1.

Sistem osos generalități

Osteologia este componenta aparatului locomotor care se ocupă cu studiul oaselor, cărora în cadrul
scheletului li se adaugă şi cartilajele.

Scheletul este constituit din 208 oase. Acestea pot fi grupate în lungi, plane, scurte, pneumatice,
sesamoide, suturale şi neregulate,oasele lungi prezintă un corp numit diafiză şi două extremităţi ce
poartă numele de epifize.

Oaselor li se descriu:
> feţe;
> margini;
> unghiuri;
> proeminenţe;
> cavităţi;
> găuri;
> canale.

2.Clavicula
Clavicula este situată în porţiunea anterosuperioară a toracelui, la limita dintre gât şi torace. Ea
este dispusă transversal şi are forma literei S. Claviculei i se descriu: un corp;două extremităţi.
Corpul prezintă o faţă superioară, proeminentă sub piele, o faţă inferioară prevăzută cu un şanţ şi
două margini curbate, una anterioară şi alta posterioară.
Extremitatea medială, voluminoasă, se articulează cu manubriul sternului, de unde şi denumirea
de extremitate sternală.
Extremitatea laterală, turtită, mai poartă şi numele de extremitate ■ acromială, deoarece se
articulează cu acromionul scapulei.

3.Omoplat
Scapula sau omoplatul se află în porţiunea posterosuperioară a toracelui. Ea este un os lat de formă
triunghiulară, căruia i se descriu: 13 două feţe; 13 trei margini; 13 trei unghiuri.
Faţa anterioară sau costală este concavă, constituind fosa subscapulară.
Faţa posterioară sau dorsală este împărţită de o lamă osoasă transversală, numită spina scapulei
într-o fosă supraspinoasă şi o fosă subspinoasă.
Lateral, spina scapulei se continuă cu o prelungire turtită numită acromion, care se articulează cu
clavicula.
Marginile sunt una medială, orientată spre coloana vertebrală, una laterală, ce priveşte spre axilă
şi una superioară, prevăzută lateral cu scobitura sau incizura scapulei.
Cele trei unghiuri sunt superior, inferior şi lateral, acesta din urmă, cel mai voluminos, prezintă
procesul coracoid ce este o proeminenţă recurbată şi cavitatea glenoidă care serveşte la articulaţia
cu capul humerusului, constituind articulaţia scapulohumerală.
 4. Humerus

Humerusul formează singur scheletul braţului. Este un os lung şi ca toate oasele lungi prezintă:
o diafiză sau corp; si două epifize sau extremităţi.
Diafizei i se descriu trei feţe şi trei margini:
-Faţa anterolaterală prezintă o rugozitate în formă de V, numită tuberozitatea deltoidiană.
-Pe faţa anteromedială descinde de pe epifiza superioară şanţul intertubercular.
- Faţa posterioară este brăzdată de un şanţ oblic.
-Cele trei margini, anterioară, medială şi laterală sunt mai evidente în porţiunea inferioară unde
diafiza este prismatic triunghiulară şi îşi şterg contururile în porţiunea superioară care este
cilindrică.
Epifiza superioară prezintă: capul humerusului ce reprezintă o treime dintr-o sferă şi care se
articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei; colul anatomic ce înconjoară capul; tuberculul mare
şi tuberculul mic separaţi prin şanţul intertubercular ce coboară pe diafiză; colul chirurgical care
separă epifiza superioară de diafiză.
Epifiza inferioară este turtită şi recurbată spre anterior. Femurul, cel mai lung os al scheletului,
formează singur scheletul coapsei. Se consideră că şi patela sau rotula ar face parte din schclelul
coapsei.

5.Femur
Femurul prezintă: o diafiză sau corp;două epifize sau extremităţi.
Diafiza, uşor concavă spre posterior, are o formă prismatică triunghiulară, cu trei feţe, respectiv
anterioară, medială şi laterală, precum şi cu trei margini, medială, laterală şi posterioară. în timp
ce marginile medială şi laterală sunt slab conturate, marginea posterioară este groasă şi rugoasă,
motiv pentru care poartă numele de linia aspră.
Epifiza superioară prezintă: capul ce constituie două treimi dintr-o sferă şi se articulează cu
cavitatea cotiloidă a coxalului; colul ce este reprezentat de o coloană osoasă oblică dinspre medial
spre lateral şi de sus în jos; trohanterul mare şi trohanterul mic.
Epifiza inferioară, recurbată spre posterior, este formată din doi condili, unul medial şi altul lateral,
fiecare având şi câte o mică proeminenţă, numită epicondil. Cei doi condili converg spre anterior
formând o suprafaţă articulară pentru patelă şi diverg spre posterior, fiind separaţi între ei prin fosa
intercondiliană. Feţele articulare ale condililor, situate în continuarea suprafeţei articulare patelare,
servesc la articulaţia cu tibia.

6. Caractere generale vertebre

Coloana vertebrala este un tub articular osos, lung, care se intinde intre baza craniului si oasele
bazinului. Este o structura rezistenta, dar in acelasi timp flexibila, care sustine capul si corpul,
mentine trunchiul in pozitie dreapta, permitand in acelasi timp miscarea acestuia.

Coloana vertebrala reprezinta scheletul axial al trunchiului si este localizata posterior si median.
In alcatuirea acesteia intra 33-34 de vertebre, dispuse metameric. In functie de regiunea in care
sunt localizate, aceste vertebre sunt: cervicale, toracice, lombare, sacrale, coccigiene.
- vertebrele cervicale sunt in numar de sapte
- vertebrele toracice sunt in numar de doisprezece
- vertebrele lombare sunt in numar de cinci
- vertebrele sacrale sunt in numar cinci
- vertebrele coccigiene sunt patru-cinci
Pentru a denumi vertebrele, se foloseste initiala zonei respective (c pt cervicala, t pentru toracala,
l pentru lombara, s pentru sacrala) si se numeroteaza in functie de pozitia acestora pe coloana
vertebrala. (L1 prima vertebra a coloanei lombare, C4 a patra vertebra cervicala).

Coloana vertebrală

Vertebrele
Sunt alcatuite din: corp, arc, gaura vertebrala.
a) Corpul este cilindric si este localizat in partea anterioara a vertebrei. I se descriu o fata
superioara si una inferioara.
b) Arcul vertebrei: este localizat in partea postero-laterala a vertebrei si este alcatuit din
pedicul, incizura superioara si inferioara, ambele delimitand gaura intervertebrala, proces
transvers, proces articular superior si inferior, lama arcului vertebral, proces spinos.
c) Gaura vertebrala: prin suprapunerea tuturor gaurilor vertebrale ia nastere canalul vertebral,
in interiorul caruia se afla maduva spinarii. Gaura vertebrala este delimitata de corpul si arcul
vertebral.
Vertebrele prezinta anumite particularitati structurale in functie de regiunea in care se afla:

1. Vertebrele cervicale au corpul vertebral de dimensiuni reduse (cele mai reduse comparativ cu
celelalte segmente vertebrale).
- gaura vertebrala are forma triunghiulara
- procesul articular are fete articulare plane
- procesul spinos este scurt si bituberculat
- procesul transvers: are la baza gauratransversala, prezinta tubercul anterior si posterior si santul
nervului spinal.

2. Vertebrele toracice au corpul vertebral mai mare decat cel al vertebrelor cervicale si mai mic
decat al vertebrelor lombare.
- gaura vertebrala are forma cilindrica
- procesul articular are fetele articulare plane
- procesul spinos este lung, unic
- procesul transvers prezinta fovea costalis transversalis care se articuleaza cu tuberculul costal.

3. Vertebrele lombare au corpul vertebral cel mai voluminos, cu aspect de bob de fasole, avand
concavitatea catre posterior
- gaura vertebrala are forma triunghiulara
- procesul articular are fetele articulare cilindrice, concave superior si convexe inferior
- procesul accesor, este redus ca dimensiune, anterior de acesta se localizeaza procesul costal
care este mare si reprezinta fostele coaste lombare.

4. Sacrul este format din sudarea vertebrelor sacrale

I se descriu
- o fata pelvina: se pot vedea corpurile vertebrale sudate si santurile dintre acestea numite linii
transverse, la capatul carora sunt localizate gaurile sacrale anterioare, care reprezinta locul de
iesire al ramurilor anterioare ale nervilor sacrali.
- o fata dorsala la nivelul careia sunt situate creasta sacrala mediana, rezultata din sudarea
proceselor spinoase, creasta sacrala intermediara rezultata din sudarea proceselor articulare,
gaurile sacrale posterioare, care reprezintalocul de trecere ale ramurilor posterioare ale nervilor
sacrali si creasta sacrala laterala, rezultata in urma sudarii proceselor transverse.
- o baza: superior are corpul vertebrei S1 care impreuna cu corpul lui L5 formeaza
promontorium. Tot la nivelul bazei sacrului este localizat si procesul articular superior al S1.
- o parte laterala careia i se descrie fata articulara, tuberozitatea sacrala.
- un varf care prezinta posterior hiatusul sacral si coarnele sacrului
- canalul sacral reprezinta contiuarea canalului vertebral. Spre deosebire de canalul vertebral,
acesta contine fillum terminale, structura in jurul careia se formeaza coada de cal de catre nervii
sacrali.

5. Coccisul se formeaza prin sudarea vertebrelor coccigiene insa are dimensiuni reduse, este
rudimentar. Acesta prezinta cornul coccisului care prin intermediul ligamentelor se leaga de
cornul sacrului.
Prima vertebra cervicala poarta denumirea de atlas si este formata din doua mase laterale unite
de arcuri (anterior mai lung si posterior mai scurt)
Cea de-a doua vertebra cervicala se numeste axis. Aceasta prezinta dintele axisului, fata
articulara anterioara si fata articulara posterioara peste care trece ligamentul transvers al
atlasului.

Punctele slabe ale coloanei vertebrale sunt discurile intervertebrale, un fel de amortizoare
elastice formate dintr-un nucleu pulpos si fluid. Discurile intervertebrale sunt inconjurate in
intregime de un inel fibros care are ca rol limitarea dilatarii discurilor si legarea vertebrelor intre
ele.
Nucleul pulpos isi pierde din flexibilitate cu trecerea timpului, volumul i se diminueaza, iar
discurile isi pierd pozitia normala.
Fetele superioare si inferioare ale fiecarei vertebre sunt separate cu ajutorul discurilor
intervetebrale, care sunt alcatuite din cartilaj si a caror functie este de a amortiza socurile si
presiunile. Grosimea acestor discuri este variabila in functie de regiunea coloanei vertebrale,
atingand maximul la nivelul coloanei lombare.

Vertebrele sunt legate intre ele prin ligamente (anterioare, posterioare, intervertebrale),
localizate pe toata lungimea coloanei vertebrale.

Coloana vertebrala nu este dreapta, aceasta prezentand curburi, ca urmare a statiunii bipede:
1. In plan sagital:
- lordoza cervicala
- cifoza toracica
- lordoza lombara
- curbura sacrococcigiana
2. In plan frontal:
- scolioza toracica
- curburi de compensatie cervicale si lombare cu directie opusa fata de primele.

Vascularizatia arteriala:
- artera vertebrala
- artere intercostale posterioare
- artere lombare
7. Articulatii generalitati
Artrologia este partea anatomiei care are ca obiect studiul articulaţiilor. Articulaţiile sunt
constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele (formaţiuni conjunctive,
muşchi).
Articulaţiile se clasifică în trei grupe: articulaţii fibroase (sinartroze), articulaţii
cartilaginoase (amfiartroze) şi articulaţii sinoviale (diartroze).

Articulaţiile fibroase sau sinartrozele

Sunt articulaţii în care oasele sunt unite între ele prin ţesut fibros dens (membrane sau
ligamente).
Ele nu permit mişcări, sau dacă există sunt foarte reduse.
Sindesmozele se disting prin varietatea elementelor de legătură: ligamentul stilohioid în
formă de şnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi.
Suturile sunt articulaţii ce se găsesc numai la nivelul craniului.
Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară (de
exemplu între rădăcinile dinţilor şi alveolele dentare).

Articulaţiile cartilaginoase
La aceste articulaţii, legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj. In
cadrul acestui grup avem două varietăţi:
■ sincondroze, ce sunt de fapt articulaţii tranzitorii în care suprafeţele articulare sunt unite
prin cartilaj hialin;
■ simfize.

Articulaţiile sinoviale
Sunt articulaţii complexe, la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variabile. O
articulaţie sinovială este alcătuită din suprafeţele articulare, cartilajul articular, formaţiunile de
asigurare a concordanţei articulare la unele articulaţii (ca: fibrocartilaje de mărire, discuri,
meniscuri) şi mijloace de unire (capsula articulară, ligamentele).
Suprafeţele articulare pot fi sferice, eliptice, cilindrice şi plane. In articulaţiile plane mişcarea
este redusă, iar în cele cu suprafeţe sferoidale mai amplă. Cartilajul articular, de tip hialin,
acoperă suprafeţele articulare ale oaselor, fiind de grosime variabilă. Marginea lui se
continuă cu periostul. La nivelul acestei margini se termină şi membrana sinovială.

8.Cavitatea bucașă generalități

Cavitatea bucala (cavum oris) reprezinta primul segment al tractului digestiv, prin
intermediul caruia alimentele sunt preparate pentru digestie si ingerate. In acelasi timp,
cavitatea bucala constituie camera rezonatoare pentru sunetele emise de corzile vocale si
participa la respiratie.
Raporturi
-anterior comunica cu exteriorul prin orificiul bucal, delimitat superior si inferior de buze,
unite in partile laterale prin intermediul comisurilor labiale.
- posterior comunica cu orofaringele prin istmul orofaringian, delimitat in partile laterale de
 arcadele palatoglose, superior de palatul moale si inferior de „V”-ul lingual ce desparte zona
orala a limbii (2/3 anterioare) de cea faringiana (1/3 posterioara).
- superior este despartita de cavitatea nazala prin intermediul palatului.
- inferior este delimitata de structuri musculare, precum muschii milohioidieni,
geniohioidieni si limba.
- lateral cavitatea este inchisa de obraji, a caror pereti sunt constituiti in cea mai mare parte
de muschii buccinatori.
9.Faringe-raporturi, configuratie externa
Faringele este un conduct fibromusculos de aproximativ 12 cm lungime, semicircular in
sectiune transversala, cu o dispunere verticala, anterior de coloana cervicala si posterior
de fosele nazale, cavitatea orala si laringe. Superior faringele se insera pe structuri
osoase ce intra in configuratia bazei cutiei craniene, descriind o insertie trapezoida, cu
baza mare intre spinele osului sfenoid, intersectand si tuberculul faringian de pe partea
bazala a osului occipital si baza mica intre apofizele pterigoide. Inferior faringele se
continua cu esofagul de la nivelul marginii inferioare a cartilajului cricoid ce corespunde
corpului vertebrei C6.

Raporturi laterale
In portiunea cefalica corespunzatoare zonei capului, faringele este despartit de ramul mandibulei
prin spatiul maxilofaringian. Acesta este impartit de o prelungire profunda a fasciei cervicale
superficiale inspatiul glandular, in care sta parotida cu artera carotida externa, vena jugulara
interna si nervul facialsi spatiul subglandular, in care diafragmul stilian se interpune
intre spatiul prestilian cu muschii pterigoidieni, artera maxilara interna si nervul
mandibular si spatiul retrostilian cu pachetul vasculo-nervos al gatului, noduli limfatici
cervicali profunzi, ramuri din simpaticul cervical.
In portiunea cervicala corespunzatoare zonei gatului, faringele vine in contact cu pachetul
vasculo-nervos al gatului, reprezentat de artera carotida care se imparte in ramul intern si
extern la nivelul extremitatii superioare a cartilajului tiroid, vena jugulara interna asezata
extern de artera si nervul vagcare completeaza pachetul. De asemenea, pe peretele faringian se
aplica ganglionii limfatici ce insostesc pachetul vasculo-nervos, precum si arterele tiroidiana
superioara, linguala si faciala, emise din carotida externa la acest nivel. Superior, nervul
hipoglos incruciseaza faringele in traiectul sau, iar la un nivel mai inferior, vin in raport lobii
glandei tiroide.

Raporturi posterioare
Posterior, faringele acoperit de adventice vine in raport coloana cervicala acoperita la randul sau
de muschii si aponevroza prevertebrala. Intre faringe si corpurile vertebrelor se formeaza spatiul
retrofaringian, care se extinde superior si inferior catre baza craniului si respectiv regiunea
infrahioidiana. Spre partile laterale, in jurul faringelui, spatiul retrofaringian se continua
cu spatiile parafaringiene. Acestea sunt delimitate superior de baza craniului, iar inferior se
extind pana la nivelul glandei submandibulare in regiunea suprahioidiana.
Raporturi anterioare
Anterior, peretele faringelui corespunde de sus in jos orificiilor posterioare ale foselor
nazale, orificiului posterior al cavitatii bucale propriu-zise si peretelui posterior
al laringelui.

