Sunteți pe pagina 1din 36

CURS facultativ

ELEMENTE DE TEORIA DISTRIBUŢIILOR

1. Noţiunea de distribuţie

Fie ϕ : R → C o funcţie; definim suportul prin ı̂nchiderea mulţimii pentru care ϕ nu se


anulează, adică

supp ϕ = {t ∈ R|ϕ(t) , 0}.


Se poate demonstra că suportul este complementara celei mai mari mulţimi deschise pe
care ϕ se anulează.
Dacă funcţia ϕ admite derivate de orice ordin, vom spune că este indefinit derivabilă şi
vom nota ϕ ∈ C ∞ (R). Introducem următoarea clasă de funcţii:

D = {ϕ ∈ C ∞ (R)|supp ϕ mărginit} .
Prin definiţie suportul este o mulţime ı̂nchisă, deci mărginirea suportului este echivalentă
cu faptul că suportul este o mulţime compactă şi clasa D se mai numeşte clasa funcţiilor
indefinit derivabile cu suport compact.
Elementele din D se numesc funcţii test. Se constată uşor că D este spaţiu vectorial
peste corpul numerelor complexe C; ı̂ntr-adevăr dacă ϕ, ϕ1 , ϕ2 ∈ D şi α ∈ C, atunci
αϕ ∈ C ∞ (R), ϕ1 + ϕ2 ∈ C ∞ (R), iar supp αϕ = α supp ϕ, iar supp( ϕ1 + ϕ2 ) ⊂
supp ϕ1 ∪ supp ϕ2 .

Exemplul 1.1. Funcţia definită prin



ε2

ωε (t) =  cε e
t2 −ε2 , |t| < ε

0, |t| ≥ ε,
unde cε este astfel ales ı̂ncât Z
ωε (t)dt = 1.
R
este funcţie test şi este cunoscută sub numele de scufiţă.

Lema 1.1. Pentru orice interval (a, b) ⊂ R şi ∀ε > 0 există η ∈ C ∞ (R), cu următoarele
proprietăţi:
1. 0 ≤ η ≤ 1
2. η(t) = 1 pentru t ∈ (a − ε, b + ε)
3. η(t) = 0, pentru t < (a − 3ε, b + 3ε) .
1
2 Daniela Roşu

Definiţia 1.1. Fie ϕn , ϕ ∈ D, n ∈ N , şirul ϕn converge ı̂n D la ϕ şi notăm

D
ϕn −→ ϕ
dacă există A > 0, astfel ca supp ϕn , supp ϕ ⊂ S(0, A) şi

unif orm
ϕ(k)
n −→ ϕ(k)
∀k ∈ N, n → +∞ ( convergenţa este uniformă). Vom mai nota ϕn → ϕ ı̂n D.

Indicăm câteva operaţii cu funcţii, care au ca rezultat tot funcţii test. Dacă f este o
funcţie oarecare de clasă C ∞ (R) şi ϕ o funcţie test, atunci prin ı̂nmulţirea lor, se obţine
tot o funcţie test. Dacă ϕ, funcţie test este compusă cu at + b, rezultatul este tot o funcţie
test. De asemenea, dacă derivăm o funcţie test, rezultatul este tot o funcţie test.

Definiţia 1.2. Funcţionala T : D → C se numeşte distribuţie dacă


1. T este liniară, adică T (α1 ϕ1 + α2 ϕ2 ) = α1 T (ϕ1 ) + α2 T (ϕ2 ),
∀α1 , α2 ∈ C, ∀ϕ1 , ϕ2 ∈ D.
2. T este continuă (prin şiruri), adică ∀ϕn ∈ D, ϕn → ϕ ı̂n D rezultă
T (ϕn ) → T (ϕ).

Notăm cu D0 , mulţimea tuturor distribuţiilor, care se mai numeşte dualul lui D. Vom
folosi diferite notaţii

T (ϕ) = (T, ϕ) = (T (x), ϕ(x))


ultima pentru a indica explicit variabila independentă a funcţiei test; nu se poate defini
valoarea unei distribuţii ı̂ntr-un punct, totuşi vom folosi notaţia pentru a pune ı̂n evidenţă
asupra cărei variabile se aplică distribuţia.

Definiţia 1.3. Două distribuţii T1 , T2 se numesc egale şi notăm T1 = T2 , dacă (T1 , ϕ) =
(T2 , ϕ), ∀ϕ ∈ D.

Definiţia 1.4. Şirul Tn ∈ D0 converge slab la T ∈ D0 dacă pentru orice ϕ ∈ D, are loc

(Tn , ϕ) → (T, ϕ)

Teorema 1.1. Dacă Tn este un şir din D0 cu proprietatea că pentru orice ϕ ∈ D şirul
numeric (Tn , ϕ) este convergent, atunci funcţionala T definită prin
(T, ϕ) = lim (Tn , ϕ)
n→+∞

este din D0 .
Elemente de teoria distribuţiilor 3

+∞
Definiţia 1.5. Dacă Tn ∈ D0 , n ∈ N atunci spunem că seria
X
Tn este slab convergentă
n=1
la T ı̂n D0 , dacă şirul sumelor parţiale Sn = T1 + . . . Tn este slab convergent la T şi notăm
+∞
X
Tn = T.
n=1

Exemple de distribuţii

Distribuţii de tip funcţie (regulate) Fie f o funcţie integrabilă pe orice interval [a, b] ⊂
R. Notăm mulţimea acestor funcţii L1loc (R) şi funcţiile vor fi numite local integrabile.
Evident că dacă f este integrabilă pe R, atunci ea este din L1loc (R), dar există funcţii
local integrabile pe R, care nu sunt integrabile: de exemplu funcţia constantă 1 este
local integrabilă, şi nu este integrabilă pe R. Pentru o funcţie local integrabilă, definim
distribuţia generată prin formula:
Z
Tf : D → C, (Tf , ϕ) = f (t)ϕ(t)dt, ∀ϕ ∈ D. (1)
R
Dacă de exemplu f = u, funcţia unitate, obţinem distribuţia Heaviside:
Z +∞
(Tu , ϕ) = f (t)ϕ(t)dt, ∀ϕ ∈ D. (2)
0

Lema 1.2. (du Bois-Raymond)Fie f o funcţie local integrabilă pe R. Atunci Tf = 0 dacă


şi numai dacă f = 0 aproape peste tot.

Spunem că o proprietate are loc aproape peste tot dacă pentru orice ε > 0, mulţimea
pentru care acea proprietate nu are loc poate fi acoperită cu intervale a căror lungime
totală este mai mică decât ε.

Distribuţii singulare.

O distribuţie este singulară dacă nu există nici o funcţie local integrabilă care să o genereze
ı̂n sensul formulei (1). Definim distribuţiile Dirac prin:

δ:D→C (δ, ϕ) = ϕ(0), ∀ϕ ∈ D (3)

δa : D → C (δa , ϕ) = ϕ(a), a ∈ R, ∀ϕ ∈ D. (4)

Teorema 1.2. Distribuţia Dirac este singulară.

O distribuţie poate fi generată de funcţii care nu sunt local integrabile, astfel se obţin
distribuţii valori principale.
4 Daniela Roşu

1
Exemplul 1.2. Funcţionala notată Vp şi definită prin
t
Z −ε !
1 Z +∞
ϕ(t) ϕ(t) Z +∞
ϕ(t)
(V p , ϕ) = vp dt = lim dt + dt (5)
t −∞ t ε&0 −∞ t ε t
este o distribuţie.
1
Soluţie. Funcţia nu este integrabilă pe nici un interval care conţine originea. Să
t
demonstrăm că formula (5) defineşte o distribuţie. Pentru aceasta arătăm mai ı̂ntâi că
există limita din membrul al doilea. Deoarece ϕ este nulă ı̂n afara unui interval [−A, A]
şi
Z −ε Z A !
ϕ(0) ϕ(0)
lim dt + dt = 0,
ε&0 −A t ε t
limita din definiţie (5) există simultan cu următoarea
!
ϕ(t) − ϕ(0)
Z −ε Z +∞
ϕ(t) − ϕ(0)
lim dt + dt .
ε&0 −∞ t ε t
Ultima integrală există deoarece
ϕ(t) − ϕ(0)
| | ≤ sup |ϕ0 (t)| < +∞.
t t∈[−A,A]

1
Evident corespondenţa ϕ → (V p , ϕ) este C-liniară. Să mai arătăm că este şi continuă
t
prin şiruri. Fie ϕn → 0 ı̂n D; atunci există A > 0, astfel ca suppϕn ⊂ [−A, A], ∀n ≥ 1.
Ca mai ı̂nainte
1 Z A
ϕn (t) − ϕn (0)
(V p , ϕn ) = vp dt.
t −A t
Dar
ϕn (t) − ϕn (0)
| | ≤ sup |ϕ0n (t)| → 0 pentru n → +∞.
t t∈[−A,A]
1
Deci |(V p , ϕn )| → 0, dacă n → +∞.
t

Exemplul 1.3. Următoarele egalităţi sunt adevărate:

1 1
= −jπδ(t) + V p
t + j0 t (6)
1 1
= jπδ(t) + V p
t − j0 t
numite formulele lui Sohotski.

Soluţie. Au loc relaţiile:


Z +∞ Z +∞
ϕ(t) ϕ(t)
lim dt = −jπϕ(0) + V p dt
ε→0 −∞ t + jε −∞ t
Elemente de teoria distribuţiilor 5

Z +∞ Z +∞
ϕ(t) ϕ(t)
lim dt = jπϕ(0) + V p dt
ε→0 −∞ t − jε −∞ t
Demonstrăm prima egalitate. Dacă ϕ = 0 pentru |x| > A, atunci
Z +∞
ϕ(t) Z A
t − jε
lim dt = lim ϕ(t)dt =
ε→0 −∞ t + jε ε→0 −A t2 + ε2

t − jε
Z A Z A
(t − jε)(ϕ(t) − ϕ(0))
= ϕ(0) lim 2 2
dt + lim dt =
ε→0 −A t + ε ε→0 −A t2 + ε2
A Z A ϕ(t) − ϕ(0)
= −2jϕ(0) lim arctan + dt =
ε→0 ε −A t
Z +∞
ϕ(t)
= −jπϕ(0) + V p dt.
−∞ t
Relaţia de mai sus exprimă convergenţa ı̂n D0 a şirului t+jε
1
, dacă ε → 0; notăm valoarea
1
limitei cu . Analog se obţine şi cea de a doua relaţie.
t + j0
Distribuţii ı̂n Rn
Introducem următoarea clasă de funcţii indefinit derivabile cu suport compact. Pentru
aceasta să precizăm unele notaţii. Considerăm α un multiindice, adică
α = (α1 , · · · , αn ), αi ∈ N şi notăm cu |α| = α1 + · · · + αn . Fie operatorul de derivare

∂ |α| f (x1 , · · · , xn )
Dα f (x) = , D0 f (x) = f (x), x = (x1 , x2 , · · · xn ).
∂xα11 · · · ∂xαnn
Pentru orice deschis D ∈ Rn , considerăm clasa
C ∞ (D) = {f : D → C, Dα f continuă ∀α}
şi vom defini funcţiile test, ca elemente ale următoarei mulţimi:

D(Rn ) = {ϕ ∈ C ∞ (Rn )|supp ϕ mărginit} .


