Sunteți pe pagina 1din 9

ADEVĂRATUL ÎNȚELES AL IUBIRII

Arhim. Vasilios Papadakis


Partea a II-a
Iubirea omului pentru Creatorul său

1. Iubirea ca virtute
Iubirea de Dumnezeu nu se învață de la cineva din afară, ci sufletul omului Îl dorește pe
Dumnezeu fiindcă Însuși El a sădit în acesta setea sfântă, râvnirea spre unirea cu El, spre îndumnezeire.
Omul are în el puterea dragostei, pe care a primit-o de la Creatorul Său, să iubească sincer și
dezinteresat, așa cum Creatorul iubește lumea și făpturile Sale. Dacă omul n-ar fi avut în el chipul lui
Dumnezeu, n-ar fi putut să-L caute pe Arhetipul său. Iubirea este una dintre cele mai importante puteri
ale sufletului, pe care omul, pentru a o preface în virtute, trebuie s-o întoarcă absolut liber pe de o parte
spre Dumnezeu, iar pe de alta spre aproapele său, iubindu-l mereu după legea lui Dumnezeu. Întrucât
dragostea este vârful și temelia tuturor virtuților și poruncilor lui Dumnezeu, fiecare credincios trebuie
să se lupte mai ales pentru a o dobândi pe aceasta, căci ea este cea care ne dă calitatea de fii ai lui
Dumnezeu. O condiție a dobândirii ei este libera alegere a omului, el trebuie să meargă de bună voie pe
calea iubirii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu, deși ar fi putut să ne facă cu forța virtuoși și
să primească de la noi ceea ce dorește, El preferă să săvârșim faptele bune cu voia noastră, pentru ca
acestea să dobândească valoare morală și să primim noi înșine răsplata virtuții. De aceea, atât iubirea de
Dumnezeu, cât și iubirea aproapelui au multe trepte și există multe căi prin care le putem spori, până
când vom ajunge la măsura dragostei desăvârșite. În cazul celor care nu se îngrijesc de faptele iubirii și
ale virtuții în general, iubirea treptat dispare: Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va
răci (Matei 24, 12).
2. Iubirea ca rod al Sfântului Duh
Orice faptă bună (după cum și mântuirea însăși) nu constituie izbânda omului, ci este rezultatul
alegerii libere a omului și a harului lui Dumnezeu; de aceea, virtuțile sunt numite de Sfântul Apostol
Pavel daruri (Rom. 12, 6) și roada Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Credinciosul trebuie ca prin lupta lui
neîncetată pentru dobândirea virtuții să se facă vrednic de a atrage harul lui Dumnezeu, de a primi
darurile Sfântului Duh, și astfel virtuțile sale se vor desăvârși și vor deveni virtuți dumnezeiești și
adevărate, care nu se vor mai schimba în funcție de atacurile pe care le primește omul duhovnicesc.
Toate virtuțile, învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, izvorăsc de la Dumnezeu ca lucrări ale Acestuia și
ca însușiri și desăvârșiri firești ale Sale. Omul care nu cere de la Dumnezeu să dobândească iubirea ca
dar al Său, ci se limitează la o virtute omenească simplă, sărăcăcioasă și slabă, care este rezultat doar al
strădaniilor lui, nu poate săvârși ceva măreț nici în viața sa pământească; acesta Îl iubește formal pe
Dumnezeu, îi iubește pe cei care îl iubesc, dă milostenie când îi prisosesc banii, este blând cu cei care se
poartă bine cu el, face lucrurile doar ca pe un schimb neguțătoresc, fără a depăși îngustimea
posibilităților omenești. Creștinii cu adevărat virtuoși se unesc încă din viața aceasta cu Dumnezeu,
trăind diferite experiențe ale îndumnezeirii. Adevărata iubire și pacea absolută către toți oamenii – adică
chiar și către vrăjmași – sunt experiențele principale ale îndumnezeirii, daruri însemnate ale lui
Dumnezeu.
3. Păzirea poruncilor, dovadă a iubirii lui Dumnezeu
Prin răspunsul dat cărturarului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă în Lege,
Mântuitorul ne-a învățat limpede că adevărata iubire de Dumnezeu nu se limitează doar la cuvinte și
ceremonii formale, ci presupune o adorare sinceră, o dăruire totală, o ascultare sănătoasă și, pentru a
folosi termenul pe care Sfinții Părinți n-au ezitat să-l folosească, un adevărat eros dumnezeiesc: Să

9
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată
puterea ta (Marcu 22, 30). Aducerea-aminte de binefacerile din belșug, de marile daruri și de marea
dragoste a Mântuitorului nostru pentru făptura Lui, precum și admirația pentru atotputernicia și măreția
Creatorului ne îndeamnă să-L preaslăvim, să-L adorăm și să-L iubim, întocmai cum ne-a cerut, din toată
puterea sufletului, a inimii, a minții și a voinței noastre. Ascultarea desăvârșită de El și de legea Lui și
păzirea cu acrivie a poruncilor Sale sunt socotite ca însușiri și dovezi principale, precum și condiții ale
iubirii noastre pentru El, de Însuși Domnul nostru. Cei care păzesc cu credință poruncile Sale pun în
practică cu acrivie cele câte ne-a poruncit Domnul, supun voia lor voii lui Dumnezeu și trăiesc o viață
după Evanghelie. Cei care consideră că Îl iubesc pe Dumnezeu și cred în El ”în felul lor”, adică sunt
nepăsători față de păzirea cu devotament a poruncilor și nesocotesc nu doar poruncile mici, dar chiar și
poruncile importante ale Legiuitorului, mai degrabă nu spun adevărul, căci nu Îl iubesc pe Hristos: a
spune că-L iubim pe Dumnezeu fără să înfăptuim cele învățate de Evanghelie este un lucru
contradictoriu. Dovada adevărată, necesară și neîndoielnică a iubirii noastre de Dumnezeu o constituie
păzirea poruncilor Lui. Dumnezeul Treimic îl iubește atât de mult pe omul care păzește poruncile
Evangheliei, încât nu doar că Se va arăta lui, ci va veni și va locui mereu în el, preschimbând inima lui
în templul Său însuflețit și viu. Ideea că Dumnezeu Se arată pe Sine celor care păzesc poruncile Lui
constituie un punct comun și în învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii: ”Domnul Se află ascuns în
poruncile Lui și Se arată celor care-L caută, după măsura împlinirii lor”, spune Sfântul Marcu Ascetul.