10.Esofagul-configuratie externa, raporturi

Raporturi
Portiunea cervicala (pars cervicalis)
Anterior traheea.
Posterior muschii prevertebrali si coloana vertebrala.
Lateral lobii tiroidei, nervii laringieni recurenti.

Portiunea toracica (pars thoracica)

Segmentul supraazygoartic
Anterior traheea (astfel denumit si segment retrotraheal) si originea bronhiei stangi.
Posterior coloana vertebrala
Lateral stanga artera carotida comuna stanga, artera subclavie stanga (portiunea
ascendenta).
Lateral dreapta trunchiul brahiocefalic.
Segmentul subazygoaortic
Anterior pericardul (astfel denumit si segment retrocardic) si noduli limfatici traheobronhici
inferiori.
Posterior separat de coloana vertebrala prin aorta toracica cu arterele intercostale, vena
azigos si hemiazigos, ductul toracic.
Lateral stanga pleura mediastinala cu recesul interaorticoesofagian.
Lateral dreapta pleura mediastinala cu recesul interazygoesofagian.

Portiunea abdominala (pars abdominalis)

Anterior lobul stang al ficatului (scobitura esofagiana).
Posterior diafragma si aorta.
Lateral stanga versantul drept al fornixului gastric.
Lateral dreapta lobul caudat al ficatului.
Esofagul este segmentul tractului digestiv care asigura continuitatea transportului
alimentelor de la nivelul faringelui, propulsandu-le prin intermediul mijloacelor proprii in
stomac.

Anatomia esofagului
Esofagul este un tub musculomembranos care vine in prelungirea faringelui de la
marginea inferioara a cartilajului cricoid, ce corespunde nivelului vertebrei C6 pana la
nivelul vertebrei T11, unde se conecteaza la stomac.
 Lungimea esofagului este de aproximativ 25 cm, iar calibrul sau variaza intre 1-3 cm,
prezentand in traiectul sau trei stamtori:
- Stramtoarea cricoidiana sau jonctiunea faringo-esofagiana corespunde originii
esofagului la nivelul cartilajului cricoid, la aproximativ 15 cm de dintii incisivi de pe
arcada superioara.
- Stramtoarea bronhoartica corespunde raportului cu crosa aortica si bronhia stanga, la
aproximativ 23 cm de dintii incisivi de pe arcada superioara.
- Stramatoarea diafragmatica determinata de contractia inelului muscular diafragmatic la
trecerea esofagului prin diafragma, la aproximativ 40 cm de dintii incisivi de pe arcada
superioara.

Esofagului i se descriu 3 portiuni, in functie de regiunea care o strabate succesiv de la

origine.
Esofagul in regiunea cervicala .
Esofagul in regiunea toracica .
Esofagul in regiunea abdominala

11.Stomac- totul

Stomacul reprezinta cel mai dilatat segment constituitiv al tractului digestiv, fiind in acelasi timp
si cel mai proximal organ abdominal. De asemenea, stomacul indeplineste functii de importanta
majora in derularea procesului fiziologic al digestiei si conform ansamblului diversificat de
afectiuni pe care le poate dezvolta detine si o mare importanta clinica.

Anatomia stomacului
Stomacul (ventriculus sau gaster) este amplasat in loja gastrica, care ocupa cea mai mare parte
din regiunea subfrenica stanga si corespunde epigastrului si hipocondrului stang. La acest nivel,
stomacul este fixat in principal de presa abdominala exercitata in mod direct prin contractia
muschilor peretilor abdominali. De asemenea, interpozitia delimitata superior de esofag si
inferior de duoden, pachetele vasculo-nervoase ce traverseaza regiunea precum si formatiunile
peritoneale care leaga stomacul de organele din proximitate constituie alte mijloace de fixare la
acest nivel.
In situatia indivizilor normostenici, in ortostatism, stomacul gol are forma literei „J”, cu peretii
reciproc aplicati, masurand aproximativ 18 cm lungime si 7 cm latime. In cazul stomacului plin,
lungimea poate creste pana la 25 cm, iar latimea la 12 cm. Capacitatea stomacului este evaluata
intre 1-1,5 L.

Configuratie externa pune in evidenta stomacului doua margini (dreapta si stanga), doi pereti
(anterior si posterior) si doua orificii (superior si inferior).
 Stomacul si duodenul

Mica curbura
Marginea dreapta sau curbura mica (curvatura ventriculi minor) continua marginea dreapta a
esofagului. Concavitatea curburii mici este descrisa de segmentul vertical si cel orizontal usor
ascendent catre partea dreapta, intersectia acestora identificandu-se cu incizura
angulara (incisura angularis) sau unghiul gastric. Segmentul orizontal prezinta
succesiv incizura pilorica superioara si incizura duodenopilorica superioara,
corespunzatoare limitei exterioare dintre stomac si duoden. Curbura mica impreuna cu bulbul
duodenal delimiteaza regiunea celiaca a lui Luschka. In plan posterior, prin intermediul
peritoneului posterior al vestibulului bursei omentale, curbura mica corespunde venei cave
inferioare, aortei abdominale, trunchiului celiac si plexului solar.

Marea curbura gastrica

Marginea stanga sau curbura mare (curvatura ventriculi major) continua marginea stanga a
esofagului. Initial descrie o traiectorie ascendenta, delimitand la exterior versantul drept al
fornixului gastric care impreuna cu marginea stanga a esofagului constituie bratele incizurii
cardiace (incisura cardica) sau unghiul lui His. Ulterior, limiteaza pe rand fornixul si corpul
stomacului, avand un traiect descendent, dupa care de la nivelul antrului se incurbeaza intr-o
traiectorie usor ascendenta catre partea dreapta. La acest nivel, sunt prezente succesiv incizura
pilorica inferioara si incizura duodenopilorica inferioara, corespunzatoare limitei exterioare
dintre stomac si duoden. Prin intermediul ligamentului gastrocolic, curbura mare vine in raport
cu colonul transvers.
Marginile stomacului reprezinta limitele de separatie intre peretele anterior si cel posterior.

Peretele gastric anterior(paries anterior)

Priveste inainte, putin in sus si prezinta o portiune toracica si una abdominala.
Portiunea toracica este acoperita in cea mai mare parte de diafragm. La acest nivel se
defineste spatiul semilunar Traube, corespunzator proiectiei toracice a fornixului gastric la
baza hemitoracelui stang. Astfel, convexitatea limitei superioare desfasoara un arc de cerc care
trece prin varful cordului unind extremitatea anterioara a cartilajului 8 costal stang de
extremitatea anterioara a coastei 11 stanga, iar inferior, spatiul Traube este delimitat rectiliniu de
extremitatile liniei arcuate. La nivelul spatiului semilunar al lui Traube, prin percutie este
identificat timpanismul stomacal.
Portiunea abdominala este subimpartita la randul sau in doua regiuni, mediala acoperita de fata
viscerala a ficatului, corespunzatoare lobului patrat si stang al ficatului si laterala, care vine in
raport direct cu fibrele musculare ce structureaza peretele abdominal anterior la acest nivel.
Clinic, zona laterala este recunoscuta ca triunghiul lui Labbe, delimitat la stanga de rebordul
costal stang, la dreapta de linia care se suprapune marginii inferioare a ficatului, iar inferior
corespunde liniei trasata prin cartilajul coastelor 9 de fiecare parte.

Peretele gastric posterior(paries posterior)

Priveste inapoi, putin in jos si constituie peretele anterior al bursei omentale, prin intermediul
careia stomacul vine in raport cu structurile prezente la acest nivel si peretele abdominal
posterior.

Cardia si pilorul
Stomacul comunica superior cu esofagul si inferior cu duodenul prin cate un orificiu de forma
circulara si anume orificiul cardic (ostium cardicum) si respectiv orificiul piloric (ostium
pyloricum).

In mod conventional, avand in vedere criterii anatomice, fiziologice si radiologice, stomacul este
impartit in doua portiuni, verticala si orizontala, separatia dintre acestea fiind desemnata de
incizura angulara si depresiunea formata de sfincterul antrului.

Portiunea verticala sau regiunea fundico-corporeala

Reprezinta aproximativ 2/3 din stomac si este la randul sau subimpartita in fornix si corpul
stomacului. De asemenea, la acest nivel este sesizata portiunea cardiaca (pars cardiaca),
nedefinita, ce corespunde orificiului cardic si se caracterizeaza prin prezenta glandelor cardiace.
Fornixul sau fundul stomacului (fundus ventriculi)
Reprezinta camera cu aer a stomacului, orientata catre diafragm, prin intermediul caruia vine in
raport cu cordul, pleura si plamanul stang. Delimitarea inferioara a acestuia se face prin linia
orizontala care strabate unghiul cardic. De la acest nivel stomacul se continua cu corpul (corpus
ventriculi) pana la nivelul de separatie cu portiunea orizontala, indicat de linia aproximativ
verticala trasata prin unghiul gastric si depresiunea determinata de sfincterului antrului.
Portiunea orizontala sau regiunea antro-pilorica
Continua corpul stomacului de la planul ce intersecteaza unghiul gastric si depresiunea
determinata de sfincterului antrului pana la santul duodenopiloric, in care in mod inconstant se
plaseaza vena prepilorica (vena praepylorica) ce marcheaza limita de separatie dintre stomac si
duoden. La randul sau, portiunea orizontala este divizata in antrul si canalul piloric.

Antrul piloric (antrum pyloricum)

Este segmentul mai dilatat al portiunii orizontale, iar canalul piloric (canalis pyloricus) este un
tub cilindric ce conduce catre pilor (pylorus), portiunea terminala a stomacului prevazuta
cu sfincterul piloric. Santul piloric pus in evidenta de incizurile pilorice superioara si inferioara
reprezinta un reper prin care se constata separatia dintre cele doua segmente ale portiunii
orizontale.

Peretele gastric
Grosimea peretelui gastric masoara aproximativ 3 mm, iar constitutia sa asigura functionalitatea
stomacului de a se adapta in vederea depozitarii si degradarii alimentelor concomitent cu
evacuarea acestora intermitenta catre segmentul urmator al tractului digestiv.
Structura peretelui prezinta patru tunici, dispuse de la exterior catre interior astfel: seroasa,
musculara, submucoasa, mucoasa.
Tunica seroasa (tunica serosa) consta in mezoteliul peritoneal ce captuseste intreaga suprafata
exterioara, mai putin fata posterioara a fornixului prin care stomacul adera la diafragm,
mentinand aceasta regiune intr-o imobilitate aproape completa. Seroasa se aplica de stomac prin
intermediul stratului subseros (tela subserosa) format din tesutul conjunctiv ce
prezinta ligamentele stomacului(ligamenta ventriculi) care contribuie la mentinerea formei
curbate a organului.
Tunica musculara (tunica muscularis) este responsabila cu tranzitul masei alimentare la acest
nivel, fiind constituita dintr-un strat extern cu fibre longitudinale, strat mijlociu cu fibre
circulare, a caror condensare realizeaza sfincterul piloric, si un strat intern cu fibre oblice,
prezent doar in portiunea digestorie a stomacului.
Tunica submucoasa (tela submucosa) se interpune intre musculara si mucoasa, prilejuind
adaptarea mucoasei la motilitatea gastrica. Este alcatuita din testut conjunctiv lax, bogat in fibre
elastice si formatiuni neurovasculare.
Tunica mucoasa (tunica mucosa) din punct de vedere morfofunctional reprezinta componenta
esentiala a peretelui gastric. Mucoasa este separata de tunica submuscoasa prin musculara
mucoasei, iar din structura sa fac parte stratul epitelial si corionul (lamina propria). La randul
sau, stratul epitelial prezinta epiteliu de suprafata simplu cilindric si aparatul glandular
intraepitelial reprezentat de glandele gastrice responsabile cu secretiile digestive la acest nivel.
Corionul se interpune intre epiteliul de suprafata si glandele gastrice pana la nivelul muscularei
mucoasei si este alcatuit din tesut conjunctiv si limfoid. Pe suprafata mucoasei se observa o serie
de santuri care delimiteaza ariile gastrice (area gastricae) corespunzatoare plicilor
viloase (plicae villosae) separate la randul lor de criptele sau foveolele gastrice (foveolae
gastricae) la nivelul carora se deschid glandele gastrice.
Glandele stomacului
In raport cu regiunile stomacului, glandele gastrice difera ca structura morfofunctionala, astfel se
definesc glande cardiale, gastrice propriu-zise si pilorice.
Glandele cardiale (glandulae cardiacae) individualizeaza regiunea cardiala a stomacului si
realizeaza bariera alcalina intre stomac si esofag prin secretia de mucus.
Glandele gastrice propriu-zise (glandulae gastricae propriae) sau glandele fundice sunt cele
mai numeroase, raspandite in fornixul si corpul stomacului. Celulele formatoare sunt
responsabile cu elaborarea acidului clorhidric, proenzime digestive si mucus.
Glandele pilorice (glandulae pyloricae) sunt plasate in regiunea antropilorica a stomacului si
secreta mucus.

Vascularizatia stomacului
Stomacul este cel mai bogat vascularizat segment al tubului digestiv.
In principal, circulatia arteriala este asigurata de trunchiul celiac prin artera hepatica, splenica
si gastrica stanga. Din artera hepatica se desprind artera gastrica dreapta, care dupa ce trece
inaintea pilorului se continua ascendent pe curbura mica si artera gastroduodenala, care trece
inapoia pilorului si emite artera gastroepiploica dreapta ce ascensioneaza pe curbura mare.
Din artera splenica se formeaza artera gastroepiploica stanga care are un traiect descendent in
lungul curburii mari, anastomozandu-se in plin cu artera gastroepiploica dreapta formand arcul
arterial al curburii mari, si arterele gastrice scurte, ce se distribuie fornixului stomacului,
inainte de a patrunde prin ligamentul gastrolienal. Artera gastrica stanga strabate ligamentul
gastropancreatic, ascensionand catre regiunea cardica dupa care descrie un traiect descendent in
lungul curburii mici, unde se anastomozeaza in plin cu artera gastrica dreapta si formeaza
astfel arcul arterial al curburii mici. Din arcurile arteriale corespunzatoare curburilor se
desprind ramuri arteriale prin care sangele iriga diferitele tunici ale stomacului.
Circulatia venoasa gastrica corespunde in general circulatiei arteriale de la acest nivel, venele
insotind indeaproape arterele omonime. Asadar, venele gastrice ce acompaniaza arcul arterial al
curburii mici sunt tributare venei porte, iar venele gastroepiploice, dreapta si stanga se dreneaza
in vena mezenterica superioara si respectiv vena splenica.
In sistematizarea circulatiei limfatice se disting patru teritorii limfatice al caror drenaj final
conduce catre nodurile celiace. Cea mai intinsa regiune limfatica este tributara ganglionilor
limfatici gastrici stangi, preluand limfa de la nivelul micii fornixului, precum si din cea mai mare
parte a corpului gastric si mica curbura. Limfa din partea inferioara a corpului gastric si regiunea
antro-pilorica este drenata in ganglionii limfatici gastroepiploici drepti si ganglionii limfatici
pilorici inferiori. Zona a treia cuprinde regiunea gastrica corespunzatoare segmentului stang al
marii curburii, din care vasele limfatice se varsa in ganglionii limfatici gastroepiploici
stangi si splenopancreatici. Portiunea stomacului corespunzatoare segmentului drept al curburii
mici alaturi de o parte din regiunea pilorica constituie cea de-a patra arie limfatica, la acest nivel,
limfa fiind drenata de ganglionii limfatici gastrici drepti si ganglionii limfatici pilorici superiori.

Inervatia stomacului
Inervatia stomacului este realizata pe cale intrinseca si extrinseca.
Inervatia intrinseca este asigurata de ramurile nervoase din vag si plexul celiac care patrund in
peretele gastric la nivelul stratului muscular alcatuind plexul nervos mienteric Auerbach si la
nivelul stratului submucos formand plexul nervos submucos Meissner.
Inervatia extrinseca este realizata de fibre parasimpatice din nervul vag si fibre simpatice din
plexul celiac.
La nivelul jonctiunii esogastrice, nervii vagi, stang si drept ajung sub forma trunchiurilor vagale
anterior, corespunzator vagului stang si posterior, corespunzator vagului drept. Din trunchiul
vagal anterior, care se continua in lungul curburii mici prin nervul lui Latarjet, se desprind
ramuri gastrice anterioare ce descind pe fata anterioara a stomacului dispersate pana la nivelul
regiunii pilorice. Imediat inferior de orificiul cardic, trimite un ram ce strabate partea superioara
a omentului mic pentru a patrunde in pediculul hepatic. Trunchiul vagal posterior urmareste,
de asemenea, curbura mica pe fata ei posterioara, distribuind ramuri catre fata posterioara a
stomacului.
Din lantul ganglionar T5-T10 ajung la ganglionul celiac fibrele preganglionare din nervii
splanhnici, iar fibrele postganglionare ajung sa se distribuie stomacului de la nivelul curburii
mici, pe traiectul ramurilor trunchiului celiac, in special prin intermediul plexurilor periarteriale
ce acompaniaza arterele gastrice.

