar putea avea efecte serioase asupra sistemului de
asistență medicală. În fiecare an, miliarde de dolari sunt cheltuite pentru tratarea infecțiilor
asociate asistenței medicale ce afectează milioane de pacienți. Reducerea numărului de astfel
de infecții va economisi banii dirijați către companiile de asigurare și va permite spitalelor să
realoce resursele utilizate în prezent pentru tratarea problemei. O parte din soluția la această
problemă trebuie să provină și din partea personalului spitalului prin urmarea procedurior,
cum ar fi spălarea mâinilor, dar transformarea suprafețelor din spitale în suprafețe rezistente la
efectul de creștere bacteriană ar ajuta considerabil în lupta împotriva infecțiilor asociate
asistenței medicale.

Cornee artificială obținută pe baza hidrogelurilor biomimetice

Corneea ochiului este poziționată ca lentilă exterioară, servind ca un scut pentru ochi
împotriva prafului și a microbilor. Un alt rol important al acestei lentile este să contribuie la
până la șaptezeci și cinci la sută din puterea de focalizare a ochiului. O cornee deteriorată sau
bolnavă este o cauză de orbire cu probabilitate foarte mare, fiind prezentă la cel puțin zece
milioane de oameni din întreaga lume, iar o cornee diformă este sursă de miopie sau
hipermetropie în cazul mai multor milioane de persoane la nivel global. Cu toate acestea,
datorită unui nou progres în domeniul biomimeticii, s-ar putea, pentru prima dată, să fi fost
descoperită o soluție. Un articol apărut la Universitatea Stanford News la data de 13
septembrie 2006 cuprinde detaliile oferite de autorul Zori Levy cu privire la potențialul pe
care materialul său inovativ biomiemetic l-ar putea avea în domeniul corneei artificiale.

Fig. 6. Cornee artificială


(https://www.reviewofoptometry.com/CMSImagesContent/2006/11/2_13004_0.jpg)

Această tehnologie inovatoare nu este nimic mai mult decât un polimer care este
capabil să rețină o mare cantitate de apă. Materialul, inventat de o echipă de oftalmologi,
bioingineri și ingineri chimici, este numit Duoptix și se poate umfla cu un conținut de apă de
aproximativ optzeci la sută – aceeași capacitate de reținere pe care o prezintă și un țesut
biologic. Un aspect foarte important al acestui hidrogel biocompatibil este că acesta este
transparent, precum și permeabil la nutrienți, inclusiv glucoză, sursa de energie preferată a
corneei. Pentru a face cornee artificială, hidrogelul a fost modelat într-un disc, cu un centru
foarte clar și cu pori foarte mici care populează periferia, permițând celulelor să pătrundă în
cristalinul artificial și să le integreze în țesuturile din jur.
Corneele artificiale (Fig.6) au mai fost dezvoltate în trecut, dar nici una din încercări
nu a fost bine tolerată de către pacienți. În prezent, singura altă opțiune în afară de implantul
de cornee artificială este reprezentată de transplantul de cornee de la cadavre. Cu toate
acestea, țesut donator în cauză are o rată de respingere de douăzeci de procente și o perioadă
de recuperare vizuală de aproximativ șase luni. Acest nou hidrogel are potențialul de a depăși
probleme întâmpinate în trecut prin lentile artificiale simple, rapid de implantat și incredibil
de eficiente.
Acest lucru poate fi privit fără doar și poate ca un progres incredibil în ceea ce privește
biomimetica și aplicabilitatea ei în medicina umană. Acest polimer este denumit artificial ca
urmare a modului în care este produs, cu toate acestea, modelul este inspirat de la molecule
reale, sintetizate de celulele de țesut uman. Practic, deși este artificial punct de vedere tehnic,
acest material este modelat după cel mai bun subiect pe care îl avem: corpul uman în sine.
Poate fi afirmat faptul că, nu există nici o modalitate mai bună de a genera o soluție, decât ca
urmare a modelării după sistemul care creează problema. În plus, această cornee artificială nu
este atât de scumpă din punct de vedere financiar, încât să nu fie chiar la îndemâna multor
persoane care au nevoie de ea. Nu implică o procedură foarte costisitoare și, prin urmare, în
ceea ce privește problemele actuale legate de asistența medicală este opțiunea cea mai
interesantă: fiabilă, durabilă și într-un interval de preț rezonabil.

Bacteria flagelată artificială care acționează micro-roboți în domeniul chirurgiei

Această nouă aplicație tehnologică de proveniență biomimetică pare ceva fantastic,


desprins dintr-o serie de cărți pentru copii numită „Autobuzul magic” (Magic School Bus). Ca
urmare a unui joc de imaginație, niște microboți (mici roboți) cu auto-propulsie ar putea intra
în fluxul sanguin și ar putea facilita livrarea sau eliberarea de medicamente sau ar duce cu
succes la eliminarea plăcii din cheagurile de sânge, ar face intervenții chirurgicale la scară
micro sau alte acțiuni de acest gen, toate sub controlul unui medic. Toate aceste lucruri
enunțare mai sus, care par desprinse din domeniul science-fiction-ului, ar putea prinde contul
în domeniul medicinei umane, devinind din ce în ce mai fezabilă odată cu recenta invenție a
„bacteriei flagelate articifiale" (în engleză: Artificial Bacterial Flagella, prescurtat ABF).
Bacteriile (Fig.7) au fost inventate, fabricate și realizate astfel încât să poată înoata într-un
mod controlabil de către cercetătorii din grupul condus de Bradley Nelson, profesor la
Institutul de Robotică și Sisteme Inteligente de la ETH Zurich, din Elveția.