4. Dăruirea întreagă a lui Dumnezeu
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvintele Prorocului David Fericit bărbatul care se teme de
Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte (Ps. 111, 1), spune: ”Prorocul David n-a spus pur și simplu că
omul care se teme de Domnul va păzi poruncile Sale, ci că le va dori, căci va căuta și ceva în plus. Ce va
fi acel lucru? Să păzească poruncile lui Dumnezeu cu râvnă și cu bună voință. Să fie foarte îndrăgostit
de aceste porunci. Să urmărească a le pune în practică. Să le iubească pe acestea nu datorită răsplății
care se dă pentru păzirea lor, ci datorită Celui Care le-a instituit. Să lucreze virtutea cu plăcere, și nu din
pricina fricii de iad, a amenințării pedepsei sau a făgăduinței Împărăției Cerurilor”. Despre limita până la
care trebuie să ajungă o iubire adevărată față de Dumnezeu, tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”chiar
și dacă ar trebui să dăm bani sau trupurile noastre sau însăși viața noastră pentru iubirea de Domnul, să
nu ne pară rău. Nu este suficient să spunem doar prin cuvinte că-L iubim pe Dumnezeu, ci trebuie să
dovedim și în faptă acest lucru. Însuși Domnul nostru nu Și-a arătat iubirea doar prin cuvinte, ci și prin
fapte. Arată și tu în faptă iubirea față de Acela, făcând ceea ce-I place și să fii sigur că câștigul se va
întoarce iarăși la tine”.
5. Erosul dumnezeiesc
După cum spune părintele Gheorghios Kapsanis, ”relația sfinților cu Dumnezeu este una de
iubire, nu doar morală”. Sfântul Ioan Gură de Aur arată în omiliile sale că un astfel de om pătruns de
erosul dumnezeiesc, deși trăiește pe pământ, le întâmpină pe toate ca și când ar trăi în ceruri, fără să fie
împiedicat de nimic omenesc în drumul spre dobândirea virtuții, fără a-i fi zdruncinată în vreun fel
starea duhovnicească; acela nesocotește și biruiește atât lucrurile frumoase ale acestei vieți, cât și
greutățile și asprimile ei, pentru că viața lui întreagă îi este închinată lui Dumnezeu, după cum
mărturisea și Sfântul Apostol Pavel despre sine: Mie a viețui este Hristos, iar moartea un câștig (1, 21)”.
”Cel care este străbătut de acest eros duhovnicesc chiar și dacă ar trebui să părăsească bunurile sale sau
să nesocotească traiul bun și slava lumească, sau să-și jertfească propria viață, face toate acestea cu
multă ușurință, fiindcă atunci când în suflet pătrunde acea dogoare a flăcării duhovnicești, alungă orice
trândăvie și-l face mai ușor ca fulgul pe cel ce fost înrobit acesteia”. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind
despre puterea dragostei pe care sufletul omenesc o poate nutri pentru Dumnezeu, o aseamănă cu
dragostea celor îndrăgostiți: ”Dacă cei care se îndrăgostesc de un om frumos, nu sunt mișcați de nici un
lucru material, ci se gândesc doar la persoana iubită, cel ce-L iubește pe Dumnezeu, de care lucru va fi
mișcat de acum, dintre cele bune sau dintre cele neplăcute ale acestei vieți?”; iar despre acei creștini a
căror iubire s-a înălțat până la măsura jertifirii propriei vieți tot Sfântul Ioan spune: ”Nu-i admir atât pe

9
aceia pentru că răbdau diferite suferințe, ci îi admir pentru că simțeau bucurie când răbdau pentru
Domnul nostru”.
6. ”Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos?”
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cine ne va despărţi pe
noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8, 35), spunând că atât de mare dragoste ajunsese
Apostolul să îi poarte lui Hristos, încât zice toate acestea ca și când ar fi scăpat de trup și ar fi devenit
om ceresc, care parcă nu mai călca pe pământ. Fiindcă dorirea și iubirea lui înflăcărată pentru
Dumnezeu i-au mutat gândul de la cele sensibile spre cele închipuite, de la cele prezente spre cele
viitoare și de la cele văzute spre cele nevăzute: ”Așa este obiceiul îndrăgostiților. Nu suportă să-și
ascundă dragostea, ci vădesc iubirea lor înflăcărată tuturor prietenilor. Și simt mare bucurie și odihnă în
suflet, când povestesc continuu și peste măsură această iubire a lor”.