Putem defini şi ı̂n acest caz scufiţa prin

ε2


 2 2
ωε (x) = cε e |x| − ε , |x| < ε ,

0 |x| ≥ ε

unde cε este astfel ales ı̂ncât


Z
ωε (x)dx = 1.
Rn
q
Să precizăm că ı̂n relaţiile de mai sus, |x| = x21 + · · · x2n , iar pentru simplificare
dx = dx1 dx2 · · · dxn ,
iar integrala este multiplă (pe Rn ). Se poate arăta că
6 Daniela Roşu

1 x
 
ωε (x) = n ω1 .
ε ε
În mod analog se defineşte converegnţa ı̂n D(Rn ) şi noţiunea de distribuţie, iar la distribuţiile
de tip funcţie integralele sunt luate pe Rn .

Suportul unei distribuţii

Definiţia 1.6. Fie T ∈ D0 ; spunem că T se anulează pe mulţimea deschisă D ⊂ R, dacă


∀ϕ ∈ D, cu supp ϕ ⊂ D, are loc (T, ϕ) = 0.

Definiţia 1.7. Fie T ∈ D0 ; numim suportul distribuţiei T complementara celei mai mari
mulţimi deschise pe care T se anulează. Notăm supp T .

Exemplul 1.4. Să determinăm suportul distribuţiilor Dirac şi Heaviside.

Soluţie. 1 supp δa = a, deoarece δa se anulează pe R \ {a}


2. supp Tu = [0, +∞), unde reamintim că Tu este distribuţia Heaviside.

Distribuţii cu suport compact


Dacă notăm cu
E = {f : R → C, f ∈ C ∞ (R)}
definim următoarea convergenţă a şirurilor: ϕn → ϕ ı̂n E, dacă ϕ(k) n → ϕ(k)
∀k ∈ N , uniform pe orice compact K ⊂ R.
Notăm cu E0 mulţimea tuturor funcţionalelor T : E → C, C−liniare şi continue, relativ la
convergenţa de mai sus. Se poate demonstra că mulţimea distribuţiilor cu suport compact
coincide cu E0 .

Operaţii cu distribuţii

Definiţia 1.8. Dacă T1 , T2 ∈ D0 , definim suma T1 + T2 , ca distribuţia dată de


(T1 + T2 , ϕ) = (T1 , ϕ) + (T2 , ϕ), ∀ϕ ∈ D. (7)
Dacă λ ∈ C, T ∈ D0 , definim ı̂nmulţirea unei distribuţii cu scalar prin

(λT, ϕ) = λ(T, ϕ), ∀ϕ ∈ D. (8)


Dacă f ∈ C ∞ şi T ∈ D0 definim ı̂nmulţirea unei distribuţii cu funcţii indefinit derivabile
prin

(f T, ϕ) = (T, f ϕ), ∀ϕ ∈ D. (9)


Elemente de teoria distribuţiilor 7

Exemplul 1.5. Arătaţi că au loc:


1. (f δa , ϕ) = f (a)(δa , ϕ), unde f ∈ C ∞ (R)
2. tn δ = 0.

Soluţie. Pentru ambele afirmaţii folosim (9) şi definiţia distribuţiei Dirac. Avem

(f δa , ϕ) = (δa , f ϕ) = f (a)ϕ(a) = f (a)(δa , ϕ).


A doua se deduce din prima, pentru a = 0 şi f (t) = tn .

Exemplul 1.6. Dacă T ∈ D0 şi η ∈ C ∞ (R) este egală cu 1 pe o vecinătate a mulţimii


supp T , atunci are loc T = ηT .

Soluţie. Într-adevăr, are loc


(T − ηT, ϕ) = (T, (1 − η)ϕ) = 0,
deoarece supp (1 − η)ϕ ∩ supp T = ∅.

Definiţia 1.9. Dacă T ∈ D0 , iar u = at + b, a , 0, formula


!!
1 u−b
(T (at + b), ϕ(t)) = (T (u), ϕ (10)
|a| a
se numeşte distribuţia obţinută prin schimbarea variabilei independente.

Se poate arăta că T (at+b) este o distribuţie. Dacă f ∈ L1loc , atunci formula (10) reprezintă
schimbarea de variabilă ı̂ntr-o integrală.

Exemplul 1.7. Să demonstrăm că distribuţia Dirac are proprietăţile:

1 b
(δ(at + b), ϕ(t)) = ϕ(− ) (11)
|a| a
1 1
(δ(at), ϕ(t)) = ϕ(0) = (δ, ϕ) (12)
|a| |a|

δ(−t) = δ(t) (13)

δ(t − a) = δa . (14)

Soluţie. Dacă aplicăm formula (10) pentru δ obţinem (11). Pentru b = 0, a , 0 avem
(12). Din egalitatea precedentă deducem ”paritatea” distribuţiei Dirac, adică (13). Dacă
a = 1, b = −a, atunci
(δ(t − a), ϕ(t)) = (δ(u), ϕ(u + a)) = ϕ(a) = (δa , ϕ),
de unde se obţine (14).
8 Daniela Roşu

1.1. Probleme propuse.


1.1 Care din următoarele
( funcţii sunt funcţii test?
1, t ≥ 0
a. u(t) =
0, t < 0
 1

, t ∈ [−ε, +ε]
b. hε (t) =
 2ε
(
0, t < [−ε, +ε]
sin t, t ∈ [0.π]
c. ϕ(t) =
0, t < [0, π]
(
1, x ∈ Q
d. f(t)=
0, t ∈ R \ Q
t
e. ϕ(t) = ( e, t∈R
1

f. ϕ(t) = e t2 −a2 , |t| ≤ a


(
0, |t| > a
t−a
sin( b−a π), t ∈ [a, b]
g. ϕ(t) =
0, t < [a, b].
1.2 Dacă ı̂n exemplul (1.1) luăm ε = n1 , arătaţi că
lim cn = +∞.
n→∞
( 1

1.3 Să se arate că şirul ϕn (t) = 1 e t2 −a2 , |t| < a este convergent ı̂n D la funcţia
n
0, |t| > a
identic nulă.
1.4 Pentru orice interval (a, b) ⊂ R şi ε > 0 există η ∈ C ∞ (R), cu următoarele
proprietăţi:
1. 0 ≤ η ≤ 1
2. η(t) = 1 pentru t ∈ (a − ε, b + ε)
3. η(t) = 0, pentru t < (a − 3ε, b + 3ε).
1.5 Să se arate că orice funcţie ϕ ∈ D poate fi reprezentată sub forma
Z
ϕ(t) = ψ 0 (t) + ϕ0 (t) ϕ(t)dt
R
Z
unde ϕ0 , ψ ∈ D şi ϕ0 (t)dt = 1.
R
1.6 Z Să arate că o funcţie ϕ ∈ D este derivata unei funcţii dacă şi numai dacă
ϕ(t)dt = 0.
R
1.7 Fie funcţiile ϕ, η ∈ D cu proprietatea că există o vecinătate V a lui 0, astfel ca
η(t) = 1, ∀t ∈ V . Atunci pentru orice m ∈ N ∗ funcţia ψm ∈ D, unde

m−1
!
X ϕ(k) (0)

1
ϕ(t) − η(t) tm , t,0




 t m k!
ψm (t) = k=0
m−1
!
 1 X ϕ(k) (0)
m
lim m ϕ(t) − η(t) t , t = 0.



t→0 t k!

k=0

În particular, pentru m = 1, ψ1 ∈ D


Elemente de teoria distribuţiilor 9

ϕ(t) − η(t)ϕ(0)

, t,0



ψ1 (t) = t
 ϕ(t) − η(t)ϕ(0)
 lim

, t = 0,
t→0 t
unde η, ϕ ∈ D şi η ≡ 1 pe V .
1.8 Arătaţi că dacă f ∈ L1loc (R), formula (1) defineşte o distribuţie. Definiţi
distribuţia Heaviside generată de funcţia unitate. Arătaţi că funcţiile u1 (t) =
1, t > 0

( 
1, t > 0  1

1
şi u2 (t) = , t= generează tot distribuţia Heaviside.
0, t ≤ 0  2

 2
0, t ≤ 0
1.9 Arătaţi că ı̂n următoarele cazuri
a. f este o funcţie continuă pe R
b. f = u · g, unde g este continuă, iar u este funcţia unitate
are loc supp Tf = supp f .
1.10 Arătaţi că dacă f1 , f2 , f ∈ L1loc (R), atunci Tf1 +f2 = Tf1 +Tf2 şi Tαf = αTf , ∀α ∈ C.
1.11 Să se demonstreze că distribuţia Dirac este singulară.
1.12 Arătaţi că şirul distribuţiilor generate de ω 1 converge slab la distribuţia Dirac, δ
n
+∞
X
1.13 Arătaţi că seria δn este slab convergentă.
n=1
1.14 Să se demonstreze că următoarele funcţionale sunt distribuţii.
1 1 Z +∞
ϕ(t) − ϕ(0)
a. V p 2 : D → C, (V p 2 , ϕ) = vp 2
dt, ∀ϕ ∈ D
t t −∞ t
1 1 Z
ϕ(t) − tϕ0 (0)
b. V p 3 : D → C, (V p 3 , ϕ) = vp dt, ∀ϕ ∈ D
t t R t3
Z
c. V p ln |t| : D → C, (vp ln |t|, ϕ) = vp ln |t|ϕ(t)dt, ∀ϕ ∈ D.
R
1.15 Să se determine soluţiile generalizate ı̂n D pentru ecuaţiile:
0

a. t · T = 0
b. t · T = δ.
1.16 Să se demonstreze egalităţile:
a. (cos t)δ = δ
b. (sin t)δ π2 = δ π2
c. t · vp 1t = T1
d. tn · vp 1t = Ttn−1 .