Fig. 7. Bacterie flagelată artificială


(http://www.chemistry-blog.com/wp-content/uploads/2009/09/metal-flagellum.jpg)

Ceea ce este unic despre acești microboți de dimensiuni într-adevăr microscopice este
modul remarcabil în care ei se aseamănă cu bacteriile flagelate. Variază în mărime de la 25-65
micrometri în lungime, în timp ce bacteriile sunt doar ușor mai mici, cam 5-25 micrometri și
se mișcă la fel ca și bacteriile – prin propulsie de pe coada spiralată (helicoidașă), mișcare
bazată tocmai pe aceea a microorganismelor pe care le imită. Aceste bacterii artificiale sunt
realizate din straturi ultra-subțiri de elemente chimice precum indiu, galiu, arsenic sau crom
depuse cu vapori pe un substrat într-o anumită secvență care formează panglici foarte lungi,
înguste și deosebit de subțiri, care se se încolăcesc mai apoi într-o formă de spirală. Există, de
asemenea, un mic „cap”, atașat la un capăt, făcut dintr-o peliculă tri-strat de crom-nichel-aur,
care prezintă proprietăți ușor magnetice. Acest magnetism este ceea ce permite bacteriilor să
realizeze mișcarea de propulsie, făcându-l astfel controlabil de oamenii de știință, fără a
utiliza nici o energie sau componente auxiliare. Bacteriile flagelate artificiale pot fi
direcționate către un obiectiv specific prin ajustarea puterii și direcției câmpului magnetic
rotativ care este generat de mai multe bobine. Acestea se pot deplasa înainte și înapoi, în sus
și în jos, și se poate roti, de asemenea, în toate direcțiile. În prezent, bacteriile în speță pot
înota la aproximativ aceeași viteză ca și bacteriile, dar oamenii de știință prezic că va exista
posibilitatea creării de bacterii artificiale care poate înota de cel puțin 3 ori mai repede.
Bacteriile flagelate artificiale sunt încă în curs de cercetare de bază și aplicațiile sale în
asistența medicală au de departe oportunități de dezvoltare în viitor; mai mult, odată cu
inventarea acestora, utilizarea microboților în medicină devine din ce în ce mai fezabilă. Una
dintre primele aplicații ale acestei tehnologii va fi, probabil, de observare, urmând a se face
apel la transmiterea de imagini. Nelson consideră că bacteriile sale ar putea fi utilizate în cele
din urmă la nivel celular pentru a repara deteriorarea celulelor sau pentru a elimina placa
(sânge), printre alte aplicații chirurgicale, iar totul va duce la extinderea foarte mult a
capacitătii de asistență medicală de astăzi în ceea ce privește tratarea unei varietăți mari de
boli și tulburări. Teoretic, bacteriile flagelate obținute ar putea fi injectate în fluxul sanguin și
apoi dirijate prin intermediul unui mijloc de control extern, de la distanță. După făcut ce își
vor realiza scopul în organism, acestea vor putea fi eliminate printr-o seringă.
Odată cu dezvoltarea sa ulterioară, tehnologia va deveni probabil mult mai precisă
comparativ cu intervențiile chirurgicale efectuate de medici și va merge mult dincolo de ceea
ce poate face orice medic astăzi. Această operațiune poate fi revoluționară deoarece ea are
aplicații potențiale dincolo de intervenția chirurgicală, inclusiv în cazul livrării de
medicamente. În cazul în care bacteriile flagelate artificiale pot transporta medicamente
pentru celulele țintă cu exactitate, apariția efectelor secundare care se apar în cazul
medicamentelor sistemice de astăzi va fi un lucru de domeniul trecutului. Impactul acestei
tehnologii asupra costului asistenței medicale va depinde mult de aplicabilitate. Administrarea
de medicamente va fi mai scumpă dacă sunt utilizate aceste abcterii artificiale în detrimentul
pilulelor standard, însă unele operații pot fi mai puțin costisitoare odată cu utilizarea
microboților. Multe boli, cum ar fi ateroscleroza, care sunt foarte frecvente în Statele Unite
ale Americii sunt principalii candidați pentru testarea aceastei tehnologii și din această cauză,
microboții au potențialul de a avea un impact enorm asupra medicinei umane în viitor.
Capacitatea echipei lui Nelson de a crea o bacterie artificiale, care se aseamănă atât de
mult din punct de vedere structural și funcțional cu o bacterie flagelată deschide posibilități
nelimitate pentru aplicații biomedicale și demonstrează că utilizarea microboților în medicină
nu poate fi prea departe, în viitor.

