Testamentul politic al Regelui Mihai: 10 dorințe

neîmplinite
contributors.ro/editorial/testamentul-politic-al-regelui-mihai-10-dorin%c8%9be-neimplinite/

Mihai I a trăit mereu cu speranța revenirii pe Tron.Asta l-a ținut în viața, asta l-a
transformat într-un fenomen al naturii umane si al istoriei globale. A fost loial până la
sacrificiu ideii pe care a interiorizat-o transformând-o în credință potrivit căreia șansa
României nu vine decât de la tradițiile sale istorice și constituționale. Astfel, a trăit pentru
români si pentru România, pentru că, precum în monarhiile constituționale, Suveranul
reprezenta Națiunea. Ba chiar aș aprecia, convins fiind de acest lucru, că nimic nu a avut
sens în viața lui care să nu fi făcut legătura cu România. Cum spun istoricii si oamenii
obișnuiți care l-au cunoscut, era pur si simplu obsedat de țara sa, nu avea nimic mai
chinuitor decât această relație cu patria sa.

Avea să declare că „Viața mea a fost o lunga si loială așteptare”. Niciodată, nu i s-a
împlinit acest vis. A trăit 70 de ani cu acest ideal: de a reveni pe tron si de a relua istoria
vieții Națiunii lui din acel punct.

Unii istorici au apreciat că niciodată, de fapt, Regele nu a avut parte de ceea ce a

meritat. În aceste zile această teorie a fost verbalizata de Mihai Șora si Stelian Tănase.
Mă alătur lor. Nu este o teză radicală sau exagerată, e cea mai realista cu putință. Unii s-au
întrebat nu de puține ori de ce regele nu a revenit definitiv in România. A fost același tip de
legământ, unicul posibil pentru profilul de o divină moralitate. Ca și în cazul revenirii la
Peleș. Niciodată până în 2008, când a revenit în posesia sa, regele nu a mai călcat acolo.
O putea face oricând după 1997. De ce nu a făcut-o? Pentru ca acesta era legământul lui.
Nu era nimic revendicativ, nimic revanșard, era viața lui în definitiv care și-o proiectase sub
astfel de înțelegeri ferme cu sine însăși prin care lupta cu nedreptatea istoriei și a
Destinului. O formă de luptă interiorizată ca la toți marii oameni de stat care, prin
dimensiunea percepției și a reflecțiilor lor, au astfel de legăminte cu ei înșiși.

Cum putea regele să revină definitiv în România după 1997 sau 2001, când el însuși era
Națiunea pe care o reprezenta din momentul încoronării? Revenirea definitivă acasă ar fi
echivalat cu acceptarea multor lucruri de neacceptat în condiția sa. Ori neutralitatea Elveției
și distanța i-au dat șansa de a tempera o controversă care nu a putut nicio clipă să fie
estompată după 1947.

Acum, înainte de a-l conduce pe ultimul drum, Mihai I a plecat dintre noi cu discreția în care
a trăit întreaga sa viață și, în același timp, cu măreția de personalitate a istoriei globale și
de român demn, deopotrivă, dar lăsându-ne moștenire testamentul său politic.

Personalitate marcantă a trecutului și a prezentului recent, ultimul rege al românilor a fost

de departe cel mai vibrant monarh dintre toți cei patru pe care i-a avut România, în termeni
morali, de conștiință, de instanță etică față de un secol al prăbușirilor. Mihai I a domnit mai
degrabă fără arme instituționale, atât până la 30 decembrie 1947, cât și după, până la
trecerea la cele veșnice. De la copilăria sa tulburătoare, până la adolescență, cu limitări

1/9
brutale și regăsiri, Mihai a devenit un moștenitor sensibil, cu un simț al datoriei născut din
confruntarea cu nedreptățile din jur și cu un respect profund și inegalabil pentru lege și
integritate. Actul destinului său, 23 August 1944, sau cum ar spune Stephan Zweig –
„momentul astral” al vieții sale avea să-i marcheze întreaga existență, cu merite și cu cele
mai grosolane falsificări din toată istoria noastră, deopotrivă. Iar „greva regală” sau
conflictele cu liderii comuniști l-au statuat definitiv în opinia publică internațională, dar mai
cu seamă în istorie, ca fiind poate singurul monarh din lume care s-a confruntat cu ambele
maladii politice ale secolului XXI, nazismul și comunismul.

