Sunteți pe pagina 1din 4

Rabindranath Tagore

(1861-1941)
Cel mai mare poet modern al Indiei şi cel mai
strălucit şi ingenios geniu al renaşterii din india.
a scris cântece, povestiri şi romane, piese de teatru,
eseuri, memorii şi note de călătorie. a fost un
inovator neliniştit şi un superb meşteşugar, iar
limba bengali a atins o imensă putere şi frumuseţe,
graţie condeiului lui. a creat propriul gen de
dramă dansantă şi a fost unul dintre cei mai
importanţi artişti vizuali ai indiei moderne. a câştigat
premiul Nobel pentru literarură în 1913.
poezia lui tagore impresionează prin iubirea
impunătoare ce răspîndeşte căldură, prin umanismul
plin de compasiune, senzualitate delicată, prin
puternicul simţ al înrudirii cu natura şi conştiinţa
arzătoare a locului ocupat de om în univers. cu o
lejeritate firească se deplasează de la literal la simbolic,
de la parte la întreg, de la detaliul neînsemnat
la cosmosul nemărginit.
tagore este religios în cel mai adînc sens
posibil, ezitînd între credinţa care susţine spiritul
în vremuri de crză, sau îl umple cu energie în vremuri
de bucurie, şi întrebările de esenţă care nu
găsesc răspunsuri menite să dăinuie peste timp.
pentru el pămîntul este o maică vulnerabilă care
se agăţă de fiecare mlădiţă a ei, spunînd „N-am să
te las să pleci”, pînă la firul de iarbă abia apărut
din pântecul ei, dar care nu are puterea să împiedice
şubrezirea şi moartea copiilor ei.
multe dintre poemele şi cântecele lui tagore
au fost traduse (…) de scriitoarea bilingvă Ketaki
Kushary dyson. poet, romancier, om de litere, traducător,
lingvist şi critic, ea este unul dintre scriitorii
bengalezi reprezentativi ai generaţiei sale,
publicând cîteva cărţi în Bengali şi cîteva în engleză,
ca de exemplu, in Your blossoming flowergarden:
rabindranath tagore şi Victoria ocampo.

Antologiile Conte
Din vol. SCRIERI (1922)

CASA CEA VECHE


1
o familie bogată din tată în fiu a ajuns săracă;
a lor e casa de acolo.
cu fiecare zi care trece vremurile grele o mai
slăbesc puţin.
zidurile se fac nisip; vrăbiile scormonesc cu
ghearele duşumelele rupte, şi apoi bat cu aripile praful
de acolo; în capela lui chandi se strâng hulubii ca
pâlcurile de nori deşiraţi, aducători de ploaie.
Nimeni nu îşi dă osteneala să afle când se mai
strică vreun canat de uşă din aripa de nord. celălalt
însă – rămas la locul lui, ca o văduvă îndurerată – se
tot închide cu zgomot în bătaia vântului; nimeni nu
îl ia în seamă.
o casă clădită din trei părţi. doar cinci odăi
sunt locuite, restul e pus sub lacăt. ca un bătrân de
optzeci şi cinci de ani, a cărui viaţă e prinsă în amintirile
lacătelor străbune – cu o singură parte folosibilă
în vremurile de azi.
cu nisipul care o tot ia la vale, dezgolind cărămizile,
casa stă pe marginea străzii ca un hoinar
indiferent, îmbrăcat în ţoale înnădite, care uită de
cei din jur, dar şi de el.
2
la primele ore ale unei dimineţi s-a înălţat
bocetul unor femei venind din direcţia casei. Ultimul
fiu al familiei, care toată viaţa a jucat rolul lui
radhika în teatrul de amatori ambulant, murise la
vârsta de optsprezece ani.
femeile jeleau de zile bune, însă după o vreme
nu s-au mai auzit.
apoi pe toate uşile casei s-au pus lacăte.
doar uşa aceea din sticlă, dinspre miazănoapte,
care nici nu se deschidea, nici nu rămânea închisă,
se tot trântea tare când vântul sufla, asemenea
bătăii unei inimi în agonie.
3
într-o după-amiază s-au auzit glasuri de copii
în acea casă.
Un sari cu chenar roşu atârna pe balcon.
după atâtea zile o parte a casei a fost închiriată.
chiriaşul cu mulţi copii are venituri modeste.
într-un târziu mama sleită îşi pierde răbdarea şi îi
loveşte peste şezut, iar ei se tăvălesc pe podea şi
urlă.
o slujnică între două vârste trudeşte toată ziua
şi se ceartă cu stăpâna; mereu zice, „plec!” însă nu o
face niciodată.
4
partea asta a casei e întreţinută zi de zi.
geamurile crăpate sunt acoperite cu hârtie;
fisurile din grilajul balconului sunt învelite cu bambus;
fereastra spartă a unui dormitor e susţinută de
o cărămidă; deşi acoperiţi cu un strat de var, petele
negre de pe pereţi sunt tot acolo.
pe cornişa terasei de sus se iveşte pe neaşteptate
o plantă de ghiveci secătuită, cu frunze pestriţe
şi ruşinată de ea în faţa cerului. chiar alături, smochinul
indian, trosnind din rădăcini, stă drept, cu
frunzele ce râd obraznic, parcă, de celelalte.
Un mare declin al unei mari prosperităţi.
încercând să o ascundă cu micile trucuri ale mînuţelor,
nu au făcut decât să o dezgolească.
Nimănui nu i-a trecut vreodată prin gând să se
uite la odaia goală de pe partea de nord. singura ei
uşă tresare când suflă vântul – asemenea unui nenorocit
ce se bate cu pumnul în piept.