Compozitele ranforsate cu fibre aplicate în stomatologie

Înlocuirea ţesuturilor dentare deteriorate şi utilizarea tehnicilor moderne de adeziune


au condus stomatologia restaurativă şi protetică către o nouă eră. Această nouă eră este
caracterizată de tehnici stomatologice minim invazive, care nu utilizează metalul. Deşi
tehnicile de adeziune au cunoscut o evoluţie considerabilă, în special datorită sistemelor de
adeziune a dentinei, în cazul răşinilor compozite s-au înregistrat doar evoluţii minore.
Dezvoltarea sistemelor de umplutură alcătuite din macroparticule au îmbunătăţit rezistenţa la
abraziune şi au dus la scăderea gradului de abraziune a compozitelor, dar în ceea ce priveşte
proprietăţile mecanice şi contracţia la priză au fost înregistrate doar îmbunătăţiri minore.
Domeniul ştiinţific care se concentrează pe imitarea structurilor naturale este cunoscut sub
denumirea de biomimetică. Natura creează componentele materiale şi le combină în
compozite. În majoritatea materialelor naturale care necesită rezistenţă şi duritate ridicată,
constituentul principal al materialului este un număr ridicat de fibre. Exemplele de compozite
care se regăsesc în natură includ lemnul, oasele, ligamentele, dentina şi smalţul. Fibrele, în
cazul în care prezintă o rezistenţă mai ridicată faţă de cea a matricei de legătură şi o adeziune
corespunzătoare la matrice, pot consolida şi întări eficient un material. Din acest motiv,
începând din anii 1950, compozitele consolidate cu fibre (FRC: Fibre-reinforced-composites)
au fost utilizate într-o multitudine de aplicaţii tehnice şi uzuale.

În încercarea de a imita micro-structura fibroasă a compozitelor naturale consolidate


cu fibre din mesteacănul pufos (Betula pubescens) sau din oase, dentină sau tendoane, a fost
creat un nou grup de biomateriale. Acest grup denumit compozit consolidat cu fibre este
utilizat, de exemplu, în cazul punţilor dentare şi în cazul restaurărilor avansate cu compozit.
Interesant este faptul că utilizarea FRC în domeniile stomatologic şi medical a fost lentă, în
ciuda nevoii urgente de materiale cu o calitate estetică şi mecanică ridicată, eficiente sub
aspectul costurilor. În prezent, medicii stomatologi utilizează FRC-urile în cazul lucrărilor
protetice fixe şi mobile, în stomatologia restaurativă, ortodonţie, endodonţie şi
periodontologie. Cele mai noi aplicaţii au fost descoperite în domeniul chirurgiei, unde
implanturile sunt fabricate din FRC. O inovaţie a FRC-urilor a avut loc odată cu introducerea
lui everStick® (Fig.8) în 2000 de către Stick Tech Ltd, membră a GC Group, iar acum printr-
un nou compozit de umplutură, everX Posterior, care extinde şi mai mult aplicaţiile FRC-
urilor.

Fig.8. FRC everStick®


(http://www.preat.com/EverstickBigcr.JPG)

Înlocuirea dinţilor lipsă

Cea mai comună aplicaţie a FRC-urilor este înlocuirea unuia sau mai multor dinţi
lipsă. Protezele dentare fixe (PDF) pot fi realizate fie direct în cavitatea orală, fie în cabinet
sau în laboratorul dentar. Elementul de fixare al PDF-ului poate varia de la suprafaţa aripilor
de adeziune până la inlay-uri, onlay-uri, coroane şi pivoţi pentru canalul radicular. PDF-urile
realizate din FRC şi compozit răşinic pentru stratificare de calitate ridicată reprezintă soluţii
definitive cu o durată de viaţă funcţională de peste 10 ani.
O caracteristică specială a everStick® FRC este structura polimerică dintre fibrele de
sticlă silanizate. Polimerul este un amestec de polimeri termosensibili şi termoplastici, care
formează o structură de reţele polimerice semi-interpenetrante (semi-IPN). Structura semi-
IPN întăreşte matricea polimerică, uşurează manipularea FRC-ului şi oferă o zonă de adeziune
adecvată pentru faţetele din compozit şi cimenturile de cimentare. Când un medic stomatolog
sau un tehnician dentar realizează planul de tratament cu FRC trebuie să acorde o atenţie
deosebită corectitudinii designului structurii de suport şi utilizării unui sistem de adeziune
foarte bun. Structura everStick® PDF conţine următoarele elemente:

 Structura principală (combină bonturile şi oferă suport vertical)


 Coroane/aripi de adeziune (oferă rezistenţă împotriva forţelor de torsiune)
 Suport pentru corpul de punte (elimină riscul de delaminare a corpului de punte)