1.2. Soluţii.
1.1 a. supp u = [0, ∞), u < D
b. supp hε = [ε, +ε], hε < D
c. suppϕ = [0, π], ϕ ∈ C(R), ϕ0 < C(R)
d. supp ϕ = Q̄ = R, nu e compact, ϕ nu e continuă ı̂n nici un punct.
10 Daniela Roşu

e. ϕ ∈ C ∞ (R), dar supp ϕ = R, ϕ < D


f. supp ϕ = [−a, a], ϕ ∈ C ∞ (R); deci ϕ ∈ D
g. suppϕ = [a, b], ϕ ∈ C(R) dar nu e derivabilă ı̂n a şi b.
Z 1 Z 1
Z
n 1 n 2cn
1.2 1 = ω 1 (t)dt = cn 1 e n2 t2 −1 dt ≤ 1 e−1 dt = . de unde rezultă afirmaţia.
R n −n −n ne
1.3 supp ϕn = [−a, a], ϕ(k) n → 0 uniform pe [−a, a], ∀k = 0, 1, 2 · · ·
1.4 Exerciţiul indică un procedeu general de a construi funcţii test cu suportul pe un
deschis oarecare (a, b). Considerăm funcţia caracteristică χ a mulţimii [a − 2ε, b +
2ε], adică
(
1 t ∈ [a − 2ε, b + 2ε]
χ(t) =
0 t < [a − 2ε, b + 2ε]
şi funcţia

Z Z b+2ε Z t−a+2ε
η(t) = χ(y)ωε (t − y)dy = ωε (t − y)dy = ωε (x)dx.
R a−2ε t−b−2ε

Din proprietăţile integralelor cu parametru, rezultă că η ∈ C ∞ (R) şi


Z Z
0 ≤ η(t) ≤ ωε (t − y)dy = ωε (x)dx = 1,
R R
deci prima afirmaţie este adevărată. Dacă t ∈ (a − ε, b + ε), rezultă incluziunea

[−ε, ε] ⊂ [t − b − 2ε, t − a + 2ε],


iar integrala este
Z t−a+2ε Z ε
ωε (x)dx = ωε (x)dx = 1
t−b−2ε −ε

şi a doua afirmaţie este adevărată. Pentru cea de a treia putem dovedi că

[t − b − 2ε, t − a + 2ε] ∩ [−ε, ε] = ∅

şi rezultă că dacă t < (a − 3ε, b + 3ε) avem η(t) = 0.


1.5 Fie ϕ0 ∈ D cu R ϕ0 (x)dx = 1 şi fie
R

Z x  Z 
ψ(x) = ϕ(t) − ϕ0 (t) ϕ(x)dx dt.
−∞ R
Atunci avem reprezentarea din enunt. Rămâne de verificat că ψ ∈ C ∞ (R) şi
supp ψ este compact. Cum ψ este construită cu ϕ, ϕ0 ∈ D deci infinit diferenţiabilă
rezultă că ψ ∈ C ∞ (R). Să arătăm că supp ψ este compact. Fie [a, b] = supp ϕ şi
[c, d] = supp ϕ0 , α = min{a, c}, β = max{b, d}; demonstrăm că supp ψ ⊂ [α, β],
adică ψ(x) = 0 pentru orice x < α, x > β. Dacă x < α avem ψ(x) = 0, iar dacă
x > β putem lua x = β + h, h > 0 şi avem
Elemente de teoria distribuţiilor 11

Z β+h Z ∞ Z β+h
ψ(x) = ϕ(t)dt − ϕ(x)dx · ϕ0 (t)dt;
−∞ −∞ −∞
folosind faptul că supp ϕ = [a, b], supp ϕ0 = [c, d], continuăm egalităţile

Z b Z β+h Z b Z d Z β+h !
ϕ(t)dt + ϕ(t)dt − ϕ(x)dx · ϕ0 (t)dt + ϕ0 (t)dt =
a b a c α
Z b Z b
= ϕ(t)dt − ϕ(x)dx = 0
a a
Urmează ψ(x) = 0, x > β.
1.6 ⇒ Fie ϕ = ψ 0 atunci R ϕ(x)dx = R ψ 0 (x)dx = ψ(+∞) − ψ(−∞) = 0; deoarece
R R

ϕ ∈ C ∞ (R) rezultă ψ ∈ C ∞ (R); avem supp ϕ = supp ψ 0 care este compact.


ϕ(t)dt rezultă că ψ ∈ D, ψ 0 = ϕ ∈ C ∞ (R) şi supp ψ ⊂
Rx
⇐ Dacă ψ(x) = −∞
supp ϕ.
Dacă x < a, ψ(x) = 0; dacă x > b,
Z b Z x Z
ψ(x) = ϕ(t)dt + ϕ(t)dt = ϕ(t)dt = 0.
a b R
1.7 Fie V = (ε, ε) cu proprietatea η(x) = 1, ∀x ∈ (−ε, ε); notăm
m−1
X ϕ(k) (0) m
f (x) = ϕ(x) − η(x) x ,
k=0 k!
( suma reprezintă polinomul Taylor al lui ϕ ı̂n jurul originii). Are loc
f (x) f (m) (0)
ψm (0) = lim = ,
x→0 xm m!
dacă aplicăm regula lui l’Hospital de m ori.
f (x) f (m) (0)
lim ψm (x) = lim = ,
x→0 x→0 xm m!
deci ψm este continuă ı̂n x = 0. Avem evident că ψm este indefinit derivabilă pe
R \ {0} şi supp ψm este compact; să studiem derivabilitatea ı̂n 0.

f (x) (m) (0)

0 ψm (x) − ψm (0) xm
−f m!
ψm (o) = lim = lim =
x→0 x x→ x
m (m) (0)
f (x) − x fm! f (m+1) (0)
= lim = ,
x→0 xm+1 (m + 1)!
dacă aplicăm l’Hospital de m + 1 ori.

0 f 0 (x)x − mf (x)
ψm (x) =
xm+1
şi calculăm
0 f 0 (x)x − mf (x) f 0 (x) + xf 00 (x) − mf 0 (x)
lim ψm (x) = lim = lim
x→0 x→0 xm+1 x→0 (m + 1)xm
12 Daniela Roşu

(1 − m)f 0 (x) + xf 00 (x) (2 − m)f 00 (x) + xf 000 (x)


= lim = lim = ···
x→0 (m + 1)xm x→0 (m + 1)mxm−1

(m + 1 − m)f (m+1) (x) + xf (m+2) f (m+1) (0) 0


= lim = = ψm (0),
x→0 (m + 1)! (m + 1)!
deci ψm ∈ C 1 (R); ı̂n şirul de egalităţi precedente s-a folosit regula lui l’Hospital.
Analog rezultă pentru derivatele de ordin superior.
1.8
Z
(Tf , α1 ϕ1 + α2 ϕ2 ) = f (t)(α1 ϕ1 (t) + α2 ϕ2 (t))dt =
R
Z Z
= α1 f (t)ϕ1 (t)dt + α2 f (t)ϕ2 (t)dt = α1 (Tf , ϕ1 ) + α2 (Tf , ϕ2 ),
R R
pentru orice ϕ1 , ϕ2 ∈ D şi orice α1 , α2 ∈ C. Dacă ϕn → ϕ, ı̂n D, atunci prin trecere
la limită sub semnul integralei, (situaţie posibilă datorită convergenţei uniforme),
rezultă
Z Z
(Tf , ϕn ) = f (t)ϕn (t)dx → f (t)ϕ(t)dt = (Tf , ϕ).
R R

Dacă f = u, funcţia unitate, obţinem distribuţia Heaviside.


Z +∞
(T u, ϕ) = f (t)ϕ(t)dt, ∀ϕ ∈ D
0

Deoarece funcţiile de mai sus diferă pe o mulţime finită, din Lema du Bois Ray-
mond, generează aceeaşi distribuţie.
1.9 Folosim lema du Bois Raymond.
1.10 Aplicăm definiţia operaţiilor şi lema du Bois Raymond.
1.11 Presupunem că există o funcţie local integrabilă, f astfel ca pentru orice ϕ ∈ D
Z
f (t)ϕ(t)dt = ϕ(0).
R
1
Fie ϕn (t) = ω 1 (t) = cn e n2 t2 −1 . Din proprietăţile scufiţei, rezultă
n

1 1
Z Z
n 1
Z
n 2cn
1= ω 1 (t)dt = cn e n2 t2 −1 dt ≤ e−1 dt = .
R n 1
−n 1
−n ne
ne
De aici rezultă că cn > 2
şi cn → +∞. Din ipoteză
cn Z
ϕn (0) = = f (t)ϕn (t)dt.
e R

Fie M = sup |f (t)|, t ∈ [−1, 1] , care există, deoarece f este local integrabilă;
atunci avem
cn Z Z
= f (t)ϕn (t)dt ≤ M ϕn (t)dt = M.
e R R

de aici rezultă că cn este mărginit, deci ar contrazice la cn → ∞.


Elemente de teoria distribuţiilor 13

1.12 Să arătăm că Z


lim ω 1 ϕ(t)dt = ϕ(0),
n→+∞ R n

pentru orice ϕ ∈ D. Din continuitatea funcţiei test, pentru orice η > 0, există ε0
astfel ca dacă |t| < ε0 , rezultă |ϕ(t) − ϕ(o)| < η. Avem atunci
Z Z
| ω 1 (t)ϕ(t)dt − ϕ(0)| = | ω 1 (t)(ϕ(t) − ϕ(0))dt| ≤
R n R n
Z Z
≤ ω 1 (t)|ϕ(t) − ϕ(0)|dt < η ω 1 (t)dt = η,
R n R n

de unde rezultă afirmaţia.