Raporturile stomacului
Peretele anterior (fata anterioara)
Diafragma
Lobul patrat si stang al ficatului (medial) si peretele abdominal anterior (lateral)
Peretele posterior (fata posterioara)
Fata gastrica a splinei
Glanda suprarenala stanga
Polul superior al rinichiului stang
Artera lienala
Corpul pancreasului
Flexura duodenojejunala si anse jejunale (prin intermediul mezocolonului transvers)
Curbura mica
Omentul mic cu vasele gastrice
Lobul caudat al ficatului
Curbura mare
Ligamentul gastrolienal cu vasele gastrice scurte si artera gastroepiploica stanga
Ligamentul gastrocolic cu vasele gastroepiploice
 12. Duoden- config. Externa , raporturi

Duodenul reprezinta prima portiune a intestinului subtire in care chimul gastric este evacuat din
stomac pentru continuarea digestiei, acesta asigurand relatii fiziologice de importanta majora cu
canalul coledoc si ductul pancreatic.

Anatomia duodenului
Spre deosebire de segmentele urmatoare ale intestinului subtire, duodenul este fixat la
peretele abdominal, aderenta acestuia fiind dobandita secundar, inca din stadiile initiale
ale dezvoltarii ontogenetice, prin intermediul mezoduodenului.
Duodenul masoara aproximativ 20-25 cm lungime, descriind un arc de cerc, cu
concavitatea orientata spre stanga ce cuprinde capul pancreasului si portiunile terminale
ale ductelor hepato-pancreatice. Calibrul sau variaza, micsorandu-se progresiv pe masura
ce trecerea catre jejun este realizata. Limita de separatie dintre stomac si duoden este
redata de santul duodenopiloric, in care se plaseaza inconstant vena prepilorica, iar
limita distala este indicata de unghiul duodenojejunal, duodenul situandu-se astfel in
intregime supraombilical. La acest nivel este mentinut in pozitie de presa abdominala,
exercitata de peretii abdominali prin contractia muschilor constituienti, precum si prin
intermediul peritoneului, mezocolonului transvers si dispozitivului hepato-pancreatic,
formatiunilor neurovasculare si muschiului suspensor al duodenului.

Raporturile duodenului
Portiunea superioara
Anterior lobul patrat al ficatului si colul vezicii biliare
Posterior vestibulul bursei omentale (medial) si ductul coledoc, vena porta, artera
gastroduodenala (lateral)
Superior insertia omentului mic
Inferior capul pancreasului si omentul mare

Portiunea descendenta
Anterior fata viscerala a ficatului, vezica biliara, extremitatea dreapta a colonului
transvers (segmentul supramezocolic) si ansele jejunale (segmentul submezocolic)
Posterior fata anterioara a rinichiului drept si pediculul renal (prin intermediului fasciei
de coalescenta retroduodenopancreatica Treitz)
Medial (stanga) capul pancreasului si ductele hepato-pancreastice
Lateral (dreapta) ficatul (segmentul supramezocolic) si colonul ascendent (segmentul
submezocolic)
 Portiunea orizontala
Anterior insertia mezenterului si vasele mezenterice superioare
Posterior coloana vertebrala, aorta si vena cava inferioara (prin intermediul fasciei de
coalescenta retroduodenopancreatica Treitz)
Superior capul pancreasului
Inferior ansele intestinului subtire

Portiunea ascendenta
Anterior mezocolonul transvers
Posterior vasele genitorenale drepte
Medial (dreapta) aorta, procesul uncinat pancreatic si radacina mezenterului
Lateral (stanga) arcul vascular Treitz si marginea mediala a rinichiului stang (la o
distanta variabila)

Flexura duodenojejunala
Superior radacina mezocolonului transvers si fata inferioara a pancreasului
Lateral (stanga) arcul vascular Treitz si rinichiul stang
Medial (dreapta) vertebra L2
Posterior stalpul stang al diafragmului

13.Colon-tot

Colonul
Este segmentul cel mai lung al intestinului gros, intins intre cec si rect, sub forma cadrului colic,
cvasiinchis inferior, de la valvula ileocecala la nivelul vertebrei a treia sacrate. Valoarea
medie a lungimii sale este 1,4 m, iar diametrul sau descreste, initial masurand 5 cm, catre
portiunea terminala unde variaza intre 2,5 - 3 cm. Mentinerea in pozitie a segmentelor colice este
mediata de presa abdominala si peritoneu, care aplica colonul direct sau prin intermediul unui
mezou pe peretele posteior al abdomenului.
Din fosa iliaca dreapta, de la nivelul valvei ileocecale, primul segment colic este reprezentat
de colonul ascendent, al carui traiect vertical este delimitat de flexura colica dreapta, sub fata
viscerala a ficatului. De la acest nivel, segmentul colic se continua cu colonul transvers care
preia denumirea traiectului sau transversal cu care strabate cavitatea abdominala pana la nivelul
splinei, unde se recurbeaza, formand flexura colica stanga, pentru a desena „cadrul colic”,
demonstrand in acelasi timp validitatea expresiei adoptate conventional. Astfel, intestinul gros
descinde in regiunea lombara stanga pana la nivelul crestei iliace, sub denumirea de colon
descendent, ce se continua cu colonul sigmoidian, a carui dispozitie descrie un arc de cerc, care
strabate fosa iliaca stanga pentru a cobori ulterior in bazin pana la nivelul vertebrei a treia
sacrate.
 Patologia colonului

Colonul ascendent se prezinta cu o lungime de aproximativ 15 cm, masurata de la planul

transversal ce strabate valva ileocecala pana sub fata viscerala a ficatului. Extremitatea incipienta
a colonului ascendent este mai superficiala, traiectul acestuia ajungand progresiv in profunzime
pana la extremitatea terminala. Configuratia externa prezinta particularitati in ceea ce priveste
dispunerea teniilor, anterior, postero-medial si postero-lateral, si apendicele epipoloice, aliniate
pe doua randuri, langa tenia anterioara si respectiv tenia postero-mediala.
Anterior, medial si lateral, colonul ascendent este invelit de peritoneu prin intermediul caruia
vine in raport cu ansele intestinului subtire, care pot fi partial acoperite de omentul mare. In cazul
in care este destins de continutul sau, segmentul colic ascendent vine in raport direct peretele
abdominal anterior. Posterior, prin intermediul fasciei de coalescenta retrocolice Toldt, vine in
raport cu muschiul iliac, patratul lombar si fata anterioara a rinichiului drept.

Flexura colica dreapta sau unghiul hepatic se proiecteaza la nivelul extremitatii anterioare a
coastelor 10 si 11 drepte, ascunzandu-se in planurile regiunii hipocondrice drepte.
Anterior vine in raport cu fata viscerala a ficatului, unde lasa impresiunea colica, si fundul
vezicii biliare. Posterior raspunde duodenului descendent si rinichiului drept.

Colonul transvers descrie un traiect usor ascendent, de la dreapta spre stanga, intinzandu-se de la
extremitatea anterioara a coastei a 10-a drepte catre extremitatea anterioara a coastei a 8-a stangi,
corespunzand treptat hipocondrului drept, regiunii epigastrice si hipocondrului stang. Lungimea
sa este apreciata la o valoare medie de 50 - 60 cm, iar calibrul sau fata de colonul ascendent este
inferior. Raportul supraunitar dintre lungimea segmentului transvers si lungimea liniei drepte
care uneste flexura dreapta de cea stanga, ii atribuie acestuia calitatea de a nu fi rectiliniu,
conferindu-i un grad crescut de mobilitate, care tolereaza abordarea formelor si directiilor
variate. La exterior, colonul transvers este configurat similar cu restul intestinului gros, teniile
sale fiind reprezentate anterior de tenia omentala, postero-superior de tenia mezocolica si
postero-inferior de ternia libera. Apendicele epiploice sunt ordonate pe un singur sir. Incrucisarea
vaselor mezenterice superioare delimiteaza segmentul drept al colonului transvers, relativ fix cu
un mezou slab evidentiat, si segmentul stang, al carui grad de mobilitate este considerabil mai
mare.
Fata anterioara a colonului transvers constituie insertia omentului mare si vine in raport cu
peretele abdominal anterior. Pe fata posterioara se insera mezocolonul transvers, care alaturi de
segmentul colic transvers izoleaza inferior si superior, etajele supramezocolic si respectiv,
submezocolic ale cavitatii peritoneale. La acest nivel, segmentul fix se aplica pe rinichiul drept si
intretaie duodenul descendent, iar segmentul mobil este ancorat la peretele abdominal posterior
prin intermediul mezoului sau bine definit si raspunde la capul si corpul pancreasului. Superior,
segmentul fix vine in contact cu fata viscerala a ficatului, iar cel mobil se conformeaza dupa
marea curbura gastrica, de care se leaga prin ligamentul gastrocolic. Inferior, colonul transvers
prezinta raport cu flexura duodenojejunala si cu ansele jejunale proximale.

Flexura colica stanga sau unghiul splenic se proiecteaza la nivelul extremitatii anterioare a
coastelor 8 si 9 stangi, pe peretele antero-lateral al bazei hemitoracelui stang. Spre deosebire de
cea dreapta, flexura stanga se situeaza intr-un plan mai profund, raspunzand hipocondrului stang,
iar apertura sa este mai redusa. Cu toate ca segmentul stang al colonului transvers se
caracterizeaza printr-o mobilitate superioara in raport cu segmentul drept, situatia flexurii stangi
este mult mai constanta decat in cazul celei drepte.
Posterior vine in raport cu rinichiul si glanda suprarenala stanga, iar supero-lateral cu fata
colica a splinei.

Colonul descendent masoara aproximativ 20 cm si prezinta in general raporturi si caractere

similare cu cele ale colonului ascendent, exceptie facand diametrul mai redus, gradul de
mobilitate, de asemenea, mai redus, si planul mai profund in care acesta este situat.
Anterior, medial si lateral, colonul descendent este acoperit de peritoneu, prin intermediul
caruia fetele respective vin in contact cu ansele jejunale superioare. Posterior vine in raport cu
peretele abdominal posterior, patratul lombar si marginea laterala a rinichiului stang, la acest
nivel fiind incrucisat de formatiuni neurovasculare subcostale, nervii iliohipogastric si
ilioinghinal.

Colonul sigmoidian este ultimul segment al cadrului colic, continua colonul decendent de la
nivelul crestei iliace si strabate fosa iliaca stanga, descinzand printr-un traiect sinuos in pelvis
pana la un nivel corespunzator cu vertebra a 3-a sacrata, unde incepe rectul. Este dotat cu
mezocolonul sigmoidian care ii confera un grad ridicat de mobilitate. La nivelul colonului
sigmoidian, trasaturile morfologice ale intestinului gros se modifica, in ceea ce priveste calibrul
sau, care se uniformizeaza, si configuratia externa, cu santuri tranversale sterse si tenii musculare
reduse la doua. De regula, lungimea sa variaza intre 35 - 45 cm, traiectoria sa desenand forma
literei „S”. Astfel i se descriu portiunile iliaca si pelviana.
Portiunea sau ansa iliaca continua colonul descendent si masoara intre 7 - 15 cm pana la
marginea mediala a muschiului psoas stang. Se plaseaza in fosa iliaca stanga, unde se prezinta
sub forma unei curburi cu concavitatea ce priveste supero-medial. In 90% din cazuri, portiunea
iliaca este fixa, conform aderarii mezoului sau primar la peritoneul parietal al fosei iliace interne
stangi.
Anterior, segmentul sigmoidian vine in raport cu peretele abdominal inferior, iar cand nu este
destins de continutul sau cu ansele intestinului subtire. Posterior prezinta raport cu muschiul
iliopsoas cu fascia iliaca si fascia de coalescenta retrocilica Toldt, vasele testiculare sau ovariene
si nervul genitofemural.
Portiunea sau ansa pelviana se intinde de la marginea mediala a muschiului psoas stang pana la
nivelui celei de-a treia vertebra sacrata. Traiectul sau cambrat se caracterizeaza prin situatii si
raporturi variabile, iar mezocolonul cu care este prevazuta ii confera acesteia un grad crescut de
mobilitate. Bezile musculare longitudinale de pe ansa iliaca se condenseaza si formeaza la acest
nivel doua tenii, anterioara si posterioara, care isi pierd individualitatea pe masura ce se apropie
de rect. Haustrele si incizurile transversale absenteaza, iar apendicele epiploice devin mai
numeroase spre deosebire de alte segmente ale colonului. De regula, masoara aproximativ 25 -
35 cm, iar concavitatea arcului de cerc, descris de traiectul sau, este orientata infero-posterior.
Anterior si inferior vine in raport cu vezica urinara, iar la femeie cu uterul si anexele sale,
descinzand deseori pana la fundul de sac Douglas. Posterior prezinta raport cu ampula rectala,
iar superior cu ansele intestinale.

Structura colonului
Se identifica cu cele patru tunici caracteristice intregului intestin gros, doar seroasa prezentand
cateva particularitati.
Tunica seroasa se comporta distinct datorita modului in care a avut loc evolutia ontogenetica a
intestinului primar si mezoului sau. De cele mai multe ori, colonul ascendent si descendent sunt
in parte retroperitoneale. Doar in 30% din cazuri colonul ascendent si 10 - 15% colonul
descendent pot prezenta mezolocon. Invariabil, colonul transvers si colonul sigmoidian sunt
prevazute cu mezocolonul transvers si respectiv sigmoidian.
Mezocolonul transvers ancoreaza colonul transvers la peretele abdominal posterior, inserandu-se
pe colon de tenia mezocolica. Radacina sa trece succesiv de la dreapta spre stanga peste
extremitatea inferioara a rinichiului drept, duodenul descendent, capul si marginea anterioara a
corpului pancreasului si rinichiul stang. Contine formatiunile vasculo-nervoase si limfatice ale
mezocolonului transvers si intra in alcatuirea plafonului bursei omentale.
Mezocolonul sigmoidian fixeaza colonul sigmoidian de peretele pelvian. Radacina sa are un
traiect sinuos, incrucisand muschiul psoas si vasele iliace, dupa care descinde in pelvis.

Vascularizatia si inervatia colonului

Circulatia arteriala este asigurata de artera mezenterica superioara, prin artera
ileocolica, artera colica dreapta si artera colica medie, si de artera mezenterica
inferioara, prin artera colica stanga si arterele sigmoidiene. In apropierea cadrului
colic, arterele se anastomozeaza intre ele pentru a forma arcada paracolica, din care se
desprind arterele drepte care abordeaza segmentele colice pe fetele anterioara si
posterioara.
Circulatia venoasa se formeaza la nivelul mucoasei si muscularei, edificand retele din
care pleaca vene ce insotesc arterele omonime. Sangele venos este colectat ulterior
de venele mezenterica superioarasi inferioara, ambele tributare venei porte.
 Circulatia limfatica ia nastere la nivelul mucoasei, de unde vasele limfatice strabat
tunicile peretelui intestinal, cladind retele subseroase si musculare. Se aduna ulterior
in nodurile paracolice, care formeaza o arcada in alcatuirea careia intra nodurile
ileocolice, colice drepte, mijlocii si stangi. De la acest nivel, limfa este drenata
catre nodurile mezenterice superioare si inferioare.
Inervatia este vegetativa simpatico-parasimpatica. Colonul ascendent si 2/3 drepte din
colonul transvers primesc fibre simpatice din ganglionii celiac si mezenteric superior si
fibre parasimaptice din nervul vag, acestea formand in prealabil plexuri in jurul arterei
mezenterice superioare. Ramurile nervoase destinate 1/3 stangi a colonului transvers,
colonului descendent si sigmoidian provin din plexul mezenteric inferior, din care
pleaca fibre simpatice si nervii splanhnici pelvieni, din care se desprind fibele
parasimpatice. Fibrele ajung la segmentele colice pe traiectul arterei mezenterice
inferioare, dupa ce au strabatut preliminar plexul hipogastric inferior si hipogastric
superior.

14.Ficat-tot
Ficatul, cel mai voluminos viscer, este un organ glandular ce prezinta o gama larga de functii
importante in cadrul economiei generale a organismului. Este considerat o glanda anexa a tubului
digestiv datorita provenientei sale din epiteliul ansei duodenale a intestinului primar si prin
prisma faptului ca isi elimina produsul de secretie externa in duoden, participand astfel la
procesul de digestie.

