Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

CAPITOLUL 1

STUDIU BIBLIOGRAFIC PRIVIND

ÎNGRĂŞĂMINTELE ORGANICE

1. 1. Conceptul privind gunoiul de fermă

Materia organică prezintă o complexitate de aspecte, fie că este vorba

de materia organică permanentă, fie că este vorba de cea încorporată anual
în sol.
Astfel, toate procesele fizice, chimice şi biologice, care, în mod
obişnuit, sunt catalizatori ai proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor,
sunt prezente acolo unde se face simţită şi prezenţa materiei organice.
Toate acţiunile materiei organice depind de reacţia solului, de climă, de
factorul antropic şi nu în ultimul rând, de însăşi compoziţia materiei organice
încorporate în sol.
Este binecunoscut faptul că, materia organică este unul din principalii
factori ai menţinerii fertilităţii solului, contribuind, în mare măsură şi la procesul
de obţinere al producţiilor vegetale de calitate superioară.
În acest scop, este absolut necesar să se asigure un ciclu echilibrat al
materiei organice, prin restituirea (în sol) acelei cantităţi care a fost
descompusă în urma cultivării plantelor (23,25).
Îngrăşământul organic. Acesta reprezintă o substanţă compusă, de
natură organică, folosită pentru sporirea fertilităţii solului şi a producţiei
agricole.
Îngrăşământul organic poate fi de origini diferite, astfel:
- naturală (gunoi de grajd, purin, tulbureală);
- bacteriană (nitragin, azotobacterin);
- vegetală (culturi de leguminoase, graminee);
- mixtă (resturi vegetale şi animale, în amestec cu resturi minerale).
Gunoiul de grajd reprezintă dejecţiile solide şi lichide (materiile fecale şi
urina, eliminate din organism în urma proceselor de digestie şi metabolizare a
hranei şi apei în amestec cu paiele de aşternut). Gunoiul de grajd se adună
pe platformă, unde fermentează timp de 2 – 4 luni, după care se utilizează ca

9
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

îngrăşământ organic, fiind valoros şi universal (poate fi folosit pe toate solurile

şi la toate plantele).
Gunoiul provenit de la taurine este foarte valoros pentru fertilizarea
solurilor şi creşterea producţiei plantelor la unitatea de suprafaţă datorită
elementelor nutritive pe care le conţine şi capacităţii fertilizante.
Astfel, gunoiul de taurine conţine: 0,4% N; 0,2% P 2O5; 0,5% K2O şi
0,5% CaO. În consecinţă, conţine 25% substanţă organică, iar
oligoelementele sunt mediu reprezentate.
De asemenea, gunoiul de taurine asigură în sol un pH neutru şi are o
eficacitate fertilizantă ridicată (45/35/25, în primul, al doilea şi al treilea an).
Îngrăşămintele organice naturale provin din gospodăriile individuale, de
la fermele şi complexele de creştere a animalelor, de la staţii de epurare şi pot
fi de consistenţă solidă până la lichidă, pot fi proaspete sau în diferite faze de
fermentare.
Dintre îngrăşămintele organice naturale cele mai răspândite şi cu
valoare fertilizantă mare, sunt cele provenite de la animale.
Principalele categorii de reziduuri zootehnice sunt: reziduurile de
digestie – materiile fecale şi reziduurile de metabolism – purinul (71).
Reziduurile de digestie se prezintă ca o materie de consistenţă
variabilă, structură păstoasă, pigmentată diferit şi cu miros caracteristic (71).
Materiile fecale, sunt la emisie, o rezultantă a digestiei furajelor
ingerate, în care se disting: fracţiunea ingerată, dar nedigerată, fracţiunea
digerată, dar neabsorbită şi fracţiunea adăugată.
Aceasta din urmă este formată din apă şi electroliţi, secreţii ale
glandelor digestive, epitelii exfoliate, excreţii prin tubul digestiv,
microorganisme simbionte şi cataboliţii acestora (65).
Egesta este deosebit de importantă în acţiunea de reintegrare în
circuitul sol – plantă – animal, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
calitativ.
Structura şi consistenţa materiilor fecale sunt determinate de mai mulţi
factori, printre care enumerăm: specia, categoria de animale, caracteristicile
fizico-chimice ale raţiei, etc.