+∞
Acesta rezultă, deoarece pentru orice ϕ ∈ D, suma
X
1.13 (δn , ϕ) este o sumă finită.
n=1
Z +∞
ϕ(t) − ϕ(0) Z
ϕ(t) − tϕ0 (0) − ϕ(0)
1.14 a. V p dt = V p dt şi ϕ(t) = ϕ(0)+tϕ0 (0)+
−∞ t2 R t2
t2 00
2
ϕ (θt), θ ∈ (0, 1); atunci avem
ϕ(t) − tϕ0 (0) − ϕ(0) 1 00
| | = |ϕ (θt)| ≤ sup |ϕ00 (t)| < ∞.
t2 2 t∈[−A,A]

b. şi c. rezultă analog.


ϕ(t) − η(t)ϕ(0)

, t,0



1.15 a. Fie ϕ ∈ D, atunci ψ(t) = t
ϕ(t) − η(t)ϕ(0)

 lim

, t=0
t→0 t
(cu η ∈ D, η ≡ 1 pe V (0)), este din D. Conform cu exerciţiul 1.7 avem

(T, ϕ) = (T, ϕ(t) − η(t)ϕ(0)) + (T, η(t)ϕ(0)) =


ϕ(t) − η(t)ϕ(0)
= (T, t ) + ϕ(0)(T, η(t)) = (t · T, ψ(t)) + ϕ(0)(T, η(t)) =
t

= ϕ(0)c = (cδ, ϕ), ∀ϕ ∈ D.


Deci T = cδ, unde c = (T, η(t)).
ϕ(t) − η(t)ϕ(0)
b. Fie ϕ ∈ D arbitrar şi , funcţia de la punctul a.; avem
t
ϕ(t) − η(t)ϕ(0)
(T, ϕ) = (T, t ) + (T, η(t)ϕ(0)) =
t

= (t · T, ψ(t)) + ϕ(0)(T, η(t)) = (δ, ψ(t)) + ϕ(0)(T, η(t)) = ψ(0) + cϕ(0).


Dar

ϕ(t) − η(t)ϕ(0)
ψ(0) = lim = lim ϕ0 (t) = ϕ0 (0).
t→ t t→0
Din relaţiile de mai sus rezultă
14 Daniela Roşu

(T, ϕ) = ϕ0 (0) + cϕ(0) = (δ, ϕ0 ) + c(δ, ϕ) = −(δ 0 , ϕ) + (cδ, ϕ) =


= (cδ − δ 0 , ϕ), ∀ϕ ∈ D.
Rezultă T = cδ − δ 0 .
1.16
c.
1 1 Z
tϕ(t) Z
(t · vp , ϕ) = (vp , tϕ) = vp dt = ϕ(t)dt = (T1 , ϕ),
t t R t supp ϕ

∀ϕ ∈ D şi rezultă t · vp 1t = T1 .

2. Derivarea distribuţiilor

Definiţia 2.1. Dacă T ∈ D0 , atunci definim derivata sa de ordin α = (α1 , · · · αn ) prin

(Dα T, ϕ) = (−1)|α| (T, Dα ϕ), ∀ϕ ∈ D(Rn ), (15)


unde |α| = α1 + · · · αn .

Cazul n = 1. Dacă T este o distribuţie pe R, atunci derivata ei de ordin n este definită


de formula de mai jos

(T (n) , ϕ) = (−1)n (T, ϕ(n) ) ∀ϕ ∈ D. (16)

Exemplul 2.1. Să calculăm densitatea de sarcină corespunzătoare unui dipol punctual de
moment dipolar +1 aflat pe dreaptă ı̂n punctul t = 0.

Soluţie. Aceasta revine la a arăta că

δ(t − ε) − δ(t)
lim = −δ 0 (t)
ε→0 ε
unde limita este luată ı̂n sens slab; adică, pentru orice ϕ ∈ D
δ(t − ε) − δ(t) ϕ(ε) − ϕ(0)
lim( , ϕ) = lim = ϕ0 (0) = (δ, ϕ0 ) = −(δ 0 , ϕ).
ε→0 ε ε→0 ε
Sarcina totală este (−δ 0 , 1) = (δ, 10 ) = (δ, 0) = 0, iar momentul dipolar este (−δ 0 , t) =
(δ, t0 ) = (δ, 1) = 1.

Exemplul 2.2. Să calculăm derivatele distribuţiei Dirac.

Soluţie. Folosind definiţia avem:

(δ (n) , ϕ) = (−1)n ϕ(n) (0).


Elemente de teoria distribuţiilor 15

Exemplul 2.3. Să calculăm derivata distribuţiei Heaviside.

Soluţie. Să arătăm că

Tu = δ.
Într-adevăr Z +∞
(Tu0 , ϕ) =− ϕ0 (t)dt = ϕ(0) = (δ, ϕ),
0
∀ϕ ∈ D.

Teorema 2.1. Dacă f admite derivata de ordin n din L1loc (R) şi derivatele
f 0 , f 00 , · · · f (n) au ı̂n t = 0 punct de discontinuitate de prima speţă atunci

(n)
Tf = Tf (n) + σn−1 δ + · · · σ0 δ (n−1) , k = 0, . . . , n − 1. (17)
unde σk = f (k) (0+) − f (k) (0−) este saltul derivatei de ordin k ı̂n t = 0.

Exemplul 2.4. Să calculăm derivatele funcţiei f (t) = u(t) cos t.

Calculăm primele derivate, observând pentru ı̂nceput că ı̂n t = 0, funcţia nu este deriv-
abilă. Avem
f 0 (t) = −u(t) sin t σ1 = 0
f 00 (t) = u(t) cos t σ2 = −1
f 000 (t) = u(t) sin t σ3 = 0.
Urmează

[ n+1
2
]
(n)
σ2(k−1) δ n−(2k−1) ,
X
Tf = Tu(t) cos(n) t +
k=1
k−1
unde σ2(k−1) = (−1) .

Generalizare. Dacă punctul de discontinuitate este t = a , atunci salturile funcţiei şi


ale derivatelor sale se consideră ı̂n t = a, iar distribuţiile se ı̂nlocuiesc cu δa

(n)
Tf = Tf (n) + σn−1 δa + · · · σ0 δa(n−1) , (18)
unde σk = f (k) (a + 0) − f (k) (a − 0), k = 0, . . . , n − 1.

Teorema 2.2. Dacă f ∈ D∞ şi T ∈ D0 , atunci are loc:


n
(f T )(n) = Cnk f (n−k) T (k) .
X
(19)
k=0
16 Daniela Roşu

Teorema 2.3. Dacă f funcţie local integrabilă are pe orice interval mărginit un număr
finit de puncte tk , k ∈ Z de discontinuitate de prima speţă, iar f este derivabilă pe
R \ {tk }, atunci are loc
Tf0 = Tf 0 +
X
(f (tk + 0) − f (tk − 0))δtk . (20)
k∈Z

Exemplul 2.5. Să determinăm derivata distribuţiei generate de prelungirea prin period-
icitate a funcţiei f0 : [−1, 1) → R, f0 (t) = t pe R.
Soluţie. Prelungim prin periodicitate funcţia f0 : [−1, 1) → R, f0 (t) = t pe R şi notăm cu
f prelungirea; atunci ea generează o distribuţie a cărei derivată după formula precedentă
este

Tf0 = Tf 0 +
X
(f ((2k − 1) + 0) − f ((2k − 1) − 0)))δ2k−1
k∈Z
şi cum f 0 = 1 pe R \ {2k − 1}, avem
Tf0 = T1 − 2
X
δ2k−1 .
k∈Z

fn , fn : R → C, fn ∈ L1loc , uniform convergentă pe orice
X
Teorema 2.4. Fie seria
n=1

X
interval mărginit din R, cu suma f . Atunci f ∈ L1loc , fn = f , iar seria poate fi
n=1
derivată termen cu termen ı̂n sensul distribuţiilor, ori de câte ori.

Aplicaţie Dacă ak satisface


|ak | ≤ A|k|m + B,
atunci seria trigonometrică
+∞
ak ejkt
X

k=−∞
converge ı̂n sensul distribuţiilor.
Într-adevăr considerăm seria
+∞
a0 tm+2 X ak ejkt
+ .
(m + 2)! k=−∞,k,0 (jk)m+2
ak |ak | A B
Deoarece m+2
= m+2 ≤ 2 + m+2 , seria este uniform convergentă pe R, deci
(jk) |k| |k| |k|
din teorema precedentă poate fi derivată termen cu termen de m + 2 ori, după care găsim
rezultatul.
Exemplul 2.6. Formula lui Poisson de ı̂nsumare. Pentru orice ϕ ∈ D are loc
+∞ +∞ Z +∞
ϕ(ω)ejn2πω dω.
X X
ϕ(n) = (21)
n=−∞ n=−∞ −∞
Elemente de teoria distribuţiilor 17

Soluţie. Fie h : [0, 2π) → R funcţia definită prin:

t t2

h(t) = .
2 4π
Ea admite dezvoltare ı̂n serie Fourier sub forma complexă
+∞
1 Z 2π
cn ejnt , cn = h(t)e−jnt dt.
X
h(t) =
n=−∞ 2π 0
Dacă efectuăm calculele, obţinem
+∞
π 1 X 1 jnt
h(t) = − 2
e .
6 2π n=−∞,n,0 n

Seria din membrul al doilea poate fi derivată ı̂n sensul teoriei distribuţiilor, deoarece, din
ejnt 1
| 2 | = 2 , rezultă uniform convergentă. Vom deriva această serie de două ori; folosind
n n
formula (20) şi faptul că prelungirea prin periodicitate a lui h este continuă, iar prelungirea
1 t
prin periodicitate a lui h0 = − , t ∈ (0, 2π) este discontinuă pe R \ {2nπ} are loc
2 2π
+∞
00 1 X 1 1
Th = − T1 + δ2nπ ( + ).
2π n=−∞ 2 2
Egalând această serie cu derivata de două ori a seriei anterioare, avem

+∞ +∞
1 X 1 X
− T1 + δ2nπ = Tejnt .
2π n=−∞ 2π n=−∞,n,0
2πω
Alegem t = şi folosim asemănarea (13) şi (14) distribuţiei Dirac, avem
ω0
+∞
X 1 +∞X
δ(ω − nω0 ) = T jn 2πω .
n=−∞ ω0 n=−∞ e ω0
Dacă particularizăm ω0 = 1, pentru orice ϕ ∈ D are loc numita formulă căutată.