Anatomia ficatului
Ficatul este un organ glandular, asimetric, raspunzand prin dispozitia sa hipocondrului drept,
epigastrului si unei parti din hipocondrul stang. Este plasat in etajul supramezocolic, astfel incat
patrunde in concavitatea diafragmei pana la al 5-lea spatiu intercostal, nivel la care se
proiecteaza limita superioara a lojei hepatice. Inferior, loja hepatica este delimitata de colonul si
mezocolonul transvers, iar planul orizontal corespunzator acestei limite trece prin vertebra a 12-a
toracala. Anterior, lateral si posterior este delimitata de peretii abdomenului,
iar medial comunica larg cu loja gastrica, proiectandu-se pana la 5-6 cm la stanga liniei
mediane.

In pozitia sa ficatul este mentinut in principal de presa abdominala si de suportul elastic conferit
de celelalte viscere abdominale din vecinatate. Vena cava inferioara adera la parenchimul
hepatic, iar venele hepatice care se varsa in ea formeaza un pedicul de suspensie, contribuind
astfel la ancorarea ficatului la acest nivel. De asemenea, la fixarea sa in pozitie participa si
formatiuni peritoneale precum ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele
triunghiulare, omentul mic, care il leaga de organele din vecinatate. Cu toate acestea, mobilitatea
ficatului este evidentiata in respiratie, acesta coborand in inspir si urcand in expir. Insuficienta
sau incompetenta mijloacelor de fixare conduce la deplasarea ficatului, instalandu-se asa-
numita hepatoptoza.
La cadavru ficatul cantareste in medie 1,4 - 1,5 kg, iar la omul viu poate ajunge cu pana la 900 g
mai greu, in functie de cantitatea sangelui pe care il contine. 28 cm masoara in medie in sens
transversal, 8 cm in sens vertical si 18 cm in sens antero-posterior. Volumul oscileaza in functie
de varsta, sex, cantitatea de sange continut, perioadele de digestie si diferite stari patologice. La
fel ca si celelalte caractere morfologice, intensitatea culorii, rosie-bruna, variaza in raport cu
cantitatea de sange continut. Ficatul prezinta o consistenta mai mare comparativ cu celelalte
organe glandulare, percutia sa exprima matitate, este friabil si putin elastic, iar plasticitatea
marita ii permite sa se muleze dupa organele din proximitate.
Forma ficatului este neregulata, similara unui ovoid cu axa mare orientata transversal si
extremitatea mai voluminoasa catre partea dreapta. Prezinta doua fete, inferioara sau viscerala si
superioara sau diafragmatica, care anterior si bilateral sunt coalescente, dand nastere
unei margini inferioare ascutite, spre deosebire de marginea posterioara care se prezinta
rotunjita.

Ficatul

Fata viscerala priveste infero-posterior si se continua cu portiunea posterioara a fetei

diafragmatice, astfel incat prin unirea acestora se realizeaza un desen morfologic format din trei
santuri dispuse in forma literei „H”.
Santul sagital stang este ingust si delimiteaza lobul anatomic drept de cel stang. Este impartit in
doua segmente, anterior si posterior, in care se gasesc doua cordoane fibroase rezultate din
obliterarea a doua vene din viata intrauterina. Segmentul anterior contine ligamentul rotund al
ficatului, preluand astfel denumirea de fisura ligamentului rotund, iar cel posterior
contine ligamentul venos al lui Arantius, in consecinta fiind recunoscut ca fisura ligamentului
venos.
Santul sagital drept este larg, alcatuit din fosa vezicii biliare, anterior si santul venei cave,
posterior, aceste doua portiuni fiind separate prin procesul caudat ce consta intr-o punte de
parenchim hepatic.
Cel de-al treilea sant care definitiveaza forma literei „H”, este santul transversal, asociat
cu hilul ficatuluiprin care trec elementele pediculului hepatic.
Fisura ligamentului rotund descrie o traiectorie oblica, antero-posterior de la stanga la dreapta,
intinzandu-se de la nivelul incizurii ligamentului rotund, situate pe marginea inferioara a
ficatului pana la santul transvers. De cele mai multe ori este acoperita de parenchim hepatic,
fiind astfel transformata in canal. In perioada intrauterina, in locul fisurii se distinge santul venei
ombilicale strabatut de vena omonima, iar dupa nastere vena se atrofiaza, in locul sau formandu-
se ligamentul rotund, care se prinde de ramura stanga a venei porte si posterior se continua cu
ligamentul venos.
Fisura ligamentului venos prelungeste directia fisurii ligamentului rotund si prezinta o
traiectorie ascendenta pe fata diafragmatica, de la hilul hepatic catre santul venei cave. In
perioara intrauterina, la acest nivel se descrie fosa ductului venos, de forma unui sant larg ce
adaposteste ductul venos Arantius, reprezentand canalul de legatura intre vena ombilicala si vena
cava inferioara. Dupa nastere, acesta se fibrozeaza.
Fosa vezicii biliare consta intr-o depresiune larga de forma ovoidala determinata de raportul cu
corpul vezicii biliare.
Santul venei cave este profund, ascensioneaza vertical si se gaseste in cea mai mare parte pe
portiunea posterioara a fetei diafragmatice.
In hilul ficatului, elementele sunt dispuse astfel: posterior este plasata vena porta, anterior si la
stanga de aceasta se situeaza artera hepatica, iar pe un plan mai anterior si la dreapta sta ductul
hepatic. De asemenea, pe langa acestea, componenta hilului hepatic este completata de vase
limfatice si formatiuni nervoase. Hilul ficatului se prezinta asemenea unei exacavatii profunde,
ce masoara aproximativ 6-7 cm lungime si 1,5-2 cm latime, cu o extremitate stanga ce se termina
perpendicular, in mod abrupt pe fisura canalului venos si o extremitate dreapta care se
incurbeaza anterior si se continua cu fosa vezicii biliare. Buzele santului transversal confera
insertia celor doua foite ale omentului mic.

Santurile dispuse sub forma literei „H” impart fata viscerala in doua zone marginale, dreapta si
stanga, separate de o zona mijlocie.
Zona marginala dreapta corespunde lobului drept si prezinta o serie de impresiuni numite dupa
organele cu care ficatul vine in raport la acest nivel. Anterior se distinge impresiunea colica, de
forma patrulatera determinata de prezenta flexurii colice drepte. Impresiunea renala vine
posterior celei precedent descrise, are forma triunghiulara si este determinata de raportul ficatului
cu 1/3 superioara a rinichiului drept. Impresiunea duodenala este identificata imediat la dreapta
fosei vezicii biliare, are forma dreptunghiulara conform raportului cu flexura duodenala
superioara. Impresiunea suprarenala se datoreaza raportului cu fata anterioara a glandei
suprarenale drepte, se intinde mai mult pe portiunea posterioara a fetei diafragmatice si este
lipsita de invelis peritoneal.
Zona marginala stanga are forma usor excavata si raspunde lobului stang anatomic. La acest
nivel, ficatul vine in raport cu fata anterioara a stomacului, care lasa impresiunea gastrica, ce
ocupa aproximativ intreaga zona. La dreapta de aceasta, in vecinatatea extremitatii stangi a
santului transversal si anterior de insertia omentului mic, se observa tuberozitatea omentala a
ficatului. In partea posterioara, la stanga fisurii ligamentului venos, conductul esofagian
determina impresiunea esofagiana.
Zona mijlocie este divizata de hilul hepatic in doi lobi, unul anterior, lobul patrat si unul
posterior, lobul caudat. Lobul patrat este usor convex si este situat inaintea omentului mic,
gasindu-se astfel in marea cavitatea peritoneala. Suprafata sa, delimitata de fisura ligamentului
rotund, fosa vezicii biliare si hil vine in raport cu portiunea pilorica a stomacului si cu portiunea
superioara a duodenului, anterior de care se gaseste portiunea dreapta a colonului
transvers. Lobul caudat este cunoscut si sub denumirea de lobul lui Spiegel, are o directie
aproape verticala, iar cea mai mare parte a sa corespunde portiunii posterioare a fetei
diafragmatice. Lobul caudat formeaza plafonul vestibulului bursei omentale si vine in raport
posterior cu stalpul drept al diafragmului, la dreapta cu vena cava inferioara, la stanga cu
esofagul, iar in jos raspunde plexului celiac, marginii superioare a pancreasului si curburii mici a
stomacului. Prelungirea superioara a lobului caudat trece pe fata posterioara a venei cave
inferioare si participa in mod inconstant la transformarea santului ei in canal complet, iar in
partea inferioara, inapoia hilului, lobul caudat se prelungeste prin procesul papilar, ce alcatuieste
buza posterioara a hilului, si procesul caudat, ce formeaza peretele superior al orificiului
epiploic.

Recesul omental superior se insinueaza inapoia lobului caudat, iar recesurile subhepatice se
identifica intre fata viscerala, superior si colonul cu mezocolonul transvers, duoden, rinichi drept
si glanda suprarenala, inferior.

Fata diafragmatica priveste antero-superior si este tapetata in cea mai mare parte a sa
de peritoneu, cu exceptia portiunii posterioare care adera strans la diafragma prin intermediul
unor tracturi fibroase. Partea intraperitoneala este impartita de insertia sagitala a ligamentului
falciform in lobul drept hepatic, mai voluminos si lobul stang hepatic, de dimensiuni mai reduse.
La nivelul lobului drept, pe fata diafragmatica se remarca uneori impresiuni datorate prezentei
coastelor, dispuse in sens oblic, sau a unor fascicule ale diafragmei, cu directie verticala.
Convexitatea fetei diafragmatice patrunde in torace, adaptandu-se dupa forma boltii
diafragmatice, doar o mica parte venind in contact cu peretele abdominal anterior. Astfel, fetei
diafragmatice i se descriu o portiune toracica si una parieto-abdominala.
Portiunea toracica atinge punctul culminant de ascensiune la nivelul coastei a 5-a drepte si
prezinta raporturi de mare importanta clinica prin intermediul diafragmei cu plamanii, pleurele,
inima si pericardul.
Portiunea parieto-abdominala este delimitata de rebordurile costale ale bazei toracelui si de
linia ce uneste extremitatea anterioara a cartilajului coastei a 10-a dreapta cu extremitatea
anterioara a cartilajului coastei a 8-a stanga, directia acestei linii osciland in functie de forma
toracelui.
De asemenea, datorita convexitatii sale, fata diafragmatica prezinta 4 portiuni, ale caror orientare
este apreciata in directii diferite, iar continuarea intre acestea nu este precizata de linii evidente.
Portiunea superioara este convexa si modelata dupa bolta diafragmei, prin intermediul careia
vine in raport cu pleura, baza plamanului drept, inima, pericardul, si catre extremitatea stanga a
ficatului cu pleura si baza plamanului stang. La nivelul lobului stang, in aceasta portiune se
evidentiaza impresiunea cardiaca, de forma triunghiulara, ce corespunde centrului tendinos al
diafragmei.
Portiunea anterioara vine in raport prin intermediul diafragmei cu rebordurile costale si
procesul xifoid, iar in partea inferioara direct cu peretele anterior al abdomenului, constituindu-se
astfel un camp mijlociureprezentat de portiunea parieto-abdominala si doua campuri toracice
laterale. Astfel, lobul drept vine in raport cu rebordul costal drept, corespunzator cartilajelor
costale 8, 9 si 10, fara insinuarea pleurei. Lobul stang prezinta raporturi reduse cu peretele
toracic, raspunzand cartilajelor costale 7 si 8.
Portiunea dreapta corespunde coastelor 7-11 si vine in raport succesiv, dinspre superior catre
inferior, cu baza plamanului drept, la nivelul coastei a 7-a pe linie axilara mijlocie, cu recesul
costodiafragmatic, intre coasta a 7-a si a 10-a pe aceeasi linie axilara mijlocie, si cu diafragma,
inferior de coasta a 10-a.
Portiunea posterioara este concava in plan transversal si se adapteaza dupa proeminenta
corpurilor vertebrelor T10 si T11. Pe aceasta fata se disting lobul caudat, incadrat de santul venei
cave in partea dreapta si fisura ligamentului venos in partea stanga, si aria nuda.
Aria nuda este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin intermediul unor tracturi
conjunctive scurte si puternice. Ocupa partea dreapta a portiunii posterioare si se contureaza intre
foitele ligamentului coronar, situatia si forma sa modificandu-se in raport cu comportamentul
acestora. In partea inferioara, se identifica o suprafata care pune in evidenta raportul cu glanda
suprarenala dreapta, iar in apropierea liniei mediane se intalneste lobul caudat, care urca de pe
fata viscerala, reprezentand partea peritoneala a portiunii posterioare a fetei diafragmatice. La
dreapta lobului caudat, pe teritoriul ariei nude se gaseste santul venei cave inferiore strabatut de
vena omonima, care este inconstant acoperita complet de parenchim hepatic sau membrana
fibroasa, iar la stanga se remarca fisura ligamentului venos.

Marginea anterioara sau inferioara este ascutita si prezinta doua scobituri, una catre partea
stanga denumita incizura ligamentului rotund si una catre partea dreapta, ocupata de fundul
vezicii biliare, denumita incizura cistica.

Marginea posterioara se confunda cu portiunea posterioara a ficatului, este acoperita de

diafragm si reprezinta o incurbare pe directie infero-superioara a fetei viscerale a ficatului.

Extremitatatea dreapta este voluminoasa, pozitionata in hipocondrul drept si se identifica cu

portiunea dreapta a fetei diafragmatice.

Extremitatea stanga este subtire, turtita si interpusa intre stomac si diafragm.

Structura ficatului
Ficatul este acoperit in cea mai mare parte de peritoneul visceral, ce ii constituie tunica
seroasa a acestuia. Astfel, peritoneul tapeteaza fata viscerala si majoritatea fetei
diafragmatice. Foitele peritoneale, superioara si inferioara, tind sa se apropie la nivelul
portiunii posterioare a fetei diafragmatice, alcatuind ligamentul coronar. De pe ficat pe
organele din proximitate, peritoneul constituie ometul mic, ligamentul
falciform, coronar sau ligamentele triunghiulare. Intre difragm si organele
supramezocolice, printre care si ficatul, se identifica recesurile subfrenice, drept si stang,
separate de ligamentul falciform. La acest nivel se pot forma abcesele subfrenice. Pe fata
profunda a peritoneului se distinge un strat subtire de tesut conjunctiv lax ce
constituie tunica subseroasa.
Sub peritoneu, ficatul este captusit de o membrana rezistenta cu un grad scazut de
extensibilitate, denumita tunica fibroasa. Aceasta adera intim la peritoneu, iar suprafata
ei profunda vine in contact cu tesutul hepatic. La nivelul hilului, tunica fibroasa se
condenseaza si formeaza placa hilara, care se reflecta ulterior si patrunde in interiorul
ficatului pe calea ramificatiilor elementelor componente ale pediculului hepatic,
imbracandu-le in teci perivasculare. Ansamblul acestor teci constituie capsula fibroasa
perivasculara sau capsula Glisson, semitransparenta, ce se prelungeste pana in spatiile
porte, unde se organizeaza sub forma stromei conjunctive a ficatului, din care se desprind
septuri conjunctive subtiri, al caror traiect se insinueaza printre lobulii hepatici
inconjurandu-i partial.
Unitatea anatomica structurala a ficatului este reprezentata de lobulul hepatic. Acesta are
forma ovoida, iar dimensiunile lui sunt apreciate in medie la 1,5 - 2 mm lungime si 1 mm
latime. Datorita presiunilor reciproce exercitate de lobulii din vecinatate, in numar de 5-6,
marginea externa a lobulului hepatic dobandeste fatete plane, forma acestuia devenind
poliedrica. Intre lobuli exista stratul de testut conjunctiv interlobular, reprezentat cel
mai bine la confluenta a 3-4 lobuli, in locurile care sunt numite si spatii porte Kiernan.
Fiecare spatiu interlobular contine cate o ramificatie a venei porte, vena interlobulara, o
ramificatie a arterei hepatice, artera interlobulara, un canalicul biliar interlobular, vase
limfatice si filete nervoase. Din primele trei elemente, care formeaza triada lui Glisson,
se desprind vasele perilobulare ce asediaza periferia lobulului.
Vascularizatia lobulului hepatic cuprinde o retea circulatorie aferenta alcatuita din
ramificatiile venei porte si arterei hepatice si o retea circulatorie eferenta, alcatuita din
ramificatiile venelor hepatice. Sangele port abordeaza lobulul hepatic prin zona
periferica a acestuia, unde se gaseste o ramificatie a venei porte reprezentata de vena
interlobulara. Aceasta se anastomozeaza cu similarele ei originare din spatiile porte
vecine, constituind reteaua venoasa porta perilobulara, ale carei ramificatii patrund in
lobul pentru a se capilariza imediat. La jonctiunea dintre aceste ramificatii venoase si
capilarele sinusoide se gaseste un aparat sfincterian ce controleaza fluxul venos portal.
Sangele arterial este transportat prin intermediul arterei hepatice si a ramificatiilor sale,
urmand un traseu paralel si asemanator cu cel port. Astfel, sangele oxigenat se colecteaza
in sinusoidele lobulului hepatic, unde care are loc combinarea dintre sangele venos portal
functional ce detine substante hranitoare absorbite la nivel intestinal si sangele arterial
nutritiv destinat hepatocitelor. Sangele care circula prin venele hepatice descrie circulatia
eferenta. Venele hepatice provin din capilarele lobulului hepatic si converg catre linia
axiala a lobului, unde se gaseste vena centrolobulara. Aceasta primeste sangele incarcat
cu CO2 si metaboliti rezultati din activitatile complexe ale hepatocitelor si il transporta
afara din lobul prin vena supralobulara catre venele suprahepatice, tributare venei cave
inferioare.
 14.Vezica biliara

Caile biliare reprezinta sistemul de canale prin care bila ajunge de la nivelul hepatocitelor, unde
este elaborata, in duoden. O parte se gasesc in interiorul ficatului si sunt denumite cai biliare
intrahepatice, descrise la structura ficatului. Restul formeaza caile biliare extrahepatice, care vor
constitui subiectul acestui articol.