10
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

În funcţie de compoziţia şi consistenţa dejecţiilor animale, acestea se

împart în: păioase, păstoase şi semilichide.
Dejecţiile păioase sunt formate din fecale, urină, apă de spălare,
aşternut şi resturi de furaje. Acestea rezultă din sistemul de creştere şi
exploatare a animalelor, în stabulaţie legată sau liberă, pe aşternut permanent
sau temporar.
Dejecţiile păstoase sunt constituite din fecale, urină şi cantităţi reduse
de apă.
Acestea se obţin în adăposturile în care se practică creşterea şi
exploatarea fără aşternut, prin depunerea de către animale a fecalelor şi
urinei pe pardoseală continuă şi discontinuă.
Calitatea îngrăşământului organic, obţinut din dejecţiile păstoase este
inferioară aceluia obţinut din dejecţiile păioase, datorită pH-ului acid, valorii
fertilizante mai scăzute şi a potenţialului poluant sub raport microbiologic, mai
ridicat.
În vederea îmbunătăţirii valorii nutritive şi a reducerii potenţialului
poluant a fertilizantului rezultat din dejecţiile păstoase, se practică cu bune
rezultate compostarea.
Compostarea constă în amestecul părţii solide a dejecţiilor păstoase în
raport de 1/3 cu resturi vegetale uscate, tocate.
Amestecul se aşează în platforme, în care prin fermentare aerobă se
dezvoltă temperaturi de peste 60oC.
Gunoiul de grajd, în funcţie de gradul de descompunere, se poate
clasifica în următoarele categorii (26):
- gunoi de grajd proaspăt, nefermentat – conţine paie rezistente şi de
culoare aproape neschimbată; mustul de gunoi este tulbure şi de
culoare roşcată;
- gunoi de grajd semifermentat – conţine paie de culoare brună şi
rezistenţă scăzută la rupere; mustul de gunoi este de culoare brună
negricioasă; masa gunoiului este mai redusă cu cca 20 – 30% faţă de
cea iniţială;
- gunoi de grajd fermentat – formă în care paiele nu se mai disting, au
o culoare brună-negricioasă, cu aspect unsuros. Soluţia apoasă

11
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

obţinută prin spălarea gunoiului după filtrare rămâne incoloră; masa lui
este cu 50% mai redusă decât cea iniţială;
- gunoi de grajd bine fermentat – numit şi mraniţă, se prezintă ca o
masă de culoare negricioasă, cu aspect grăunţos ca pământul;
greutatea lui este cu 75% mai redusă decât cea iniţială.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic complet, conţinând toate
elementele nutritive necesare plantelor.
Dintre cele mai cunoscute caracteristici ale gunoiului de grajd, cu
efecte pozitive, enumerăm:
- conţine întregul complex de nutrienţi necesar plantelor
cultivate;
- este considerat un îngrăşământ universal, corespunzător
pentru toate plantele de cultură şi pe toate tipurile de sol;
- se foloseşte cu precădere pe solurile sărace în humus, pe cele
nestructurate sau cu structură degradată, pe cele argiloase, grele, pe
care le afânează, pe cele uşoare, nisipoase cărora le îmbunătăţeşte
capacitatea de reţinere a apei;
- procesele de mineralizare a materiei organice nu sunt rapide,
datorită aportului de material vegetal folosit ca aşternut, astfel că
nitraţii sunt eliberaţi treptat;
- introdus în sol, contribuie la îmbunătăţirea stării structurale, la
creşterea capacităţii calorice şi a rezervelor de apă;
- are o acţiune benefică asupra micro şi macroorganismelor din
sol, stimulându-le activitatea.
Dejecţiile semilichide şi lichide sunt constituite din fecale, urină,
cantităţi reduse de furaj combinat şi aşternut şi diferite cantităţi de apă de
diluţie, adăugată pentru a facilita transportul acestora din canalele colectoare
în fosele colectoare şi din acestea în staţiile de epurare. Acestea se obţin în
adăposturile pentru bovine cu sistem de evacuare hidraulică a dejecţiilor sau
de colectare a dejecţiilor pe pernă da apă şi pentru porcine cu sistem de
colectare a dejecţiilor în canale şi cu evacuare rapidă sau lentă.