Nula și neavenita abdicare, cum avea el însuși să o caracterizeze pentru tot restul vieții, a
fost momentul când istoria i-a răpit șansa de a fi un monarh constituțional, strict, abnegat,
pregătit să fie un nou Carol I. Personalizând regalitatea, el s-a transformat în cea mai
importantă personalitate a Exilului românesc și a lumii libere, deopotrivă. „Domnia
întreruptă” a continuat în chip ideatic prin cei și pentru cei care vedeau în el singura șansă
a Patriei de a-și reveni în fire și în Europa.

După 1989, a rămas un rege interzis de către cei care erau de fapt o continuare a celor ce-l
alungaseră în urmă cu patru decenii. Umilințele, suferințele și așteptarea au continuat
pentru Mihai I. Mai târziu, a trecut peste lucruri pentru care majoritatea pământenilor ar fi
dat înapoi, convins fiind că lupta pentru țară, misiunea sa regală – de propășire a Neamului
Său – aveau rosturi și resorturi mult mai înalte și mai nobile. A știut mereu că aceasta e
Calea sa, Destinul său, o dragoste proverbială și exemplară în toată istoria noastră recentă,
un martiriu asumat în cele mai incredibile ipostaze. Cum spunea Ivor Porter, fiind primul
suveran român cu adevărat, „identificarea sa afectivă cu poporul român a fost profundă și
pe viață”.

Împlinindu-și câteva din visele sale, puține și cu multe eforturi, și-a dus țara acolo unde o
văzuse ultima dată, în complicații ani 40: în Europa. A luptat pentru patria sa adevărată, să
o vadă în lumea popoarelor prospere și libere, adică în UE și NATO, cu armele sale:
legitimitate istorică, credibilitate, instanță morală și personalitate a istoriei umanității. Avea
însăși să mărturisească: „Pentru cineva ca mine, care a trebuit să lupte pentru drepturile și
libertățile României în fața celor mai atroce dictaturi pe care istoria le-a inventat, anii
aceștia au fost împlinirea multor visuri”. A rămas o icoană vie a românilor, o legendă istorică
și politică, deopotrivă, simbolul unei confruntări care a marcat ultimii 70 de ani de istorie, cei
mai dificili din istoria statului român modern.

Testamentul său politic se poate citi în decenii și ani. În ultimii 70 de ani, 50 de ani, 25 de
ani sau 15 ani. Majoritatea acestor teze sunt recurente și ele au făcut din hermeneutica
discursurilor regale cea mai facilă cale de a înțelege năzuințele pentru care a luptat cea mai
mare parte a vieții sale.

1.Revenirea la ordinea constituțională din 1947.

„Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii” spunea Regele în
octombrie 2011, de la tribuna Parlamentului României. Niciodată, nici în mesajele cele mai
blânde sau fericite, Mihai I nu a renunțat la acest ideal. El a înțeles mereu că inclusiv lipsa
unui referendum în ambele momente – ale instaurării și prăbușirii comunismului – a lăsat
deschisă această oportunitate istorică. Nici în Exil, nici în anii tulburi plin de opreliști și

2/9
umilințe după 1989 și nici după 1997 sau 2001, Mihai I nu a spus vreodată că ordinea
actuală este legitimă. A admis uneori că anumite instituții sunt legitime, a făcut uneori
promisiuni de a nu tulbura viața politică internă prin decretarea acestei realități, a cooperat
pentru consolidarea democrației și a libertăților, dar niciodată nu a spus că instaurarea
republicii de la 30 decembrie 1947 sau 1989 sunt legitime. Prin situarea sa istorică și
politică, legitimantă și evenimențială, regele a clamat întotdeauna această misiune, iar
simbolurile familiei regale, linia de succesiune la tron, normele interne ale casei regale
(statutul), toate au fost create în acest spirit. Calea de urmat e tocmai cheia viitorilor săi
compatrioți, a elitelor politice și a instituției sale. Familia Sa, Custodele Coroanei, vor fi, de
asemenea circumscriși acestui ideal, care susține în definitiv fundamentul existenței casei
regale. În schimb nu și-a ascuns dezamăgirea că această realitate trenează atât. Acum
aproape 20 de ani, la 30 decembrie 1997 afirma: „Nu am crezut niciodată că românii vor
avea nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate”, prin aceasta înțelegând
reinstaurarea monarhiei constituționale.