Restaurările cu compozit

Eşecurile restaurărilor cu compozit se datorează de obicei cariilor secundare şi fisurilor


din compozit. Acestea sunt relaţionate cu proprietăţile materialului; în special compozitele de
restaurare sunt predispuse la propagarea fisurilor şi prin urmare prezintă o toleranţă scăzută la
deteriorare, determinând apariţia fisurilor. Pe de altă parte, umpluturile cu macroparticule
menţin compozitul izotropic din punct de vedere al proprietăţilor sale multiple, inclusiv
contracţia la priză. Contracţia determină spaţii între umplutură şi dinte şi creează o
predispoziţie la apariţia cariilor secundare. Cercetările referitoare la utilizarea FRC în cazul
restaurărilor dentare au demonstrat cum structura unui dinte restaurat este mai biomimetică.
everX Posterior este un compozit îmbunătăţit cu fibre scurte care se utilizează pentru a înlocui
ţesutul în cazul dinţilor deterioraţi, în special dentina. Fibrele din everX Posterior imită
colagenul din dentină şi oferă dintelui restaurat o rezistenţă crescută, şi în acelaşi timp fibrele
controlează şi reduc la minim contracţia la priză. everX Posterior este utilizat ca înlocuitor de
dentină, de ex. partea exterioară a restaurării, care imită smalţul, este realizată din compozit
răşinic hibrid de calitate ridicată.

Brațul robotic care imită tentaculul caracatiței – instrument chirurgical de viitor

Un braț de robot care se poate îndoi, întinde și răsuci prin medii aglomerate a fost creat
de un grup de cercetători din Italia.
Inspirat de cele opt brațe ale caracatiței, dispozitivul (Fig.9) a fost proiectat special
pentru operații chirurgicale, pentru a permite medicilor să acceseze cu ușurință regiuni
îndepărtate, limitate ale corpului și, odată ajuns acolo, să poată manipula organele moi, fără a
le deteriora. Se crede că dispozitivul ar putea reduce numărul de instrumente și, astfel,
inciziile de intrare necesare în operațiile chirurgicale, o parte a brațului fiind utilizată pentru a
manipula organele, în timp ce cealaltă parte funcționează activ.
Fig.9. Brațul robotic care imită tentaculul caracatiței
(http://cdn.wonderfulengineering.com/wp-content/uploads/2015/05/Robotic-arm-octopus2.png)

Dispozitivul (Fig.), care a fost prezentat în mai 2015, în literatura de specialitate,


deține un avantaj cheie comparativ cu instrumentele chirurgicale tradiționale, datorită
capacității sale de a se transforma rapid dintr-un instrument de îndoire, flexibil, într-un
instrument rigid. Acesta a fost inspirat de cele opt brațe extrem de flexibile ale caracatiței,
care nu au nici un suport rigid, scheletic, reușind astfel să se adapteze cu ușurință la mediul
înconjurător, prin răsucire, prin schimbarea lungimii brațelor sau îndoirea lor în orice direcție,
în orice punct.
Pentru a obține același efect în cazul brațului robotizat, cercetătorii de la Școala de
Studii Avansate Sant'Anna din Italia, au construit un dispozitiv care a fost realizat din două
module de interconectare identice. Fiecare modul ar putea fi făcut să se deplaseze prin inflația
a trei camere cilindrice care au fost repartizate la intervale egale în interiorul modulului. Prin
alternarea și combinarea inflației din cele trei camere, modulul poate fi făcut să se îndoaie și
să se întindă în direcții diferite.
Rigiditatea celor două module poate fi controlată prin exploatarea unui „fenomen
granular de bruiere”, în care o membrană flexibilă din interiorul modulului este umplută cu un
suport granular. Atunci când vidul este aplicat pe membrană, crește densitatea acestuia și
întreaga membrană devine rigidă.
Autorul principal al studiului, Dr. Tommaso Ranzani, a precizat că un mediu extrem
de provocator și non-structurat este reprezentat de către corpul uman, în care capacitățile
caracatiței pot oferi mai multe avantaje decât instrumentele chirurgicale tradiționale. Tot
acesta a relatat că, în general, caracatița nu are structuri rigide și, astfel, își poate adapta forma
corpului său la mediul în care se află. Profitând de lipsa suportului rigid scheletic, cele opt
brațe extrem de flexibile și lungi se pot răsuci, își pot schimba lungimea sau se pot îndoi în
orice direcție, în orice punct de-a lungul brațului.
În studiul lor, cercetătorii au efectuat o serie de teste de caracterizare a dispozitivului
robotizat, arătând că acesta s-ar putea îndoi la unghiuri de până la 255° și se poate întinde
până la 62% din lungimea sa inițială. Mecanismul de rigidizare a fost în măsură să ofere
creșteri de rigiditate de la 60% până la 200%.
Capacitatea brațului robotic de a manipula organele în timp ce sarcinile chirurgicale
sunt efectuate a fost demonstrată cu succes în scenariile simulate, în care organele au fost
reprezentate de baloane umplute cu apă.
Ranzani a declarat că sarcinile chirurgicale tradiționale necesită adesea utilizarea unor
multiple instrumente specializate, cum ar fi cleme, pense, retractoare, sisteme de vizualizare și
decodoare, pentru a efectua o singură procedură. A mai adăugat că dispozitivul realizat de
echipa sa de cercetători reprezintă primul pas pentru crearea unui instrument care este capabil
să îndeplinească toate aceste sarcini, precum și de a ajunge la zonele îndepărtate ale corpului
în condiții de siguranță, sprijinind și protejând organele din jurul locului țintă.