Dejecţiile semilichide şi lichide au o compoziţie chimică şi biologică

variată, în funcţie de specia şi categoria de animale adăpostite şi de

12
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

cantitatea de apă tehnologică şi de diluţie folosită. În general, au un volum de

până la 10 ori mai mare faţă de dejecţiile păstoase şi conţin circa 90 - 95%
apă, iar diferenţa de 5 - 10% este reprezentată de substanţele organice
dizolvate sau în suspensie. Substanţele organice în suspensie pot prezenta
niveluri ridicate, între 5 - 50 g/l, fapt care conferă dejecţiilor semilichide şi
lichide un aspect intens tulbure, o culoare galben-cenuşie şi miros puternic,
caracteristic de dejecţii. Gradul de poluare a dejecţiilor semilichide şi lichide
cu substanţe organice este de 5 - 6 ori mai mare ca al apelor reziduale
fecaloid - menajere. Potenţialul poluant al dejecţiilor semilichide şi lichide este
accentuat de conţinutul în medicamente, pesticide, detergenţi, decontaminanţi
şi microorganisme.

Efectul negativ al dejecţiilor semilichide şi lichide este accentuat de

prezenţa în mod obişnuit în acestea a germenilor condiţionat patogeni, iar în
unele situaţii chiar a germenilor patogeni, precum şi a unui număr mare de
protozoare, ouă şi larve de paraziţi.

Dejecţiile semilichide acţionează negativ şi prin alterarea nivelului unor

factori de microclimat.
În vederea evitării poluării microclimatului şi a mediului, dejecţiile
semilichide trebuie operativ colectate, evacuate şi prelucrate.
Prelucrarea dejecţiilor semilichide şi lichide ridică probleme dificile, atât
datorită cantităţilor mari, cât şi potenţialului poluant deosebit de ridicat al
acestora. Aceasta are în vedere inactivarea potenţialului poluant (fizico-chimic
şi microbiologic), atât a fazei solide cât şi a fazei lichide.
Experienţa naţională şi mondială a demonstrat că prelucrarea
dejecţiilor semilichide numai prin staţiile de epurare clasice este insuficientă,
neasigurând o depoluare completă.
Menţinerea riscului de poluare a impus introducerea unor noi mijloace
de epurare, respectiv a instalaţiilor de biogaz sau a staţiilor biotehnologice
orizontale şi verticale de tip piramidal.
Un rol important în fertilizarea solului, ca şi îngrăşământ organic, alături
de gunoiul de grajd, îl au urina animalelor şi mustul de grajd

13
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

Ele sunt îngrăşăminte organice lichide, formate din urina de animale,

respectiv mustul care se scurge de pe platformele de gunoi în timpul
fermentării.
Aceste produse se colectează în bazine amplasate la capătul
grajdurilor şi platformelor de gunoi, sunt bazine care se acoperă, iar la
suprafaţa lichidului se toarnă un strat de ulei rezidual, gros de 3 – 5 mm,
pentru a se evita pierderea azotului (care în urină se găseşte sub formă de
acid uric, acid hipuric şi uree) (42).
Purinul este constituit dintr-un amestec de urină, lichide, fecale şi apă
tehnologică, care se formează în adăposturile în care se practică sistemul de
creştere şi exploatare gospodăresc a animalelor (78, 80).
Cantitatea de purin care se formează depinde de o serie de factori
precum: specia, categoria de animale cazate, felul furajelor administrate,
temperatura mediului şi cantitatea de apă folosită pentru igienizarea
adăposturilor şi a animalelor.
Din cantitatea totală de purin, o parte este absorbită de aşternut, iar
restul trebuie colectat şi evacuat din adăpost, deoarece din cauza compoziţiei
chimice (este foarte bogat în apă şi substanţe organice), se descompune
uşor, în principal în amoniac.
Purinul este un fertilizant valoros, mai ales pentru culturile furajere.
Pentru fertilizare, purinul se diluează 1/10 şi se administrează prin
aspersiune cu autocisterne sau vidanje tractate de tractor, dacă tipul de sol
permite administrarea prin aspersiune (92).
După fertilizarea cu purin a unei suprafeţe de păşune, este interzisă
aducerea animalelor pentru păşunat pe aceasta mai devreme de 21 – 30 de
zile, datorită faptului că el are un potenţial poluant ridicat, datorită prezenţei
unei game largi de microorganisme.
Purinul rezultat de la efective afectate de boli transmisibile va putea fi
folosit ca fertilizant numai după supunerea acestuia la acţiuni de dezinfecţie,
cu substanţe cunoscute ca active, verificate sub raportul eficienţei, în
condiţiile prevăzute de normele sanitar – veterinare (94).
Urina şi mustul de grajd sunt îngrăşăminte unilaterale, sunt foarte
bogate în azot şi potasiu şi mai sărace în fosfor şi calciu.