Iar Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind în continuare cuvintele: Nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul
şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos
Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39), spune că noi, creștinii, suntem atât de strâns legați de iubirea lui
Dumnezeu, încât nu numai toate chinurile care există nu ne vor putea despărți de această iubire, dar în
plus se întâmplă și următorul lucru: chiar dacă am presupune că se va afla vreun tiran sau rege care ne
va înfricoșa spunându-ne că ne va da ca pedeapsă moartea veșnică a iadului sau va făgădui că ne va da
ca și cunună viața veșnică, iar prin acestea ar urmări să ne despartă de Dumnzeu, nu va izbuti nimic.
Sfântul Pavel a făcut referire și la îngeri nu pentru că ei i-ar despărți pe oameni de Dumnezeu, ci a spus-
o numai ipotetic, vrând să arate chiar și prin cele cu neputință de făcut iubirea nemăsurată pe care o avea
pentru Dumnezeu, pe care trebuie să se lupte să o dobândească toți creștinii.
7. Adevărata dorire pentru Dumnezeu
Despre întristarea celor care încă mai erau nevoiți să zăbovească în trupul cel trecător, deși inima
lor ardea pentru a-L vedea pe Dumnezeu față către față, vorbește și Sfântul Vasile cel Mare: ”Despre
aceasta Prorocul David spunea: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi
arăta feţei lui Dumnezeu? (Ps. 41, 2). Apostolul Pavel zicea: Doresc să mă despart de trup și să fiu
împreună cu Hristos, și aceasta e cu mult mai bine (Filip. 1, 23), iar Sfântul Simeon Primitorul de
Dumnezeu: Acum slobozește (adică eliberează-l de legăturile trupului) pe robul Tău, Stăpâne (Luca 2,
29). Toți aceștia, ale căror suflete au atins dorirea și iubirea dumnezeiască, nu-și puteau înfrâna râvnirea
lor către viața veșnică fiindcă simțeau viața pământească ca pe o povară, ca pe o temniță. Și pentru că nu
se săturau de vederea lui Dumnezeu, de vederea frumuseții dumnezeiești, se rugau ca această vedere
preadulce a frumuseții Domnului să se continue în viața veșnică”.
8. Iubirea de Dumnezeu în timpul Sfintei Euharistii
Poate că cea mai puternică manifestare a iubirii noastre de Dumnezeu, cea mai însemnată
dovadă a ei și condiția sigură a menținerii și sporirii acesteia este participarea continuă la Taina Sfintei
Euharistii. Așa cum am văzut deja, după cuvintele Domnului, dovada principală a iubirii noastre de
Dumnezeu este ascultarea desăvârșită de poruncile Lui, conformarea deplină la voia Sa cea sfântă.
Sfântul Nicodim Aghioritul, recapitulând întreaga învățătură a Sfinților Părinți, spune că Mântuitorul,
rostind cuvintele Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică (Ioan 6, 54), a dat
de fapt nu o poruncă oarecare, ci o culme a tuturor celorlalte porunci, care ajută și la dobândirea tuturor
virtuților creștine. Așadar, ne împărtășim deseori cu Preacuratele Taine, întrucât Îl iubim foarte mult pe
Dumnezeu și vrem să ajungem să-L iubim încă și mai mult prin puterea pe care Sfânta Împărtășanie ne-
o va da pentru a păzi toate poruncile dumnezeiești. După cum se știe, Taina Sfintei Euharistii se numește
astfel fiindcă pe parcursul ei se săvârșește o reprezentație vie, o retrăire tainică a iconomiei
dumnezeiești, adică a întregii vieți și îndeosebi a Pătimirii suferite de Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru
mântuirea neamului omenesc. Nașterea lui Iisus, Întâmpinarea, Botezul, lucrarea de propovăduire,

9
smerenia, Pătimirea, Răstignirea, Moartea, Învierea și în fine Înălțarea Sa la Ceruri sunt vădite
credincioșilor prin diferite simboluri, care nu au rolul de a prezenta pasiv ceva întâmplat în trecut, ci de
a implica activ și de a chema la părtășia retrăirii acelor evenimente: zilnica aducere-aminte de
binefacerile și îndeosebi de Patimile Mântuitorului nostru, care se face la Sfânta Euharistie, după cum El
Însuși ne-a cerut, constituie pricina pentru necontenita mulțumire, slăvire și mai ales sinceră și mare
iubire din partea noastră, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Ce înseamnă mai concret Împărtășania deasă aflăm și de la Sfântul Nicodim Aghioritul: ”Eu
mă întreb și mă mir cum de în vremea de acum creștinii pot să prăznuiască Duminicile și alte sărbători
ale anului și să se bucure duhovnicește cu bucurie sinceră, dacă nu primesc încontinuu Sfânta
Împărtășanie, care este pricina și cauza oricărui praznic și sărbătoare. Sau cum pot să se aprindă în
inimile lor iubirea dumnezeiască, bucuria duhovnicească, pacea dumnezeiască și celalte roade și
harisme ale Duhului Sfânt, fără să se împărtășească cu Trupul și Sângele Preaiubitului Fiu al lui
Dumnezeu”. Este deci neîndoielnic că dacă cineva Îl iubește cu adevărat pe Hristos și dorește să
sporească mereu această iubire, se străduiește să se unească încontinuu existențial cu Acesta prin Taina
Sfintei Euharistii.
