Promovarea sanatatii intr-un sistem de stat

Când vorbim despre sănătate, înţelegem de fapt servicii de sănătate.

Cealaltă faţă a monedei sănătate – prevenirea – se situează pe la sfârşitul
listei în majoritatea agendelor. În general, sănătatea nu este preţuită până în
momentul în care este afectată şi apare o boală.
Traversăm o perioadă în care ne confruntăm cu creşterea costurilor
serviciilor medicale şi creşterea impactului bolilor asupra întregii populaţii
a ţării. Deşi sloganul „este mai ieftin să previi decât să tratezi” poate părea
demodat, noi credem că este mai adevărat decât oricând. Este necesar să
facem educaţie pentru sănătate şi să promovăm sănătatea în România în
concordanţă cu standardele internaţionale, în special ale Uniunii Europene.
Până în 1990, promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate erau
asimilate cu „educaţia sanitară”. Intre aceşti doi termeni există câteva
similarităţi, care fac subiectul unei confuzii supărătoare.
Începutul se plasează în anul 1948, când serviciul de educaţie
sanitară s-a organizat în cadrul Ministerului Sănătăţii. Centrul de Educaţie
Sanitară a fost creat câţiva ani mai târziu, în 1951. Consecutiv, s-a înfiinţat
o reţea de 40 de unităţi specializate în planificarea, coordonarea şi controlul
activităţii sanitare, ceea ce a făcut ca România să devină una dintre primele
ţări care a avut un sistem de educaţie sanitară de stat. De asemenea, s-au
elaborat: planul de acţiune anti-epidemică, priorităţile de educaţie sanitară
ale populaţiei şi programe de educaţie sanitară. În 1957 s-a înfiinţat Forumul
Ştiinţific şi Metodologic în cadrul Institutului de Igienă Bucureşti.
În acelaşi timp, în majoritatea ţărilor ne-comuniste, populaţia nu
permitea nimănui să impună reguli privind sănătatea individului. În
România, educaţia sanitară a fost iniţial un instrument de lucru numai pentru
specialiştii în igienă, nu şi pentru formatorii de sănătate, dar experţii în
sănătate publică şi-au dat curând seama că doar prelegerile şi materialele
audi1o-vizuale nu erau destul. În consecinţă, ca rezultat al cooperării între
specialiştii din diferite domenii (experţi medicali, sociologi, psihologi şi
filologi) a apărut o formă nouă de educaţie. Aceasta este cunoscută în toată
lumea ca educaţie pentru sănătate.
După 990, noile abordări în domeniul promovării sănătăţii, stabilite
prin Charta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăţii din 1986 au devenit
cunoscute în România. Charta stabilea cinci strategii fundamentale pentru
succesul promovării sănătăţii: elaborarea politicilor de sănătate public,
crearea unui mediu favorabil, intensificarea acţiunii comunitare, dezvoltarea
deprinderilor individuale şi reorientarea serviciilor de sănătate.
În 1992, a fost creat Centrul Naţional de Promovarea Sănătăţii şi
Educaţie pentru Sănătate, cu rol de for metodologic pentru unităţile
(laboratoare) judeţene de educaţie pentru sănătate. Personalul Centrului era
format din specialişti în sănătate publică, sociologi, psihologi, filologi, şi
asistente medicale. În aceeaşi perioadă personalul Centrului Naţional şi cel
din laboratoarele judeţene au început să înveţe modalităţi noi de abordare a
promovării sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate.
Începând cu anul 1996 şi cel puţin în perioada 1997-2000, Ministerul
Sănătăţii a susţinut consecvent dezvoltarea acestui concept, în România.
Astăzi, cadrul legal pentru asistenţa sănătăţii publice şi programele
naţionale de sănătate publică - ambele organizate şi finanţate de Ministerul
Sănătăţii Publice – este stabilit prin Legea Nr. 95 din 2006, privind reforma
în sănătate. Astfel, Centrul Naţional de Promovarea Sănătăţii se regăseşte în
structura Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management, iar structura
şi responsabilităţile Reţelei Naţionale de Promovarea Sănătăţii au fost
stabilite şi s-au creat condiţiile pentru atingerea unui înalt nivel profesional
în domeniul promovării sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate.
De fapt, educarea cetăţenilor, ca mijloc de dezvoltare a cunoştinţelor
şi schimbarea comportamentului într-un stil de viaţă nou, favorabil sănătăţii
este unul dintre scopurile principale ale programului naţional de educaţie
pentru sănătate.
În abordarea acestui domeniu, România ia în considerare legislaţia
EU, conform căreia „scopul promovării sănătăţii este de a îmbunătăţi
standardele generale de sănătate în comunitate prin îmbunătăţirea
cunoştinţelor despre factorii de risc şi încurajarea populaţiei să adopte
comportamente şi stiluri de viaţă sănătoase. Acestea se vor face prin măsuri de
informare,educaţie şi pregătire profesională, în domeniile: nutriţie, consumul
de alcool, tutun şi droguri, exerciţiul fizic, sănătate mintală, comportamentul
sexual şi folosirea medicamentelor”