14
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

Urina conţine, în medie, 1 – 1,5% N; 1,3 – 1,6% K 2O şi 0,3% P2O5;

mustul de grajd conţine de 3 ori mai puţin (42).
Tulbureala de grajd (gülle) ester un îngrăşământ organic specific
pentru pajişti; se obţine în taberele de vară pentru animale, prin spălarea
pardoselii adăposturilor şi padocurilor şi colectarea în bazine a amestecului
format din urină, dejecţii şi apă de spălare.
Capacitatea bazinelor de colectare se calculează în funcţie de numărul
de animale. În aceste bazine, tulbureala fermentează 3 – 4 săptămâni, după
care se administrează pe sol (200 – 400 l/ha) (42).
Bovinele furnizează 70% din totalul îngrăşământului organic, iar pe cap
de animal 6 – 10 tone/an. Gunoiul de bovine constituie cel mai ieftin şi cel mai
complex îngrăşământ pentru fertilizarea solului. Acesta reprezintă cea mai
bună sursă de humus. Gunoiul de bovine îmbunătăţeşte structura solului,
favorizează înmulţirea şi activitatea microorganismelor utile, măreşte
capacitatea de reţinere a apei în sol, determinând sporuri mari de producţie la
hectar.
Gunoiul de grajd se foloseşte ca îngrăşământ organic cu rezultate
bune în cultura cerealelor, plantelor tehnice, plantelor furajere, în
legumicultură şi pomicultură.
În plus, gunoiul fermentează rezultând diferite gaze care pot fi captate
şi utilizate pentru încălzire. (40, 41).

1. 2. Compostul şi îngrăşământul verde

Compostul este un produs de culoare brună, pământos, grăunţos,

sfărâmicios, care este rezultatul fermentării aerobe şi anaerobe a unor resturi,
deşeuri, de origine vegetală şi animală, în combinaţie sau nu cu gunoi de
grajd, pământ, turbă, nămol sau alte produse care conţin elemente nutritive
(23, 27, 25).
Scopul compostării este descompunerea substanţelor organice şi
obţinerea unui produs bogat în substanţe nutritive. În vederea obţinerii unui
compost care să nu aibă impact negativ asupra mediului şi compoziţia lui
chimică să aibă valoare fertilizantă pentru sol, mineralizarea prealabilă este