9. Iubirea ”lumii”, vrăjmașă lui Dumnezeu
După învățătura Evangheliei, este cu neputință să-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu dacă în
paralel iubim și ”lumea”. Prin cuvântul acesta nu se înțeleg, firește, iubirea și dorirea bunătăților acestei
vieți, fiindcă acest lucru nu este greșit, ci iubirea și dorirea lor pătimașă, adică peste măsură și nu după
legea lui Dumnezeu. Iubirea ”lumii”, adică a patimilor, este iubirea, dorirea și alipirea păcătoasă de
plăcerile și desfătările zadarnice ale vieții, de bogăția și slava trecătoare, care nu fac altceva decât să ne
depărteze de iubirea adevărată de Dumnezeu. ”Toate virtuțile ajută mintea în drumul ei spre iubirea de
Dumnezeu, însă mai mult decât toate rugăciunea curată, căci omul, zburând în înălțimi prin rugăciunea
către Dumnezeu, părăsește toate lucrurile lumii”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cel care Îl
iubește cu adevărat pe Dumnezeu se străduiește să se roage, chiar dacă nu neîncetat (I Tes. 5, 17), măcar
cât de mult cu putință. Cuvintele ”mă rog la Dumnezeu doar atunci când simt”, adică rar și nu în fiecare
zi, arată că nu-L iubim cum se cuvine, ci avem iubire mai mare pentru ”lume” decât pentru Creatorul ei.

PARTEA A III-A
Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți
1. Sensul iubirii de aproapele în Noul Testament
Deși foarte mulți oameni vorbesc despre iubire, sunt foarte puțini cei care cunosc cu exactitate
înțelesul ei. Necunoașterea înțelesului iubirii nu există doar la oamenii care aparțin unor sisteme
religioase și filosofice străine de credința ortodoxă, ci chiar și foarte mulți creștini ortodocși dovedesc
zilnic prin faptele lor că nu cunosc adevăratul înțeles al iubirii. Hristos, prin învățătura, pilda și Jertfa
Sa, ne-a arătat tuturor cum să-l iubim cu adevărat pe aproapele nostru. Ne-a învățat că iubirea adevărată
și practică față de semenii noștri este cea care ne poate ajuta mai mult decât orice altceva în izbutirea
scopului vieții noastre, adică să devenim ”după asemănarea lui Dumnezeu”. Citind învățătura despre
iubire a Mântuitorului și a ucenicilor Săi în Noul testament, poate vom susține că nu e posibil să aplicăm
toate acestea în vremurile noastre. Poate că e vorba de idei și teorii minunate, învățături mărețte și cu
adevărat superioare, însă toate acestea nu încetează să fie văzute ca ceva ideatic și de neizbutit, și nu ca
ceva realizabil și de pus în practică. Chiar și mulți credincioși creștini cred doar pur și simplu în Hristos
și participă la slujbe formal, fiindcă nu pot percepe înțelesurile practice din viața și învățătura Sa.
Una dintre poruncile importante ale lui Hristos, care este menționată și în Vechiul Testament
(Lev. 19, 18), este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 39). Iar pentru a înțelege cum
se reușește această lucrare aparent grea, Mântuitorul ne-a dat un îndemn și mai practic: Toate câte voiți
să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor, că aceasta este Legea și prorocii (Matei 7, 12).

9
Așadar, datoria fiecărui creștin este să le facă semenilor săi numai ceea ce ar dori și el să-i facă aceștia.
Însă iubirea desăvârșită este ceva și mai mare: să-l iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi
înșine. Iubirea desăvârșită este cea pe care ne-a arătat-o Iisus prin Jertfa Lui, adică atunci când omul își
jertfește voile, privilegiile, sau chiar și viața lui pentru semenii săi. Apostolul Pavel ne explică chiar și
practic cum se pot realiza cele de mai sus, îndemnând pe toți credincioșii următoarele: Nimeni să nu
caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Cor. 10, 24); Datori suntem noi cei tari să purtăm
slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să caute să placă
aproapelui său, la ce este bine, spre zidire (Rom. 15, 1-2). Adică să nu cerem în mod egoist de la
semenul nostru tot ceea ce ne dorim, ci să preferăm mai degrabă fiecare dintre noi bucuria, odihna și
folosul duhovnicesc al aproapelui. Cu alte cuvinte, trebuie să preferăm ca prin faptele și purtarea noastră
să ne facem noi plăcuți semenului nostru. Desigur, cea mai de sus treaptă a virtuții iubirii este împlinirea
poruncii de a-i iubi nu doar pe cei care ne iubesc, ci și pe vrăjmașii noștri.
Este oare posibil să se aplice toate acestea în zilele noastre? Nu cumva dacă ne străduim să le
punem în practică va fi ca și când am hotărât deja să ne distrugem viața? Firește, nimic de neizbutit nu
ne-a fost predat de Iisus, Care atunci când i-a trimis pe ucenicii Lui să propovăduiască Evanghelia și să-i
boteze pe oameni, le-a spus: Învățați toate neamurile... să păzească toate câte v-am poruncit vouă
(Matei 28, 19-20), adică toate poruncile pe care le-a dat, fără excepție. Dificultatea aparentă de a pune în
practică poruncile Sale legate de iubirea adevărată se datorează în exclusivitate necunoașterii noastre,
mândriei, trândăviei și dispoziției neiubitoare de semeni. Cei care au inimă curată și dispoziție bună
păzesc cu bucurie și ușurință toate poruncile Domnului.
2. ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”
Din păcate, în zilele noastre simpla auzire a acestei porunci a Evangheliei provoacă celor mai
mulți oameni mare neplăcere. Unii își închipuie că trebuie să-și risipească toată averea, că n-ar mai
trebui să lucreze pentru binele familiei lor și toți își imaginează că nu vor mai putea să aibă interese
personale, vise și obiective, ci toate acestea vor trebui să le sacrifice pe altarul jertfirii de sine și al
dăruirii către aproapele și multe asemenea, însă deja am lămurit că Mântuitorul nu a dat nici o poruncă
peste putința omenească de a o împlini. Justificarea că nu există mijloace financiare sau materiale pentru
a-l ajuta pe aproapele nu este nici ea îndreptățită, întrucât grija și dragostea față de aproapele pot fi
lucrate de către noi toți în multe și diverse feluri, oferind mai ales rugăciunea noastră și sprijinul moral:
”Iubirea pentru aproapele se arată în multe feluri și nu doar prin a-i da milostenie. De pildă, dacă
vreodată te afli într-un loc împreună cu aproapele și vezi că-ți dorești ca tu să fii cinstit mai mult decât
acela și nu vrei ca el să fie cinstit ca și tine, aceasta dovedește că nu-l iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuți. Căci Apostolul Pavel a zis: În cinste, unii altora dați-vă întâietate (Rom. 12, 10)”, spune
Cuviosul Ioan Prorocul.
3. Calea ușoară a iubirii
Întrucât am primit porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine, am primit de asemenea de la
Dumnezeu și puterea de a o împlini. De aceea, Sfinții Părinți găsesc această cale a dragostei ca fiind cea
mai lesne pentru mântuire, căci Dumnezeu n-a cerut să facem semne și minuni pentru a-I dovedi că
suntem ucenicii Lui (deși primilor ucenici le-a dat explicit această putere de a săvârși minuni cu Harul
Duhului Sfânt), ci a zis: Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste unii
față de alții ( Ioan 13, 35). Tâlcuind acest cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Ce ar putea exista
mai ușor de atât? Căci a avea cineva ură este împovărător și provoacă multă dezbinare. Pe când, să
iubească cineva este ușor și lesne de pus în practică”. Atât timp cât cu noi înșine nu suntem nici
invidioși, ci din contră, mereu ne dorim să dobândim mai multe bunătăți și fericire, atât timp cât cu noi
înșine suntem cei mai iertători și îngăduitori, se cuvine, deci, cu atât mai mult să fim astfel cu aproapele,
pentru a-l cinsti ca purtător al chipului lui Dumnezeu și pentru a înlătura dintre noi orice pomenire a
răului.
4. Ghidul iubirii

9
Dacă vrem să fim ucenici adevărați ai lui Iisus și să fim oamenii iubirii, trebuie să ne cercetăm
cu asprime pe noi, faptele și cuvintele noastre și să ne întrebăm: Oare cum ne-am simți dacă aproapele
ne-ar face sau ne-ar spune nouă ceva asemănător? Dacă toți oamenii și-ar rândui viața după acest model,
după această poruncă a Domnului nostru, n-ar fi nevoie de nici o altă lege. Toate în viața oamenilor ar
funcționa desăvârșit. Ar stăpâni dreptatea, pacea și prosperitatea, căci n-ar exista nici o întristare
datorată purtărilor necuvioase și nepotrivite ale semenilor noștri. Prin acest adevărat ghid am putea
deveni cu toții foarte ușor oameni virtuoși, adevărați sfinți. Această poruncă a iubirii a fost dată de
Domnul nostru imediat după învățătura Lui despre rugăciune, unde a făgăduit că va împlini cererile
celor care se roagă cu stăruință lui Dumnezeu. Hristos nu a făcut asta întâmplător, ci a vrut să ne învețe
ceva foarte important. Adică a unit între ele aceste două porunci ale rugăciunii și iubirii, lăsând să se
înțeleagă următoarele: dacă vreți ca Tatăl ceresc să asculte rugăciunile voastre și să împlinească cererile
voastre, va trebui – în afară de rugăciune – să fi făcut neapărat și voi înainte semenilor voștri faptele
iubirii, adică cele pe care le așteptați de la aceia.
După cum este știut, dorințele noastre sunt ceva subiectiv. Cineva, de pildă, se poate bucura
atunci când alții îi oferă droguri. Deci nu cumva atunci când oferim droguri celorlalți se aplică corect
porunca de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine? Răspunsul este simplu: după cum în problema
iubirii aproapelui punem ca lege și reper sinele nostru, a iubirii față de sinele nostru și a alegerii voilor
noastre, avem ca lege și reper iubirea către Dumnezeu. Prin urmare, îl iubim pe aproapele nostru nu
neapărat dacă îi facem acestuia orice ne place nouă și lui, ci și ceea ce Îi place lui Dumnezeu. De aceea
Dumnezeu a pus în ordine poruncile iubirii, așezând înainte de porunca iubirii de aproapele, ca primă și
principală poruncă, iubirea de Dumnezeu. Iubirea și adorarea Lui și ascultarea absolută de legea Lui
constituie factorii determinanți atât pentru viața, interesele și dorințele noastre, cât și pentru iubirea pe
care i-o oferim aproapelui nostru, pe care îl vom iubi ca pe noi înșine, dar totodată Îl vom iubi negreșit
și după legea lui Dumnezeu.