Membrane biomimetice pentru aplicații cu senzori și de separare

Membranele biologice constituie setul de membrane care definesc granițele și


organitele din celulele vii – unitățile structurale și funcționale ale tuturor organismelor vii
cunoscute. Integritatea celulei depinde de capacitatea sa de a separa interiorul de exterior și, în
același timp, de a permite transportul masiv al materiei în interiorul și în afara celulei. Natura
a îndeplinit elegant această provocare prin dezvoltarea de membrane sub formă de bistraturi
lipidice, în care sunt încorporate proteine de transport specializate și extrem de eficiente.
Acest lucru ridică întrebarea: este posibil în vederea imitării membranelor biologice
de a crea dispozitive cu senzori și / sau bazate pe procese de separare membranarp? În
dezvoltarea tehnologiei senzorilor / separării biomimetice, ambele canale (canale de ioni și
apa) și transportatorii (proteinele-carrier) sunt importante. În general, fiecare clasă de proteine
de transport conduce specii moleculare specifice, în interiorul și în afara celulei, împiedicând
trecerea altora, reprezentând o proprietate critică pentru conservarea generală a celulelor pH-
ului intern și a concentrației de sare. Ambele canale de ioni și apă sunt proteine de membrană
cu pori foarte eficiente, capabile să transporte soluții la viteze foarte mari, de până la 10
molecule pe secundă. Proteinele purtătoare au, în general, o cifră de conversie mai mică, dar
sunt capabile de transport contra gradienților. Pentru ambele clase de proteine, proprietățile
lor de flux unice le fac capabile de a fi utilizate ca dispozitive biomimetice senzor / de
separare.
Un dispozitiv ideal cu senzori / de separare necesită matricea biomimetică suport
practic impermeabilă la nimic altceva decât la solutul în cauză. Cu toate acestea, o astfel de
matrice suport va avea în general permeabilități mai limitate pentru apă, electroliți și non-
electroliți. Fezabilitatea unui dispozitiv biomimetic depinde astfel de contribuția relativă de
transport de proteine și de matricea biomimetică de suport. De asemenea, problema stabilitătii
proteinei încorporate trebuie să fie abordată, iar matricea biomimetică a proteinei trebuie să
fie încapsulată, în scopul de a proteja și de a o face suficient de stabilă într-o aplicație finală.
Tendințe în materiale medicale biomimetice: hidrogeluri polimerice

Hidrogelurile polimerice s-au aflat în centrul atenției în diverse aplicații biomedicale,


datorită asemănărilor structurale față de matricea extracelulare nativă, precum și prin
proprietățile multiple de care sunt caracterizate. Până în prezent, diferite tipuri de hidrogeluri
polimerice au fost dezvoltate prin intermediul unor mecanisme de legătură sau prin
încrucișare fizico-chimică, care pot fi aplicate fie ca implanturi terapeutice sau vehiculele
terapeutice pentru eliberarea medicamentului și regenerarea țesutului controlat [1]. În mod
specific, hidrogelurile polimerice obținute în inginerie au fost utilizate pe scară largă, fie ca
purtători de medicamente cu eliberare controlată care facilitează regenerarea tisulară și
repararea sau ca micromediu extracelular artificial care susține celulele 3D sau de creștere a
organelor [2, 3].

Vehicule terapeutice

În ultimul deceniu, hidrogelurile polimerice au fost utilizate ca un purtător pentru a


furniza agenți terapeutici (de exemplu, factori de creștere, celulele sau alte molecule
bioactive) pentru regenerarea tisulară [4]. Recent, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea
de materiale avansate obținută pe bază de hidrogeluri, care permit un control mult mai bun
asupra eliberării spațiale și temporale a agenților terapeutici pentru a îmbunătăți eficacitatea
terapeutică. Aceste materiale hidrogelice inginerești pot juca un rol nu numai ca vezicule de
livrare pentru agenții terapeutici, dar, de asemenea, pentru a stimula regenerarea țesutului în
mod direct și repararea prin interacțiuni fizico-chimice între materiale și țesuturile gazdă. Park
și colaboratorii săi au dezvoltat un micro / nanogel compus dintr-un microgel reticulabil pe
bază de gelatină obținut in situ și și nanogeluri bazate pe heparină auto-asamblabile, care pot
servi ca un purtător de factor de creștere injectabil pentru regenerarea musculaturii uretrei [5].
S-a observat că incorporarea unui factor de creștere încapsulat în nanogel pe bază de heparină
într-o matrice de gelatină a permis compozitelor din hidrogel să elibereze agentul terapeutic în
mod continuu până la 4 săptămâni, ceea ce duce la îmbunătățirea regenerării musculare a
uretrei și la recuperarea funcției lor biologice. Într-un studiu, Park și Gerecht au dezvoltat
hidrogeluri hipoxi-inductibile care pot oferi un micromediu hipoxic artificial atunci când este
injectat în organism, facilitând regenerarea și creșterea țesuturilor. Aceste abordări inovatoare
au valori considerabile, și, prin urmare, dețin un mare potențial pentru medicina tisulară
regenerativă.

