Sunteți pe pagina 1din 2

Paralela Lovinescu- Maiorescu

E. Lovinescu susţine în Istoria civilizaţiei române moderne că procesul


civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate în contact cu Apusul, nu s-a
făcut evolutiv, ci, brusc.
Principiul in jurul caruia Lovinescu isi sustine intreaga opera a fost denumit
sincronism, pe baza căruia civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie
integrală, fără refacerea treptelor de evoluţie .
Sincronismul poate fi definit ca o ideologie europeana care s-a conturat
în perioada interbelică în jurul elitelor proeuropene din România . Numele de
„sincronism” are înțelesul de „sincronizare” între România subdezvoltată și
Occident, concept pe care Eugen Lovinescu l-a preluat din sociologia franceză.
Acesta a fost dezvoltat în Istoria civilizaţiei române moderne si violent
contestat de toată literatura tradiţionalistă a timpului. Se poate afirma că adevăratul
spirit critic a fost reprezentat de Titu Maiorescu. El este cel dintâi la noi care a
considerat fenomenul estetic ca un fenomen izolat, eliberându-l din simbioza altor
elemente, cu care se amesteca şi se confunda.
Ideea de sincronism ce implică modernismul, ca un principiu de progres, a
fost aplicată apoi în Istoria literaturii române contemporane (1900—1925). In
aceasta opera, scriitorii sunt criticati, din punctul de vedere al caracterului lor de
sincronism în dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale şi în legătură cu
mişcările din Apus , ca un criteriu de valorificare al efortului de diferenţiere faţă
de ceea ce a fost înainte.
Teoria sincronista se bazeaza pe faptul că literatura unui popor trebuie să se
dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe
calitative majore. Lovinescu pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului
până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca
această evoluţie să nu se producă niciodată.
Principiul dupa care se ghideaza aceasta idee este acela ca literatura necesita
un schimb de valori, de elemente ce confera originalitate, deci, modernitatea
fenomenului literar. Rezultatul nu se doreste a fi un imprumut fara discernamant, ci
integrarea literarturii intr-o formula estetica viabila, conform evolutiei artei
europene.
Pe de o parte, Titu Maiorescu sustine ca prin aceasta imitare a culturii
apusene, tinerimea avea impresia ca va definitiva cultura, arta, si literatura romana,
asa cum se regaseste si in Occident, relevant fiind citatul : “ Avem de toate cu
imbelsugare- isi inchipuiesc ei- si cand ii intrebi de literatura,iti citeaza cifra
coalelor innegrite pe fiecare an cu litere romane si numarul tipografiilor din
Bucuresti, si cand le vorbesti de stiinta, iti arata societatiile mai mult sau mai putin
academice si programele discursurilor tinute asupra problemelor cele mai grele ale
inteligentei omenesti”. Titu Maiorescu pune in evidenta faptul ca motivul pentru
care au fost preluate aceste lucruri fara niciun fundament nu a fost interesul sau
pretuirea poporului pentru cultura, ci demonstrarea popoarelor straine ca le suntem
egali.
Pe de alta parte, concepţia lui E. Lovinescu nu surprinde o adaptare
întâmplătoare la ritmul culturii europene moderne, ci o „trăire în acelaşi spaţiu
sufletesc”. Adversar hotărât al închistării tradiţionaliste, autorul nu este însă un
adept al inovaţiei de orice natură, el nefiind de acord cu negarea caracterului
naţional.
Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a
originalităţii. Lovinescu nu a recomandat , fireşte, principial, imitaţia. Numărul
„invenţiilor“ sau al „ideilor originale“ al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat,
iar originalitatea oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare şi
prelucrare, decât în elaboraţie proprie.
Diferenta ideilor dintre E Lovinescu si T Maiorescu nu a ramas doar în
cadrul discuţiilor teoretice, ci s-a realizat în mişcarea „Junimii“ în care unii din cei
mai mari scriitori ai noştri au lucrat într-un ritm uniform: Vasile Alecsandri, ca
punct de legătură cu generaţia trecută, — Eminescu, Creangă, Caragiale, ca pietre
de hotar ale literaturii noi.

S-ar putea să vă placă și