ÎNTR-O ZI
îmi aduc aminte de acea după-amiază. din
cînd în cînd ploaia se mai domolea, apoi o rafală de
vânt o înnebunea din nou.
era întuneric în odaie, şi nu izbuteam să mă
concentrez. mi-am luat instrumentul şi am început
cu un cântec despre muson în maniera lui mallar.
ea a ieşit din odaia alăturată şi
a venit până la uşă. apoi s-a întors.
a mai venit o dată şi s-a oprit în faţa
uşii. după aceea a intrat uşor şi s-a
aşezat. cosea ceva; cu capul plecat,
îşi vedea de lucrul ei. mai tîrziu s-a
oprit şi a început să privească copacii
care nu se mai vedeau bine.
ploaia s-a domolit, cântecul
meu a luat sfîrşit. s-a ridicat şi s-a
dus să-şi împletească părul.
doar atât. doar acea dupăamiază
îngemănată cu ploaia şi cîntecul,
cu tihna şi întunericul.
povestirile despre împăraţi şi
războaie sunt pretutindeni în istorie.
Un crâmpei, aşadar, al unei poveşti
de după-amiază stă ascuns ca o bijuterie
rară în cutia timpului. Numai
două persoane ştiu de el.
[1919?]
NERECUNOŞTINŢA MÂHNIRII
şi-a luat rămas bun în zori.
„totul este ireal”, a spus mintea
mea, încercând o explicaţie.
„de ce?”, am întrebat eu prost
dispus. „Nu sunt reale, cutia cu aţa
de cusut de pe masă, ghiveciul de
flori de pe terasa de sus, evantaiul cu
numele ei de pe pat?”
mintea a răspuns: „trebuie,
totuşi, să ţii cont că”.
„încetează!” i-am tăiat-o.
„Uită-te la cartea de povestiri cu
agrafa fixată doar pe jumătate printre
pagini. sigur, nu a apucat să o
citească în întregime. şi asta e tot ceva imaginar?
dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce nu ar fi ea chiar
mai ireală decât toate astea?”
mintea mea a amuţit. Un prieten a venit şi mia
spus: „tot ce e bun e real şi niciodată nu piere.
toată lumea nutreşte acest sentiment şi îl poartă ca
pe o bijuterie pe lanţ.”
„de unde ştii?” am întrebat supărat. „trupul
nu e bun? Unde s-a dus trupul acela?”
întocmai ca un băieţel îmbufnat care îşi varsă
furia pe mamă, am început să biciuiesc tot ce însemna
refugiul meu în univers. „lumea asta e trădătoare”,
mi-am zis.
deodată ceva m-a cutremurat. mi s-a părut că
cineva a şoptit: „Nerecunoştinţă!”
privind afară pe fereastră am zărit luna în a
treia ei fază de descreştere, ivindu-se de după copac.
era precum jocul de-a v-aţi ascunselea al rîsului ei,
cea care plecase dintre noi. o dojană din întunericul
pulverizat cu stele veni spre mine: „faptul că m-am
lăsat prins – tot o iluzie a fost? şi de ce această credinţă
pătimaşă în vălul care s-a aşezat între noi?”
[1919?]

ÎNTREBARE
1
tatăl se întoarse de la crematoriu.
Băiatul de şapte ani – cu trupul gol, cu o amuletă
din aur la gât – sta singur lângă fereastra de
deasupra aleii.
Nu era conştient de gândurile lui.
soarele dimineţii chiar atinsese vîrful copacului
din faţa casei. Un vânzător de mango aparu pe
alee, strigă de câteva ori, şi apoi dispăru.
tatăl se apropie şi îl luă în braţe pe băieţel.
Băieţelul întrebă: „Unde e mami?”
tatăl îşi înalţă capul şi spuse: „în cer”.
2
în noaptea aceea, tatăl, sfâşiat de durere, a tot
suspinat în somn.
Un felinar pâlpâia lângă uşă.
două sopârle stăteau de veghe pe zid.
odaia dădea spre terasă.
într-un târziu băieţelul ieşi să zăbovească
acolo.
casele din jurul lui, cufundate în beznă,
păreau străjerii de la palatul uriaşului, ce îşi făceau
somnul în picioare.
gol, copilul stătea cu ochii aţintiţi la cer.
cu mintea buimacă întrebă: „Unde e drumul ce
duce la cer?”
şi cerul nu răspunse; doar stelele tremurau din
pricina lacrimilor întunericului mut. r
traduceri de Olimpia IACOB