Exemplul 2.7. Să arătăm că soluţia ecuaţiei

tm T = 0
este de forma

m−1
ck δ (k) (t), ck ∈ C.
X
T =
k=0

Soluţie. Mai ı̂ntâi arătăm că T de forma precedentă satisface ecuaţia. Fie ϕ ∈ D;
∀k = 0, . . . m − 1 are loc

(tm δ (k) , ϕ) = (δ (k) , tm ϕ) = (−1)k (δ, (tm ϕ)(k) ) = (−1)k (tm ϕ)(k) |t=0 = 0.
18 Daniela Roşu

Dacă η ∈ D este 0 ı̂ntr-o vecinătate a lui t = 0, atunci are loc

m−1
ϕ(k) (0) k
t + tm ψ(t),
X
ϕ(t) = η(t)
k=0 k!
unde

m−1
ϕ(k) (0) k
ψ(t) = t−m (ϕ(t) − η(t)
X
t ).
k=0 k!
Deoarece ψ ∈ D, i se poate aplica formula lui Taylor

N
ϕ(k) (0) k−m
+ O(|t|N +1 ), N ≥ m
X
ψ(t) = t
k=m k!
adevărată pe vecinătatea lui t = 0 aleasă.
Fie T o soluţie a ecuaţiei considerate; avem

m−1
ϕ(k) (0) k
t ) + (T, tm ψ(t)) =
X
(T, ϕ) = (T, η(t)
k=0 k!

m−1
ϕ(k) (0)
(T, η(t)tk ) + (tm T, ψ) =
X
=
k=0 k!

m−1 m−1
(−1)k ck ϕ(k) (0) = ck (δ (k) , ϕ),
X X
=
k=0 k=0
(−1)k
unde ck = k!
(T, ηtk ).

2.1. Probleme propuse.


3.1 Să se calculeze derivatele distribuţiilor generate de funcţiile:

a. u(−t) e. |t|
b. u(t − t0 ) f. vp ln |t|
c. u(t0 − t) g. vp 1t
d. sgn t h. u(t)(t + 1).
3.2 Determinaţi derivatele de ordin 1, 2 şi 3 pentru distribuţiile generate de
a. f = |t| sin t, b. g = |t| cos t.
3.3 Aflaţi derivatele de ordin n ale distribuţiilor generate de funcţiile

a. u(t) e. [t]
b. sgn t f. u(a − |t|)
c. |t| g. t2 u(t + 1)u(1 − t)
d. u(t)eat h. u(t) sin t.
Elemente de teoria distribuţiilor 19

3.4 Să se demonstreze relaţiile:


a. δ + tδ 0 = 0
b. 2δ + 4tδ 0 + t2 δ 00 = 0
c. tδ (n) = −nδ (n−1)
d. tn δ (n) = (−1)n n!δ.
3.5 Dacă f este prelungirea prin periodicitate a funcţiei f0 : [−1, 1) → R,
f0 (t) = sgn t pe R; arătaţi că are loc
Tf0 = −2
X X
δ2k−1 + 2 δ2k .
k∈Z k∈Z

3.6 Determinaţi soluţiile ecuaţiilor


a. T 0 = 0
b. T (n) = 0, n = 2, 3, . . .

2.2. Soluţii.
0
3.1 a. Tu(−t) = −δ
(
1, t ≥ t0 0
b. u(t − t0 ) = Tu(t−t0)
= δt0
0, t < t0
(
1, t ≤ t0 0
c. u(t0 − t) = Tu(t−t0)
= −δt0
0, t > t0
0
d. Tsgn t = 2δ
0
e. T|t| = Tsgn t
f. Z
0 0
(vp ln |t|) , ϕ) = −(vp ln |t|, ϕ ) = −vp ln |t|ϕ0 (t)dt =
R

Z −ε Z ∞
= − lim( + ) ln |t|ϕ0 (t)dt) =
ε→0 −∞ ε

!
Z −ε
−1 Z ∞
ϕ(t)
− lim (ln |t|ϕ(t)|−ε
−∞ −

ϕ(t)dt) + (ln tϕ(t)|ε − dt)
ε→0 −∞ −t ε t

Z −ε Z ∞ !
ϕ(t) ϕ(t)
= lim dt + dt + lim(−ϕ(−ε) ln(ε) + ϕ(ε) ln(ε)) =
ε→0 −∞ t ε t ε→0

1
= (vp , ϕ) + lim(ln(ε))(ϕ(ε) − ϕ(−ε)).
t ε→0
Folosind teorema lui Lagrange, egalitatea devine

1 1
(vp , ϕ) + lim 2ε ln(ε)ϕ0 (ξε ) = (vp , ϕ), ∀ϕ ∈ D.
t ε→0 t

0
g. vp 1t = −vp t12
20 Daniela Roşu
(
0, t<0
h. Funcţia este şi are derivata Tu + δ.
t + 1, t ≥ 0
3.2 a. 0
Tf0 = cos tT|t| + sin tT|t| = cos T|t| + sin tTsgn t , Tf00 = 2Tsgn t cos t −
|t| sin t, Tf000 = 4δ − 3Tsgn t sin t − |t| cos t
b. Tg0 = Tsgn t cos t − |t| sin t, Tg00 = 2δ − 2Tsgn t sin t − |t| cos t, Tg000 =
2δ 0 − 3Tsgn t cos t + |t| sin t.
3.3 a. Tu0 = δ, Tu(n) = δ (n−1)
(n)
b. Tsgn t = 2δ (n−1)
(n)
c. T|t| = 2δ (n−2)
(n)
d. Tu(t)eat = Tuan eat + an−1 δ + · · · δ (n−1)
e. Funcţia are salturi de valoare 1 ı̂n orice număr ı̂ntreg, iar derivata este 0 pe
+∞ +∞
0
δ (n−1) (t − k).
X X
R\Z; deci T[t] = δ(t − k), iar derivata de ordin n este de forma
k=−∞ k=−∞
f. Prima derivata este δ(t + a) − δ(t − a), iar de ordin n este de forma
δ (n−1)
(t + a) − δ n−1) (t − a).
g. Prima derivată este 2Tu(1−|t|)t + δ(t − 1) − δ(t + 1), a doua este
T2u(1−|t|) − 2δ(t + 1) − 2δ(t − 1) + δ 0 (t + 1) − δ 0 (t − 1), iar cea de ordinul
3
2
((−1)k−1 δ (m−k) (t + 1) − δ (m−k) (t − 1)), m = 3, 4 · · ·
X
n,
k=1 (3 − k)!
[n]
2
(n)
(−1)k−1 δ (n−2k) .
X
h. Tu sin t = Tu sin t(n) +
k=1
3.4 a. din tδ = 0, prin derivare avem δ + tδ 0 = 0
b. din t2 δ = 0, prin derivare, 2tδ + t2 δ 0 = 0 şi dacă mai derivăm o dată, avem
b.
c.

(tδ (n) , ϕ) = (δ (n) , tϕ) = (−1)n (δ, (tϕ)(n) ) =

= (−1)n (δ 00 , tϕ(n) + nϕ(n−1) ) = (−1)n (tδ, ϕ(n) ) + (−1)n n(δ, ϕ(n−1) ) =

= −n(−1)n−1 (δ, ϕ(n−1) ) = −n(δ (n−1) , ϕ), ∀ϕ ∈ D.


d. din (tδ)(n) = tδ (n) + nδ (n−1) , avem

tδ (n) + nδ (n−1) = 0,

iar dacă ı̂nmulţim cu t şi folosind c.,

t2 δ (n) = − + ntδ (n−1) = n(n − 1)δ (n−2)

Repetând raţionamentul, afirmaţia rezultă prin inducţie.


Elemente de teoria distribuţiilor 21

3.5 Are loc


Tf0 = Tf 0 +
X
(f (k + 0) − f (k − 0))δk
k∈Z
şi cum f 0 = 0 pe R \ {Z}, iar salturile funcţiei sunt 2 ı̂n numerele 2k şi -2 ı̂n 2k − 1,
rezultă formula.
3.6 a. Din T 0 = 0 deducem ((T 0 , ϕ) = −(T, ϕ0 ) = 0, pentru orice ϕ ∈ D. Din
Z +∞
exerciţiul 1.5 are loc scrierea ϕ(x) = ϕ0 (x) ϕ(x)dx + ϕ01 (x) cu ϕ1 , ϕ0 ∈ D şi
Z +∞ −∞

ϕ0 (x)dx = 1. Au loc
−∞
Z +∞ Z +∞
(T, ϕ) = (T, ϕ0 ϕ(x)dx + ϕ01 ) = (T, ϕ0 ) ϕ(x)dx + (T, ϕ01 ).
−∞ −∞
R +∞
Dar (T, ϕ01 ) = 0, iar (T, ϕ0 ) = c, deci rezultă (T, ϕ) = c −∞ ϕ(x)dx = (c, ϕ).
Aşadar T = c.
b. T = c0 + c1 x + . . . cn−1 xn−1 .

3. Convoluţia distribuţiilor

Produsul direct al distribuţiilor

Vom considera clasa funcţiilor test pe R2 , adică

D(R2 ) = {ϕ : R2 → R, ϕ ∈ C ∞ (R2 ), supp ϕ compact}


Fie două distribuţii (de o variabilă), definite pe D(R); pentru orice ϕ ∈ D(R2 ) definim
funcţionala

(S(s) · T (t), ϕ(s, t)) = (S(s), (T (t), ϕ(s, t))) (22)


Această relaţie defineşte o distribuţie, care se va numi produsul direct al distribuţiilor S,
T.

Lema 3.1. Fie T ∈ D0 şi ϕ ∈ D(R2 ) atunci funcţia

ψ(s) = (T (t), ϕ(s, t))


este din D(R) şi

∂n
ψ (n) (s) = (T (t), ϕ(s, t)). (23)
∂sn
Teorema 3.1. (Comutativitatea produsului direct). Dacă S, T ∈ D0 (R) are loc

S(s) · T (t) = T (t) · S(s).


22 Daniela Roşu

Teorema 3.2. (Derivarea produsului direct) Dacă S, T sunt două distribuţii, atunci are
loc


( (S(s) · T (t)) = S 0 (t) · T (t) = S(s) · T 0 (t) (24)
∂s

Produsul de convoluţie al distribuţiilor

Reamintim noţiunea de produs de convoluţie al funcţiilor şi suntem interesaţi ı̂n ce condiţii
acesta rezultă o funcţie local integrabilă. Dacă f, g : R → C, atunci integrala improprie
cu parametru
Z
(f ? g)(t) = f (s)g(t − s)ds, (25)
R
se numeşte produs de convoluţie.