Anatomia cailor biliare extrahepatice

Caile biliare extrahepatice se gasesc in etajul supramezocolic al cavitatii abdominale, sub ficat
si raspund jumatatii drepte a regiunii epigastrice. Proiectia la suprafata corpului a zonei
corespunzatoare cailor biliare este delimitata superior de un plan ce strabate extremitatile
anterioare ale coastelor 9 si inferior de un plan paralel cu acesta, dus prin discul intervertebral
dintre L3 si L4, medial de planul medio-sagital al corpului, iar lateral de planul sagital tangent la
marginea laterala a muschiului drept abdominal. Ductul hepatic comun si ductul coledoc
reprezinta calea biliara principala, iar vezica biliara si ductul cistic formeaza aparatul
diverticular.

Ductul hepatic comun rezulta din unirea in unghi obtuz cu deschiderea superioara a canalelor in
care se varsa ductele bilifere, si anume ductul hepatic drept, care la iesirea din ficat se
pozitioneaza anterior de ramurile drepte ale venei porte si ale arterei hepatice, si ductul hepatic
stang, care trece posterior de vasele precendent mentionate. Ductul hepatic stang incruciseaza
fata anterioara a bifurcatiei venei porte si este mai lung, determinand ca cele doua radacini ale
ductului hepatic comun sa conflueze intr-un plan anterior de hilul ficatului. La un sfert din
persoane se constata ca raporturile ductului hepatic comun cu vasele din vecinatate, mai ales cu
artera heptica, sunt modificate, iar in unele cazuri pot exista ducte biliare accesorii care se
deschid direct in canalele extrahepatice, aceste detalii prezentand importanta chirurgicala.

Ductul hepatic comun masoara intre 5 mm diametru si intre 4,5-5 cm lungime, care poate varia
in functie de locul de formare al confluentului biliar superior si al confluentului biliar inferior.
Este cuprins in ligamementul hepatoduodenal, iar traiectul sau urmeaza o directie oblica in jos,
catre stanga si posterior. De la origine traverseaza fata anterioara a ramurilor drepte ale arterei
hepatice si venei porte dupa care descinde in pediculul hepatic pozitionandu-se in partea dreapta
a arterei hepatice proprii si anterior de vena porta. Pe flancul stang al ductului hepatic comun
ajunge ductul cistic, care il acompaniaza 10-15 mm pentru ca ulterior din confluenta acestora sa
rezulte ductul coledoc. Locul acestei confluente variaza, de cele mai multe ori fiind situata
posterior de portiunea superioara a duodenului, insa exista si situatii cand confluenta poate avea
loc intr-un plan mai inferior, ductului hepatic descriindu-i-se astfel un segment retroduodenal.

Ductul coledoc se afla in continuarea ductului hepatic comun, iar limita dintre aceste doua
segmente este marcata de deschiderea ductului cistic in calea biliara principala.
Lungimea ductului coledoc masoara in general aproximativ 3-3,5 cm, insa aceasta variaza in
functie de lungimea canalului hepatic comun, fiind invers proportionala cu aceasta. Calibrul sau
de 5 mm se diminueaza treptat catre portiunea terminala. Traiectul sau arcuit prezinta doua
concavitati, una spre partea dreapta si alta anterioara. De la origine se insinueaza posterior de
bulbul duodenal, descinzand inapoia pancreasului catre portiunea descendenta a duodenului in
care se deschide. Astfel, din punct de vedere topografic, ductului coledoc i se descriu trei
portiuni, retroduodenala, retropancreatica si intraparietala. In unele situatii mai rare, cand
jonctiunea hepato-cistica se face la un nivel mai inalt, poate exista si o portiune supraduodenala.

In portiunea retroduodenala, inaintea ductului coledoc coboara artera gastroduodenala, prin

intermediul careia se desparte de portiunea superioara a duodenului. Inapoi, vine in raport cu
fascia de coalescenta retroduodenopancreatica Treitz, prin care raspunde orificiului epiploic. In
aceasta portiune, ductul coledoc mai prezinta raport cu artera pancreaticoduodenala dreapta
superioara, vena porta, posterior, si cu artera hepatica, catre flancul stang.

In portiunea retropancreatica, canalul coledoc strabate fata posterioara a capului pancreasului,

patrunzand frecvent in parenchimul glandei, impreuna cu care se proiecteaza pe peretele
abdominal in zona denumita pancratico-coledociana, delimitata de linia verticala ce
ascensioneaza de la nivelul ombilicului, si bisectoarea unghiului drept format de linia verticala
cu cea orizontala, care trece prin ombilic catre partea dreapta. Mai exact, in aceasta proiectie,
zona pancreatico-duodenala nu depaseste in sus 5 cm, iar in jos nu atinge ombilicul. In traiectul
sau retropancreatic, ductul coledoc se angajeaza prin patrulaterul lui Quenu, format de primele
trei portiuni ale duodenului cu vena mezenterica superioara si vena porta. Inapoi este acoperit de
fascia retroduodenopancreatica Treitz, prin intermediul careia se stabilesc raporturi cu vena cava
inferioara si vena renala dreapta. De asemenea, in aceasta portiune prezinta raport si cu arcadele
vasculare pancreaticoduodenale, fapt ce explica hemoragiile survenite uneori in urma izolarii
coledocului.

Portiunea intraparietala a coledocului perforeaza, alaturi de ductul pancreatic mare, peretele

medial al duodenului descendent, in mod normal, la unirea celor 2/3 superioare cu 1/3 inferioara
a acestuia. In peretele duodenului, cele doua ducte fuzineaza formand ampula hepatopancreatica,
cunoscuta sub denumirea de ampula lui Vater, care se deschide la randul ei printr-un orificiu la
nivelul papilei duodenale mari.

Ductul cistic stabileste legatura dintre vezica biliara si calea biliara principala. Are un traiect
oblic, catre inferior, la stanga si este flexuros, prezentand dilatatii ce alterneaza cu portiuni mai
inguste, care favorizeaza stationarea calculilor ajunsi la acest nivel din vezica biliara. Ductul
cistic masoara in medie 4 cm lungime si are un diametru de 4 mm, este cuprins in grosimea
omentului mic, inaintea si la dreapta venei pilorice. Posterior prezinta raport cu vena porta, iar
deasupra si medial trece artera cistica, raport de mare importanta in colecistectomie. Intre ductul
cistic, situat in stanga, si ductul hepatic comun, la dreapta, se formeaza triunghiul cistico-hepatic
al lui Budde, ce cuprinde in interiorul sau o serie de formatiuni anatomice de care trebuie tinut
cont in colecistectomie. Inainte de a jonctiona cu canalul hepatic comun, canalul cistic are un
traiect paralel cu acesta, dupa care se deschide pe flancul lui drept.

Vezica biliara sau colecistul este o anexa a cailor de excretie biliare, cu rol de rezervor, in care
se acumuleaza bila in perioada interprandiala. Are forma ovoidala si este plasata in fosa vezicii
biliare de pe fata viscerala a ficatului, avand o directie aproximativ sagitala, putin oblica, antero-
posterior si de la dreapta la stanga. Lungimea vezicii biliare masoara in medie 8-10 cm, iar
capacitatea sa este de 40-60 cmc.
Extremitatea anterioara este data de fundul vezicii biliare, rotunjit si orientat catre marginea
inferioara a ficatului, nivel la care raspunde incizurii cistice. In stare de plenitudine moderata,
acesta depaseste cu pana la 2 cm marginea ficatului, proiectandu-se pe peretele anterior al
abdomenului, in locul unde linia ombilico-axilara dreapta intersecteaza arcul costal. Din cauza
pozitiei sale declive, fundul vezicii biliare reprezinta in mod frecvent sediul dezvoltarii calculilor
biliari.

Corpul vezicii biliare continua fundul, pe o directie ascendenta catre hil, adera la fata viscerala
a ficatului si se ingusteaza treptat spre ultima sa portiune care poarta numele de infudibul.
Superior raspunde fosei vezicii biliare, aderand prin intermediul unui strat de tesut conjunctiv
lax, strabatut de vene porte accesorii. Inferior, corpul vezicii biliare vine in raport cu colonul
transvers si cu segmentul supramezocolic al duodenului descendent. La acest nivel, vezica este
acoperita de peritoneu, care se reflecta de pe fata viscerala a ficatului si este legata de colonul
transvers printr-o prelungire a omentului mic, denumita ligamentul cistico-colic, ce deserveste in
reperarea orificiului epiploic, situat posterior de acesta. In unele cazuri, vezica biliara este
acoperita in intregime de peritoneu, care formeaza o plica, denumita mezocist, prin intermediul
caruia este legata de fata viscerala a ficatului.

Colul vezicii biliare reprezinta extremitatea profunda a acesteia, situata in stanga corpului. Este
o dilatatie conica ce se continua cu canalul cistic, descriind un traiect sinuos, cu doua inflexiuni.
Initial traiectul sau face cu corpul un unghi ascutit, orientandu-se catre antero-superior si la
stanga, iar ulterior se incurbeaza brusc, catre posterior, continuandu-se fara o limita precisa cu
segmentul urmator. Pe suprafata exterioara se disting o serie de umflaturi, dintre care cea mai
mare corespunde bazinetului, situat pe partea dreapta a colului, unde este separat de corp printr-
un sant bine marcat. In partea opusa, se evidentiaza o depresiune unghiulara in care se plaseaza
nodulul limfatic al lui Mascagni. De ficat colul este ancorat printr-o prelungire a omentului mic,
intre foitele caruia se insinueaza artera cistica, acest raport avand o deosebita importanta
chirurgicala. Superior si la stanga trece ramura dreapta a venei porte, iar inferior se invecineaza
cu bulbul duodenal sau cu flexura duodenala superioara.

Caile biliare si ductul pancreatic (canalul Wirsung)

Structura cailor biliare extrahepatice
Peretele ductelor biliare este constituit dintr-o tunica mucoasa, la interior, si o tunica
fibromusculara, la exterior.
Pe langa epiteliul de tip intestinal si corion, mucoasa prezinta si glande mucoase, ce cresc
numeric spre ampula hepatopancreatica. Acestea sunt responsabile cu secretia mucusului ce
protejeaza tunica agresiunile substantelor din compozitia bilei.

In portiunile initiale, tunica externa este fibroasa, devenind musculofibroasa pe masura ce ductul
coledoc se apropie de duoden. In portiunea terminala fibrele musculare circulare se dezvolta sub
forma unui aparat sfincterian complex, din alcatuirea caruia fac parte sfincterul ductului coledoc
si sfincterul ampulei hepatopancreatice, cunoscut ca sfincterul lui Oddi. De la nivelul
bazinetului pana la deschiderea canalului cistic in coledoc se distinge o serie formatiuni
musculare care insa nu sunt bine diferentiate incat sa poata fi individualizate morfologic intr-un
sfincter. Cu toate acestea, se considera ca formatiunile musculare de la nivelul colului vezicii
biliare construiesc sfincterul lui Lutkens in baza plicii spirale, iar in mod asemanator,
formatiunile musculare spiralate de pe canalul hepatic comun au fost etichetate drept sfincterul
lui Mirizzi.

Peretele vezicii biliare este format la exterior din tunica seroasa, reprezentata de peritoneul care
tapeteaza vezica pe o intindere variabila. Urmeaza tunica subseroasa, bine reprezentata de
un epiteliu de tip conjunctiv lax, iar sub aceasta se remarca tunica fibromusculara, formata
predominant din tesut colagen si fibre elastice, ce cuprind fibre musculare netede in cantitate
variabila, dispuse oblic, longitudinal si circular. Pe interior, vezica biliara este captusita
de tunica mucoasa, din alcatuirea careia fac parte epiteliul simplu, inalt si corionul mucoasei.
Epiteliul este constituit din celule absorbante, cu platou striat, si in numar mai redus, celule
caliciforme. La nivelul colului, sunt identificate glande Luschka, al caror produs de secretie se
amesteca cu bila. Corionul mucoasei cu tesut conjuctiv lax si reticulat prezinta infiltratii
limfocitare si uneori foliculi limfoizi.

La interior, cand vezica este goala, mucoasa se ridica sub forma plicelor tunicii mucoase, ce
delimiteaza mici depresiuni, conferindu-i acesteia la interior un aspect de fagure. Aceste plice au
caracter temporar, deoarece dispar pe masura ce vezica se umple, distingandu-se doar crestele
anastomozate, care sunt permanente. La nivelul colului se identifica o depresiune ce corespunde
bazinetului, delimitat spre corp de o valvula incompleta. Inferior de bazinet, mucoasa se
organizeaza sub forma unor cute, care constituie in totalitate plica spirala, denumita si valvula lui
Heister. Aceasta se extinde si in portiunea incipienta a ductului cistic.

Vasele si nervii cailor biliare extrahepatice

Principala sursa de vascularizatie arteriala a vezicii biliare este artera cistica, care isi
are originea in ramura dreapta a arterei hepatice proprii, de unde initial parcurge un
traiect cu directie anterioara, dupa care trece superior de canalul cistic, pentru a se
pozitiona ulterior pe flancul stang al acestuia. La nivelul colului vezicii biliare, se bifurca
intr-un ram anterior, care se distribuie peretelui vezical ce corespunde fetei peritoneale,
si un ram posterior, care ajunge pe peretele in raport cu ficatul. La peretele superior al
vezicii vin si artere perforante de la ficat, acestea determinand hemoragiile din fosa
 vezicii biliare dupa ligaturarea arterei cistice in procedurile de colecistectomie.
Venele de pe fata aderenta a vezicii biliare dreneaza in ramurile intrahepatice ale venei
porte, iar cele din peretele captusit de peritoneu se aduna in vena cistica, care se varsa la
randul ei in vena porta.

Vascularizatia arteriala a caii biliare principale este asigurata de ramuri ce provin

din artera cistica, artera hepatica proprie, artera gastroduodenala si artera
retroduodenala. Din artera cistica se desprind ramuri pentru ductul hepatic comun si
portiunea incipienta a ductului coledoc, iar din artera retroduodenala, ramuri pentru
segmentele retroduodenal si retropancreatic ale coledocului. Astfel, intre cele doua artere,
cistica si retroduodenala, ia nastere o anastomoza longitudinala pozitionata pe flancul
drept al coledocului, denumita arcada marginala. La nivelul ampulei hepatopancreatice,
artera supraduodenala sau, uneori, artera retroduodenala se anastomozeaza cu ramura
posterioara a arterei pancreatico-duodenala inferioara. Din aceste surse arteriale,
ascensioneaza ramuri care se anastomozeaza la randul lor intre ele constituind un plex
arterial pericoledocian, din care se vor desprinde ramuri responsabile cu microirigatia
peretilor ductelor biliare principale.

16.Pancreas –configuratia externa, raporturi

Pancreasul este o glanda anexata tractului digestiv, de natura mixta, alcatuit din doua
componente, exocrina si endocrina, ale caror activitati desfasurate in paralel aloca intregului
organ multiple roluri importante in contextul digestiei si metabolismului.