2.Dăltuirea unei noi Constituții.

Regele a spus mereu că nenumăratele crize ale politicii românești nu stau într-o natură
particulară a clasei politice în raport cu alte state foste comuniste sau a unui context
regional, ori complex european. Suveranul a privit mereu stagnarea politică a României
prin actul fundamental prost croit, lipsit de tradiție constituțională românească, de
legitimitate și predispus a genera blocaje, crize și conflicte. În 2008, atunci când, după
aderarea țării la UE, România fusese din nou într-un conflict politic major, Mihai I afirma:
„Vă cer tuturor să lăsați deoparte orice alte considerente, sa dovediți instinctul binelui
național și sa dați României o Lege fundamentală statornică si îndreptată către viitor”. Acest
deziderat rămâne unul actual, pentru că inclusiv o nouă lege fundamentală ar implica,
imediat, și discuția despre casa regală și forma de guvernământ. Mai mult, cu anumite
ocazii, casa regală a transmis mesaje că o republică parlamentară ar fi, pentru sistemul
actual, un posibil pas înainte. Acest amănunt nu poate ocoli și un prezumtiv scenariu, în
care discuția asupra formei guvernământ, într-un asemenea caz, ar fi potențată mai facil.
Totodată, dacă vă aduceți aminte, în 2012-2013, comisia creată pentru reforma
Constituțională propusese recunoașterea casei regale în legea fundamentală.

3.Pronunțarea Parlamentului pentru schimbarea legii salice.

Implicarea organului reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare

a țării în acest proces ar apropia, într-un scenariu posibil, discuția legată de forma de
guvernământ. În același timp, chiar dacă unii au criticat deciziile regelui, ei au pierdut din
vedere, voluntar sau nu, chestiunea unui rege în exil, fără instrumente constituționale și
legale. Dacă Mihai I ar fi rămas la Constituția din 1923, fără a lua în considerare realitățile
prezente și modificarea acestei „legi” peste tot în Europa, succesiunea la tron s-ar fi oprit și
casa regală și-ar fi încheiat existența. Ori nicio instituție dinastică nu poate face abstracție
de realitățile prezentului. Este ca și cum o țară membră a UE ar interzice astăzi dreptul de
vot femeilor. Încă din 1997, Regele a cerut anularea acestui criteriu, transmițând mesajul că
voința sa era mai puternică decât prevederile statuate cu jumătate de secol în urmă: „Când
a fost scrisă Constituția din 1923, pe care am pus-o în drepturi la sfârșitul războiului și pe
care comuniștii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi
și erau excluse de la succesiunea de la tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum
3/9
votează și sunt alese în poziții de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe
democrații europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituțiile monarhice europene
au fost și ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar și
pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat
niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezentate. În acest
spirit vreau să spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate
drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa”. La 30
decembrie 2007, regele semna noul statut care prevedea: „În cazul în care Națiunea
română și Parlamentul României vor considera potrivită folosirea monarhiei ca formă de
guvernământ, solicit Parlamentului să renunțe la aplicarea legii salice, care nu corespunde
nici drepturilor din Europa de astăzi, nici valorilor societății romanești. Până când aceste
lucruri se vor întâmpla, Principesa Margareta va rămâne, după moartea mea, Șeful Casei
Regale a României si Custode al Coroanei României.

4.Principesa Margareta, viitoare Regină a României

În 1986, printr-o scrisoare trimisă fiicei sale, Mihai I și-a exprimat dorința și decizia ca
Margareta să deschidă linia de succesiune la tron. Pregătirea și experiența ulterioară a
principesei au întărit de-a lungul timpului această decizie, iar venirea acestei pe 18 ianuarie
1990 în țară a pregătit în chip simbolic această etapă. Principesa a stat cel mai mult lângă
tatăl său de-a lungul timpului, iar relația Principesei cu Regele a fost una excepțională.
Încrederea că principesa va putea fi un monarh demn de responsabilitățile unei asemenea
poziții nu a fost nicio clipă pusă la îndoială de rege, iar cei 27 de ani petrecuți în România i-
au dovedit Suveranului că ea este perfect capabilă să ducă această misiune. Ulterior, în
1997, decizia a fost comunicată oficial, ca o reluare a liniei succesiunii, la jumătate de la
secol de la forțata abdicare: „În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică,
Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va
decide că mi-a sosit clipa. Nu am crezut niciodată că Românii au nevoie de zeci de ani ca
să revină la normalitate, cum unii sociologi au sugerat. Sunt sigur că Margareta va fi
înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele
Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată alături
de mine, Regina Ana. Statutul Familiei va fi amendat în consecință în viitorul apropiat.
Conștient de responsabilitățile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna,
în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi. Dar
cred că înțelegeți de ce acum, și nu în altă zi, am dorit să vă împărtășesc punctul meu de
vedere”. În 2007 noul statut al casei regale a decis ca Principesa Margareta să fie prima în
linia de succesiune, iar în martie 2016, după retragerea regelui din viața publică, această
decizie a fost formalizată, Principesa devenind Custode al Coroanei și preluând atribuțiile
Majestății Sale.