Definiţia 3.1. Şirul ηk ∈ D(R2 ) tinde la 1 ı̂n R2 , dacă


a. pentru orice compact K ⊂ R2 există n0 , astfel ca ηk (s, t) = 1 pentru (s, t) ∈ K şi
k ≥ n0
b. funcţiile ηk şi toate derivatele lor parţiale sunt uniform mărginite pe R2 , adică pentru
orice α = (α1 , α2 ) există cα astfel ca

∂ |α1 +α2 | ηk (s, t)


|Dα ηk (s, t)| = | | ≤ cα , k = 1, 2, · · ·
∂ α1 s∂ α2 t
Definiţia 3.2. Fie S, T ∈ D0 astfel ca pentru orice ηk ∈ D(R2 ) care tinde la 1 ı̂n R2 ,
există limita şirului numeric

lim (S(s) · T (t), ηk (s, t)ϕ(s + t)), ∀ϕ ∈ D(R) (26)


k→+∞
Valoarea acestei limite o numim produs de convoluţie şi o notăm (S ? T, ϕ).

Teorema 3.3. Fie T ∈ D0 , atunci există T ? δ şi δ ? T şi are loc

T ? δ = δ ? T = T.

Teorema 3.4. Dacă T, S ∈ D0 şi T are suport compact, atunci convoluţia T ? S există şi
este

(S ? T, ϕ) = (S(s) · T (t), η(t)ϕ(s + t)), ∀ϕ ∈ D,


unde η ∈ D şi este 1 ı̂ntr-o vecinătate a lui supp T .
Dacă Tn → T ı̂n D0 atunci Tn ? S → T ? S.
Elemente de teoria distribuţiilor 23

Dacă Sn → S ı̂n D0 şi Sn , S au suporturile incluse ı̂ntr-o mulţime mărginită, atunci


T ? Sn → R ? S.

Exemplul 3.1. Pentru orice a, b ∈ R are loc

δa ? δb = δa+b .

Soluţie. Într-adevăr, din teorema precedentă pentru o funcţie η egală cu 1 pe o vecinătate


a lui {b}, are loc

(δa ? δb , ϕ) = (δa (s) · ϕ(b), η(t)ϕ(s + t)) =

(δa (s), (δb (t), η(t)ϕ(s + t)) = (δa (s), ϕ(s + b)) = ϕ(a + b) = (δa+b , ϕ).
unde η este o funcţie test egală cu 1 pe o vecinătate a suportului lui δa

Teorema 3.5. ( Liniaritatea produsului de convoluţie) Dacă T1 , T2 , T3 ∈ D0 astfel ca


T1 ? T2 , T2 ? T3 să fie definite, atunci pentru orice λ1 , λ2 ∈ R are loc

(λ1 T1 + λ2 T2 ) ? T3 = λ1 T1 ? T2 + λ2 T2 ? T3 .

Observaţia. În general convoluţia nu este o operaţie continuă de la D0 la D0 , după cum


rezultă din exemplul următor.

δ(t − k) → 0, k → ∞
ı̂n D0 , deoarece ∀ϕ ∈ D are loc (δ(t − k), ϕ) = ϕ(k) → 0, k → ∞; pe de altă parte
1 ? δ(t − k) = 1,
care nu tinde la 0.

Teorema 3.6. ( Comutativitatea produsului de convoluţie) Dacă există T ? S, atunci


există şi S ? T şi sunt egale.

Teorema 3.7. ( Derivarea produsului de convoluţie) Dacă există T ? S, atunci există


T (n) ? S şi T ? S (n) şi are loc

(S ? T )(n) = S (n) ? T = S ? T (n) .

Consecinţă. Dacă T ∈ D0 , atunci are loc

T (n) = δ ? T (n) = δ (n) ? T. (27)

Observaţie. Din existenţa convoluţiilor T (n) ?S, T ?S (n) , nu rezultă existenţa convoluţiei
T ? S, după cum deducem din exemplul de mai jos.
24 Daniela Roşu

Tu0 ? T1 = δ ? T1 = T1
Tu ? T10 = Tu ? 0 = 0.

Teorema 3.8. (Translaţia convoluţiei) Dacă există S ? T , atunci există şi S(s + h) ? T (s)
şi are loc

S(s + h) ? T (s) = S ? T (s + h), ∀h ∈ R.

Introducem o clasă de distribuţii utilă pentru aplicaţii ale acestei teorii la rezolvarea unor
clase de ecuaţii diferenţiale. Notăm

D0+ = {T ∈ D0 | supp T ⊂ [0, ∞)}.

Teorema 3.9. Dacă S, T ∈ D0+ atunci există S ? T , aparţine lui D0+ şi are loc

(S ? T, ϕ) = (S(s) · T (t), η1 (s)η2 (t)ϕ(s + t)), ϕ ∈ D,


unde η1 , η2 ∈ C ∞ (R) şi sunt egale cu 1 ı̂ntr-o vecinătate a semiaxei [0, +∞) şi nule pentru
t < 0, suficient de mare ı̂n valoare absolută.
Dacă Sk ∈ D0+ , Sk → S, ı̂n D0 , atunci are loc
Sk ? T → S ? T, k → ∞,
ı̂n D0 .

Teorema 3.10. Convoluţia distribuţiilor din D0+ este o operaţie asociativă, adică

T1 ? (T2 ? T3 ) = (T1 ? T2 ) ? T3 .

Exemplul 3.2. Fie S, T ∈ D0+ două distribuţii cunoscute; să determinăm U ∈ D0+ astfel
ca
S ? U = T.

Soluţie. Dacă T = δ, soluţia U dacă există o vom nota S −1 şi o vom numi inversa. Dacă
există inversa S −1 , atunci ecuaţia admite soluţie unică de forma

U = S −1 ? T.
Într-adevăr S −1 ? T este soluţie, deoarece

S ? (S −1 ? T ) = (S ? S −1 ) ? T = δ ? T = T.
Dacă ar exista două soluţii, U1 , U2 , atunci din S ?U1 = T, S ?U2 = T rezultă S ?(U1 −U2 ) =
0, de unde S −1 ? (S ? (U1 − U2 )) = (S −1 ? S) ? (U1 − U2 ) = U1 − U2 = 0 şi deci U1 = U2
Elemente de teoria distribuţiilor 25

Distribuţii temperate

Reamintim clasa funcţiilor rapid descrescătoare

S = {f : R → R|f ∈ C ∞ (R), ∃Ck,q , |xk f (q) (x)| ≤ Ck,q },


Are loc
D⊂S
şi ı̂n sens topologic, adică din convergenţa şirurilor ı̂n D, rezultă şi convergenţa ı̂n S.

Definiţia 3.3. Numim distribuţie temperată funcţionala liniară şi continuă pe S

Notăm mulţimea distribuţiilor temperate cu S0 şi observăm că S0 ⊂ D0 .

Exemplul 3.3. Dacă o funcţie are o creştere polinomială, adică există două constante
a > 0, A > 0 astfel ca

|f (t)| ≤ A|t|a
atunci generează o distribuţie temperată prin formula
Z +∞
(Tf , ϕ) = f (t)ϕ(t)dt < ∞.
−∞

În particular polinoamele definesc distribuţii temperate. Spunem că şirul Tn converge la
T ı̂n S0 dacă

(Tn , ϕ) → (T, ϕ), ∀ϕ ∈ S.

Exemplul 3.4. Dacă T ∈ D0 are suport compact, ea admite o prelungire unică pe S, ca


element al lui S0 , astfel

(T, ϕ) = (T, ηϕ), ϕ ∈ S, η ∈ D, η = 1

pe o vecinătate a suportului lui ϕ. Această funcţională este continuă; dacă ϕk → 0, k → ∞


ı̂n S0 , atunci ηϕk → 0 ı̂n D. Se poate demonstra că prelungirea nu depinde de funcţia
auxiliară η.

Teorema 3.11. Dacă S, T ∈ S0 şi T are suport compact, atunci S ? T există ı̂n S0 şi are
loc expresia

(S ? T, ϕ) = (S(s) · T (t), η(t)ϕ(s + t)), ϕ ∈ S


unde η ∈ D este o funcţie oarecare, egală cu 1 pe o vecinătate a suportului lui T.
26 Daniela Roşu

Teorema 3.12. Dacă S0+ = D0+ ∩ S0 şi S, T ∈ S0+ , atunci S ? T ∈ S0+ şi poate fi reprezentat
sub forma

(S ? T, ϕ) = (S(s) · T (t), η1 (s)η2 (t)ϕ(s + t)), ϕ ∈ S(R),


unde η1 , η2 sunt funcţii de clasă C ∞ (R) egale cu 1 ı̂ntr-o vecinătate a semidreptei pozitive
[0, +∞) şi nule pentru t < 0, suficient de mare ı̂n valoare absolută.

Transformata Fourier a unei distribuţii temperate

Definiţia 3.4. Dacă T este o distribuţie temperată, numim transformata Fourier, distribuţia
notată F[T ] şi definită prin

(F[T ], ϕ) = (T, F[ϕ]), ∀ϕ ∈ S. (28)

Formula de mai sus corespunde următoarei situaţii clasice; dacă f ∈ S, atunci transfor-
mata sa Fourier fiind din L1loc generează o distribuţie, dată de
Z +∞ Z Z
(TF , ϕ) = F (ω)ϕ(ω)dω = f (t)e−jtω dtϕ(ω)dω =
−∞ R2

Z +∞ Z +∞ Z +∞
= f (t)dt ϕ(ω)e−jtω dω = f (t)F[ϕ](t)dt = (Tf , F[ϕ]).
−∞ −∞ ∞

Teorema 3.13. Transformarea Fourier F : S0 → S0 este un izomorfism bicontinuu.

Exemplul 3.5. Să arătăm că au loc următoarele formule:

F[δa ] = Te−jaω . (29)

F[δ] = T1 (30)

2πδ = F[T1 ] (31)

Soluţie. Într-adevăr
Z +∞
(F[δa ], ϕ] = (δa , F[ϕ]) = (δa , ϕ(t)e−jtω dt) =
−∞

Z +∞
= ϕ(t)e−jta dt = (Te−jta , ϕ), ∀ϕ ∈ S
−∞
şi prima formulă este dovedită.
Pentru a = 0 ı̂n (29), deducem a doua formulă.
Elemente de teoria distribuţiilor 27

Folosind formula de inversare deducem din (30):


1
δ = F−1 [T1 ] = F[T1 ].