Micromedii extracelulare artificiale

Recent, mulți cercetători sunt interesați în utilizarea micromediul extracelular artificial


folosind materiale pe bază de hidrogel biomimetic pentru a sprijini creșterea celulelor. Aceste
microclimate celulare proiectate sunt create prin „croiala” scheletului polimeric cu molecule
de răspuns celular (de exemplu, peptide de adeziune celulară sau peptide proteolitice), care
sunt esențiale pentru susținerea creșterii celulare 3D [7]. În plus, este bine cunoscut faptul că
micromediul celular nativ conține gradienși apațiali în diferite proprietăți fizico-chimice,
inclusiv proteine de matrice, gradienți de oxigen, rezistență mecanică și proprietăți de
microstructură [8, 9]. Prin combinarea acestor parametri, micromediile sintetice au fost
utilizate fie pentru a crea constructe tisulare tridimensionale pentru regenerarea țesutului sau
pentru a genera modele de boli prin inginerie (de exemplu, tumori „inginerești”, modele
vasculare, modele ale pielii și ficatului) pentru o mai bună înțelegere a biologiei celulare și
moleculare, dar și a rezultatelor clinice. Mai recent, au fost folosite combinații de hidrogeluri
polimerice cu tehnici de micro / nano-fabricație (de exemplu, cu ajutorul microfluidelor și a
imprimării 3D) pentru a recapitula cu mai multă precizie complexitatea mediilor celulare
native [10, 11, 12].

Tendințe în materiale medicale biomimetice: proiectarea polimerilor electrici pentru


biomimetică

Țesuturile și celulele din corpul nostru sunt puternic afectate de semnale electrice, cum
ar fi domeniul electric și actuale, și, în același timp, utilizează semnale electrice ca factori
importanți care controlează condițiile fiziologice [13]. De exemplu, dezvoltarea corporală și
regenerarea țesutului embrionar sunt cunoscute drept chestiuni ce implică semnale electrice
[14]. Exemplele simple includ celule excitabile electric, cum ar fi neuroni, cardiomiocite,
mioblaste, care utilizează semnale electrice pentru funcțiile inerente [15]. În mod surprinzător,
studii recente au aratat că alte tipuri de celule, cum ar fi celulele stem, răspund la stimularea
electrică și prezintă comportamente celulare diferite [16]. În consecință, s-a semnalat o
creștere a atenției la un mod eficient de a furniza sau de a înregistra semnale electrice sau pe
cele provenite de la sisteme biologice. Pentru a media în mod eficient semnale electrice între
surse electrice (de exemplu, electrozi) și sisteme biologice, sunt necesare materiale care
posedă o bună conductivitate electrică. Diferite materiale conductoare, inclusiv metale, oxizi
metalici, nanomateriale de carbon și polimeri conductori, au fost utilizate pe scară largă
pentru a construi interfețe conductive. Dintre aceste materiale conductoare de electricitate,
polipirolul (PPy), politiofenul (PT) și PEDOT-ul sunt materiale organice conductoare [17].
Comparativ cu alte materiale conductoare, acești polimeri conductivi oferă câteva avantaje
importante, cum ar fi biocompatibilitate, ușurință în modificare, rigiditate mai scăzută și
activitate redox. Prin urmare, acești polimeri conductori au fost utilizați pe scară largă ca un
material întreg sau componente în „schele” tisulare, senzori, bioelectrozi și așa mai departe.
Țesuturile native și mediile sale sunt foarte bine organizate și proprietățile lor sunt
armonizate pentru a permite reperea activităților modulatoare biologice. În funcție de stările
fiziologice și patologice, medii native pot răspunde în mod activ și pot schimba în mod
dinamic compoziția lor, structurile și bioactivitățile [18]. Prin urmare, efectele profunde au
fost făcute pentru a încorpora proprietățile mediilor native (biomimetică). De asemenea,
polimerii buni conductori de electricitate pot fi adaptați să livreze indicii suplimentare pe care
țesuturile native le prezintă. De această abordare va beneficia producția de materiale eficiente
pentru o gamă largă de aplicații, cum ar fi medicina regenerativă și biocompatibilitatea pe
termen lung a implanturilor. În plus, față de activitatea electrică, factori importanți care
trebuie luați în considerare în fabricarea biomaterialelor conductoare biomimetice includ
rigiditate mecanică, structuri și bioactivități. De reținut, materialele conductoare biomimetice
trebuie să fie proiectate și fabricate pentru a obține cele mai bune răspunsuri în funcție de
sistemul biologic țintă.
În primul rând, în comparație cu rigiditatea polimerilor conductive (>MPa), cele mai
multe țesuturi sunt caracterizate de o moliciune de la câțiva Pa (țesuturile cerebrale) la kPa, cu
excepția oaselor [19]. Această nepotrivire mecanică nu numai că produce direcția slabă a
răspunsurilor celulare dar, de asemenea, reacții tisulare inflamatorii [20]. De exemplu,
celulele și țesuturile, în special celulele stem, prezintă în general o creștere rapidă și specifică
și o diferențiere atunci când sunt cultivate cu materiale ce prezintă proprietăți mecanice
similare cu cele ale țesuturilor native [21]. Prin urmare, acest lucru indică nevoia de
dezvoltare din materiale conductoare mai moi și flexibile. În acest scop, materialele
compozite hibride au fost fabricate prin amestecarea sau cultivarea polimerilor conductori cu
materiale elastice sau hidrogeluri. Interesant, hidrogelurile conductoare pot imita moliciunea
mecanică a țesuturilor moi native prezentând zeci de kPa conform modulului lui Young [22].
Cu toate acestea, scăderea rigidității însoțește afectarea conductivități electrice, care trebuie să
fie depășită în studiile viitoare. Cu toate acestea, din moment ce unele aplicații biomedicale au
nevoie de curenți mici, hidrogelurile conductoare vor fi la rândul lor foarte utile.
O altă proprietate importantă este structură, care poate servi drept caracteristică
biomimetică a matricei extracelulare, prezentând inclusiv porozitate, micro sau nano-structuri
[23]. Progresele în tehnologii permit fabricarea unor astfel de materiale conductive structural
eficiente, care permit producerea de structuri subcelulare cu importanță biologică. De
exemplu, cu fasciculul de electroni cu modele litografiate de PPy ar putea facilita polarizarea
neuronilor din hipocampusul embrionar [24]. De asemenea, diverse structuri fibroase de
polimeri conductivi pot fi obținuți prin electrorotire directă, separarea fazelor și nano-
stratificarea de saltele nanofibrilate [25]. De remarcat, studii recente efectuate de Hardy și
colaboratorii au demonstrat o osteogeneză îmbunătățită a celulelor stem mezenchimale umane
cultivate din nanofibre de mătase cu PPy prin stimulare electrică [26], sugerând rolurile de
cooperare sau de adiție ale reperelor topografice și electrice ca materiale funcționale
biomimetice. De asemenea, s-au produs o varietate de nanofibre conductoare pentru diferite
tipuri de celule.
Pe scurt, polimerii conductivi biomimetici pot oferi o mare promisiune pentru a
modula în mod activ sistemele biologice. Cu toate acestea, o mai bună mimare a
caracteristicilor țesuturilor țintă și demonstrarea lor sunt lucruri necesare. Biomateriale pe
bază de polimeri cu conductivitate de înaltă performanță vor fi foarte benefice pentru aplicații
de inginerie tisulară, de eliberare controlată de medicamente și pentru obținerea de
bioelectrozi biocompatibili.