5. Împlinirea legii lui Dumnezeu
De multe ori îi vedem pe unii oameni cârtind și văitându-se că, deși aceștia dăruiesc iubire
celorlalți, nu primesc înapoi o iubire asemănătoare de la semenii lor. Și deseori arată că regretă faptele
bune făcute în viața lor, fiindcă nimeni nu le-a înapoiat ceva asemănător cu ceea ce au oferit semenilor
lor. Sfinții Părinți, firește, resping un asemenea mod de gândire, considerând că nu se potrivește
creștinilor. Dacă cel ce-l iubește pe aproapele său ca pe sine însuși reușește prin această iubire a lui să
împlinească toată legea, adică toate poruncile lui Dumnezeu, atunci în realitate trebuie să-l vadă pe
aproapele său ca pe un mare binefăcător. Aproapele nostru devine cel mai mare binefăcător al nostru, de
vreme ce se face pricină prin care păzim toată legea lui Dumnezeu, adică prin care izbutim dobândirea
sfințeniei și prin urmare ne învrednicim să primim cununile virtuții de la Dătătorul darurilor, Domnul
nostru.
Așadar, dacă iubirea noastră pentru aproapele se face pricină prin care izbutim sfințenia și
primim laudă de la Dumnezeu, nu este cu totul nepotrivit să cârtim pentru că aproapele nu ne înapoiază
unele daruri pentru faptele dragostei pe care noi i le-am oferit lui? După cum păzirea poruncii iubirii îl
face pe creștin să păzească totodată și toate celelalte porunci ale legii lui Dumnezeu, exact în același fel
neținerea poruncii iubirii îl face să încalce toate celelate porunci ale Sale: Cine va păzi toată Legea, dar
va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile (Iacov 2, 10).
6. ”Datoria” lui Dumnezeu
Spre deosebire de noi toți, care nu numai că nu aducem binefaceri semenilor noștri, ci
dimpotrivă, cârtim încontinuu întrucât credem că aceia ne nesocotesc, că nu ne fac daruri, că nu
răsplătesc dragostea noastră și atâtea altele, Dumnezeul nostru a făcut următorul lucru impresionant: ne-
a dăruit binefaceri fără să apară ca binefăcător, ci ca ”datornic”, adică: Dumnezeu nu numai că a dăruit
binefaceri datorită infinitei Lui iubiri, în chip suprafiresc, neamului omenesc, fără ca noi să merităm,
fiindcă ne-am depărtat de El, dar a făcut și ceva în plus: întrucât ne-a iubit cu adevărat, nu a vrut să Se
arate și să Se înfățișeze ca binefăcător, Care ne-a oferit nouă un dar atât de incredibil și negrăit, pe

9
Singurul Său Fiu, Care S-a jertfit pentru mântuirea noastră; ci jertfa Sa nu s-a înfățișat ca un dar uriaș
pentru omenire, ci dimpotrivă, ca împlinirea firească a unei datorii pe care Domnul și Creatorul nostru
ar fi avut-o, zice-se, către noi. Și noi, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, ar trebui să lucrăm la
fel: nu numai să nu cârtim dacă aproapele nostru nu ne întoarce cinstirile și darurile, ci să alergăm noi
primii să-i aducem binefaceri, chiar dacă acela nu le merită.
7. ”Bucurați-vă cu cei ce se bucură”
O însușire principală a adevăratei iubiri, care dovedește că îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi
înșine, este și cea recomandată de Sfântul Apostol Pavel: Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu
cei ce plâng (Rom. 12, 15). După Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria pentru izbânzile și bucuriile
semenilor noștri este un lucru deosebit de dificil și mult mai greu decât participarea noastră la întristarea
lor: ”Putem găsi mulți care izbutesc lucruri mai grele, dar nu reușesc acest lucru. Adică mulți plâng cu
cei care plâng, însă nu se bucură cu cei care se bucură, ci se întristează atunci când ceilalți se bucură.
Așa se întâmplă deochiul și invidia”. Într-o altă omilie a sa, Sfântul Ioan Gură de Aur arată și cât de
mare bucurie poate aduce omul care reușește să biruiască latura pătimașă a sufletului său și se bucură de
bunăstarea aproapelui său la fel ca pentru sine: ”Căci dacă cei ce plâng socotesc că participă la
întristarea celorlalți, că oferă mare bucurie celor care plâng și că alină în mare parte durerea lor, cu atât
mai mult și cei care se bucură pentru bucuriile celorlalți fac mai mare bucurie acelora”.
8. Judecarea aproapelui se datorează lipsei iubirii
După Sfinții Părinți, unul dintre cele mai mari păcate este obiceiul de a-i judeca pe semenii
noștri. Această patimă înfricoșătoare, spun ei, este pricinuită de lipsa adevăratei iubiri, de faptul că nu-l
iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Vrând să arate că păcatul judecării aproapelui nu se
îndreaptă numai asupra celui judecat, Sfântul Apostol Iacov spune în epistola sa: Nu vă grăiţi de rău
unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi
judecă legea lui Dumnezeu; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător (Iacov 4, 11).