Astfel rezultă şi ultima afirmaţie.

Observăm că funcţia identic 1 nu are transformata Fourier, ı̂n timp ce distribuţia generată,
T1 admite transformată Fourier.

Teorema 3.14. (Derivarea transformatei Fourier) Pentru orice T ∈ S0 are loc

F(n) [T ] = F[(−jω)n T ]. (32)

Observaţie. Toate polinoamele admit transformată Fourier ı̂n sensul distribuţiilor.

Teorema 3.15. (Transformarea derivatei) Pentru orice distribuţie temperată are loc

F[T (n) ] = (jt)n F[T ]. (33)

Caz particular. Dacă T = δ, are loc

F[δ (n) ] = T(jt)n . (34)

Teorema 3.16. (Transformarea translaţiei) Pentru orice distribuţie temperată are loc

F[T (t − t0 )] = e−jt0 F[T ]. (35)

Teorema 3.17. (Translaţia transformatei). Pentru orice distribuţie temperată are loc

F[T ](ω + ω0 ) = F[e−jω0 t T ](ω). (36)

Teorema 3.18. (Transformarea asemănării). Pentru orice distribuţie temperată are loc

1 ω
F[T (at)](ω) = F[T ]( ), a , 0. (37)
|a| a
Teorema 3.19. (Transformarea convoluţiei). Pentru orice distribuţie temperată T şi S
o distribuţie cu suport compact are loc

F[T ? S] = F[T ] · F[S]. (38)

Un tabel al unor transformate Fourier uzuale este dat ı̂n anexa.

Exemplul 3.6. Să determinăm transformata Fourier a următoareleor distribuţii:


1. Tejx2
2. Tu .
28 Daniela Roşu

Soluţie. Pentru prima distribuţie avem, dacă ϕ ∈ S cu supp ϕ ⊂ [−A, A]


Z +∞
2
(F[Tejx2 ], ϕ) = (Tejx2 , F[ϕ]) = ejx F[ϕ](x)dx =
−∞

Z b Z A Z A Z b
jx2 −jxω 2 −jxω
= lim e ϕ(ω)e dωdx = lim ϕ(ω) ejx dxdω =
a,b→∞ −a −A a,b→∞ −A −a

Z A Z b
jx2 −jxω
√ Z +∞ ω 2 −π
= ϕ(ω) lim e dxdω = π ϕ(ω)e−j 4 dω.
−A a,b→∞ −a −∞
Deci transformata Fourier este distribuţia

√ j(ω 2 −π)
πe− 4 .
2. Reamintim transformata Fourier pentru funcţia u(t)e−at

1 1
F[u(t)e−at ] = = .
a + jω −j(−ω + ja)
Dacă trecem la limită pentru a → 0, atunci ue−at → u ı̂n S0 , iar operatorul F fiind
1
continuu deducem ı̂n primul membru F[u(t)], iar al doilea membru tinde la
−j(−ω + j0)
care din formulele lui Sohotski (6) este

1 1 1
− (−jπδ − V p ) = πδ − jV p
j ω ω

4. Soluţii fundamentale ale operatorilor


diferenţiali

Considerăm ecuaţia diferenţială de ordinul n ∈ N cu forma generală

an (t)U (n) + an−1 (t)U (n−1) + . . . + a0 (t)U = T, (39)


unde ai ∈ C ∞ (R), iar T ∈ D0 . Notăm

d(n)
L = an + . . . + a0 I
dtn
şi atunci ecuaţia (39) devine
L(U ) = T.

Definiţia 4.1. Numim soluţie generalizată (ı̂n sensul teoriei distribuţiilor) pe intervalul
(a, b), orice distribuţie S ∈ D0 care satisface

(an (t)S (n) + an−1 (t)S (n−1) + . . . + a0 (t)S, ϕ) = (T, ϕ), ∀ϕ ∈ D(a, b).
Elemente de teoria distribuţiilor 29

Este evident că orice soluţie clasică este soluţie şi ı̂n sensul distribuţiilor. Reciproca este
dată de umătoarea lemă.

Lema 4.1. Dacă T = Tf cu f ∈ C(a, b) şi soluţia generalizată este de forma S = Ty


unde y ∈ C m (a, b), atunci y este şi soluţie clasică a ecuaţiei diferenţiale asociate.

Considerăm ecuaţia cu coeficienţi constanţi


an S (n) + . . . + a0 S = T, a0 , . . . , an ∈ C. (40)

Definiţia 4.2. Numim soluţie fundamentală a ecuaţiei (40) distribuţia U care satisface

L(U ) = δ. (41)

Soluţia fundamentală nu este unică, ci este determinată până la o soluţie arbitrară a


ecuaţiei L(V ) = 0.

Lema 4.2. U este o soluţie fundamentală pentru L dacă şi numai dacă transformata
Fourier satisface
n
ak (jω)k F[U ] = 1.
X
(42)
k=0

Această lemă reduce rezolvarea ecuaţiei liniare cu coeficienţi constanţi la rezolvarea unor
ecuaţii algebrice de forma

P (ω)X = 1
unde P (ω) este un polinom oarecare.
Construcţia unei soluţii fundamentale este dată de următoarea teoremă.

Teorema 4.1. Fie y = y(x) soluţia problemei Cauchy


an y (n) + an−1 y (n−1) + . . . + a0 y = 0
y(0) = . . . = y (n−2) (0) = 0 (43)
y (n−1) (0) = 1.
Atunci distribuţia generată de u(x)y(x) este soluţie fundamentală.

Teorema 4.2. Fie U soluţie fundamentală a operatorului L şi T ∈ D0 astfel că există
convoluţia U ? T . Atunci soluţia ecuaţiei (40) este

S =U ?T
şi este unică ı̂n clasa de distribuţii din D0 pentru care există convoluţia.

Exemplul 4.1. Să rezolvăm ecuaţia


T 00 + 2T 0 + T = 2δ + δ 0 .
30 Daniela Roşu

Soluţie. Pentru soluţia fundamentală asociem problema Cauchy

y 00 (x) + 2y 0 + y = 0, y(0) = 0, y 0 (0) = 1,


cu soluţia y(x) = c1 e−x + c2 xe−x . După folosirea condiţiilor iniţiale avem y(x) = e−x , iar
soluţia fundamentală este U = Tu(x)y(x) , iar a problemei este
T = U ? (2δ + δ 0 ) = 2U + U 0 = Tu(x)(x + 1)e−x .
Problema Cauchy Considerăm ecuaţia diferenţială cu coeficienţi constanţi

an y (n) + an−1 y (n−1) + . . . + a0 y = f (t), t ≥ 0


cu condiţiile iniţiale
y (k) (0) = yk , k = 0, n − 1.
Funcţia f este presupusă continuă pe [0, +∞).
Prelungim pe y şi pe f cu 0, pe intervalul (−∞, 0), ceea ce revine la ı̂nmulţirea lor cu
funcţia unitate. Notăm cu ỹ şi f˜ prelungirile funcţiilor y şi f . Atunci au loc, dacă folosim
(17) relaţiile:

k
(k)
yk δ (k−j) , k = 1, . . . n.
X
Tỹ = T (k) +
ỹ j=1
Transformând ecuaţia, obţinem
n−1
ck δ (k) ,
X
L(Tỹ ) = T ˜ +
f k=0

unde

c0 = an−1 y0 + . . . + a1 yn−2 + yn−1


cn−2 = a1 y0 + y1
cn−1 = y0 .
Astfel problema Cauchy se reduce la rezolvarea unei ecuaţii de tipul (40).

4.1. Probleme propuse.


4.1 Arătaţi că dacă f, g : R → C astfel ca |f |, |g| ∈ L1loc (R), atunci f ? g există şi
este o funcţie absolut integrabilă pe R.
4.2 Dacă f, g : R → C, |f |, |g| ∈ L1loc (R) şi f (t) = g(t) = 0, t < 0, atunci
f ? g ∈ L1loc (R).
4.3 Dacă f, g : R → C astfel ca |f |, |g| ∈ L1loc (R) şi una dintre funcţii are suport
compact, atunci f ? g ∈ L1loc .
4.4 Pentru orice distribuţie T au loc
a. δ(t − a) ? T (t) = T (t − a).
b. δ (n) (t − a) ? T = T (n) (t − a).
Elemente de teoria distribuţiilor 31

4.5 Dacă distribuţiile S şi T admit produs de convoluţie, atunci are loc

(T ? S)(m+n) = T (m) ? S (n) .


4.6 Arătaţi că pentru orice a ∈ R are loc:

δa ? δ−a ? T = T.
4.7 Să se calculeze următoarele produse de convoluţie:
a) Tu ? Tu
b) Tu ? Tu · t2
c) Tu · cos t ? Tu · t3
d) Tu · sin t ? Tu · sh t
4.8 Arătaţi că dacă f, g ∈ L1loc este adevărată afirmaţia

eat Tf ? eat Tg = eat Tf ? g .