Tendințe în materiale medicale biomimetice: proiectarea de biomateriale pentru ingineria


țesutului nervos

Design-ul biomaterialelor optime pentru regenerarea țesuturilor și organelor umane


vătămate joacă un rol crucial în ingineria țesuturilor și în medicina regenerativă, în special
pentru sistemul nervos foarte complex, [33, 34]. Biomimetica, o știință care mimează
fenomenele naturale ale unui sistem biologic în ceea ce privește compoziția, structura și
funcția ca model de inginerie a noi materiale și sisteme, a fost o strategie promițătoare pentru
a inspira proiectarea și fabricarea de biomateriale noi pentru ingineria tisulară și pentru
medicina regenerativă. Din punctul de vedere al biomimeticii, o nouă generație de
biomateriale ar trebui să servească nu doar drept sprijin structural, dar, de asemenea, ca
micromedii artificiale care imită nișe de celule stem naturale pentru a furniza semnale
capabile să stimuleze în mod intenționat răspunsurile celulare specifice la nivel molecular
pentru medierea regenerării țesuturilor vii cu refacerea completă a structurii și funcției
normale [33, 34, 35]. Proprietățile biomaterialelor, cum ar fi arhitectura materialului,
proprietățile mecanice, topografia de suprafață, proprietățile chimice și liganzii biologici s-au
dovedit a exercita influențe asupra indicilor de reglementare privind evoluția celulelor stem,
atât in vivo și in vitro.
Studii anterioare indică faptul că proprietățile biofizice ale biomaterialelor sunt
parametri foarte importanți de design în pregătirea nișei de regenerare artificială pentru
regenerarea nervilor. De exemplu, rigiditatea / elasticitatea substratului de bază ar putea
direcționa soarta celulelor stem și chiar reglementa diferențierea lor de genealogie [36, 37].
Celulele stem neuronale adulte au prezentat o favorizare a diferențierii neuronale pe
substraturi moi (100-500 Pa), în timp ce pe substraturi mai rigide (1,000-10,000 Pa) a condus
la diferențiere glială. În plus, s-a sugerat că soarta celulelor stem mezenchimale (CSM) poate
fi, de asemenea, condusă de o matrice de elasticitate de 0,1 ~ 1 kPa față de diferențierea
neuronală. Prin urmare, biomaterialele concepute pentru regenerarea țesutului neuronal ar
trebui să aibă o rigiditate mai mică pentru a imita matricea extracelulară moale al țesutului
neuronal, care are efecte pozitive asupra studiului. Mai mult decât atât, s-a concluzionat că
microstructurile de biomateriale sunt aliniate de o importanță vitală in ingineria țesuturilor
nervoase bazate pe idei biomimetice. Țesuturile nervoase naturale, nu la fel ca majoritatea
altor țesuturi vii, au orientat ierarhic structuri dintr-un singur axon neuronal către fibrele
nervoase care sunt strâns legate de transmiterea direcțională a impulsurilor nervoase. Studiile
anterioare au arătat că structura aliniaă a fost identificaă pe larg în proiectarea conductelor
nervoase datorită capacității de promovare a alinierii și a elongației în regenerarea axonului și
în reglarea diferențierii neuronale preferențiale a celulelor stem [38, 39, 40]. De aceea, un
biomaterial potrivit pentru regenerarea nervilor trebuie să fie moale cu elasticitate redusă
seamăna cu matrice neuronale naturale, și în același timp are structuri 3 dimensionale structuri
de aliniere.
4. Concluzii