Anatomia pancreasului
Pancreasul este un organ retroperitoneal, situat profud in etajul superior al abdomenlui,
posterior de stomac, unde se intinde intre ansa duodenala, dispusa circumferential in jurul
extremitatii sale drepte, si splina, in vecinatatea careia ajunge extremitatea stanga. In pozitia
sa, pancreasul raspunde fetelor anterioare ale vertebrelor L1 si L2, aderand la peretele
abdominal posterior cu ajutorul fasciei de colaescenta retroduodenopancreatica Treitz. La
fixarea organului in aceasta pozitie mai contribuie conexiunea cu duodenul, intermediata de
canalale pancreatice excretoare, peritoneul, vase si nervi, la care se adauga si presa
abdominala.
Pancreasul este o glanda anexata tractului digestiv, de natura mixta, alcatuit din doua componente,
exocrina si endocrina, ale caror activitati desfasurate in paralel aloca intregului organ multiple roluri
importante in contextul digestiei si metabolismului.
Anatomia pancreasului
Pancreasul este un organ retroperitoneal, situat profud in etajul superior al abdomenlui, posterior
de stomac, unde se intinde intre ansa duodenala, dispusa circumferential in jurul extremitatii sale
drepte, si splina, in vecinatatea careia ajunge extremitatea stanga. In pozitia sa, pancreasul
raspunde fetelor anterioare ale vertebrelor L1 si L2, aderand la peretele abdominal posterior cu
ajutorul fasciei de colaescenta retroduodenopancreatica Treitz. La fixarea organului in aceasta
pozitie mai contribuie conexiunea cu duodenul, intermediata de canalale pancreatice excretoare,
peritoneul, vase si nervi, la care se adauga si presa abdominala.

Pancreasul

Configuratia exterioara a pancreasului

Extremitatea dreapta raspunde epigastrului si este reprezentata de regiunea cefalica, mai
voluminoasa, sau capul pancreasului, care se continua cu corpul, orientat oblic in sus si
catre stanga, prin intermediul colului. Corpul se prelungeste cu coada pancreasului pana in
vecinatatea pediculului splenic, nivel la care se proiecteaza in hipocondrul stang.
 Capul panreasului prezinta doua fete si o circumferinta, careia duodenul ii imprima un sant,
nivel la care pancreasul se muleaza pe duoden, aderenta dintre cele doua organe fiind
mediata prin tracturi conjunctive, vase si nervi. Inferior, capul se prelungeste cu procesul
uncinat care se poate prelungi pana la flancul drept al aortei. Intre acesta si restul capului se
formeaza incizura pancreasului, prin care trec vasele mezenterice superioare.

Colul pancreasului este portiunea ingustata care face legatura intre capul si corpul
pancreasului si este cuprinsa intre incizura duodenala, cranial, si incizura vaselor
mezenterice superioare, distal.

Corpul pancreasului are forma prismatic triunghiulara si prezinta astfel trei fete si trei
margini. Pe fata anterioara proemina in vecinatatea capului tuberozitatea omentala,
despartita de tuberculul omental al ficatului prin omentul mic, iar catre partea stanga se
distinge impresiunea gastrica ce evidentiaza raportul cu stomacul. Fata posterioara este
strabatuta de santurile arterei si venei splenice, iar fata inferioara priveste catre organele din
etajul submezocolic. Marginile corpului, superioara, anterioara si inferioara se formeaza prin
intalnirea fetelor.

Coada pancreasului continua fara o limita neta de separare corpul si poate avea diferite
forme si dimensiuni.

Raporturile pancreasului

Capul pancreasului
Capul pancreasului este cuprins in concavitatea duodenului, de care adera diferit, prin
tracturi conjunctive solide, in functie de portiunile acestuia. La nivelul duodenului
superior, aderenta propriu-zisa lipseste, iar circumferinta capului pancreatic se aplica
direct pe acesta. La nivelul duodenului descendent, circumferinta se ingroasa, avand
tendinta de a-l imbraca, uneori complet, determinand strangularea si suspendarea
tranzitului intestinal. Conturul capului pancreatic se subtiaza din nou catre portiunea
orizontala a duodenului, acoperind doar fata anterioara a acestuia.

Fata anterioara a capului pancreasului, impreuna cu elementele vasculare care o strabat,

vasele epiploice drepte, inconstant vasele pancreaticoduodenale si vasele mezenterice
superioare, ce trec peste procesul uncinat, este tapetata de peritoneul parietal posterior si
incrucisata de radacina mezocolonului transvers. Aceasta o imparte intr-o portiune
supramezocolica, corespunzatoare vestibulului bursei omentale, si o portiune
submezocolica, corespunzatoare cavitatii peritoneale mari. De asemenea, fata anterioara a
capului pancreatic este acoperita in partea supramezocolica de portiunea pilorica a
stomacului, iar in partea submezocolica vine in raport cu colonul transvers si ansele
intestinale.
 Pe fata posterioara a capului pancreasului, orientat oblic catre peretele postero-medial al
duodenului descendent, este aplicat canalul coledoc, prin intermediul fasciei de
coalescenta retroduodenopancreatica Treitz, acest raport explicand propagarea inflamatiei
prin contiguitate de la segmentul biliar la pancreas. De asemenea, fata posterioara vine in
raport cu arcadele vasculare pancreaticoduodenale, vena cava inferioara, pediculul renal
drept si portiunea terminala a venei renale stangi. Tumorile de cap pancreatic pot
comprima vena cava inferioara, situatie care se manifesta clinic prin edeme ale
membrelor inferioare. Catre partea stanga, se afla pilierul drept al diafragmului.

17.Jejun, ileon

Intestinul subtire este cel mai lung segment al tractului alimentar, cuprins intre stomac si
intestinul gros, la acest nivel desfasurandu-se importante activitati fiziologice care conduc la
prepararea hranei pentru celulele organismului.

Anatomia intestinului subtire

Intestinul subtire masoara aproximativ 5-6 m, de la pilorla valvula ileo-cecala si este impartit in
trei segmente: duodenul, jejunul si ileonul.
Duodenul este portiunea incipienta a intestinului subtire, care spre deosebire de celelalte
segmente prezinta mobilitate neglijabila si este in cea mai mare parte retroperitoneala. De la
sfincterul piloric pana la flexura duodenojejunala, unde se continua cu jejunul, duodenul masoara
20-25 cm, desenand in jurul capului pancreatic o traiectorie semicirculara, ce desfasoara o tripla
schimbare de directie, in urma careia, duodenului i se descriu patru portiuni anatomice. Detalii
despre anatomia duodenului sunt prezentate in sectiunea Duodenul.
Jejunul si ileonul reprezinta portiunea mezenteriala a intestinului subtire, intraperitoneala si
mobila, intinsa de la flexura duodenojejunala la valvula ileo-cecala, ocupand partea centro-
inferioara a cavitatii abdominale. Jejun-ileonul masoara aproximativ 5-6 m lungime, iar valoarea
medie a calibrului sau este apreciata la 3 cm initial si 2. 5 cm in portiunile terminale. Prin
intermediul mezenterului, este atasat la peretele abdominal posterior si impreuna cu presa
abdominala, exercitata prin raportul stabilit intre tonusul musculaturii abdominale anterolaterale
si tensiunea gazelor din intestin, constituie principalele mijloace de fixare la acest nivel.
Pe traiectul sau, jejun-ileonul descrie o suita de semicercuri, care iau denumirea de anse
intestinale, in numar de aproximativ 14-16. Pana la nivelul vertebrei L5, ansele se suprapun
orizontal, dupa care se orienteaza vertical. Ansele sunt formate din ramurile aferente si eferente,
intre care se interpun portiuni din mezenter. Fiecare ramura poate prezenta neregularitati
sinuoase care formeaza ansele secundare. 40% din ansele intestinale sunt localizate in partea
stanga latero-vertebral, 40% in pelvis si 20% in partea dreapta latero-vertebral.
Limita dintre cele doua segmente nu este bine definita si se admite ca jejunul masoara 2/5, iar
ileonul 3/5 din lungimea totala a intestinului mezenterial. Totusi, diferentele sunt decelate de
plicile circulare, mai numeroase la nivelul jejunului, acesta prezentand, spre deosebire de ileon,
vascularizatie mai bogata si musculatura mai bine definita.
Vascularizatia jejun-ileonului
Circulatia arteriala este asigurata de artera mezenterica superioara, care desfasoara intre
foitele mezenterului o curba cu convexitatea spre partea stanga. De la nivelul marginii convexe,
iau nastere arterele jejunale si ileale care se bifurca intr-un ram ascendent si unul descendent,
formand prin anastomoza arcadele vasculare. Din aceste arcade, se desprind ramuri mai mici,
care se comporta similar, alcatuind arcade vasculare secundare, fenomenul continuand pana la
formarea arcadelor vasculare cvaternare, din care sunt emise arteriolele drepte Dwight, a caror
anastomoza este realizata la nivelul submucoasei sub forma unui plex capilar submucos,
responsabil cu irigarea intestinului. Din arterele drepte se detaseaza arterele retrograde care
vascularizeaza portiunile de intestin dintre foitele mezenterului.
Circulatia venoasa ia nastere la nivelul mucoasei intestinale, venele trecand in submucoasa unde
alcatuiesc un prim plex venos, din care se desprind ramuri ce traverseaza musculara, pentru a
forma ulterior reteaua venoasa subseroasa. De la acest nivel, sangele venos este drenat
de venele jejunale si ileale, colectate de vena mezenterica superioara, tributara venei porte.
Circulatia limfatica este initiata de la nivelul chiliferelor centrale ale vilozitatilor, care ajung
in lamina propria unde alcatuiesc reteua limfatica mucoasa. De aici, vasele limfatice strabat
tunicile peretelui intestinal, edificand la fiecare nivel, succesiv, retele limfatice submucoase,
intramusculare si subseroase. Astfel, vasele limfatice catre marginea mezenterica a intestinului
subtire, de unde iau nastere chiliferele, ce traverseaza ganglionii limfatici situati intre foitele
mezenterului, drenand ulterior in nodurile mezenterice superioare, trunchiurile intestinale,
dupa care in cisterna Pecquet.

Inervatia jejun-ileonului
Inervatia este asigurata de fibrele plexului celiac, care in partea inferioara formeaza plexul
mezenteric superior dispus concentric arterei mezenterice superioare. In peretele intestinal,
patrund filetele nervoase care conduc la formarea plexului mienteric Auerbach, ce coordoneaza
motilitatea intestinala, si a plexului submucos Meisser, care inerveaza tunica mucoasa si
structurile sale.

Raporturile jejun-ileonului
Anterior omentul mare si peretele abdominal anterior
Posterior peretele abdominal posterior cu coloana vertebrala lombara, muschiul patratul
lombelor si iliopsoas
Spatiul mezenterico-colic drept duodenul (flexura duodenala inferioara si portiunea
orinzontala), capul pancreasului, rinichiul stang (extremitatea inferioara), iar prin
intermediul peritoneului parietal cu vasele genitale si ureterul drept
Spatiul mezenterico-colic stang aorta, flexura splenica a colonului, duodenul (portiunea
ascendenta), iar prin intermediul peritoneului parietal cu vasele mezenterice inferioare,
vasele colice stangi, vasele genitale si ureterul stang

Superior mezocolonul transvers

Inferior vezica urinara, rectul si uterul
Lateral dreapta colonul ascendent
Lateral stanga colonul descendent
 18.Laringe- generalitati

Laringele
Laringele este un organ complex ce funcţionează ca un sfincter la nivelul joncţiunii dintre tractul
digestiv şi tractul respirator şi participă la protecţia căilor respiratorii, respiraţie şi fonaţie.
Funcţiile laringelui se clasifică în funcţie de prioritate astfel:
- prima este reprezentată de protecţia căilor respiratorii inferioare;
- a doua este reprezentată de respiraţie;
- a treia este reprezentată de funcţia de fonaţie.
Pentru realizarea acestor funcţii, structurile interne şi externe ale laringelui interacţionează într-
un mod complex.

Anatomia laringelui
Laringele este alcătuit din mai multe cartilagii.

Structura internă a laringelui

Este alcătuită din 3 compartimente separate prin intermediul a două falduri. Cele 3
compartimente sunt reprezentate de:
- vestibul;
- ventricul;
- cavitatea infraglotică.
 19.Plămâni- configuratia externa, raporturi

Sunt organele principale ale respiraţiei şi sunt în număr de doi, unul drept şi altul stâng, separaţi
prin mediastin. Ei sunt conţinuţi în cele două seroase pleurale, complet separate între ele. La nivelul
plămânilor are loc schimbul alveolar de gaze.
între plămâni, pleurele pulmonare şi pereţii cavităţii toracelui se stabilesc relaţii reciproce, prin
care se asigură mecanica respiratorie.
Dimensiunile şi greutatea plămânilor variază cu vârsta, sexul, individul, în expiraţie sau în
inspiraţie. La adultul normal, în starea intermediară dintre expiraţie şi inspiraţie, plămânii au în
medie următoarele dimensiuni: diametrul vertical de 25 cm; diametrul sagital la nivelul bazei de
15 cm; diametrul transversal la nivelul bazei de 10 cm. La adult cei doi plămâni cântăresc
aproximativ 1200 g, cel drept fiind cu ceva mai greu decât cel stâng.
Capacitatea totala, adică cantitatea maximă de aer pe care o conţin cei doi plămâni este în medie
de 4500 - 5000 cm3.
Consistenţa plămânilor este moale, spongioasă şi foarte elastică. La naştere plămânii au culoare
roşie, iar după primele respiraţii devin roz. La nou născutul care nu a respirat, plămânii sunt gri -
albicioşi. La adulţi culoarea plămânilor devine cenuşie şi prezintă depozite negricioase.
Conformaţia exterioară şi raporturi: cei doi plămâni, suspendaţi prin pediculii lor,'pot fi comparaţi
cu două jumătăţi ale unui con tăiat de la vârf spre bază; fiecare plămân prezintă: o bază, un vârf şi
două margini: baza plămânului repauzează pe diafragmă, de aceea mai este numită şi faţa
diafragmatică, fiind puternic escavată.
Diafragma este mai ridicată în dreapta din cauza ficatului, ca urmare baza plămânului drept este
situată mai sus decât baza plămânului stâng.
Prin intermediul diafragmei, baza plămânului stâng are raporturi cu: splina, fundul stomacului şi
parţial cu lobul stâng al ficatului.
vârful plămânului părăseşte cavitatea toracică, depăşind orificiul superior al acesteia cu doi-trei
cm; răspunde fosei supraclaviculare mari de la baza gâtului şi a primei coaste, arterei
subclavii, ganglionului stelat,nervului vag, plexului brahial şi muşchilor scaleni; x faţa costală a
plămânului este convexă, rotunjită; priveşte înainte, lateral şi înapoi. Pe această faţă coastele
imprimă câteva şanţuri transversale; faţa medială a plămânului prezintă:
• o zonă posterioară, rotunjită, numită porţiunea vertebrală. Raporturile acestei porţiuni
se realizează cu: feţele laterale ale corpurilor vertebrale toracale, extremitatea posterioară a
coastelor, spaţiile intercostale, ganglionii simpatici toracali, nervii intercostali şi vasele
intercostale;
• o zonă anterioară, mai largă şi uşor concavă, numită porţiunea mediastinală, datorită raporturilor
pe care le are cu organele din mediastin. Pe porţiunea mediastinală este situat hilul plămânului,
care reprezintă locul pe unde trec elementele pediculului pulmonar. Hilul împarte porţiunea
mediastinală a feţei mediale într-o zonă prehilară, situată înaintea hilului şi alta retrohilară, situată
înapoia lui.
La plămânul drept se întâlnesc: impresiunea retrohilară a venei azigos; prehilar apare impresiunea
venei cave superioare, iar dedesubt apare impresiunea, puţin accentuată, a inimii.
La plămânul stâng se întâlnesc: impresiunea arcului aortic, situată deasupra şi impresiunea aortei
descendente, situată înapoia hilului. Dedesubtul hilului faţa prezintă o puternică impresiune
cardiacă, determinată de inimă şi pericard. Porţiunea mediastinală mai realizează raporturi cu:
esofagul, traheea, nervii vagi, frenici şi timusul.
Feţele plămânilor prezintă arii poligonale, delimitate de linii pigmentate, ce reprezintă conturul
lobulilor superficiali ai plămânilor. * marginea anterioară separă faţa costală de cea medială. Ea
este ascuţită; la dreapta este uşor convexă, în timp ce la stânga prezintă o scobitură situată sub
nivelul coastei a patra, scobitura cardiacă, determinată de prezenţa inimii şi a pericardului. Sub
scobitura cardiacă, marginea anterioară trimite o prelungire medială numită lingula. Marginea
anterioară răspunde înainte sternului şi înapoi pericardului;
x marginea inferioară este subţire, tăioasă şi circumscrie baza plămânului. Separă baza
de cele două feţe: costală şi medială. Pe feţele plămânilor se întâlnesc fisuri care divid organul în
lobi. La plămânul stâng se întâlneşte o scizură sau fisură oblică ce porneşte de pe faţa medială a
plămânului, imediat deasupra hilului; se îndreaptă în sus şi înapoi şi trece pe faţa costală pe care o
străbate şi intersectează marginea inferioară şi baza plămânilor; ajunge din nou pe faţa medială, pe
care urcă până atinge limita inferioară a hilului. Fisura oblică divide plămânul stâng în doi lobi:
superior şi inferior. Lobul superior are formă conică iar lobul inferior este cubic şi formează cea
mai mare parte a plămânului stâng.
La plămânul drept fisura oblică are un traiect asemănător cu fisura oblică a plămânului stâng, însă
aici apare şi fisura orizontală care porneşte de pe faţa costală a plămânului drept, desprinzându-se
din porţiunea mijlocie a scizurii oblice; se îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a
plămânului, ajunge pe faţa medială a acestuia şi se termină la nivelul hilului. Fisurile plămânului
drept separă trei lobi inegali: superior, mijlociu şi inferior. Cel mai voluminos este lobul inferior
iar cel mai mic este lobul mijlociu. Lobul superior are formă conică iar lobul inferior are formă
cubică, la fel cu lobii corespunzător de la plămânul stâng. Lobul mijlociu al plămânului drept are
forma unei prisme cu baza orientată lateral. Fisurile plămânilor sunt adânci, iar la nivelul lor lobii
pulmonari au câte o faţă interlobară, acoperită de foiţa viscerală a pleurei pătrunsă la acest nivel.
Rădăcina plămânului este formată din totalitatea elementelor anatomice care vin sau pleacă de la
plămân. Există doi pediculi pulmonari: unul drept şi altul stâng. Aceştia sunt alcătuiţi din: bronhia
principală, artera pulmonară, două vene pulmonare, arterele bronhice, venele bronhice, limfatice,
fibrele plexului nervos pulmonar şi de ţesut conjunctiv mediastinal. Totalitatea elementelor
pediculului pulmonar realizează atât raporturi intrapediculare cât şi raporturi de ansamblu cu
organele din vecinătate, numite raporturi extrapediculare.
 20.Inima- configuratia externa, raporturi