15
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

indispensabilă pentru a menţine în sol un echilibru biologic şi un raport

carbon - azot normal.
De obicei, în composturi se adaugă şi pământ pentru îmbogăţirea
amestecului în coloizi, fapt ce determină reţinerea substanţelor nutritive şi
evită pierderile din conţinutul acestora.
Davidescu şi col, 1981 descriu mai multe procedee de obţinere a
compostului.
De exemplu, un procedeu utilizat în unele unităţi producătoare de
legume este următorul: pe o platformă betonată la suprafaţă, special
amenajată, prevăzută cu un canal de aerisire, acoperit cu un grătar peste
care se aşează din metru în metru coşuri de aerisire, se pun separat, în
grămezi mari, iniţial materialele destinate compostării, gunoiul, pământul de o
parte, iar de altă parte se pun grămezi de material compostat.
Apoi, cu ajutorul buldozerului şi cu ajutorul graiferului se aşează mai
întâi un strat de gunoi de grajd înalt de 20 – 30 cm şi pe o lăţime de 2 – 4 m.
Se presară deasupra 100 m2 praf de dolomită sau praf de var 100 – 200 kg;
3,2 – 3,5 kg sulfat de amoniu sau azotat de amoniu; 2 – 2,5 kg superfosfat şi
2,5 kg sare potasică în vederea stimulării activităţii microbiene şi a
neutralizării acidităţii care se formează în timpul fermentării.
Peste primul strat se aşează un strat din materialul de compostat, se
udă cu urină, must de gunoi şi apă, apoi se aşează un nou strat, de grosimea
primului, care se va trata la fel cu substanţe minerale, în cantităţile de mai sus
şi aşa mai departe până când această stratificare succesivă atinge înălţimea
de 1,5 m.
Datorită proceselor de degradare a materiei organice, după 10 – 12
zile, temperatura compostului poate să ajungă la 70 0C, după care va începe
să scadă. Din acest motiv este necesară umezirea din când în când a
grămezii (clădită dreptunghiular) pentru a menţine umiditatea necesară unei
activităţi microbiologice intense.
O altă metodă pentru a menţine activitatea microbiologică la nivel de
maximă intensitate este remanierea grămezii odată la 2 – 3 luni, adică
desfacerea acesteia, umezirea şi refacerea ei, având insă în vedere ca
umiditatea să nu fie în exces.

16
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

Durata compostării este de aproximativ 1 an. Adaosul de

amendamente şi îngrăşăminte minerale nu trebuie exagerat.
Composturile sunt foarte utile în horticultură, se pot folosi în diferite
amestecuri nutritive, sau se împrăştie pe pajişti primăvara.
Este un îngrăşământ rece, cu acţiune lentă. Conţine în medie 0,2 –
0,5% N; 0,02 – 0,005 %P2O5; 0,2% K2O şi 0,05% CaO.
Există mai multe tipuri de compost: compost de turbă, compost din
reziduuri de tescovină, compost din coarde de viţă-de-vie, compost din
rumeguş de lemn, compost de alge marine, compost de reziduuri animale şi
compost de paie sau compost artificial.
Din toate aceste tipuri de compost, ne interesează în mod special
ultimele două categorii.
Compostul de reziduuri animale se prepară din dejecţiile consistente
ale animalelor, în raport de 1:1 cu alte reziduuri organice uşor fermentescibile.
Se stratifică după procedeul descris anterior. Compostarea poate dura de 3
luni la 1 an, în funcţie de scopul utilizării compostului şi de tipul de sol pe care
va fi aplicat, precum şi de natura recoltei ce urmează a fi fertilizată.
Compostul de paie se prepară de preferinţă pe o platformă
asemănătoare cu a celei pentru gunoi.
La început se întinde un strat de paie afânat şi amestecat cu gunoi de
grajd pentru declanşarea fermentaţiei. Stratul trebuie să aibă o înălţime de
60 – 80 cm.
Pentru fiecare tonă de paie se folosesc aproximativ 2,4 m 3 apă cere se
aplică în 3 reprize, egale ca şi cantitate. La ultima udare se adaugă 12 – 13
kg/N/tonă, sub formă de uree, sulfat de amoniu sau nitrocalcar, sau
îngrăşăminte complexe cu azot şi fosfor.
Prima repriză de apă se aplică în momentul aşezării grămezii, a doua,
după 2 – 6 zile, când temperatura în masa paielor atinge 50 – 60 0C, iar a
treia repriză se dă la terminarea aşezării.
După 4 – 6 luni, compostarea este încheiată, obţinându-se o masă
negricioasă, sfărâmicioasă şi afânată.