5. Casa Regală, instituție a statului român

Regele Mihai și-a dat acordul, în 2016, pentru ca instituția casei regale să beneficieze de
recunoașterea juridică printr-un act normativ al legislativului. Se cunosc detalii despre
această decizie a Suveranului. Regele a cerut atunci Principesei ca funcționarea casei
regale să fie cât mai apropiată de statutele de până la 30 decembrie 1947, văzând în acest
act unul de respect al reprezentanților națiunii față de familia, misiunea sa și față de
înaintașii săi. De asemenea, atât casa, familia cât și Dinastia ar fi protejate de astfel de act
4/9
normativ. Inclusiv regele a motivat în mesajele sale că, în ciuda disputelor de-a lungul
anilor, din spațiul public, despre viitorul casei regale, această instituție va rămâne unică, dar
se va adapta timpului de azi. Iată ce spunea Mihai I acum 13 ani: „Trebuie să se facă
diferența între o formațiune politică sau o organizație civică și Casa Regală. Deși se află
adesea în lumina acelorași reflectoare, aceste instituții fac lucruri cu totul diferite, ca esență.
Diferența trebuie să fie pricepută și în 2004, chiar dacă ochiul public a pierdut, în patru
decenii de comunism, acest discernământ. Casa Regală este o instituție unică, o
construcție complexă, de esențe diverse și profunde, care se va adapta, în mod potrivit,
timpului de azi”. De asemenea, în 2011, Suveranul aprecia că familia regală va rămâne va
continua să existe în viața statului: ” Nu m-aş putea adresa națiunii fără a vorbi despre
Familia Regală şi despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al
trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității şi unității noastre. Coroana
este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Națiunii, în devenirea ei.
Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie”. Ar fi
pentru prima dată, după exact 70 de ani de la momentul 1947, când există premise politice
și legislative pentru ca instituția Casei Regale a României să redevină pe deplin
recunoscută de statul român și societatea românească. Proiectul de lege, inițial propus de
Guvernul Cioloș, și ulterior ca inițiativă parlamentară, nu face altceva decât să recunoască
juridic starea actuală de fapt. El nu stabilește nici un drept și nici o atribuție ale Casei
Regale a României față de cele pe care le exercită deja în prezent. Proiectul de lege privind
Casa Regală va integra pe deplin această instituție regimului de drept public, consacrându-
se caracterul profund independent și autonomia deplină a acesteia în relația cu alte instituții
de stat, precum și caracterul ne-patrimonial al activităților sale publice, care nu urmăresc
profit. Este lese de înțeles că acest proiect de lege nu creează nici un fel de privilegii,
sumele vehiculate în spațiul public fiind mari neadevăruri. De asemenea, acest proiect nu
amputează și nici nu limitează vreun drept sau vreo acțiune viitoare a Casei Regale.
Proiectul legislativ nu vizează, pentru că nici nu are cum, modificarea Constituției. Însă el
lasă deschisă calea unei viitoare revizuiri sau a adoptării unei noi Constituții, care să aducă
restaurarea monarhiei constituționale, dacă aceasta va fi voința națională. S-au produs
multe dezinformări în spațiul public. De fapt, proiectul de lege nu limitează în nici un fel
prerogativele Șefului Casei Regale a României, dar creează cadrul juridic prin care Șeful
Casei Regale se poate raporta oficial la națiunea română, prin intermediul Parlamentului.
Regele nostru afirma cu dreptate, acum trei ani, la aniversarea a unui sfert de secol de la
căderea dictaturii comuniste, într-un mesaj adresat reprezentanților legitimi ai Națiunii și
foștilor șefi de stat din Europa Centrală și de Est: ”Familia mea si cu mine am muncit mult
în ultimii douăzeci si cinci de ani de la Căderea Comunismului, pentru o Românie
democratică, prosperă, liberă si demnă. Nu vom înceta să facem acest lucru pana la
sfârșitul zilelor noastre, convinși fiind ca instituția Casei Regale este parte a identității
noastre statale si naționale.”