Măsura răutății la care ajunge cel care judecă este, deci, una foarte mare, căci judecându-l pe aproapele
nostru, judecăm legea, iar judecarea legii ne duce la judecarea Legiuitorului Însuși. Însă, dacă am avea
dragoste față de orice semen, aceasta ar acoperi orice greșeală, întocmai cum făceau și sfinții, care, prin
îndelungă-răbdare îngăduiau toate slăbiciunile celor de aproape ai lor.

PARTEA A IV-A
Iubirea ca jertfire de sine
1. Noua poruncă
Atunci când Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe
altul (Ioan 13, 34), nu s-a referit la porunca de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, căci această
poruncă era deja dată și de Vechiul Legământ, ci s-a referit la ceva superior: Precum Eu v-am iubit, așa
și voi să vă iubiți unul pe altul. Noutatea pe care o aduce porunca Mântuitorului este legată de prețul
jertfei pe care întotdeauna îl cere iubirea adevărată, dar este legată și de redefinirea noțiunii de
”aproape”; aproapele este înțeles acum și ca vrăjmaș, nu doar ca prieten, vecin, rudă, ca înainte. Prin
rostirea pildei samarineanului milostiv ca răspuns la întrebarea învățătorului de lege, Mântuitorul
Hristos arată atât lui, cât și oamenilor din toate vremurile, că suntem datori să includem în înțelesul
cuvântului ”aproapele” orice om, nu doar pe cel care se află lângă noi datorită neamului, religiei,
rudeniei, prieteniei, poziției sociale, rangului, înțelepciunii sau virtuții. Creștinii, ca unii care sunt întăriți
cu harul Duhului Sfânt, trebuie să țintească desăvârșirea, nu să se mulțumească în starea de credință
manifestată formal, așa cum făceau cei mai mulți evrei.
2. Depășirea legii vechi

9
Porunca de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine le-a fost dată oamenilor din Vechiul
Testament care aveau cuget duhovnicesc ”de prunc”, adică se aflau într-o stare duhovniceaască foarte
joasă și din acest motiv era imposibil să ajungă la desăvârșire. Ucenicii lui Hristos – contrar oamenilor
de dinainte de Hristos – au de acum înainte datoria să atingă desăvârșirea, să ajungă la măsuri
duhovnicești deosebit de înalte. Trebuie să-L urmeze pe Stăpânul Hristos, Care nu i-a învățat porunca
nouă a iubirii din înălțime, ca Legiuitor, ci i-a învățat prin exemplul Lui, grăbindu-Se El Însuși s-o
aplice înaintea noastră.
În punctul acesta trebuie să ne problematizăm și să facem o autocritică sinceră, pentru a înlesni
sporirea noastră duhovnicească. De ce oare există o necunoaștere atât de mare a înțelesului adevăratei
iubiri? De ce considerăm de nereușit nu numai desăvârșirea iubirii, dar chiar și ceea ce după Evanghelie
este socotită o dovadă simplă, firească și mică de iubire? Cum este posibil să vorbim și să filosofăm
despre iubire, din moment ce nu numai că nu deținem duhul jertfirii de sine pentru semenii noștri și nici
chiar pentru cei apropiați nouă, dar nu-i iubim nici măcar ca pe noi înșine?
3. Jertfirea de sine
Așadar, iubirea desăvârșită este cea pe care ne-a arătat-o Iisus prin exemplul Său, prin care omul
își jertfește voile sale, sinele său, sau chiar și viața pentru semenii lui, prin care alege interesul, bucuria,
folosul și odihna aproapelui său. Adevăratul creștin trebuie să-L urmeze pe Hristos, care S-a jertfit
pentru făpturile Sale, și să fie și el gata să se jertfească zilnic de dragul semenilor săi. În cadrul acestor
porunci împărătești se mișcă cu acrivie toți Sfinții Apostoli. După cum spune Apostolul Petru, și Hristos
a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele Lui (I Petru 2, 21). De vreme ce Hristos ne-
a dăruit sănătatea sufletească și mântuirea din pricina marii Lui iubiri, care L-a condus chiar și la jertfa
pe Cruce, trebuie ca și noi să cinstim și să păzim această doctorie mântuitoare care se numește iubire. Și
cinstim și păzim iubirea, dacă umblăm și noi în viața noastră după cum a umblat Hristos, adică cu
dispoziție de jertfire de sine din dragoste pentru aproapele. Creștinul drept rabdă mereu slăbiciunile
aproapelui său – cu atât mai mult ale soțului/soției sale – renunță în favoarea lui, acceptă mereu să se
facă voia aproapelui, fără să vrea vreodată să-l necăjească, să-l umilească sau să-l ispitească. Creștinul
drept, și îndeosebi soțul bun, conștientizează deseori că trăiește o viață care nu-i place, o viață pe care n-
a visat-o niciodată, dar știe foarte bine că doar în felul acesta va reuși să-l izbăvească pe semenul său și
mai ales pe soțul sau soția sa, căci dragostea adevărată nu caută ale sale (I Cor. 12, 5). Cel ce iubește
nu caută să se facă voia lui, ci dăruiește cu bună voință iubire semenului său, fără să ceară răsplată.
