8 Obiectul şi istoricul geologiei inginereşti

Cap. I. OBIECTUL ŞI ISTORICUL GEOLOGIEI

INGINEREŞTI

I.1. Geologia inginerească este o ramură a geologiei care studiază

masivele de roci în scopul determinării compatibilităţii factorilor geologici cu
construcţiile din punctul de vedere al amplasamentului, al proiectului
constructiv, al execuţiei şi exploatării adecvate scopului pe care trebuie să-l
îndeplinească.
Rezultatele cercetărilor geologico-inginereşti stau la baza proiectelor de
inginerie civilă, a studiilor de impact asupra mediului; totodată servesc la
fundamentarea economică a proiectelor construcţiilor. Aceste cercetări oferă
rezultate privind fenomenele de risc geologic, seismic şi geotehnic, alunecări
de teren, stabilitatea taluzelor, fenomenele de eroziune, inundaţii, asecări ale
terenurilor etc.

Fig. 1. Relaţia diferitelor discipline ale geologiei şi ingineriei civile cu

geotehnica

Geologia este ştiinţa care studiază compoziţia (chimică, mineralogică

petrografică, litostratigrafică şi paleontologică) şi arhitectura (tectonica)
litosferei terestre, fenomenele şi procesele care produc schimbări în acestea
în scopul de apune în valoare substanţe minerale utile sau condiţii optime de
fundare a lucrărilor de artă inginerească.
 Obiectul şi istoricul geologiei inginereşti 9

I.2. Istoricul geologiei este legat de minerit şi începe, ca oricare altă

ştiinţă, cu o fază de acumulare a observaţiilor. Printre gânditorii antichităţii
care au avut preocupări legate de geologie, îndeosebi prin speculaţii privind
alcătuirea pământului amintim pe: Thales (624-574 AC), Heraclit (aprox 530-
470 AC), Aristotel (384-322 AC), Teofrast (372-287 AC, „Peri Lithon” –
Despre pietre), Pliniu cel Bătrân (23-79 DC). În Codul lui Hamurabi se fac
cunoscute primele referiri privind responsabilităţile constructorilor, inclusiv
asupra fundaţiilor.

Fig. 2. Triunghiul lui Burland modificat

Activităţile legate de minerit impun în Evul Mediu o abordare mai

consecventă. Biruni (972-1048) şi Avicena (980-1037) se ocupă de pietrele
preţioase, respectiv de clasificarea mineralelor cunoscute. Georgius Agricola
(1494-1555) a scris 12 cărţi despre minerit, zăcăminte şi metalurgie - (De Re
Metallica, 1556). Lomonosov (1711-1765) – „Despre stratele pământului”,
1750.
Din secolul XVII se fac observaţii tot mai aprofundate asupra cristalelor
(Hooke, Leeuwenhoek, Bozle, Stenon, Huygens), apoi A.G. Werner (1750-
1817)- considerat părintele geologiei, James Hutton (1726-1797)- „Theory of
the Earth”, Buffon (1707-1788) ilustrează două scoli de gândire: cea
neptunistă şi cea plutonistă . Cele două curente pornesc de la ideea că factorul
primordial care determină existenţa şi transformările Pământului sunt apa
respectiv adâncurile pământului.
10 Obiectul şi istoricul geologiei inginereşti