6. Republica Moldova, înapoi, acasă

Mihai I a văzut în Republica Moldova un ideal al propriei sale domnii. Mihai a luat o țară mai
mică și a lăsat o țară mai mare. Acest fapt a fost recunoscut de istorici, ca și meritul său
direct și determinant pentru recuperarea Ardealului de Nord. Ultimul Rege al României,
care a domnit peste provincia dintre Prut și Nistru între 1941-1944, a apreciat în anii 90 că
republica Moldova era un teritoriu anexat ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov. Pentru
5/9
Mihai I, Republica Moldova era o consecință directă a pactului amintit și a împărțirii sferelor
de influență. „Am spus-o întotdeauna. Basarabia este pământ românesc şi basarabenii sunt
români”, declara Regele Mihai la aproape un an de la aderarea României la Uniunea
Europeană, într-o întâlnire cu un grup de studenți și profesori din Republica Moldova, la
Palatul Elisabeta. Regele Mihai a făcut ultima vizită la Chișinău în 1942, când Basarabia,
ca urmare a recuperărilor teritoriale din vara lui 1941, a revenit României, iar de atunci a
ajuns pe teritoriul moldovenesc doar în 2006, la cimitirul de la Țiganca, pentru a onora
memoria și sacrificiul ostașilor români. Dar Regele a pus acest deziderat ca parte a unei
întregi teze personale, care pleca din 1940 și care trecea, la fel ca soarta românilor din
interiorul granițelor, prin teroarea comunistă și lipsurile și frustrările tranziției. Ulterior, în
ultimii ani, regele a apreciat teza establishment-ului politic românesc, potrivit căreia
susținerea integrării europene a Republicii Moldova ar da șansa românilor din dreapta și
stânga Prutului să fie împreună într-un spațiu fără granițe fizice. În fine, în 2011, în
discursul de la tribuna Parlamentului, regele spunea: „Nu trebuie niciodată uitați românii şi
pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de
influenta. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să
rămână separați. (…) Ei sunt toți parte a națiunii noastre şi așa vor rămâne totdeauna”

7. Patrimoniul regalității și memoria sa la locul lor

Regele a apreciat de-a lungul timpului că acest deziderat este o formă de consolidare a
identității și statalității românești și nicidecum o perspectivă subiectivă sau vetuscă asupra
valorizării monarhiei constituționale. Istoria celor 4 regi și a memoriei lor sunt încă departe
de a fi recuperate și valorificate la adevărata valoare. Nici până astăzi, la 70 de ani de la
instaurarea comunismului și la 27 de ani de la prăbușirea sa, Ferdinand nu are încă statuia
care a fost demolată din Piața Victoriei din București, simbolul unirii în capitală. În Polonia,
Ungaria, Cehia aceste simboluri sunt valorizate de la istorici și până la punerea lor în
valoare de către comunități. Educația este departe încă de a recupera un teren pârjolit
aproape 50 de ani. Statul român și societatea nu au fost capabile nici până acum în a
inventaria, spre exemplu, toate monumentele, statuile și simbolurile distruse după 1947 în
orașele și satele României. Multe clădiri ctitorite de familia regală așteaptă încă o banală
placă memorială pentru a-i spune povestea sau a-și recâștiga stema. De asemenea, în
anul centenarului puține proiecte și-au propus astfel de recuperări, iar cele existente se
limitează la Ferdinand și Maria, Suveranii României Mari. O urgență ar fi, totodată,
aducerea osemintelor Reginei-mamă Elena în România, de la cimitirul din Lausanne,
acolo unde-și odihnește somnul de veci, la Curtea de Argeș, în noua Necropolă
Arhiepiscopală și Regală. Spre exemplu, că să vedeți unde se află România la acest
capitol, vă spun doar că mama regelui Mihai nu are nici un bust pe tot teritoriul
României, deși este și singura regină din lume recunoscută de Yad Vashem ca
”drepți între popoare”. Nu cunosc ca vreo stradă a țării a cărei regină a fost să-i poarte
numele. Ori aceste eforturi de recuperare a patrimoniului regalității au fost mereu văzute de
Mihai I ca neîmpliniri ale noastre.