4. Folosul nostru se află în folosul aproapelui
Este necesar ca fiecare dintre noi să se întrebe de câte ori, deși are posibilitatea să pună în
practică poruncile Evangheliei, totuși nu o face. De câte ori în viața de zi cu zi toate cele de mai sus pot
fi transpuse în faptă, dacă firește, am vrea, tăindu-ne voia și renunțând la ale noastre de dragul
aproapelui în viața noastră familială, în spațiul de lucru, în relațiile cu prietenii. Dar noi de cele mai
multe ori alegem să ne purtăm cu egoism și mândrie, căutând interesul nostru individual și sacrificând
pacea și armonia cu semenii noștri.
Vorbind despre importanța unității dintre oameni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Fiindcă
Dumnezeu a vrut să-i unească pe toți oamenii între ei, a așezat asemenea nevoie în firea omenească,
încât de folosul aproapelui să fie legat și folosul fiecăruia dintre noi. Și întreaga lume așa a fost
alcătuită”. Dar, așa cum spune Sfântul Ioan în continuare, nu ar trebui ca principalul motiv pentru care îl
ajutăm pe aproapele să fie acela de a obține și folosul nostru, fie el și duhovnicesc, ci să fim receptivi la
nevoile celor din jurul nostru mai ales din dragostea de a urma legea lui Dumnezeu.
5. Osteneala iubirii
Ne întrebăm adeseori ce fel de iubire ar trebui să avem între noi. Sfinții Părinți conglăsuiesc
spunând că dragostea cu adevărat demnă de urmat este aceea pe care Domnul ne-a arătat-o prin viața și
mai ales prin jertfa Sa pe Cruce; deci omul este dator să-și jertfească chiar și viața pentru aproapele său
și cu atât mai necesar este să arate dispoziție de jertfire de sine în cele mici, lucrând pentru a se face

9
plăcut lui Dumnezeu. Având în vedere că mai ales în perioada contemporană toți oamenii se află în
căutarea ”fericirii”, trebuie amintite și spusele Sfântului Dorotei, care subliniază că fericit cu adevărat
este doar cel care a dobândit iubire adevărată; doar cel care poate să-și jertfească voia de dragul
aproapelui său. Acesta se bucură și odihnește prin tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, fiindcă a reușit,
datorită marii iubiri pe care o are, să-și omoare cu totul egoismul și voia proprie. Așadar, este evident că
întreaga învățătură a tuturor Sfinților Părinți spune că iubirea care nu are însușirile jertifirii de sine,
osteneala tăierii voii și bucuria satisfacției atunci când se înfăptuiesc folosul și dorințele aproapelui, nu
este iubire adevărată.
În punctul acesta trebuie să accentuăm importanta participare a părintelui duhovnicesc, care îi
ajută pe credincioși să urce încet-încet, cu atenție și discernământ, pe treptele acestei lungi scări, fără să
cadă în extreme și fără să depășească puterile lor în problema jertfirii de sine și renunțării la propriile
plăceri.
6. Smintirea aproapelui nostru
Dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală
fratelui meu (I Cor. 8, 13) – tâlcuind cuvintele Sfântului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre
creștinul autentic, omul care are iubire adevărată în suflet, că nu va accepta niciodată să facă ceva care
ar putea să-l necăjească, să-l smintească sau să-l vatăme sufletește pe semenul lui. Atunci când vorbim
despre fapte care îl smintesc pe aproapele, nu ne referim doar la acelea evident rele și păcătoase
(nedreptăți, certuri, adultere, calomnii), care-l smintesc ușor, îl rănesc, îl întristează și în general
constituie un rău exemplu sau obstacol în mântuirea sufletească a semenului nostru. Creștinul drept și
omul iubirii se ferește să le săvârșească chiar și pe cele mici și neînsemnate care îl întristează sau îl
rănesc pe semenul lui și nu contribuie la folosul său duhovnicesc, chiar dacă acestea sunt legale și avem
dreptul să le facem sau ne sunt îngăduite, căci Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate
îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc (I Cor. 10, 23). Prin urmare, cel ce-și iubește aproapele, îndeosebi
soțul sau soția, se ferește de a face orice lucru cât de puțin smintitor și alege pacea familiei, nu insistă să
se bucure de unele lucruri pe care poate este îndreptățit să le aibă, ci renunță la acelea doar pentru a nu
produce întristare celuilalt.
Nepăsarea față de aproapele și de slăbiciunile sale și săvârșirea din partea noastră a unor fapte
care îl smintesc și lovesc conștiința lui slabă (I Cor. 8, 12) este un păcat foarte mare din următorul
motiv: fiindcă îl rănim din motive neînsemnate pe aproapele nostru, de dragul căruia Domnul Și-a jertfit
chiar și viața, și păcatul, deci, se îndreaptă și spre El. În referirea Sa la a Doua Venire și la Judecata de
Apoi se vede limpede că Hristos consideră faptele bune sau rele pe care le facem aproapelui ca și când
le-am face, de fapt, pentru El. De aceea, ultimul și cel mai important criteriu al sporirii vieții noastre
duhovnicești și al mântuirii este purtarea față de aproapele: ”Dacă-l câștigăm pe fratele nostru prin
iubirea noastră, câștigăm totodată și bunăvoința lui Dumnezeu. Dacă, din contră, îl smintim și-l
vătămăm pe aproapele, e ca și când am păcătui împotriva lui Dumnezeu Însuși” (Sfântul Dorotei).