Secolul XIX este marcat şi de ciocnirea a două curente: cel evoluţionist

şi cel catastrofist, conform cărora evoluţia globului terestru este determinată
de evenimente cu caracter catastrofal (ex. ploi, prăbuşiri, inundaţii, etc.);
acest curent revine în forţă în zilele noastre prin mass-media, în goana după
senzaţional.
Alţi cercetători care au adus contribuţii majore G. Cuvier (1796-1832),
A. Brogniart (1770-1847) care au pus bazele paleontologiei, K. Hoff (1771-
1837) a introdus principiul actualismului, Ed. Suess (1831-1914), V.I.
Verdnaski (1863-1945) – „întemeietorul” geochimiei ş.a.
În secolul XX se pun bazele unei teorii unificatoare, - Tectonica
globală. Alfred Wegener (1880-1930) emite teoria derivei continentelor, la
care ulterior se adaugă teoria expansiunii fundului oceanic (în anii 1960),
teoria plăcilor tectonice rezultând astfel o viziune atotcuprinzătoare asupra
fenomenelor tectonice, seismice, vulcanice.
În ceea ce priveşte geologia inginerească din perspectiva construcţiilor
au existat preocupări încă din antichitate. Vechile civilizaţii care au înflorit
de-a lungul marilor fluvii ca: Nilul în Egipt, Tigrul şi Eufrat în Mesopotania,
Huang Ho (râul Galben) în China, Indul în India, au construit diguri pentru a
stăvili puterea apelor. De exemplu pentru protejarea oraşului Mohenjo-Daro
astăzi în Pakistan, s-au construit diguri împotriva inundaţiilor ca de altfel şi
multe alte lucrări de acest gen pentru irigaţii (circa 1120 Î.Hr.).
În Grecia antică fundaţiile construcţiilor erau mai elaborate, deja de tip
izolat sau fundaţii continue.
Începând cu anul 2750 Î.Hr. au fost construite cele mai cunoscute
piramide din Egipt într-o perioadă mai scurtă de un secol. Cu această ocazie
s-au rezolvat probleme deosebite legate de fundaţii, stabilitatea taluzelor sau
construcţiilor subterane.
Odată cu apariţia budismului în China s-au construit mii de pagode pe
terenuri dificile (prafuri, loessuri, argile moi).
Unul din cele mai celebre exemple privind capacitatea portantă a
terenului este turnul din Pisa a cărui construcţie a început în anul 1173.
Structura care cântărea circa 15700 tone se sprijinea pe o fundaţie circulară
cu diametrul de 20 metri. Turnul s-a înclinat pe rând înspre est, nord, vest şi
în final către sud. Investigaţii recente au dezvăluit faptul că la circa 11 metri
adâncime de la suprafaţa terenului există un strat de argilă moale care a
provocat înclinarea turnului.
Ca disciplină modernă se poate marca anul 1773, atunci când Ch.
Coulomb a prezentat Academiei franceze un memoriu care, pe lângă alte
conţinea şi rezultatele testelor efectuate pe rocile din Bordeaux. Inginerii
francezi au început construirea canalului Panama în 1884 continuat din 1908
de SUA. Pentru această lucrare nu s-au efectuat studii din punct de vedere al
mecanicii rocilor ceea ce a dus la zeci de deplasări ale ternului din maluri.
 Obiectul şi istoricul geologiei inginereşti 11

În 1920 Josef Stini începe să predea cursuri de „geologie tehnică” la

Universitatea Tehnică din Viena. Tot el a iniţiat revista Geologie und
Bauwesen care este premergătoarea revistei Rock mechanics de azi. Tot el
este primul care a evidenţiat importanţa discontinuităţilor structurale în
comportarea masivelor de roci.
Alţi cercetători care au adus contribuţii importante la începutul
secolului asupra comportamentului rocilor au fost: von Karman (1911), King
L.V. (1912), Griggs D.T. (1936), Ide J.M (1936) şi Terzaghi K. (1945). În
1921 Griffith dezvoltă „teoria de rupere” pe baza analizei privind analiza
materialelor microfisurate, care ii poată numele.
Accidentele majore ca: cedarea barajului Malpasset din Franţa din 1959,
care a provocat moartea a 450 de oameni, alunecarea de la barajul Vajont din
Italia 1963 care a provocat 2500 de victime în localitatea Longarone din aval,
ca urmare a cedării unui versant, au impus dezvoltarea mecanicii rocilor şi
intr-un cadru mai larg a geologiei inginereşti ca o disciplină de sine
stătătoare.

La noi în ţară cei dintâi cercetători în domeniul geologiei au fost: Gr.

Cobălcescu (1831-1892), Gr. Ştefănescu (1838-1911), L. Mrazec (1867-
1944), Gh. Murgoci (1872-1925), Sabba Ştefănescu (1857-1931), Sava
Athanasiu (1866-1946) ş.a.m.d..
În ceea ce priveşte geologia inginerească, în România au apărut
preocupări mai intense la sfârşitul secolului XIX, îndeosebi în ceea ce
priveşte proprietăţile rocilor utile (R. Pascu, Şt. Cantuniari, V. Mazilu, A.
Juncu). Gh. Murgoci a iniţiat cursul de geologie generală adaptat Secţiei de
Construcţii de la Şcoala Politehnică, continuat apoi de Em. Pache
Protopopescu.