Inima este unul dintre cele mai importante organe ale corpului uman şi funcţionează asemenea
unei pompe musculare ce distribuie sângele ȋn ȋntreg organismul. Aceasta se contractă şi se
relaxează asemeni oricărui muşchi, ȋnsa este unică prin faptul că funcţionează pe baza
principiului „totul sau nimic”, fiecare contracţie făcându-se cu toată forţa pe care aceasta o are.
Anatomia inimii
Inima este localizată la nivelul toracelui, ȋn mediastinul mijlociu, o treime din aceasta fiind
localizată la dreapta faţă de linia mediană şi două treimi fiind localizate la stânga liniei mediene.

Configuraţie externă
Are forma unei piramide triunghiulare, cu vârful orientat ȋn jos, spre ȋnainte şi la stânga,
dimensiunea ei fiind aproximativ egală cu pumnul individului.
Prezintă:
- trei feţe: o faţă ȋn raport cu scheletul toracic, o faţă ȋn raport cu diafragmul şi o faţă ȋn
raport cu plămânii;
- trei margini: o margine dreaptă, o margine spre anterior şi o margine spre posterior;
- o bază;
- un vârf.

Faţa sternocostală intră ȋn raport cu sternul şi coastele, iar la acest nivel se pot identifica
atriile (ȋn porţiunea superioară) şi ventriculii (ȋn porţiunea inferioară). Ventriculii sunt
reprezentaţi mai bine de ventricului drept la nivelul acestei feţe, cei doi ventriculi, stâng
şi drept, fiind despărţiţi de şanţul interventricular anterior. La nivelul acestui şanţ se pot
identifica marea venă a inimii şi artera descendentă anterioară. Superior, ventriculul
drept prezintă o prelungire ce poartă denumirea de conul arterei pulmonare. Conul
arterei pulmonare se continuă cu trunchiul arterei pulmonare. Ventriculii sunt separaţi de
atrii prin intermediul şanţului coronar. Porţiunea atrială a feţei sternocostale este
acoperită ȋn cea mai mare parte de artera pulmonară şi aortă. Şanţul coronar este
străbătut ȋn porţiunea dreaptă de către artera coronară dreaptă şi mica venă a cordului, iar
ȋn proţiunea stângă de artera circumflexă alături de sinusul coronar. La nivelul bazei
cordului se pot observa, pe această faţa, două prelungiri ce poartă denumirea de auriculi
sau urechiuşe, stâng, respectiv drept.
Faţa diafragmatică sau inferioară este aproape orizontală şi este reprezentată
preponderent de către ventriculul stâng, ventriculul drept reprezentând doar o porţiune
foarte mică. Cei doi ventriculi sunt despărţiţi prin intermediul şanţului interventricular
posterior la nivelul căruia se identifică artera interventriculară posterioară, ram din artera
coronară dreaptă şi vena coronară medie. La nivelul feţei diafragmatice se poate
identifica crux cordis ce este reprezentată de intersecţia dintre şanţul coronar şi şanţul
interventricular.
 Faţa pulmonară este orientată spre posterior şi la stânga şi este reprezentată
preponderent de o porţiune din ventriculul stâng. Prezintă şanţul coronar stâng la nivelul
căruia putem identifica artera atrioventriculară stângă şi marea venă coronară. Acesta
din urmă ȋmparte faţa pulmonară ȋntr-o porţiune atrială ce corespunde atriului stâng, şi o
porţiune ventriculară ce corespunde ventriculului stâng.
Marginea dreaptă este ȋn raport direct cu pleura şi cu faţa medială a plămânului drept.
Marginile anterioară şi posterioară nu sunt bine evidenţiate.
Vârful inimii este reprezentat de vârful ventriculului stâng şi este orientat ȋn jos, ȋnainte
şi la stânga şi poate fi identificat la nivelul spaţiului V intercostal stâng, pe linia
medioclaviculară.
Baza are o poziţie ȋn sus, ȋnapoi şi spre dreapta, iar la nivelul ei se poate identifica şanţul
interatrial ce o ȋmparte ȋn două porţiuni şi anume:
• O porţiune stângă reprezentată de atriul stâng, ȋmpreună cu orificiile celor 4 vene
pulmonare;
• O porţiune dreaptă reprezentată de atriul drept, ȋmpreună cu cele două orificii ale
venelor cave superioară, respectiv inferioară.

Rapoartele inimii cu structurile ȋnvecinate

Proiecţia cordului se realizează ȋn cadrul unui patrulater delimitat astfel:
- anterior - un plan frontal, tangent la pericard;
- posterior - un plan frontal, tangent şi posterior de bifurcaţia traheei, venele
pulmonare şi pericardul de la nivelul atriului stâng;
- superior - un plan transversal prin vertebra toracală T4 şi unghiul sternal;
- inferior - diafragmul;
- lateral - pleurele mediastinale ale celor doi plămâni.
 21.Sistemul cardionector

Miocardul embrionar constituie sistemul cardioconector(excitoconductor) care genereaza

si transmite influxurile ce determina automatismul cardiac(inervatia intriseca a inimii).
Este reprezentat de impletiri de fibre din care se formeaza noduli, fascicule si retele.

22.Rinichi-configuratie

Rinichii sunt situati retroperitoneal, intre vertebrele T12-L3, au o lungime de aproximativ 11 cm,
latime de 6 cm si o grosime de 3 cm.
Principalele functii ale acestora sunt:
- excretia majoritatii produsilor de catabolism, substante straine precum medicamente sau
coloranti.
- mentin constant volumul si compozitia lichidelor extracelulare prin control: hidro-electrolitic,
al osmolaritatii si echilibrului acidobazic.
- rol endocrin: prin secretia de renina, eritrogenina, 1,25 dihidroxicol- calciferol, prostaglandine.
- reglarea tensiunii arteriale si a volemiei
- producerea urinii

Rapoarte cu structuri invecinate (topografie)

Rinichii sunt situati paravertebral, anterior de muschiul patrat lombar, medial de splina
(stanga) si de ficat (dreapta), posterior de intestinul gros (stanga) si vena cava inferioara
(dreapta). Lateral de rinichi se afla peritoneul parietal, iar posterior coastele.

Anatomie / structura
Rinichiul prezinta la exterior capsula renala (membrana transparenta care indeplineste rolul de a
mentine forma rinichilor), capsula adipoasa (cu rol in protectia impotriva traumatismelor) si
fascia renala (un tesut conjunctiv dens semiordonat).
Aspectul macroscopic al rinichiului:
Rinichiul prezinta in sectiune frontala urmatoarele regiuni:
- corticala: prezinta cortex cortici, labirint cortical si coloane corticale Bertin
- medulara: contine piramide Malpighi, ducte Belinni, aria cribrosa a papilei renale, piramide
Ferrein.
- sinusul renal
Vascularizatia rinichilor
E realizata de artera renala, artere segmentare, artere interlobare artere arcuate, artere
interlobulare, arteriole interlobulare, arteriole aferente, capilare glomerulara, arteriole eferente,
capilare peritubulare +/- vasa recta, vene interlobulare, vene arcuate, vene interlobare, vene
segmentare si in final sangele pleaca prin vena renala.
Vascularizatia nefronului: capilare peritubulare, arteriola aferenta, arteriola eferenta, vasa recta.
23.Nefron
Nefronul este unitatea parenchimatoasa a rinichiului. Acesta contine:
Corpuscul renal Malpighi (tub contort proximal, ansa Henlse, tub contort distal rezultand
tubii uriniferi). I se descriu: capsula de invelis si componenta vasculara. De asemenea are
un pol vascular si un pol urinar. Capsula de invelis este numita capsula Bowman si
contine o foita parietala, un spatiu urinar si o foita viscerala. Foita parietala este alcatuita
din epiteliu pavimentos si lamina bazala cu fibre de reticulina iar foita viscerala contine
podocite, care sunt celule epiteliale modificate.
 Nefronii sunt:
- corticali (80-85%): corpusculul renal este in corticala externa iar ansa Henle este scurta
- juxtamedulari (15-20%): corpusculul renal este in corticala profunda si ansa Henle este
foarte lunga.

Componenta vasculara a corpusculului renal:

- arteriola aferenta
- glomerul renal
- arteriola eferenta

Glomerulii renali au capacitatea de a filtra:

- de patru ori mai mult decat toata apa din organism
- de 15 ori mai mult decat lichidele extracelulare
- de 60 de ori mai mult decat volumul plasmatic

24. Testicule- configuratia externa

Testiculul: este o glandă genitală pereche, situată în scrot, la nivelul perineului anterior, care are
rolul de a produce spermatozoizii - celule sexuale masculine = spermatogeneza şi hormoni =
funcţie endocrină. De fiecare testicul este anexat epididimul, ce reprezintă primul segment
extratesticular al conductelor seminale. Testiculul se prezintă sub forma unui ovoid turtit lateral,
având o lungime între 4-6 cm şi o greutate de aproximativ 25 g. I se disting următoarele elemente
descriptive:
■ o faţă laterală;
■ o faţă medială;
■ o extremitate superioară;
■ o extremitate inferioară;
171
■ o margine anterioară;
■ o margine posterioară, unde se află ataşai epididimul. Epididimul prezintă:
• capul ce aderă Ia extremitatea superioară a testiculului prin intermediul ligamentului
epididimar superior. De capul epididimului este ataşai apendicele epididimului;
• corpul este prismatic triunghiular; faţa medială a corpului are raporturi cu vasele testiculului;
• coada ce aderă la extremitatea inferioară a testiculului prin intermediul ligamentului epididimar
inferior, continuându-se cu duetul deferent.
Consistenţa: testiculelor este fermă şi elastică. Ea este dată de albuginee. Parenchimul testicular
este moale. Epididimul are o consistenţă mai redusă.
Structură
Testiculul este alcătuit dintr-un înveliş, tunica albuginee, din stroma conjunctivă şi din parenchim.
La suprafaţă testiculul este învelit în tunica vaginală care a provenit din peritoneul parietal ajuns
aici o dată cu coborârea testiculului în scrot, coborâre ce începe la sfârşitul lunii a Hl-a spre
rădăcina membrelor inferioare şi după ce străbat peretele abdominal în regiunea inghinală, se
aşează în scrot.
0 tunica albuginee e un înveliş fibros, rezistent, de culoare albicioasă -albăstruie, ce se reflectă şi
pe epididim. Pe marginea postero-inferioară a testiculului, albugineea pătrunzând în interiorul
acestuia, formează o îngroşare, ce poartă denumirea de mediastinul testiculului sau corpul
Highmore. De la aceasta pornesc, radiar numeroşi pereţi despărţitori ce împart ţesutul propriu al
testiculului în porţiuni de formă piramidală: lobulii testiculului, în număr de 200 - 300; 0 stroma
conjunctivă este alcătuită din septele testiculului. în grosimea
septelor merg vase sanguine destinate parenchimului; 0 parenchimul testiculului format
din 200 - 300 de lobuli conici sau piramidali, mai mari sau mai mici. Lobulii au
consistenţă moale. Culoarea lor este galbenă - roşiatică. Un lobul este alcătuit din tuburi
foarte subţiri şi întortochiate care se numesc canale seminifere contorte (tubi seminiferi
contorţi). Canalul seminifer are o lungime de 30 cm până la 1,75 m. Peretele lui este
format dintr-o teacă conjunctivă (membrană bazală) căptuşită, la adult cu un epiteliu
alcătuit din mai multe straturi de celule seminale - spermatogonii, spermatocite şi
spermatide - care formează spermatozoizii

25.Uterul-configuratia externa

Uterul este un organ musculo-cavitar, nepereche, in interiorul caruia se dezvolta oul. Acesta este
un organ care apartine sistemului reproducator feminin.

Anatomie / structura
Uterul are forma de trunchi de con cu baza orientata catre superior si varful catre inferior.
I se descrie o portiune ingustata semicirculara, in partea sa mijlocie, numita istmul
uterului. Acesta imparte uterul in:
1. Corp uterin
- are aspect de trunchi de con turtit antero-posterior
- are doua fete: anterioara (vezicala) si posterioara (intestinala)
- are doua margini laterale care la nulipare sunt concave iar la multipare convexe.
- fundul uterin este drept la nulipare si convex la multipare
- are doua unghiuri tubare numite coarne uterine care se continua cu trompe uterine.
2. Col uterin
- are forma cilindrica, de butoias.
- i se descriu: ostiul uterin (orificiul uterin) punctiform la nulipare si cu forma de fanta
transversala de aproximativ 1 cm la multipare.
- este impartit in partea supravaginala si intravaginala de catre insertia vaginei la nivelul
colului.
 Pozitia uterului e determinata de anumite axe si unghiurile dintre acestea:
- unghiul de flexiune este unghiul dintre axul corpului si axul colului uterin si are 140-170
grade. Uterul este in mod normal in anteflexiune.
- unghiul de versiune dintre axul colului si axul vaginei. Are in mod normal 90-110 grade
iar uterul este in ante-versiune.
In diagnosticul clinic al sarcinii este importanta pozitia de antero-vesoflexie a uterului,
deoarece usureaza palparea suprasimfizara a fundului uterin.

26.Ovar-configuratia externa
Ovarele sunt organe pereche cu forma ovalara, avand o lungime de aproximativ 3 cm, o
latime de aproximativ 1,5 cm, o grosime de 1 cm si o greutate de aproximativ 4 grame.
Ovarele sunt localizate intraperitoneal, pe peretele lateral al cavitatii pelviene.
Ovarul este o glanda mixta: exocrina si endocrina, prezentand dubla activitate: de
formarea a folicuilor maturi si determinarea ovulatiei si de secretie interna a ovarului.

Anatomie / structura
Suprafata ovarelor este acoperita de epiteliu pavimentos/ cubic unistratificat numit
epiteliu germinativ ovarian. Sub acesta este un strat de tesut conjunctiv dens numit tunica
albuginee (care determina culoarea albicioasa a ovarelor). Sub albuginee se afla corticala
ovariana care este alcatuita preponderent din foliculi ovarieni. Medularaeste portiunea
centrala a ovarului si e alcatuita dintr-o matrice de tesut conjunctiv lax bogata vascular.