8. Recuperarea definitivă a actului de la 23 August 1944 și condamnarea istorică și

politică a actului de la 30 decembrie 1997

Regele Mihai a apreciat că actul la 23 august a fost cel mai falsificat moment din
toată istoria noastră. Comuniștii s-au năpustit cu o virulență asupra sa, confiscându-i total
6/9
semnificația și făcând din el o poartă de intrare a comunismului în România. Fosta
sărbătoare națională are încă amintiri neplăcute pentru milioane de români, scoși din case
înainte de 1989 și umiliți pe stadioane. Nici măcar actul unirii nu a fost atât de brutal
schimonosit în istoriografia comunistă. Personal, regele a recuperat parțial și i-au fost
recunoscute – aș spune –nu pe-a întregul adevăratele sale merite ca urmare a acestui
moment. Unii istorici, cărora ar trebui să le dăm credit, au subliniat faptul că acest moment
al istoriei noastre rămâne, în relația cu Europa, cel mai important din ultimii 80 de
ani, având în vedere că atunci România a putut contribui, decisiv, cu adevărat la
soarta continentului. Iar, în oglindă, nici actul de la 30 decembrie 1947 nu a fost explicat,
descusut și „tranșat” științific așa cum se cuvine. Mai ales în privința consecințelor, actul
de naștere a republicii comuniste nu a fost decât parțial dezavuat. Oficial a fost
recunoscut, dar aș spune că perspectiva personală a regelui și eforturile sale de a dezavua
acest act au reușit să-l clarifice mai mult decât eforturile istoricilor și ale instituțiilor statului.
Este nevoie ca aceste împrejurări și consecințe să fie redescoperite, evaluate critic sau
simbolic prin lucrări, filme documentare etc. Cum a fost denumit simbolic în anii 90,
„Normandia românească”, actul de la 23 august 1944, ar trebui valorificat inspirându-ne din
momente similare ale națiunilor europene care știu să-și onoreze memoria imaginarului
istoric.

9. O clasă politică complet ruptă de tarele trecutului, cu respectul față de instituțiile

democratice și față de popor

Clasa politică cu crizele, scandalurile și derapajele ei, cu lipsurile ei, cu acțiunile și

consecințele ei a continuat să fie pentru Mihai I o sursă permanentă de frustrare și de
neliniște. Dar acest lucru nu a fost nou. Cum remarca Argetoianu cu privire la actul de la 23
august 1944, Regele Mihai, spre deosebire de partidele de opoziție de atunci, înțelesese
mai repede decât liderii acestora pericolul reprezentat de Partidul Comunist. Regele Mihai
și-a dat seama însă că în spatele lor se află armata sovietică și puternicii lideri de la
Moscova. Relația lui Mihai cu clasa politică românească după 1989 a fost mereu dificilă
pentru că politicienii autohtoni au fost, , în general, pe de o parte, complexați de
personalitatea covârșitoare ai lui Mihai I, iar pe de altă parte, formați în spiritul epocii
ceaușiste. Istoricul Andrei Pippidi spunea că aceștia nu-i puteau ierta regelui faptul că vine
din istorie. Legitimitatea sa, integritatea, modestia, respectul pentru lege și condiționările
sale morale l-au transformat pe rege inevitabil într-un personaj inaccesibil clasei politice
românești. Și când l-au înțeles, i-au acceptat mesajele și solicitările, dar nu le-au transpus
în acțiuni politice. În nenumărate interviuri, Suveranul, care avea proiectat modelul
interbelic al omului politic și pe cel din Europa de Vest, deopotrivă, a mărturisit că România
nu putea evolua cu o elită politică incompetentă, care nu se pune în slujba intereselor
cetățenilor, ci ale propriilor veleități și porniri. Mihai I a fost convins mereu că formarea
oamenilor politici e un proces de durată, o întreprindere complicată – de profesionalizare –
care ia timp și care ar trebui să impună standarde și filtre instituționale. Promovarea
democrației și consolidarea acesteia prin exemplele responsabile ale oamenilor politici,
precum și respectul pentru instituții și pentru regulile lor, au reprezentat valori pe care
Suveranul le-a clamat neobosit după 1989: „Instituțiile nu pot funcționa fără respectul legii,
fără competență și fără etică. Sunt sigur că tânără generație va ști să găsească, în
Romania ei, justa măsură între atitudinea civică și instituțiile Statului”. În 2001, la câteva
luni după revenirea la Palatul Elisabeta, Regele afirma în mesajul de an nou, că
7/9
respectarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale, eliminarea corupției,
reformarea economiei, restaurarea proprietății de către politicieni erau condiționalități
pentru a parcurge cu aceștia un drum comun. În 2012, după protestele de stradă care au
generat schimbări de guverne, Mihai I critica aspru performanța și comportamentul clasei
politice: „protestele din țara noastră merg mult mai departe decât atât: românii își exprimă
frustrarea față de politicieni care nu au privit niciodată dincolo de îngustele lor interese,
care au fost mai mult ocupați cu mici dispute personale decât cu buna administrare a țării”.
Regele spunea, la un moment dat, ca un jurământ: „Dar orice om politic care se
îndepărtează de la aceste principii va avea opunerea noastră implacabilă. Chem pe toți
românii să nu se alăture în această luptă în anii care vin”.