Biomimetica a fost utilizată și a avansat chiar și fără cercetare formală în multe


domenii. Acumulând idei creative ca fundament, omenirea a accelerat viteza de dezvoltare și
de evoluție a civilizației. Cu toate acestea, o astfel de industrializare rapidă a dus la poluarea
mediului și la lipsa de resurse naturale, care amenință supraviețuirea și viitorul omenirii. Ca
urmare, a devenit critică și urgentă nevoia de a găsi metode alternative în ingineria
materialelor, produselor și serviciilor. Biomimetica este cea mai bună metodă ca potențial
pentru a face față la dezvoltarea viitoare a civilizației, la poluarea mediului înconjurător,
precum și la amenințările privind lipsa resurselor.
Se consideră că biomimetica are cel mai mare potențial de a fi în armonie cu natura în
timp ce conduce la rezultate mai bune decât orice mijloace artificiale de dezvoltare.
Animalele, plantele, insectele și s-au utilizat o astfel de tehnologie pentru a stabili
ecosistemului lor fără efecte negative asupra naturii, și un astfel de comportament și mod de
viață este ceea ce ar putea avea nevoie oamenirea, în epoca actuală. Chiar și creaturi slabe
arată că acestea au evoluat în structurile lor de ADN și de suprafață pe perioade lungi de timp
și conțin un set comprimat de informație tehnologică, care poate fi studiată și implementată.
Ca și în cazul multor idei mari, biomimetica a pornit de la simpla imitație a
organismelor naturale. De-a lungul timpului, ea a evoluat prin integrarea și combinarea cu
știința și ingineria modernă pentru a ajuta la descoperirea de noi materiale, modalități de
combinare a nano / microstructurilor, la aplicații și modalități alternative de producție.
Biomimetica s-a dezvoltat de la simpla imitație într-un stadiu în care sunt folosite structurile
și funcțiile naturii pentru a crea. În curând, va fi posibilă trecerea la o etapă următoare, în
cazul în care pot fi aplicate principiile nou-descoperite de biomimetică pentru a ne ajuta la
crearea unei economii ce urmează o mai bună evoluție naturală și de dezvoltare. Prin
construirea tehnologiei într-o astfel de manieră, există posibilitatea creării unui viitor mai
stabil și mai productiv în cazul în care produsele sunt mai degrabă mai biodegradabile și mai
compatibile cu natura, decât să fie distructive.
Creativitatea omului de a duce la obținerea de noi materiale și de inovare este limitată
de cât de mult este acesta capabil să desprindă idei din natură. Fiecare organism de pe Pământ
a evoluat prin adaptarea și supraviețuirea la organismul cel mai adaptat. Creaturile au pierdut
slăbiciunile și și-au păstrat acele tehnologii care le mențin mereu puternice. Ca ființe umane,
omul are responsabilitatea de a fi administratorul acestei resurse în ideea de a crește calitatea
vieții, în timp ce luptă să depășească forțele degenerative care pot distruge mediul
înconjurător și condiția umană. Progresele din biomimetică dețin cheia unei evoluții mai
cooperante și a dezvoltării tehnologice.
Bibliografie

 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4572716/
 http://www.ipa.fraunhofer.de/en/biomimetics_medical_engineering.html
 https://biomaterialsres.biomedcentral.com/articles/10.1186/s40824-016-0053-7
 http://www.biomimeticsummit.com/biomimetics-in-medical-engineering/
 http://biomimetics-biol0170.blogspot.ro/
 http://www.intechopen.com/books/biomimetics-learning-from-nature/lipid-based-
biomimetics-in-drug-and-vaccine-delivery
 http://www.doctoruldedinti.info/fibrele-schimba-stomatologia/
 http://www.descopera.ro/stiinta/8510711-biomimetismul-cand-tehnologia-ia-lectii-de-
la-natura
 https://www.natgeo.ro/stiinta/cercetare-si-tehnologii/8624-biomimetica
 https://phys.org/news/2015-05-octopus-arm-future-surgical-tool.html
 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/19636543
 http://noulpamant.ro/articole/stiinte-de-frontiera/biomimetismul-natura-este-aici-ca-
ghid/
 http://ngm.nationalgeographic.com/2008/04/biomimetics/tom-mueller-text
 http://www.agir.ro/buletine/2489.pdf
 http://www.descopera.org/biologie-si-tehnica-bionica/
 https://biologytodesign.wordpress.com/2012/05/08/design-biology-linguistics/
 http://www.differencebetween.com/difference-between-bionics-and-vs-biomimetics/