Ovarul prezinta doua fete (laterala si mediala) si doua margini (anterioara si posterioara)
si doua extremitati (tubara si uterina). Acesta este un organ mobil mentinut in pozitie
 prin:
- ligamentul suspensor al ovarului
- ligamentul propriu al ovarului (utero-ovarian)
- ligamentul tuboovarian (infundibulo-ovarian)
- mezovarul

27.Neuron
Sistemul nervos reprezintă totalitatea ţesuturilor diferenţiate în vederea recepţionării,
transmiterii şi integrării informaţiilor sau mesajelor primite din exteriorul sau interiorul corpului
şi elaborarea răspunsurilor adecvate acestor informaţii, mesaje.
Ţesutul nervos
Sistemul nervos este format din neuroni şi neuroglie.
Neuronul, formaţiunea funcţională a sistemului nervos este format din:
■ corp celular;
■ prelungiri - reprezentate de dendrite şi axon
Se clasifică:
► după numărul prelungirilor:
* neuroni unipolari;
* neuroni bipolari;
* neuroni multipolari;
* neuroni pseudounipolari.
► după lungimea axonului:
* cu axon lung (tip Golgi I);
* cu axon scurt (tip Golgi II).
► din punct de vedere funcţional:
* neuroni senzitivi;
* neuroni motori;
* neuroni de asociaţie, mici, pot fi multipolari sau bipolari.
Neuroglia este formată din celule gliale care au rol de susţinere, protecţie precum şi funcţii
metabolice şi trofice, cu o mare capacitate regenerativă.

Reflexul
Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul reflex (reflexul).
Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei zone receptoare.

Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente:
1. receptorul: o structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial gradate
proporţional cu intensitatea stimulului. Majoritatea sunt celule epiteliale diferenţiate şi specializate
în celule senzoriale (gustative, auditive). La nivelul său are loc transformarea energiei stimulului
în impuls nervos.
 În funcţie de tipul excitantului avem:
termoreceptori (sesizează schimbările de temperatură)
mecanoreceptori (detectează deformările mecanice)
nociceptori sau receptori ai durerii (detectează leziuni tisulare);
receptori electromagnetici (detectează lumina la nivelul retinei);
chemoreceptori (detectează gustul, mirosul);
 În funcţie de provenienţa stimulului:
exteroreceptori - primesc stimuli din afara organismului;
interoreceptori sau visceroreceptori.
 În funcţie de tipul de senzaţie:
proprioreceptori - informează despre poziţia corpului şi permit controlul mişcării;
receptori cutanaţi - includ receptorii pentru presiune, tact, cald, rece şi durere;
receptorii simţurilor speciale: văz, auz, echilibru.
2. calea aferentă: receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor
senzitivi din ganglionii spinali;
3. centrul reflex: format din doi neuroni, unul senzitiv şi unul motor,
4. calea eferentă: reprezintă axonii neuronilor motori, somatici şi vegetativi, prin care se
transmite comanda către organul efector;
5. efectorul: principali, sunt muşchii striaţi, netezi şi glandele exocrine.

Sistemul nervos central

Sistemul nervos central, cunoscut şi sub numele de sistem nervos cerebrospinal sau nevrax,
este format din : măduva spinării şi encefal.

28. Maduva spinarii –configuratie externa, interna

Măduva spinării are o lungime de aproximativ 45 cm la adult şi este continuată în porţiunea

superioară de medulla oblongata la nivelul foramenului magnum, iar în porţiunea inferioară este
delimitată de un plan dus la nivelul primei sau celei de-a doua vertebre lombare. Sub acest nivel
este continuată de conul medular, de la nivelul căruia se desprinde o prelungire a piei mater ce
poartă denumirea de filum terminale, ce se va ataşa la nivelul feţei posterioare a coccisului.

Noţiuni de anatomie
Măduva spinării este localizată la nivelul canalului vertebral realizat prin suprapunerea
vertebrelor ce intră în alcătuirea coloanei vertebrale. Peretele anterioar al canalului vertebral este
reprezentat de corpurile vertebrale şi discurilor intervertebrale, ce sunt tapetate de ligamentul
comun posterior. Peretele posterior este realizat de arcurile vertebrale. Datorită faptului că
măduva spinării se dezvoltă mai lent decât coloana vertebrală în timpul vieţii intrauterine, între
cele două nu exisă o corespondenţă exactă.
Meningele spinal
Maduva spinării este învelită la exterior de meningele spinal reprezentat de cele trei foiţe ale
acestuia: dura mater, arahnoida şi pia mater.
Dura mater este foiţa cea mai dură ce înconjoară măduva, iar la nivel medular, spre deosebire de
cel cerebral, aceasta reprezintă doar foiţa internă a durei mater cerebrale. În porţiunea superioară,
dura mater aderă la nivelul corpului vertebrei C2, iar în porţiunea inferioară se termină în fund de
sac realizând fundul de sac dural. Acesta ajunge până la nivelul vertebrei S2 (sacrate 2), după
care trimite o prelungire ce se fixează la nivelul coccisului. Dura mater este despărţită de
canalul vertebral prin intermediulspaţiului peridural ce conţine grăsime şi plexuri venoase
rahidiene. Ea se continuă şi la nivelul rădăcinilor nervilor spinali, alcătuind teci durale
periradiculare. Pe toată lungimea sa se pot identifica orificii ce sunt străbătute de către arterele ce
vascularizează măduva şi de rădăcinile nervilor spinali.
Arahnoida este situată între dura şi pia mater. Între arahnoidă şi dura mater se interpune spaţiul
subdural ce conţine o peliculă fină de lichid.
Pia mater este foiţa cea mai profundă a meningelui spinal. Aceasta aderă la suprafaţa externă a
măduvei spinării, pătrunzând în toate şanţurile. Între pia mater şi arahnoidă se interpune spaţiul
subarahnoidian, la nivelul căruia se găseşte lichid cefalorahidian.
Între pia şi dura mater se pot identifica ligamentele dinţate, ce sunt situate în plan frontal,
marginea medială fiind la nivelul piei mater, iar marginea laterală la nivelul durei mater. Acestea
se găsesc pe toată lungimea canalului rahidian, până la nivelul primei perechi de nervi lombari.

Măduva spinării are forma unui cilindru turtit în sens antero-posterior, prezentând astfel patru
feţe şi anume:
• O faţă anterioară;
• O faţă posterioară;
• Două feţe laterale.
Faţa anterioară este delimitată prin intermediul celor două şanţuri colaterale medulare
anterioare sau ventrale. Acestea sunt nişte şanţuri imaginare marcate de ieşirea rădăcinilor
motorii (anterioare) ale nervilor spinali. La nivelul porţiuni mediene a acestei feţe se poate
identifica şanţul median medular anterior. Între şantul median anterior şi şanţurile laterale
anterioare se delimitează, de o parte şi de alta, cordoanele anterioare.
Faţa posterioară este delimitată prin intermediul celor două şanţuri colaterale posterioare sau
dorsale. Acestea sunt nişte şanţuri imaginare marcate de ieşirea rădăcinilor senzitive
(posterioare). La nivelul porţiunii mediene a acestei feţe se poate identifica şanţul median
medular posterior. Între şanţul median posterior şi şanţurile laterale posterioare se delimitează, de
o parte şi de alta, cordoanele posterioare. La nivelul regiunii cervicale aceste cordoane sunt
împărţite prin intermediul şanţului intermediar posterior în fasciculul gracilis sau Goll, situat
medial, şi fasciculul cuneat sau Burdach, situat lateral.
Cele două feţe laterale sunt delimitate de şanţurile colaterale medulare anterior, respectiv
posterior. Acestea corespund cordoanelor medulare laterale.

Substanţa cenuşie a măduvii spinării

Dacă realizăm o secţiune la nivelul măduvei spinării, vom putea observa faptul că aceasta este
alcătuită atât din substanţă alba, cât şi din substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie este substanţa
centrilor şi releelor, unde corpii celulelor neuronale se aglomerează în nuclei şi unde neuronii
realizează sinapse între ei. Substanţa albă este locul unde prelungirile celulare se aglomerează în
fascicule şi alcătuiesc aparatul de transmisie.
Substanţa albă este distribuită circumferenţial, în jurul substanţei cenuşii. Substanţa cenuşie are
forma literei „H”, prezentând două porţiuni antero-posterioare, ce sunt unite printr-o punte
transversală. În porţiunea centrală a acestei punţi putem identifica canalul ependimar. Canalul
ependimar se întinde în porţiunea superioară până la nivelul unghiului inferior al ventriculului IV
cerebral, iar în porţiunea inferioară până la nivelul unei dilatări ce poartă denumirea de ventricul
terminal sau ventriculul V şi conţine lichid cefalorahidian.

Maduva spinarii - sectiune

Substanţei cenuşii medulare îi pot fi descrise:

- două coarne anterioare,
- două coarne posterioare şi
- două coarne laterale ce sunt prezente numai la nivelul măduvei toracale. Neuronii de la nivelul
substanţei cenuşii sunt organizaţi sub formă de coloane nucleare cu dispoziţie longitudinală.
Cornul posterior este mai subţire şi ajunge mai aproape de suprafaţa măduvei spre deosebire de
cornul anterior. Acesta este alcătuit dintr-un cap, un gât şi o bază.
La nivelul capului se pot identifica:
• nucleul posteromarginal;
• substanţa gelatinoasă a lui Rolando;
• nucleul capului cornului posterior.
La nivelul bazei se pot identifica:
• nucleul dorsal a lui Clarke;
• nucleul extern a lui Bechterev.
De la nivelul coarnelor posterioare iau naştere fibrele senzitive ce formează rădăcina
posterioară a nervului spinal.
Cornul lateral prezintă doi nuclei: nucleul intermediolateral şi nucleul intermediomedial.
Acestea conţin celule ce stau la baza sistemului nervos simpatic.
Cornul anterior prezintă următorii nuclei:
• nucleul dorsolateral;
• nucleul ventrolateral;
• nucleul retrodorsolateral;
• nucleul dorsomedial;
• nucleul ventromedial central şi cel anterior.
În porţiunea cervicală a măduvii spinării se poate identifica şi nucleul accesor spinal.

Substanţa albă a măduvei spinării

Este localizată la periferia substanţei cenuşii şi este organizată în trei perechi de
cordoane: o pereche anterioară, o pereche posterioară şi o pereche laterală. Aceste
cordoane sunt alcătuite din tracturi sau fascicule de fibre exogene sau endogene.

Fibrele endogene sunt reprezentate de:

1. Fibre ascendente (senzitive) - acestea la rândul lor se împart în:
• Exteroceptive:
- Tactile fine (epicritice) reprezentate de fasciculul gracilis (fasciculul spinobulbar Goll)
şi de fasciculul cuneat (fasciculul spinobulbar Burdach);
- Tactile grosiere (protopatice) reprezentate de tractul spinotalamic anterior sau calea
sensibilităţii tactile protopatice;
- Termice şi durereoase reprezentate de tractul spinotalamic lateral sau calea sensibilităţii
termice şi dureroase.
• Proprioceptive:
- Conştiente, reprezentate de fasciculele gracilis şi cuneat, denumite şi calea sensibilităţii
proprioceptive conştiente;
- Inconştiente, reprezentate de fasciculul spinocerebelos posterior (spinocerebelos direct
Fleichsig) şi fasciculul spinocerebelos anterior (spinocerebelos încrucişat Gowers) ;
acestea mai poartă denumirea de calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente;
• Interoceptive.
2. Descendente (motorii) - acestea pot fi:
• Piramidale:
- Fasciculul corticospinal anterior (corticospinal medial, corticospinal direct) şi fasciculul
corticospinal lateral (corticospinal încrucişat);
- Fasciculul corticonuclear;
- Fasciculul corticooculocefalogir.
Ultimele două nu trec pe la nivelul măduvii.
• Extrapiramidale:
- Fasciculul tectospinal;
- Fasciculul rubrospinal;
 - Fasciculul nigrospinal;
- Fasciculul reticulospinal;
- Fasciculul olivospinal;
- Fasciculul vestibulospinal.

Cordoanele medulare
După cum am menţionar anterior, cordoanele medulare se împart în cordonul anterior,
cordonul lateral şi cordonul posterior.
În alcătuirea cordonului anterior intră următoarele tracturi:
- Tracturi ascendente reprezentate de tracul spinotalamic anterior;
- Tracturi descendente reprezentate de: tractul corticospinal anterior, tractul
vestibulospinal medial, tractul tectospinal, tractul reticulospinal ventral;
- Tracturi de asociaţie reprezentate de tractul fundamental ventral.
În alcătuirea cordonului lateral intră următoarele tracturi:
- Tracturi ascendente reprezentate de: tractul spinocerebelos anterior, tractul
spinocerebelos posterior, tractul spinotecal şi tractul spinotalamic;
- Tracturi descendente reprezentate de: tractul rubrospinal, tractul corticospinal lateral,
tractul olivospinal, tractul reticulospinal lateral, tractul vestibulospinal lateral;
- Tracturi de asociaţie reprezentate de tractul fundamental lateral.
În alcătuirea cordonului posterior intră următoarele tracturi:
- Tracturi ascendente reprezentate de fasciculul gracilis şi fasciculul cuneatus;
- Tracturi de asociaţie reprezentate de tractul intesegmental anterior.

29. Emisferele cerebrale- configuratia externa si interna

Emisferele cerebrale sunt porţiunea cea mai voluminoasă a encefalului şi provin din vezicula
telencefalică. Sunt localizate la nivelul lojei supratentoriale, superior faţă de trunchiul cerebral şi
tentorium cerebelli.

Prezintă două emisfere ce sunt despărţite prin intermediul fisurii interemisferice (la nivelul ei
pătrunde coasa creierului), iar ȋn porţiunea inferioară sunt unite prin corpul
calos, fornix şi comisura albă anterioară.

Emisferele cerebrale au o lungime de 17 cm, o lăţime de 14 cm şi o ȋnalţime de 13 cm, având o

greutate medie de 1.380 g la bărbaţi şi 1.350 g la femei.

La nivelul fiecărui emisfer se pot identifica şase lobi şi anume: frontal, parietal, temporal, insula
Reil, occipital şi limbic. Ȋn componeţa emisferelor intră substanţă cenuşie, dar şi substanţă
albă.
Substanţa cenuşie este distribuită superficial, alcătuind cortexul cerebral sau scoarţa cerebrală,
dar şi ȋn profunzime sub formă de nuclei bazali.
Substanţa albă este distribuită ȋntre cortex şi nucleii bazali, dar şi ȋntre talamus şi nucleii bazali.

• Nucleii bazali sunt reprezentaţi de:

- corpul striat (alcătuit din nucleul caudat şi nucleul lentiform, ce reglează activitatea motorie);
- corpul amigdalian;
- antezidul.

Nucleii bazali

La nivelul fiecărui emisfer cerebral se pot identifica:

a. Trei feţe: laterală, medială, inferioară (bazală).
b. Trei margini: superioară, laterală, medială.
c. Trei poli: anterior sau frontal, mijlociu sau temporal, posterior sau occipital.

La nivelul emisferelor cerebrale se pot identifica numeroase şanţuri ce se pot clasifica

astfel:
- Fisuri de ordin I reprezentate de scizuri şi şanţuri interlobare ce delimitează lobi;
Acestea sunt primele ce apar ȋn timpul vieţii intrauterine;
- Fisuri de ordin II reprezentate de intergirare ce delimitează girusuri sau
circumvoluţiuni;
- Fisuri de ordin III ce se pot identifica la nivelul unui girus.

• Faţa laterală priveşte spre calota craniană şi la nivelul ei putem identifica:

- Scizura laterală sau a lui Sylvius ce ȋncepe la nivelul feţei inferioare a emisferului
cerebral, de aici merge lateral, ulterior trecând pe faţa laterală a emisferului având o
direcţie oblic ascendentă până la nivelul regiunii parietale;
- Scizura centrală sau a lui Rolando separă lobul frontal de lobul parietal;
- Scizura parieto-occipitală laterală.
Prin intermediul acestor scizuri sunt delimitaţi cinci lobi: lobul frontal, lobul parietal,
lobul occipital, lobul temporal şi lobul insulei.

• Faţa medială prezintă formaţiunile interemisferice reprezentate de: corpul calos,

fornixul şi comisura albă anterioară.
La acest nivel se pot identifica: şanţul calcarin, şanţul central sau a lui Rolando, şanţul
parieto-occipital, şanţul calos, şanţul cingular.
Prin intermediul acestor scizuri sunt delimitate: girusul frontal medial, girusul cingular,
cuneusul, precuneusul şi lobul paracentral.

• Faţa inferioară prezintă două porţiuni ȋmpărţite prin intermediul scizurii lui Sylvius: o
porţiune orbitală şi o porţiune temporo-occipitală.

La nivelul porţiunii orbitale sunt prezente următoarele şanţuri:

- Şanţul olfactiv la nivelul căruia se găseşte bulbul şi tractul olfactiv;
- Şanţul cruciform ce delimitează cinci girusuri: drept, orbital anterior, orbital posterior,
orbital medial, orbital lateral.

La nivelul porţiunii temporo-occipitale se poate identifica un singur şanţ reprezentat de

şanţul colateral ce delimitează: lateral girusul temporo-occipital şi medial girusul
parahipocampic şi cel lingual.