10. Cultivarea tinerei generații și transformarea ei în motorul României.

În tulburații ani 90, regele a constatat cu surprindere că tinerii erau cei mai apropiați de
idealurile și acțiunile sale: „Oamenii tineri, cei care au fost cei mai expuși tehnicilor de
spălare a creierului, tocmai ei m-au întâmpinat în țară cu cea mai mare căldură”. Fiind
îndemnat în decembrie 1989 să vină imediat la București, Suveranul dădea un răspuns
tulburător: Tinerii au murit pentru libertate, nu pentru mine. Nu pot confisca victoria și
martiriul lor. Studenții și tânăra generație au văzut în Mihai alternativa la tranziția
chinuitoare și fără sfârșit, iar cei care erau adolescenți sau studenți percep astăzi favorabil
figura sa. Această legătură s-a păstrat în ultimul sfert de secol. Cultivarea tinerei generații a
fost o întreprindere a Suveranului în ultimii 15 ani, iar vizitele familiei regale și proiectele
numeroase în instituții de învățământ, au sădit un simț al redescoperirii regalității de către
cei nevirusați de mentalitățile comunismului și ale tranziției. În ultimii ani, Regele a transmis
mesaje cu ocazia protestelor din 2012 sau 2015, încurajând practic implicarea acestora în
mersul statal al țării, în poziții de răspundere și, în general, în democrație: „Sunt sigur ca
tânăra generație va ști să găsească, în Romania ei, justa măsură între atitudinea civica și
instituțiile Statului”. Rămâne cunoscut inclusiv îndemnul său adresat tinerilor protestatari
după tragedia din clubul „Colectiv”, din noiembrie 2015: „Timpul României voastre a
început!”. Mihai I a fost convins mereu că tânăra generație va fi nu doar motorul necesar
societății pentru o schimbare radicală, dar a văzut în aceasta și combustia pentru o nouă
construcție civică, politică și socială.

Mihai I rămâne cea mai pilduitoare personalitate a României contemporane. Prin destin,
prin faptele istorice, prin raportarea la români, prin exemplul personal al vieții private, și mai
ales prin calitățile sale deosebite: credință, onestitate, moderație, responsabilitate,
modestie, fermitate, puterea de a ierta, perseverență etc. Acestea, puse împreună,
alăturate, pentru un personaj al secolelor XX-XXI, în împrejurările excepționale în care
Mihai a condus România, fac din El expresia unui fenomen al naturii umane. Inevitabil,
comparându-l cu contemporanii săi, faptele sale se disting și mai mult și devin virtuți
aproape supra-omenești, repet, în împrejurările și în condițiile îndelungatei și tragicei sale
vieți. „Trădat de toți, loial tuturora”, cum spunea unul dintre cei care l-au cunoscut, devine o
ipostază națională și legendară a generozității, a toleranței și a misiunii sale de a uni. Iar
testamentul său politic, a celor 10 dorințe neîmplinite, devine o punte între viața sa din
ultimul secol și memoria lui Mihai I pentru anii și deceniile care vin.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului?
Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro
8/9
9/9