17
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

Îngrăşămintele verzi. Sunt culturi vegetale de scurtă durată, cu creştere

foarte rapidă, care ajungând într-un anume stadiu de vegetaţie se
încorporează în sol, în vederea creşterii fertilităţii acestuia (25).
Îngrăşămintele verzi au multiple roluri, majoritatea pozitive. Dintre
acestea, enumerăm:
- datorită faptului că acoperă foarte repede solul cu vegetaţie, îl
protejează astfel împotriva eroziunii şi în plus au rol de tampon
împotriva acţiunii ploii, care ar putea deteriora structura solului;
- datorită acţiunii lor de îmbogăţire a solului cu materie
organică, ameliorează structura acestuia, capacitatea de reţinere a
elementelor fertilizante, permeabilitatea pentru apă şi aer;
- măresc rezervele solului în elemente nutritive sub formă uşor
asimilabilă, prin transportul lor de la adâncime la suprafaţă, prin
reţinerea de la spălare a unor elemente nutritive rezultate din
mineralizarea materiei organice din sol (nitraţii proveniţi din levigare
sau prin descompunerea rapidă a îngrăşămintelor verzi) şi punerea în
libertate a elementelor asimilabile culturilor care le succed.
Plantele care sunt recomandate a fi cultivate ca şi îngrăşăminte verzi
sunt leguminoasele, care îmbogăţesc solul cu azot organic în cantitate de 60
– 160 kg/ha, azot provenit din sinteza acestuia prin simbioza rădăcinii
leguminoaselor cu bacteriile din genul Rhizobium. Pe lângă leguminoase, ca
îngrăşăminte verzi, se mai pot cultiva: graminee (secară) sau crucifere (rapiţă,
napi, muştar).
Ca dezavantaje ale utilizării îngrăşămintelor verzi ca fertilizant organic
putem menţiona că măresc riscul îngheţurilor de primăvară, datorită afânării
solului, sau pot îngreuna operaţiunile de combatere a bolilor şi dăunătorilor în
livezile fertilizate cu asemenea produse.
Îngrăşămintele verzi se pot obţine în cultură pură, sau în cultură
intermediară.
Plantele în cultură pură se folosesc foarte rar, de obicei pe soluri foarte
sărace dar care unt destinate culturii grâului de toamnă sau culturii secarei.
Se seamănă primăvara, iar plantele folosite ca îngrăşăminte verzi sunt lupinul
sau sulfina.

18
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

Plantele în cultură intermediară, se cultivă în funcţie de momentul

încorporării şi cultura care o succede.
Îngrăşămintele verzi sunt eficiente numai dacă se obţine o masă verde
foarte bogată. Pentru obţinerea acestei mase verzi, înainte de însămânţare,
se aplică gunoi de grajd (5 – 10 t/ha) sau fosfaţi naturali sau superfosfat (600
– 1000 kg/ha), iar încorporarea se face superficial.
În ceea ce priveşte tehnica încorporării îngrăşămintelor verzi, se
recomandă trecerea cu un tocător rotativ mai întâi, apoi, după ce masa verde
s-a ofilit, să se folosească pentru încorporare un polidisc sau o freză.
Plantele verzi sunt uşor fermentescibile, iar dacă sunt plasate pe fundul
brazdei, la o adâncime de 25 – 30 cm şi apoi tasate, pot provoca apariţia
gleizării şi formarea sulfurilor toxice.
Această primă încorporare superficială determină o fermentare aerobă
intensă, fiind asemănătoare cu o compostare în sol.
Urmează o încorporare mai profundă, cu ajutorul plugului. Cu cât solul
este mai argilos, cu atât încorporarea trebuie făcută mai adânc (30 cm).
Activitatea microbiană începută la încorporarea superficială se va
propaga şi în straturile mai profunde ale solului odată cu cea de a doua
încorporare, fapt care determină îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi chimice ale
solului.
Când îngrăşămintele verzi se încorporează târziu în scopul accelerării
descompunerii lor, sau când se încorporează împreună cu miristea, se aplică
şi gunoi de grajd, sau se stropeşte cu urină sau must de gunoi şi apoi se
încorporează superficial în sol.
Eficienţa îngrăşămintelor verzi depinde de alegerea justă a plantelor,
de cantitatea de masă verde încorporată, de epoca încorporării şi de vârsta
plantei.
Încorporarea îngrăşămintelor verzi în faza de înflorire recomandată
comparativ cu încorporarea lor în faza de ofilire, deoarece în primul caz,
plantele sunt mai bogate în azot şi se mineralizează într-un timp mai scurt, pe
câtă vreme în cel de-al doilea caz, plantele sunt mai bogate în celuloză şi
lignină şi se mineralizează într-un timp mai lung.