4.9 Să se rezolve ı̂n clasa D0+ ecuaţiile


a. T 00 + 4T = δ
b. T 00 − 4T = 2δ + δ 0
c. T 00 − 3T 0 + 2T = 2δ 0
4.10 Să considerăm un circuit electric RLC (ı̂n serie) conectat la momentul t = 0 la
o sursă de tensiune constantă E0 . Intensitatea i(t) verifică ecuaţia
0 1 Zt
Li (t) + Ri(t) + i(s)ds = u(t)E0
C 0
Deduceţi (prin derivare) că intensitatea verifică ı̂n sens distribuţional ecuaţia
1
LTi00 + RTi0 + Ti = E0 δ.
C
d
4.11 Arătaţi că operatorul L = +a are ca soluţie fundamentală distribuţia Tu · e−at .
dt
d2
4.12 Arătaţi că operatorul L = 2
+ a2 are ca soluţie fundamentală distribuţia
dt
T sin at .

a
4.13 Rezolvaţi problema Cauchy
y 0 (t) + ay(t) = f (t), t ≥ 0
y(0) = y0 .
4.14 Rezolvaţi problema Cauchy
y 00 (t) + a2 y(t) = f (t), t ≥ 0
y(0) = y0
y 0 (0) = y1 .
32 Daniela Roşu

4.15 Folosind
( trecerea la distribuţii să se rezolve problemele Cauchy:
y 0 + 3y = e−2t
a. , t≥0
y(0) = 0
00 0

 y + 5y + 6y = 12

b. y(0) = 2 , t≥0
 y 0 (0) = 0

 000

 y − 3y 0 − 2y = t cos t
 y(0) = 1

c.  0 , t≥0
 y (0) = −1
 00

y (0) = 2
000 0
 
 y + y = f (t), t ≥ 0
  2 cos t, t ∈ [0, π]

d. y(0) = a , cu f (t) = 2 sin t, t ∈ (π, 2π]
 y 0 (0) = y 00 (0) = 0
  0,

ı̂n rest
 000 00 0 t
 y − y − y + y = te

 y(0) = −1

e.  0 , t≥0
 y (0) = 2
 00

y (0) = 1
00
 
 y + y = f (t)
  t,
 t ∈ [0, 1]
f. y(0) = 0 unde f (t) = −2t + 1, t ∈ (1, 2]
 y 0 (0) = 1
  0,

ı̂n rest
4.16 Arătaţi că următoarele distribuţii au inversele specificate alăturat.

a. T = δ 0 − λδ, λ ∈ R T −1 = Tu(t)eλt
b. T = Tu(t) cos t T −1 = δ 0 + Tu
4.17 Rezolvaţi ecuaţia T 00 + 2T 0 + T = 2δ + δ 0 folosind transformata Fourier.
4.18 Rezolvaţi ecuaţia tn T = 0 folosind transformata Fourier.

4.2. Soluţii.
4.1 Într-adevăr,

Z Z Z Z Z
|f ? g(t)|dt = | f (s)g(t − s)ds|dt ≤ |f (s)||g(t − s)|dsdt =
R R R R R

Z Z Z Z
= |f (s)|ds |g(t − s)|dt = |f (s)|ds |g(u)|du < ∞.
R R R R
4.2 Să observăm pentru ı̂nceput, că dacă f (t) = g(t) = 0, pentru t < 0, atunci
Z Z t
f (s)g(t − s)ds = f (s)g(t − s)ds
R 0
şi integrala este definită. Pentru a arăta că este o funcţie local integrabilă, fie
A > 0 şi să calculăm

Z A Z A Z AZ t
| f ? g(t)dt| = | f ? g(t)dt| ≤ |f (s)||g(t − s)|dsdt =
−A 0 0 0
Elemente de teoria distribuţiilor 33

Z A Z A Z A Z A−s
= |f (s)|ds |g(t − s)|dt = |f (s)|ds |g(u)|du < +∞,
0 s 0 0

deci f ? g este local integrabilă.


4.3 Într-adevăr, presupunem că supp f ⊂ [−A1 , A1 ]; atunci
Z Z A1
f (s)g(s − t)ds = f (s)g(t − s)ds
R −A1

există şi deci produsul este bine definit; fie acum A > 0; să arătăm că produsul
este integrabil pe [−A, A].
Z A Z A1 Z A Z A1
| f (s)g(t − s)dt| ≤ |f (s)||g(t − s)dsdt =
−A −A1 −A −A1

Z A1 Z A Z A1 Z A−s
= |f (s)|ds |g(t − s)|dt = |f (s)|ds |g(x)|dx ≤
−A1 −A −A1 −A−s

Z A1 Z A+A1
≤ |f (s)|ds |g(x)|dx ≤ ∞,
−A1 −A−A1

de unde afirmaţia.
4.4 a. Rezultă prin particularizarea teoremei de translare a convoluţiei, iar b. din
teorema de derivare a convoluţiei.
4.5 Au loc relaţiile

(T ? S)(m+n) = ((T ? S)(m) )(n) = (T ? S (m) )(n) = T (n) ? S (m) .


4.6 Doarece δa ? δ−a = δ, afirmaţia rezultă imediat.
4.7 a. Tu · t
b. T t3

3
c. Tu · (3t2 + 6 cos t − 6)
d. Tu .
(sh t − sin t)
2
4.8 Prin efectuarea produsului de convoluţie obţinem
Z +∞ Z ∞
eay f (y)ea(x−y) g(x − y)dy = eax f (y)g(x − y)dy = eax f ? g(x).
−∞ −∞

4.9 (a. Se obţine soluţia fundamentală. Soluţia problemei Cauchy


y 00 + 4y = 0 sin 2t
este y(t) = , iar soluţia problemei iniţale este
y(0) = 1 2
distribuţia T sin 2t .

2
34 Daniela Roşu

( b. Soluţia problemei Cauchy


y 00 − 4y = 0 e2t
este y(t) = , iar soluţia problemei este
y(0) = 1, y 0 (0) = 1 4
distribuţia T e2t .

4
( c. Soluţia problemei Cauchy
y 00 3y 0 + y = 0
este y(t) = e2t − et , iar soluţia problemei este
y(0) = 1, y 0 (0) = 1
distribuţia Tu · (e2t − et ) .
4.10 Prin derivarea ı̂n sens distribuţional şi ţinând cont de faptul că derivata distribuţiei
Heaviside este Dirac rezultă afirmaţia.
4.11 Are loc
T 0 −at + aTu · e−at = T−u · ae−at + δ + aTu · e−at = δ.
u·e
4.12 Avem
T 00 sin at + a2 T sin at = δ.
u· u·
a a
0
4.13 Transformăm ecuaţia folosind Ty = Ty + y0 δ. Problema revine la rezolvarea
0

ecuaţiei:
Ty0 + aTy = Tf + y0 δ
cu soluţia fundamentală U = Tu·e−at şi soluţia
U ? (Tf + y0 δ) = TR t e−as f (t−s)ds + y0 Tu·e−at .
0

4.14 După transformări, ecuaţia devine

Ty00 + a2 Ty = Tf + y1 δ + y0 δ 0
care, dacă ţinem seama de exerciţiul 4.12 are soluţia
Tu· sin at ? (Tf + y1 δ + y0 δ 0 ) =
a

T1 Z a + y1 T sin at + y0 Tu · cos at .
f (s) sin(t − s)ads u·
a 0 a
4.15 a. Fie distribuţia Ty ; avem Ty0 = Ty0 şi ecuaţia devine Ty0 + 3Ty = Tu(t)e−2t ,
pentru care soluţia este Ty = U ? Tu(t)e−2t . Soluţia fundamentală este U = Tu(t)e−3t
şi obţinem Ty = Tu(t)(e−2t −e−3t ) .
b. Pentru Ty derivatele sunt Ty0 = Ty0 + 2δ şi Ty00 = Ty00 + 2δ 0 ; ecuaţia devine

Ty00 + 5Ty0 + 6Ty = 12Tu(t) + 2δ 0 + 10δ.


Soluţia fundamentală este U = Tu(t)(e−2t −e−3t ) şi soluţia este Ty = T2u(t) .
c. Ecuaţia transformată este
Elemente de teoria distribuţiilor 35

Ty000 − 3Ty0 − 2Ty = Tu(t)t cos t − δ − δ 0 + δ 00


cu soluţia fundamentală U = T 1 (e2t −(3t+1)e−t ) . Efectuând produsul de convoluţie
9
obţinem soluţia Ty = Tu(t)f (t) , unde

t 74 t 121 t 5 78 2t
f (t) = (− + ) cos t − ( + ) sin t + ( + )e−t + e .
10 225 5 450 3 9 225
d. Ecuaţia devine

Ty000 + Ty0 = Tf (t) + δ + δ 00

şi are soluţia fundamentală U = Tu(t)(1−cos t) . Avem Tu(t)(1−cos t) ? Tf (t) = Tg(t) unde


0, t ∈ (−∞, 0)
sin t − t cos t, t ∈ [0, π]


g(t) = 


−(π + 2) cos t + (π − t) sin t − 2, t ∈ (π, 2π]

−π cos t − π sin t − 4, t ∈ (2π, +∞)
sau ı̂ncă

g(t) = (sin t − t cos t)u(t) + ((π − t − 1) sin t − (π − t + 2) cos t)u(t − π)+

+(2 cos t − (2π − t) sin t − 2)u(t − 2π).


Apoi avem U ?(δ +δ 00 ) = U +U 00 = Tu(t)(1−cos t) +Tu(t) cos t = Tu(t) . Soluţia problemei
este Tu(t)+g(t) .
e. După transformări avem

Ty000 − Ty00 − Ty0 + Ty = Tu(t)tet + 3δ 0 − δ 00 ,

pentru care soluţia fundamentală este


1
U = Tu(t)((2t−1)et +e−t )
4
3
t t t2 1 t 5
iar Ty = Tu(t)f (t) cu f (t) = e ( − + t − ) + e−t ( − ).
12 8 16 8 16
f. Ecuaţia Ty00 + Ty = Tf (t) + δ are soluţia

Ty = Tu(t) sin t ? Tf (t) + Tu(t) sin t .

După calcule obţinem T = Tg(t) unde

g(t) = tu(t) + (1 − 2t + cos(t − 1) + 2 sin(t − 1))u(t − 1)+

+(t − 1) − cos(t − 2) − sin(t − 2))u(t − 2).


36 Daniela Roşu

4.16 a. Are loc


(δ 0 − λδ) ? Tu(t)eλt = Tu(t)e
0
λt − λTu(t)eλt = δ

b. Avem de verificat egalitatea


Tu(t) cos t ? (δ 0 + Tu ) = Tu(t)
0
cos t + Tu(t) cos t ? Tu =

= T−u(t) sin t + δ + Tu(t) sin t = δ.


4.17 Aplicăm transformata Fourier. Obţinem
(jω)2 F + 2jωF + F = 2 + jω,
unde F = F[T ] este transformata lui T . Deducem
2 + jω 1 1
F = 2
= 2
+ .
(1 + jω) (1 + jω) 1 + jω
Dar, din cazul clasic
1
= F[u(t)e−t ],
1 + jω
iar
1 1 1
2
=− ( )0 = jF[−(jt)u(t)e−t ] = F[tu(t)e−t ].
(1 + jω) j 1 + jω
Deducem că
F = F[u(t)(1 + t)e−t ],
iar prin inversare
T = u(t)(1 + t)e−t .
4.18 Aplicăm transformata Fourier şi obţinem F(n) [T ] = 0. Din exerctţiul 3.6 deducem
că transformata este de forma c0 + c1 + . . . cn−1 xn−1 , de unde prin inversare găsim
t = c0 δ + c1 δ 0 + . . . cn−1 δ (n−1) .