19
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

1. 3. Făinuri animale

Sunt cunoscute sub denumirea de făinuri proteice animaliere şi se

grupează astfel (96):
- subproduse de la abatoare şi servicii de ecarisaj: făină de
carne, făină de sânge, făină de carne şi oase;
- produse şi subproduse de provenienţe diferite: făină de pene,
făină de resturi colagene, făină din deşeuri de piele, etc.
Caracteristic pentru aceste subproduse, este conţinutul destul de
ridicat în proteină (tabelul nr.1.).
Tabelul nr. 1.
Compoziţia chimică medie a unor făinuri animale
(96)

SU PB GB SEN CenB
Specificare
(%) (%) (%) (%) (%)
Făină de carne 91,5 66,0 10,5 2,5 12,5
Făină de carne-oase 92,3 45,0 9,0 3,0 35,3
Făină de sânge 90,1 85,0 0,6 1,5 3,0
Făină de peşte 91,0 67,0 4,0 3,0 24,0
Făină de deşeuri de piele 92,6 62,3 0,9 1,4 35,2
Făină de pene 91,3 82,2 4,1 2,4 2,6

Valoarea biologică a proteinei depinde de materia primă utilizată,

nivelul ridicat al proteinei este dat de conţinutul crescut în aminoacizi precum :
lizina, cistina sau metionina.
Făinurile animale sunt bogate în vitaminele complexului B, dar sărace
în vitaminele A şi D.
În procesul tehnologic de producere al făinurilor animaliere se
urmăreşte distrugerea germenilor patogeni sau saprofiţi existenţi în materia
primă.
Această sterilizare se realizează sub acţiunea căldurii.
Un aspect important pentru utilizarea acestor făinuri ca îngrăşăminte
organice, este acela al calităţii materiei prime, în sensul că acesta să nu
provină de la animale bolnave.
Făina de carne: este produsă din resturi de carne, organe, carcase
degradate, care nu mai pot fi comercializate, etc.

20
Capitolul 1 – Studiu bibliografic privind îngrăşămintele organice

Acestea se sterilizează în autoclave sub presiune sau prin fierbere

îndelungată, după care sunt supuse proceselor de uscare şi măcinare.
Se prezintă sub formă de pulbere de culoare brun-gălbuie, cu miros
specific.
Compoziţia chimică a făinii de carne variază în limite foarte largi, având
în vedere diversitatea materiei prime: apă: 7 – 10%, proteină: 65 – 70%,
grăsimi: 5 – 15%, cenuşă: 4 – 10%.
Făina de carne-oase: este preparată din cadavrele animalelor de la
ecarisaje sau din confiscatele de carne, la care se adaugă şi resturi de abator.
Sterilizarea se realizează prin fierbere la temperatură ridicată (135 0C)
sub presiune în instalaţii speciale. Extragerea grăsimii se recomandă pentru o
mai bună conservare a făinii ce se va obţine.
În continuare, produsul se usucă şi se macină.
Făina de sânge: se obţine din sângele rezultat la sacrificarea
animalelor. Cantitatea medie de sânge reprezintă 3 – 5% din greutatea
animalelor. După coagulare, sângele se usucă şi se macină.
Instalaţiile moderne prevăd uscarea prin atomizare la temperatura de
700C. Făina de sânge are cel mai ridicat conţinut de proteină (85%).
Făina de peşte: se poate obţine din prepararea peştelui integral, care
nu este destinat alimentaţiei umane sau din resturile de la industria peştelui.
Făina de peşte se caracterizează, în medie, prin următoarea
compoziţie chimică: apă – sub 10%; proteină – 55 – 65%; grăsime – 3 – 9%;
cenuşă – 15 – 24%.
Făina de pene: are următoarea compoziţie chimică: apă – sub 10%;
proteină – 81 – 83%; grăsime – 4 – 4,2%; cenuşă – 2,6 – 4,2%.
Făină din deşeuri de piele: se obţine din deşeuri de piele netăbăcită,
tratată în prealabil cu var şi sulfat se sodiu.
Deşeurile sunt supuse hidrolizei alcaline până la stadiul de tri şi
dipeptide, după care conţinutul este neutralizat cu acid sulfuric până la
pH = 7 – 7,5, apoi produsul este supus uscării şi măcinării.
Făina din deşeuri de piele conţine: apă – sub 10%;
proteină – 90 – 93%; grăsime – sub 1%; cenuşă – 30 – 34%.

21